8 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI
2.7.2. Forţe de presiune pe suprafeţe plane orientate arbitrar .............. 42
CUPRINS
PREFAŢĂ ............................................................................................................ 5
1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ........................................................................... 13
1.1. Argument ................................................................................................ 13
1.2. Scop ....................................................................................................... 13
1.3. Scurt istoric ............................................................................................. 14
1.4. Noţiunea de fluid .................................................................................... 15
1.5. Ipoteza continuităţii ................................................................................ 16
1.6. Unităţi de măsură ................................................................................... 17
1.7. Proprietăţile fluidelor .............................................................................. 18
1.7.1. Densitatea .................................................................................... 18
1.7.2. Greutatea specifică ...................................................................... 20
1.7.3. Compresibilitatea şi elasticitatea .................................................. 20
1.7.4. Vâscozitatea ................................................................................. 20
1.7.5. Proprietăţi specifice lichidelor....................................................... 22
1.7.5.1. Tensiuni superficiale ........................................................ 22
1.7.5.2. Tensiunea de aderenţă .................................................... 23
1.7.5.3. Capilaritatea .................................................................... 24
1.7.5.4. Cavitaţia în lichide ........................................................... 24
Anexa I.................................................................................................... 25
2. STATICA FLUIDELOR................................................................................... 27
2.1. Repausul absolut şi relativ ..................................................................... 27
2.2. Formarea suprafeţei libere ..................................................................... 27
2.3. Forţe ce acţionează în mediul fluid ........................................................ 30
2.4. Presiunea fluidelor în repaus ................................................................. 32
2.5. Ecuaţia de echilibru Euler ...................................................................... 34
2.5.1. Ecuaţia de echilibru Euler în repausul absolut............................. 34
2.5.1. Ecuaţia de echilibru Euler în repausul relativ............................... 35
2.6. Echilibrul forţelor în câmp gravitaţional terestru ..................................... 36
2.6.1. Principiul vaselor comunicante..................................................... 37
2.6.2. Principiul lui Pascal ...................................................................... 38
2.6.3. Determinarea densităţii cu ajutorul unui tub în formă de U ......... 39
2.6.4. Reprezentarea grafică a presiunii ................................................ 40
2.7. Forţe de presiune hidrostatice................................................................ 41
2.7.1. Forţe de presiune pe un perete plan orizontal ............................. 41
2.7.3. Forţe de presiune pe suprafeţe oarecare .................................... 45
2.7.4. Principiul lui Arhimede.................................................................. 47
2.8. Plutirea corpurilor sau flotabilitatea ........................................................ 48
2.8.1. Elemente privind plutirea corpurilor ............................................. 48
2.8.2. Stabilitatea corpurilor plutitoare.................................................... 49
2.8.2.1. Stabilitatea corpurilor scufundate complet ...................... 49
2.8.2.2. Stabilitatea corpurilor scufundate parţial ......................... 49
2.9. Măsurarea presiunilor ............................................................................ 50
2.9.1. Aparate pentru măsurarea presiunilor ......................................... 50
2.9.1.1. Instrumente cu lichid ....................................................... 51
2.9.1.2. Instrumente cu element elastic ....................................... 53
2.9.1.3. Instrumente cu piston ...................................................... 55
2.9.1.4. Traductoare de presiune ................................................. 56
2.9.1.5. Măsurarea vidului înaintat ............................................... 59
3. CINEMATICA FLUIDELOR ........................................................................... 61
3.1. Metode pentru studiul mişcării fluidelor. Viteza şi acceleraţia ............... 61
3.2. Clasificarea mişcării fluidelor ................................................................. 63
3.3. Spectrul cinematic al mişcării. Debitul ................................................... 64
3.4. Analiza mişcării unui element de volum ................................................. 68
3.5. Ecuaţia de continuitate ........................................................................... 70
3.6. Măsurarea vitezelor şi debitelor ............................................................. 72
3.6.1. Măsurarea vitezelor...................................................................... 72
3.6.1.1. Cupe, morişti şi clapete ................................................... 72
3.6.1.2. Sonda Pitot-Prandtl ......................................................... 74
3.6.1.3. Termoanemometre .......................................................... 75
3.6.1.4. Anemometre cu laser ...................................................... 77
3.6.2. Măsurarea debitelor ..................................................................... 81
3.6.2.1. Aparate deprimogene ...................................................... 81
3.6.2.2. Aparate cu secţiune variabilă .......................................... 83
3.6.2.3. Aparate cu turbină ........................................................... 85
3.6.2.4. Debitmetre cu maşini volumice ....................................... 85
3.6.2.5. Aparate ultrasonice şi electromagnetice ......................... 85
4. DINAMICA FLUIDELOR ............................................................................... 87
4.1. Ecuaţia de mişcare a unui fluid ideal ..................................................... 87
4.2. Ecuaţia lui Bernoulli................................................................................ 89
4.2.1. Ecuaţia lui Bernoulli în cazul mişcării permanente ...................... 89
4.2.2. Interpretarea ecuaţiei lui Bernoulli ............................................... 91
4.2.3. Presiunea statică, dinamică şi totală............................................ 92
4.2.4. Ecuaţia lui Bernoulli pentru un tub de curent ............................... 93
4.2.5. Ecuaţia energiei pentru o vână de fluid real ................................ 95
4.3. Ecuaţia de mişcare a fluidelor vâscoase ............................................... 96
4.4. Teoremele impulsului ............................................................................. 98
4.5. Utilizări ale teoremei impulsului ........................................................... 101
Cuprins
4.5.1. Determinarea interacţiunii lichidului cu un cot ........................... 101
4.5.2. Acţiunea unui jet de lichid asupra unui perete fix ...................... 102
4.5.3. Acţiunea unui jet de lichid asupra unui perete curb mobil ......... 104
5. SIMILITUDINE HIDRODINAMICĂ ŞI ANALIZĂ DIMENSIONALĂ ............. 105
5.1. Generalităţi ........................................................................................... 105
5.2. Condiţii de similitudine ......................................................................... 105
5.2.1. Similitudine geometrică .............................................................. 106
5.2.2. Similitudine cinematică ............................................................... 106
5.2.3. Similitudine dinamică.................................................................. 107
5.3. Criterii de similitudine ale mecanicii fluidelor ....................................... 108
5.4. Modelarea în mecanica fluidelor ...........................................................113
5.5. Analiză dimensională ............................................................................114
5.5.1. Generalităţi ..................................................................................114
5.5.2. Principii fundamentale .................................................................114
5.5.3. Teorema Pi ..................................................................................116
6. MIŞCAREA STAŢIONARĂ A FLUIDELOR VÂNSCOASE...........................119
6.1. Experienţele lui Reynolds......................................................................119
6.2. Mişcările laminare ................................................................................ 120
6.2.1. Mişcarea laminară în conducte circulare drepte ........................ 120
6.2.1.1. Determinarea distribuţiei de viteze ................................ 120
6.2.1.2. Determinarea debitului .................................................. 122
6.2.1.3. Calculul tensiunii de frecare .......................................... 123
6.2.1.4. Calculul pierderilor hidraulice ........................................ 124
6.3. Mişcări turbulente ................................................................................. 125
6.3.1. Descrierea mişcării turbulente.................................................... 125
6.3.2. Ecuaţia de mişcare Reynolds..................................................... 126
6.3.3. Distribuţia de viteze în vecinătatea unui perete plan ................. 127
6.3.4. Pierderea hidraulică în mişcarea turbulentă .............................. 131
6.3.5. Experienţa lui Nicuradse ........................................................... 133
6.3.6. Formule de calcul pentru coeficientul  ..................................... 134
6.3.6.1. Metodica de calcul pentru coeficientul lui Darcy ........... 135
6.4. Rezistenţe hidraulice locale ................................................................ 136
6.4.1. Pierderile locale la schimbare bruscă de secţiune..................... 136
6.4.2. Intrarea într-un rezervor foarte mare.......................................... 138
6.4.3. Intrarea într-o conductă .............................................................. 138
6.4.4. Difuzoare şi confuzoare ............................................................. 139
6.4.5. Pierderi hidraulice în cot ............................................................. 139
6.4.6. Lungimea echivalentă ................................................................ 140
6.4.7. Coeficientul de rezistenţă al sistemului ...................................... 141
6.5. Mişcarea fluidelor sub presiune prin orificii şi ajutaje. Jeturi fluide ...... 142
6.5.1. Introducere. Fenomenul de contracţie ....................................... 142
6.5.2. Orificiul mic ................................................................................. 143
6.5.2.1. Orificiul mic liber ............................................................ 143
6.5.2.2. Orificiul mic înecat ......................................................... 145
9 10 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI
6.5.3. Orificiul mare .............................................................................. 146
6.5.3.1. Orificiul mare liber ......................................................... 146
6.5.3.2. Orificiul mare înecat ...................................................... 147
6.5.4. Orificiu sub nivel variabil. Golirea rezervoarelor ........................ 147
6.5.5. Curgerea lichidelor prin ajutaje .................................................. 148
6.5.6. Jeturi fluide ................................................................................. 151
6.5.6.1. Jeturi neînecate ............................................................. 152
6.5.6.2. Jeturi înecate ................................................................. 153
6.6. Mişcări permanente în conducte sub presiune .................................... 154
6.6.1. Calculul conductelor simple ....................................................... 155
6.6.2. Calculul conductelor lungi .......................................................... 156
6.6.3. Modulul de rezistenţă al unui tronson de conductă ................... 157
6.6.4. Curbe caracteristice pentru conducte ........................................ 157
6.6.5. Calculul hidraulic al unei conducte compuse din tronsoane...... 158
6.6.6. Conducte legate în paralel ......................................................... 159
6.6.7. Conducte cu debit uniform distribuit .......................................... 160
6.6.8. Calculul diametrului economic al conductelor simple ................ 162
6.6.9. Probleme tip şi metode de rezolvare ......................................... 163
6.6.9.1. Probleme de exploatare ................................................ 163
6.6.9.2. Probleme de proiectare ................................................. 163
6.6.10. Calculul reţelelor de distribuţie ................................................. 165
7. CURGERI NEPERMENENTE .................................................................... 167
7.1. Generalităţi ........................................................................................... 167
7.2. Lovitura de berbec în conducte ........................................................... 167
7.2.1. Descrierea fenomenului ............................................................. 167
7.2.2. Calculul suprapresiunii la închiderea bruscă a vanei ................ 171
7.2.3. Determinarea vitezei de propagare a undei de suprapresiune ... 172
8. ACŢIUNEA DINAMICĂ A FLUIDELOR ASUPRA CORPURILOR
IMERSATE .................................................................................................. 175
8.1. Mişcarea fluidelor în jurul corpurilor. .................................................... 175
8.2 Rezistenţa la înaintare şi portanţa ....................................................... 177
8.2.1. Rezistenţa la înaintare .............................................................. 178
8.2.1.1. Rezistenţa de frecare .................................................... 178
8.2.1.2. Rezistenţa de presiune ................................................. 179
8.2.2. Portanţa ..................................................................................... 180
8.3. Profile aerodinamice ............................................................................ 184
8.3.1. Caracteristicile profilelor aerodinamice ...................................... 185
8.3.2. Aripa de anvergură finită ............................................................ 188
8.3.3. Reţele de profile aerodinamice .................................................. 189
9. MAŞINI HIDRAULICE ................................................................................. 193
9.1. Introducere, definiţii, clasificare, parametri funcţionali.............................. 193
9.2. Principii de funcţionare, ecuaţii fundamentale, similitudine ................. 195
9.2.1. Transmiterea puterii în turbomaşini ........................................... 195
Cuprins 11
9.2.2. Ecuaţia fundamentală a turbomaşinilor...................................... 198
9.2.3. Similitudinea turbomaşinilor ....................................................... 204
9.3. Turbopompe ......................................................................................... 206
9.3.1. Clasificarea turbopompelor ........................................................ 206
9.3.2. Influenţa unghiului  2 asupra înălţimii de pompare................... 207
9.3.3. Variante constructive .................................................................. 210
9.3.4. Curbe caracteristice ................................................................... 212
9.3.4.1. Caracteristicile turbopompelor la diferite turaţii ............. 215
9.3.5. Funcţionarea pompelor centrifuge în reţea ................................ 216
9.3.6. Cuplarea pompelor în paralel şi în serie .................................... 218
9.3.7. Reglarea sistemelor de pompare ............................................... 220
9.3.8. Cavitaţia în turbopompe ............................................................. 222
9.3.8.1. Înălţimea de aspiraţie .................................................... 222
9.3.8.2. Căderea dinamică de presiune h şi NPSH ................. 223
9.3.8.3. Coeficienţi de cavitaţie .................................................. 224
9.3.8.4. Determinarea înălţimii maxime de aspiraţie .................. 226
9.3.8.5. Prevenirea cavitaţiei ...................................................... 228
9.4. Ventilatoare .......................................................................................... 229
9.4.1. Definiţii şi parametrii funcţionali.................................................. 229
9.4.2. Clasificarea ventilatoarelor ......................................................... 232
9.4.3. Construcţia ventilatoarelor ......................................................... 234
9.4.3.1. Ventilatoare centrifuge................................................... 234
9.4.3.2. Ventilatoare axiale ......................................................... 236
9.4.4. Curbe caracteristice ................................................................... 237
9.4.5. Funcţionarea ventilatoarelor în reţea. Reglarea ventilatoarelor ... 238
9.4.6. Alegerea ventilatoarelor ............................................................. 238
9.5. Turbine hidraulice ................................................................................. 240
9.5.1. Noţiuni generale. Amenajări hidroenergetice ............................. 240
9.5.2. Clasificarea turbinelor hidraulice ................................................ 241
9.5.3. Elemente constructive şi funcţionale ale turbinelor hidraulice ... 242
9.5.3.1. Turbina Pelton ............................................................... 242
9.5.3.2. Turbina Francis .............................................................. 244
9.5.3.3. Turbina Kaplan .............................................................. 246
9.5.3.4. Turbina bulb ................................................................... 247
9.5.4. Înălţimea maximă şi admisibilă de aspiraţie .............................. 249
9.5.5. Curbe caracteristice de funcţionare ........................................... 250
9.5.5.1. Curbe caracteristice primare ......................................... 250
9.5.5.2. Curbele de garanţie ....................................................... 252
9.5.5.3. Caracteristicile universale ale turbinelor ....................... 252
9.6. Turbotransmisii ..................................................................................... 253
9.6.1. Noţiuni generale ......................................................................... 253
9.6.2. Probleme constructive şi funcţionale ......................................... 254
9.6.2.1. Turbocuplajul ................................................................. 254
9.6.2.2. Turbotransformatorul hidrodinamic ............................... 257
12 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI
9.7. Maşini volumice.................................................................................... 259
9.7.1. Generalităţi ................................................................................. 259
9.7.2. Pompe volumice......................................................................... 260
9.7.2.1. Pompe cu piston............................................................ 260
9.7.2.2. Pompe cu palete alunecătoare ..................................... 264
9.7.2.3. Pompe cu roţi dinţate .................................................... 265
9.7.2.4. Pompe cu şuruburi ........................................................ 266
9.7.2.5. Pompe cu inel de lichid ................................................. 268
9.7.2.6. Pompe cu membrană .................................................... 269
9.7.3. Motoare volumice ....................................................................... 271
9.7.3.1. Motoare hidraulice oscilante ......................................... 271
9.7.3.2. Motoare hidraulice liniare .............................................. 273
10. ACŢIONĂRI HIDRAULICE ŞI PNEUMATICE ........................................... 277
10.1. Generalităţi ....................................................................................... 277
10.2. Generatoare şi motoare hidrostatice ............................................... 278
10.3. Aparataj de distribuţie, reglare şi control.......................................... 279
10.3.1. Aparatajul de distribuţie ........................................................ 279
10.3.1.1. Distribuitoare rotative ............................................ 279
10.3.1.2. Distribuitoare plane ............................................... 280
10.3.1.3. Distribuitoare cu supape........................................ 280
10.3.1.4. Distribuitoare cu sertar cilindric ............................. 280
10.3.1.5. Distribuitoare pneumatice ..................................... 283
10.3.2. Aparataj pentru reglarea şi controlul presiunii ...................... 284
10.3.2.1. Supapele de presiune, siguranţă şi deversare ..... 285
10.3.2.2. Supape de sens unic ............................................. 286
10.3.2.3. Supape şi regulatoare pneumatice de presiune ... 286
10.3.3. Aparataj de reglare şi control al debitului ............................. 288
10.3.3.1. Reglarea rezistivă.................................................. 288
10.4. Aparatura auxiliară ........................................................................... 290
10.5. Etapele de proiectare a unei instalaţii de acţionare ......................... 292
BIBLIOGRAFIE ............................................................................................... 293

1.
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
1.1. Argument
În natură au loc nenumărate fenomene care sunt caracteristice mecanicii
fluidelor. Mişcarea norilor în atmosferă, curgerea râurilor, agitaţia valurilor,
zborul păsărilor, înotul amfibienilor - sunt numai câteva exemple. Pe de altă
parte, foarte multe aspecte ale vieţii noastre se află sub comandamentul
aceloraşi principii ale mecanicii fluidelor. Se pot menţiona aici curgerea apei în
conducte sau canale de irigaţie, curgerea sângelui în vene şi artere, mişcarea
aerului în sistemul respirator sau în instalaţiile de ventilaţie dar şi mişcarea
vapoarelor, submarinelor, avioanelor, fenomenul lubrificaţiei. Cunoştinţe de
mecanica fluidelor sunt necesare pentru realizarea sistemelor de alimentare cu
apă şi la eliminarea apelor uzate, a centralelor hidro-, termo- şi atomo-electrice,
transmisiilor automate, rachetelor, discurilor hard- şi floppy ale calculatoarelor,
a instalaţiilor de încălzire şi aer condiţionat, a organelor artificiale şi chiar şi în
sporturi (cu mingea, curse de automobile, etc.) – şi lista ar putea continua.
Este evident, că inginerii de toate specializările au nevoie de cel puţin
noţiunile de bază în domeniul mecanicii fluidelor.
1.2. Scop
Mecanica fluidelor este ştiinţa mecanicii lichidelor şi gazelor, având principiile
fundamentale identice cu cele ale mecanicii solidelor, fiind mai complexă din
cauza caracterului mediului de studiu - continuu, unde practic nu se disting
elemente individuale. Mecanica fluidelor studiază comportarea fluidelor sub
acţiunea unor forţe. În mod curent se determină forţa care trebuie să deplaseze
un corp solid prin intermediul unui lichid sau puterea necesară punerii în
mişcare a unui fluid printr-un sistem tehnic. Viteza mişcării astfel obţinute,
presiunea, densitatea şi temperatura fluidului sunt de asemenea mărimi ce
intervin în fenomenele de interacţiune fluid – solid şi trebuiesc determinate.
Trei ramuri importante compun mecanica fluidelor : statica fluidelor care
se ocupă cu studiul echilibrului fluidelor şi acţiunea lor asupra corpurilor cu care
vin în contact când sunt în repaus, cinematica fluidelor care studiază mişcarea
fluidelor fără a se preocupa de cauze sau de acţiunea asupra corpurilor de
contact, şi dinamica fluidelor care studiază interacţiunea dintre fluidele în mişcare
şi corpurile solide.
14 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI
În tratare modernă, mecanica fluidelor îmbină cunoştinţe teoretice şi
experimentale despre fluidele ideale şi reale, fie ele lichide sau gaze. În acest mod
aplicarea ei în rezolvarea problemelor inginereşti va da rezultate de performanţă.
Dezvoltarea calculatoarelor din ultimii 20 de ani a condus la un domeniu complet
nou – hidrodinamica computaţională – în care diferite metode numerice ca
metoda diferenţelor finite, elementului finit, elementului de frontieră, ş.a., sunt
utilizate pentru rezolvare unor probleme avansate din mecanica fluidelor.
1.3. Scurt istoric
Periodic, descoperirile arheologilor şi istoricilor ne confirmă tot mai mult că
vechile civilizaţii au avut o serie de cunoştinţe în domeniul utilizării fluidelor, ca de
exemplu apeductele şi băile romane, roţile de apă egiptene sau chinezeşti, ş.a.
Arhimede din Siracuza (287-212 Î. Cr.) a fost, printre altele, un pasionat
matematician în domeniul geometriei. Este primul care postulează că structura
fluidelor nu presupune existenţa unor spaţii între particule, ele fiind medii continue.
Este autorul binecunoscutului principiu care-i poartă numele şi se referă la
greutatea corpurilor solide imersate într-un fluid aflat în repaus. A construit un
tip de pompă volumică cu şurub.
Puţine au fost îmbogăţirile de conţinut ale principiilor înţelegerii curgerii
până la Leonardo da Vinci (1452-1519). Acesta realizează investigaţii şi
experimente privind structura curgerii lichidelor, studiază curgerea râurilor,
valurile, jeturile, vârtejurile, morile de apă, irigaţiile, construcţia navelor, curgerea
sângelui şi abordează chiar probleme privind zborul. A contribuit la obţinerea
ecuaţiei conservării masei.
Evanghelista Torriceli (1608-1647), a fost secretarul lui Galileo, în ultimii
ani ai vieţii acestuie. În 1643 iniţiază experimentul cunoscut al ridicării lichidelor
în tuburi sub acţiunea presiunii atmosferice, realizat mai târziu de un discipol al
său Vincenzo Viviani şi care a condus la realizarea barometrului. Prin studiul în
paralel a traiectoriei proiectilelor şi a jeturilor dintr-un orificiu a ajun la formula de
calcul a vitezei fluidelor la curgerea prin orificii, care a reprezentat o contribuţie
majoră la dezvoltarea mecanicii fluidelor.
Blaise Pascal (1623-1662) şi-a început activitatea ştiinţifică în domeniul
geometriei, descoperind, printre altele că suma unghiurilor unui triunghi este egală
cu suma a două unghiuri drepte. A inventat primul calculator digital. Studiile în
domeniul matematicii, al hidrostaticii şi hidrodinamicii i-au permis inventarea
seringii şi a presei hidraulice, ca aplicaţii a principiului transmiterii presiunii în
lichid, care-i poartă numele. A descoperit că înălţimea mercurului din barometru
scade cu altitudinea. A studiat cum greutatea unei coloane de lichid variază cu
adâncimea şi unele probleme privind echilibrul corpurilor imersate.
Isaac Newton (1642-1727), prin formularea legii sale de mişcare, precum
şi de vâscozitate, şi în plus prin dezvoltarea procedeelor de calcul, a deschis
drumul pentru multe dezvoltări ulterioare în mecanica fluidelor. Folosind legea
de mişcare a lui Newton, mulţi matematicieni ai secolului al 18-lea au rezolvat
probleme ale curgerii ideale.
Cap. 1. Noţiuni introductive 15
Daniel Bernoulli (1700-1782) a lucrat la Academia de Ştiinţe din St. Petersburg,
unde a colaborat cu L. Euler. Cea mai importantă lucrare a sa este „Hidrodinamica”
(1738), unde îşi expune relaţia fundamentală dintre viteză şi presiune, cunoscută
sub numele de „ecuaţia lui Bernoulli”. Tot în această lucrare Bernoulli pune
bazele teoriei cinetice a gazelor. S-a mai preocupat de oceanografie şi de
comportarea în exploatare a navelor maritime.
Leonard Euler (1707-1783) a devenit membru al Academiei de Ştiinţe din
St. Petersburg în 1727, la doi ani după înfiinţarea acesteia de către Caterina I,
soţia lui Petru cel Mare. În domeniul mecanicii a scris „Teoria mişcării corpurilor
rigide” (1765) şi este cunoscut pentru introducerea conceptului de „particulă
fluidă”, suficient de mică pentru a fi tratată matematic ca un punct, dar suficient
de mare pentru a avea proprietăţi fizice ca volum, masă, densitate, inerţie,
energie ş.a. A determinat ecuaţia diferenţială a liniei de curent şi a formulat
formele integrală şi difernţială a ecuaţiei de continuitate. Cea mai importantă
contribuţie a sa este ecuaţia de mişcare a fluidelor ideale.
Joseph-Louis Lagrange (1736-1813) este cunoscut pentru sistemul său
de descriere a mişcării fluidelor. Cea mai notabilă realizare a sa în domeniul
mecanicii fluidelor este integrarea ecuaţiei de mişcare a lui Euler pentru cazul
irotaţional şi fluid compresibil, introducând pentru prima dată conceptul de
„potenţial al vitezei”.
Claude Louis Henri Navier (1785-1836) a obţinut pentru prima dată, în
1822, ecuaţia mişcării tridimensionale a unui fluid compresibil vâscos
newtonian, aceeaşi care a fost obţinută de George Gabriel Stokes în 1845,
cunoscută sub numele de „ecuaţia Navier-Stokes”.
Osborne Reynolds (1842-1912) a identificat pentru prima dată diferenţele
dintre mişcarea laminară şi turbulentă, propunând „numărul Reynolds”. A
formulat teorii în domeniul lubrefierii şi în 1869 a dezvoltat un cadru matematic
pentru studiul mişcării turbulente.
Ludwig Prandtl (1875-1953) are numeroase contribuţii în domeniul hidro-
dinamicii. În 1904 a publicat o lucrare de căpătâi, în care se propune ca domeniul
curgerii fliudelor de vâscozitate mică să fie împărţit în două zone – una subţire,
limitrofă peretelui solid unde efectul vâscozităţii este predominant, numită strat
limită, şi – una exterioară acesteia, unde curgerea este practic ideală. Acest
concept a explicat, la vremea lui, o serie de fenomene aparent paradoxale şi a
îndemnat la analiza curgerilor complexe.
Pentru că nu există o teorie unitară privind natura turbulenţei, mecanica
fluidelor modernă rămâne o combinaţie între rezultate obţinute teoretic şi pe
cale experimentală.
1.4. Noţiunea de fluid
Problema primordială a mecanicii fluidelor decurge din întrebarea: ”Ce
este un fluid ?” – sau – “Care este diferenţa dintre un fluid şi un solid ?”
Mediul fluid, spre deosebire de cel solid, care este “tare”, este “moale”, uşor
deformabil. Aceste observaţii nu explică complet din punct de vedere ştiinţific,
16 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI
sau ingineresc, natura intimă a fluidelor. Structura moleculară densă a solidului, cu
forţe de coeziune puternice, care îi menţin forma, nu permite o deformare “uşoară”
a acestuia. Lichidele au spaţii intermoleculare mult mai mari, (10-6 mm), forţe de
coeziune mult mai reduse, iar moleculele au o mai mare libertate de mişcare.
Un lichid poate fi uşor deformat, dar nu comprimat, “turnat” în recipienţi a căror
formă o ia, sau silit să circule prin conducte de diverse forme. La gaze, distanţa
intermoleculară este şi mai mare, forţele intermoleculare de coeziune neglijabile,
iar moleculele sunt într-o permanentă mişcare. În consecinţă gazele sunt uşor
deformabile şi compresibile şi ocupă întotdeauna întreaga incintă ce le stă la
dispoziţie.
Cele de mai sus sunt explicaţii bazate pe structura moleculară diferită a
lichidelor şi gazelor de cea a solidelor. Dacă la acestea se adaugă şi modul de
deformare sub acţiunea forţelor exterioare, se obţine o definiţie specifică şi unanim
acceptată, adică: fluidele sunt definite ca substanţe care se deformează continuu
sub acţiunea unor forţe oricât de mici.
Fluidele nu pot prelua decât forţe de compresiune. Forţele care acţionează
la întindere conduc la apariţia discontinuităţilor chiar şi în cazul în care valorile
lor sunt mici. Forţele tangenţiale provoacă mişcări relative între particule.
Fluidele, după cum rezultă de mai sus, cuprind lichidele şi gazele. Deosebirile
dintre lichide şi gaze constau în faptul că în timp ce lichidele sunt practic
incompresibile, gazele pot fi comprimate la volume foarte mici.
Lichidele în cantităţi mici, de picătură, iau forma sferică, iar în cantităţi mari
forma recipientului, prezentând o suprafaţă liberă. Gazele iau forma recipientului,
pe care îl umplu în întregime.
În concluzie, mecanica fluidelor are ca obiect studiul mişcării şi echilibrului
mediilor fluide sub acţiunea unor forţe exterioare precum şi interacţiunea lor cu
corpurile solide.
Hidraulica studiază legile de echilibru şi de mişcare ale fluidelor din
punct de vedere al aplicaţiilor în tehnică.
1.5. Ipoteza continuităţii
Mecanica fluidelor studiază fluidul ca un mediu uşor deformabil, omogen
şi izotrop (cu proprietăţi identice în toate direcţiile). În realitate fluidele, aşa cum
s-a arătat, se deosebesc de acest model fiind alcătuite din particule individuale
(discrete), molecule sau grupe de molecule care au formă, structură şi dimensiuni
determinate şi între care se află "spaţiul liber", intermolecular. Deşi tocmai
această structură a fluidelor este cea care face distincţia dintre fluide sau dintre
proprietăţile lor, este imposibil să se studieze comportarea fiecărei particule în
parte atunci când trebuie descrisă comportarea fluidului în repaus sau în mişcare.
De aceea se vor folosi mărimi medii sau macroscopice ale mărimilor caracteristice,
când aceste medieri se consideră pentru un volum de control, mic din punct de
vedere macroscopic, dar care conţine un imens număr de molecule. Astfel,
dacă sunt privite la scară macroscopică fluidele apar ca medii continue, ceea
ce a determinat adoptarea modelului mediului continuu.
Cap. 1. Noţiuni introductive 17 18 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

În cadrul ipotezei mediului continuu diferitele mărimi care caracterizează Pentru forţă, unitate este denumită newton (N), definită de legea a II-a a
mişcarea cum sunt viteza, presiunea, temperatura, impulsul etc., precum şi lui Newton:
proprietăţile fluidului apar ca nişte funcţii continue de coordonatele punctelor şi
de timp cu excepţia unor linii sau suprafeţe singulare numite linii sau suprafeţe 1N  (1 kg) (1 m/s 2 )
de discontinuitate (de exemplu suprafaţa de separaţie dintre gaze şi lichide sau Lucrul mecanic are unitatea denumită joule (J):
dintre două lichide nemiscibile).
1 J  1N  1m
Unitatea pentru putere este denumită watt (W) definit de:
1.6. Unităţi de măsură
1 W  1 J/s
În mecanica fluidelor apar variate caracteristici ale fluidelor care trebuiesc Pentru definirea multiplilor şi submultiplilor unităţilor din SI, în tabelul 1
descrise calitativ dar şi cantitativ. Aspectele calitative servesc la identificarea naturii sunt date prefixele corespunzătoare.
sau tipului caracteristicii studiate (ca lungimea, timpul, tensiunea, viteza), în timp
aspectele cantitative impun mărimi numerice ale caracteristicilor. Descrierea Tabelul 1
cantitativă necesită un număr şi o valoare standard, cu care diversele cantităţi să Factor de multiplicare Prefix Simbol
fie comparate. Astfel mărimea standard pentru lungime poate fi metrul, pentru timp 1012 tera T
secunda, iar pentru masă – kilogramul, într-o anumită concepţie. Aceste standarde
109 giga G
sunt denumite unităţi, iar ansamblul lor alcătuieşte Sistemul de unităţi.
Descrierea calitativă este convenţional redată în termenii unor “mărimi 106 mega M
(dimensiuni) primare” sau “fundamentale” ca lungimea L, timpul t, masa M şi 103 Kilo K
temperatura T. Acestea pot fi folosite la descrierea calitativă pentru “mărimile 102 hecto H
derivate”, de exemplu aria  L2, densitatea  ML-3, viteza  Lt –1, unde simbolul “” 10 deca D
este utilizat pentru indicarea descrierii calitative a mărimilor derivate prin intermediul 10-1 deci d
mărimilor fundamentale. De exemplu descrierea calitativă a vitezei v, are forma: 10-2 centi c
10-3 mili m
v  L t 1
10-6 micro 
şi se exprimă “dimensiunea vitezei este egală cu dimensiunea lungimii împărţită 10-9 nano n
la dimensiunea timpului”.
Pentru o mare varietate de probleme ale mecanicii fluidelor sunt suficiente 10-12 pico p
numai cele trei mărimi fundamentale L, t, M. Alternativ pot fi folosite mărimile L, t, 10-15 femto f
şi F, unde F este dimensiunea forţei: F  MLt- 2. Masa poate fi astfel descrisă 10-18 atto a
calitativ sub forma: M  FL-1t2, iar mărimile derivate exprimate prin intermediul
masei M, pot fi de asemenea exprimate cu ajutorul forţei F. De exemplu Pe parcursul acestei lucrări se va utiliza Sistemul internaţional de unităţi.
densitatea   ML-3, în sistemul MLt, devine   FL -4t2 – în sistemul FLt.

Sistemul internaţional de unităţi (SI) 1.7. Proprietăţile fluidelor

În 1960, “A XI-a Conferinţă Generală de Măsuri şi Greutăţi” a introdus
formal “Sistemul internaţional de unităţi”. Acesta, cunoscut sub iniţialele SI, este
1.7.1. Densitatea
oficial adoptat, dar nu şi în exclusivitate utilizat, de majoritatea ţărilor. În ţările Fie un volum V care conţine masa de fluid m. Densitatea medie  a unui
anglo-saxone, SI este utilizat în paralel cu sistemele mai vechi existente.
lichid sau a unui gaz este raportul între masa m şi volumul V:
În SI unităţile fundamentale au fost mai sus expuse, metrul (m), kilogramul
(kg) şi secunda (s), la care se mai adaugă kelvin (K), pentru temperatură: m
 (1.1)
K  C  273,15 V
Deşi scara Celsius nu face parte din SI, este comod de multe ori să se Având în vedere că fluidul este un mediu continuu, se poate defini
măsoare, sau să se exprime temperatura pe această scară. densitatea într-un punct prin relaţia :
Cap. 1. Noţiuni introductive 19 20 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

m dm
  lim  (1.2) 1.7.2. Greutatea specifică
V  0 V dV
unde m este masa unei particule de fluid de volum V. Greutatea specifică este greutatea unităţii de volum. Prin greutate specifică
În SI, unitatea de măsură pentru densitate este [kg/m 3]. Densitatea este medie  se înţelege raportul:
o mărime dependentă de presiunea şi temperatura materialului respectiv. La G
 (1.12)
lichide, de cele mai multe ori în aplicaţii practice, dependenţa de presiune V
poate fi neglijată faţă de temperatură.
unde G este greutatea masei m de fluid. Unitatea de măsură pentru greutatea
Omogenitatea densităţii lichidului presupune identitatea valorică a acesteia
specifică este [N/m 3]. Relaţia dintre densitate şi greutatea specifică este:
în fiecare punct al lichidului.
Dependenţa de temperatură a densităţii lichidelor poate fi exprimată ca şi la g (1.13)
corpurile solide cu ajutorul coeficientului de dilatare spaţial t exprimat în 1/ C.
O creştere de temperatură T va provoca o creştere de volum a lichidului cu 1.7.3. Compresibilitatea şi elasticitatea
V , proporţională, prin intermediul factorului t , cu volumul iniţial V0 :
Proprietatea fluidelor de a-şi modifica volumul sub acţiunea unei variaţii a
V  V0 t T (1.3) presiunii exterioare se numeşte compresibilitate.
Se consideră un volum de fluid V supus presiunii p. La o creştere a presiunii
V  V0  V  V0 (1   t T ) (1.4)
cu p, volumul se micşorează cu V. Variaţia volumului este proporţională cu
m m variaţia presiunii:
  (1.5)
V V0 (1   t T ) V
 p p (1.14)
V
m
 0 (1.6) în care  p este coeficientul de compresibilitate, semnul minus arătând că la
V0 creşterea presiunii apare întotdeauna o micşorare a volumului, la temperatură
0 constantă. Mărimea :
 (1.7) 1
1   t T E (1.15)
p
La gazele ideale, densitatea se poate determina din ecuaţia termică de
stare: se numeşte modul de elasticitate. În SI pentru p corespunde unitatea de
pV  mRT (1.8) măsură [m 2/N], iar pentru E [N/m2].
Pentru lichide p este foarte mic, de exemplu la apă p = 5,12  10-10 m2/N,
m p la 0C şi presiuni până la 106Pa. Deci lichidele sunt practic incompresibile.
 (1.9)
V RT Pentru gaze p este foarte mare, gazele sunt compresibile iar comportarea
p lor este dată de ecuaţia de stare.
 (1.10) În anumite situaţii gazele pot fi considerate fluide aproximativ incompresibile,
RT
pentru Ma < 0,3 (echivalent unei viteze v = 100 m/s), unde Ma = v / vs este
unde R este constanta universala a gazelor. numărul lui Mach şi vs - viteza sunetului.
Cu ajutorul acestei ecuaţii se poate exprima densitatea unui gaz în condiţii
fizice date. Dacă se notează cu 0 densitatea gazului, aflat în condiţii normale
de temperatură şi presiune, atunci densitatea gazului aflat la temperatura T şi
1.7.4. Vâscozitatea
presiunea p se exprimă: Vâscozitatea unui fluid este proprietatea lui de a se opune curgerii. Ea
p T este o măsură pentru frecarea interioară a unui fluid. Toate fluidele reale au o
  0 (1.11) anumită vâscozitate care se manifestă prin frecări interne când li se schimbă forma.
p0 T0
Vâscozitate ridicată înseamnă "lichid gros", iar vâscozitate mică "lichid subţire".
Cap. 1. Noţiuni introductive
Vâscozitatea este determinată de transferul de masă ca urmare a
mişcării moleculare. Transportul de molecule cu viteze diferite de la un strat la
altul duce la antrenarea unor particule şi frânarea altora, adică la apariţia unor
forţe care nu sunt altceva decât forţe de vâscozitate.
În funcţie de comportarea pe parcursul curgerii, din punct de vedere al
“opunerii” la aceasta, fluidele se împart în newtoniene şi nenewtoniene. În
general, într-o curgere laminară paralelă în care perpendicular pe direcţia de
curgere există o scădere a vitezei ca în fig. 1.1., se respectă o relaţie denumită
legea lui Newton.
Vx dVx
   lim  (1.16)
y 0 y dy
care exprimă tensiunea tangenţială de frecare  între straturile de fluid adiacente.
dV
În această relaţie este gradientul vitezei, iar  se numeşte vâscozitate
dy
dinamică. În sistemul de unităţi SI vâscozitatea dinamică are ca unitate [Ns/m 2].
Fluidele care respectă legea dată de relaţia (1.16) se numesc fluide newtoniene.
Fig. 1.1. Variaţia vitezei pe o direcţie
perpendiculară curgerii la fluidele
newtoniene
Vâscozitatea dinamică variază foarte puţin cu presiunea dar foarte mult
cu temperatura. Cu creşterea temperaturii vâscozitatea lichidelor scade, iar a
gazelor creşte.
Vâscozitatea cinematică se defineşte ca fiind raportul dintre vâscozitatea
dinamică şi masa specifică şi este mai des folosită în hidraulică.

 (1.17)

În SI, vâscozitatea cinematică se exprimă în [m2/s]. Se mai utilizează şi unitatea
numită stokes, 1St = 10-4 m 2/s.
Fluidul pentru care se ţine seama de vâscozitate se numeşte fluid vâscos
sau real , iar cel considerat fără vâscozitate se numeşte fluid ideal.
Fluidele nenewtoniene nu respectă legea (1.16), adică vâscozitatea lor
nu este constantă la o presiune şi temperatură dată. În fig. 1.2 se prezintă
comparativ curbele  = f(dv/dy) pentru câteva fluide nenewtoniene şi pentru un
fluid newtonian.
21 22 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI
Fluidele care au nevoie ca tensiunea generată de schimbare a formei să
depăşească un anumit prag 0 pentru ca să poată curge se numesc fluide
vâsco-plastice.
Fig. 1.2. Variaţia tensiunii
de frecare la fluidele
newtoniene şi
nenewtoniene
Dintre fluidele vâscoplastice, modelul liniar este reprezentat de fluidul Bingham
care descrie bine comportarea unor vopsele şi noroaie. Comportarea fluidelor
cu vâscozitate structurală şi pseudoplastice se explică prin orientarea treptată a
particulelor în procesul mişcării. Asemenea fluide sunt suspensiile cu celuloză
şi cărbune. Fluidele dilatante au un conţinut mare de suspensii în fază solidă.
1.7.5. Proprietăţi specifice lichidelor
1.7.5.1. Tensiuni superficiale
Particulele din interiorul unui lichid în repaus sunt atrase de particulele
vecine în toate direcţiile cu forţe de coeziune egale. Aceste forţe sunt în
echilibru reciproc, practic neapărând nici un efect observabil (fig. 1.3).
Fig. 1.3. Lichid în repaus, cu forţele
normale de coeziune
Particulele de la suprafaţa liberă sunt solicitate preponderent de forţele de
atracţie orientate spre interiorul lichidului, deoarece forţele de atracţie exercitate
de aer, sau de un gaz oarecare, sunt de valori foarte mici, practic neglijabile.
Forţele de coeziune care acţionează pe suprafaţa liberă, spre interior,
încearcă să determine o suprafaţă exterioară cât mai mică. Altfel spus, ele
tensionează suprafaţa ca o pe piele subţire. Tensiunea superficială, notată de
obicei cu  este forţa care se exercită tangenţial pe unitatea de lungime
măsurată într-o direcţie dată pe suprafaţa de separaţie dintre fluide nemiscibile
(de obicei lichid-gaz).
Cap. 1. Noţiuni introductive 23
Dacă F este forţa ce se exercită pe o lungime l, atunci :
F 13   23
 ;   N /m (1.18)
l 12
Prezenţa acestor tensiuni de suprafaţă poate fi remarcată la forma sferică
(corpul cu suprafaţă minimă) a picăturilor de lichid sau la băşicile de săpun.
Aceste tensiuni de suprafaţă sunt foarte mici şi scad cu creşterea
temperaturii. Mici impurităţi fac să scadă sensibil tensiunile de suprafaţă.
1.7.5.2. Tensiunea de aderenţă
Adeziunea fluidului la o suprafaţă solidă este o formă de interacţiune între
moleculele fluidului şi cele ale corpului solid în contact, cele două medii fiind
situate la distanţe moleculare. Tensiunea de aderenţă apare în locurile de atingere
ale lichidelor şi gazelor cu pereţii solizi, şi la suprafeţele de separaţie a diferitelor
lichide nemiscibile.
Apar astfel, în funcţie de mărimea forţelor de atracţie, respectiv de respingere,
diferite forme de udare a pereţilor solizi, ca în fig. 1.4.
Fig. 1.4. Forme de udare
a pereţilor solizi
Acelaşi fenomen poate fi observat la formarea de picături pe suprafeţe
solide, fig. 1.5.
Fig. 1.5. Formarea
picăturii pe pereţii
solizi
Picături de lichide uşoare (exemplu ulei pe apă) formează pe lichide mai
grele cunoscuta formă de lentilă înotătoare, ca în fig. 1.6.
Fig. 1.6. Ulei pe apă
24 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI
Unghiul de udare sau racordare  poate fi determinat cu următoarea relaţie:
cos   (1.19)
în care:
 13 este tensiunea de suprafaţă gaz-perete
 23 este tensiunea de suprafaţă lichid-perete
 12 este tensiunea de suprafaţă gaz-lichid
1.7.5.3. Capilaritatea
Capilaritatea este o proprietate a lichidelor în conexiune cu tensiunea
superficială şi cea de aderenţă. Când predomină prima faţă de a doua, lichidul
dintr-un tub are tendinţa de coborâre a nivelului, iar dacă predomină tensiunea
de aderenţă (adeziunea) faţă de cea superficială (coeziunea), lichidul are
tendinţa de a urca pe pereţii tubului în care se află.
Dacă se introduce un tub de diametru mic într-un lichid, se poate observa
că la lichidele care udă pereţii (adeziunea este mai mare) lichidul se ridică în
tub, iar la lichidele care nu udă pereţii (coeziunea este mai puternică), lichidul
scade în tub faţă de suprafaţa liberă exterioară, ca în fig. 1.7.
Fig. 1.7. Fenomenul de
capilaritate
Din relaţia de echilibru între forţa de coeziune şi greutatea coloanei de
lichid crescute sau scăzute rezultă relaţia pentru calculul lui h:
d d 2
2    hg (1.20)
2 4
4
h (1.21)
dg
1.7.5.4. Cavitaţia în lichide
Dacă la o temperatură dată într-un lichid, presiunea lui coboară sub
presiunea vaporilor saturaţi (pv), în interiorul lui se formează nişte cavităţi (bule)
umplute cu vapori de lichid, aer şi unele gaze dizolvate. Dacă lichidul este în
mişcare, bulele astfel formate pot fi transportate într-o regiune în care presiunea
Cap. 1. Noţiuni introductive 25 26 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

lichidului este mai mare decât presiunea de vaporizare din interiorul bulelor. Se Densitatea apei şi a aerului la presiunea de 760 mm Hg, în funcţie de
produce atunci o surpare bruscă a pereţilor cavităţilor către interiorul acestora. temperatură
Fenomenul acesta de implozie a bulelor este însoţit de un complex de fenomene
fizice şi chimice, având ca efect, printre altele, distrugerea (erodarea) pereţilor Temperatura t [ C ] -10 0 4 10 20 50 80 100
solizi ce mărginesc lichidul în zona respectivă. Densitatea apei
Apariţia şi evoluţia acestor bule, împreună cu fenomenele fizice şi chimice – 999,9 1000 999,7 998,2 988,1 971,8 958,4
[kg/m3]
care le însoţesc poartă numele de cavitaţie.
Efectele mecanice ale cavitaţiei asupra pereţilor solizi sunt foarte puternice, Densitatea
1,342 1,293 1,274 1,247 1,205 1,093 1,000 0,946
ceea ce rezultă şi din faptul că nici un material cunoscut până în prezent nu aerului [kg/m3]
rezistă la cavitaţie.

Coeficientul de compresibilitate şi modulul de elasticitate

Coeficientul de Modulul de elasticitate

Anexa I Natura lichidului compresibilitate  1010
[m3/N]  10-10 [N/m2]
Densitatea unor fluide la presiunea de 760 mm Hg Apă 5,120 0,195
Glicerină 2,550 0,392
Densitatea  Densitatea  Mercur 0,296 3,378
Natura lichidului Natura gazului
[kg/m3] [kg/m3]
Petrol 8,660 0,115
Acetona 791 Acetilena 1,1709
Acid acetic 1049 Amoniac 0,7714
Acid sulfuric 1834 Argon 1,7839
Presiunea de vaporizare a apei pure, în funcţie de temperatură
Alcool etilic 789,5 Azot 1,2505
Acool metilic 792 Bioxid de carbon 1,9748 Temperatura Presiunea de Temperatura Presiunea de
vaporizare vaporizare
Benzen 879 Clor 3,22 t [ C ] t [ C ]
pv [N/m2] pv [N/m2]
Cloroform 1489 Clorură de metil 2,307
1 656 50 12340
Eter etilic 714 Etan 1,356
3 757 55 15750
Glicerină 1260 Heliu 0,1785
5 872 60 19920
Mercur 13600 Hidrogen sulfurat 1,5392 10 1227 65 25020
Nitroglicerină 1600 Metan 0,7168 15 1705 70 31180
Tetraclorură carbon 1595 Neon 0,899 20 2338 75 38560
Toluen 866 Oxid de carbon 1,2500 25 3168 80 47370
Ulei ungere 871 Oxigen 1,4289 30 4493 85 57820
Ulei transformator 866 Ozon 2,22 35 5624 90 70130
Valori pentru temperatura de 20C. Valori pentru temperatura de C. 40 7377 95 84550
 106 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Punctele P1 şi P2 care se corespund, se numesc puncte omoloage, iar

5.
două curbe, sau două suprafeţe formate din puncte omoloage se numesc curbe
omoloage respectiv suprafeţe omoloage.
Două mărimi fizice de aceeaşi natură, definite în puncte omoloage, şi la
timpi omologi, se numesc mărimi omoloage.

5.2.1. Similitudinea geometrică

SIMILITUDINE HIDRODINAMICĂ ŞI Similitudinea geometrică poate fi caracterizată prin constanţa raportului
ANALIZĂ DIMENSIONALĂ tuturor coordonatelor punctelor omoloage.
Fie P1  D1 şi P2  D2 , de coordonate P1 ( x1 , y1 , z1 ) , P2 ( x2 , y2 , z2 ) două
puncte omoloage între care există relaţiile:
5.1. Generalităţi x1 y1 z1
    l  const.  l  0 (5.1)
x2 y2 z 2
Este practic imposibil de a rezolva toate problemele curgerii unui fluid dat
numai pe cale teoretică. La stadiul actual al cunoştinţelor în domeniu, cercetarea Dacă P1 ( x1 , y1 , z1 )  D1 şi P1( x1 , y1 , z1 )  D1 sunt două puncte omoloage lui
experimentală ocupă un loc important. În multe situaţii dezvoltarea experimentului P2 ( x2 , y2 , z 2 )  D2 şi P2 ( x2 , y2 , z2 )  D2 , atunci din relaţia (5.1) rezultă:
are loc în laborator pe instalaţii care diferă constructiv de cele industriale, dar
permit o desfăşurare identică sau similară a fenomenelor studiate. Pentru a utiliza 1
rezultatele de laborator la instalaţiile industriale, este necesar să se stabilească  2 2
P1 P1  ( x2  x2 )  ( y2  y 2 )  ( z2  z2 ) 
2 2

(5.2)
o serie de relaţii matematice cunoscute sub numele de “legi de similitudine”. 1
Aceste legi permit desfăşurarea experimentului cu un fluid convenabil de
a fi utilizat – apă sau aer –şi aplicarea rezultatelor la un fluid mai puţin convenabil
 2 2
  l ( x2  x2 )  ( y2  y 2 )  ( z2  z2 )2 2    l  P2 P2

pentru utilizare experimentală, cum ar fi hidrogenul, mercurul, uleiurile sau
aburul. De asemenea, utilizare acestor legi în hidraulică sau aeronautică, pe
instalaţii adecvate mai simple, reduce substanţial costurile cercetării şi permit
predicţionarea performanţelor prototipului – instalaţia sau maşina în mărime
naturală – pe baza rezultatelor de laborator obţinute pe o instalaţie sau maşină
de dimensiuni reduse, modelul. Aşa cum se va arăta, nu este necesar ca
fluidul folosit să fie acelaşi, şi nici ca modelul să fie mai mic decât prototipul. De
exemplu, curgerea întru-un carburator este bine să fie studiată pe un model de
dimensiuni mai mari. Pentru ca rezultatele stabilite pe modele să poată fi
utilizate la instalaţia în natură, trebuie respectate condiţiile de similitudine
5.2. Condiţii de similitudine
Între două fenomene fizice F 1 şi F 2 de aceiaşi natură există o similitudine
fizică, dacă există o corespondenţă biunivocă între punctele domeniilor D1 şi D2
în care au loc aceste fenomene şi dacă, pentru fiecare mărime fizică ce
caracterizează fenomenele, există un raport constant al valorilor ei din două
puncte P1  D1 şi P2  D2 , alese arbitrar, şi care se corespund. În acest caz F 1
va fi numit prototip şi F 2 model.
deci constanta  l reprezintă raportul lungimilor segmentelor de dreaptă omoloage
P1 P1 şi P2 P2 şi se numeşte scara lungimilor.
Similitudinea geometrică realizează deci, proporţionalitatea segmentelor
de dreaptă omoloage şi ca urmare, egalitatea unghiurilor formate de perechi de
drepte omoloage.
În D1 şi D2 se mai pot defini direcţii omoloage (de exemplu direcţiile
vectorilor P1P1 şi P2 P2 ) şi sensuri omoloage (sensurile acestor vectori).
5.2.2. Similitudinea cinematică
Între două fenomene fizice există o similitudine cinematică, dacă este
realizată similitudinea geometrică, şi dacă există un raport constant al tuturor
timpilor omologi:
t1
  t  ct ,  t  0 (5.3)
t2
numit scara timpilor.
Cu scara lungimilor şi scara timpilor se pot determina scările tuturor
mărimilor cinematice, ca funcţie de acestea. În puncte omoloage şi la momente
omoloage raportul vitezelor pe prototip şi pe model va fi:
Cap. 5. Similitudine hidrodinamică şi analiză dimensională 107 108 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

 
v1 a
Cum 1   a  const. şi  F  const. rezultă scara maselor (adică raportul maselor
   v  ct. (5.4) a2
v2
din volume omoloage ):
   
unde v1 ( r1, t1 ) şi v2 ( r2 , t 2 ) sunt vectorii viteză corespunzători punctelor P1 şi P2 , m
 m  1  const. (5.11)
 v scara vitezelor. Raportul acceleraţiilor în aceleaşi puncte este: m2

a1
   a  ct.  a  0 (5.5)
a2 5.3. Criterii de similitudine ale mecanicii fluidelor
unde  a este scara acceleraţiilor. Cele arătate în paragraful anterior sunt valabile pentru fenomenele
Dacă se consideră componentele: mecanice în general. În continuare, se va presupune că fenomenele fizice F 1 şi F 2
dx1 d ( l x2 )  l dx2  l sunt mişcări ale unor fluide, aparţin aceleiaşi clase şi au loc în domeniile D1 şi D2 .
v1x     v2 x (5.6)
dt1 d ( t t2 )  t dt2  t Pentru a se realiza o similitudine dinamică între mişcările F 1 şi F 2 a două
d 2 x1 d  dx1  d   l dx2   l dx2 fluide, trebuie ca între scările mărimilor ce intervin în F 1 şi F 2 să existe anumite
a 2x       (5.7) relaţii numite criterii de similitudine. Alegerea acestor relaţii între scările mărimilor
dt12 dt1  dt1  dt1   t dt 2  2t dt2
ce intervin în cele două mişcări asemenea, se face cu ajutorul legii fundamentale
Analog, şi pentru celelalte componente ale vitezelor şi acceleraţiilor, se pot a dinamicii, care arată că produsul dintre masă şi acceleraţie (forţa de inerţie)
stabili scările respective. este egal cu suma forţelor exterioare, care acţionează asupra particulei:
 
Dacă între mişcările a două fluide, există o similitudine cinematică, atunci ma   Fext (5.12)
liniile de curent de pe prototip sunt geometric asemenea cu liniile de curent de
pe model. Acest lucru este evident, deoarece vectorii viteză din puncte În mecanica fluidelor, forţele preponderente sunt:
omoloage sunt tangenţi la liniile de curent omoloage care trec prin aceste  forţa de vâscozitate Fv ;
puncte, deci au intensităţi, direcţii şi sensuri omoloage, adică:  forţa de greutate Fg ;
l 
v   ct. (5.8)  forţa de presiune F p ;
t 
 forţa elastică Fe (datorită compresibilităţii fluidului);

 forţa datorată tensiunilor superficiale ( forţa de capilaritate) Fc .
5.2.3. Similitudinea dinamică
Se consideră că între mişcările F1 şi F2 există o similitudine dinamică, şi
Se numesc forţe omoloage, două forţe care sunt de acelaşi tip, aplicate deci există relaţiile:
în puncte omoloage şi au la timpi omologi, direcţii şi sensuri omoloage.  
r1   l r2 , l1   l l2 , t1   t t2 ,
Similitudinea dinamică există între două fenomene fizice F 1 şi F 2 dacă   (5.13)
v1   v v2 , p1   p p 2 , 1    2
forţele care intervin în F 1 sunt omoloage cu cele din F 2 şi dacă raportul intensităţilor
oricăror două forţe omoloage este constant şi nu depinde de tipul forţelor: unde l 2 este o lungime din D2 omoloagă lui l1 din D1 , iar v2 , p2 , 2 sunt
 viteza, presiunea şi densitatea din punctul P2  D2 omolog lui P1  D1 , la timpul
F1
   F  const.  F  0 (5.9) t2 omolog lui t1 .
F2
În continuare, se vor stabili criteriile de similitudine presupunând că
În relaţia (5.9)  F este scara forţelor. Dar: acţionează numai o forţă de un anumit tip, adică una este preponderentă şi
  celelalte sunt neglijabile în desfăşurarea fenomenului.
 
F1 m a1 În cazul când  Fext  Fv , adică forţele de frecare sunt esenţiale datorită
  1  (5.10)
F2 m2 a2 vâscozităţii, se ştie că acestea se exprimă cu ajutorul legii lui Newton:
Cap. 5. Similitudine hidrodinamică şi analiză dimensională 109 110 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

   

Fv  
dv
S 
dv
S (5.14)
Dacă se consideră preponderentă acţiunea forţei de greutate  Fext  Fg
dn dn va rezulta :
Deci:

 Fg1 m g
Fv1   Fg    1 1  m   g (5.24)
1 1 dv1 dn2 S1 Fg2 m2  g 2
F         (5.15)
v Fv2  2  2 dv2 dn1 S 2
Din egalarea scării forţelor de inerţie cu cea a forţelor de greutate, se obţine relaţia:
adică:
 F         v   l-1   l2      v      l (5.16)  m   g      l2   v2 (5.25)
v
echivalentă cu :
care este scara forţelor de frecare.
   l3   g      l2   v2 (5.26)
Scara forţelor de inerţie este:
 adică:
dv1
  v2
m a1 m1 dt1 -1 1 (5.27)
F  1     m   v   t (5.17) l  g
i m2 a2 m 2 dv 2
dt 2 prin trecerea la mărimile modelului şi prototipului rezultă criteriul:
Dar din relaţia (5.8) rezultă că: vm2 v 2p
  Frm  Fr p (5.28)
l l g m l gm p p
t  (5.18)
v v2
şi : denumit numărul lui Froude, adică Fr  .
lg
v   
 F  m  v      l3   v  v      v2   l2 (5.19)
i l l În cazul în care  Fext  Fp , adică este predominantă forţa de presiune:

Egalând scara forţelor de frecare cu cea a forţelor de inerţie conform formulei Fp p S
fundamentale a dinamicii:  Fp   1  1  1   p   l2 (5.29)
Fp2 p2 S 2
   v      l      v2   l2 (5.20)
se obţine: şi egalând cu scara forţelor de inerţie:
v  l   (5.21)  p   l2     l2   v2 (5.30)
sau:
 v  l se obţine:
1 (5.22) p
 1 (5.31)
    v2
Trecând de la relaţia între scări, la relaţia între mărimi şi notând cu indicii
m şi p mărimile corespunzătoare modelului respectiv prototipului, va rezulta şi dacă se trece la mărimile modelului şi prototipului:
criteriul de similitudine al lui Reynolds: pm p p
  Eu m  Eu p (5.32)
vm  lm v p  l p  m  vm2  p  v 2p
  Rem  Re p (5.23)
m p p
se obţine criteriul lui Euler , unde mărimea adimensională Eu  este
Mărimea adimensională Re 
v l
este numărul Reynolds.   v2
 numărul lui Euler.
Cap. 5. Similitudine hidrodinamică şi analiză dimensională 111 112 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Se consideră că suma forţelor exterioare este formată doar din forţe elastice  p cp
  unde a  ,  .
 ext  Fe . Se ştie că la o creştere a presiunii cu dp are loc o micşorare a
F  cv
volumului de fluid cu dV : Un alt criteriu de similitudine se obţine considerând că forţele exterioare
dV sunt doar de tipul forţelor de capilaritate, deci mişcările sunt dominate doar de
dp   E  (5.33)
V tensiuni superficiale. Forţele capilare sunt de forma Fc    l ,  fiind coeficientul
unde E este modulul de elasticitate al fluidului. Forţa corespunzătoare variaţiei de tensiune superficială.
de presiune dp are modulul: Se introduce scara tensiunilor superficiale sub forma :

dFe  S  dp (5.34) 
  1 (5.41)
Înlocuind rezultă: 2
 dV iar scara acestor forţelor capilare va fi:
dFe  S  dp  S  E (5.35)
V 1  l1
 Fc    l (5.42)
scara forţelor elastice fiind: 2  l2

Fe1 Egalând cu scara forţelor de inerţie, rezultă:
 Fe     E   l2 (5.36)
Fe 2     l      l2   v2 (5.43)
Prin egalare cu scara forţelor de inerţie rezultă: şi:
    l   v2
 E   l2     l2   v2 (5.37) 1 (5.44)

 v2    v ceea ce, transpus prin mărimile modelului şi prototipului, conduce la criteriul
1  1 (5.38)
E E lui Weber:
2
 vm2  lm v p  l p
  Wem  We p (5.45)
m p
Trecând la mărimile modelului şi prototipului se obţine :
m p
vm vp
 (5.39)
Em Ep v2  l
unde We  este numărul lui Weber.
m 
p

v În mecanica fluidelor se utilizează şi un criteriu de similitudine cinematic.
criteriul lui Cauchy unde Ca  este numărul lui Cauchy. Dacă F 1 şi F 2 sunt două fenomene periodice, de perioade T1 şi respectiv T2 ,
E
 între F 1 şi F 2 există o similitudine cinematică, dacă este asigurată similitudinea
geometrică şi dacă:
Expresia de la numitor reprezintă viteza sunetului v S pentru mediul respectiv.
t T
Pentru gaze, criteriul de similitudine reprezentat de raportul dintre viteza t  1  1  T (5.46)
v t 2 T2
curentului şi viteza sunetului este cunoscut ca şi numărul lui Mach, M  ,
a 
Cum  t  l (relaţia 5.18), rezultă legătura între scările respective:
criteriul fiind denumit criteriul lui Mach: v
vm v p t  v
  Mm  M p (5.40) 1 (5.47)
am a p l
Cap. 5. Similitudine hidrodinamică şi analiză dimensională 113
care, transpusă în mărimile modelului şi prototipului conduce la:
vm  Tm v p  T p
  Shm  Sh p (5.48)
lm lp
v T
care este criteriul de similitudine al lui Strouhal, unde Sh  este numărul
l
lui Strouhal. Numărul lui Strouhal se mai poate scrie:
v
Sh  (5.49)
f l
unde f  1 / T este frecvenţa fenomenului.
5.4. Modelarea în mecanica fluidelor
Metoda modelării, adică studiul pe model al mişcării şi aplicarea rezultatelor
pe prototip, este o metodă deosebit de utilă, mai ales când nu este posibilă o
rezolvare teoretică şi când sunt necesare studii de optimizare a diferitelor
variante. Teoria similitudinii constituie baza metodei modelării.
Similitudinea dinamică necesită realizarea tuturor criteriilor de similitudine,
pe prototip şi model, deci duce la o similitudine completă. În relitate acest lucru
nu este posibil. De exemplu, pentru satisfacerea simultană doar a criteriilor
Reynolds şi Froude se impune ca:
3 3
l p2 lm2
 (5.50)
p m
adică, vâscozitatea cinematică a fluidului utilizat pe model să fie o funcţie de
scara lungimilor, ceea ce este foarte greu de realizat. De aceea se utilizează o
similitudine incompletă sau parţială, care se va realiza după anumite criterii
care joacă un rol determinant în desfăşurarea fenomenului.
Transpunerea rezultatelor de pe model la prototip va fi afectată în acest
caz de anumite erori, care impun o corecţie. Este vorba de efectul de scală,
de care se ţine seama introducând anumite modificări ale mărimilor transpuse
la prototip, pe baza experienţei.
Similitudinea de tip Reynolds trebuie asigurată dacă frecarea vâscoasă
are un rol predominant. Cu cât numărul Reynolds este mai mic, influenţa
vâscozităţii este mai mare.
Similitudinea de tip Froude trebuie utilizată în cazul curgerii lichidelor cu
suprafaţă liberă neorizontală, peste deversoare , la mişcarea valurilor.
Similitudinea de tip Euler este utilizată mai ales în fenomenul de cavitaţie
când presiunea absolută poate scădea sub cea a vaporilor saturanţi.
În cazul mişcărilor nepermanente periodice se utilizează similitudinea de
tip Strouhal, iar similitudinea Mach în cazul fluidelor compresibile, aer şi gaze.
114 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI
Dacă într-un interval anumit valoarea criteriului de similitudine nu mai
influenţează caracteristicile fenomenelor F1 şi F2 , acesta se numeşte domeniul
de automodelare.
5.5. Analiză dimensoinală
5.5.1.Generalităţi
Problemele de mecanica fluidelor pot fi abordate pe calea analizei
dimensionale, care este în esenţă o procedură matematică care studiază în
exclusivitate dimensiunile mărimilor fizice. Analiza dimensională este înrudită
cu similitudinea, abordarea fiind însă diferită. În cadru ei, pornind de la
înţelegerea fenomenelor curgerii pentru a stabili parametrii ce o influenţează,
se ajunge la gruparea acestor parametrii în combinaţii dimensionale, la o mai
bună cunoaştere şi explicare a fenomenelor. Analiza dimensională este de un
real folos în studiile experimentale, deoarece poate indica mărimile sau
parametrii care influenţează cu adevărat desfăşurarea fenomenelor fizice.
Aşa cum s-a arătat la paragraful 1.6, dimensiunile mărimilor fizice sunt
exprimate în SI, în combinaţia de unităţi fundamentale masă - lungime - timp
(MLT), sau în combinaţia forţă - lungime - timp (FLT), cele două tipuri fiind legate
între ele prin legea lui Newton F  m  a , sau:
L
F M (5.51)
T2
Această relaţie permite conversia reciprocă a celor două tipuri de exprimare a
dimensiunilor mărimilor fizice.
5.5.2. Principii fundamentale
Este cunoscut că, toate relaţiile matematice care exprimă fenomene fizice
trebuie să fie omogene din punct de vedere dimensional, cu alte cuvinte toţi
termenii unei asemenea ecuaţii trebuie să aibă aceleaşi dimensiuni. De exemplu,
aşa cum s-a arătat la paragraful 4.2.2.,fiecare termen al ecuaţiei lui Bernoulli
are dimensiuni de lungime. Acest principiu este cunoscut sub denumirea de
principiul omogenităţii dimensionale (POD), care a fost enunţat formal pentru
prima dată de J. Fourier, în 1822. POD este un instrument foarte util în verificarea
ecuaţiilor cu mărimi derivate, ce intervin în calculele inginereşti. Apar situaţii
când sunt utilizate ecuaţii neomogene, de obicei de tip empiric, şi care sunt
reflectări ale observaţiilor asupra unor fenomene, conţinând de regulă, una sau
mai multe constante cu rol de omogenizare. Acest tip de ecuaţii au un domeniu
restrâns de aplicabilitate.
Dacă termenii unei ecuaţii omogene din punct de vedere dimensional
sunt împărţiţi cu o cantitate care se exprimă în aceleaşi dimensiuni va rezulta
evident o adimensionalizare a termenilor, ecuaţia devenind o relaţie adimensională
între grupuri de numere (fără dimensiuni) şi care are în general o formă mai simplă.
Cap. 5. Similitudine hidrodinamică şi analiză dimensională 115 116 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Analiza dimensională este un puternic instrument ştiinţific care statuează

acest proces. Pe această cale se grupează toate variabilele implicate într-o ecuaţie 5.5.3. Teorema Pi
care conţine grupuri de numere adimensionale, evitând cercetarea experimentală,
grupurile adimensionale fiind în număr mult mai redus decât variabilele. O generalizare a metodei analizei dimensionale a fost realizată de
Pentru exemplificarea principiilor fundamentale ale analizei dimensionale, să E. Buckingham (1915), având o largă utilizare în prezent. Teorema Pi are
cercetăm expresia vitezei c cu care o undă de presiune străbate un fluid. Pentru principalul avantaj că reduce numărul de variabile la grupuri de mărimi adimensionale:
a înţelege fenomenul, să cercetăm care sunt posibilii factori care-l influenţează. Cu Dacă X 1 , X 2 ,...., X n reprezintă n variabile dimensionale, cum ar fi viteza,
siguranţă, compresibilitatea fluidului notată E f este unul din ei; de asemenea se poate densitatea, vâscozitatea ş.a., care sunt implicate în desfăşurarea unui fenomen
presupune că densitatea  şi vâscozitatea cinematică  pot influenţa fenomenul. fizic, şi între ele există o legătură implicită de forma.
Dimensiunile (unităţile) în care se exprimă mărimile mai sus enumerate sunt: f  X 1 , X 2 ,..., X n   0 (5.57)
2
L F M M L atunci se poate exprima această legătură sub forma unei dependenţe:
c; Ef  2  2
;  3 ; 
T L LT L T 1 ,  2 ,...,  n k   0 (5.58)
Se observă că, unitatea specifică compresibilităţii a fost convertită la exprimarea
unde  i reprezintă combinaţii adimensionale ale variabilelor X i .
masă-lungime-timp (MLT), cu ajutorul relaţiei (5.51).
Dacă se acceptă exprimarea vitezei c în forma: Reducerea numărului termenilor cu k este , de obicei egală sau mai mică
decât numărul m al dimensiunilor fundamentale ce caracterizează mărimile fizice
c  AE af  b   c (5.52) ale fenomenului.
Aplicarea teoremei pi presupune urmarea riguroasă a unei serii de şapte
cu A o constantă adimensională, se pot determina valorile exponenţilor , , 
etape, după cum urmează. Pentru o mai bună pătrundere a metodei se va
pentru a obţine relaţia adevărată de calcul a vitezei. Înlocuind mărimile fizice exemplifica teorema la obţinerea relaţiei de calcul a forţei de rezistenţă R a
din ecuaţia de mai sus cu dimensiunile (unităţile) lor rezultă: unei sfere submerse într-un curent de fluid.


L  M   M   L2 
  1a etapă
    (5.53)
T  LT 2   L3   T  Evidenţierea fenomenului fizic şi a factorilor care îl pot influenţa, cu
stabilirea celor n variabile. În cazul exemplului propus, factorii ce
Pentru satisfacerea principiului omogenităţii dimensionale, exponenţii fiecărei influenţează forţa de rezistenţă ce o întâmpină sfera la mişcarea ei printr-un
dimensiuni trebuie să fie identici pentru fiecare parte a ecuaţiei, adică: fluid sunt: mărimea sferei – diametrul D , viteza ei V , şi proprietăţile fluidului
 Pentru M : 0 (5.54a) manifestate sub forma densităţii  şi vâscozităţii dinamice  , iar legătura
 Pentru L : 1    3  2  (5.54b) implicită între variabile este.
 Pentru T :  1  2   (5.54c) f R, D,V , ,   0 (5.59)
Din rezolvarea sistemului (5.44a,b,c) rezultă:
Se observă că n  5 . Trebuie subliniat că teorema nu ajunge la concluzii
1 1 valabile dacă se omite una din variabilele semnificative.
 , =- , =0 (5.55)
2 2
 a 2a etapă
Cu acestea expresia (5.42) devine:
Se alege, în SI, unul din modurile de exprimare – MLT, sau FLT – şi se
Ef stabilesc dimensiunile fiecărei variabile, găsindu-se şi numărul m al
cA (5.56) dimensiunilor fundamentale ale variabilelor.

În exemplul ales, alegând exprimarea MLT, dimensiunile sunt respectiv:
S-a identificat forma de bază a relaţiei de calcul a vitezei de propagare a undei
de presiune într-un fluid care aşa cum se va vedea, se poate obţine prin ML L M M
, L, , 3 ,
tratarea în detaliu a unui complex de fenomene fizice. T2 T L LT
De remarcat că, pe calea analizei dimensionale s-a obţinut o relaţie de
calcul, fără a investiga nici teoretic şi nici experimental intimităţile fenomenului. Rezultă imediat că sunt folosite numai M, L, T, deci m  3 .
Cap. 5. Similitudine hidrodinamică şi analiză dimensională 117 118 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

 a 3a etapă şi
Se va găsi numărul k , care de obicei este egal cu m , niciodată mai   1
1   1 D 1V 1    
mare, şi rareori mai mic. DV VD Re
În exemplul în atenţie, se observă că din cele n  5 variabile, 3 nu pot fi adică:
aranjate în grupuri adimensionale de tip  , şi anume densitatea  , diametrul
1  Re 1
D şi viteza V , pentru că M şi L nu pot fi extrase, aşa că k  3 .
 în cazul  2 , în mod similar va rezulta:
 a 4a etapă
R
Se determină numărul grupurilor adimensionale  i , n  k , în exemplul 2 
D 2V 2
ales 5 – 3 = 2, astfel că se poate scrie  1 ,  2   0 .
Se verifică adimensionalitatea factorilor  i .
 a 5a etapă
Din numărul total de variabile se selectează un număr de k , denumite  a 7a etapă
variabile primare sau repetabile. Acestea trebuie să conţină toate cele m Se rearanjeză grupurile  i după dorinţă. Torema pi arată că grupurile  i sunt
dimensiuni fundamentale şi nu trebuie să formeze grupuri  între ele. În legate între ele , conform relaţiei (5.48). , aceasta putând fi explicitată sub forma:
general este avantajos să se aleagă ca variabile primare, cele legate de masă,
geometrie şi cinematică. Se formează grupurile  , prin înmulţirea variabilelor 1  f1  2 ,  3 ,...,  n  k 
primare între ele, fiecare cu un exponent necunoscut.
De asemenea nu se impun formele funcţiilor  , şi f1 , aceste relaţii fiind
Dacă se aleg  , D şi V ca variabile primare, termenii  vor fi:
determinate prin încercări, iar fiecare factor  i poate fi ridicat la orice putere
1   a1 D b1 V c1  dacă nu i se afectează statutul adimensional.
Pentru exemplul ales, problema fiind determinarea forţei R , se poate
1   a2 D b2 V c2 R
scrie  2  ( 11 ) sau:
a
 a 6 etapă R
 ( Re)
Pentru satisfacerea omogenităţii dimensionale, se formează un sistem D 2V 2
de ecuaţii care are la bază egalitatea exponenţilor variabilelor primare din
ambele părţi ale ecuaţiilor; deoarece  i nu au dimensiuni, pot fi înlocuiţi cu aşa că:
R  ( Re) D 2V 2
M 0 L0T 0 . De obicei, se ştie din experienţă că, aceste mărimi adimensionale iau
forma numărului Reynolds, Froude, sau Mach. Trebuie evidenţiat că analiza dimensională nu oferă o rezolvare completă
Pentru exemplul în discuţie, ecuaţiile sunt: a problemei, ci numai o soluţie parţială, iar reuşita depinde de cele mai multe
 în cazul  1 : ori de abilitatea în selectarea parametrilor şi mărimilor.
a c
Pentru exemplu folosit, se va arăta la studiul mişcării fluidelor în jurul
M  1 L 1 M  corpurilor, că relaţia finală obţinută reflectă fenomenul fizic şi este corectă.
M 0 L0T 0   3  Lb1    
L   T   LT 
M 0  a1  1
L 0  3a1  b1  c1  1
T 0  c1  1
ceea ce conduce la:
a1  1, b1  1, c1  1 ,
 28 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

2.
STATICA FLUIDELOR
2.1. Repausul absolut şi relativ Fig. 2.1. Vas cu lichid în repaus Fig. 2.2. Rezervor în mişcare de translaţie

compun o rezultantă care acţionează perpendicular pe suprafaţa liberă în

Statica fluidelor sau “Hidrostatica” se ocupă cu studiul fluidelor în repaus fiecare punct al ei. Unghiul de înclinare al suprafeţei libere este astfel:
şi cu interacţiunea dintre acestea şi corpurile solide cu care vin în contact. 
Corpurile de contact pot fi pereţii vasului în care se găseşte fluidul sau dN dm  a a
corpuri imersate total sau parţial în acesta. Starea de repaus se judecă în tg     (2.1)
raport cu un sistem de referinţă, şi poate fi absolută sau relativă. dG dm g g
Prin repaus absolut se înţelege repausul fluidului faţă de un sistem de
referinţă inerţial, de exemplu repausul unui fluid dintr-un rezervor faţă de Pământ. Ecuaţia liniei izobare va fi:
Repausul relativ se întâlneşte atunci când raportarea se face la un sistem de a
z xc (2.2)
referinţă neinerţial, de exemplu sistemul de referinţă asociat vasului ce conţine g
fluidul, vas care se află în mişcare. În acest caz fluidul se deplasează ca un
corp solid, iar mişcarea este numai de transport, de exemplu mişcarea fluidului Din această relaţie se observă ca tangenta unghiului de înclinare a
dintr-o cisternă. suprafeţei libere în cazul deplasării unui recipient în mişcare de translaţie este
În cazul lichidelor apar trei tipuri de probleme: proporţională cu acceleraţia sau deceleraţia.
 determinarea formei suprafeţei libere; Şi forma suprafeţei libere a unui lichid ce se găseşte într-un vas în
 determinarea rezultantei forţelor de presiune; mişcare de rotaţie uniformă se poate determina simplu prin observarea efectelor
 stabilirea condiţiilor de plutire şi a stabilităţii acesteia. diferitelor forţe ce acţionează asupra unei particule de fluid de masă dm de pe
aceasta (fig. 2.3). Asupra particulei
 de lichid de masă dm acţionează în direcţie
 2
radială forţa centrifugă dC  dm  r   şi în direcţie verticală forţa de greutate
2.2. Formarea suprafeţei libere  
dG  dm  g . Aceste forţe se compun într-o rezultantă, perpendiculară

la suprafaţa
Aşa cum s-a arătat, lichidele iau forma vasului în care sunt puse şi liberă. Rezultanta dR formează cu forţa de gravitaţie dG unghiul , care este în
prezintă o suprafaţă de separaţie faţă de aerul sau gazul din volumul rămas acelaşi timp unghiul de înclinare al tangentei la suprafaţa liberă în punctul dm,
neocupat al vasului. Suprafaţa de separaţie între lichid şi aer sau gaz se de coordonate z şi r. Deci, ecuaţia suprafeţei libere va fi o funcţie z  f (r ) .
numeşte suprafaţă liberă (fig. 2.1). Această suprafaţă liberă aflată în echilibru
Diferenţiind această funcţie încă necunoscută, se obţine următoarea expresie
este perpendiculară în oricare punct al ei la forţa ce acţionează asupra
lichidului din vas. Dacă asupra particulelor de lichid acţionează doar forţa de generală a unghiului de înclinare al tangentei:
gravitaţie, suprafaţa liberă va fi un plan orizontal. dz
Considerând un rezervor de lichid care se deplasează într-o mişcare de tg   (2.3)
 dr
translaţie, cu acceleraţia a constantă, în câmp gravitaţional terestru (fig. 2.2.),
suprafaţa liberă va fi un plan înclinat. care va fi egală cu cea din planul forţelor:

Acest lucru se constată observând că asupra unei particule de masă dm dC
  dm  r  2 r2
de pe suprafaţa liberă acţionează forţa de greutate dG  dm  g pe verticală şi tg     (2.4)
  dG dm  g g
forţa de inerţie dN  dm  a pe orizontală, în sens opus mişcării. Cele două forţe
Cap. 2. Statica fluidelor 29 30 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

 R0 2 ( z max  zmin )
Vparab.  (2.13)
2
Deci:
Fig. 2.3. Vas în mişcare de  R0 2 ( z max  z min )
V   R0 2 ( zmax  z min )  (2.14)
rotaţie 2
Din egalitatea relaţiilor (2.11) şi (2.14) rezultă:
 R0 2 ( z max  z min )
 R0 2 (h  z min )  (2.15)
2
şi cu aceasta:
Din egalitatea acestor expresii se obţine:
zmax  z min
dz r2 h (2.16)
 (2.5) 2
dr g Dacă în ecuaţia (2.10) se înlocuieşte r  R0 rezultă înălţimea z max la marginea
Prin separarea variabilelor şi prin integrare se obţine ecuaţia suprafeţei libere: vasului:
r2 2 R0 2
dz   dr (2.6) z max   z min (2.17)
g 2
Înlocuind în relaţia (2.16) se obţine:
2
 dz   rdr (2.7)  2 R0 2
g  z min  z min
2g
2 r 2 h (2.18)
z  C1 (2.8) 2
g 2
2 R02
Constanta C1 rezultă din condiţiile la limită: 2h   2 z min
2g
(r  0)  ( z  zmin )
(2.9) şi
C1  zmin
2 R02
z min  h  (2.18a)
Ecuaţia suprafeţei libere va fi deci, un paraboloid de rotaţie: 4g
2  r 2 Dacă se înlocuieşte această expresie în relaţia (2.17), se obţine înălţimea
z  zmin (2.10) maximă de urcare a lichidului la marginea vasului:
2g
De remarcat că, forma paraboloidului este independentă de natura lichidului. 2 R02
z max  h  (2.19)
Din lichidul a cărui înălţime în repaus este h şi se găseşte între nivelul h 4g
şi zmin , se formează paraboloidul de rotaţie.
Volumul acestui lichid este: Comparându-se ultimele două relaţii, se constată că nivelul lichidului scade faţă
 2 R02 .
V   R0 2 ( h  z min ) (2.11) de nivelul iniţial h cu aceiaşi valoare cu care se ridică la margine,
4g
Volumul lichidului mărginit de paraboloid în timpul rotaţiei va fi:
V   R0 2 ( zmax  z min )  Vparab. (2.12) 2.3. Forţe ce acţionează în mediul fluid
Dar, volumul unui paraboloid pătratic este egal cu jumătatea cilindrului În vederea studierii mediului fluid se detaşează o anumită parte din acesta
circumscris lui: denumită domeniu de analiză D, care este mărginit de o suprafaţă închisă S
Cap. 2. Statica fluidelor 31 32 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

numită suprafaţă de control. Asupra fluidului din domeniul D (fig. 2.4), restul
fluidului îndepărtat acţionează cu două tipuri de forţe: 2.4. Presiunea fluidelor în repaus
 forţe masice sau corporale;
 forţe superficiale. 
Considerând suprafaţa oarecare A, asupra căreia acţionează forţa P ca
în fig. 2.5., prin presiune medie se înţelege raportul:

|P| P
pm   (2.25)
A A
Fig. 2.4. Domeniul de analiză Limita acestui raport pentru A tinzând la zero:
P
p  lim (2.26)
A0 A
se numeşte presiune în punctul dat.

Forţele masice sau corporale sunt generate de câmpuri exterioare şi acţionează

asupra fiecărui element de fluid. Ca exemplu se pot da forţele gravitaţionale şi
inerţiale. 
Dacă dFC este forţa masică ce acţionează asupra masei de fluid dm din
volumul dV , atunci prin forţă masică specifică se înţelege:

 dF
f  C (2.20) Fig. 2.5. Presiunea medie Fig. 2.6. Definirea presiunii
dm
Pentru un fluid în repaus, dacă în exteriorul suprafeţei S există acelaşi fluid
Relaţia (2.20) exprimă o mărime numită şi acceleraţia forţelor masice.  
Deci, forţa masică elementară se poate exprima sub forma: (fig. 2.6.), atunci forţa superficială dFs şi t sunt perpendiculare pe suprafaţa S
  
în punctul dat. Acest lucru este evident deoarece în caz contrar tensiunea t ar
dFC    f  dV (2.21)
avea o componentă t  şi în planul tangenţial, ceea ce ar provoca deplasarea
Forţele superficiale, după cum le arată şi numele, acţionează pe suprafaţa fluidului din punct.
de control şi sunt generate de fluidul îndepărtat sau de frontierele solide Din practică s-a constatat că întotdeauna forţa superficială este o

îndepărtate. Se consideră o porţiune infinitezimală dS de normală n din suprafaţa compresiune, adică:
 
de control şi forţa care acţionează asupra ei dFs . Se defineşte ca tensiune dFS  ndFs (2.27)
într-un punct pe suprafaţa de control, mărimea: atunci:
 
 dF  dFS  dF 
t  S (2.22) t    n S   pn (2.28)
dS dS dS
Atunci, forţa superficială elementară, care acţionează asupra elementului deci:
 
de suprafaţă, este:   t   pn (2.29)
dFS  t  dS (2.23) Raportul p  dFs / dS reprezintă mărimea forţei de tensiune (mărimea
Tensiunea într-un punct este un vector, care se poate descompune după
efortului unitar) şi se numeşte presiune hidrostatică.
direcţiile normală şi tangenţială, astfel: Presiunea hidrostatică are următoarele proprietăţi importante:
    presiunea hidrostatică este întotdeauna dirijată după direcţia normalei unei
t  ntn   t (2.24)
suprafeţe şi acţionează spre aceasta, deci este o compresiune;
unde: tn este componenta normală a tensiunii şi t este componenta  în cadrul staticii presiunea nu depinde de orientarea elementului de suprafaţă;
tangenţială, sau de forfecare a tensiunii.  presiunea hidrostatică este un scalar şi acţionează în toată masa fluidului.
Cap. 2. Statica fluidelor 33 34 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

dx
px  pn   f x 0
3
Pentru demonstrarea acestei de-a doua proprietăţi se detaşează un element de dy
fluid infinitezimal sub formă de tetraedru, (fig.2.7.) p y  pn   f y 0 (2.34)
3
dz
pz  p n   f z 0
3
Dacă volumul elementar ales va tinde către zero, W  0 , tetraedrul va
tinde către un punct, şi dx  0, dy  0, dy  0 , ceea ce din (2.34) va conduce la:
Fig. 2.7. Tetraedru infinitezimal pn  p x  p y  pz  p (2.35)
De aici rezultă că presiunea nu depinde de orientarea elementului de suprafaţă,
fiind un scalar.
Prin prisma teoriei molecular cinetice, presiunea reprezintă rezultatul
interacţiunii între molecule şi peretele recipientului în care este dispus fluidul.
Dacă în interiorul recipientului nu avem substanţă (stare de vid), presiunea este
Asupra lui acţionează forţa masică şi forţele superficiale, iar condiţia de nulă. Presiunea măsurată de la starea de vid se numeşte presiune absolută.
repaus impune ca suma lor să fie nulă: Presiunile din rezervoarele ce conţin lichide sau gaze, adesea sunt referite
 
dFC  dFS  0 (2.30) la presiunea atmosferică exterioară. Prin presiune relativă se înţelege diferenţa
Ţinând cont că volumul tetraedrului infinitezimal este: dintre presiunea absolută şi cea atmosferică. Dacă ea este pozitivă se numeşte
suprapresiune iar dacă este negativă subpresiune sau depresiune.
1 Unitatea de măsură pentru presiune în SI este newton / metru pătrat
W dx dy dz (2.31)
6 [N/m2] pentru care a fost introdus numele de Pascal (Pa). Pe lângă această
 unitate se mai utilizează, cu încă destulă răspândire şi altele date în tabelul 2.1.
se poate defini rezultanta forţelor masice  f W .
Realizând proiecţia tuturor forţelor pe axele sistemului de coordonate ales: Tabelul 2.1
dy  dz Denumirea Simbol Transformarea
px  p n dA cos    f xW  0 Pascal Pa 1Pa = 1 N/m 2
2
dz  dx Bar bar 1 bar = 105 Pa
py  p n dA cos   f yW  0 (2.32)
2 Kilogram forţă pe
kgf/m2 1 kgf/m 2 = 9,80665 Pa
dx  dy metru pătrat
pz  pn dA cos   f zW  0 Atmosferă tehnică at 1 at = 1kgf/cm 2 = 98066,5 Pa = 0,980665 bar
2
 Atmosferă fizică atm 1 atm = 101325 Pa = 1,0132 bar
unde ,  şi  sunt unghiurile dintre normala n a suprafeţei dA şi axele
Torr torr 1 torr = 1/760 atm = 101325/760 Pa
sistemului de coordonate.
Înlocuind în (2.32) ariile elementare cu valorile lor:
dy  dz
dA cos  2.5. Ecuaţia de echilibru Euler
2
dz  dx
dA cos   (2.33) 2.5.1. Ecuaţia de echilibru Euler în repausul absolut
2
dx  dy Se consideră un domeniu arbitrar D de fluid în echilibru, ca în fig. 2.8.
dA cos   Pentru ca fluidul conţinut în acest domeniu să fie în echilibru, suma forţelor
2
care acţionează asupra lui trebuie să se anuleze
şi volumul W cu relaţia (2.31) va rezulta: Forţa masică ce acţionează asupra fluidului cuprins în volumul de control va fi:
Cap. 2. Statica fluidelor 35 36 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI
 
FC    fdV (2.36) Ca şi în cazul solidelor, în echilibrului relativ al fluidelor, acceleraţia mişcării
 
V absolute a este egală cu acceleraţia mişcării de transport a t :
 
iar cea superficială, ţinând cont de relaţia (2.29): a  at (2.44)
   Prin înmulţire cu masa m :
FS   t dS   pn dS (2.37)  
S S
ma  ma t (2.45)
rezultă că în echilibrul relativ forţele de inerţie din mişcarea absolută sunt egale
cu forţele de inerţie din mişcarea de transport. Acestea sunt forţe masice care
trebuie adăugate la forţele masice ce acţionează în mediul fluid. Ecuaţia de
echilibru Euler va avea în acest caz expresia:
Fig. 2.8. Domeniul de fluid în echilibru  
 ( f  f i )  p  0 (2.46)
 
unde f i   a t reprezintă forţa masică specifică de inerţie. Dacă se notează:
    
Ecuaţia de echilibru va fi, în acest caz: f   f  f i  f  at (2.47)
  se obţine:
  fdV   pndS  0 (2.38) 
V S  f   p  0 (2.48)
Aplicând transformarea Gauss-Ostrogradski integralei de suprafaţă: ceea ce arată că ecuaţia de echilibru Euler rămâne formal aceeaşi ca în cazul
 repausului absolut, dacă acceleraţia rezultantă a forţelor include acceleraţia de
 pndS   pdV (2.39)
S V inerţie datorită mişcării de transport.
se obţine următoarea formă a ecuaţiei de echilibru:
  2.6. Echilibrul fluidelor în câmp gravitaţional terestru

  fdV   pdV    f  p dV  0  (2.40)
V V V
În câmpul gravitaţional terestru singura forţă corporală care acţionează în
În această ecuaţie gradientul presiunii este un vector şi are expresia: cazul echilibrului absolut, este greutatea, care are ca valoare specifică, acceleraţia
p  p p gravitaţională (fig. 2.9). Se consideră un lichid aflat într-un vas (fig. 2.10), în
grad p  p  i j k (2.41)
x y z repaus absolut, având la suprafaţa liberă presiunea p0. Această presiune se
Volumul V al domeniului D fiind ales arbitrar, integrala din relaţia (2.40) propagă uniform în masa lichidului.
se anulează dacă integrandul este nul, adică:

 f  p  0 (2.42)
 1
f  p  0 (2.43) Fig. 2.9. Forţa corporală în câmp
 gravitaţional terestru
Aceste două relaţii exprimă ecuaţia de echilibru a unui fluid în repaus
cunoscută sub denumirea de ecuaţia de echilibru Euler.

2.5.2. Ecuaţia de echilibru Euler în repausul relativ

Cel mai frecvent caz de repaus relativ se întâlneşte la transportul
lichidelor, când acestea sunt în repaus faţă de vasul în mişcare care le conţine.
Pentru această situaţie este necesar să se determine distribuţia presiunilor în
lichid şi forma suprafeţei libere, când aceasta există.
Dacă în interiorul fluidului se detaşează o prismă infinitezimală cu aria
bazei dA , forţa gravitaţională ce acţionează asupra ei va fi:
dG   gdV   gh dA (2.49)
Această forţă, în situaţia de echilibru, va fi compensată de o forţă de presiune dF :
Cap. 2. Statica fluidelor 37 38 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

În cazul când presiunile la suprafeţele libere sunt egale, atunci aceste

suprafeţe se găsesc la acelaşi nivel.
O aplicaţie practică a acestei legi se întâlneşte la determinarea gradului
Fig. 2.10. Schemă pentru calculul de umplere al unui rezervor cu ajutorul sticlei de nivel, fig. 2.12.
presiunii

Fig. 2.12. Sticla de nivel

dF  p A dA  p 0 dA (2.50)
Deoarece, la suprafaţa liberă a lichidului mai acţionează presiunea p0,
presiunea totală la adâncimea h va fi:
p  p0   gh (2.51)
2.6.2. Principiul lui Pascal
Relaţia (2.51) arată că, pentru determinarea presiunii poate fi utilizată
măsurarea lungimii unei coloane de lichid de înălţime h, care este proporţională Într-un lichid aflat în repaus absolut orice variaţie de presiune dintr-
cu presiunea. un punct oarecare al lichidului se transmite cu aceeaşi valoare în toate
Din ecuaţia presiunii se desprind câteva consecinţe importante. punctele sale.
Dacă se consideră două puncte în interiorul lichidului de presiune p1 şi p2, la
2.6.1. Principiul vaselor comunicante variaţia presiunii din punctul 1 cu p1 , presiunea din punctul 2 se va modifica
cu p 2 .
Într-un lichid aflat în echilibru absolut suprafeţele izobare sunt plane
orizontale şi reciproc. Presiunea în punctul 1 de adâncime h1 se poate scrie:
Din faptul că presiunea în plane orizontale (deci la aceeaşi adâncime în p1  p0   gh1 (2.55)
lichid) este aceeaşi, se poate deduce uşor poziţia suprafeţelor libere la vase
legate între ele (comunicante). iar în punctul 2, de adâncime h2 :
În fig. 2.11 este reprezentat un vas cu două braţe de secţiuni diferite, în p2  p0   gh2 (2.56)
care se află un lichid omogen. Pe suprafeţele libere acţionează presiunile p1,
După variaţia presiunii:
respectiv p2 .
p1  p1  p0   gh1 (2.57)
p2  p 2  p0   gh2 (2.58)
iar diferenţa de presiune va fi:
Fig. 2.11. Vase comunicante
p 2  p1   g (h 2 h1 ) (2.59)
sau:
p2  p 2  p1  p1   g (h2  h1 ) (2.60)
Deoarece presiunea în planul orizontal N-N este aceeaşi, se poate scrie: ceea ce conduce în mod evident la:
p N  p1   gh1 (2.52) p1  p 2 (2.61)
p N  p 2   gh2 (2.53) adică orice perturbaţie a presiunii dintr-un punct al lichidului este egală cu cea din
orice punct al lui. Presa hidraulică ilustrează în mod practic acest principiu - fig. 2.13.
rezultând următoarea ecuaţie de echilibru: Forţa F1 care acţionează asupra pistonului pompei realizează în interiorul
p2  p1   gh (2.54) lichidului presiunea:
Cap. 2. Statica fluidelor 39 40 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Fig. 2.13. Presa hidraulică Fig. 2.14. Vas în formă de U

Din egalitatea celor două relaţii rezultă o legătură simplă între densităţile
F1 lichidelor şi înălţimile la care se află suprafeţele libere:
p1  (2.62)
A1 1 h2
 (2.69)
Această presiune este transmisă în toate punctele lichidului şi acţionează asupra  2 h1
pistonului de lucru cu forţa:
În cazul în care una dintre densităţi este cunoscută se poate determina
F2  pA2 (2.63) cealaltă prin măsurarea celor două înălţimi ale coloanelor de lichid faţă de
Raportul dintre forţe este egal cu raportul între suprafeţele pistoanelor şi egal planul de separaţie.
cu raportul între pătratele diametrelor:
F2 A2 d 22 2.6.4. Reprezentarea grafică a presiunii
  (2.64)
F1 A1 d12 Reprezentarea grafică a variaţiei presiunii în lungul unui perete plan în
funcţie de adâncimea lichidului se numeşte repartiţia presiunii sau epura presiunii.
Cursele celor două pistoane fiind c1 şi cu c2 , din conservarea volumului dislocuit Cum se observă din relaţia (2.52), presiunea hidrostatică variază după o
rezultă: lege liniară. Pentru reprezentare se alege punctul de plecare al graficului la
A1c1  A2 c2 (2.65) suprafaţa liberă şi punctul final la fund, ca în fig. 2.15 şi 2.16.
rezultă că între cursele pistoanelor există un raport invers proporţional cu cel al Fiecare săgeată din epură reprezintă direcţia de acţiune a presiunii în
ariilor lor: punctul dat, adică normala la perete, dar şi valoarea respectivei presiuni.
c2 A1 d12 De exemplu tronsonul CB reprezintă presiunea manometrică în punctul B, iar
  (2.66) DB presiunea absolută. În fig. 2.16 este reprezentată presiunea manometrică
c1 A2 d 22 pe un perete înclinat cu unghiul  .

2.6.3. Determinarea densităţii cu ajutorul unui tub în formă de U

În echilibrul absolut suprafaţa de separaţie dintre două lichide nemiscibile,
de densităţi diferite este un plan orizontal. Acest lucru se observă dacă într-un
tub transparent în formă de U, fig. 2.14, se introduc două lichide omogene de
densităţi diferite. Atunci lichidul mai greu intră în ambele braţe, iar lichidul mai
uşor stă într-un braţ, deasupra celui greu.
În planul N-N este aceeaşi presiune:
p N  p0  1 gh1 (2.67)
Fig. 2.15. Epura presiunii pe un perete Fig. 2.16. Epura presiunii pe
p N  p0   2 gh2 (2.68) drept un perete înclinat
Cap. 2. Statica fluidelor 41
2.7. Forţe de presiune hidrostatice
2.7.1. Forţe de presiune pe un perete plan orizontal
Forţele de presiune hidrostatice sunt forţele exercitate de un lichid aflat în
echilibru absolut asupra pereţilor unui rezervor în care se află, cât şi asupra
unor corpuri imersate eventual în el. Asupra suprafeţei S a fundului rezervorului
din fig. 2.17. se va exercita presiunea:
Fig. 2.17. Forţa de presiune pe o
suprafaţă orizontală
pB  p0   ghB (2.70)
care va da forţa de presiune hidrostatică:
F   pint  pext S   p0  pext S   ghB S (2.71)
Dacă presiunea p0 este egală cu presiunea atmosferică, pentru determinarea
forţei de presiune ce acţionează pe suprafaţa S este suficientă cunoaşterea
suprapresiunii:
F   ghB S (2.72)
Se observă în formula (2.72) că, forţa de presiune la fund depinde de
densitatea lichidului, de adâncimea lichidului şi de suprafaţa fundului.
În concluzie, vasele care sunt umplute până la acelaşi nivel cu lichid şi
cu suprafaţa de bază aceeaşi, au aceeaşi forţă de presiune care acţionează pe
aceasta, şi această forţă nu depinde de forma vasului. Acest fenomen se
numeşte paradox hidrostatic.
În fig. 2.18 se exemplifică acest lucru pentru cinci vase având aceeaşi
arie S a fundului şi aceeaşi înălţime a coloanei de lichid, dar o formă diferită.
Fig. 2.18. Paradoxul hidrostatic
42 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI
2.7.2. Forţe de presiune pe suprafeţe plane orientate arbitrar
Dacă în cazul suprafeţei orizontale, determinarea forţei hidrostatice este
relativ simplă, pentru suprafeţe înclinate, şi în general petru suprafeţe oarecare
se pun următoarele chestiuni:
 determinarea tipurilor şi mărimilor forţelor care acţionează;
 determinarea punctelor de aplicaţie ale acestor forţe.
Determinarea tipului şi mărimii forţelor
Să considerăm un închis, mărginit lateral de un perete plan înclinat cu
unghiul  .
Presiunea la suprafaţa liberă este diferită de cea atmosferică, p0  pat , iar
în exteriorul vasului este pext . Pe peretele lateral, fig. 2.19, este situată suprafaţa S,
pe care se va stabili acţiunea lichidului.
Fig. 2.19. Forţa de presiune pe o suprafaţă înclinată
Pe un element de suprafaţă infinitezimal, dS de pe suprafaţa oarecare S ,
cu coordonatele x şi z acţionează presiunea:
p  p0   gh (2.73)
Forţa elementară dF , normală la suprafaţa dS, care acţionează asupra ei va fi,
în valoare absolută:
dF   pint  p ext dS (2.74)
şi ţinând cont de relaţia (2.73), care dă presiunea interioară:
dF   p0  pext dS   ghdS (2.75)
Prin integrarea relaţiei forţei elementare, rezultă:
F   p0  pext S   g  hdS (2.76)
S
Din relaţia demonstrată mai sus este evident că forţa hidrostatică are două
componente, şi se poate scrie:
Cap. 2. Statica fluidelor 43 44 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

F  FP  FA (2.77) respectiv:
unde FP  ( p0  pext ) S este o forţă de tip PASCAL iar FA   g  hdS este o forţă ( p0  pext ) S xR   x( p0  pext ) dS  ( p0  pext )  xdS  ( p0  pext ) xG S (2.86)
S S S
de tip ARHIMEDE.
ceea ce conduce la concluzia:
Dacă vasul este deschis p0  pext  pat , forţa de tip PASCAL se va anula, x R  xG (2.87)
FP  0 , iar forţa F va avea doar o componentă de tip ARHIMEDE.
În consecinţă Forţa de tip PASCAL, FP acţionează în centrul de greutate G al
Adâncimea h se poate exprima în funcţie de coordonata z şi unghiul 
de înclinare a suprafeţei S faţă de verticală: suprafeţei S, G  xG , z G  , ceea ce era de demonstrat.
h  z cos  (2.78) Pentru aflarea punctului P ( x P, z P ) de acţiune al forţei de tip ARHIMEDE
Deci pentru forţa de presiune FA rezultă: FA , se aplică şi în acest caz teorema momentelor în raport cu cele două axe,
după cum urmează:
FA   g cos  S zdS (2.79)
z P  FA   zdFA faţă de axa Ox (2.88)
Integrala reprezintă momentul static al suprafeţei "S" faţă de axa x . S
 zdS
S xP  FA   xdFA faţă de axa Oy (2.89)
Conform teoremei momentelor: S
 zdS  zG  S (2.80) Înlocuind:
S
z P  gzG cos  S   z gz cos  dS   g cos   z 2 dS   g cos  I x (2.90)
zG este coordonata centrului de greutate G al suprafeţei S. S S
Astfel forţa de tip ARHIMEDE este: xP  gzG cos  S   x gz cos  dS   g cos   xzdS   g cos  I xz (2.91)
FA   gzG cos  S   ghG S  pG S (2.81) S S

unde pG   ghG este presiunea în centrul de greutate şi hG adâncimea lui. unde I x este momentul de inerţie axial, iar I xz cel centrifugal. Prin identificare
va rezulta:
Determinarea punctelor de aplicaţie I I
z P  x ; xP  xz (2.92)
Forţa de tip PASCAL, FP acţionează în centrul de greutate G al suprafeţei S. zG  S zG  S
Pentru a demonstra acest lucru se consideră R( xR , zR ) punctul în care acţionează Pentru figuri geometrice simple se cunosc momentele de inerţie ale
forţa FP . Determinarea coordonatelor acestui punct se va face apelând la teorema suprafeţelor în raport cu axe ce trec prin centrul lor de greutate. Exprimând
momentele de inerţie cu ajutorul formulei lui Steiner se obţine:
lui Varignon, care afirmă că momentul forţei rezultante este egal cu suma momentelor
forţelor componente. Aplicând această teoremă în raport cu axa Ox , va rezulta: Ix I  zG2  S I
zP   X  zG  X (2.93)
FP  z R   zdFP (2.82) zG  S zG  S zG  S
S
I xz I  xG zG  S I
şi dezvoltând: xP   XZ  xG  XZ (2.94)
zG  S zG  S zG  S
z R ( p0  pext ) S   z ( p0  pext ) dS  ( p0  pext )  z dS  ( p0  pext ) zG S (2.83)
S S Deci, forţa de tip ARHIMEDE acţionează sub centrul de greutate al suprafeţei S,
Deci: la o distanţă numită excentricitate:
z R  zG (2.84) I
e  z P  zG  x (2.95)
Analog, în raport cu axa Oz : zG  S
FP  xR   xdFP (2.85) într-un punct P de coordonate P  x P ,z P  .Punctul în care acţionează FA se
S numeşte centru de presiune.
Cap. 2. Statica fluidelor 45 46 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Punctul în care acţionează forţa rezultantă F se determină cu regulile FPx    p0  pext dAX   p0  pext  AX
cunoscute din mecanică, C  xC ,zC  . AX
În cazul când   90, adică suprafaţa S este orizontală, P  G . Dacă FPy    p0  pext dAY   p0  pext AY (2.97)
suprafaţa are o axă de simetrie verticală, atunci I XZ  0 , iar punctul de AY

aplicaţie al forţei FA se găseşte pe axa de simetrie. FPz    p0  pext dAZ   p0  pext AZ
AZ

2.7.3. Forţe de presiune pe suprafeţe oarecare Forţele de tip ARHIMEDE se obţin ca şi în cazul pereţilor plani:
Se consideră o suprafaţă A , curbată oricum, care face parte din peretele F Ax    gzdAX   g  zdAX   gz G X AX
unui recipient, fig. 2.26. AX AX

F Ay    gzdAY   g  zdAY   gz G Y AY (2.98)

AY AY

F Az    gzdAZ   g  dVol   gV
AZ Vol
Fig. 2.20. Forţe de
presiune pe o Determinarea punctelor de aplicaţie
suprafaţă oarecare
Conform celor arătate anterior, forţele FPx , FPy şi FPz acţionează în
centrele de greutate ale suprafeţelor AX , AY şi AZ .
Astfel FPx va acţiona în GX ( z G X , yG X ) , FPy în GY ( z G Y , xG Y ) şi FPz în
GZ ( xG Z , yG Z ) . Dacă p ext  p 0 aceste forţe vor fi egale cu 0.
Determinarea tipului şi mărimii forţelor V este volumul unui cilindru de generatoare verticală delimitat de suprafaţa
solicitată şi suprafaţa liberă a lichidului.
Spre deosebire de cazul suprafeţelor plane, forţele elementare au orientări
diferite şi rezultanta lor nu se poate obţine direct prin însumare. Pentru a le putea Forţele FAx şi FAy acţionează în centrele de presiune ale suprafeţelor AX
însuma se descompune fiecare forţă elementară în trei componente, după cele şi AY , adică în Px ( y Px , z Px ) şi Py ( xPy , z Py ) , fiind perpendiculare pe acestea, iar
trei direcţii ale axelor de coordonate. Se notează cu ,  şi  unghiurile făcute
FAz este verticală având mărimea greutăţii volumului de lichid aflat deasupra
de normala exterioară a suprafeţei elementare dA cu sensul pozitiv al axelor
de coordonate. Componentele forţei ce acţionează pe dA se pot scrie: suprafeţei solicitate A şi acţionează în centrul de greutate al volumului V .
Din fig. 2.21 rezultă, aplicând formulele Steiner:
dFx   pint  pext dA cos    pint  pext dAx
Iy IY
dFy   pint  pext dA cos    pint  pext dAy (2.96) z PX   zG X  (2.99)
zG X  AX zG X  AX
dFz   pint  pext dA cos    pint  pext dAz
I yz I YZ
în care dAx , dAy şi dAz sunt proiecţiile suprafeţei elementare dA pe plane yPX   yPX  (2.100)
zG X  AX zG X  AX
perpendiculare pe direcţia axelor de coordonate.
În continuare, se pot face pentru cele trei componente raţionamente Ix IX
analoage ca şi în cazul pereţilor plani. Se vor obţine astfel expresiile celor trei z PY   zPY  (2.101)
zG Y  AY zG Y  AY
componente ale forţei de tip PASCAL FP , după cum urmează, ţinând cont
formal de (2.73), în care Ax , Ay şi Az sunt proiecţiile suprafeţei A pe plane I xz I XZ
xPY   xPY  (2.102)
perpendiculare pe axele Ox , Oy şi Oz : zG Y  AY zG Y  AY
Cap. 2. Statica fluidelor 47
Fig. 2.21. Proiecţii ale
suprafeţei oarecare
Dacă o dreaptă paralelă cu una dintre axe înţeapă suprafaţa pe care se
determină forţa, în două puncte, această suprafaţă se descompune în două părţi,
în câte puncte este înţepată de dreapta respectivă. Pentru fiecare parte obţinută
se calculează independent, cu formulele stabilite, forţele şi apoi se compun.
De exemplu fie un capac semicilindric, fig. 2.22, cel care închide un orificiu
dintr-un perete plan vertical. Suprafeţele de calcul se stabilesc ca în figură.
Fig. 2.22. Descompunerea unei
Fig. 2.23. Corp imersat
suprafeţe semicilindrice
2.7.4. Principiul lui Arhimede
Se consideră un corp imersat complet în lichid. În acest caz presiunea
lichidului acţionează în toate punctele suprafeţei sale închise, ca în fig. 2.23. În
plan orizontal componentele forţelor de presiune se compensează reciproc.
Pentru calculul forţelor se împarte corpul în două părţi, una superioară de
suprafaţă ABC şi una inferioară de suprafaţă ADC.
Partea superioară este supusă unei forţe FAz1 şi cea inferioară forţei FAz 2 .
Forţa rezultantă va fi dirijată în sensul de acţiune al forţei FAz 2 care este mai
mare deoarece V2 (după cum se va vedea) este mai mare.
FAz1   gV1 (2.103)
FAz2   gV2 (2.104)
FAz  FAz1  FAz2   g (V1  V2 )   g (V2  V1 )   gV (2.105)
48 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI
În aceste relaţii V1 este volumul delimitat de suprafaţa ABC şi suprafaţa
liberă a lichidului şi V2 este volumul delimitat de suprafaţa ADC şi suprafaţa
liberă a lichidului. Deci:
FAz   gV  FA (2.106)
Prin urmare, acţiunea mediului lichid, în repaus, în câmpul gravitaţional
terestru, asupra unui corp imersat în el este o forţă egală şi de sens opus cu
greutatea volumului de lichid dislocuit. Acesta este principiul lui Arhimede.
Punctul de aplicaţie al forţei FA coincide cu centrul de greutate al volumului V.
Forţa F A poartă denumirea de împingere Arhimede sau forţa de flotabilitate.
2.8. Plutirea corpurilor sau flotabilitatea
2.8.1. Elemente privind plutirea corpurilor
Asupra unui corp scufundat într-un lichid acţionează două forţe: greutatea
sa şi forţa arhimedică. Se numeşte flotabilitate a unui corp, proprietatea sa de
a rămâne imersat în lichid sub sarcina sa dată. Condiţia de plutire este:
FA  FG (2.107)
adică forţa arhimedică să fie egală cu greutatea corpului imersat. În acest caz
plutirea se numeşte de adâncime. Dacă greutatea corpului scufundat în lichid
este mai mare decât forţa ascensională, corpul coboară până atinge fundul.
Dacă corpul se scufundă doar parţial în lichid atunci asupra părţii scufundate
acţionează forţa ascensională care este egală cu greutatea volumului de lichid
dislocuit, iar asupra părţii nescufundate acţionează o forţă care este egală cu
greutatea gazului sau aerului şi care se poate neglija. În acest caz plutirea se
numeşte de suprafaţă.
Forţa de ascensiune acţionează în centrul de greutate al părţii scufundate
în lichid care se află pe aceeaşi axă cu centrul de greutate al corpului.
În cazul plutirii de suprafaţă, fig. 2.24, se definesc următoarele noţiuni:
 carena, care este partea din corp scufundată în lichid;
 C - centrul de greutate al carenei;
 planul de plutire, care este planul ce conţine suprafaţa liberă;
Fig. 2.24. Elemente caracteristice
la plutirea de suprafaţă
Cap. 2. Statica fluidelor 49 50 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

 linia de plutire, care este intersecţia între suprafaţa corpului şi planul de

plutire;
 aria de plutire, care reprezintă suprafaţa rezultată din intersecţia planului
suprafeţei libere cu corpul.

2.8.2. Stabilitatea corpurilor plutitoare Fig. 2.27. Condiţia de

stabilitate a unui corp
2.8.2.1. Stabilitatea corpurilor scufundate complet plutitor
Dacă un corp scufundat complet într-un lichid pluteşte şi asupra lui
acţionează o forţă perturbatoare, care îl deplasează din poziţia lui de echilibru,
plutirea este stabilă dacă perechea de forţe de ascensiune FA şi de greutate FG
dau un moment rezultant care aduce corpul în poziţia iniţială, ca în fig. 2.25:
M  FA  a  FG  a (2.108)
Pentru unghiuri de oscilaţie mici, sub zece grade, hM se poate calcula cu
relaţia:
I
hM  0  b (2.109)
VC
unde hM este înălţimea metacentrică, I 0 este momentul de inerţie al
suprafeţei de plutire referitor la axa de oscilaţie (longitudinală, fig. 2.24),
VC este volumul carenei, b reprezintă distanţa între centrul de greutate al
corpului şi al carenei (fig. 2.27 a).
Fig. 2.25. Plutire de adâncime stabilă Fig. 2.26. Plutire de adâncime instabilă Se vede că, dacă înălţimea metacentrică h M este pozitivă (metacentrul
Acest lucru se întâmplă dacă centrul de greutate al corpului, G, se găseşte este deasupra centrului de greutate), plutirea este stabilă, iar dacă devine
sub centrul de greutate al carenei C . negativă (metacentrul este sub centrul de greutate), plutirea devine instabilă.
În situaţia în care corpul este întors apare un moment de rotaţie care
continuă rotaţia corpului şi plutirea este instabilă, fig. 2.26. 2.9. Măsurarea presiunilor
În cazul corpului din stânga, fig. 2.26, centrul de greutate G este situat
deasupra centrului de greutate C al carenei şi corpul se află în echilibru labil. 2.9.1. Aparate pentru măsurarea presiunilor
În cazul corpului din partea dreaptă, acesta se va roti atâta timp până când
ajunge în poziţia de echilibru stabil. Există multe puncte de vedere care ar putea sta la baza unei clasificări
pentru aparatele de măsurare a presiunilor. Având în vedere principiul de
2.8.2.2. Stabilitatea corpurilor scufundate parţial funcţionare, acestea sunt:
Dacă un corp plutitor este rotit din poziţia sa de echilibru, atunci centrul a) instrumente cu lichid;
de greutate al lichidului dislocuit se va deplasa în C deoarece forma volumului b) instrumente cu element elastic;
c) instrumente cu piston;
se schimbă (fig. 2.27). Plutirea este stabilă dacă perechea de forţe FA şi FG , după
d) instrumente cu traductoare de presiune (care transforma presiunea într-o
dispariţia forţei perturbatoare, aduce corpul în poziţia lui iniţială. Aceasta se mărime electrică).
întâmplă când înălţimea metacentrică este pozitivă. Prin înălţime metacentrică se
Din punct de vedere al domeniului de presiuni măsurate, pentru presiuni
înţelege distanţa dintre centrul de greutate al corpului G şi metacentrul M ,
mici se utilizează instrumentele cu lichid, iar pentru presiuni mijlocii şi mari
care rezultă la intersecţia vechii axe de plutire şi direcţia forţei de ascensiune în instrumentele cu element elastic şi cu piston. Instrumentele cu traductoare
poziţia rotită. Se notează cu hM . acoperă întreaga gamă de valori ale presiunilor măsurabile.
Cap. 2. Statica fluidelor 51 52 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

2.9.1.1. Instrumente cu lichid

Instrumentele cu lichid exprima presiunea prin lungimea unei coloane de
lichid verticale sau înclinate. Acestea se bazează pe legea de repartiţie a
presiunii în câmp gravitaţional terestru (2.51) şi care arata ca presiunea p într-un
punct dintr-un lichid de densitate  este egala cu presiunea p 0 de la suprafaţa
liberă a acelui lichid plus presiunea dată de coloana de lichid de deasupra punctului
de măsură - de înălţime h - şi de aici, exprimarea presiunii p  p0 cu ajutorul
lungimii l a coloanei de lichid manometric:
p  p0
h (2.110)
g Fig. 2.28 e. Tubul vacuummetric indirect Fig. 2.28 f. Piezometrul diferenţial direct
Instrumentele cu lichid sunt în general de construcţie simplă, dintr-un tub de p A  p atm   2 gh2  1 gh1 p A  p B  h (h  z )
sticlă, drept sau curbat, şi se numesc piezometre. Acestea măsoară întotdeauna
presiuni relative, mai mari sau mai mici decât presiunea atmosferica. Când
măsoară presiunea într-un punct piezometrele sunt simple, iar când măsoară
diferenţa de presiune dintre două puncte, se numesc piezometre diferenţiale.
Piezometrele simple pot fi directe, dacă lichidul manometric este acela căruia i se
măsoară presiunea, sau indirecte, când măsoară presiunea unui fluid prin intermediul
altui lichid manometric. În figura 2.28 a - i sunt date câteva tipuri constructive.

Fig. 2.28 g. Piezometrul diferenţial Fig. 2.28 h. Piezometrul diferenţial

indirect  2  1 indirect  2  1
p A  p B   2 gh  1 g z  h  p A  p B   2 gh  1 g z  h 
Fig. 2.28 a. Tubul manometric
Fig. 2.28 b. Tubul vacuummetric
Drept - p A  p atm  gh
p atm  p A  gh
Înclinat - p A  p atm  gl sin  Fig. 2.28 i. Piezometrul cu braţe de
secţiuni inegale n  d / D
 1 
p A  p atm  gh1  2 
 n 

Măsurarea denivelărilor de lichid se face evaluând tangenta la meniscul

(convex sau concav) de lichid din tub cu ajutorul unor gradaţii marcate direct pe
tuburile de sticlă, sau pe rigle ajutătoare din spatele tuburilor piezometrice.
Fig. 2.28 c. Tubul manometric indirect Fig. 2.28 d. Tubul manometric indirect Pentru mărirea preciziei de citire, în unele cazuri este posibilă utilizarea unui
p A  p atm   2 gh2  1 gh1 p A  p atm   2 gh2  1 gh1 micrometru, ca în figura 2.29.
Cap. 2. Statica fluidelor 53 54 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Fig. 2.32. Aşezarea tuburilor Bourdon

Membranele pot fi metalice sau din alte materiale, drepte sau grofrate, ca
în fig. 2.33. Includerea membranelor în interiorul unor capsule sau alcătuirea
Fig. 2.29. Utilizarea micrometrului Fig. 2.30. Manometru cu lichid de tip unor capsule cu ajutorul membranelor gofrate conduce la elementele active ale
pentru măsurarea denivelării într-un clopot aparatelor de măsură a presiunii pe bază de membrane, ca în fig. 2.34. Limitele
piezometru domeniului de măsură sunt 0,2...80 bar.
Un tip special de manometru cu lichid este cel de tip clopot, prezentat în
figura 2.30. Acesta dispune de un clopot, în care se introduce un gaz a cărui
presiune urmează să fie determinată. Diferenţele de nivel rezultate între lichidele
din interiorul şi exteriorul clopotului vor creea forţe ascensionale diferite pe clopot,
compensate de un arc extern. O etalonare corespunzătoare va conduce la citirea
pe cadran a presiunii măsurate. Fig. 2.33 a. Membrana elastică dreaptă Fig. 2.33 b. Membrană gofrată
2.9.1.2. Instrumente cu element elastic
Acestea se bazează pe principiul deformării unui element elastic sub
acţiunea presiunii şi evidenţierea analogica a acestei deformări pe un cadran.
Cu cât aceasta deformaţie poate fi mai amplificată, cu atât precizia de citire
este mai bună. Instrumentele de măsurare a presiunii cu elemente elastice sunt
simple, uşoare, robuste, nu foarte precise, necesitând relativ dese reetalonări Fig. 2.34. Capsule cu
din cauza deformaţiilor remanente ale elementelor elastice. membrane
Cele mai folosite elemente elastice pentru măsurarea presiunilor sunt:
 tuburile Bourdon;
 membranele,
 burdufuri (tuburi ondulate sau sifoane).
Tuburile Bourdon, de forme constructive prezentate în fig. 2.31, se folosesc
la măsurarea presiunilor de la câţiva mm coloană Hg, până la circa 10.000 bar.
Presiunea acţionează asupra pereţilor tubului şi îl deformează, modificând poziţia Tuburile ondulate sau silfoanele sunt elemente elastice cu o sensibilitate
spaţială a extremităţii acestui tub, de o anumită aşezare spaţială, ca în fig. 2.32. superioară capsulelor cu membrane metalice. Elementele geometrice principale
Un mecanism de o configuraţie anume amplifică această deformaţie, iar printr-o sunt date în figura 2.35.
etalonare corespunzătoare se poate citi valoarea presiunii pe un cadran. În fig. 2.36 sunt date doua variante de utilizare a tuburilor ondulate pentru
măsurarea presiunilor. Tuburile ondulate sunt folosite pentru măsurări cu precizii
Fig. 2.31. Tuburi mai ridicate decât aparatele cu tuburi Bourdon sau cu membrane. Silfoanele au
Bourdon în mod curent 2 Re  7...150 mm şi grosimea pereţilor h0  0,08...0,3 mm. Cele
cu diametre mici şi pereţi groşi pot fi utilizate la presiuni de sute de bari.
Cap. 2. Statica fluidelor 55 56 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Fig. 2.37. Manometru

cu piston şi greutăţi
Fig. 2.35. Elementele geometrice ale
silfonului

Cilindrul 3 este conectat la presiunea de referinţă (sau la o sursă de vid)

prin racordul A, iar zona inferioară a pistonului 4 este pusă în corespondenţă cu
presiunea de măsurat p de la racordul B. Echilibrarea se realizează cu
greutăţile 5, şi daca la racordul A se găseşte presiunea p  , aparatul măsoară
diferenţa de presiune p  p  p  .
Fig. 2.36. Utilizarea
tuburilor gofrate
2.9.1.4. Traductoare de presiune
Transformarea acţiunii presiunii într-o mărime caracteristică circuitelor
electrice - curent sau tensiune - se efectuează cu ajutorul unor dispozitive numite
traductoare de presiune. Acestea pot fi generatoare - când în urma acţiunii
2.9.1.3. Instrumente cu piston presiunii la bornele lor apare o tensiune electromotoare, sau modulatoare -
când traductoarele sunt alimentate de o sursa electrică şi sub acţiunea presiunii
Spre deosebire de instrumentele mai sus prezentate unde presiunea se variază curentul sau tensiunea din circuit.
citeşte pe o scara gradată, în cazul instrumentelor cu piston, este utilizată o Utilizarea traductoarelor de presiune este tot mai răspândită, din cauza
lege fizică pentru măsurarea presiunii. Presiunea de măsurat p se exercită pe dezvoltării sistemelor automate conduse de calculatoare. În cele ce urmează se
suprafaţa S a unui piston şi este echilibrată pe cealaltă faţă de o sumă de vor trata unele aspecte constructive şi funcţionale legate strict de traductoare,
greutăţi G . Astfel presiunea căutată este: înglobarea lor în sisteme automate se va trata ulterior. Câteva tipuri mai
importante de traductoare de presiune se vor prezenta mai jos.
G 4G
p  (2.111) Traductoare piezoelectrice. Deformaţia unor materiale dielectrice cristaline
Sa 2
2 D piston  Dcilindru  este însoţită de apariţia unor sarcini electrice pe suprafaţa lor, acesta fiind

   fenomenul piezoelectric. Semnalul electric astfel generat este foarte slab, fiind
2 
  întotdeauna nevoie de o amplificare a sa. În fig. 2.38 este exemplificat un traductor
Aici cu S a s-a notat suprafaţa activă considerată ca o medie aritmetică dintre piezoelectric cu cristale de cuarţ de formă prismatică.
suprafaţa pistonului şi a cilindrului în care acesta se găseşte. Uneori, pentru
mărirea sensibilităţii şi a preciziei se imprimă pistonului o mişcare de rotaţie,
ceea ce duce la eliminarea în parte a influentei forţelor vâscoase şi de aderenţă Fig. 2.38. Traductorul piezoelectric
dintre lichidul de măsură şi suprafeţele solide cu care vine în contact. Aceste
instrumente, numite şi balanţe manometrice pot fi utilizate atât la măsurări de
presiuni absolute, cât şi diferenţiale. În figura 2.37 este prezentată o astfel
instalaţie de măsură cu piston şi greutăţi.
Cap. 2. Statica fluidelor 57
Cristalele de cuarţ 1 sunt separate de armătura metalică 2, întreg pachetul
fiind supus unei forţe dată de membrana 3, asupra căreia acţionează presiunea
de măsurat p. Tensiunea electromotoare generată pe feţele cristalelor este culeasă
de cablul coaxial 4, între armătură 2 şi masă. Traductoarele de presiune piezo-
electrice sunt sensibile la variaţii rapide ale presiunii de 10-20 kHz. O variantă
de traductor piezoelectric pentru măsurări diferenţiale de presiune este prezentată
în figura 2.39.
Fig. 2.39. Traductor piezoelectric
diferenţial
Cristalul de siliciu 1 este supus presiunii pe suprafeţele 2a şi 2b, 3 fiind o
cavitate interioară destinată măririi sensibilităţii. Capacul 4 şi suportul 5 al
elementului activ sunt ceramice.
Traductoare inductive. Acestea fac parte din clasa traductoarelor
modulatoare, şi folosesc modificarea unui flux magnetic într-un circuit, datorită
schimbării de poziţie a unei armături legată cu o membrană supusă acţiunii
presiunii. O construcţie specifică a unui asemenea traductor, ce poate fi utilizat
şi la măsurări diferenţiale de presiune este redată în fig. 2.40. Deformarea
elementului elastic 1 sub acţiunea presiunii produce deplasarea miezului unui
transormator, modificând circuitul său magnetic şi implicit curentul din
înfăşurarea secundară, proporţional cu variaţia presiunii.
Fig. 2.40. Traductor inductiv
58 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI
O construcţie specială de traductor inductiv este rezultatul unei combinaţii
între un instrument cu lichid şi un circuit electric cu doua bobine, denumit
piezometru cu fluid magnetic, figura 2.41.
Fig. 2.41. Piezometrul cu fluid magnetic
Traductorul de presiune cu ferofluid este totdeauna de tip indirect, indiferent
că este manometric sau vacuummetric şi se pretează numai la măsurarea
presiunii unor fluide nemiscibile cu lichidul manometric. Acesta este o suspensie
coloidală de particule magnetice într-un lichid de bază, de obicei pe bază de
petrol. Traductorul din figura 2.41 este compus dintr-un tub 1, în forma de U din
material nemagneic, izolator, pe fiecare braţ al său fiind aşezată câte o bobină 3.
Bobinele au acelaşi număr de spire şi sunt legate diferenţial. Tubul se umple
până la jumătate cu ferofluid 2, şi se aşează vertical. Diferenţa de presiune
aplicată braţelor tubului produce o denivelare a fluidului magnetic, ceea ce
duce la modificarea inductanţelor bobinelor, proporţional cu variaţia de presiune.
Sensibilitatea unui astfel de traductor este de ordinul a 10-3 mm coloana apa.
Traductoare capacitive. Acestea se bazează pe variaţia capacităţii unui
condensator, la care o armatura elastica îşi modifica poziţia spaţială faţă de
cealaltă, din cauza acţiunii presiunii asupra ei. Acest tip de traductoare au
avantajul unei mari sensibilităţi datorate lipsei frecării şi a unei inerţii minime.
Elementul elastic este cel care, prin caracteristicile sale da posibilitatea utilizării
traductoarelor capacitive la frecvente mari ale variaţiilor de presiune.
Traductoare rezistive. Un montaj adecvat de timbre tensometrice pe o
membrană elastică supusă acţiunii presiunii constituie cel mai simplu traductor
tensometric. Acest tip de traductor este utilizabil, ca şi celelalte mai sus prezentate
în gama presiunilor mici şi mijlocii. Pentru presiuni foarte înalte - cca. 7000 bar
şi mai mari - se foloseşte un traductor rezistiv tip Bridgeman, fig. 2.42, care are
ca principiu de funcţionare modificare rezistentei unui fir de manganină cu
creşterea presiunii peste 7000 bari. O înfăşurare de fir rezistiv 2 este introdusă
într-un lichid dielectric 1 aflat într-un element gofrat, supus presiunii p de măsurat.
Firul rezistiv al traductorului este introdus într-o punte de rezistenţe, de pe care
se culege semnalul electric. Acest tip de traductoare sunt folosite cu succes
până la presiuni de 14 000 bar, în clasele 0,1% - 0,5%. În această situaţie
etanşările 3 şi 4 au un rol deosebit.
Cap. 2. Statica fluidelor 59
Fig. 2.42. Traductor de
presiune rezistiv
2.9.1.5. Măsurarea vidului înaintat
Unitatea de măsură folosită pentru evaluarea presiunilor foarte mici este de
obicei torr-ul (mm Hg). Tuburile Bourdon se utilizează până la 10 torr, instrumentele
cu lichid până la 0,1 torr şi instrumentele cu membrana arareori până la 10-3 torr.
Măsurarea presiunilor absolute foarte mici de ordinul a 10-3-10-8 torr necesită
instrumente speciale, din care unele sunt prezentate în cele ce urmează.
Manometrul McLeod este un aparat foarte răspândit în tehnica măsurării
presiunilor foarte mici, ajungând în mod curent până la 10-4 torr, în clasa 1%. În
fig. 2.43 este prezentat un instrument McLeod.
Fig. 2.43. Vacuumetrul
McLeod
Un anumit volum de gaz cu presiune foarte mică este comprimat la o
presiune suficientă pentru a putea deplasa o coloană de lichid. În acest scop, vasul 1
este coborât până gazul a cărui presiune p gaz trebuie măsurată intră în balonul 3
şi tubul capilar 4 cu un volum V cunoscut. Apoi vasul cu rezerva de lichid
manometric se ridică până la reperul iniţial, izolând eşantionul de gaz preluat în tubul
capilar de volum V. Presiunea eşantionului de gaz comprimat în tubul capilar va
produce o denivelare h a lichidului manometric. Conform legii Boyle -Mariotte:
p gazV  pAh (2.112)
60 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI
unde p  p gaz  gh , iar A este aria secţiunii transversale a tubului capilar.
Cu acestea va rezulta presiunea de măsurat:
gAh 2
p gaz  (2.113)
V  Ah
Trebuie menţionat ca manometrul McLeod nu realizează o măsurare
continuă, ci numai pentru eşantioane discrete de gaz prelevate din incinta a
cărei presiune trebuie determinata.
Instrumentul Knudsen, prezentat în fig. 2.44, preia, de asemenea un volum
limitat de gaz a cărui presiune se caută. În interiorul aparatului se afla două
plăci fixe 1 încălzite la temperatura t f şi o placă pivotantă 2 la temperatura t p mai
mica decât t f , aflate iniţial la o distanta foarte mica între ele. Teoria cinetică a gazelor
arată că particulele de gaz ce lovesc plăcile calde ricoşează de pe acestea cu
un impuls mai mare decât de pe placa rece. Transferul total de impuls dintre
plăcile reci şi calde este funcţie de densitatea moleculară, care depinde de
temperatura şi presiunea gazului. Transferul de impuls produce o răsucire a
plăcii pivotante, proporţională cu presiunea gazului din incintă. Răsucirea plăcii
pivotante este constatată pe o scală gradată. Domeniul de utilizare al instrumentului
Knudsen este 10-8-10-2 torr.
Fig. 2.44. Instrumentul Knudsen Fig. 2.45. Manometrul cu ionizare
Manometrul cu ionizare, prezentat în fig. 2.45. este cel mai vechi instrument
pentru măsurarea presiunii gazelor aflate sub un vid înaintat.
Într-un tub catodic 1, electronii sunt acceleraţi de la un catod incandescent
2 către un anod 3. Acest tub este pus în legătură cu incinta în care se afla un
gaz în stare de vid înaintat. Daca electronii întâlnesc o moleculă de gaz este
posibilă apariţia unui ion pozitiv, care eliberează un electron secundar. Cantitatea
de ioni astfel creeaţi este proporţională cu presiunea gazului din tub. Ionii sunt
atraşi către anod unde se combina din nou cu electroni, ceea ce creeaza un
curent proporţional cu presiunea eşantionului de gaz aflat în tub.
 62 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Vectorul de poziţie: 
  

3.
r  xi  yj  zk (3.1)
   .
este o funcţie de r0 şi de timp: r  r (r0 ,t)
Vectorii vitezei şi acceleraţiei se obţin ca derivate parţiale în raport cu timpul:

 r
v (3.2)
t
CINEMATICA FLUIDELOR  
  v  2r
a  v   (3.3)
t  t2
 
Utilizarea fluidelor, în general, implică un anume fel de mişcare. De fapt, Fiind ai unei particule anumite, vectorii v şi v se numesc substanţiali sau materiali.
prin “fluid” se înţelege, aşa cum s-a arătat, un mediu “liber” la schimbarea formei. Urmărirea particulelor în mişcare este dificil de realizat. De aceea se asociază
Cinematica fluidelor studiază mişcările acestora, fără a lua în considerare unui punct fix din spaţiu proprietăţile particulelor care trec prin acest punct.
cauzele de producere. Mişcarea reprezintă schimbarea poziţiei unui sistem După metoda Euler particularităţile mişcării sunt determinate dacă  se
material, faţă de un sistem de referinţă, adică deplasarea lui în spaţiu. Pentru a cunosc în fiecare moment caracteristicile particulelor într-un punct fix P (r ) al
cunoaşte complet mişcarea unui fluid, ar trebui să se determine pentru fiecare domeniului în care are loc mişcarea fluidului. Viteza va fi funcţie de punct
particulă, viteza, acceleraţia şi alte caracteristici. Acest lucru nu este posibil - şi (vectorul r ) şi de timp:

nici necesar – deoarece, pentru scopurile practice se poate studia fluidul în    dr dx  dy  dz    
ansamblu ca un sistem, cu mărimi distribuite continuu, iar în unele cazuri ca un v  v r ,t    i j  k  vxi  v y j  vz k (3.4)
sistem cu mărimi discrete. Pentru studiul mişcării, unei particule materiale i se va dt dt dt dt
asocia punctul geometric cu care aceasta coincide într-un sistem de referinţă în care v x ,v y ,v z sunt componentele vitezei după cele trei direcţii ale sistemului
ales arbitrar. Uzual, se va considera un sistem de referinţă inerţial, triortogonal. de axe de coordonate:
dx
v x  v x ( x,y,z,t ) 
3.1. Metode pentru studiul mişcării fluidelor. dt
dy
Viteza şi acceleraţia v y  v y ( x,y,z,t )  (3.5)
dt
Mişcarea mediilor fluide se poate studia urmărind mişcarea unei particule dz
v z  v z ( x,y,z,t ) 
materiale, ce se identifică cu particula geometrică din spaţiu, prin aşa-numita dt
descriere materială sau substanţială (Lagrange), sau studiind ce se întâmplă Viteza variază local cu timpul, precum şi în spaţiu la trecerea de la un punct la altul.
într-un punct fix din spaţiu, când particula fluidă trece prin acel punct, aceasta Componentele acceleraţiei rezultă prin derivarea în raport cu timpul a
fiind metoda locală, sau spaţială (Euler). componentelor vitezei ca funcţii compuse de timp şi de punct:
În metoda Lagrange particula fluidă este urmărită, începând cu o poziţie iniţială
  dv x  v x  vx  vx  vx
P0 ( r0 , t0 ) , de-a lungul întregului parcurs până la o poziţie oarecare P( r , t ) , fig. 3.1. v x    vx  vy  vz
dt t x y z
dv y  v y  vy  vy  vy
v y    vx  vy  vz (3.6)
dt t x y z
dv  vz  vz  vz  vz
v z  z   vx  vy  vz
Fig. 3.1. Mişcarea particulei fluide dt t x y z
  
Înmulţind succesiv cu i , j , k şi adunând componentele, se obţine:
    
  v v v v v  
a  v   vx  vy  vz   v   v (3.7)
t x y z t
Cap. 3. Cinematica fluidelor 63 64 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

sau: b) din punctul de vedere al variaţiei în spaţiu a câmpului vitezelor:

 
dv  v    mişcări tridimensionale în care viteza are componente după toate axele:
=  (v  )v (3.7a)    
dt  t v  v x ( x,y,z,t ) i  v y ( x,y,z,t ) j  v z ( x,y,z,t) k (3.14)
Se observă că, în locul vectorului viteză din membrul stâng –funcţie de timp şi  mişcări plane:
de punct – poate fi aşezată orice altă funcţie (  ), şi expresia:   
v  v x ( x,y,t ) i  v z ( x,y,t ) j (3.15)
d   
=  (v  )  (3.7b)  mişcări axial simetrice:
dt t     
v  vr (r,z,) er  v z ( r,z,) ez (3.16)
se numeşte operatorul derivată substanţială.
  dacă se utilizează coordonatele cilindrice r ,  , z .
Termenul al doilea al membrului drept din relaţia (3.7), (v  ) v ,se mai poate
   mişcări paralele:
exprima din dublul produs vectorial v  (  v ) cunoscându-i expresia analitică:  
          v  v x ( x,y,z,t ) i (3.17)
v  (  v )  (v  v )  v (v  )  (v  v )  (v  )v (3.8)
deci:      
(v  )v  v  (  v )  (v  v ) (3.9) 3.3. Spectrul cinematic al mişcării. Debitul
         
(v  v )  (v  v0 )  (v0  v )  2(v  v0 )  2(v0  v ) (3.10)
Pentru cunoaşterea mişcării fluidelor este importantă cunoaşterea liniilor
unde inicele 0 s-a introdus pentru sublinierea mărimii neafectate de operatorul spectrului cinematic.
de derivare. Linia de curent (fig. 3.2), este curba tangentă la un moment dat la vectorii
  1   1  v2  viteză. Poziţia liniilor de curent este determinată de distribuţia vitezelor. Ecuaţiile
(v0  v )  (v  v )  (v 2 )    (3.11) liniilor de curent se deduc din condiţia de coliniaritate a vitezei cu elementul de
2 2  2 
  linie de curent, care exprimată vectorial are forma:
atunci:  
v  dl  0 (3.18)
     v2   v2   
(v  ) v  v  rot v        rot v  v (3.12) de unde rezultă sistemul de ecuaţii:
 2   2 
    dx dy dz
  (3.19)
Cu acestea, expresia acceleraţiei este: v x ( x,y,z,t) v y ( x,y,z,t ) v z ( x,y,z,t )
   v2   
 dv  v
v       ω  v (3.13)
dt  t  2 
 
 
în care ω    v este vectorul vârtej sau turbion.

3.2. Clasificarea mişcării fluidelor Fig. 3.2. Linia de curent şi

traiectoria
Pentru
  studiul mişcării fluidelor este importantă cunoaşterea câmpului
vitezelor v ( r ,t ) . În funcţie de aceasta, mişcările fluidelor pot fi clasificate astfel:
a) din punct de vedere al variaţiei în timp a câmpului vitezelor:
 mişcări nepermanente (nestaţionare), în care câmpul vitezelor variază în
  
timp v  v ( r ,t ) .
 mişcări semipermanente (semistaţionare), în care vectorul viteză nu variază Prin fiecare punct al câmpului de viteze trece numai o singură linie de curent.
în direcţie. Dacă în unele puncte ale câmpului viteza se anulează, punctele respective se
 mişcări permanente (staţionare), în care câmpul vitezelor nu variază în numesc puncte critice sau singulare. Dacă un corp este introdus în curent,
   fig. 3.3, atunci linia de curent care urmează conturul corpului se împarte la
timp, adică v  v (r ) .
Cap. 3. Cinematica fluidelor 65 66 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI
    
începutul lui, urmărind toate părţile corpului şi se uneşte iarăşi la capătul lui. dA  dl dA  v dt  
Punctele R1 şi R2 se numesc puncte de retenţie anterior şi posterior. dQ    n  vdA (3.20)
dt dt
Integrând:
 
Q   n  vdA (3.21)
Fig. 3.3. Puncte de retenţie A

se obţine expresia debitului volumic prin suprafaţa A , în care n este versorul
normalei la suprafaţa dA .
Traiectoria unui element de fluid este curba descrisă de centrul de masă Dacă viteza este constantă (egală cu v) şi normală la secţiunea A în toate
al particulei (fig. 3.2.). Trebuie observat că traiectoria se referă la aceeaşi punctele sale, se obţine:
particulă în momente diferite, pe când linia de curent se referă la toate Q  v A (3.22)
particulele care ocupă la un moment dat o poziţie anumită în spaţiu, cele două
curbe fiind diferite, aşa cum rezultă din fig. 3.2. Pentru calculul debitului masic, se înmulţesc expresiile obţinute cu densitatea :
Dacă prin fiecare punct al unei curbe oarecare C , fig. 3.4, se duc liniile  
m    n  vdA (3.23)
de curent, se obţine o suprafaţă formată din acestea, numită suprafaţă de A
curent. Vectorul viteză este tangent în fiecare din punctele sale la suprafaţa de
curent şi fluidul se scurge de-a lungul ei fără să o traverseze. m    v  A (3.24)
ultima relaţie fiind scrisă în ipoteza că densitatea  este constantă în toate
punctele secţiunii.
Viteza medie v dintr-o secţiune dreaptă a unui tub de curent, reprezintă
Fig. 3.4. Suprafaţă de curent o mărime convenţională de calcul şi se consideră a fi normală la secţiune,
egală în toate punctele acesteia, iar modulul său determinat de raportul dintre
debitul volumic Q şi aria secţiunii:
Q 1  
Tubul de curent este o suprafaţă de curent construită pe o curbă închisă, v   v  n dA (3.25)
fig. 3.5. Fluidul din interiorul unui tub de curent poartă numele de curent de A AA
fluid sau vână fluidă.
Circulaţia vitezei, notată cu  , de-a lungul unei curbe închise C , este
definită de integrala curbilinie:
 
Γ   v  dr   (v x dx  v y dy  v z dz) (3.26)
C C
   
în care C este o curbă închisă, ca în fig. 3.7, v  v x i  v y j  v z k este câmpul
   
vitezelor, iar r  x i  y j  z k este vectorul de poziţie al unui punct curent M.

Fig. 3.5. Tub de curent Fig. 3.6. Tub elementar de curent

Introducerea noţiunii de tub de curent permite definirea noţiunii de debit
al fluidului printr-o secţiune dată.
Fig. 3.7. Circulaţia vitezei
Debitul masic m este cantitatea din masa unui fluid care traversează o
suprafaţă oarecare în unitatea de timp.  
În fig. 3.6 se observă un tub elementar de curent de lungime dl  v dt .
 
Volumul de fluid care trece prin secţiunea dA în timpul dt, va fi dA  dl , iar debitul
volumic prin această secţiune este:
Cap. 3. Cinematica fluidelor 67 68 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Câmpul vârtejurilor este o funcţie: Cum viteza este funcţie de punct şi de timp, timpul t este un parametru în
      acest caz.
 ( r ,t )    v ( r ,t )  rot v (r ,t ) (3.27)
Locul geometric al punctelor pentru care (x,y,z,t) = constant reprezintă o
Expresia câmpului vârtejurilor în coordonate carteziene este:
suprafaţă echipotenţială. În plan, linia pentru care funcţia (x,y,z,t) = constant,
      v  vy     v  v     vy  v   reprezintă o linie echipotenţială, iar pentru valori diferite ale constantei se
ω  ωx i  ω y j  ωz k   z  i  x  z  j  x 
 y  z    z  x    x   y  k (3.28) obţine o familie de linii echipotenţiale.
   
Alături de funcţia  , în cazul mişcărilor irotaţionale plane se introduce
Se numeşte linie de vârtej, o linie de câmp a câmpului vârtejurilor, adică o linie şi funcţia ψ( x,y,t ) ,denumită funcţie de curent, care satisface relaţiile:
tangentă în fiecare punct al ei, la vectorul vârtej din acel punct. Ecuaţia
vectorială a liniei de vârtej consemnează coliniaritatea elementului liniei câmpului ψ ψ
cu vectorul turbion:
vx  ; vy   (3.34)
  y x
  dl  0 (3.29)
Funcţia de curent are valori constante pe o linie de curent   ct , aceasta
Expresia scalară este:
fiind ecuaţia unei linii de curent. Liniile echipotenţiale şi de curent se intersecteză
dx dy dz ortogonal şi formează spectrul hidrodinamic al mişcării care este o reprezentare
  (3.30)
x  y z a mişcării printr-o reţea de linii.
Ca şi la câmpul vitezelor, se pot defini noţiunile de suprafaţă de vârtej,
ca fiind suprafaţa formată de liniile de vârtej ce trec la un moment dat prin 3.4. Analiza mişcării unui element de volum
punctele unei curbe, şi tub de vârtej, care este o suprafaţă de vârtej construită
pe o curbă închisă. Mişcarea unui fluid este mult mai complexă decât mişcarea corpurilor

Mişcările pentru care   0 în tot câmpul, se numesc mişcări fără vârtejuri, solide. care se compune dintr-o translaţie şi o rotaţie. În cazul fluidelor trebuie
sau irotaţionale (neturbionare). adăugată la acestea şi o mişcare de deformaţie. Deci, fiecare particulă fluidă în

Dacă   0 şi componentele sale se vor anula, iar din relaţia (3.28) rezultă: mişcare suferă o schimbare de poziţie, de orientare şi de formă.
Pentru a pune în evidenţă cele trei mişcări ale particulei fluide se
 vy  vz consideră la un moment t , un element de volum oarecare ca în fig. 3.8., în care
  
z y se marchează punctele P şi P1 ,infinit vecine. Fie v ( r ,t ) câmpul vitezelor în
 vz  vx   
 (3.31) P(r ) , un punct oarecare al domeniului D de fluid în mişcare şi v1 ( r1,t ) viteza
x z 
din punctul P1 (r1 ) . La momentul t1 , variaţia spaţială a vitezei la trecerea
 vx  v y    
 particulei fluide din punctul P r  în P1 ( r1 )  P1 (r  dr ) este:
y x   
 v v v
care sunt condiţiile ca v x ,v y ,v z să fie derivatele parţiale ale unei funcţii (x,y,z,t) dv  dx  dy  dz (3.35)
x y z
numită funcţie de potenţial sau potenţialul vitezelor.
În cazul mişcării fără vârtejuri viteza va fi dată de:

v   (3.32)
cu componentele:

vx  Fig. 3.8. Element de volum arbitrar
x

vy  (3.33)
y

vz 
 z
Cap. 3. Cinematica fluidelor 69 70 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

deci, viteza P1 din poate fi scrisă sub forma:

  
    v v v 3.5. Ecuaţia de continuitate
v1  v  dv  v  dx  dy  dz (3.36)
x y z
adică: Principiul conservării masei arată că masa conţinută într-un volum V ,
mărginit de suprafaţa S rămâne constantă în timpul mişcării, dacă nu are loc
         
v1  v   dx  dy  dz v  v  dr   v (3.37) nici un schimb de fluid cu exteriorul, indiferent de modificările de formă şi
 x y z mărime pe care le suferă volumul considerat, în timpul mişcării.
  Masa de fluid conţinută în volumul V , fig. 3.10, se calculează cu relaţia:
Evaluarea termenului dr   v rezultă din expresia:
          m   dm    dV (3.43)
dr  (  v )   ( dr  v )  v (dr   )   ( dr  v )  ( dr   ) v (3.38) V V
     
(dr  ) v  ( dr  v )  dr  (  v ) (3.39)

Dar ω    v este vectorul vârtej sau turbion sau vorticitate. Deci:
          
v1  v  ( dr  v )  dr  (  v )  v  (dr  v )  ω  dr (3.40) Fig. 3.10. Volum de fluid în mişcare

Se notează cu vd viteza de deformare:
 1      
vd  ω  dr  (dr  v )  vr  ( dr  v ) (3.41)
2
Se presupune că, între volumul V şi exterior are loc un schimb de masă de fluid.
iar viteza în punctul P1 va fi: 
    Atunci, în unitatea de timp, suprafaţa dS va fi traversată de debitul masic elementar:
v1  v  vr  vd (3.42)    
dm  ρ v  dS  ρ n  v dS (3.44)
ceea ce exprimă conţinutul teoremei lui Helmholtz.  
Deci, în vecinătatea infinitezimală a unui punct aparţinând domeniului Semnul acestui debit este dat de produsul n  v , în funcţie de direcţia fluidului
ocupat de un fluid aflat în mişcare, câmpul vitezelor poate fi privit ca fiind care iese sau intră in volumul considerat V .
obţinut prin suprapunerea a trei câmpuri de viteze: Prin suprafaţa S va trece debitul masic:
 câmpul vitezelor corespunzător unei translaţii rigide;  
m   ρ n  v dS (3.45)
 câmpul vitezelor corespunzător unei rotaţii rigide în jurul unei axe instantanee S
de rotaţie ce trece prin punctul considerat;
 câmpul vitezelor corespunzător unei deformaţii, constând dintr-o deformare Dacă o cantitate de fluid iese din V , atunci masa totală se va micşora, în
liniară şi o deformare unghiulară. unitatea de timp, cu o cantitate:
Cele trei mişcări fundamentale pot fi schematizate ca în fig. 3.9.  
O particulă infinitezimală paralelipipedică, în deplasarea sa din
  dm    t  ρ dV
 tV
(3.46)
V
punctul P în P1 suferă o translaţie, o rotaţie şi o deformaţie, ceea ce se
Această cantitate de fluid, cu care se micşorează masa totală în unitatea de
observă privind una din cele şase feţe ale sale, în timpul mişcării.
timp, este egală cu debitul masic ce trece prin suprafaţa S , adică:
   
  ρ dV    ρ n  v dS (3.47)
 tV  tS
Aplicând o transformare Gauss-Ostrogradski ultimei integrale rezultă:
 
 ρ dV     ( ρ v ) (3.48)
Fig. 3.9. Mişcarea unei particulei fluide infinitezimale paralelipipedice  tV V
Cap. 3. Cinematica fluidelor 71 72 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Dacă se efectuează derivarea în raport cu timpul, sub semnul integralei Aceste relaţii exprimă faptul că în mişcarea permanentă de-a lungul unui tub de
se pot trece ambii termeni de aceiaşi parte a egalităţii: curent debitul rămâne constant. De exemplu, dacă se consideră un volum de fluid
ce curge printr-un tub cu secţiune variabilă, ca în fig. 3.11, se observă că, pereţii
 ρ 
     ( ρ v ) dV  0 (3.49) fiind impermeabili, debitul de fluid ce trece prin tub rămâne constant, adică:
V  t  Q  v1S1  v2 S 2  v3S 3 (3.58)
Aceasta este forma integrală a ecuaţiei de continuitate. În esenţă, relaţia În relaţiile (3.56 – 3.58) v este viteza medie pe secţiunea S , această secţiune
(3.49) arată că orice variaţie a masei volumului de fluid în mişcare este egală
fiind perpendiculară pe linia de curent centrală.
cu zero, respectându-se principiul conservării masei.
Deoarece volumul V a fost ales arbitrar, egalitatea este valabilă şi pentru
volumul elementar dV :
ρ 
   ρ v   0 (3.50)
 t
sau dezvoltând: Fig. 3.11. Conductă cu secţiune
ρ   variabilă
 v  ρ  ρ   v  0 (3.51)
 t
Aceasta este forma locală a ecuaţiei de continuitate şi ea reprezintă principiul
conservării masei aplicat în mecanica fluidelor.
Ecuaţiile (3.49) şi (3.51) sunt valabile pentru toate mişcările şi fluidele,
diferitele forme particulare rezultând când se adoptă ipoteze asupra naturii
fluidului, sau mişcării, astfel:
 pentru fluide incompresibile ( = ct.):
 
div v     ρ v   0 (3.52) 3.6. Măsurarea vitezelor şi debitelor

v 
 pentru fluide compresibile în mişcare permanentă   0 : 3.6.1. Măsurarea vitezelor
 t 
  Ţinând cont de structura fizică a fluidelor, care sunt alcătuite din particule
div  ρ v      ρ v   0 (3.53)
discrete, măsurarea vitezelor poate urmări determinarea acestora în mod punctual
pentru mişcarea permanentă în tuburile de curent unde variaţia locală este în fluid, sau stabilirea unor valori globale – medie spaţială - a vitezei fluidului
nulă, iar din relaţia (3.49) va rămâne: într-o secţiune a unui tub de curent. În ambele cazuri se poate urmări determinarea
 vitezei la un moment dat (viteza instantanee) sau o valoare mediată în timp. În
   ρ v   0 (3.54)
funcţie de scopul urmărit, principiile şi aparatele de determinare a vitezelor
V
diferă esenţial. În cele ce urmează se vor expune principiile pe care se bazează
Aplicând transformarea Gauss-Ostrogradski va rezulta: unele metode şi aparate de măsură uzuale.
  
   ( ρ v )   ρ n  v dS  0 (3.55) 3.6.1.1. Cupe, morişti şi clapete
V S
Aceste dispozitive, în esenţă mecanice, sunt folosite în special la măsurarea
Dacă viteza este constantă şi normală în toate punctele secţiunii vitezelor cursurilor de apă, a curenţilor atmosferici, în canale şi în conducte sub
transversale (ipoteza vitezei medii), iar densitatea fluidului este de asemenea presiune, oferind o valoare mediată în spaţiu şi în timp a vitezei în secţiunea
constantă, ecuaţia de continuitate are forma: (locul) de măsură. Afişarea sau înregistrarea valorilor vitezei este realizată
ρ  v  S  ct. (3.56) mecanic sau electric. Corespondenţa între numărul de rotaţii şi viteza curentului
respectiv: se obţine prin etalonare.
v  S  ct. (3.57) Anemometrul cu cupe. Este un instrument dotat cu un rotor pe a cărui
periferie se afla doua până la patru cupe semisferice, ca în figura 3.12. Este
Cap. 3. Cinematica fluidelor
destinat măsurării vitezei aerului. Numărul de rotaţii, integrat în timp, este sesizat
de un ac indicator care se roteşte în fata unui cadran gradat. Numărul de rotaţii
în unitatea de timp este proporţional cu viteza curentului de fluid şi se obţine
prin împărţirea la timpul t de măsură – măsurat cu un cronometru – a numărului
de rotaţii k înregistrat: n  k / t [rot/secundă].
Fig. 3.13. Anemometrul cu cupe
1 – cupele; 2 – ax; 3 – ac indicator;
4 – buton pornire / oprire
Morişca hidraulică. Funcţionează pe acelaşi principiu, al proporţionalităţii
turaţiei cu viteza curentului. Rotorul 1 este dotat cu palete profilate şi cu un
traductor cu inducţie a cărui semnal este transmis la un aparat electric pentru
citire. Paleta 2 orientează rotorul totdeauna în direcţia curentului, iar cu ajutorul
prăjinii 3 aparatul se lansează şi se poziţionează în curent.
Fig. 3.14. Morişca hidraulică
Domeniul de măsură se extinde de la 10-2-2.10 m/s, în clasa 1%, deviaţia
maximă de direcţie tolerată fiind de 10%.
Clapete. Un dispozitiv aproximativ, folosit în meteorologie este clapeta,
constituită dintr-o piesă plată de formă dreptunghiulară care este articulată
pentru a descrie o mişcare pe un sfert de cerc în plan vertical. Deviaţia ei de la
poziţia verticală este proporţională cu viteza curentului de aer. De obicei aceste
clapete se află la capătul unei prăjini verticale înalte de câţiva metri, iar viteza
se apreciază pe o scala de la 1 la 10, observabilă de la sol.
73 74 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI
3.6.1.2. Sonda Pitot-Prandtl
Tubul sau sonda Pitot-Prandtl, fig. 3.15., permite determinarea presiunii
dinamice, aceasta fiind o măsură a vitezei. Aşa cum se observă din figura 3.15,
tubul Pitot-Prandtl determină viteza într-o zonă de dimensiuni mici din fluid –
cvasipunctuale – fiind practic un instrument de trecere între cele ce dau o viteză
medie spaţială dintr-o secţiune a unui tub de curent şi cele care pot să ofere
determinări cu adevărat punctuale ale vitezei dintr-un fluid. Aşa cum este conectată
sonda, la un instrument de măsurare a presiunii cu lichid, valoarea presiunii dinamice
măsurate este mediată în timp. O conectare la un traductor de presiune,
capabil să preia un mare număr de valori în unitatea de timp, permite să se
determine valori instantanee ale presiunii dinamice. Viteza se obţine cu relaţia:
pt  p s
V  2 (3.59)

unde pt este valoarea presiunii totale măsurate în direcţia curentului, p st este
valoarea presiunii statice măsurată la orificiile laterale ale sondei,  fiind un
coeficient care depinde de forma sondei.
Fig. 3.15. Sonda
Pitot-Prandtl
Trebuie remarcat ca tubul Pitot-Prandtl nu este foarte sensibil la unghiul de
atac al curentului (unghiul dintre direcţia curentului şi axa sondei), acesta putând sa
varieze până la 17. Pentru determinarea exacta a direcţiei vitezei se folosesc
sondele de direcţie. Acestea se bazează pe faptul că distribuţia de presiuni pe un
corp sferic prezintă într-un plan două puncte unde îşi schimbă semnul, fiind egală
cu cea a curentului neperturbat, ca în reprezentarea grafică din figura 3.16.
Cap. 3. Cinematica fluidelor 75 76 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Părţile active ale aparaturii, prin care se realizează transferul de căldură,

sunt numite sonde, şi în mod curent ele au un fir sau o pelicula (film) fierbinte,
susţinute aşa cum se prezintă în figura 3.18.

Fig. 3.16. Distribuţia de

presiuni pe un corp sferic

Fig. 3.18. Sonde

termoenemometrice

Cele două puncte (unde coeficientul de presiune este nul) se află la

aproximativ 45 fata de direcţia curentului. Dacă în aceste puncte se practică
prize de presiune statică, racordate la un instrument diferenţial de măsurarea
presiunii, se va constata un semnal de presiune la instrument la orice abatere
de la simetrie faţă de direcţia curentului a poziţiei celor două puncte. În Pentru măsurători aerodinamice, materialele cel mai des folosite şi dimensiunile
consecinţă o sondă de direcţie trebuie sa aibă trei orificii pentru măsurarea uzuale ale părţilor active ale sondelor termice sunt date în tabelul 3.1.
presiunii – 1 pentru presiunea totală şi 2 pentru măsurarea presiunii statice, ca
în figura 3.17a. Sonda cu 5 orificii, din figura 3.17b, permite pe lângă stabilirea Tabelul 3.1
direcţiei curentului şi măsurarea vitezei acestuia. Dia- Coeficient de Temperatura
Nr. metrul rezistenţă maximă de
Material uzual funcţionare
crt. termică
0
[m] la 20C [%/ C] [0C]
1. Fir de platină acoperit cu tungsten 4,0 0,42 300
2. Fir de platină 5,0 0,30 800
3. Fir din aliaj platină - iridiu 6,3 0,09 800
Fig. 3.17. Sonde de direcţie 5. Fir din aliaj platină – rhodiu 10,0 0,16 800
4. Film de platină îmbrăcat în aluminiu 25,0 0,24 350
6. Film de platină îmbrăcat în cuarţ 25,0 0,24 80

Raportul lungimii firului către diametrul acestuia L / d este un parametru

3.6.1.3. Termoanemometre
Aceste instrumente de măsură se bazează pe determinarea vitezei unui
fluid prin intermediul schimbului de căldură dintre un mic fir sau film încălzit
electric şi curentul de fluid. Schimbul de căldura se poate face la temperatura
constantă sau la curent constant, care sunt de fapt cele două modalităţi de
funcţionare pe care se construiesc termoenemometrele.
Termoanemometria, cu state vechi de serviciu (din 1914) este şi astăzi
una din cele mai răspândite metode de măsurare a vitezelor instantanee
punctuale. Termoanemometria se aplică atât la măsurări de viteze în gaze, în
domeniul subsonic şi supersonic, cât şi în lichide.
important pentru optimizarea performantelor termoanemometrului. În stabilirea
valorii acestui raport trebuie ţinut cont de rezoluţia spaţială a măsurării, de
fiabilitate şi de repartiţia temperaturii de-a lungul firului. O analiză a tuturor
factorilor menţionaţi conduce la valori L / d  200...600 .
Filmele fierbinţi sunt cu precădere utilizate în cazul măsurărilor în lichide,
de aceea, de multe ori reclamă o acoperire cu un material electroizolant - cuarţul -,
daca lichidul de lucru este conducător de electricitate sau cu un material
rezistent la uzura abraziva - aluminiul.
Termoanemometrul cu funcţionare la intensitate constantă, figura
3.19, are sonda termică 1 ca ramură într-o punte Wheatstone. Dacă rezistenţa
de sarcina 2 este mult mai mare decât suma rezistentelor punţii, se cheamă ca
funcţionarea sondei are loc la curent constant, iar tensiunea pe diagonala punţii MN
este proporţionala cu viteza curentului de fluid care răceşte sonda. Rezistenta 3
de echilibrare este necesara pentru acordarea sondei. În mod normal răspunsul
Cap. 3. Cinematica fluidelor 77 78 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

în frecventa al acestui montaj este de 1000 Hz, el putând fi mărit cu ajutorul frecventa depinde de viteza de deplasare a particulei difuzante în suspensie,
unui compensator 4, până la 500 kHz. deci de viteza particulei de fluid.
O aplicaţie a acestui principiu, unde defazajul de frecventa se sesizează
cu ajutorul heterodinei optice este redata în figura 3.21.

Fig. 3.19. Schema electrică

principială a termoanemo-
metrului cu funcţionare la
intensitate constantă

Fig, 3.21. Defazajul razei laser

Termoanemometrul cu funcţionare la temperatura constanta are schema
electrica principiala data în figura 3.20. Principiul de funcţionare se bazează pe
micşorarea într-atât a inertei termice a sondei 1, încât, curentul de alimentare al
acesteia, care o menţine la o temperatura constanta sa fie o măsura a vitezei
fluidului. Aceasta se realizează cu ajutorul unui regulator de tensiune 3, care
are ca mărime de intrare dezechilibrarea punţii Wheatstone pe diagonala RS, şi
are ca ieşire intensitatea curentului electric care menţine constanta temperatura
sondei. Rezistenta de echilibrare 2, serveşte la acordarea punţii la rece şi la
evitarea supraîncălzirii sondei. Răspunsul în frecventa al acestui sistem ajunge Relaţia între viteza particulei difuzante şi diferenţa de frecventa dintre cele
de asemenea la 500 Hz. doua raze - de referinţa şi difuzata - este liniara iar instalaţia nu necesita etalonare:
2V 
f  sin (3.60)
 2
unde  este lungimea de unda a luminii monocromatice.
Fig. 3.20. Schema electrică
O altă schemă optică a unui anemometru cu laser, mai performantă, este cu
principială a termoanemo-
două raze care se focalizează într-un anumit punct din fluid, ca în figura 3.22.
metrului cu funcţionare la
temperatură constantă

Fig. 3.22. Anemometru

3.6.1.4. Anemometre cu laser
Metoda utilizării anemometrelor cu laser presupune identitatea vitezei
unei particule de fluid cu a unei particule aflate în suspensie şi a cărei viteza se
poate determina cu ajutorul unei surse monocrome de lumina.
Primele realizări în domeniu au mers pe principiul măsurării unei distante
parcurse date, de particulele în suspensie şi timpul în care s-a parcurs aceasta
distanta, viteza rezultând din relaţia muscarii rectilinii uniforme. Acest sistem
simplu, care nu aplică efectul Doppler, nu are nevoie de etalonări speciale.
Anemoetria laser curenta se bazează pe efectul Doppler sesizat în mod
direct sau cu heterodina optica. Acest efect se refera la lumina difuzata de o
particula aflata în suspensie într-un fluid, şi anume frecventa luminii difuzate
prezintă un decalaj fata de frecventa luminii incidente. Acest decalaj de
cu laser cu 2 raze
În zona de focalizare a razei directe şi reflectate se produc franjuri de
interferenţă. Particula care traversează zona de interferenţă da o strălucire, iar
distanta între franjurile de interferenţă între cele două raze de lumină şi viteza
particulei determină defazajul de frecvenţă sau diferenţa de timp între
strălucirile luminii difuzate. Acesta este un sistem cu interferenţă reală a cărei
relaţie de inter-dependenta între mărimi este identica cu 3.60. De multe ori se
apelează la o interferenţă aparentă. Acest sistem poate fi perfecţionat pentru
măsurarea a mai multor componente ale vitezei.
Cap. 3. Cinematica fluidelor 79 80 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Trebuie menţionat ca toata aparatura care produce, transportă şi captează
razele laser este în general greoaie, ceea ce limitează aplicaţiile practice. O
soluţie moderna de anemometru laser este cea cu partea activa (care este şi
sursa şi captor) mobila. Viteza particulei micrometrice reflectante din fluid se
obţine împărţind distanta între doua franje de interferenţa succesive şi timpul în
care particula parcurge aceasta distanta. O asemenea schema de anemometru
laser este prezentata în figura 3.23.
Aplicarea acestei metode pentru măsurarea vitezelor într-un fluid, presupune
generarea unei suprafeţe în domeniul câmpului. Planul în care se află aceasta
suprafaţa trebuie sa conţină direcţia muscarii dominante. Acest plan este creeat
prin introducerea unor particule reflectorizante în fluid şi de o iluminaţie intensă
pulsatorie, care difuzează şi creează reţeaua mobila (figura 3.25).

Fig. 3.25. Planul

direcţiei dominante
Fig. 3.24. Anemometru de mişcare
cu laser cu parte
activă mobilă

Viteza se determina cu relaţia de principiu:

Anemometria laser de câmp. În mecanica fluidelor se pune problema,  xt  t  xt
de multe ori, în mod major, de a determina global proprietăţile unui câmp - de
V (3.62)
t
viteze, presiuni sau vârtejuri, adică de a determina în cât mai multe puncte ale 
unde x este vectorul de poziţie a particulelor, care se măsoară la intervale
unui domeniu valorile acestor mărimi fizice. Aceasta se realizează printr-o 
tehnica numita anemometria de câmp sau, mai explicit, anemometria imaginii scurte de timp, iar V este valoarea aproximativa a vitezei locale. În figura 3.26
particulelor. Metoda provine de la studiul cu ajutorul laserului a deformaţiilor se prezintă câmpul de viteza măsurat la trecerea fluidului peste o supapă, în
corpurilor solide. În figura 6.34 se exemplifica principiul "reţelei de urme", care comparaţie cu un câmp determinat prin calcul numeric.
apare la iluminarea unei suprafeţe rugoase cu lumina laser, sub forma unei
reflecţii. Dimensiunile rugozităţilor sunt comparabile cu lungimea de unda a
luminii laser. Dimensiunea urmelor din reţea, captate pe o placa fotografica
este o mărime mediata dintre distanta dintre regiunile adiacente de strălucire
maxima şi minima şi este calculabila cu: Fig. 3.26. Câmp de viteză
d u  2,44f # 1  M  (3.61) determinat cu amemometria
de câmp şi prin calcul
unde d u este dimensiunea grăuntelui urmei,  este lungimea de unda a luminii
laser, f # este numărul punctelor din reţea, iar M este factorul de mărire a sistemului
optic. În mod curent se preiau doua fotografii, înainte şi după deformaţie, care
pot fi analizate daca deformaţia este mai mare decât d u .
Cap. 3. Cinematica fluidelor 81 82 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

3.6.2. Măsurarea debitelor

Măsurarea valorii debitelor de fluid se face atât pentru exprimarea volumică
cât şi masică a debitului. În cazurile când densitatea fluidului se cunoaşte cu
suficienta certitudine, măsurătorile de debit se rezuma la cele volumice. Fig. 3.30. Diafragma

3.6.2.1. Aparate deprimogene

Aceste aparate se bazează pe introducerea în curentul de fluid a unui
element care modifica local câmpul de viteze şi măreşte rezistenta hidraulica
locala provocând o cădere de presiune. Ele au geometrii fixe, curentul Valoarea reala a debitului Qr este mai mica decât cea data de relaţia (3.63):
străbătând întotdeauna aceeaşi suprafaţă contractată, la acelaşi aparat.
Câteva exemple tipice sunt: tubul Venturi, tubul Dall, ajutajele de diferite Qr  CQ  Qi (3.64)
forme şi diafragma redate în figurile 3.27-3.30. Căderea de presiune se CQ fiind coeficientul de debit care este funcţie de criteriul Reynolds. Astfel pentru
măsoară cu un instrument diferenţial. Expresia pentru calculul valorii ideale a
debitului Qi în cazul instrumentelor deprimogene este: Re = 106 CQ  0,99 şi pentru Re = 104 CQ  0,94 .
Tubul Dall, cu toate ca prezintă o forma cu o treapta brusca de reducere a
n 2 p1  p 2  secţiunii, are în general o cădere de presiune aproximativ la jumătatea din valoarea
Qi  S1 (3.63)
n2 1  căderii de presiune la un tub Venturi de aceleaşi dimensiuni şi la aceleaşi
regimuri de funcţionare, iar coeficientul de debit scade de la CQ  0,68 pentru
unde raportul ariilor este n  S 2 / S1 , iar  este densitatea fluidului.
Re = 105, la C Q  0,66 pentru Re = 106, la un raport al ariilor A2 / A1  n  0,05 .
Ajutajele, ca cel din figura 3.28 au, ca şi tubul Venturi cu care se aseamănă,
coeficienţi de debit de valori ridicate.
Fig. 3.27. Tubul Venturi

Fig. 3.31. Coeficientul de debit

pentru diafragmă
Fig. 3.28 Tubul Dall

Cel mai răspândit element de măsura al debitului este diafragma, de fapt

Fig. 3.29 Ajutajul o contracţie brusca urmata de o destindere brusca, aflate spate la spate.
Căderea de presiune pe diafragmă poate fi măsurată prin prize de presiune
aşezate în locuri diferite:
 în imediata vecinătate a diafragmei, adică amonte şi aval la distanţe egale
(2,5 cm) prin aşa-numitele „prize de flanşă”
Cap. 3. Cinematica fluidelor 83 84 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

 la 1 diametru amonte de diafragmă şi la un 1,½ diametre aval de diafragmă, Alte relaţii de calcul a debitului pentru un deversor drept sunt:
prin prizele numite „prizele de contractare a vânei fluide” 3

 în locuri îndepărtate de diafragma propriu-zisă, la 2,1/2 diametre amonte şi  formula Francis: Q  1,29bh 2 (3.65)
8 diametre val de diafragmă prin aşa numitele „prize de conductă”  5,347 h  3
 formula Rehbock: Q   3,234   0,428 0  h 2 (3.66)
Trebuie menţionat că diafragma este aparatul cu cea mai mare cădere de  320h  3 h 
presiune dintre cele bazate pe contracţia vânei fluide.
aplicabile cu anumite restricţii.
Diafragma are un coeficient de debit CQd de valoare mai mică decât ajutajele, Se poate spune că, din cauza existenţei pereţilor laterali, deversorul drept
evidenţiat în figura 3.31 ca funcţie de un număr Reynolds scris pentru diametrul are o lungime în ceea ce priveşte fenomenul fizic - infinită, strangularea curgerii
contractat. făcându-se numai de placa dreaptă, în mod constant pe toată lungimea ei.
Deversorul cu decupare frontală dreptunghiulară, ca în fig. 3.34, strangulează
3.6.2.2. Aparate cu secţiune variabilă vâna fluidă pe fiecare parte ca şi lama dreaptă. Formula Francis devine:
Spre deosebire de aparatele cu secţiune de trecere fixă, prezentate mai sus 3

şi care dau o cădere de presiune pentru fiecare valoare a debitului, există aparate Q  1,29b  0,2h h 2 (3.67)
care indică valoarea debitului prin modificarea secţiunii de trecere la aceeaşi ceea ce înseamnă că acest tip de deversor reduce înălţimea lamei deversante
cădere de presiune. Un asemenea aparat este rotametrul prezentat în fig. 3.32. cu 0,1h pe fiecare parte.
Un flotor de metal este antrenat de fluid până la obţinerea echilibrului său.
Pe acelaşi principiu, al secţiunii variabile, funcţionează şi deversoarele,
care sunt plăci verticale dispuse transversal pe direcţia curentului, în canale cu
suprafaţa liberă şi care creează o strangulare a curgerii (de secţiune variabilă). Cea
Fig. 3.34. Deversor cu decupare
mai simplă realizare constă într-o placă dreaptă ascuţită, montată transversal
pe toată lăţimea curentului. O reprezentare schematică este dată în figura 3.33. frontală dreptunghiulară
Relaţia teoretică de calcul pentru un deversor liniar, de lăţime b , este:
2
Q CQ bh 2 gh (3.65)
3 Relaţia de calcul (3.67) este valabilă pentru b  2h .
Deversorul cu decupare frontală trapezoidală, reprezentat schematic în
figura 3.35, compensează efectul de capăt al deversorului cu decupare
dreptunghiulară dacă se respectă condiţia ca decuparea să fie distanţată cu cel
puţin 3h de pereţii laterali şi de fund ai canalului.
Fig. 3.32. Schema principială a
rotametrului
Fig. 3.35. Deversor
trapezoidal

Deversorul triunghiular se pretează la măsurări de debite atât mari cât şi

mici cu aceeaşi acurateţe. Relaţia teoretică de calcul este:
Fig. 3.33. Schema 8 
Q C d h 2 2 gh tg (3.68)
curgerii peste 15 2
deversor unde  este unghiul de la vârful decupării triunghiulare. Din practică a rezultat
că valoarea coeficientului de debit este C d  0,58 pentru deversoare de 60 şi
90 şi C d  0,59 pentru deversoare de 28 şi 120.
Cap. 3. Cinematica fluidelor 85 86 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Pentru o pereche de traductori aşezaţi faţă în faţă, cu poziţiile emiţătorului

3.6.2.3. Aparate cu turbină şi receptorului inversate, ca în figura 3.37, se obţine o sensibilitate dublă:
Introducerea într-un curent de fluid, dintr-un canal sau o conductă, a unui
rotor de turbină, va provoca rotirea acestuia. Debitul este funcţie de turaţia
astfel obţinută, respectiv de viteza unghiulară  . Dacă se ignoră efectul frecării
în lagăre, la numere Reynols mari se poate scrie: Fig. 3.37. Schema debitmetrului
Q ultrasonic dual
 ct (3.69)
D 3
ceea ce înseamnă că la un diametru D cunoscut, al rotorului de turbină, debitul
Q este proporţional cu viteza unghiulară  . La astfel de aparate determinarea
L L 2 LV 2 LV
valorii turaţiei se face de obicei cu ajutorul unui traductor inductiv, (cu efect t    2 2
 2 (3.72)
Hall), care are drept mărime de ieşire impulsuri electrice (de tensiune). Debitul se V  c V  c c V c
determină ca o funcţie liniară de frecvenţa f a impulsurilor: O problemă delicată este variaţia vitezei sunetului în fluid c , în special
cu temperatura. O metodă de evitare a acestei influenţe este dea introduce în
Q  a  bf (3.70)
circuit o legătură de reacţie, în aşa fel încât emiterea impulsurilor sonore să fie
autocomandată. Dacă două semnale oscilatorii sunt multiplicate împreună,
3.6.2.4. Debitmetre cu maşini volumice diferenţa de frecvenţă între ele se poate măsura. Aceasta va fi:
Maşinile volumice au volumul geometric interior strict determinat. La fiecare V  c  V  c 2V
rotaţie, prin maşină trece un volum de lichid V g , debitul fiind dat de multiplicarea     (3.73)
L L L
acestui volum cu turaţia. Aparatele ultrasonice funcţionează pe principiul propagării valurilor relativ
la direcţia curgerii. Cu ele se obţine o medie spaţială a vitezei şi permit
3.6.2.5. Aparate ultrasonice şi electromagnetice determinarea debitului volumic cu o precizie bună.
Debitmetrele ultrasonice funcţionează pe principiul că pertubaţiile de Debitmetrele electromagnetice sunt generatoare electrice, care
mică amplitudine ale presiunii dintr-un fluid, se propagă cu viteza sunetului c funcţionează cu acelaşi principiu al străbaterii unui câmp magnetic de către un
relativă faţă de viteza fluidului. Adică, într-un fluid cu viteza V sunetul se conductor, ca şi maşinile electrice rotative. După legea lui Faraday, într-un
propagă cu viteza V  c în direcţia curentului şi cu viteza V  c în direcţie conductor de lungime L , care traversează o linie de flux magnetic de densitate
contrară curgerii. Pentru utilizarea acestui principiu se introduc într-un curent  , cu viteza V se va induce un potenţial:
de fluid un emiţător acustic E (cu cristal piezoelectric) şi un receptor R E    L V (3.74)
(traductor de presiune), la distanţa L unul de celălalt, ca în figura 3.36. În mod similar, într-un fluid conducător de electricitate, conţinut de un
segment de conductă dintr-un material dielectric, aşezat într-un câmp magnetic
de densitate  , electrozi aşezaţi normal la direcţia curentului şi a fluxului
magnetic vor sesiza o tensiune electrică proporţională cu viteza medie a
Fig. 3.36. Reprezentarea schematică fluidului, cu densitatea fluxului şi cu lăţimea canalului de curgere (diametrul
a debitmetrului ultrasonic conductei). O reprezentare schematică explicativă este dată în figura 3.38.

Recepţia unui impuls sonor se produce la un interval de timp t după ce Fig. 3.38. Reprezentarea schematică
acesta a fost emis. Considerând viteza medie a curentului V , intervalul de timp a debitmetrului electromagnetic
dintre emitere şi recepţie se determină cu:
L L LV LV
t     2 (3.71)
c V  c c(V  c) c
 88 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

4. Fig. 4.1. Element de fluid

paralelipipedic

DINAMICA FLUIDELOR
Forţele de frecare, tangente la suprafeţele paralelipipedului, se neglijează
Primul principiu al termodinamicii arată că energia nu poate fi creeată şi
deoarece fluidul este perfect.
nici distrusă, dar desigur îşi poate schimba forma de manifestare. Mişcarea Presiunea fiind o funcţie de coordonatele punctului, se poate admite că,
fluidelor, prin şi printre corpurile solide, presupune schimburi energetice prin în infinitul mic variază liniar cu deplasarea. Astfel, pe faţa din stânga a
interacţiunea lichid–solid.
Dinamica fluidelor este partea mecanicii fluidelor care studiază mişcările  p dx  p dx
paralelipipedului aceasta va fi p  , iar pe cea din dreapta p  .
fluidelor, precum şi interacţiunea mecanică a acestora cu corpurile solide cu x 2 x 2
care vin în contact, de fapt dinamica fluidelor stabileşte legătura dintre forţele Cu acestea, proiecţia ecuaţiei dinamicii după axa 0 x va fi:
exterioare şi mişcarea fluidului provocată de acestea.  p dx   p dx 
 
În general forţele sunt cunoscute, iar mărimile necunoscute sunt presiunea  f x dx dy dz   p   dy dz   p   dy dz   a x dx dy dz (4.2)
interioară a fluidelor şi viteza de mişcare în diferite puncte din fluid. Astfel,  dx 2   dx 2 
obiectivul principal al hidrodinamicii este determinarea vitezelor, presiunilor, a Împărţind cu masa elementului de volum,  dxdydz , rezultă:
relaţiilor dintre ele şi rezistenţele din curentul de fluid.
Fluidele reale sunt mai mult sau mai puţin vâscoase, dar pentru simplificarea 1  p dvx
fx   (4.3)
procedurilor de obţinere a soluţiilor căutate cu ajutorul modelelor matematice, x dt
se consideră în primă fază cazul fluidelor ideale, adică nevâscoase. Ecuaţiile
Analog se pot scrie proiecţiile după celelalte axe:
fundamentale astfel obţinute vor suferi corecţii datorate vâscozităţii, pentru a
putea fi aplicate la studiul mişcării fluidelor reale. 1  p dvy
La baza dinamicii mediului fluid stau legile generale ale dinamicii. fy   (4.4)
y dt
1  p dvz
4.1. Ecuaţia de mişcare a unui fluid ideal fz   (4.5)
 z dt
Se consideră o particulă elementară de fluid de formă paralelipipedică, Expresia vectorială a ecuaţiei de mişcare, considerând proiecţiile de mai
detaşată din masa unui fluid ideal, de densitate . În punctul M ( x, y , z ) din sus, are forma:
 1 
centrul paralelipipedului acţionează, la momentul t, presiunea hidrodinamică p, dv
f  p  (4.6)
ca în fig. 4.1.  dt
Asupra particulei fluide acţionează forţele masice şi de presiune, sub
Relaţia (4.6) este ecuaţia de mişcare a unui fluid ideal şi poartă numele
influenţa cărora se deplasează cu viteza v . Se aplică legea lui Newton:
 de ecuaţia de mişcare Euler.

ma   Fe (4.1) Dacă se exprimă acceleraţia în forma (3.13), ecuaţia devine:
 1   v2   
Forţele exterioare ce se aplică, vor fi aici: v
 f  p      ω  v (4.7)
 forţele masice  f dx dy dz ; ρ t  2 
 
 forţele de presiune, normale la cele şase suprafeţe ale paralelipipedului. care este forma Gromeko-Lamb a ecuaţiei de mişcare Euler.
Cap. 4. Dinamica fluidelor 89 90 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI


Proiecţiile acesteia pe axele de coordonate sunt: v   v2 p 
 dl  d    Ω   0 (4.15)
1  p  v x   v 2   
fx    
 ω y vz  ωz v y  (4.8)
t  2 ρ 
ρ  x  t  x  2  Condiţiile ca determinantul din partea dreaptă a relaţiei (4.14) să fie nul,
sunt ca elementele unei linii sau coloane să fie nule sau elementele a două linii
1  p  v x   v 2  sau două coloane să fie proporţionale.
fy     ωz v x  ωx v z  (4.9)
ρy  t  y  2  În regimul de mişcare permanent (staţionar), ecuaţia (4.15) ia o formă şi
mai simplă:
1  p  v x   v 2   v2 p 
fz 
ρ z
 
 t  z  2 

 ωx v y  ω y v x  (4.10) d   Ω  0 (4.16)
 2 ρ 
 
Soluţia ecuaţiei (4.16) pentru toate cazurile când determinantul se anulează este:
4.2. Ecuaţia lui Bernoulli v2 p
  Ω  ct (4.17)
2 ρ
4.2.1. Ecuaţia lui Bernoulli în cazul mişcarii permanente  
sau în câmpul gravitaţional terestru, unde f  g :
Prima integrală a ecuaţiei de mişcare Euler, într-un caz particular, de-a
lungul unei linii de curent, dă ecuaţia lui Bernoulli. v2 p
  gz  C (4.18)
Integrarea se va face în ipoteza unui câmp de forţe masice conservativ: 2 ρ

f   (4.11) Cazurile în care determinantul se anulează sunt următoarele:
a) anularea tuturor componentelor vitezei v x  v y  v z , ceea ce duce la echilibrul
unde  este potenţialul forţelor masice. În câmpul gravitaţional terestru, forţa
masică este tocmai greutatea, iar acceleraţia forţelor masice coincide cu hidrostatic, cu ecuaţia:
acceleraţia gravitaţională. p
 gz  ct (4.19)
Pentru efectuarea integralei se urmăreşte obţinerea unei expresii, sub ρ
semnul integralei, care să fie pe cât posibil o diferenţială a unei funcţii. În acest
scop se înmulţeşte scalar ecuaţia de mişcare a unui fluid ideal sub forma b) anularea tuturor componentelor vectorului vârtej  x   y   z , ceea ce

Gromeko-Lamb, cu elementul de lungime dl şi rezultă: conduce la cazul mişcării irotaţionale sau neturbionare. În acestă situaţie,
 viteza derivă dintr-un potenţial  , iar proiecţiile sale vor fi:
v   v2        1 
 dl     dl  dl  ω  v   f  dl  p  dl (4.12) 
t   ρ vx  (4.20)
 2  x
Grupând termenii şi ţinând cont de (4.11) se obţine: 
 vy  (4.21)
v   v2 p      y
 dl     Ω   dl  dl  ω  v   0 (4.13)
  
t  2 ρ  vz  (4.22)
   z
Pentru a putea efectua integrala trebuie ca termenul dl  ω  v   0 , pentru
sau în expresie vectorială:
că nu este o diferenţială totală, adică: 
v =  (4.23)
dx dy dz şi mişcarea se numeşte potenţială.
  
dl  ω  v   ωx ω y ωz  0 (4.14) Ecuaţia lui Bernoulli exprimă faptul că, în mişcarea permanentă şi
potenţială a fluidelor perfecte, în ipoteza forţelor masice conservative, suma
vx v y vz celor trei termeni este constantă în întregul domeniu potenţial. În câmpul
rămânând: gravitaţional terestru ecuaţia poartă numele de ecuaţia lui Lagrange.
Cap. 4. Dinamica fluidelor 91 92 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

c) cazul de proporţionalitate dx  dy  dz ; acestea sunt ecuaţiile liniilor de Mărimea z  p / g determină cota piezometrică, iar z  p / g  v 2 / 2 g
vx vy vz sarcina hidrodinamică.
curent, integrarea efectuându-se de-a lungul acestor linii. Locul geometric al extremităţilor superioare al acestor cote determină
Ecuaţia (4.18) exprimă faptul că, în regimul de mişcare permanent şi linia piezometrică şi linia de sarcină.
irotaţional al fluidelor perfecte, în ipoteza forţelor masice conservative, suma:
p v2
gz    ct (4.24)
ρ 2
este constantă de-a lungul unei linii de curent, care concide în acest caz cu
traiectoria, deci de-a lungul unui fir de fluid.
d) dx  dy  dz ; acestea sunt ecuaţiile liniilor de vârtej sau turbionare. Deci, Fig. 4.2. Reprezentarea
x  y z grafică a ecuaţiei Bernoulli
în curent rotaţional, în mişcarea permanentă, în ipoteza forţelor masice
conservative:
v2 p
    ct (4.24a)
2 
Suma de mai sus este constantă pe o linie turbionară, dar diferă de la
o linie turbionară la alta.
Acest lucru este valabil şi în cazul liniilor de curent, relaţia (4.24) fiind Se observă că, în cazul unui fluid ideal linia de sarcină, este o dreaptă.
valabilă de-a lungul lor, constanta fiind diferită de la o linie la alta. Relaţia lui Bernoulli poate fi interpretată energetic observând că valoarea

e)  x  y   z . Este cazul unei mişcări elicoidale. Ecuaţia Bernoulli este: termenului v 2 / 2 exprimă energia cinetică specifică a unui lichid cu masa
vx vy vz M  1 , deoarece:
v2 p Mv 2 v2
    ct (4.25) :M  (4.26)
2  2 2
fiind valabilă de-a lungul unei linii elicoidale. Valoarea gz exprimă energia potenţială a lichidului de masă M  1 ridicat
deasupra planului de referinţă cu înălţimea z, adică tot o energie specifică, iar
4.2.2. Interpretarea ecuaţiei Bernoulli termenul p /  exprimă energia potenţială specifică de presiune.
Suma celor trei energii este energia specifică mecanică totală, de
Ecuaţia lui Bernoulli poate fi interpretată din punct de vedere geometric şi aceea linia de sarcină se mai numeşte şi linie energetică. În cazul unui lichid
energetic. ideal, conform ecuaţiei Bernoulli, energia specifică mecanică totală rămâne
Se consideră un tronson de conductă ca în fig.4.2. Linia de curent se constantă, de-a lungul unei linii de curent.
găseşte în punctele M 1 şi M 2 , din centrul suprafeţelor perpendiculare pe ea la
distanţele z1 şi z 2 , faţă de un plan de referinţă. Dacă presiunile p1 şi p2 se 4.2.3. Presiune statică, dinamică şi totală
pot determina cu instrumente de măsură, toţi termenii din relaţia lui Bernoulli au
Cu ajutorul ecuaţiei Bernoulli se pot explica diferitele noţiuni de presiune,
dimensiunea unei lungimi, deci pot fi reprezentaţi prin segmente de dreaptă ale
cum ar fi presiunea statică, sau presiunea totală.
verticalelor ce trec prin punctele M 1 şi M 2 . Se consideră un tub de curent orizontal, ca în fig.4.3. Deoarece acesta
În această situaţie z este înălţimea de poziţie, p / g – înălţimea piezo- este orizontal, termenul gz din ecuaţia lui Bernoulli nu se modifică ( z / ct. ).
metrică, iar v 2 / 2 g – înălţimea cinetică. Atunci se poate scrie:
Relaţia arată că suma acestor înălţimi este constantă în toate punctele 
p  v 2  ct. (4.27)
aparţinând aceleiaşi linii de curent. 2
Cap. 4. Dinamica fluidelor 93 94 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Fig. 4.3 Tronson de conductă Fig.4.4. Tub de curent

numai în direcţia de curgere oarecare

În această ecuaţie p reprezintă presiunea statică p st şi v 2 / 2 presiunea Dacă toate liniile de curent sunt drepte paralele între ele în vecinătatea
dinamică pdin , iar suma celor două presiunea totală ptot . secţiunilor S1 şi S 2 distribuţia de presiuni va fi uniformă, şi se poate scrie că:
ptot  p st  pdin (4.28) p
 z1  C1 pe S 1 (4.32)
Presiunea statică, p st, acţionează în toate direcţiile.Presiunea dinamică pdin , g
acţionează pe orizontală (direcţia vitezei), deci la intrarea în tubul îndoit care are p
orificiul de intrare perpendicular pe direcţia vitezei. Asupra acestei suprafeţe
 z 2  C 2 pe S 2 (4.33)
g
acţionează şi presiunea statică care, aşa cum s-a arătat la statica fluidelor, se
manifestă în toată masa fluidului, deci coloana de lichid din tubul îndoit va arăta p
adică energia potenţială specifică e p   z va fi constantă pe secţiunea aleasă.
presiunea totală. Diferenţa celor două indicaţii ale piezometrelor este presiunea g
dinamică: vor fi diferi Pe aceiaşi secţiune, vitezele locale vor fi diferite, şi deci şi energiile
v2 v2 cinetice specifice vor fi diferite în punctele secţiunii.
pdin  ptot  p st  p st    p st   (4.29) Notând prin eC energia cinetică specifică a unei particule, energia cinetică
2 2
care este o măsură pentru viteza v : EC a masei M de fluid va fi:
2 ptot  pst  dmv 2  dQv 2  dSv3
v (4.30) EC  M  eC     (4.34)
 S
2 S
2 S
2
Aceste legături între viteze şi presiuni sunt folosite la construirea diferitelor Notând viteza medie pe secţiune cu vm , energia cinetică calculată pentru
instrumente pentru măsurarea vitezelor. Un exemplu este sonda Pitot-Prandtl. viteza medie pe secţiune va fi:
4.2.4. Ecuaţia lui Bernoulli pentru un tub de curent M  vm2   Q  vm2   S  vm
3
ECm   M  eCm     (4.35)
2 2 2
Se consideră un tub de curent, ca în fig. 4.4 şi două secţiuni drepte, oarecare
ale acestuia. Conform interpretării energetice a ecuaţiei Bernoulli, două elemente Atunci:
de lichid aparţinând aceleiaşi linii de curent, şi care sunt situate în centrele  dSv3 3
suprafeţelor S1 şi S 2 au aceiaşi energie mecanică specifică totală. Această concluzie EC e
 2  dSv
se poate aplica pentru toate liniile de curent ce străbat secţiunile S1 şi S 2 , şi  C  3
S
 S 3  (4.36)
ECm  eCm   Svm Svm
deci formal se poate scrie:
2
 v2 p   v2 p  Deci:
  2 g   g  z  gdm    2 g   g  z  gdm (4.31)
1  v
3
S1   S 2 
    dS (4.37)
adică suma energiilor mecanice totale specifice ale tuturor elementelor, care au S S  vm

centrul în secţiunea S1 este egală cu suma energiilor mecanice totale ale se numeşte coeficientul energiei cinetice sau coeficientul lui Coriolis.
tuturor elementelor care au centrul în secţiunea S 2 . Dacă se presupune că v  vm  v , după transformări se obţine:
Cap. 4. Dinamica fluidelor 95 96 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

2
3  v 
 1   dS (4.38)
S S  vm 
deci  > 1 . Cum:
vm2 Fig.4.5. Interpretarea ecuaţiei
eC   eCm    (4.39) energiei
2
se poate scrie:
p  vm2
e  eP  eC  gz 
 (4.40)
r 2
Notând cu 1 şi  2 coeficienţii energiei cinetice pe secţiunile S1 şi S 2 , Se defineşte panta hidraulică ca fiind raportul dintre pierderea de
sarcină şi lungimea pe care aceasta are loc:
relaţia (4.31) se poate scrie sub forma:
h
I P (4.46)
1vm2 1 p1  v2 p l
  z1  2 m 2  2  z2 (4.41)
2g g 2g g
Se defineşte sarcina hidrodinamică cu expresia: 4.3. Ecuaţiile de mişcare ale fluidelor vâscoase
 vm2 p Stabilirea ecuaţiilor mişcării fluidelor vâscoase se face utilizând aceeaşi
H  z (4.42)
2g g metodologie ca la fluide ideale, considerând la suma forţelor exterioare şi forţele

Pentru conducte circulare rectilinii coeficientul  poate lua valori între de vâscozitate. Astfel, notând cu f v tensiunile de frecare care acţionează pe
1,04 şi 1,12. unitatea de volum se poate scrie:
  
dv
4.2.5. Ecuaţia energiei pentru o vână de fluid real  f  p  f v   (4.47)
dt
La mişcarea fluidelor reale (vâscoase), datorită frecărilor între particule şi Fluidele reale au proprietatea de a opune rezistenţă la schimbarea formei, ceea
dintre acestea şi pereţii solizi, o parte din energie se transformă în căldură, ce dă naştere unor tensiuni ca şi la corpurile elastice. Spre deosebire de corpurile
devenind o energie pierdută, de fapt o energie care nu mai participă la elastice, unde aceste tensiuni sunt proporţionale cu deformaţia, la fluidele vâscoase
fenomenele de natură hidraulică. În cazul unui fir de fluid, energia specifică se tensiunile sunt proporţionale cu viteza de deformaţie. Se consideră o particulă
va diminua de la o secţiune la alta în spre aval, cu o cantitate care, raportată la de fluid real de formă paralelipipedică, infinitezimală în mişcare, ca în fig.4.6.
greutate se numeşte pierdere hidraulică (pierdere de sarcină), adică:
H1  H 2  hP1- 2 (4.43)
Introducerea disipaţiei vâscoase ca pierdere de sarcină, permite scrierea
unei ecuaţii de conservare a energiei de-a lungul unui fir de fluid real sub forma:
Fig.4.6. Element de fluid real
v12 p v2 p
 1  z1  2  2  z2  hP1-2 (4.44)
2g  g 2g  g
Pentru o vână de fluid real:
 vm2 1 p1  vm2 2 p2
  z1    z2  hP1-2 (4.45) Se introduce ipoteza că forţele specifice de presiune şi de frecare
2g g 2g g variază proporţional cu deplasarea.
În aceste ecuaţii pierderile de sarcină au dimensiuni de lungime ca şi ceilalţi Asupra particulei de fluid vor acţiona pe lângă forţele masice şi de presiune
membrii ai ecuaţiei. Interpretarea energetică este sugestivă, observându-se că şi forţele de frecare. Conform teoriei elasticităţii, expresiile celor nouă componente
linia energetică în cazul fluidelor reale are o alură descrescătoare, ca în fig.4.5. ale tensiunilor de origine vâscoasă sunt:
Cap. 4. Dinamica fluidelor 97 98 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

 vx sau în notaţie vectorială:

 x  p x  2  
x f v   v (4.58)
(4.48)
  vx  v y  Deci ecuaţia (4.47) devine:
 xy   yx      
y x 
   dv
 f  p   v   (4.59)
 vy dt
 y  p y  2 sau:
y  1 
(4.49)  dv
  v y  vz  f  p   v  (4.60)
 yz   zy       dt
 z  y  Aceasta este ecuaţia de mişcare a fluidelor vâscoase sub formă vectorială.
v Proiecţiile ei pe axele de coordonate sunt:
 z  p z  2 z
z 1 p dv
(4.50) fx    v x  x (4.61)
  v v   x dt
 zx   xz    z  x 
 x z 
1 p dv y
Componenta tensiunilor de origine vâscoasă, după direcţia axei Ox va fi: fy   v y  (4.62)
 y dt
p x  yx zx  2v   2v  2v y    2 v z  2v x  1 p dv
f vx     2 2x    2x      fz    v z  z (4.63)
x y z x  y x y   z x z 2 
     z dt
2
 v 2
 v 2
 v    v v y v z  Acestea sunt ecuaţiile lui Navier-Stokes. Rezolvarea acestui sistem de
   2x  2x  2x     x    (4.51) ecuaţii este dificilă. Soluţii exacte s-au obţinut numai în anumite cazuri particulare.
 x
 y z  x  x y z 
Analog se obţin componentele şi după celelalte axe:
4.4. Teoremele impulsului
p y τ zy   2v y  2v y  2v y
τ xy 
f vy      2  2  2      v x  v y  v z  (4.52)
Teoremele impulsului sunt utilizate în hidrodinamică pentru determinarea
y z x  x y z  y  x y z  efectelor forţelor exercitate de un fluid asupra corpurilor cu care vine în contact.
 
τ yz   2v  2v  2v  Acestea se obţin prin transpunerea în domeniul mediului fluid a celor două
p τ   v v y v z 
f vz  z  xz     2z  2z  2z     x    (4.53) teoreme cunoscute din mecanica sistemelor de puncte materiale.
y x y 
 x y z  z  x y z  Astfel, pentru un sistem de n puncte materiale, teorema cantităţii de
În ipoteza că fluidul este incompresibil,   ct , din ecuaţia de continuitate mişcare şi teorema momentului cinetic se exprimă prin relaţiile următoare:
n 
se ştie: d n 
  v v y v z   i i  Fi
dt i=1
m v  (4.64)
  v   x   0 (4.54) i=1
 x y z 
d n   n
 
şi componentele tensiunilor tangenţiale devin: 
dt i=1
ri  m v
i i   ri  Fi (4.65)
i=1
  2v  2 vx  2 vx   2 2  2   
f vx    2x        v   vx (4.55) unde mi ,vi şi ri sunt respectiv masa, viteza şi vectorul de poziţie al punctului
 x y 2 z 2   x 2 y 2 z 2  x 
   material, iar Fi forţa exterioară aplicată punctului.
f vy   v y (4.56) Relaţia (4.64) exprimă faptul că derivata în raport cu timpul a impulsului
unui sistem de puncte materiale este egală cu suma forţelor exterioare aplicate
f vz   v z (4.57) sistemului de mase punctiforme.
Cap. 4. Dinamica fluidelor 99 100 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

A doua teoremă, redată de relaţia (4.65), arată că derivata în raport cu
timpul a momentului cinetic al unui sistem de puncte materiale este echivalentă
unde prin  Fe
s-au notat forţele exterioare:
  
cu suma momentelor forţelor exterioare care acţionează asupra sistemului. dm  dv1 dm  dv2
   v1  m  v2  m   Fe (4.72)
Mărimea I  mv este denumită impuls sau vector cantitate de mişcare, dt dt dt dt
şi are direcţia vitezei. Considerând mişcarea permanentă:
Pentru transpunerea acestor teoreme în mecanica fluidelor, se consideră  
tubul de curent din fig.4.8 şi mişcarea prin acesta permanentă. Se consideră dv1 dv2
 0 (4.73)
presiunea, vitezele şi masa specifică constante în timp pe secţiunile S1 şi S 2 . dt dt
rezultă:
dm   
v2  v1    Fe (4.74)
dt
Dar:
dV
m   V şi  Q ,   ct. (4.75)
dt
Fig.4.8. Tub de curent şi:
d m  dV
  Q (4.76)
dt dt
Cu acestea relaţia (4.69) devine:
  
 Qv2  v1    Fe (4.77)

În unitatea de timp, prin secţiunea S1 intră masa m1 , şi prin secţiunea S 2 adică, în regim permanent, suma forţelor exterioare care acţionează asupra
unui fir fluid, delimitat de o suprafaţă de control, este egală cu impulsul masei
iese masa m 2 . Frontierele laterale sunt impenetrabile. Impulsul introdus prin masa de fluid care trece pe secundă prin secţiunea de ieşire, mai puţin impulsul care
m1 va avea valoarea: trece pe secundă prin secţiunea de intrare.
  Relaţia (4.77) a fost obţinută considerând viteza egală în toate punctele
I1   m1v1 (4.66)
secţiunii, cu cea a firului de fluid mijlociu. Dacă viteza nu este uniformă pe
iar: secţiune, pentru tubul de curent se introduce coeficientul de neuniformitate al
 
I 2   m2v2 (4.67) vitezei pe secţiune, cunoscut sub numele de coeficientul cantităţii de mişcare
sau coeficientul lui Boussinesq.
va fi cel care iese, semnul "+" subliniind acest lucru. Fie dS un element dintr-o secţiune S , fig.4.9, dintr-un tub de curent. Prin
Considerând un fluid incompresibil în mişcare permanentă, din motive de
suprafaţa elementară dS a suprafeţei S , trece în unitatea de timp debitul masic:
continuitate masa care intră trebuie să fie egală cu cea care iese:  
m1  m 2  m   V (4.68) dm   vn dS   v  n dS (4.78)

Din ecuaţia (4.64.) va rezulta următoarea formă a ecuaţiei impulsului:


dI 
 dt   Fe (4.69)
Fig.4.9. Suprafaţă elementară
care aplicată în cazul de faţă, conduce la:
 
dI1 dI 2 
   Fe (4.70)
dt dt 
adică: unde vn este componenta vitezei v , normală la dS , şi deci cantitatea de mişcare
    
 va fi dI   v v  n dS , iar pe S va fi dI .
d
 m1v1   d  m2v2    Fe (4.71) 
dt dt S
Cap. 4. Dinamica fluidelor 101 102 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Fie vm viteza medie pe secţiunea S . Cantitatea de mişcare aferentă vitezei

medii ce trece prin secţiunea S în unitatea de timp este:
 
I m   vm vm S (4.79)
deci: Fig.4.10 Acţiunea lichidului
  
  v v  n dS 1  v  2 asupra cotului
 S      dS (4.80)
 vm vm S S  vm 
În consecinţă, pentru un tub de curent se poate scrie:
        
 2  Q vm2  1  Q vm1   Fe (4.81)  Q ( 2 vm2  1 vm1 )  Fg  P1  P2  FP-L (4.85)
Pentru cazurile uzuale se consideră 1  2  1 . Atunci:
     
Forţele exterioare aplicate masei de fluid sunt: FL-P   Q (1 vm1   2 vm2 )  Fg  P1  P2 (4.86)
 forţe de greutate; În această relaţie P  pS este valoarea absolută a forţei de presiune, iar p
 forţe de presiune (normale pe secţiunea curentului şi dirijate din exterior
este presiunea relativă.
spre fluid);
Valoarea forţei cu care lichidul acţionează asupra cotului se determină
 forţe de presiune exercitate de pereţii care limitează curentul, FP - L , normale proiectând relaţia ei vectorială pe axele de coordonate.
la pereţi.
În mod similar, pornind de la relaţia (4.65) se obţine teorema momentului 4.5.2. Acţiunea unui jet de lichid asupra unui perete fix
cinetic pentru un fir de fluid:
      Dacă un jet de lichid care iese dintr-o diuză loveşte un perete, după ce a
 Q r2  v2  r1  v1    r  Fe (4.82) parcurs un spaţiu liber, atunci va acţiona asupra peretelui cu o forţă ca în fig. 4.11.
sau pentru tubul de curent:
     
 Q (r2   2 vm2  r1  1vm1 )   r  Fe (4.83)
Fig.4.11. Acţiunea jetului
asupra unui perete curb fix
4.5. Utilizări ale teoremei impulsului
4.5.1. Determinarea interacţiunii lichidului cu un cot Se aplică teorema întâi a impulsului:
     
Fie o vână de fluid sub presiune care, sub acţiunea pereţilor înconjurători, FL-P   Q 1 v1   Q  2 v2  Fg  P1  P2 (4.87)
este obligată să-şi schimbe direcţia, ca în fig.4.10. În asemenea situaţie fluidul
 Se neglijează greutatea lichidului cuprins în suprafaţa de control:
reacţionează, exercitând o forţă FL - P asupra pereţilor care, conform principiului 
acţiunii şi reacţiunii, este egală şi direct opusă cu acţiunea pereţilor asupra lichidului: Fg  0 (4.88)
 
FL - P   FP - L (4.84) Deoarece jetul este în atmosferă şi presiunile, ca valori relative sunt:
Deci, forţele exterioare care acţionează asupra fluidului din volumul de p1  p 2  pat  0 (4.89)
control, sunt acţiunea peretelui, forţele de presiune din secţiunile S1 şi S 2 , Acţiunea lichidului asupra peretelui va avea valoarea:
  
normale la cele două secţiuni şi dirijate în sensul compresiunilor, şi greutatea FL-P   Q v1   Q v2 (4.90)
lui. Dacă se notează cu P1 şi P2 rezultantele forţelor de presiune exercitate pe
Pentru simplificare, s-au considerat coeficienţii de neuniformitate ai vitezei ca
secţiunile drepte S1 şi S 2 , se poate scrie prima teoremă a impulsului astfel: fiind unitari.
Cap. 4. Dinamica fluidelor 103 104 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Din ecuaţia lui Bernoulli, scrisă între secţiunile de intrare şi ieşire rezultă:
v1  v2  v (4.91)
Fig.4.12.d. Acţiunea jetului
Vitezele vor avea expresiile: asupra unui perete curbat cu
 
v1  i v (4.92) un unghi drept
  
v2  i v cos   j v sin  (4.93)
Cu acestea, expresia forţei cu care lichidul loveşte peretele devine:
   4.5.3. Acţiunea unui jet de lichid asupra unui perete curb mobil
FL-P   Q v [(1  cos  ) i  sin  j ] (4.94)
Dacă peretele curb este montat pe un sistem care să-i permită deplasarea,
Proiectând relaţia (4.94) după axele de coordonate vor rezulta componentele:
de exemplu dacă acest perete curb este paleta unei roţi hidraulice, care se
FL-PX   Q v(1  cos ) (4.95)

deplasează după direcţia tangenţială cu viteza u (fig.4.13), viteza cu care apa
 
ajunge pe paletă este w . Cu alte cuvinte, v este viteza faţă de sistemul de
FL-PY   Q v sin  (4.96) 
referinţă fix, şi w faţă de sistemul mobil.
Aceste componente depind de unghiul de înclinare a peretelui  . Pentru a determina
extremele componentei după axa Ox , se calculează prima şi a doua derivată:
 FL-PX Fig.4.13 Acţiunea jetului
  Q v sin   0 (4.97) asupra peretelui curb mobil

 2 FL-PX
  Q v cos  (4.98)
2 La angajarea jetului pe perete între viteze există relaţia:
Extremele în raport cu unghiul  sunt realizate dacă: wvu (4.100)
  k (4.99) Componenta forţei hidrodinamice după direcţie tangenţială va fi:
Pentru   0 se obţine un minim, deoarece derivata a doua este pozitivă, iar FL-PX   Q(v  u )(1  cos ) (4.101)
pentru    , un maxim, deoarece derivata a doua este negativă.
În fig.4.12 a,b,c,d sunt prezentate cazurile mai des întâlnite şi valorile Puterea dezvoltată de forţa aceasta, când deplasează peretele cu viteza u este:
forţelor respective. P  FL-PX  u   Qw(1  cos )   Qu (v  u )(1  cos ) (4.102)
Se anulează derivata acestei expresii pentru a obţine maximul puterii:
Fig.4.12.a. Acţiunea unui jet
asupra unei plăci drepte P
  Q (1  cos  )(v  2u )  0 (4.103)
u
şi rezultă că la P  Pmax , viteza de transport va fi:
Fig.4.14.b Acţiunea jetului v
asupra unui perete u (4.104)
2
perpendicular pe el
Dar FL-P este maximă pentru    . Atunci puterea dezvoltată maximum
x
maximorum, de către un jet care loveşte un perete mobil este:

Fig.4.12.c. Acţiunea jetului  v v  Qv 2

Pmax max  P   Q  v  (1  cos )  (4.105)
asupra unei plăci întoarse u v 2 2 2
2
Acest rezultat se utilizează la turbinele Pelton.
 106 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Punctele P1 şi P2 care se corespund, se numesc puncte omoloage, iar

5.
două curbe, sau două suprafeţe formate din puncte omoloage se numesc curbe
omoloage respectiv suprafeţe omoloage.
Două mărimi fizice de aceeaşi natură, definite în puncte omoloage, şi la
timpi omologi, se numesc mărimi omoloage.

5.2.1. Similitudinea geometrică

SIMILITUDINE HIDRODINAMICĂ ŞI Similitudinea geometrică poate fi caracterizată prin constanţa raportului
ANALIZĂ DIMENSIONALĂ tuturor coordonatelor punctelor omoloage.
Fie P1  D1 şi P2  D2 , de coordonate P1 ( x1 , y1 , z1 ) , P2 ( x2 , y2 , z2 ) două
puncte omoloage între care există relaţiile:
5.1. Generalităţi x1 y1 z1
    l  const.  l  0 (5.1)
x2 y2 z 2
Este practic imposibil de a rezolva toate problemele curgerii unui fluid dat
numai pe cale teoretică. La stadiul actual al cunoştinţelor în domeniu, cercetarea Dacă P1 ( x1 , y1 , z1 )  D1 şi P1( x1 , y1 , z1 )  D1 sunt două puncte omoloage lui
experimentală ocupă un loc important. În multe situaţii dezvoltarea experimentului P2 ( x2 , y2 , z 2 )  D2 şi P2 ( x2 , y2 , z2 )  D2 , atunci din relaţia (5.1) rezultă:
are loc în laborator pe instalaţii care diferă constructiv de cele industriale, dar
permit o desfăşurare identică sau similară a fenomenelor studiate. Pentru a utiliza 1
rezultatele de laborator la instalaţiile industriale, este necesar să se stabilească  2 2
P1 P1  ( x2  x2 )  ( y2  y 2 )  ( z2  z2 ) 
2 2

(5.2)
o serie de relaţii matematice cunoscute sub numele de “legi de similitudine”. 1
Aceste legi permit desfăşurarea experimentului cu un fluid convenabil de
a fi utilizat – apă sau aer –şi aplicarea rezultatelor la un fluid mai puţin convenabil
 2 2
  l ( x2  x2 )  ( y2  y 2 )  ( z2  z2 )2 2    l  P2 P2

pentru utilizare experimentală, cum ar fi hidrogenul, mercurul, uleiurile sau
aburul. De asemenea, utilizare acestor legi în hidraulică sau aeronautică, pe
instalaţii adecvate mai simple, reduce substanţial costurile cercetării şi permit
predicţionarea performanţelor prototipului – instalaţia sau maşina în mărime
naturală – pe baza rezultatelor de laborator obţinute pe o instalaţie sau maşină
de dimensiuni reduse, modelul. Aşa cum se va arăta, nu este necesar ca
fluidul folosit să fie acelaşi, şi nici ca modelul să fie mai mic decât prototipul. De
exemplu, curgerea întru-un carburator este bine să fie studiată pe un model de
dimensiuni mai mari. Pentru ca rezultatele stabilite pe modele să poată fi
utilizate la instalaţia în natură, trebuie respectate condiţiile de similitudine
5.2. Condiţii de similitudine
Între două fenomene fizice F 1 şi F 2 de aceiaşi natură există o similitudine
fizică, dacă există o corespondenţă biunivocă între punctele domeniilor D1 şi D2
în care au loc aceste fenomene şi dacă, pentru fiecare mărime fizică ce
caracterizează fenomenele, există un raport constant al valorilor ei din două
puncte P1  D1 şi P2  D2 , alese arbitrar, şi care se corespund. În acest caz F 1
va fi numit prototip şi F 2 model.
deci constanta  l reprezintă raportul lungimilor segmentelor de dreaptă omoloage
P1 P1 şi P2 P2 şi se numeşte scara lungimilor.
Similitudinea geometrică realizează deci, proporţionalitatea segmentelor
de dreaptă omoloage şi ca urmare, egalitatea unghiurilor formate de perechi de
drepte omoloage.
În D1 şi D2 se mai pot defini direcţii omoloage (de exemplu direcţiile
vectorilor P1P1 şi P2 P2 ) şi sensuri omoloage (sensurile acestor vectori).
5.2.2. Similitudinea cinematică
Între două fenomene fizice există o similitudine cinematică, dacă este
realizată similitudinea geometrică, şi dacă există un raport constant al tuturor
timpilor omologi:
t1
  t  ct ,  t  0 (5.3)
t2
numit scara timpilor.
Cu scara lungimilor şi scara timpilor se pot determina scările tuturor
mărimilor cinematice, ca funcţie de acestea. În puncte omoloage şi la momente
omoloage raportul vitezelor pe prototip şi pe model va fi:
Cap. 5. Similitudine hidrodinamică şi analiză dimensională 107 108 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

 
v1 a
Cum 1   a  const. şi  F  const. rezultă scara maselor (adică raportul maselor
   v  ct. (5.4) a2
v2
din volume omoloage ):
   
unde v1 ( r1, t1 ) şi v2 ( r2 , t 2 ) sunt vectorii viteză corespunzători punctelor P1 şi P2 , m
 m  1  const. (5.11)
 v scara vitezelor. Raportul acceleraţiilor în aceleaşi puncte este: m2

a1
   a  ct.  a  0 (5.5)
a2 5.3. Criterii de similitudine ale mecanicii fluidelor
unde  a este scara acceleraţiilor. Cele arătate în paragraful anterior sunt valabile pentru fenomenele
Dacă se consideră componentele: mecanice în general. În continuare, se va presupune că fenomenele fizice F 1 şi F 2
dx1 d ( l x2 )  l dx2  l sunt mişcări ale unor fluide, aparţin aceleiaşi clase şi au loc în domeniile D1 şi D2 .
v1x     v2 x (5.6)
dt1 d ( t t2 )  t dt2  t Pentru a se realiza o similitudine dinamică între mişcările F 1 şi F 2 a două
d 2 x1 d  dx1  d   l dx2   l dx2 fluide, trebuie ca între scările mărimilor ce intervin în F 1 şi F 2 să existe anumite
a 2x       (5.7) relaţii numite criterii de similitudine. Alegerea acestor relaţii între scările mărimilor
dt12 dt1  dt1  dt1   t dt 2  2t dt2
ce intervin în cele două mişcări asemenea, se face cu ajutorul legii fundamentale
Analog, şi pentru celelalte componente ale vitezelor şi acceleraţiilor, se pot a dinamicii, care arată că produsul dintre masă şi acceleraţie (forţa de inerţie)
stabili scările respective. este egal cu suma forţelor exterioare, care acţionează asupra particulei:
 
Dacă între mişcările a două fluide, există o similitudine cinematică, atunci ma   Fext (5.12)
liniile de curent de pe prototip sunt geometric asemenea cu liniile de curent de
pe model. Acest lucru este evident, deoarece vectorii viteză din puncte În mecanica fluidelor, forţele preponderente sunt:
omoloage sunt tangenţi la liniile de curent omoloage care trec prin aceste  forţa de vâscozitate Fv ;
puncte, deci au intensităţi, direcţii şi sensuri omoloage, adică:  forţa de greutate Fg ;
l 
v   ct. (5.8)  forţa de presiune F p ;
t 
 forţa elastică Fe (datorită compresibilităţii fluidului);

 forţa datorată tensiunilor superficiale ( forţa de capilaritate) Fc .
5.2.3. Similitudinea dinamică
Se consideră că între mişcările F1 şi F2 există o similitudine dinamică, şi
Se numesc forţe omoloage, două forţe care sunt de acelaşi tip, aplicate deci există relaţiile:
în puncte omoloage şi au la timpi omologi, direcţii şi sensuri omoloage.  
r1   l r2 , l1   l l2 , t1   t t2 ,
Similitudinea dinamică există între două fenomene fizice F 1 şi F 2 dacă   (5.13)
v1   v v2 , p1   p p 2 , 1    2
forţele care intervin în F 1 sunt omoloage cu cele din F 2 şi dacă raportul intensităţilor
oricăror două forţe omoloage este constant şi nu depinde de tipul forţelor: unde l 2 este o lungime din D2 omoloagă lui l1 din D1 , iar v2 , p2 , 2 sunt
 viteza, presiunea şi densitatea din punctul P2  D2 omolog lui P1  D1 , la timpul
F1
   F  const.  F  0 (5.9) t2 omolog lui t1 .
F2
În continuare, se vor stabili criteriile de similitudine presupunând că
În relaţia (5.9)  F este scara forţelor. Dar: acţionează numai o forţă de un anumit tip, adică una este preponderentă şi
  celelalte sunt neglijabile în desfăşurarea fenomenului.
 
F1 m a1 În cazul când  Fext  Fv , adică forţele de frecare sunt esenţiale datorită
  1  (5.10)
F2 m2 a2 vâscozităţii, se ştie că acestea se exprimă cu ajutorul legii lui Newton:
Cap. 5. Similitudine hidrodinamică şi analiză dimensională 109 110 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

   

Fv  
dv
S 
dv
S (5.14)
Dacă se consideră preponderentă acţiunea forţei de greutate  Fext  Fg
dn dn va rezulta :
Deci:

 Fg1 m g
Fv1   Fg    1 1  m   g (5.24)
1 1 dv1 dn2 S1 Fg2 m2  g 2
F         (5.15)
v Fv2  2  2 dv2 dn1 S 2
Din egalarea scării forţelor de inerţie cu cea a forţelor de greutate, se obţine relaţia:
adică:
 F         v   l-1   l2      v      l (5.16)  m   g      l2   v2 (5.25)
v
echivalentă cu :
care este scara forţelor de frecare.
   l3   g      l2   v2 (5.26)
Scara forţelor de inerţie este:
 adică:
dv1
  v2
m a1 m1 dt1 -1 1 (5.27)
F  1     m   v   t (5.17) l  g
i m2 a2 m 2 dv 2
dt 2 prin trecerea la mărimile modelului şi prototipului rezultă criteriul:
Dar din relaţia (5.8) rezultă că: vm2 v 2p
  Frm  Fr p (5.28)
l l g m l gm p p
t  (5.18)
v v2
şi : denumit numărul lui Froude, adică Fr  .
lg
v   
 F  m  v      l3   v  v      v2   l2 (5.19)
i l l În cazul în care  Fext  Fp , adică este predominantă forţa de presiune:

Egalând scara forţelor de frecare cu cea a forţelor de inerţie conform formulei Fp p S
fundamentale a dinamicii:  Fp   1  1  1   p   l2 (5.29)
Fp2 p2 S 2
   v      l      v2   l2 (5.20)
se obţine: şi egalând cu scara forţelor de inerţie:
v  l   (5.21)  p   l2     l2   v2 (5.30)
sau:
 v  l se obţine:
1 (5.22) p
 1 (5.31)
    v2
Trecând de la relaţia între scări, la relaţia între mărimi şi notând cu indicii
m şi p mărimile corespunzătoare modelului respectiv prototipului, va rezulta şi dacă se trece la mărimile modelului şi prototipului:
criteriul de similitudine al lui Reynolds: pm p p
  Eu m  Eu p (5.32)
vm  lm v p  l p  m  vm2  p  v 2p
  Rem  Re p (5.23)
m p p
se obţine criteriul lui Euler , unde mărimea adimensională Eu  este
Mărimea adimensională Re 
v l
este numărul Reynolds.   v2
 numărul lui Euler.
Cap. 5. Similitudine hidrodinamică şi analiză dimensională 111 112 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Se consideră că suma forţelor exterioare este formată doar din forţe elastice  p cp
  unde a  ,  .
 ext  Fe . Se ştie că la o creştere a presiunii cu dp are loc o micşorare a
F  cv
volumului de fluid cu dV : Un alt criteriu de similitudine se obţine considerând că forţele exterioare
dV sunt doar de tipul forţelor de capilaritate, deci mişcările sunt dominate doar de
dp   E  (5.33)
V tensiuni superficiale. Forţele capilare sunt de forma Fc    l ,  fiind coeficientul
unde E este modulul de elasticitate al fluidului. Forţa corespunzătoare variaţiei de tensiune superficială.
de presiune dp are modulul: Se introduce scara tensiunilor superficiale sub forma :

dFe  S  dp (5.34) 
  1 (5.41)
Înlocuind rezultă: 2
 dV iar scara acestor forţelor capilare va fi:
dFe  S  dp  S  E (5.35)
V 1  l1
 Fc    l (5.42)
scara forţelor elastice fiind: 2  l2

Fe1 Egalând cu scara forţelor de inerţie, rezultă:
 Fe     E   l2 (5.36)
Fe 2     l      l2   v2 (5.43)
Prin egalare cu scara forţelor de inerţie rezultă: şi:
    l   v2
 E   l2     l2   v2 (5.37) 1 (5.44)

 v2    v ceea ce, transpus prin mărimile modelului şi prototipului, conduce la criteriul
1  1 (5.38)
E E lui Weber:
2
 vm2  lm v p  l p
  Wem  We p (5.45)
m p
Trecând la mărimile modelului şi prototipului se obţine :
m p
vm vp
 (5.39)
Em Ep v2  l
unde We  este numărul lui Weber.
m 
p

v În mecanica fluidelor se utilizează şi un criteriu de similitudine cinematic.
criteriul lui Cauchy unde Ca  este numărul lui Cauchy. Dacă F 1 şi F 2 sunt două fenomene periodice, de perioade T1 şi respectiv T2 ,
E
 între F 1 şi F 2 există o similitudine cinematică, dacă este asigurată similitudinea
geometrică şi dacă:
Expresia de la numitor reprezintă viteza sunetului v S pentru mediul respectiv.
t T
Pentru gaze, criteriul de similitudine reprezentat de raportul dintre viteza t  1  1  T (5.46)
v t 2 T2
curentului şi viteza sunetului este cunoscut ca şi numărul lui Mach, M  ,
a 
Cum  t  l (relaţia 5.18), rezultă legătura între scările respective:
criteriul fiind denumit criteriul lui Mach: v
vm v p t  v
  Mm  M p (5.40) 1 (5.47)
am a p l
Cap. 5. Similitudine hidrodinamică şi analiză dimensională 113
care, transpusă în mărimile modelului şi prototipului conduce la:
vm  Tm v p  T p
  Shm  Sh p (5.48)
lm lp
v T
care este criteriul de similitudine al lui Strouhal, unde Sh  este numărul
l
lui Strouhal. Numărul lui Strouhal se mai poate scrie:
v
Sh  (5.49)
f l
unde f  1 / T este frecvenţa fenomenului.
5.4. Modelarea în mecanica fluidelor
Metoda modelării, adică studiul pe model al mişcării şi aplicarea rezultatelor
pe prototip, este o metodă deosebit de utilă, mai ales când nu este posibilă o
rezolvare teoretică şi când sunt necesare studii de optimizare a diferitelor
variante. Teoria similitudinii constituie baza metodei modelării.
Similitudinea dinamică necesită realizarea tuturor criteriilor de similitudine,
pe prototip şi model, deci duce la o similitudine completă. În relitate acest lucru
nu este posibil. De exemplu, pentru satisfacerea simultană doar a criteriilor
Reynolds şi Froude se impune ca:
3 3
l p2 lm2
 (5.50)
p m
adică, vâscozitatea cinematică a fluidului utilizat pe model să fie o funcţie de
scara lungimilor, ceea ce este foarte greu de realizat. De aceea se utilizează o
similitudine incompletă sau parţială, care se va realiza după anumite criterii
care joacă un rol determinant în desfăşurarea fenomenului.
Transpunerea rezultatelor de pe model la prototip va fi afectată în acest
caz de anumite erori, care impun o corecţie. Este vorba de efectul de scală,
de care se ţine seama introducând anumite modificări ale mărimilor transpuse
la prototip, pe baza experienţei.
Similitudinea de tip Reynolds trebuie asigurată dacă frecarea vâscoasă
are un rol predominant. Cu cât numărul Reynolds este mai mic, influenţa
vâscozităţii este mai mare.
Similitudinea de tip Froude trebuie utilizată în cazul curgerii lichidelor cu
suprafaţă liberă neorizontală, peste deversoare , la mişcarea valurilor.
Similitudinea de tip Euler este utilizată mai ales în fenomenul de cavitaţie
când presiunea absolută poate scădea sub cea a vaporilor saturanţi.
În cazul mişcărilor nepermanente periodice se utilizează similitudinea de
tip Strouhal, iar similitudinea Mach în cazul fluidelor compresibile, aer şi gaze.
114 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI
Dacă într-un interval anumit valoarea criteriului de similitudine nu mai
influenţează caracteristicile fenomenelor F1 şi F2 , acesta se numeşte domeniul
de automodelare.
5.5. Analiză dimensoinală
5.5.1.Generalităţi
Problemele de mecanica fluidelor pot fi abordate pe calea analizei
dimensionale, care este în esenţă o procedură matematică care studiază în
exclusivitate dimensiunile mărimilor fizice. Analiza dimensională este înrudită
cu similitudinea, abordarea fiind însă diferită. În cadru ei, pornind de la
înţelegerea fenomenelor curgerii pentru a stabili parametrii ce o influenţează,
se ajunge la gruparea acestor parametrii în combinaţii dimensionale, la o mai
bună cunoaştere şi explicare a fenomenelor. Analiza dimensională este de un
real folos în studiile experimentale, deoarece poate indica mărimile sau
parametrii care influenţează cu adevărat desfăşurarea fenomenelor fizice.
Aşa cum s-a arătat la paragraful 1.6, dimensiunile mărimilor fizice sunt
exprimate în SI, în combinaţia de unităţi fundamentale masă - lungime - timp
(MLT), sau în combinaţia forţă - lungime - timp (FLT), cele două tipuri fiind legate
între ele prin legea lui Newton F  m  a , sau:
L
F M (5.51)
T2
Această relaţie permite conversia reciprocă a celor două tipuri de exprimare a
dimensiunilor mărimilor fizice.
5.5.2. Principii fundamentale
Este cunoscut că, toate relaţiile matematice care exprimă fenomene fizice
trebuie să fie omogene din punct de vedere dimensional, cu alte cuvinte toţi
termenii unei asemenea ecuaţii trebuie să aibă aceleaşi dimensiuni. De exemplu,
aşa cum s-a arătat la paragraful 4.2.2.,fiecare termen al ecuaţiei lui Bernoulli
are dimensiuni de lungime. Acest principiu este cunoscut sub denumirea de
principiul omogenităţii dimensionale (POD), care a fost enunţat formal pentru
prima dată de J. Fourier, în 1822. POD este un instrument foarte util în verificarea
ecuaţiilor cu mărimi derivate, ce intervin în calculele inginereşti. Apar situaţii
când sunt utilizate ecuaţii neomogene, de obicei de tip empiric, şi care sunt
reflectări ale observaţiilor asupra unor fenomene, conţinând de regulă, una sau
mai multe constante cu rol de omogenizare. Acest tip de ecuaţii au un domeniu
restrâns de aplicabilitate.
Dacă termenii unei ecuaţii omogene din punct de vedere dimensional
sunt împărţiţi cu o cantitate care se exprimă în aceleaşi dimensiuni va rezulta
evident o adimensionalizare a termenilor, ecuaţia devenind o relaţie adimensională
între grupuri de numere (fără dimensiuni) şi care are în general o formă mai simplă.
Cap. 5. Similitudine hidrodinamică şi analiză dimensională 115 116 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Analiza dimensională este un puternic instrument ştiinţific care statuează

acest proces. Pe această cale se grupează toate variabilele implicate într-o ecuaţie 5.5.3. Teorema Pi
care conţine grupuri de numere adimensionale, evitând cercetarea experimentală,
grupurile adimensionale fiind în număr mult mai redus decât variabilele. O generalizare a metodei analizei dimensionale a fost realizată de
Pentru exemplificarea principiilor fundamentale ale analizei dimensionale, să E. Buckingham (1915), având o largă utilizare în prezent. Teorema Pi are
cercetăm expresia vitezei c cu care o undă de presiune străbate un fluid. Pentru principalul avantaj că reduce numărul de variabile la grupuri de mărimi adimensionale:
a înţelege fenomenul, să cercetăm care sunt posibilii factori care-l influenţează. Cu Dacă X 1 , X 2 ,...., X n reprezintă n variabile dimensionale, cum ar fi viteza,
siguranţă, compresibilitatea fluidului notată E f este unul din ei; de asemenea se poate densitatea, vâscozitatea ş.a., care sunt implicate în desfăşurarea unui fenomen
presupune că densitatea  şi vâscozitatea cinematică  pot influenţa fenomenul. fizic, şi între ele există o legătură implicită de forma.
Dimensiunile (unităţile) în care se exprimă mărimile mai sus enumerate sunt: f  X 1 , X 2 ,..., X n   0 (5.57)
2
L F M M L atunci se poate exprima această legătură sub forma unei dependenţe:
c; Ef  2  2
;  3 ; 
T L LT L T 1 ,  2 ,...,  n k   0 (5.58)
Se observă că, unitatea specifică compresibilităţii a fost convertită la exprimarea
unde  i reprezintă combinaţii adimensionale ale variabilelor X i .
masă-lungime-timp (MLT), cu ajutorul relaţiei (5.51).
Dacă se acceptă exprimarea vitezei c în forma: Reducerea numărului termenilor cu k este , de obicei egală sau mai mică
decât numărul m al dimensiunilor fundamentale ce caracterizează mărimile fizice
c  AE af  b   c (5.52) ale fenomenului.
Aplicarea teoremei pi presupune urmarea riguroasă a unei serii de şapte
cu A o constantă adimensională, se pot determina valorile exponenţilor , , 
etape, după cum urmează. Pentru o mai bună pătrundere a metodei se va
pentru a obţine relaţia adevărată de calcul a vitezei. Înlocuind mărimile fizice exemplifica teorema la obţinerea relaţiei de calcul a forţei de rezistenţă R a
din ecuaţia de mai sus cu dimensiunile (unităţile) lor rezultă: unei sfere submerse într-un curent de fluid.


L  M   M   L2 
  1a etapă
    (5.53)
T  LT 2   L3   T  Evidenţierea fenomenului fizic şi a factorilor care îl pot influenţa, cu
stabilirea celor n variabile. În cazul exemplului propus, factorii ce
Pentru satisfacerea principiului omogenităţii dimensionale, exponenţii fiecărei influenţează forţa de rezistenţă ce o întâmpină sfera la mişcarea ei printr-un
dimensiuni trebuie să fie identici pentru fiecare parte a ecuaţiei, adică: fluid sunt: mărimea sferei – diametrul D , viteza ei V , şi proprietăţile fluidului
 Pentru M : 0 (5.54a) manifestate sub forma densităţii  şi vâscozităţii dinamice  , iar legătura
 Pentru L : 1    3  2  (5.54b) implicită între variabile este.
 Pentru T :  1  2   (5.54c) f R, D,V , ,   0 (5.59)
Din rezolvarea sistemului (5.44a,b,c) rezultă:
Se observă că n  5 . Trebuie subliniat că teorema nu ajunge la concluzii
1 1 valabile dacă se omite una din variabilele semnificative.
 , =- , =0 (5.55)
2 2
 a 2a etapă
Cu acestea expresia (5.42) devine:
Se alege, în SI, unul din modurile de exprimare – MLT, sau FLT – şi se
Ef stabilesc dimensiunile fiecărei variabile, găsindu-se şi numărul m al
cA (5.56) dimensiunilor fundamentale ale variabilelor.

În exemplul ales, alegând exprimarea MLT, dimensiunile sunt respectiv:
S-a identificat forma de bază a relaţiei de calcul a vitezei de propagare a undei
de presiune într-un fluid care aşa cum se va vedea, se poate obţine prin ML L M M
, L, , 3 ,
tratarea în detaliu a unui complex de fenomene fizice. T2 T L LT
De remarcat că, pe calea analizei dimensionale s-a obţinut o relaţie de
calcul, fără a investiga nici teoretic şi nici experimental intimităţile fenomenului. Rezultă imediat că sunt folosite numai M, L, T, deci m  3 .
Cap. 5. Similitudine hidrodinamică şi analiză dimensională 117 118 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

 a 3a etapă şi
Se va găsi numărul k , care de obicei este egal cu m , niciodată mai   1
1   1 D 1V 1    
mare, şi rareori mai mic. DV VD Re
În exemplul în atenţie, se observă că din cele n  5 variabile, 3 nu pot fi adică:
aranjate în grupuri adimensionale de tip  , şi anume densitatea  , diametrul
1  Re 1
D şi viteza V , pentru că M şi L nu pot fi extrase, aşa că k  3 .
 în cazul  2 , în mod similar va rezulta:
 a 4a etapă
R
Se determină numărul grupurilor adimensionale  i , n  k , în exemplul 2 
D 2V 2
ales 5 – 3 = 2, astfel că se poate scrie  1 ,  2   0 .
Se verifică adimensionalitatea factorilor  i .
 a 5a etapă
Din numărul total de variabile se selectează un număr de k , denumite  a 7a etapă
variabile primare sau repetabile. Acestea trebuie să conţină toate cele m Se rearanjeză grupurile  i după dorinţă. Torema pi arată că grupurile  i sunt
dimensiuni fundamentale şi nu trebuie să formeze grupuri  între ele. În legate între ele , conform relaţiei (5.48). , aceasta putând fi explicitată sub forma:
general este avantajos să se aleagă ca variabile primare, cele legate de masă,
geometrie şi cinematică. Se formează grupurile  , prin înmulţirea variabilelor 1  f1  2 ,  3 ,...,  n  k 
primare între ele, fiecare cu un exponent necunoscut.
De asemenea nu se impun formele funcţiilor  , şi f1 , aceste relaţii fiind
Dacă se aleg  , D şi V ca variabile primare, termenii  vor fi:
determinate prin încercări, iar fiecare factor  i poate fi ridicat la orice putere
1   a1 D b1 V c1  dacă nu i se afectează statutul adimensional.
Pentru exemplul ales, problema fiind determinarea forţei R , se poate
1   a2 D b2 V c2 R
scrie  2  ( 11 ) sau:
a
 a 6 etapă R
 ( Re)
Pentru satisfacerea omogenităţii dimensionale, se formează un sistem D 2V 2
de ecuaţii care are la bază egalitatea exponenţilor variabilelor primare din
ambele părţi ale ecuaţiilor; deoarece  i nu au dimensiuni, pot fi înlocuiţi cu aşa că:
R  ( Re) D 2V 2
M 0 L0T 0 . De obicei, se ştie din experienţă că, aceste mărimi adimensionale iau
forma numărului Reynolds, Froude, sau Mach. Trebuie evidenţiat că analiza dimensională nu oferă o rezolvare completă
Pentru exemplul în discuţie, ecuaţiile sunt: a problemei, ci numai o soluţie parţială, iar reuşita depinde de cele mai multe
 în cazul  1 : ori de abilitatea în selectarea parametrilor şi mărimilor.
a c
Pentru exemplu folosit, se va arăta la studiul mişcării fluidelor în jurul
M  1 L 1 M  corpurilor, că relaţia finală obţinută reflectă fenomenul fizic şi este corectă.
M 0 L0T 0   3  Lb1    
L   T   LT 
M 0  a1  1
L 0  3a1  b1  c1  1
T 0  c1  1
ceea ce conduce la:
a1  1, b1  1, c1  1 ,
 120 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

acestui lichid colorat, care se amestecă cu cel incolor, fig.6.2.c. Regimul în care

6.
apar ondulaţii şi apoi pulsaţii ale firelor de lichid colorate, existând un schimb
puternic de substanţă între straturile de lichid, se numeşte regim turbulent.

Fig.6.2.a,b,c. Vizualizarea naturii

MIŞCAREA STAŢIONARĂ A regimurilor de mişcare
FLUIDELOR VÂSCOASE
6.1. Experienţele lui Reynolds Repetând experienţele pentru conducte de alte diametre, şi pentru alte
fluide, se constată că mărimile de care depinde aspectul mişcării sunt: viteza v ,
Medicul francez Poiseuille, urmărind curgerea apei prin tuburi subţiri de diametrul d şi natura lichidului, caracterizată prin vâscozitate.
sticlă, a dorit să aplice rezultatele observaţiilor sale la modelarea fenomenelor De aceea, drept criteriu pentru caracterizarea naturii regimului de mişcare
din vasele de sânge, şi a reuşit să deducă expresia debitului în aceste tuburi al fluidelor a fost introdus numărul Reynolds.
capilare. Începând cu anul 1839, Hagen face cercetări pe tuburi de sticlă,
vd
având diametrul egal cu 1...3 mm, arătând că, debitul şi viteza prin acestea Re  (6.1.)
depind de temperatură. 
Mişcarea prin conducte a fost studiată sistematic de O. Reynolds prin Pentru conducte de secţiune circulară s-a stabilit prin experienţe că, valoarea
experienţe pe conducte de sticlă, având diametrul de 5...25mm. Schema instalaţiei critică ce caracterizează trecerea de la regim laminar la turbulent este Recr  2320 .
utilizate la cercetările întreprinse între anii 1876-1883 este prezentată în fig.6.1.
Fig.6.1. Instalaţia lui Reynolds
6.2. Mişcările laminare
1- tub de sticlă;
2- vas etalonat pentru deter-
minarea debitului;
6.2.1. Mişcarea laminară în conducte circulare drepte
3- rezervor de alimentare de Se consideră o conductă circulară, dispusă într-un plan orizontal, în
nivel constant; câmpul gravitaţional terestru şi prin care trece un fluid incompresibil în mişcare
4- rezervor cu lichid colorat; laminară, având Re  2320 , staţionară şi axial-simetrică, fig.6.3.
5- tub subţire pentru injecţia
lichidului colorat; 6.2.1.1. Determinarea distribuţiei de viteze
6- robinet pentru reglarea
debitului din conductă; Într-un sistem de coordonate cilindrice, viteza se poate scrie:
7- robinet pentru reglarea  
v  i v( x,r , ) (6.2.)
debitului lichidului colorat.
Mişcarea fiind axial-simetrică, adică se reproduce identic în orice plan axial –
În urma experienţelor relativ simple, care s-au desfăşurat prin reglări succesive fiind independentă de poziţia acestuia, se poate scrie:
ale debitului de lichid din tubul de sticlă, la diferite valori, s-a constatat că, la
viteze mici firul de lichid colorat are aspectul unui filament nemişcat, lăsând v
0 (6.3.)
impresia că s-a trasat o linie dreaptă în interiorul conductei, ca în fig.6.2.a. 
Acest regim de mişcare, în care nu există schimb de substanţă între straturile
de fluid, se numeşte regim laminar. Forma locală a ecuaţiei de continuitate pentru fluidul incompresibil este:
Deschizând treptat robinetul 6, se constată că firul de lichid colorat primeşte
o mişcare ondulatorie, fig.6.2.b, ,ca la viteze mai mari să apară pulsaţii ale
Cap. 6. Mişcarea staţionară a fluidelor vâscoase 121 122 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

  v p1  p2 r 2
  v    (i v )  0 (6.4.) v  C (6.10.)
x 2 l 2
Relaţiile (6.3-6.4) arată că viteza este funcţie numai de rază: Din condiţia la margine rezultă (r  R0 )  v  0 şi
v  i  v(r ) (6.5.) p1  p 2
0  R02  C (6.11.)
Deoarece direcţia vitezei coincide cu cea a axei x , se va opera cu proiecţiile 4 l
mărimilor pe axa x . rezultând constanta de integrare:
Se delimitează un cilindru de rază r şi lungime l din cadrul conductei, ca p1  p 2
în fig.6.3. C  R02 (6.12)
4 l
Prin introducerea lui C în funcţia v(r ) se obţine funcţia repartiţiei de viteze:
p1  p2
v  ( R02  r 2 ) (6.13)
Fig.6.3. Element cilindric de fluid 4 l
Aceasta este legea lui Stokes. Ea exprimă faptul că într-o conductă circulară,
în mişcare laminară, adică atunci când straturile de fluid sunt paralele între ele,
staţionară şi a unui fluid incompresibil, vâscos newtonian, distribuţia de viteze
după rază este parabolică, fig.6.4.
Viteza se menţine constantă de-a lungul curentului dar variază pe
secţiune cu raza r .
Mişcarea particulei de fluid de dimensiunile din fig.6.4., se desfăşoară
Fig.6.4. Distribuţia de viteze în
după legea fundamentală a dinamicii. Forţa de inerţie este nulă, deoarece viteza
mişcarea laminară
este constantă, iar suma forţelor exterioare este formată din forţele de presiune
ce acţionează pe suprafeţele frontale ale particulei şi din forţele de frecare ce
apar pe suprafaţa laterală.
La o anumită rază r , viteza este constantă. Datorită faptului că straturile Viteza maximă este la r  0 , în centrul conductei.
de lichid cilindrice se deplasează cu viteze diferite, apar între ele tensiuni p1  p 2 2
vmax   R0 (6.14)
newtoniene: 4 l
dv (6.6.)
   de unde, distribuţia vitezei se mai poate scrie :
dr
2
dv v  r 
unde este negativ, deoarece cu creşterea razei r scade viteza v , la peretele  1    (6.15)
dr vmax  R0 
conductei aceasta fiind nulă. Ecuaţia de echilibru va fi: sau:
2
( p1  p 2 ) r   2  rl  0 (6.7.)   r 2 
v  vmax 1     (6.16)
dv   R0  
( p1  p2 ) r  2l 0 (6.8.)  
dr
dv p  p2 6.2.1.2. Determinarea debitului
 1  r dr (6.9)
dr 2 l Debitul elementar dQ , care trece printr-o secţiune inelară, la o rază
Prin integrarea ecuaţiei diferenţiale (6.9) va rezulta repartiţia vitezei pe curentă,de grosime dr, ca în fig.6.5, este :
secţiunea transversală a conductei: dQ  vdS  2 rdr v (6.17)
Cap. 6. Mişcarea staţionară a fluidelor vâscoase 123 124 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Înlocuind lungimea conductei din (6.22), va rezulta:

8vm
 max    per (6.25)
Fig.6.5. Secţiune inelară d
care arată că, frecarea la perete este exclusiv dependentă de vâscozitatea fluidului.

6.2.1.4. Calculul pierderilor hidraulice

şi înlocuind v cu expresia dată de relaţia (6.16), va rezulta debitul: Admiţând viteza medie pe secţiune, aceasta va fi cauzată de o diferenţă
2 de presiune ce rezultă din (6.22):
R0
  r 
Q   2 vmax 1     rdr (6.18) 8lvm
0   R0   p  p1  p2  (6.26)
  R02
sau:
sau, introducând d  2R0 :
 vmax R02 p1  p2
Q   R04 (6.19) 8  l vm 32  l
2 8 l p   vm (6.27)
Deci: d2 d d
 R04  p1  p 2  4
Q (6.20)
8 l sau înmulţind şi împărţind cu 2 membrul drept al ecuaţiei de mai sus:
Relaţia (6.20) poartă numele de legea lui Hagen-Poiseuille, care arată că, 64 l vm2
în cazul curgerii laminare, în conducte circulare drepte, debitul depinde direct de p  (6.28)
dvm d 2
diferenţa de presiune pe tronsonul de conductă considerat, de raza conductei
la puterea a patra, şi invers de lungimea tronsonului şi de vâscozitatea fluidului. Din (6.28) rezultă imediat că :
Din ecuaţia de continuitate (3.58), rezultă viteza medie:  1
 (6.29)
Q R04 ( p1  p2 ) ( p  p2 ) 2 dvm Re
vm    1 R0 (6.21)
S 8lR02 8l şi notând mărimea adimensională:
adică este jumătate din valoarea vitezei maxime dată de (6.14): 64
 (6.30)
( p  p2 ) 2 Re
vm  1 R0 (6.22) căderea de presiune pe tronsonul de conductă va fi:
8l
l vm2
6.2.1.3. Calculul tensiunii de frecare p   (6.31)
d 2
Prin înlocuire în relaţia lui Newton (6.6), a legii de variaţie a vitezei cu raza Pierderea hidraulică rezultă prin împărţirea cu g :
(6.13), se obţine legea frecării pentru mişcarea laminară în conducte circulare
drepte, a unui fluid vâscos newtonian: l vm2
hp   (6.32)
dv p1  p 2 d 2g
    r (6.23)
dr 2l
Relaţia (6.32) subliniază că pierderea hidraulică pentru o conductă dată,
În axa conductei ( r  0 ), tensiunea de frecare va fi nulă, iar la perete ( r  R0 ), depinde doar de regimul de mişcare prin intermediul coeficientului adimensional  ,
aceasta va avea valoarea maximă: denumit coeficientul pierderilor longitudinale sau distribuite, dependent aici exclusiv
p1  p2 de numărul lui Reynolds. Relaţia (6.30), de determinare a coeficientului  , mai
 max  R0 (6.24) poartă numele de relaţia Hagen-Poiseuille.
2l
Cap. 6. Mişcarea staţionară a fluidelor vâscoase 125 126 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

care are valori intre 0,3 în atmosfera liberă şi până la 7-8, în curgerea din
6.3. Mişcări turbulente interiorul unei maşini;
 coeficientul de corelaţie:
6.3.1. Descrierea mişcării turbulente v v
R1 2  1x 2x (6.38)
În cazul mişcărilor turbulente, între straturile adiacente de fluid există un  2
 2
v1x v2x
puternic schimb de substanţă. Aceasta înseamnă că pe lângă mişcarea principală
există şi componente transversale ale vitezei. Dacă într-un punct fix din spaţiu, se care exprimă gradul de legătură între pulsaţiile vitezelor din două puncte;
poate măsura viteza cu un instrument foarte sensibil, se constată că aceasta nu  scara turbulenţei sau lungimea de corelaţie:
este constantă în timp , având mici fluctuaţii, ca în fig. 6.6, în jurul unei viteze medii. 
Lq   R1 2 dq (6.39)
0
Fig.6.6. Variaţia vitezei in
mişcarea turbulentă care, reprezintă o lungime medie a domeniului în care pulsaţiile turbulente
sunt legate între ele, iar q este distanţa medie dintre două puncte.

Viteza la un moment dat se defineşte ca fiind viteza instantanee. 6.3.2. Ecuaţia de mişcare Reynolds
În intervalul de timp T se defineşte viteza medie: În mişcarea turbulentă între straturile de fluid au loc schimburi permanente
t 0 T de substanţă. Din cauza fluctuaţiilor vitezei, apar între straturile de fluid tensiuni
 1 
v=  vdt (6.33) tangenţiale suplimentare.
T t0 Deci, în regim turbulent, efortul tangenţial este compus dintr-o tensiune
Viteza instantanee se poate scrie: principală, datorită vâscozităţii şi o tensiune suplimentară, datorită pulsaţiilor:
  
v =v +v  (6.34)   0  t (6.40)

în care v reprezintă pulsaţia vitezei sau fluctuaţia vitezei. Aceasta poate avea Mărimea t se numeşte efort de frecare aparentă şi poate fi asemănat cu cel
valori mai mici sau mai mari decât viteza medie. Deci, mişcarea turbulentă se de vâscozitate şi care ia naştere datorită agitaţiei particulelor.
compune dintr-o mişcare medie în timp, peste care se suprapune una de pulsaţie. Pentru determinarea acestui efort se consideră forţa elementară dată de
Mişcarea turbulentă este o mişcare nestaţionară. Se poate vorbi totuşi de cantitatea de mişcare a unei particule fluide ce trece printr-o suprafaţă elementară
o mişcare cvasipermanentă, când viteza medie se menţine constantă în timp.
 dS orizontală, în timpul fluctuaţiei sau schimbului de substanţă:
În mod analog, pentru o mărime oarecare F r , t  se poate defini valoarea
medie în timp: dF   vy dS vx (6.41)

 1 t0 T  Tensiunea tangenţială rezultată din această forţă este:

F F (r , t ) dt (6.35)
T t t 
dF
  vx vy (6.42)
0
dS
cu care se exprimă valoarea instantanee:
Semnul minus arată că produsul vx vy este totdeauna negativ, deoarece la o
F  F  F (6.36)
dilatare a particulei într-un sens ( de exemplu vx  0 ), apare o contracţie în
Mărimile mediate nu dau o imagine completă asupra structurii interne a
mişcării turbulente, de aceea se introduc următoarele mărimi: celălalt sens ( vy  0 ), masa particulei ramânând neschimbată.
 intensitatea turbulenţei (gradul de turbulenţă): Valoarea medie in timp a acestui efort va fi:

vx2  vy2  vz2 t   vx vy (6.43)

1
Tu =  (6.37)
v 3 media produsului vx vy fiind diferită de zero.
Cap. 6. Mişcarea staţionară a fluidelor vâscoase 127 128 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Astfel, efortul tangenţial mediu în regim turbulent, în mişcarea plană este: parcursă de un element de fluid din momentul în care a părăsit un strat cu
dv x anumite caracteristici, până în momentul în care a ajuns în alt strat,
   v x v y (6.44) amestecându-se cu particulele existente aici şi luând caracteristicile acestora.
dy Se considera o mişcare plană, ca în fig.6.7. La perete pulsaţiile vy nu pot
fiind compus dintr-o tensiune principală datorată vâscozităţii şi o tensiune
exista datorită impenetrabilităţii acestuia, iar pulsaţiile vx sunt nule datorită
suplimentară, datorată pulsaţiilor.
Aceste tensiuni suplimentare care apar, se numesc tensiuni aparente, aderenţei; deci termenul   vx vy este nul.
sau tensiuni turbulente şi sunt o consecinţă a trecerii dintr-un strat în altul a
unor elemente de fluid ce posedă viteze diferite faţă de aceea a stratului în
care ajung, deci a modificării impulsului.
Ţinând cont de acestea, expresiile tensiunilor de origine vâscoasa
Fig.6.7. Pulsaţiile vitezei în
(relaţiile 4.47-4.50), dobândesc un termen in plus:
vecinătatea unui perete plan
 vx
 x  p x  2   vx vx ;
x
(6.45a)
 v  vy  În consecinţă, la perete, din relaţia (6.44) rezultă:
 xy   yx    x     vx vy
y  x  v x
  0   p (6.47)
v y y y 0
 y  p y  2   vy vy ;
y În vecinătatea pereţilor primul termen din expresia (6.44) a efortului tangenţial
(6.45b)
 v y v z  mediu are efect preponderent.
 yz   zy        vy vz Stratul din vecinătatea peretelui poartă denumirea de substrat laminar.
 z y  Grosimea lui este atât de mică încât, valoarea tensiunii  este practic
v constantă şi egală cu valoarea de la perete  p . Deci, în substratul vâscos sau
 z  p z  2 z   vz vz ;
z substratul laminar se poate determina variaţia vitezei din expresia următoare:
(6.45c)
 v v   v x d v x 0
 zx   xz    z  x    vx vz   (6.48)
 x z  y dy 
Deci, în cadrul ecuaţiei de mişcare a fluidelor vâscoase newtoniene, în regim deoarece viteza este funcţie numai de y. Integrând va rezulta:
turbulent, va apare un termen în plus faţă de ecuaţia de mişcare al lui Navier şi Stokes:
 
v   1  v x  0 y  C1 , C1  const. (6.49)
 (v   )v  f  p   v -   (v v ) (6.46) 
t 
Constanta C1 rezultă din condiţiile la limită:
Această ecuaţie se numeşte ecuaţia lui Reynolds şi poate fi obţinută şi
prin medierea tuturor mărimilor ce apar in ecuaţia de mişcare Navier-Stokes. y0  vx  0  C1  0
Tensiunile tangenţiale datorită turbulenţei joacă acelaşi rol ca şi forţele de Deci, în interiorul substratului vâscos există o variaţie liniară a vitezei.
vâscozitate, dar sunt mai mari. Datorită apariţiei lor, în mişcarea turbulentă are
Grosimea acestui strat vâscos se notează cu v . De la o anumită distanţă de
loc o uniformizare a vitezelor pe secţiune.
perete, pulsaţiile vy se pot manifesta din plin. Aceasta are ca urmare faptul că
6.3.3. Distribuţia de viteze in vecinătatea unui perete plan termenul de origine vâscoasă are o importanţă mai mică în expresia lui  decât
Pentru determinarea tensiunilor turbulente Prandtl a introdus noţiunea de cea a termenului   vx vy . De la această distanţă de la perete, notată cu T
lungime de amestec. Ea se află într-o oarecare analogie cu lungimea liberului începe nucleul turbulent. Între aceste două zone va exista o zonă de tranziţie în
parcurs în teoria cinetică a gazelor. Lungimea de amestec reprezintă distanţa care cei doi termeni au ponderi egale, fig. 6.8.
Cap. 6. Mişcarea staţionară a fluidelor vâscoase 129 130 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

sau:
p d vx
Fig. 6.8. Structura ky (6.57)
mişcării in vecinătatea  dy
peretelui 
unde u  are dimensiunea unei viteze şi se numeşte viteza tensiunii

tangenţiale. Deci:
Frontierele zonelor determinate de  v şi T sunt convenţionale, iar poziţia
dv
lor depinde de natura regimului de curgere.Conform teoriei lungimii de amestec a k y x  u (6.58)
lui Prandtl, expresia tensiunii în zona nucleului turbulent este o funcţie de dy
densitate şi are forma: iar prin separarea variabilelor şi integrare rezultă:

 dv 
    l   x  (6.50) vx 
u
ln y  C2 (6.59)
 dy  k
adică, prin analogie cu legea lui Newton, depinde de gradientul vitezei şi de S-a obţinut astfel o distribuţie logaritmică pentru nucleul turbulent, adică
lungimea de amestec, coeficienţii ,  si  putând fi determinaţi din condiţia de pentru y  1 nu este valabilă în zona de la perete, căci pentru y  0 viteza
omogenitate dimensională:
tinde la infinit. Constanta C2 se obţine din condiţia ca pe frontiera T viteza să
[ L1 ][ M ][T 2 ]  ([ L3 ][ M ])  [ L] ([T -1 ])  (6.51) dobândească o anumită valoare, deci se defineşte in vecinătatea peretelui.
Conform principiilor analizei dimensionale, prin egalarea exponenţilor Deplasarea particulelor de fluid în sensul transversal al stratului limită
mărimilor fundamentale corespunzătoare, se obţine sistemul: provoacă frânarea sau antrenarea particulelor vecine, după cum viteza lor este
mai mică sau mai mare decât cea a particulelor vecine. Această frânare şi
  1  3   antrenare conduce la variaţia în timp a impulsului, care are drept consecinţă
 (6.52)
 1  apariţia unei forţe tangenţiale  t dS , condiţionată de turbulenţă.
  2   Prin aria dS, fig.6.8, trece în direcţia axei y în timpul dt , masa de fluid

care are soluţia: dm   v y dS dt . Proiecţia impulsului particulei de masă dm pe direcţia axei x este:
  1
 dI x  v x dm   v x v y dS dt (6.60)
  2 (6.53)
  2 de unde rezultă:
 dI x
  v x v y dS (6.61)
Aceasta conduce la expresia tensiunii aparente în nucleul turbulent: dt
2 dar:
 2dv v x  v x  vx ; v y  v y  vy (6.62)
   l  x
 (6.54)
  dy
Dar, în conformitate cu teorema impulsului:
L. Prandtl a presupus că lungimea de amestec este proporţională cu
distanţa la perete: dI x
  t dS (6.63)
l  ky (6.55) dt
şi cum stratul studiat este foarte aproape de perete, se poate admite    p .  v x v y dS  t dS (6.64)
Cu acestea, tensiunea în nucleul turbulent are expresia: t   v x v y (6.65)
2 Valoarea medie va fi:
dv 
 p  k 2  y 2  x  (6.56)
 dy  t   v x vy   vx vy (6.66)
Cap. 6. Mişcarea staţionară a fluidelor vâscoase 131 132 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

şi deoarece mişcarea medie are loc după direcţia axei x ( v y  0 ):

 t   vx vy (6.67)
Deci, apariţia fluctuaţiilor este echivalentă din punct de vedere dinamic cu Fig.6.9. Diagrama logaritmică
apariţia efortului tangenţial. a pierderilor hidraulice
Valoarea fluctuaţiilor este legată de variaţia vitezei medii cu distanţa y.
Variaţia vitezei unei particule care trece din stratul A în B , va fi:
 v  v
vx  v x   v x  x l   l x (6.68) Exponentul m este tangenta unghiului de înclinare a tronsonului de
 y  y curbă în raport cu axa absciselor. În regim laminar m  1 (porţiunea AK), iar în
Deoarece s-a considerat y suficient de mare, pentru ca peretele să nu regim turbulent m  1,75  2 (tonsonul KB).
influenţeze procesul de amestecare turbulentă, nu există direcţii preferenţiale lg h pl  lg b  m lg v (6.72)
pentru fluctuaţii. Se poate considera deci că valorile fluctuaţiilor sunt egale în Într-o conductă dreaptă de secţiune circulară, de lungime l şi diametru d,
toate direcţiile şi înlocuind se obţine: în mişcare turbulentă, pierderea de sarcină se exprimă tot cu relaţia lui Darcy,
ca şi în mişcarea laminară:
~   l 2  v x  v x     v x (6.69)
t
y y
t
y l vm2
h p 1- 2   (6.73)
unde: d 2g
 vx Din ecuaţia lui Bernoulli, scrisă între secţiunile 1 şi 2, pentru valorile mediate,
t  l 2 (6.70)
rămâne:
y
p1  p 2
se numeşte coeficient de vâscozitate cinematică turbulentă, prin analogie cu  h p1-2 (6.74)
legea lui Newton. g
Una din derivatele lui v x a fost introdusă în valoare absolută deoarece Energia specifică disipată, hp 1- 2 , cuprinde atât disipaţia vâscoasă cât şi disipaţia
 vx datorită schimbului de substanţă între straturile adiacente.
semnul lui t , depinde de semnul lui .
y Problema principală este de a determina relaţiile de calcul pentru
coeficientul  , care nu mai are o valoare exactă ca în mişcarea laminară. Scriind
6.3.4. Pierderea hidraulică în mişcarea turbulentă echilibrul dinamic al lichidului cuprins între secţiunile 1 si 2:

Spre deosebire de mişcarea laminară, unde pierderea hidraulică nu depinde ( p1  p2 )  R02  2 R0 l p (6.75)
de proprietăţile suprafeţei interioare ale conductei, natura pereţilor joacă un rol unde  p este tensiunea la perete, rezultă imediat că:
important, deoarece cauzele turbulenţei trebuie căutate în stratul din apropierea
pereţilor. 2l0
Studiul regimurilor turbulent şi laminar este interesant, deoarece pierderea p1  p2  (6.76)
R0
de sarcină, sau pierderea hidraulică , depinde de regimul de mişcare al lichidului.
Rezultatele experimentale au confirmat că, la diferite regimuri de curgere, 2l0 l  vm2
pierderea de sarcină este diferită în funcţie de viteză. Reprezentând pierderea p1  p2   (6.77)
R0 d 2
de sarcină în funcţie de viteză, în coordonate logaritmice, se observă că
dependenţa ei de viteză, fig.6.9, este dată de relaţia: echivalentă cu:
0 v2
h pl  b v m
(6.71)  m (6.78)
 8
unde, coeficientul b depinde de diametrul conductei, de natura pereţilor ei şi a şi prin introducerea vitezei dinamice se obţine legătura dintre coeficientul  şi
lichidului, iar exponentul m de regimul de mişcare în conductă. repartiţia de viteze în conducte:
Cap. 6. Mişcarea staţionară a fluidelor vâscoase 133 134 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

vm 2 2
 (6.79)
u  6.3.6. Formule de calcul pentru coeficientul 
Problema determinării coeficientului  este problema fundamentală a Faptul că  depinde atât de numărul Reynolds cât şi de asperitatea
calculului conductelor. pereţilor, face dificilă utilizarea unor formule unice de calcul pentru acesta.
Analizând diagrama lui Nicuradse se poate observa că pentru Re  2320
6.3.5. Experienţele lui Nicuradse ( lg Re  3,3 ), punctele măsurate se suprapun peste dreapta lui Poiseuille a
Nicuradse a întreprins pentru prima dată un studiu sistematic asupra regimului laminar şi în această zonă  se poate calcula exact:
coeficientului  , pentru a stabili legătura între acest coeficient, criteriul Reynolds 64
şi rugozitatea relativă k / d . 
Re
Nicuradse a realizat conducte cu asperităţi artificiale, lipind cu un lac
special granule de nisip de diferite dimensiuni pe pereţii interiori a unor conducte Pentru conducte hidraulic netede L. Prandtl a stabilit o legătură între
şi a studiat curgerea prin aceste conducte în domenii largi de valori ale repartiţia de viteze în conducte şi coeficientul  , valabilă până la valori de 3,2 106
numărului Reynolds şi a rugozităţii relative. ale umărului Reynolds şi verificate experimental de Nicuradse:
 k 1 Re 
Dependenţa obţinută     Re,  a fost sintetizată în diagrama din  2 lg ( Re   0,8)  2 lg (6.80)
 d  2,51
fig.6.10, care-i poartă numele.
Dezavantajul acestei formule este că impune calcule iterative, fiind evident că 
este cuprins într-o dependenţă implicită. De aceea s-au căutat formule de aproximare.
Una dintre acestea este formula lui Blasius, verificată experimental pentru Re < 105:
0,3164 1
  (6.81)
4 4
Fig.6.10. Diagrama lui Re 100 Re
Nicuradse O alta formulă de aproximare este propusă de Konakov:
1
 1,8 lg Re  1,5 (6.82)

valabilă pentru Re < 107.
Pentru conducte hidraulic rugoase, folosind repartiţia de viteze în conductă,
Din această diagramă se pot trage următoarele concluzii: T. von Karman a dedus relaţia verificată de experienţele lui Nicuradse:
 toate punctele experimentale obţinute de Nicuradse până la lg Re  3,3 ( Re  2320) 1 d d
 2 lg  1,14  2 lg 3,71 (6.83)
se dispun, independent de rugozitatea pereţilor, după o dreaptă, care dă valoarea  k k
  64 / Re, ceea ce corespunde regimului laminar de mişcare (relaţia Poiseuille);
Pentru conductele comerciale, în domeniul de tranziţie de la hidraulic neted
 în domeniul mişcării turbulente, Re  2320, există nişte regimuri de curgere
la hidraulic rugos, a fost stabilită formula Colebrook-White:
pentru care, indiferent de rugozitate, coeficientul  depinde numai de numărul
Re, curba II . Conductele la care există un asemenea regim se numesc 1  2,51 k 
 2 lg   (6.84)
conducte hidraulic netede;   Re  3, 71 d
 de la o anumită valoare a numărului Reynolds, coeficientul  rămane constant,
şi depinde numai de rugozitatea relativă,    (k/d) în zona III din diagramă. Această formulă este valabilă în întreg domeniul de mişcare turbulent. În
Conductele în care există un asemenea regim de curgere, se numesc domeniul conductelor hidraulic netede rugozitatea nu are nici o pondere şi formula
conducte hidraulic rugoase. se reduce la primul termen, adică la formula lui Prandl, iar pentru domeniul
Se observă că o conductă poate fi atât hidraulic netedă cât şi hidraulic conductelor hidraulic rugoase, la numere Reynolds foarte mari, se reduce la
rugoasă, în funcţie de valoarea numărului Reynolds şi a rugozităţii relative. formula lui Karman-Nicuradse.
Cap. 6. Mişcarea staţionară a fluidelor vâscoase 135 136 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

În calculele coeficientului de pierderi longitudinale  problema care se Dacă Re  k/d  200, conducta este hidraulic rugoasă. In acest caz   f (k/d )
pune constă în determinarea unui mod unic de raportare a rugozităţii, care să
şi se utilizează relaţia lui Karman.
nu depindă de procesul tehnologic de fabricaţie, sau de durata menţinerii în
lichid. Pentru aceasta se introduce noţiunea de rugozitate echivalentă, prin Cu valoarea obţinută se verifică criteriul Re  k /d şi dacă este cazul se
care se defineşte rugozitatea uniformă de tip emisferic (de tip nisip) a unei recalculează  , efectuându-se dacă este nevoie calcule iterative până ultimele
conducte cu aceleaşi dimensiuni geometrice şi care conduce la aceleaşi valori sunt convergente.
pierderi în domeniul conductelor hidraulic rugoase.
6.3.6.1. Metodica de calcul pentru coeficientul lui Darcy 6.4. Rezistenţe hidraulice locale
Se presupun cunoscute următoarele elemente:
 diametrul conductei d ; În instalaţiile hidraulice pentru transportul fluidelor intervin alături de pierderile
 rugozitatea echivalentă k ,din tabele sau nomograme; hidraulice longitudinale şi pierderi locale de sarcină. La curenţii sub presiune
 viteza medie pe secţiune, pierderile locale sunt cauzate de schimbările bruşte de secţiune sau de direcţie,
 natura lichidului şi temperatura de lucru, pentru determinarea vâscozităţii de organele de închidere şi reglaj, de piese speciale pentru măsurători etc.
cinematice. În forma propusă de Weissbach relaţia pentru calculul pierderilor locale
Pentru calculul lui  , în prima etapă se stabileşte regimul de mişcare, de are expresia:
v2
aceea se calculează numărul Reynolds  Re 
 vd  h p loc   m (6.88)
. 2g
  
Dacă Re  2320 , regimul de mişcare este laminar şi pentru calculul lui  2
unde  este coeficientul de rezistenţa locală, iar vm este viteza medie a
se foloseşte formula lui Poiseuille. curentului în aval de rezistenţă.
Dacă Re  2320, regimul de mişcare este turbulent. Pentru a determina Coeficientul de rezistenţă locală depinde de caracteristicile geometrice,
dacă conducta este hidraulic netedă sau rugoasă se utilizează un criteriu rezultat de calitatea suprafeţei rezistenţei şi de regimul de curgere. Experimental s-a
din numărul Reynolds corespunzător asperităţilor:
constatat, că pentru Re  105 coeficientul  nu mai depinde de acesta.
ku u vm d k  k
    Re (6.85)
 vm  d 2 2 d 6.4.1. Pierderile locale la schimbarea bruscă de secţiune
Dacă:
k Se consideră o creştere bruscă a secţiunii curentului de fluid de la valoarea
Re   9,4 (6.86) S1 la valoarea S 2 , ca în fig.6.11. În acest caz se poate determina pierderea
d
conducta este hidraulic netedă, iar dacă: hidraulică pe cale teoretică.

k
Re   200 (6.87)
d
conducta devine hidraulic rugoasă.
Aceste valori sunt obţinute din consideraţiile stabilite în determinarea Fig.6.11. Destinderea bruscă
repartiţiilor de viteze în conductele aflate în regim turbulent. Pentru evaluarea
acestui criteriu este nevoie de cunoaşterea în primă aproximaţie a lui  . Se
admite iniţial o valoare pentru  cuprinsă în intervalul 0,020,04.
Dacă după admiterea unei valori pentru coeficientul  în acest interval
criteriul va stabili că în acest regim turbulent conducta este hidraulic netedă şi
Se scrie ecuaţia lui Bernoulli între secţiunile 1  1 şi 2  2 :
  f (Re) , se va utiliza una din relaţiile expuse pentru acest caz.
Dacă 9,4  Re  k /d  200 , conducta este în regim de tranziţie de la hidraulic 1v12 p  v2 p
 1  z1  2 2  2  z2  h p loc (6.89)
neted la hidraulic rugos,   f ( Re, k /d ) şi se utilizează formula Colebrook-White. 2g g 2g g
Cap. 6. Mişcarea staţionară a fluidelor vâscoase 137 138 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Considerând că planul de referinţă trece prin axa conductei şi că 1   2  1 , v22

h ploc   2 (6.100)
pierderea locală se poate scrie sub forma: 2g
p1  p2 v12  v22 unde:
hloc   (6.90) 2
g 2g  S 
1  1  1  (6.101)
Pentru evaluarea termenului în presiuni din această expresie se aplică  S2 
2
între secţiunile 1  1 şi 2  2 teorema cantităţii de mişcare. Se are în vedere că S 
suprafaţa de control din stânga poate fi prelungită şi în zona de vârtejuri, unde  2   2  1 (6.102)
S
 1 
presiunea este practic egală cu p1 .
Pentru direcţia mişcării se poate scrie: sunt coeficienţii specifici de pierdere locală.

 Q (v2  v1 )  p1 A1  p1 ( A2  A1 )  p2 A2  A2 ( p1  p2 ) (6.91) 6.4.2. Intrarea într-un rezervor foarte mare

 A 2v2 (v2  v1 )  A2 ( p1  p2 ) (6.92) La intrarea unui lichid dintr-o conductă într-un rezervor mare, piscină, lac,
Dacă se împarte cu g rezultă: etc. se consideră S 2  S1 (fig.6.12). În aceste condiţii:
2
p1  p 2 1  S 
 v2 (v2  v1 ) (6.93) 1  1  1   1 (6.103)
g g  S2 
care introdusă în (6.90) va conduce la: ceea ce semnifică disiparea întregii energii cinetice a fluidului.
1
h ploc  v2 (v2  v1 ) (6.94)
g
adică: Fig.6.12. Intrarea într-un rezervor mare
2
(v1  v2 )
h ploc  (6.95)
2g
care este formula Borda -Carnot.
Se observă că dând factor forţat pe v1 sau pe v 2 se obţine:
6.4.3. Intrarea într-o conductă
2 2 Dacă o conductă este perpendiculară la peretele unui rezervor, fig.6.13,
 v  v2  v  v2 marginile orificiului de intrare fiind drepte, coeficientul pierderii locale va fi  i  0,5 .
h ploc  1  2  1   1  1 2 (6.96)
 v1  2 g  v2  2g
Dacă se ţine seama de ecuaţia de continuitate:
v1S1  v2 S 2 (6.97) Fig.6.13 Intrarea într-o conductă
rezultă:
2 2
 S  v2  S  v2
h ploc  1  1  1   2  1 2 (6.98)
 S 2  2 g  S1  2g
Dacă marginea de intrare a conductei este uşor rotunjită atunci i  0,2  0,25,
În aceste relaţii v1 şi v2 sunt vitezele medii pe secţiunile 1 şi 2. Din iar dacă rotunjirea este mai pronunţată valorile coeficientului de pierdere vor fi
relaţia (6.98) rezultă:  i  0,05  0,010 . În cazul în care conducta este înclinată cu unghiul  în raport
v12 cu orizontala şi are marginile ascuţite, coeficientul de pierdere locală va fi:
h ploc  1 (6.99)
2g  i  5,0  0,303 sin   0,226 sin 2  (6.104)
Cap. 6. Mişcarea staţionară a fluidelor vâscoase 139 140 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

În cazul cotului de secţiune circulară coeficientul pierderilor locale se poate

6.4.4. Difuzoare şi confuzoare determina cu relaţia:
 3,5  
Pentru micşorarea pierderilor care apar la trecerea de la o secţiune la  d 
 C  0,13  0,16    (6.106)
alta, se folosesc difuzoarele şi confuzoarele, fig.6.14. 
  Rc   90

iar pentru cotul de secţiune pătrată:
 3,5
Fig.6.14. Confuzorul şi difuzorul  d   
 C  0,12  0,27   
 (6.107)

  Rc   90
unde d este diametrul conductei în primul caz, respectiv latura pătratului în al
Difuzoarele, de secţiune circulară sau pătrată, funcţionează cu pierderi doilea.
minime dacă unghiul  se situează în domeniul 7- 9. Coeficienţii de pierderi În circuite de importanţă secundară, coturile pot fi şi frânte, fig.6.16 a,b.
 necesită determinări experimentale, rezultatele fiind centralizate în tabele,
alături de forma rezistenţei respective.
Fig.6.16. Coturi ascuţite
6.4.5. Pierderi hidraulice în cot
Existenţa unui cot pe traseul hidraulic, obligă curentul să-şi schimbe
direcţia, ca în fig.6.15. În cazul cotului de 90, fig.6.16a, coeficientul de pierderi locale, poate atinge
valoarea  c  1,3 .
În conductele de dimensiuni mari de secţiune dreptunghiulară se introduc
pentru reducerea pierderilor în zona de curbură palete directoare, care pot fi
profilate sau neprofilate ca în fig.6.17a,b. Acestea uniformizează curentul şi
Fig.6.15 Mişcarea fluidului în cot reduc pierderile, coeficientul de pierderi devenind  c  0,15 .

Fig.6.16. Reducerea pierderilor în coturi

Se ştie că variaţia presiunii perpendicular pe direcţia de mişcare este:

p v2 6.4.6. Lungimea echivalentă
p (6.105)
n Rc
Două rezistenţe locale montate una după alta se influenţează reciproc,
Presiunea creşte, în cazul cotului din figură dispus în plan orizontal, cu l ech 1  l ech 2
raza, dacă se ţine seama de sensul normalei, deci de la M spre N .Cum, în iar dacă distanţă dintre ele este mai mică decât , coeficientul total
2
cazul fluidului real viteza la perete este tot mai mică datorită frecărilor, fluidul se de pierdere nu mai este egal cu suma valorilor coeficienţilor de piederi individuali.
va mişca în sensul dat de diferenţa de presiune. Aceasta generează apariţia Prin lungime echivalentă se înţelege lungimea unui tronson de conductă
unei mişcări secundare suprapusă peste mişcarea principală a curentului, ca în dreaptă, de acelaşi diametru şi pe care se produc aceleaşi pierderi ca în cazul
fig. 6.15b. Existenţa mişcării secundare presupune un consum energetic suplimentar, rezistenţei locale:
prelevat de la curentul principal, ceea ce explică pierderea hidraulică. Pe de
v2 l v2
altă parte, în cot apar desprinderi ale curentului şi zone ocupate de vârtejuri    ech (6.108)
(fig. 6.15a), de asemenea consumatoare de energie. 2g d 2g
Cap. 6. Mişcarea staţionară a fluidelor vâscoase 141 142 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

de unde:
d 6.5. Mişcarea fluidelor sub presiune prin orificii şi ajutaje.
lech   (6.109)
 Jeturi fluide
6.4.7 Coeficientul de rezistenţă al sistemului 6.5.1. Introducere. Fenomenul de contracţie
În calculele hidraulice pierderile de sarcină longitudinale şi locale se adună Se consideră un orificiu practicat în peretele lateral al unui rezervor cu
şi pierderea totală de sarcină pe un traseu se exprimă cu ajutorul formulei: sarcină constantă, fig.6.17. Muchiile orificiilor trebuie să fie ascuţite astfel, încât
grosimea variabilă a peretelui să nu influenţeze curgerea prin el.
h ptot   h pl   h ploc (6.110)

Dacă o conductă de lungime l are pe toată această lungime n rezistenţe

locale, atunci pierderea totală de sarcină se exprimă cu relaţia:
n
l v2 n
v2  l n  v2 Fig.6.17. Reprezentarea schematică
h ptot  h pl   h ploci     i       i  (6.111) a orificiului
i 1 d 2 g i1 2 g  d i1  2 g
adică:
v2
h ptot   sist (6.112)
2g
Orificiile se clasifică din mai multe puncte de vedere.
unde:
n
a) După grosimea peretelui în care este practicat orificiul acestea se împart în:
l  orificiu în perete subţire, dacă jetul nu este influenţat de grosimea peretelui,
 sist     i (6.113)
d i 1 fig.6.18, aceasta realizându-se atunci când orificiul este tăiat oblic sau
când grosimea peretelui este suficient de mică t  3d 0 ;
În cazul în care conducta este formată din mai multe tronsoane cu diametre
diferite şi fiecare tronson are mai multe pierderi locale, se poate scrie:  orificiu în perete gros în caz contrar.

m n m l j v 2j n
vi2
h ptot   h pl j   h ploci    j   i (6.114)
j 1 i 1 j 1 d j 2g i 1 2g

Se ştie din ecuaţia de continuitate:

v1S1    vi Si  v j S j  vn S n (6.115) Fig. 6.18a,b. Orificiu în perete subţire

Se poate scrie atunci:

m 2 2

l j  Sn 
 
n S   vn2
h ptot   j    i  n  (6.116)
 j 1 d j  S j  i 1  S i   2g
   
Deci: Se constată că la ieşirea din orificiu are loc o micşorare a secţiunii jetului
2 2 de lichid. La o distanţă destul de mică de perete de exemplu, la orificiile mici
m l j  Sn  n
 sist    j      i  S n 
 (6.117) circulare egală cu aproximativ 0,5d de la peretele interior, secţiunea jetului
d j  S j   
j 1 i 1  S i  devine minimă şi se bucură de proprietatea că liniile de curent sunt paralele
între ele.
Cap. 6. Mişcarea staţionară a fluidelor vâscoase 143 144 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Contracţia jetului este caracterizată prin coeficientul de contracţie: vânei de fluid prin orificiul de secţiune S acesta se contractă, secţiunea minimă
SC fiind S c . Se scrie ecuaţia lui Bernoulli între suprafaţa liberă şi cea contractată:
 (6.118)
S  0 v02 p0  v2 p
  z0  1 1  1  z1  hP 0-1 (6.120)
Valorile lui  sunt cuprinse între 0,6  0,64. Contracţia jetului poate fi completă 2g g 2g g
sau perfectă, când marginile orificiului sunt suficient de departe de pereţii
laterali, fundul rezervorului şi de nivelul lichidului în acesta, respectiv la o Pentru situaţia din fig. 6.17, p 0  p1  p at şi z 0  H , z1  0 . În secţiunea
distanţă mai mare de 3d . În cazul unui orificiu dreptunghiular cu laturile a şi contractată, vitezele au o repartiţie constantă pe secţiune şi deci 1  1 .
b , fig.6.19, această condiţie se exprimă sub forma:  0 v02
Termenul  0 la suprafaţa liberă, unde viteza este foarte mică.
l1  3a ; l2  3b (6.119) 2g
În acest caz contracţia este maximă şi deci coeficientul de contracţie minim. Pierderile hidraulice se pot exprima în funcţie de coeficientul de pierdere,
urmând ca din relaţia (6.120) să rămână:
1 v12 v2 v2
H   1  (1   ) 1 (6.121)
2g 2g 2g
Fig.6.19. Condiţiile contracţiei complete de unde:
la orificiul dreptunghiular 1
v1  2 gH (6.122)
1  
Mărimea:
1 1
  (6.123)
b) După forma secţiunii orificiului: circulară, semicirculară, dreptunghiulară, eliptică etc. 1   1 
c) După mărimea orificiului:
 orificii mici, când H  (5  10)d , unde d este dimensiunea caracteristică în cazul când se acceptă 1  1 , se numeşte coeficient de viteză, cu care,
a orificiului, nu neapărat diametrul; viteza în orificiu se scrie în forma:
 orificii mari când H  5d . v1   2 gH (6.124)
d) După caracteristica nivelului amonte:
şi care ia valori obişnuite în intervalul 0,97  0,98 . Expresia pentru debit rezultă
 orificii cu nivel constant sau sarcină constantă;
imediat, din ecuaţia de continuitate:
 orificii cu nivel variabil, caracterizate printr-un regim nepermanent de mişcare;
e) după condiţiile de evacuare a jetului: Q  v1S1   S1 2 gH    S 2 gH (6.125)
 orificii libere, când jetul este evacuat într-un mediu cu o densitate mult mai
mică decât cea proprie; unde S este suprafaţa orificiului. Mărimea:
 orificii înecate, dacă jetul se evacuează într-un mediu fluid a cărui densitate    (6.126)
este apropiată de cea a jetului. poartă numele de coeficient de debit, debitul fiind:
În curgerea fluidelor prin orificii problemele care se pun sunt: determinarea
vitezei, a debitului cât şi a pierderilor hidraulice. Q   S 2 gH (6.127)
Coeficienţii de contracţie  , de viteză  şi de debit  depind de numărul
6.5.2. Orificiul mic Reynolds calculat cu formula:
6.5.2.1. Orificiul mic liber 2 gH d
Ret  (6.128)
Se consideră un orificiu mic practicat în peretele lateral al unui rezervor, 
fig.6.17 şi care funcţionează sub o sarcină constantă H suficient de mare, unde v  2 gH , adică nu s-a ţinut cont de pierderi, d fiind diametrul orificiului,
astfel încât pereţii să nu influenţeze curgerea prin orificiu în atmosferă. La trecerea ceea ce arată că aceşti coeficienţi depind de geometria orificiului şi de frecări.
Cap. 6. Mişcarea staţionară a fluidelor vâscoase 145 146 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Dacă numărul Ret depăşeşte valoarea de 10 5 ,coeficienţii ,  şi  pot fi v12

H  (1   ) (6.135)
consideraţi practic constanţi şi egali cu următoarele valori: 2g
  0,60  0,62 ;   0,62  0,64 ;   0,97 şi deci rezultă:
1
În cazul contracţiei incomplete sau parţiale, coeficientul de debit se v1  2 gH   2 gH (6.136)
1 
determină cu relaţia:
Pentru debit se obţine:
 P 
in   1 + k S  (6.129) Q  v1S1  v1 S   S 2 gH (6.137)
 P
unde P este perimetrul orificiului, PS perimetrul pe care a fost suprimată contracţia Aşadar, în cazul orificiului înecat expresiile vitezei şi debitului sunt
aceleaşi ca la orificiul liber, iar valorile coeficienţilor vor fi şi ele aceleaşi.
şi k un coeficient care are valoarea 0,13 pentru orificiu circular şi 0,15 pentru
orificiu pătrat. 6.5.3. Orificiul mare
6.5.2.2. Orificiul mic înecat 6.5.3.1. Orificiul mare liber
În cazul orificiului înecat jetul de lichid care iese prin orificiu iese tot în Se consideră un orificiu dreptunghiular în peretele unui rezervor, sub
lichid, fig.6.20. sarcină constantă, fig.6.21.

Fig.6.20. Orificiul înecat

Se scrie ecuaţia lui Bernoulli în acest caz pentru două secţiuni de la Fig.6.21. Orificiu dreptunghiular Fig.6.22. Deversorul
suprafeţele libere ale lichidului:
Pe o suprafaţă elementară de înălţime dz va trece un debit:
p  v2 p  v2
z0  0  0 0  z2  2  2 2  hP0-2 (6.130) dQ   bd z 2 g z (6.138)
g 2g g 2g
În cazul de faţă se poate scrie: Debitul ce trece prin orificiu este, ţinând cont că   ct :
z2 z2
 0 v02  2 v22 1
 0 (6.131) Q    b 2 gz dz   b 2 g z 2
dz (6.139)
2g 2g z1 z1
şi:
2 3 3
p0  p2  p at (6.132) Q   b 2 g  z 22  z12  (6.140)
3  
z0  z2  H (6.133)
Dacă z1  0 , orificiul se transformă intr-un deversor dreptunghiular (fig.6.22) şi
Pierderile hidraulice se compun din pierderea în orificiu şi pierderea prin debitul se calculează cu formula:
destinderea jetului în rezervor:
2
v12 v12 v2 Q   bz2 2 gz2 (6.141)
h P 0- 2   1   (1   ) 1 (6.134) 3
2 g 2g 2g în care   0,7  0,9 .
de unde: La fel se procedează şi în cazul orificiului de formă circulară.
Cap. 6. Mişcarea staţionară a fluidelor vâscoase 147 148 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

6.5.3.2. Orificiul mare înecat În concluzie, durata trecerii de la nivelul iniţial la cel final va fi:
z2
Se consideră că orificiul din fig. 6.21 este înecat, adică este situat sub S ( z )dz
t Q (6.148)
nivelul aval. Procedând analog ca în cazul orificiilor înecate se obţine viteza:   s 2 gz
z1 0
1
v2  2 gH   2 gH (6.142) În cazul în care Q0  0 , deci rezervorul nu mai este alimentat cu lichid,
1  0
timpul de golire va fi:
şi debitul: z2 z1
Q   S 2 gH (6.143) S ( z )dz S ( z ) dz
t  s  s (6.149)
z1 2 gz z2 2 gz
unde  are aceeaşi semnificaţie ca la orificiul liber.
Dacă se consideră cazul unei goliri complete:
6.5.4. Orificiu sub nivel variabil. Golirea rezervoarelor H
S ( z) dz
Curgerea sub sarcină variabilă are loc dacă nivelul în rezervor variază în t s (6.150)
timp. În acest caz regimul de mişcare este nepermanent. Studiul mişcării 0 2 gz
nepermanente conduce la ecuaţii diferenţiale complexe care prezintă dificultăţi unde z 2  H este înălţimea iniţială a lichidului în rezervor. Dacă secţiunea
din punct de vedere matematic, de aceea soluţionarea problemei se realizează
cu ajutorul ecuaţiilor mişcării permanente, acceptând unele simplificări ale S (z ) este constantă va rezulta:
procesului de curgere. H
Se consideră rezervorul de secţiune variabilă S (z ) , fig.6.23. Pentru a calcula S dz 2S H 2 SH
t    (6.151)
scăderea de nivel în rezervor prin scurgerea unei părţi de lichid prin orificiul de s 2 g 0 z  s 2g  s 2 gH
secţiune S este nevoie de determinarea funcţiei S ( z )  f ( z ) . Se consideră că la
momentul t nivelul apei în rezervor este z .În intervalul de timp imediat următor, dt,
nivelul lichidului scade cu dz. Deci volumul, S ( z) d z, va fi dat de diferenţa dintre
6.5.5. Curgerea lichidelor prin ajutaje
volumul de lichid care intră în rezervor în intervalul de timp dt şi cel care iese: Ajutajele sunt tuburi scurte având lungimea (3  5) d , de formă cilindrică,
S ( z )dz  Q0 dt  Qdt (6.144) conică sau combinată şi sunt ataşate orificiilor interior sau exterior, cu scopul
de a dirija jetul de fluid.
În practică sunt utilizate frecvent următoarele tipuri de ajutaje,fig.6.24:
a) ajutaj cilindric exterior
b) ajutaj cilindric interior
Fig.6.23. Golirea rezervorului c) ajutaj conic convergent
d) ajutaj conic divergent
e) ajutaj de formă conoidală

Dar, prin orificiul practicat în fundul rezervorului iese debitul:

Q   s 2 gz (6.145) Fig.6.24. Tipuri de ajutaje
de unde rezultă:
S ( z )dz  Q0 dt   s 2 gz dt (6.146)
Deci:
S ( z ) dz (6.147) Curgerea prin ajutaje se poate face la sarcină constantă şi variabilă. Ajutajele
dt 
Q0   s 2 gz pot fi libere (curgere într-un mediu cu o densitate mult mai mică) şi înecate.
Cap. 6. Mişcarea staţionară a fluidelor vâscoase 149 150 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Se consideră curgerea printr-un ajutaj cilindric exterior, fig.6.25, cu Deci:

sarcina H constantă. Dacă ajutajul ar fi dintr-un material transparent, s-ar putea Q   aj S 2 2 gH (6.158)
observa că la ieşirea din rezervor jetul se contractă, apoi urmează o destindere
astfel încât, la ieşirea din ajutaj el este reataşat la pereţi. În zona contractată în care conform (6.156):
apar nişte mişcări secundare între jet şi pereţii ajutajului. v2  aj 2 gH (6.159)
Relaţiile pentru calculul vitezei şi debitului ajutajului sunt identice cu cele
de la orificii, cu deosebirea că valorile coeficienţilor aj şi  aj sunt altele.
Astfel pentru l  (3  5) d , aceştia au valoarea:
Fig.6.25. Ajutajul cilindric aj   aj  0,815 (6.160)
Se poate constata că debitul unui ajutaj cilindric care funcţionează
în aceleaşi condiţii cu un orificiu de acelaşi diametru este mai mare cu
aproximativ 34%.
Pentru a explica rezultatele obţinute se aplică ecuaţia lui Bernoulli între
Dacă se scrie ecuaţia lui Bernoulli între suprafaţa liberă a rezervorului şi secţiunile 0 şi 1 :
ieşirea din ajutaj se obţine:  0 v02 p0  v2 p
  z0  1 1  1  z1  hP 0 1 (6.161)
 0 v02 p0  v2 p 2g g 2g g
  z 0  2 2  2  z 2   h P 0- 2 (6.152)
2g g 2g g care se reduce la:
pat  p1 v12
 v2  (1   orf )  H (6.162)
Ţinând cont că z0  H , z 2  0, 0 0  0 şi p0  p2  p at ,  2  1 rămâne: g 2g
2g
Exprimând relaţia în funcţie de viteza v2 , din ecuaţia de continuitate va rezulta:
v2
H  2   hP 0 2 (6.153) p at  p1 v12 v22
2
v22  S 2 
2g  (1   )  H    (1   orf )  H (6.163)
2 g  S1 
orf
g 2 g v22
Pierderile care apar în ajutaj pot fi considerate după cum urmează:
– pe porţiunea 0-1 pierderi datorită curgerii prin orificiu; pat  p1 v22 1
– pe porţiunea 1-2 pierderi prin destindere:  (1   orf )  H (6.164)
g 2g 2
v22
hP aj   hP 0 - 2  hPorificiu  hPdestindere   ζ (6.154) v2
2g Ţinând cont de valorile coeficienţilor  aj ,  ,  aj şi de faptul că   2aj H ,
2g
Deci:
rezultă:
v2 2
H  2 1     (6.155) pat  p1  aj   0,822 
2g
g
 
  2 1   orf  1  
 2
1,06  1H

(6.165)
    0,64 
de unde:
Deci:
1 p at  p1
v2  2 gH   aj 2 gH (6.156)
1   0,74 H (6.166)
g
Din ecuaţia de continuitate rezultă debitul: adică, depresiunea maximă din ajutaj atinge 74 din H . Rezultatul obţinut arată
că, în secţiunea 1 se realizează o depresiune care accelerează curentul la
Q  v2 S 2   aj S 2 2 gH (6.157) ieşirea din rezervor şi măreşte debitul ajutajului în comparaţie cu cel al orificiului.
Cap. 6. Mişcarea staţionară a fluidelor vâscoase 151 152 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Relaţia mai arată că sarcina H nu poate fi oricât de mare deoarece Jeturile înecate pot fi:
presiunea minimă ce poate fi atinsă în secţiunea 1 nu poate scădea, din cauza  libere când influenţa pereţilor solizi din aval nu se face simţită;
apariţiei fenomenului de cavitaţie, sub presiunea de vaporizare:  forţate, când sunt perturbate de prezenţa unor asemenea pereţi.
p  pv Jeturile sunt utilizate în mai multe aplicaţii tehnice cum ar fi: în funcţionarea
H  at  13,1 m (6.167) turbinelor Pelton, a motoarelor avioanelor şi rachetelor, în carburaţia motoarelor
g
termice, la instalaţiile de irigat prin aspersiune, la tăierea metalelor şi rocilor etc.
unde s-a luat pv  1227 Pa la t 10C .
6.5.6.1. Jeturi neînecate
Dacă H  13,1 m ajutajul va funcţiona în cavitaţie.
Se consideră un jet de lichid care iese dintr-un orificiu sau ajutaj în atmosferă.
Valoarea lui  0 folosită în calcule, a fost obţinută ştiind că pierderea în
Acesta este un jet neînecat care are următoarea structură, conform fig. 6.26:
orificiu se poate scrie:  zona compactă sau sticloasă;
v2  zona de destrămare;
hPorf   orf 1 (6.168)
2g  zona stropilor sau pulverizată.
iar din ecuaţia lui Bernoulli, scrisă pentru orificiu:
Fig.6.26. Structura jetului
v2 neînecat
H  1  hPorf (6.169)
2g
rezultă:
Zona compactă cuprinde un sâmbure central conic, în care vitezele sunt
v12
hPorf  H   H  2 H  (1  2 ) H (6.170) egale cu viteza de la ieşirea din ajutaj. În jurul sâmburelui central, viteza va fi
2g diferită deoarece se manifestă efectul de frânare al mediului exterior. În zona
în care: de destrămare, datorită frecării cu aerul şi turbulenţei interioare vitezele scad şi
v12 secţiunile cresc, în sensul mişcării, zona ne mai fiind compactă.
 2 H (6.171) În ultima zonă jetul se fragmentează în picături ale căror dimensiuni sunt
2g în concordanţă cu tensiunile superficiale.
se obţine din expresia vitezei, relaţia (6.124). În funcţie de domeniul de utilizare a jeturilor se folosesc după caz, diferitele
Dacă se ia pentru  valoarea de 0,97 se obţine: zone. Astfel, în instalaţiile de foraj şi în lucrările de hidromecanizare se foloseşte
zona compactă, la stingerea incendiilor zona destrămată, iar la împrăştiat substanţe
hPorf  (1  0,97 2 ) H  0,06H (6.172) în agricultură, zona pulverizată.
Pentru aplicarea cu succes a jeturilor în practică este necesară cunoaşterea
Ţinând cont de relaţia (6.154) se observă că pierderile în ajutaj sunt mai bătăii maxime şi a lungimii părţii compacte.
mari decât cele în orificiu deoarece: Bătaia teoretică verticală pentru viteze iniţiale mici este:
hPaj  hPorf  hPdestindere (6.173)
v 02
H (6.174)
2g
6.5.6. Jeturi fluide
La viteze mai mari, datorită frecării cu aerul, înălţimea verticală a jetului
Curenţii de fluid care ies din orificii şi ajutaje, fără a fi mărginiţi de suprafeţe se reduce cu H :
rigide, se numesc jeturi sau vâne fluide. H v  H  H (6.175)
După mediul aval în care evoluează jetul se disting două categorii:
 jeturi înecate, dacă vâna de fluid pătrunde într-un mediu de aceeaşi natură în care H este pierderea de presiune a jetului, dată de o expresie de forma:
(gaz în gaz sau lichid în lichid); HV v02
 jeturi neânecate, dacă vâna rezultată pătrunde intr-un mediu de altă natură. H  k0 (6.176)
D0 2 g
După regimul de mişcare pe care îl realizează, jeturile fluide se împart în:
 jeturi laminare, caracterizate prin numere Re  1200 ; în care D0 este diametrul secţiunii de ieşire a ajutajului şi k un coeficient
 jeturi turbulente, dacă Re  1200 . adimensional de frecare.
Cap. 6. Mişcarea staţionară a fluidelor vâscoase 153 154 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Fig.6.28. Structura
jetului înecat
Fig.6.27. Bătaia jetului

Între masele de fluid care ies în afara jetului şi cele imobile are loc un
amestec turbulent care continuă până la lungimi de ordinul l  300D0 , iar
unghiul 2 este cuprins între 25 şi 33. Valoarea vitezei longitudinale relative într-
un punct dat al secţiunii transversale, situată la o distanţă oarecare x de polul
Deci: jetului, este o funcţie de distanţa relativă de la axa jetului:
Hv (6.177) vx
Hv  H  k
D0
H
v ax
 
 f Rr (6.181)
şi:
H H R  kx (6.182)
Hv   (6.178)
k 1  H vx
1
D0
H
v ax
 f  rx  (6.183)

Coeficientul  se poate determina cu relaţia empirică:
0,25
 (6.179)
D0  0,001D03
Înălţimea zonei compacte este:
HC   Hv (6.180)
unde  se determină experimental. De exemplu, pentru secţiuni circulare ale
jetului şi H V cuprins între 7  30 m,   0,84  0,73.
Se constată că lungimea părţii compacte rămâne aproximativ constantă
şi bătaia jetului creşte o dată cu înclinarea sa, atingând un maxim pentru
unghiuri cuprinse între 30 şi 45.
6.5.6.2. Jeturi înecate
Se consideră un jet de fluid care iese dintr-un ajutaj şi pătrunde într-un
mediu identic. Se observă o evazare continuă a vânei, până la completa sa difuziune
în masa de fluid imobilă. Jetul înecat este format din nucleul central compact,
având secţiunea transversală continuu descrescătoare şi care are viteza în axa
centrală egală cu viteza de ieşire din ajutaj şi o zonă de amestec, fig.6.28.
Zona de amestec sau zona stratului limită, este mărginită interior de nucleul
central şi exterior de o suprafaţă conică, având vârful în punctul O, numit polul jetului.
Formarea stratului limită este datorată antrenării de către jet a fluidului
înconjurător, ceea ce duce la frânarea jetului. Dispersia şi evazarea jetului este
cauzată de schimbul turbulent dintre particulele jetului şi ale fluidului înconjurător.
unde vax este componenta longitudinală a vitezei locale situată în lungul axei x .
6.6. Mişcări permanente în conducte sub presiune
Prin conductă sub presiune se înţelege o conductă a cărei secţiune
transversală este umplută complet cu lichid, sau cu alte cuvinte secţiunea
transversală a curentului este egală cu secţiunea interioară a conductei. În
acest caz variaţia debitului nu va modifica secţiunea lichidă ci numai valoarea
presiunii de-a lungul conductei. Se numeşte conductă simplă o conductă fără
derivaţii şi care are un diametru constant.
O clasificare raţională a conductelor din mai multe puncte de vedere este
prezentată în cele ce urmează. Astfel:
a) după natura fluidului transportat sunt:
 conducte pentru lichide,
 conducte pentru gaze sub presiune;
b) din punct de vedere al configuraţiei pot exista:
 conducte monofilare,
 conducte ramificate,
 conducte în paralel;
c) după ponderea pierderilor sunt:
 conducte lungi, la care pierderile locale sunt neglijabile în raport cu cele
longitudinale,
 conducte scurte, cu numeroase rezistenţe locale de care se ţine cont
alături de cele longitudinale pe parcursul calculelor.
Cap. 6. Mişcarea staţionară a fluidelor vâscoase 155 156 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

În studiul conductelor sub presiune există două categorii de probleme de Atunci:

calcul: p0  p at v2  l n 
 de proiectare (dimensionare) când diametrul este o mărime necunoscută; H  1      i  (6.188)
g 
2g  d i 1 
 de exploatare, când diametrul este cunoscut.
În problemele ce apar la calculul conductelor, următoarele mărimi au statut de unde rezultă viteza:
de parametri independenţi: debitul Q , diametrul d , panta hidraulică hP / l,  p  pat 
2 g  H  0 
natura lichidului prin densitatea  şi vâscozitatea cinematică  şi natura conductei  g 
v (6.189)
caracterizată prin rugozitatea pereţilor k. l n
1     i
d i 1
6.6.1. Calculul conductelor simple
Debitul se exprimă conform ecuaţiei continuităţii:
Mişcarea în conducte este generată de diferenţa de presiune, fluidul
deplasându-se de la presiune mare la presiune mică, viteza şi debitul depinzând  p  pat 
de rezistenţele hidraulice de pe traseu. 2 g  H  0
2

d  g 
Se consideră o conductă de diametru constant, alimentată în regim Q  vS   n
(6.190)
4 l
permanent de un rezervor sub presiune p0  pat , fig.6.29. 1     i
d i 1
În această relaţie se pot considera necunoscute H sau d . Dacă p0  pat rezultă:

8  n   Q2
H  1   ζ i
 d   l  5 192)
 2 g  i 1   d
Fig. 6.29. Conductă simplă

6.6.2. Calculul conductelor lungi

Prin conducte lungi se înţeleg conductele la care pierderile hidraulice locale
sunt mult mai mici decât cele longitudinale, în consecinţă ele pot fi neglijate:
n
Se aplică ecuaţia energiei între secţiunile 0 şi 2 : l
    i (6.193)
d
 0 v02 p0  v2 p i 1
  H  2 2  2   h P 0- 2 (6.184) Pe baza datelor practice, se poate considera că o conductă este lungă
2g g 2g g dacă raportul l / d  200  400 , în funcţie de numărul şi de caracterul
La suprafaţa liberă v 0  0 , iar p2  pat . Diametrul fiind constant, se rezistenţelor locale.
Comparativ cu pierderile longitudinale, în expresia ecuaţiei energiei
consideră viteza medie pe secţiune constantă şi egală cu v ; de asemenea n
coeficientul de neuniformitate al vitezei are influenţă redusă, adică  2  1 . termenul 1    i  0 , se poate neglija, şi:
Cu acestea expresia ecuaţiei energiei primeşte forma: i 1
p0  pat l v2
p0  pat v2 H  (6.194)
H    hP 0 2 (6.185) g d 2g
g 2g deci:
 hP 0-2  hPL   hPloc (6.186)  p  pat 
2 g  H  0 
 g 
l v2 n
v2 v
l
(6.195)
 h p0 2     i
d 2 g i 1 2 g
(6.187) 
d
Cap. 6. Mişcarea staţionară a fluidelor vâscoase 157 158 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Dacă rezervorul este deschis, p0  pat şi rezultă : Reprezentarea grafică a acestei dependenţe este caracteristica reţelei.
Această curbă permite soluţionarea pe cale grafo-analitică a multor probleme
2 gHd de exploatare. Se observă că această curbă este o parabolă.
v (6.196) Dacă conducta este alimentată de un rezervor, fig.6.30, se poate determina
l
Se obţine astfel: debitul în funcţie de nivelul apei din rezervor.
d2 2 gHd
Q (6.197)
4 l
8 Q2 Fig.6.30. Curba caracteristică a unei
H l (6.198)
2 g d5 conducte alimentată dintr-un rezervor
8 Q2
d5  l (6.199)
2 g H

6.6.3. Modulul de rezistenţă al unui tronson de conductă Parabola H  kQ 2 se reprezintă într-un sistem de axe de coordonate corelat
cu schiţa la scară a conductei, originea sistemului găsindu-se la ieşirea din
Pierderea de sarcină pe un tronson de conductă i , având şi rezistenţe conductă. Se prelungeşte nivelul apei din rezervor şi la intersecţia acestuia cu
locale este: curba caracteristică se obţine punctul de funcţionare P . Coborând o verticală se
 l ni  v2 obţine abscisa punctului P , care reprezintă debitul în punctul de funcţionare.
hPi    i i    ij  i (6.200)
 d i j 1  2 g 6.6.5. Calculul hidraulic al unei conducte compuse
 
sau: din tronsoane
 l ni  Q2 Se consideră o conductă compusă din tronsoane de diferite diametre,
hPi    i i    ij   M iQ2 (6.201) alimentată de un rezervor cu nivel constant. Se aplică ecuaţia energiei între
 d i j 1  2 gS 2
  i suprafaţa liberă şi ieşirea din conductă:
unde prin M i , s-a notat modulul de rezistenţă al tronsonului de conductă i :  0 v02 p0  v2 p
  H  3 3  3   hP 0-3 (6.205)
 l ni  1 2g g 2g g
M i    i i    ij  (6.202)
 d i j 1  2 gS 2 unde: v0  0 , p3  pat , α3  1 , în cazul mişcărilor turbulente.
  i
Pierderile hidraulice se determină ca o sumă a pierderilor ce apar pe
fiecare tronson:
6.6.4. Curbe caracteristice pentru conducte
 l1 n1  v12  l2 n2  v22  l3 n3  v32
Se defineşte drept caracteristică intrinsecă a unui tronson de conductă  P0-3  1 d  i1  2 g  2 d  i 2  2 g  3 d  i3  2g
h                  (6.206)
dependenţa hP  f (Q) , dintre pierderile hidraulice şi debit.  1 i 1   2 i 1   3 i 1 
Se defineşte drept caracteristica unei reţele de conducte dependenţa
între energia specifică totală necesară vehiculării fluidului în sistem şi debit:
 l m  v2 Fig.6.31. Conductă
H  1     ζ i  (6.203)
compusă din
 d i 1  2 g
tronsoane
 l m  Q2
H  1     ζ i  2
 kQ 2 (6.204)
 d i 1  2 gS
Cap. 6. Mişcarea staţionară a fluidelor vâscoase 159 160 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Deci:
p 0  p at v2 v2  l n1  v2  l n2  v2  l n3 
 H  3  1  1 1   ζ i1   2   2 2   ζ i 2   3   3 3   ζ i 3  Fig.6.32. Sistem de
g  
2 g 2 g  d1 i 1  2 g   d 2 i 1  2 g  d 3 i 1 
  conducte legate în
(6.207) paralel
Ţinând cont de ecuaţia continuităţii:
 d12  d 22  d 32 Debitul Q se împarte în nodul A în părţi inegale:
v1  v2  v3 (6.208)
4 4 4 Q  Q1  Q2  Q3 (6.213)
rezultă:
4 4 Notând pierderea de sarcină între nodurile A şi B cu h p AB , este evident
p0  pa t v2   l n1  d   l n2  d   l n3 
 H  3 1  1 1   i1  3     2 2    i 2  3     3 3   ζ i3  că aceasta este aceeaşi pe fiecare ramură:
g 2 g   d1 i1  d1   d 2 i 1  d 2   d3 i 1 
   l n  Q2  l n2  Q2  l n3  Q2
(6.209) hPA-B   1 1  ζi1  1 2   2 2  i2  2 2   λ3 3  ζ i3  3 2 (6.214)
   
Generalizând pentru n tronsoane, se poate scrie:  d1 i1  2gS1  d2 i1  2gS2  d3 i1  2 gS3
 nj  4 Notând cu M modulul de rezistenţă echivalent al sistemului, se poate scrie:
p 0  p at v2 lj n j  d 
 H  n 1     j   ζ ij  n   (6.210) M 1Q12  M 2 Q22  M 3 Q32  MQ 2 (6.215)
g 2 g  j1  d j i 1  d j 

 Generalizând:
   
MQ 2  M i Qi2 (6.216)
din care rezultă imediat viteza medie a ultimului tronson:
n
 p  p at  Q   Qi  Q1  Q2    Qn (6.217)
2 g  0  H  i 1
vn   g  (6.211)
n 4 M
n  lj j  d  Qi  Q (6.218)
1 λ j   ζ ij  n  Mi

j 1  d j i 1  d j 

 n
M
care permite calculul debitului: Q  Q (6.219)
i 1 Mi
 p  p at  Deci:
2 g  0  H 
 d n2   g  (6.212)
n
M
Q 4
1  (6.220)
4 n  lj nj  d  i 1 Mi
1 λ j   ζ ij  n 

j 1  d j i 1  d j 
 1 n
1
  (6.221)
Caracteristica sistemului, format din trei tronsoane se obţine uşor, pe cale
M i 1 Mi
grafică, prin însumarea pierderilor la un anumit debit. Această caracteristică serveşte relaţie cu care se poate determina modulul echivalent.
la rezolvarea problemelor de exploatare. De exemplu, pentru nivelul apei din Notând cu hPi pierderea de sarcină pe tronsonul i , rezultă că:
figură, considerând p0  pat , punctul de funcţionare este A , debitul ce trece
H  hPA-B  hPi (6.222)
prin sistem Q A , iar pierderile hidraulice pe cele trei tronsoane sunt hP1 , hP2 , hP3 .

6.6.6. Conducte legate în paralel 6.6.7. Conducte cu debit uniform distribuit

Se consideră un sistem de conducte legate în paralel, fig.6.32, de În practică se întâlnesc conducte lungi, care debitează pe parcurs unor
dimensiuni cunoscute. consumatori situaţi pe traseu. În acest caz debitul unei conducte se compune
Cap. 6. Mişcarea staţionară a fluidelor vâscoase 161 162 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

din debitul care curge la capătul ei numit debit de tranzit şi un debit uniform QT  0,55 QD  Qcalc (6.232)
distribuit de-a lungul conductei, fig.6.33.
unde Qcalc se numeşte debit de calcul, se poate scrie relaţia pentru pierderea
Q  QT  QD (6.223) hidraulică:
QD  ql (6.224) Q 2
hP  calc l  MQcalc (6.233)
unde q este debitul specific - pe unitatea de lungime. k2

6.6.8. Calculul diametrului economic al conductelor simple

Calculul economic presupune determinarea diametrului conductei astfel
Fig.6.33. Conductă cu debit uniform încât costul anual pentru transportarea fluidului să fie minim.
distribuit Costul anual al transportului de fluid este dat de relaţia:
C  A R T (6.234)
unde A este cota anuală a amortismentului, R - cota anuală a cheltuielilor cu
reparaţiile, T - cota anuală a costului energiei necesare pentru transportul fluidului.
Se observă că în punctul M la distanţa x , de la capătul conductei, Cota amortismentelor şi reparaţiilor poate fi evaluată cu:
debitul are valoarea:
Qx  QT  QD  qx (6.225) A  R  k1d  k 2 (6.235)

iar pierderea de sarcină elementară este: unde k1 , k 2 sunt nişte constante, iar costul energiei de transport:

 Q 
2  v2  l n  l
dhP  dMQx2  dM  QT  QD  D x  (6.226) T      i V pc (6.236)
l  2  d i 1   p


2 unde: p - randamentul instalaţiei de pompare, p - preţul unităţii de energie
1  Q  c
dhP  2  QT  QD  D x  dx (6.227) utilizată pentru antrenarea pompelor, V - volumul de fluid transportat într-un an.
k  l  Se poate exprima costul energiei cu:
l
unde k  este un coeficient de debit. T  k3 d 5  k 4 d 4 (6.237)
M
Pentru întreaga conductă: unde k 3 şi k 4 sunt nişte constante.
2 Reprezentând cele două expresii în funcţie de diametru, fig.6.34, se obţine
l
1  Q  l  2 1 2 prin adunarea lor curba C şi la valoarea ei minimă rezultă diametrul economic.
hP  2 
 QT  QD  D  dx  2  QT  QT QD  QD  (6.228) În aceste consideraţii s-a ţinut seama că energia necesară pentru vehicularea
k 0 l  k  3 
fluidului prin conductă trebuie să asigure învingerea pierderilor hidraulice.
În cazul particular QT  0 pierderea de sarcină se datoreşte doar debitului distribuit:
1 l 2
hP  QD (6.229)
3 k2
iar dacă QD  0 : Fig.6.34. Determinarea diametrului
l economic
hP  Q2
2 T
(6.230)
k
Dacă se ţine seama de aproximaţia:
1
QT2  QT QD  QD2  QT  0,55QD
3
 2
(6.231)
De asemenea, s-a ţinut cont că amortismentul este o cotă parte din
şi notând: investiţie I şi la fel reparaţiile.
Cap. 6. Mişcarea staţionară a fluidelor vâscoase 163
I  pc1 l m1 (6.238)
reprezintă investiţia pentru o reţea de transport unde: pc1 este preţul mediu al
instalaţiei de transport exprimat în lei/kg, l este lungimea conductei exprimată
în metri; m1 este masa pe unitatea de lungime în kg/m:
m1   c  (d  ) (6.239)
în care: c este masa specifică a materialului conductei, d este diametrul
interior al conductei,  este grosimea peretelui conductei.
Cu acestea, investiţia este:
I  pm l  c  ( d   )  (6.240)
6.6.9. Probleme tip şi metode de rezolvare
După cum s-a arătat la începutul acestui capitol, în funcţie de mărimile
independente care intervin în calculul conductelor, apar două tipuri de probleme:
 probleme de exploatare
 probleme de proiectare
6.6.9.1. Probleme de exploatare
a) Se dau "d" şi "Q", se cer "v" şi " hp". Problema se soluţionează astfel: se
determină viteza din ecuaţia de continuitate v = 4Q / d 2 şi apoi numărul
Reynolds Re  v d /  , precizându-se regimul de mişcare. Se calculează apoi
coeficientul  , pierderea hidraulică şi panta hidraulică.
b) Se dau "d" şi "v" şi se cer "Q" şi " hp". Se determină debitul din ecuaţia
de continuitate şi  h p după determinarea coeficientului  , cu relaţiile
cunoscute pentru diferite regimuri de mişcare.
c) Se dau "d" şi " hp" şi se cer "v"şi "Q". Se admite un regim de curgere rugos
şi se calculează  cu formula Karman-Nicuradse. Se poate determina apoi
viteza din formula pierderilor longitudinale, iar debitul din ecuaţia de continuitate.
k Pe lângă această metodă, se utilizează şi metode tabelare de calcul. În
Cu viteza astfel calculată, se determină criteriul Re  . Dacă acesta este
d
mai mare de 200 viteza şi debitul au fost bine calculate. Dacă acest criteriu are
valoarea mai mică de 200 se calculează  conform relaţiilor pentru regimul de
mişcare respectiv şi se recalculează viteza. Cu aceasta se recalculează criteriul
k utilizează aceleaşi consideraţii de calcul cu deosebire că în locul diametrului este
Re  şi se fac atâtea iteraţii până se obţine precizia dorită pentru viteză.
d folosită noţiunea de diametru echivalent:
6.6.9.2. Probleme de proiectare
a) Se dau "Q" şi " hp"şi se cer "d" şi "v". Se admite o valoare pentru diametru.
Se calculează apoi viteza,  şi pierderile  h p . Se repetă operaţia pentru
164 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI
câteva valori ale diametrului şi se reprezintă dependenţa  h p  f d  , fig.6.35.
Pentru valoarea dată a pierderilor rezultă valoarea necesară a diametrului
d nec . Acest diametru se rotunjeşte la cea mai apropiată valoare superioară
din şirul valorilor normalizate.
Fig.6.35. Determinarea diametrului când
se cunosc pierderile hidraulice
b) Se dau "Q"şi "v" şi se cer "d" şi " hp". Se calculează din ecuaţia de
continuitate d şi se rotunjeşte la cea mai apropiată valoare standardizată. În funcţie
de ce se doreşte să se menţină fix, debitul sau viteza, calculul se desfăşoară
în continuare. Dacă, de exemplu, se menţine fix debitul se recalculează viteza şi
apoi, după calculul lui  , se determină pierderile  h p . Dacă viteza se menţine
constantă se recalculează debitul şi pierderile cu relaţiile cunoscute.
c) Se dau "v" şi " hp" şi se cer "d" şi "Q". Din expresia pierderilor rezultă:
l
d n
(6.241)
2g
v2
 hP   i
i 1
Se admite pentru  o valoare în interiorul intervalului (0,020,04), şi se calculează
diametrul cu formula anterioară. Se rotunjeşte la cea mai apropiată valoare
standardizată. Dacă se menţine viteza constantă şi diametrul este cunoscut se
poate calcula  cu metodele cunoscute. Se recalculează pierderile hidraulice
în acest caz.
tabele sunt date, pentru diferite valori ale debitului şi diametrului, valoarea pantei
hidraulice I  h p / l în mm coloană de lichid/metru liniar.
Problemele expuse anterior presupun cunoscute natura lichidului de lucru
şi rugozitatea pereţilor conductei. Pentru conductele de secţiune necirculară se
S
d ech  4 (6.242)
Pu
unde S este secţiunea vie a curentului şi Pu este perimetrul udat. Introducând
raza hidraulică sub forma:
Cap. 6. Mişcarea staţionară a fluidelor vâscoase 165 166 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

S cuprins între nodurile n  2 şi n  1 , se determină ca o sumă între debitul

Rh  (6.243)
Pu efectiv determinat pe un tronson şi debitul pentru celălalt tronson, care pleacă
din nodul n  1 . Tronsonul dintre nodurile n  2 şi n  1 se dimensionează la fel,
se observă că, diametrul echivalent este egal cu patru raze hidraulice:
calculând pierderile pe el şi presiunea în nodul n  2 .
d ech  4 Rh (6.244) Astfel, din aproape în aproape, ţinându-se cont şi de poziţia fiecărui nod, se
determină presiunile în toate nodurile şi debitele respective, până la primul nod de
alimentare, obţinându-se valorile necesare ale presiunii şi debitului de alimentare.
6.6.10. Calculul reţelelor de distribuţie
Extinderea unei reţele ramificate se calculează stabilind pe tronsonul
Distribuţia fluidelor sub presiune, la consumatori, se face cu ajutorul principal un gradient mediu al energiei specifice potenţiale:
reţelelor de conducte care pot fi ramificate şi inelare.  p   p 
 z     z  
  g 1   g  n
i (6.245)
l12  l23    ln-1,n
Se determină pierderile hidraulice pe tronsonul dintre nodurile n  1 şi n astfel:
hPn-1,n  i  ln-1,n (6.246)
Fig.6.36. Reţea ramificată Fig.6.37 Reţea inelară
Se dimensionează apoi acest tronson şi se calculează pierderea efectivă,
Reţeaua de conducte ramificată este formată dintr-o linie principală, de la
rezultată în urma utilizării mărimilor dimensionate.
care se ramifică alte linii secundare, la capătul cărora sunt racordaţi consumatorii,
Se determină presiunea în nodul n  1 . În continuare, se determină o
fig.6.36. Acest tip de reţea are avantajul unui calcul relativ simplu, dar în cazul
unei avarii pe ramura principală, toţi consumatorii din aval sunt suspendaţi. mărime analoagă pentru tronsonul principal cuprins între nodurile 1 şi n  1 :
Reţeaua inelară sau buclată are avantajul că orice punct este alimentat  p   p 
din minim două părţi, deci, în caz de avarie se poate izola o parte din reţea,  z     z  
fără a împiedeca funcţionarea celorlalte părţi.   g 1   g  n-1
i (6.247)
Calculul reţelelor de distribuţie are două cazuri: l12  l23    ln- 2 ,n-1
a) calculul unei reţele noi când sunt daţi consumatorii cu debitele, presiunile de
serviciu şi poziţia lor spaţială, urmând a se dimensiona reţeaua propriu zisă, Urmează determinarea pierderilor pe tronsonul n  2 , n  1 :
rezervorul de compensare şi staţia de pompare; hPn- 2 ,n-1  i1  ln- 2 ,n-1 (6.248)
b) calculul extinderii unei reţele când sunt cunoscute debitele necesare la
consumatori, presiunile minime de serviciu, plasarea în spaţiu a consumatorilor după care se dimensionează şi acest tronson , iar în noile condiţii se calculează
şi presiunea disponibilă în rezervorul de compensare şi se impune dimensionarea pierderile hidraulice efective. Se continuă algoritmul până la dimensionarea
reţelei, astfel încât să satisfacă nevoile consumatorilor. completă a întregii reţele .
Regulile generale care trebuiesc respectate la calculul reţelelor sunt Calculul unei reţele buclate ţine cont, în plus, de condiţia de anulare a
următoarele: sumei pierderilor pe o buclă închisă.
a) într-un punct de ramificaţie numit nod, suma debitelor care intră este egală Se poate determina numărul buclelor independente din relaţia:
cu cea care iese; Nb  t  n 1 (6.249)
b) căderea de presiune între două noduri trebuie să fie aceiaşi pe orice ramură;
unde t este numărul de tronsoane care compun reţeaua; n reprezintă numărul de
c) în cazul reţelelor buclate suma pierderilor hidraulice pe o buclă este nulă.
noduri ale reţelei. De exemplu numărul buclelor independente din fig.6.37 este:
Calculul unei reţele noi se efectuează mai simplu, în cazul reţelei ramificate.
Se dimensionează tronsonul cuprins între nodurile n  1 şi n, din condiţii de viteză N b  12  9  1  4 (6.250)
de transport, care se admite între 0,81,2m/s sau din considerente economice. Dimensionarea porneşte de la ecuaţia de continuitate. Pentru calculul
Se calculează pierderile pe acest tronson şi se determină presiunea în nodul tronsoanelor de legătură se utilizează considerente economice, sau se admite
n  1 . Cu aceasta se pot determina şi pierderile pe tronsonul celălalt, care viteza de transport. Se verifică apoi repartiţia debitelor pe tronsoane, pierderile
pleacă din nodul n  1 şi apoi se dimensionează acest tronson. Debitul pe tronsonul hidraulice şi presiunile minime de serviciu.

7.
CURGERI NEPERMANENTE
7.1. Generalităţi
În practică, mişcarea fluidelor are adesea un caracter variabil, deoarece
necesităţile de debit, sau în general de energie ale consumatorilor, sunt într-o
permanentă modificare. Se întâlnesc două probleme majore ale mişcărilor
nepermanente, şi anume curgerea din rezervoare cu nivel variabil şi oprirea
bruscă a curgerii într-o conductă.
Parametri hidraulici ai fluidului în mişcare, pot varia substanţial, din cauza
manevrării rapide a organelor de reglaj.
În cazul în care, mişcările sunt lent variabile, fenomenele se pot studia
neglijând compresibilitatea lichidului şi poartă denumirea de oscilaţii de masă.
Acest fenomen este observabil la centralele hidroenergetice unde, modificarea
regimului de funcţionare al turbinei, provoacă variaţii de nivel în castelul de
echilibru, urmate de oscilaţii de nivel între acesta şi lacul amenajării.
Dacă desfăşurarea în timp a fenomenului este rapidă, trebuie să se ţină
seama, datorită caracterului de şoc, de compresibilitatea lichidului şi de elasticitatea
conductelor. Fenomenul cauzat de închiderea bruscă a unor organe de reglaj a
debitului (vane, robinete, clapete) se manifestă prin variaţii importante ale
presiunii în zonele învecinate, care se propagă sub formă de unde pe întreaga
lungime a conductei sub presiune şi poartă denumirea de şoc hidraulic sau de
lovitură de berbec.
7.2. Lovitura de berbec în conducte
7.2.1. Descrierea fenomenului
Fenomenul loviturii de berbec are o desfăşurare spaţială şi temporală
deosebit de complexă. Pentru explicarea lui, se consideră un rezervor cu nivel
constant, care alimentează o conductă ce are prevăzut la un capăt un organ de
închidere, fig.7.1.
Se admit o serie de ipoteze simplificatorii:
a) lichidul este ideal dar compresibil;
b) dimensiunile rezervorului sunt mari, astfel încât asigură sarcina H 0 şi viteza

v0 , din regimul permanent, constante;
168 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI
Fig.7.1. Tronson de
conductă prevăzut cu
organ de închidere
c) pierderile de presiune pe conductă. până la organul de închidere sunt neglijabile;
d) închiderea organului se consideră instantanee, astfel încât momentul iniţial
t0 se consideră egal cu zero.
La un anumit moment t  t0 , vana de la capătul conductei se închide brusc.
Viteza stratului de lichid, din imediata vecinătate a vanei, devine egală cu zero,
energia cinetică transformându-se în lucru mecanic de natură elastică, prin
comprimarea lichidului şi dilatarea pereţilor conductei.
Ca urmare presiunea creşte cu p şi densitatea lichidului cu  (fig.9.2).
Fig.7.2. Apariţia undei plane
La limita spaţiului dS apare o suprafaţă de discontinuitate n  n , care
poate fi considerată plană şi care înaintează către rezervor, pe măsură ce noi
straturi de lichid se opresc brusc. Suprafaţa de discontinuitate reprezintă o
undă plană. În amonte de secţiunea n  n , nu se simte efectul închiderii vanei,

lichidul continuând să înainteze cu viteza v0 .
Oprirea straturilor de lichid se transmite din aproape în aproape, fig.7.3a,
până când ajunge în secţiunea A . Aceasta este echivalent cu a spune că unda de
suprapresiune se propagă de la B la A . Unda aceasta se numeşte undă directă
şi viteza ei de propagare poartă numele de celeritate şi se notează cu c .
După timpul t  L / c , numit timp de parcurs lichidul din întreaga

conductă va avea v0  0 , adică va fi în repaus. Intervalul de timp necesar
ajungerii întregii cantităţi de lichid din conductă în stare de repaus, constituie
prima fază a fenomenului, corespunzătoare undei directe.
La sfârşitul primei faze, lichidul din conductă este în repaus şi la supra-
presiunea p faţă de presiunea din rezervor. Ultimul strat, cel din secţiunea A ,
rămâne într-o situaţie labilă deoarece presiunea din rezervor este nemodificată.
Cap. 7. Curgeri nepermanente 169
Fig.7.3. a,b,c,d.
Desfăşurarea
schematică a
fenomenului
şocului hidraulic
Din necesitatea egalizării presiunilor dintr-o parte şi alta a secţiunii A , de
trecere de la rezervor la conductă, stratul de lichid se destinde până la valoarea
 conductei şi care pot depăşi de câteva ori valoarea presiunii de regim.
presiunii existentă în rezervor, generând o mişcare spre stânga cu viteza v0 ,
iar pe măsură ce noi straturi ajung la această viteză, suprapresiunea se
anulează în sensul rezervor - vană, iar secţiunea conductei revine la normal.
În secţiunea B se destinde şi ultimul strat de lichid, ajungând astfel ca, la
momentul T  2 L / c , întreaga coloană de lichid să se deplaseze spre stânga cu

viteza v0 . În acelaşi timp, unda plană de reducere la valoarea normală a
presiunii se deplasează spre dreapta, fig.7.3b, şi se numeşte undă inversă sau
undă reflectată. Timpul t  2l / c  0 se numeşte timp de reflexie.
170 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI
Intervalul de timp cuprins între t  L / c şi T  2 L / c, constituie faza a doua
a fenomenului.
În secţiunea B , datorită inerţiei, ultimul strat de lichid se va destinde şi
mai mult, ajungând la o presiune mai mică decât cea iniţială cu p şi apoi se
opreşte. Stratul următor de lichid se va destinde şi el până la  p şi apoi se
opreşte. Unda se propagă din aproape în aproape cu celeritatea c , până la
momentul t  3 L / c care este sfârşitul fazei a treia.
Concomitent, datorită scăderii presiunii are loc o micşorare uşoară a
secţiunii transversale a conductei.
Când unda  p a ajuns în A , fig.7.3c, lichidul din această secţiune va fi
din nou într-o situaţie labilă deoarece , aşa cum s-a arătat, presiunea din rezervor

rămâne constantă. Se generează de aceea un curent de lichid cu viteza v0 , de
la stânga spre dreapta care egalizează presiunile. Această egalizare a
presiunilor se propagă din aproape în aproape de la stânga spre dreapta,
fig.7.3d. La timpul t  4 L / c  20 , când se termină faza a patra, toată coloana

de lichid se deplasează spre dreapta cu viteza v0 , exact ca la momentul iniţial
şi fenomenul se repetă. În absenţa disipaţiilor, fenomenul este periodic, cu
perioada 4 L / c şi se va repeta la infinit.
Datorită însă, a frecărilor şi pierderilor hidraulice care însoţesc transformările
de energie, amplitudinile se atenuează treptat. În fig.7.4 este reprezentată
variaţia presiunii în jurul valorii de regim po pentru o perioadă t  4 L / c  20 ,
într-o secţiune oarecare, la o anumită distanţă de organul de reglare.
Fig.7.4. Variaţia presiunii
în şocul hidraulic
Oscilaţiile presiunii vor conduce la şocuri, care se transmit pereţilor
Fenomenul, expus mai sus, de producere a variaţiilor de presiune într-o
conductă, ca urmare a modificărilor de debit este conoscut sub numele de
lovitură de berbec şi este datorat inerţiei coloanei de lichid.
În studiul acestui fenomen se pun următoarele probleme:
 determinarea valorii suprapresiunii maxime care apare la lovitura de berbec;
 determinarea vitezei de propagare a undei de suprapresiune;
 găsirea unor metode de limitare a efectelor fenomenului.
Cap. 7. Curgeri nepermanente 171 172 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

7.2.2. Calculul suprapresiunii la închiderea bruscă a vanei
Se consideră tronsonul de lichid cuprins între vană şi secţiunea n  n ,
fig.7.5. În intervalul de timp t , unda a parcurs spaţiul s  ct . Creşterea
presiunii cu p s-a produs în momentul închiderii bruşte a vanei în secţiunea
m  m a acesteia Această suprapresiune s-a propagat în intervalul de timp t
cu viteza c parcurgând spaţiul s .
7.2.3. Determinarea vitezei de propagare a undei de
suprapresiune
Viteza de propagare a undei de suprapresiune se va determina, ţinând
cont de elasticitatea pereţilor şi de compresibilitatea lichidului. Se consideră că
închiderea vanei se face la timpul t  t0  0 . După un timp t , unda de supra-
presiune a ajuns în secţiunea n  n .Conducta s-a dilatat sub acţiunea suprapresiunii
pe lungimea s  c  t . În acest timp a crescut şi densitatea lichidului cu  .
Masa la momentul t0 , conţinută în volumul de control, delimitat din conductă,
de secţiunile m  m şi n  n este:

Fig.7.5. Tronson de lichid m t    S  s (7.8)

0

iar la momentul: t  t0  t :
mt  (  ) ( S  S ) s (7.9)
0  t

Pentru calculul suprapresiunii p , se aplică teorema impulsului masei de Variaţia masei din elementul de conductă în intervalul t este:
fluid conţinută între secţiunile m  m şi n  n ", la momentul t al închiderii vanei m  m t  m t  (  ) ( S  S ) s   Ss (7.10)
0  t 0
şi la momentul:
   m    S  s    S  s (7.11)
I t   S s v0   Sc v0 t (7.1)
 unde s-a neglijat termenul de ordin superior   S  s .
I t + t  0 (7.2)
Creşterea masei se datoreşte faptului că până la momentul t0  t , prin

La momentul t  t , viteza fluidului este v0  0 şi variaţia impulsului în intervalul secţiunea n  n intră lichid cu viteza v 0 , deci debitul masic Q  Sv 0 , adică
de timp t va fi : masa de lichid Sv 0 t . Ea este egală cu variaţia masei de mai sus, adică:
  
I I t + t  I t 
    Scv0 (7.3) m    S  v0  t (7.12)
t t
Variaţia impulsului în unitatea de timp este egală cu suma forţelor exterioare:
  S  s    S  s    S  v0  t (7.13)
  (  S    S ) s    S  v0  t / t (7.14)
 Fext   p0 S v00  ( p  p ) S v00 (7.4)
 s
unde v00 este versorul vectorului viteză. Dar: (  S    S )    S  v0 (7.15)
 t
I (  S    S )  c    S  v0 /   S (7.16)
  Fext (7.5)
t
pe care proiectând-o după axa x (direcţia mişcării) se obţine:  S  
v0    c (7.17)
 S  
  S  c  v0  p  S (7.6)
Dar, variaţia masei specifice este cauzată de creşterea presiunii, cu p :
p    c  v 0 (7.7)
 p
care poartă numele de formula lui Jukowski şi exprimă suprapresiunea maximă  (7.18)
la închiderea bruscă a vanei.  E
Cap. 7. Curgeri nepermanente 173 174 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Raportul S / S se poate exprima în funcţie de suprapresiunea din şi înlocuind suprapresiunea p din formula lui Jukowski se obţine:
conductă, ţinând cont de creşterea secţiunii:
c d E 
v0    c  v0  1    / v0 (7.26)

d 
d  d
 d d 2 E   Ec 
d 
S 2  2 4  2 d  2d
  2
 2
2
(7.19) de unde:
S d d d d
1 E
4 4 c (7.27)
d E 
În această relaţie s-a neglijat termenul de ordinul al doilea. 1 
 Ec
Ţinând cont de legea lui Hooke:
S 2 deci, celeritatea depinde de materialul conductei şi de dimensiunile acesteia
 (7.20) cât şi de natura lichidului.
S Ec
În cazul unei conducte rigide cu Ec   , viteza de propagare a undei
unde  este efortul în peretele conductei, iar Ec este modulul de elasticitate al este :
conductei. E
În fig.7.6 se consideră un tronson de conductă de lungime unitară supus c0  (7.28)

presiunii interioare p şi se scrie relaţia de echilibru pentru jumătate din el:
adică, tocmai viteza de propagare a sunetului (undelor), într-un lichid nemărginit.
p  ( d  l )  2  (  l ) (7.21)
De exemplu, pentru apă în condiţii uzuale: c0  1435 m/s .
rezultă:
Creşterea apreciabilă a presiunii în cazul apariţiei loviturii de berbec,
pd
 (7.22) poate avea consecinţe nefaste mergând până la spargerea conductei. Este de
2 dorit, ca acest fenomen să fie evitat în funcţionarea conductelor sub presiune.
deci: Aceasta se realizează prin închiderea treptată a organelor de reglaj.
p  d În cazul pericolului iminent al apariţiei şocului hidraulic, limitarea efectelor
  (7.23)
2 sale se realizează, prin introducerea pe traseul respectiv al unui acumulator hidro-
pneumatic sau al unui castel de echilibru, care este un rezervor cu suprafaţă
liberă, în scopul preluării oscilaţiilor de presiune.

Fig.7.6. Tronson de conductă supus

presiunii interioare

Dacă se înlocuieşte expresia obţinută în relaţia (7.20) pentru creşterea

relativă a ariei:
S p  d p d
2   (7.24)
S E c  2 E c 
Revenind la expresia vitezei, relaţia (7.17) în care se introduc relaţiile
(7.19) şi (7.24) devine :
 S    p d p  p  d E 
v0  c     c      c 1    (7.25)
 S    Ec  E  E   Ec 
 176 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

8. Fig.8.2. Dezvoltarea stratului

limită

ACŢIUNEA DINAMICĂ A FLUIDELOR În fig.8.3 se observă repartiţia de viteza în stratul limită laminar şi turbulent.
ASUPRA CORPURILOR IMERSATE
8.1. Mişcarea fluidelor în jurul corpurilor
Fig.8.3. Repartiţii de viteză în
Majoritatea aplicaţiilor mecanicii fluidelor, în special în domeniul maşinilor stratul limită
hidraulice, se bazează pe interacţiunea dintre un fluid în mişcare şi un corp în
repaus sau invers, un corp în mişcare şi un fluid în repaus. Între aceste două
situaţii, conform legilor dinamicii, nu există nici o deosebire.
Se consideră un corp imersat într-un curent de fluid uniform a cărui viteză
 Grosimea stratului limită laminar este dată de:
din amontele corpului este v  . Prezenţa corpului modifică câmpul de viteze,
din imediata sa vecinătate. x
1 = 5 (8.1)
Spectrul mişcării depinde în primul rând de forma corpului. Astfel, la corpuri v
subţiri, plate, curentul se închide în spatele lor, iar la corpurile voluminoase, cu
iar a celui turbulent:
muchii, apare în spatele lor o zonă moartă sau staţionară. În fig.8.1 se observă
spectrul mişcării în jurul unui corp subţire (a), al unui corp aerodinamic (b) şi în   y4
jurul unui corp voluminos (c). 1  0,37 5 (8.2)
v
La ocolirea unui corp spaţial se formează de asemenea un strat limită, care la
începutul corpului este laminar şi care trece apoi într-un strat turbulent. Situaţia
la suprafaţa corpului este asemnătoare cu cea prezentată la placă.
Până la grosimea cea mai mare a corpului, curentul este accelerat şi stratul
limită aderă la corp. Dacă corpul se îngustează spre capăt, atunci scad vitezele
şi creşte presiunea. Dacă curbura este prea mare spre capătul corpului se
produce pe suprafaţa acestuia o curgere inversă. Stratul limită se desprinde,
Fig.8.1. Spectrul mişcării în jurul diferitelor tipuri de corpuri fig.8.4, şi se produce o zonă stătătoare, cu vârtejuri. Analitic s-a constatat că
punctul de desprindere este caracterizat prin presiune minimă şi viteză maximă.
În punctul de retenţie anterior, viteza este nulă. Linia de curent se
împarte şi urmăreşte conturul solid (a), (b). Pe suprafaţa corpului, particulele de
fluid real aderă, având viteza relativă nulă. Viteza va ajunge la valoarea celei
din curentul exterior la graniţa grosimii unui strat subţire care înveleşte corpul
numit strat limită. În acest strat limită, vâscozitatea joacă un rol important, iar Fig.8.4. Desprindera stratului
viteza are o variaţie rapidă în direcţia normală la perete. limită pe un corp spaţial
În zona apropiată punctului de impact anterior, stratul limită este laminar
datorită faptului că viteza este mai mică în vecinătatea punctului de retenţie.
De-a lungul corpului creşte grosimea stratului limită şi astfel curgerea devine
turbulentă, fig.8.2.
Cap. 8. Acţiunea dinamică a fluidelor asupra corpurilor imersate 177 178 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Desprinderea poate fi evitată dacă subţierea spre capătul corpului se

face treptat (corp aerodinamic). 8.2.1. Rezistenţa la înaintare
Ţinând cont de relaţiile anterioare, rezistenţa la înaintare se poate scrie:
8.2. Rezistenţa la înaintare şi portanţa     
R   t  i dS   ( n t n  t  )  i dS (8.10)
S S
Acţiunea fluidului asupra unui corp imersat în el, în cazul unui curent
     
uniform se reduce la o forţă rezultantă F şi un cuplu rezultant M (fig.8.5). R   (n  i ) t n dS   (   i ) t  dS (8.11)
S S
observându-se că, rezistenţa la înaintare are două componente:
 
RF   (   i ) t  dS (8.12)
S
Fig.8.5. Interacţiunea  
corp-curent uniform RP  ( n  i ) tn dS (8.13)
R  RF  RP (8.14)
Prin RF s-a notat rezistenţa datorită frecărilor, care este dată de componenta
tangenţială a tensiunii şi poartă numele de rezistenţă de frecare. Prin RP s-a
Tensiunea într-un punct, aşa cum s-a arătat, se descompune după direcţiile
notat rezistenţa datorită presiunii care este dată de componenta normală a
normală şi tangenţială şi în consecinţă, forţa elementară pe elementul de
tensiunii şi se numeşte rezistenţă de formă sau de presiune.
suprafaţă al corpului este:
   
dF  t dS  (n t n  t ) dS (8.4) 8.2.1.1. Rezistenţa de frecare
şi forţa totală cu care fluidul acţionează asupra corpului va fi: Rezistenţa de frecare se poate determna dacă se face o analiză a stratului
   limită, care înconjoară obstacolul. Stratul limită este de două feluri şi anume
F   dF   t dS (8.5) laminar şi turbulent.
S S Datorită faptului că în stratul limită de pe suprafaţa corpului apar modificări
iar momentul în raport cu originea sistemului de coordonate Oxyz , ales astfel mari de viteză, se produc eforturi de forfecare, care însumate, pot fi exprimate
 analitic cu relaţia:
încât axa Ox să fie paralelă la direcţia curentului, v :
  v2
   R fr  C fr   A (8.15)
M   r  dF =  r  t dS (8.6) 2
S S
unde C fr este coeficientul de frecare în stratul limită şi A , suprafaţa pe care are
Forţa astfel determinată, se descompune convenţional, după două direcţii,
una paralelă cu cea curentului, numită rezistenţă la înaintare sau rezistenţă şi loc frecarea.
una după direcţia perpendiculară la curent numită forţa portantă sau portanţa. S-a mai văzut că, în anumite condiţii stratul limită se desprinde de pe
Dacă prin P se notează portanţa şi prin R rezistenţa, se poate scrie: suprafaţa corpului pe care s-a dezvoltat, formând o dâră aerodinamică, adică un
    grup de vârtejuri instabile ca intensitate, consumatoare de energie. Aceasta conduce
F  Pk  Ri   t dS (8.7) la apariţia unei forţe de frecare corespunzătoare desprinderii stratului limită:
S
de unde: v2
  R fd  C fd  A (8.16)
P   t  k dS (8.8) 2
S Deci, rezistenţa la înaintare este:
  v2 v2
R   t  i dS (8.9)
RF  (C fr  C fd )  A  CF   A (8.17)
S 2 2
Cap. 8. Acţiunea dinamică a fluidelor asupra corpurilor imersate 179
Coeficientul de rezistenţă C F depinde de tipul curgerii în stratul limită, deci
de numărul Reynolds şi de rugozitatea suprafeţei. În fig.8.6 este redată variaţia
acetui coeficient, pentru situaţia curgerii în stratul limită, de pe suprafaţa unei
plăci plane.
Fig.8.6. Variaţia coeficientului de rezistenţă pentru plăci plane în funcţie de Re
8.2.1.2 Rezistenţa de presiune
Rezistenţa de presiune a unui corp se obţine prin însumarea tuturor
componentelor forţei de presiune în direcţia de curgere, fig.8.7.
Fig.8.7. Forţele de
presiune
În cazul când nu apare frecarea şi nu se produc desprinderi, forţele de
presiune care acţionează pe faţa corpului se echilibrează, cu cele care
acţionează pe spatele corpului.
În cazul curgerii reale, pe faţa corpului se exercită forţe de presiune mai
mari decât pe spatele acestuia. Se produce o diferenţă de presiune care
determină o rezistenţă de presiune sau de formă care se calculează astfel:
 2
RPv  C Pv v AV (8.18)
2 pe direcţia curentului.
180 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI
Rezistenţa de formă se va referi la suprafaţa frontală AV , proiectată pe
direcţia de curgere, adică pe direcţia vitezei şi nu la suprafaţa totală. Datorită
faptului că rezistenţa de formă acţionează întotdeauna împreună cu rezistenţa
de frecare, determinarea exactă a ei şi a coeficientului de rezistenţă datorită
presiunii, se poate face doar prin măsurarea repartiţiei de presiune.
Rezistenţa de presiune sau de formă se micşorează prin alegerea unor
corpuri aerodinamice şi este minimă dacă stratul limită este turbulent .
Rezistenţa la înaintare a unui corp este formată din rezistenţa de frecare
şi rezistenţa de formă. La măsurătorile de rezistenţă se determină de obicei
rezistenţa totală care se exprimă cu relaţia:
 2
R  CX v A (8.19)
2
unde C X este coeficientul de rezistenţă şi A aria maximă a suprafeţei, obţinută
prin proiecţia cilindrică a corpului pe un plan perpendicular pe direcţia curentului,
ca de exemplu în fig.8.8.
Fig.8.4. Desprindera stratului
limită pe un corp spaţial
Fig.8.8. Proiecţia cilindrică a unui corp pe un plan perpendicular pe direcţia
curentului
La curgerea unui fluid în jurul unei sfere coeficientul total de rezistenţă se
exprimă cu relaţia:
R π D2
CX  unde A  (8.20)
 2v2 A 4
iar în fig.8.9. este redat spectrul hidrodinamic la curgerea în jurul unei sfere, la
diverse valori ale numărului Re, de care depinde valoarea coeficientului total de
rezistenţă. La numere Re mari ( Re  105 ), C X  0,14  0,15 .
8.2.2. Portanţa
Forţa portantă se poate explicita cu ajutorul teoremei impulsului reprezentând
acţiunea unui curent de fluid deviat de un obstacol, asupra acestuia.
Pentru explicarea formării acestei forţe, se consideră un cilindru dispus
într-un curent de fluid uniform, astfel încât generatoarea lui este perpendiculară
Cap. 8. Acţiunea dinamică a fluidelor asupra corpurilor imersate 181 182 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Fig.8.10. Efectul Magnus

Fig.8.9. Mişcarea
fluidului în jurul sferei

Dacă se însumează presiunile de pe suprafaţa cilindrului se obţine o forţă

Dacă un cilindru este dispus într-un curent de fluid cu o curgere paralelă,
cilindrul este ocolit simetric faţă de axa de simetrie transversală şi în acest caz
nu apare forţă portantă, fig.8.10 a.
Dacă acest cilindru se introduce într-un mediu fluid şi se roteşte în jurul
axei longitudinale, atunci ca urmare a frecării cu fluidul înconjurător se va roti şi
acesta, sub forma unui vârtej potenţial, fig.8.10 b. Mişcarea se va numi cu
circulaţie, iar mărimea vârtejului va fi dată de circulaţia vitezei, care conform
relaţiei (3.26), exprimă integrala de-a lungul unei curbe închise.
În cazul când cilindrul care se roteşte este dispus în curentul cu mişcarea
paralelă, curgerea în jurul lui devine asimetrică, fig.8.10c. Datorită mişcării cu
circulaţie se măreşte viteza pe suprafaţa cilindrului, determinând scăderea
presiunii. Acest fenomen se numeşte efectul Magnus.
de presiune rezultantă, orientată în sus numită forţă portantă. După teorema
lui Kutta şi Jukowski forţa portantă se calculează cu relaţia:
P   v  (8.21)
Deci, această relaţie indică faptul că, oricând în jurul unui corp solid
există o circulaţie  apare o portanţă P , a cărei mărime este determinată de
intensitatea circulaţiei.

În aceleaşi condiţii de mediu şi dinamice (  şi v ), obţinerea unei circulaţii
cât mai mari se poate face pe două căi:
a) la corpurile simetrice geometric :

 prin amplasarea acestora asimetric faşă de direcţia lui v (cazul plăcii drepte);
 prin imprimarea unei mişcări de rotaţie în jurul axei de simetrie (cilindru,
sferă) – efectul Magnus:
b) la corpurile asimetrice geometric:
 prin determinarea pe cale teoretică şi experimentală a unor forme care să
ducă la circulaţii cât mai mari. Aceste forme geometrice se numesc profile
aerohidrodinamice.
În fig.8.11 se arată descompus, apariţia forţei portante pe un profil
aerodinamic, ca rezultat al suprapunerii unei mişcări potenţiale plane şi a unei
circulaţii  , cazurile a) respectiv b).
Cap. 8. Acţiunea dinamică a fluidelor asupra corpurilor imersate 183
Fig.8.11. Apariţia forţei
portante pe un profil
aerodinamic
Forţa portantă este rezultanta forţelor de presiune, ce apar pe feţele profilului.
Faţa superioară poartă numele de extrados, iar cea inferioară de intrados.
Profilul aerodinamic, prin construcţia sa, realizează o asimetrie în repartiţia
vitezelor pe suprafaţa sa, când este introdus într-un curent de fluid. Pe extrados
fluidul este accelerat, iar pe intrados frânat, fig.8.11 c. Ca urmare, din relaţia lui
Bernoulli, se deduce uşor că pe intrados apare a suprapresiune iar pe extrados o
depresiune. Va apare deci o circulaţie, adică o trecere a fluidului de la presiuni
mari spre presiuni mici, în jurul profilului. Deci circulaţia, care dă forţa portantă
se obţine şi prin forma profilului şi prin efectul Magnus.
Un interes deosebit prezintă pentru constructorii de avioane, de elicii de
nave, de elicoptere sau avioane cât şi de turbomaşini, corpurile care au o portanţă
mare şi o rezistenţă mică. Aceste corpuri profilate se numesc aripi portante.
Secţiunea unei asemenea aripi portante este un profil aerodinamic, fig.8.12.
Fig.8.12. Aripa portantă şi profilul
aerodinamic
184 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI
8.3. Profile aerodinamice
În fig. 8.13 se poate observa un profil aerohidrodinamic. Scheletul
profilului este linia mijlocie, formată prin unirea centrelor cercurilor înscrise în
interiorul profilului. Coarda profilului notată l uneşte extremităţile scheletului.
Bordul de atac este partea care vine prima în contact cu fluidul, iar partea
opusă este bordul de fugă. Bordul de fugă poate avea una din formele
constructive din figura 8.14.
Fig.8.13. Geometria
profilului aerodinamic
Fig. 8.14. Forme
constructive ale
bordului de fugă
Profilele de tip Jukowski au grosime zero la bordul de fugă şi sunt practic
irealizabile, fig.8.14 a. Profilele de tipul Karman-Treffz prezintă un unghi diedru
la bordul de fugă, fig 8.14 b, iar cele de tip Carafoli au bordul de fugă rotunjit,
fig. 8.14 c.
Conturul profilelor se dă prin coordonate, axa de referinţă se alege coarda
profilului, iar originea sistemului de coordonate este plasată în bordul de atac.
Pentru profilele simetrice, axa longitudinală este şi axă de simetrie.
Pentru generalizarea rezultatelor se obişnuieşte ca, geometria profilului
să se prezinte într-o formă adimensională, şi anume raportată la coardă.
Forma geometrică a profilelor se caracterizează prin parametri prezentaţi
în fig.8.15., care sunt:
 f/l – curbura sau săgeata maximă ( relativă ) – locul geometric al punctelor
situate la jumătatea grosimii;
 xf /l – poziţia săgeţii maxime ( relative );
 d/l – grosimea maximă relativă care este perpendiculară pe coardă;
 xd /l – poziţia relativă a grosimii maxime;
 ro /l – raza relativă a bordului de atac;
 2  – unghiul diedru al bordului de fugă.
Cap. 8. Acţiunea dinamică a fluidelor asupra corpurilor imersate 185 186 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

R
Cx  -coeficientul de rezistenţă (8.26)
v2
  lL
f 2
M
Cm  -coeficientul de moment (8.27)
Fig.8.15. Elemente v2
o   l2L

geometrice ale profilelor 2
Coeficienţii de portanţă şi rezistenţă reprezintă criterii de similitudine
de tip Newton.
d
În figura 8.16 este reprezentată schematic, repartiţia de presiune pe profil
şi coeficientul de presiune corespunzător, la un anumit unghi de incidenţă .

8.3.1. Caracteristicile aerodinamice ale profilelor

-
Pe conturul unui profil aerodinamic apar în general suprapresiuni pe intrados,
unde vitezele sunt mai mici şi depresiuni pe extrados datorită vitezelor mai mari.
Scriind ecuaţia lui Bernoulli între un punct situat la distanţă de profil şi +
unul de pe profil se obţine:
p v2 p v 2 Fig.8.16. Distribuţia de presiuni pe un
   (8.22) profil la incidenţă constantă
 2  2
sau :
p  p v2  v 2 v2   v 2 
  1     (8.23)
 2 2   v  
 
de unde se defineşte coeficientul de presiune:
p  p
Cp  (8.24) În figura 8.17 se prezintă influenţa unghiului de incidenţă asupra coeficientului
 2
v de presiune pentru un profil Jukovski 538.
2 La unghiuri de incidenţă nulă, repartiţia vitezelor, deci şi a coeficientului
Coeficientul de presiune este o mărime adimensională care, caracterizează de presiune este simetrică portanţa fiind nulă. La incidenţe diferite de zero
repartiţia de presiuni pe suprafaţa profilului şi reprezintă un criteriu de similitudine apare asimetria vitezelor şi implicit a presiunilor şi profilul devine portant.
de tip Euler. Modificarea formei diagramei coeficientului de presiune mai este
Distribuţia de viteze, respectiv de presiuni depinde de unghiul de incidenţă influenţată şi de regimul dinamic al mişcării fluidului, deci de numărul Reynolds
sau de atac , care reprezintă unghiul format de coarda profilului cu direcţia a cărui creştere influenţează, până la o anumită valoare limită, portanţa, după
neperturbată a curentului. Ca atare şi forţa şi momentul care acţionează asupra care repartiţia coeficientului de presiune se înrăutăţeşte.
profilului vor depinde de unghiul de atac. Variaţia coeficienţilor de portanţă, rezistenţă şi moment cu unghiul de
Aceste mărimi vor fi caracterizate de coeficienţii corespunzători: incidenţă  este prezentată în fig. 8.18.
P La unghiuri de incidenţă mari, curentul nu mai poate urmări suprafaţa
Cz  -coeficientul de portanţă (8.25) profilului şi se desprinde de acesta. Aceasta face ca rezistenţa să crească şi
v2 portanţa să scadă, datorită apariţiei de vârtejuri în spatele profilului, ceea ce
  lL
2 duce la menţinerea practic constantă a presiunii.
Cap. 8. Acţiunea dinamică a fluidelor asupra corpurilor imersate 187 188 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

8
6

2
Fig 8.17. Variaţia coeficientului de Fig.8.19. Polara profilului
presiune cu incidenţa 0

4
6

8.3.2. Aripa de anvergură finită

FIg.8.18 Caracteristicile
energetice ale unui profil sub
formă adimensională
În toate cazurile prezentate anterior, s-a considerat anvergura corpurilor
ca fiind infinită, L   , pentru că numai astfel circulaţia în jurul profilului nu este
influenţată şi intensitatea portanţei este constantă pe toată anvergura.
La aripile de lăţime (anvergură) finită, datorită diferenţelor de presiune
între cele două feţe, are loc o mişcare de fluid de pe intrados spre extrados şi
prin părţile laterale, fomându-se turbioni marginali, care se propagă până departe,
în aval de aripă, fig.8.20. Aceşti turbioni constituie cauza unor pierderi de
energie, care se adaugă la rezistenţa profilului. Această pierdere suplimentară

se defineşte ca rezistenţa indusă Ri şi a fost introdusă de Prandtl.

O altă diagramă reprezentativă pentru un profil este polara acestuia, fig.8.19, Fig.8.20. Turbionii
Cz  f Cx  . Limitele ei, superioară şi inferioară, indică apariţia desprinderilor marginali
puternice pe extrados şi respectiv - intrados.
Unghiul determinat de o dreaptă ce uneşte originea cu un punct de pe
polară determină coeficientul de alunecare (plutire):
Cx
  tg   (8.28)
Cz
Mărimea rezistenţei induse se determină ca şi în cazul celorlalte forţe:
1
iar f  determină fineţea aerodinamică. Cu cât  al unui profil este mai mic, v2
 Ri  C Xi  A (8.29)
cu atât rezistenţa este mai mică, raportată la portanţă. 2
Cap. 8. Acţiunea dinamică a fluidelor asupra corpurilor imersate 189 190 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

de unde, rezistenţa aerodinamică totală a profilului de anvergură finită este:

v2
Rt  R  Ri  C x  C xi  (8.30)
2
Deci, rezistenţa unui corp de anvergură finită,   L / l , se poate exprima
în funcţie de rezistenţa aripii de anvergură infinită,    (  fiind anvergura
relativă), prin relaţia coeficienţilor: Fig.8.22. Reţea
C x  C x  C xi (8.31) dreaptă de profile

Din fig.8.21, se observă că, pentru a obţine cu o aripă de anvergură finită

aceeasi forţă portantă, care se realizează cu o aripă de anvergură infinită,
trebuie mărită incidenţa aripii de anvergură finită:
      i (8.32)

unde  i este incidenţa autoindusă definită de Prandtl.

Fig.8.21. Caracteristica
energetică a aripii de
anvergură finită şi
incidenţa autoindusă
8.3.3. Reţele de profile aerodinamice
Prin reţea de profile se înţelege o succesiune ordonată de profile şi se
obţine, de exemplu, prin efectuarea unei secţiuni cilindrice prin paletajul unei
maşini hidraulice. Dacă aceasta este o turbină axială se obţine o reţea plană,
fig. 8.22.
Reţeaua plană de profile este infinită, deoarece fiecare profil este situat
între alte două. Curba care uneşte bordurile de atac ale profilelor se numeşte
frontul reţelei. Dacă frontul reţelei este o linie dreaptă, ca în fig. 8.22., reţeaua
este o reţea dreaptă de profile. O asemenea reţea este caracterizată, pe lângă
geometria profilelor din care este compusă, de pasul reţelei t , sau pasul relativ
t / l şi de unghiul de istalare  s .
Deosebirea dintre curgerea în jurul profilului izolat şi curgerea prin reţeua
plană este dată de faptul că la trecerea prin reţea curentul suferă o deviaţie,
astfel încât vitezele la mare distanţă înainte şi după reţea sunt diferite.
Componentele vitezei după o direcţie perpendiculară pe frontul reţelei sunt
egale, din ecuaţia de continuitate.
Deoarece reţeaua plană modelează o reţea rotitoare s-au notat cu w1 şi w2
vitezele relative. Viteza de antrenare a reţelei axiale la raza r este u  r   .
Viteza absolută faţă de un sistem de referinţă va fi conform fig.8.23.:
  
v u w (8.33)
În fig.8.23. sunt prezentate triunghiurile de viteze din amonte şi din aval
de reţea, iar in fig.8.24 s-au reprezentat suprapus vitezele la mare distanţă
(asimptotice) înainte şi după reţea.
Dacă v2  v1 , ca în figură, reţeua este deceleratoare sau de pompă, iar
dacă v2  v1 reţeaua este acceleratoare sau de turbină. Viteza vm poartă
numele de viteză meridiană.
Comportarea din punct de vedere energetic a unei reţele de profile este
caracterizată de polara reţelei, fig. 8.25. Aceasta reprezintă o caracteristică
care exprimă componenta favorabilă pentru reţea, deviaţia curentului exprimată
sub forma:
  1  2 (8.34)
sau sub forma coeficientului de deviaţie cinematică:
wu
u   ctg  2  ctg 1 (8.35)
vm
Cap. 8. Acţiunea dinamică a fluidelor asupra corpurilor imersate 191 192 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

funcţie de componenta nefavorabilă, pierderea hidraulică, exprimată prin coeficientul

de pierdere:
ptot1  ptot2

 2
vm
2

Fig.8.23. Cinematica
Fig. 8.25. Polara reţelei
curentului amonte şi aval
de reţeua dreaptă

Fig.8.24. Vitezele
asimptotice
 194 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Energia specifică totală a lichidului se poate exprima prin energia

9.
totală E raportată la greutatea fluidului G sau la masa M .
E p  v2  J 
e  z   m (9.1)
G g 2g  N 
E p  v2  J N m
y   gz     (9.2)
M  2  kg kg 
MAŞINI HIDRAULICE Deci:
 p  v 2   p  v 2 
H z    z  (9.3)
9.1. Introducere, definiţii, clasificare, parametri funcţionali 
 g 2 g   g 2 g 
e i
 2 2
Energia hidraulică este energia unui fluid incompresibil. p  v   p  v 
Y   gz    gz   (9.4)
Maşinile hidraulice sunt maşini de forţă, în care are loc transformarea   
2     2 
energiei hidraulice în energie mecanică şi invers.  e i
Generatoarele hidraulice sunt maşinile hidraulice care transformă energia Se observă legătura între cele două forme:
mecanică în energie hidraulică. Y  gH (9.5)
Motoarele hidraulice transformă energia hidraulică în energie mecanică.
Transformatoarele hidraulice sunt maşini în care apar transformări ale 3) Puterea utilă este puterea transferată lichidului:
energiei mecanice, cu anumiţi parametri în energie mecanică, cu alţi parametri, Pu   gQH (9.6)
prin intermediul energiei hidraulice, sau, a energiei hidraulice tot în energie hidraulică,
cu alţi parametri, prin intermediul energiei mecanice. 4) Puterea absorbită P reprezintă puterea aplicată maşinii pentru a realiza
În categoria generatoarelor hidraulice intră marea majoritate a tipurilor de pomparea lichidului.
pompe ca şi ventilatoarele care, deşi funcţionează cu gaze, au gradul de 5) Randamentul, caracterizează eficienţa transformării energetice:
comprimare redus. Pu
Motoarele hidraulice cuprind toate tipurile de turbine hidraulice.  (9.7)
Transformatoarele hidraulice la care energia mecanică îşi schimbă parametrii P
prin intermediul energiei hidraulice se numesc transmisii hidraulice, exemple fiind Funcţionarea motoarelor hidraulice este caracterizată de următorii
ambreiajele hidraulice, convetizoarele de cuplu etc. Dacă are loc o transformare a parametri energetici:
energiei hidraulice în energie mecanică şi din nou în energie hidraulică, se 1) Debitul reprezintă în acest caz, cantitatea de lichid care trece prin secţiunea
obţine un transformator hidraulic în circuit deschis. de intrare în unitatea de timp.
La turbomaşini există un curent continuu între secţiunea de intrare şi de 2) Căderea turbinei este energia specifică totală cedată de lichid, la trecerea
ieşire, transferul energetic realizându-se prin intermediul unui rotor, complet sa prin maşină şi deci este diferenţa dintre energia specifică totală a
scufundat în lichid, prevăzut cu palete profilate, ca de exemplu pompele lichidului de la intrare şi ieşire din maşină:
centrifuge sau axiale, turbinele hidraulice, etc.
Pentru caracterizarea funcţionării turbomaşinilor, corespunzător sensului de
 p  v 2   p  v 2 
H z    z  (9.8)
curgere a fluidului prin maşină se va nota cu i intrarea şi cu e ieşirea acesteia.  g 2 g   g 2 g 
 i e
Funcţionarea generatoarelor hidraulice este caracterizată de următorii 2 2
parametri energetici:  p  v   p  v 
Y   gz    gz   (9.9)
1) Debitul, definit prin cantitatea de fluid ce trece prin secţiunea de ieşire în   
2     2 
 i e
unitatea de timp. Debitul se exprimă în unităţi de volum (Q), de greutate (G)
sau de masă (M) raportate la unitatea de timp. 3) Puterea utilă Pu este puterea dezvoltată de maşină.
2) Înălţimea de pompare, care este energia specifică totală primită de lichid la 4) Puterea disponibilă sau puterea hidraulică este puterea cedată de lichid la
trecerea sa prin maşină şi deci este diferenţa dintre energia specifică totală a trecerea prin maşină :
lichidului de la ieşirea şi intrarea în maşină. P   gQH   QY (9.10)
Cap. 9. Maşini hidraulice 195 196 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

5) Randamentul: Debitul de lichid care circulă prin rotor este:

P
 u (9.11) Qt  Q  QP (9.17)
P
unde Q este debitul furnizat de pompă, iar Q p este debitul recirculat prin
În cazul mişcărilor rotative un parametru important este turaţia n, care
determină valorile debitului şi transferului de energie. Un alt parametru care se etanşările interioare şi cel pierdut pe la etanşarea arborelui.
introduce în cazul turbomaşinilor este diametrul rototrului. Dacă lichidul este nevâscos, energia specifică transferată acestuia în
În cadrul transferului energetic din maşină o parte este sub formă de absenţa disipaţiilor este H t sau Yt , adică teoretică.
energie potenţială de poziţie, o parte sub formă de energie potenţială de
presiune şi o parte sub formă de energie cinetică. Puterea teoretică Pt aplicată rotorului şi transmisă de acesta lichidului
Ponderea energiei potenţiale din energia totală se numeşte grad de nevâscos este:
reacţie R. Pentru generatoarele hidraulice este: Pt   gQt H t   QtYt (9.18)
 p   p   p  p Din această putere, la lichidele reale o parte este disipată datorită vâscozităţii
 z     z    gz     gz  
H st   g e   g  i   e   i lichidului. Astfel, energia specifică reală transferată lichidului este:
Rg    (9.12)
H H Y H  Ht   hp (9.19)
iar pentru motoarele hidraulice:
Y  Yt   gh p (9.20)
 p   p   p  p
 z     z    gz     gz  
H st   g i   g  e   i   e Puterea primită de lichidul real, vâscos, la trecerea prin rotor va fi:
Rm    (9.13)
H H Y Ph   gQt H (9.21)
Se observă că, gradul de reacţie este cuprins între valorile 0 şi 1. Dacă Se defineşte randamentul hidraulic astfel:
maşina are gradul de reacţie zero, este cu acţiune, energia transferată fiind
realizată de energia cinetică (cazul turbinelor Pelton). Dacă gradul de reacţie  gQt H H
h   (9.22)
este diferit de zero, se spune că maşina este cu reacţiune.  gQt H t H t
sau:
9.2. Principii de funcţionare, ecuaţii fundamentale, H H t   hp  hp
similitudine h   1 (9.23)
Ht Ht Ht
9.2.1. Transmiterea puterii în turbomaşini Y Yt   gh p  ghp
h   1 (9.24)
A) Cazul generatoarelor hidraulice Yt Yt Yt
Se consideră P, puterea aplicată la arborele pompei: Randamentul volumic are expresia de definiţie:
P  M  (9.14)  gQH  Qy Q Qt  Q p Qp
O parte din ea este consumată pentru învingerea frecării în lagăre, în sistemul v     1 (9.25)
 gQt H  Qt y Qt Qt Qt
de etanşare al arborelui, la frecarea dintre inelul şi coroana rotorului cu lichidul
din carcasă. Această putere disipată se notează cu PPm . Puterea rămasă efectiv iar randamentul global al pompei se scrie:
este puterea teoretică, ce se aplică rotorului: Pu  gQH  gQH  gQt H  gQt H t
     (9.26)
Pt  P  PPm (9.15) P P  gQt H  gQt H t P
Se defineşte randamentul mecanic, mărimea:   v  h  m (9.27)
P  PPm PPm Schema transmiterii puterii într-o pompă este prezentată schematic în
m  1 (9.16)
P P fig.9.1.
Cap. 9. Maşini hidraulice 197 198 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

P  PPQ  gHQ p Qp
v  1  1 (9.29)
P  gQH Q
P  PPQ  PPh  g(Q  Q p ) hp hp
h   1 1 (9.30)
P  PPQ  gH(Q  Q p ) H

P  PPQ  PPh  PPm PPm

m  1 (9.31)
P  PPQ  PPh P  PPQ  PPh
Ca şi în cazul pompelor randamentul total este:
  v  h  m (9.32)

9.2.2. Ecuaţia fundamentală a turbomaşinilor

Fig.9.1. Transmiterea puterii la pompe
B) Cazul motoarelor hidraulice
Ca şi în cazul generatoarelor hidraulice, în cel al motoarelor sau turbinelor
hidraulice modelul transformărilor energetice se reprezintă în mod asemănător,
ţinând cont de sensul acestei transformări, fig.9.2.
A) Mişcarea în interiorul rotorului şi principiul de funcţionare
Transferul energetic la turbomaşini se realizează prin intermediul unui element
numit rotor prevăzut cu palete. În fig.9.3 se prezintă construcţia unei pompe
centrifuge, împreună cu sensul de circulaţie al lichidului şi cel de rotaţie.
Fig.9.3. Elemente
componente
principale ale pompei

În fig.9.4 este redată forma caracteristică a unui rotor de pompă centrifugă.

Acest tip de rotor este format din două discuri profilate, între care sunt închise
paletele şi se numeşte rotor închis. Discul fixat pe arbore se numeşte coroană,
iar cel cu orificiul central pe unde intră lichidul, inel.
Rotoarele pot fi şi semiînchise dacă nu au în componenţă inelul sau
deschise dacă paletele nu sunt prinse între coroană şi inel (lipseşte coroana).
Muchiile de intrare ale paletelor sunt dispuse pe o suprafaţă de revoluţie,
Fig.9.2. Transmiterea puterii la motoare numită suprafaţă de intrare, iar muchiile de ieşire sunt dispuse tot pe o
Astfel: suprafaţă de revoluţie numită suprafaţă de ieşire.
Fenomenul curgerii în interiorul rotorului între două palete consecutive,
Pu  P  PPQ  PPh  PPm (9.28) 
care formează canalul rotoric, se petrece la o viteză unghiulară  constantă.
Cap. 9. Maşini hidraulice 199 200 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Fig.9.4. Secţiuni prin

rotor

Fig.9.6. Schema
curgerii prin rotor

Se consideră două sisteme de referinţă: un sistem de referinţă inerţial

considerat fix şi un sistem legat de rotor, neinerţial. Mişcarea fluidului prin
rotor, raportată la un sistem de referinţă inerţial, este mişcarea absolută şi va

fi caracterizată prin viteza absolută v . Mişcarea fluidului prin rotor, raportată la
sistemul neinerţial este mişcarea relativă şi este caracterizată prin viteza
relativă w . Conform algoritmului de compunere a vectorilor viteză, pentru viteza
absolută se poate scrie:
  
v wu (9.33)

unde u este viteza de transport, constantă în timp la raza considerată:
  
u  r  (9.34)
Desfăşurând o secţiune cilindrică prin rotor efectuată la raza r, se obţine
imaginea din fig.9.5. Se observă canalele interpaletare şi variaţia vitezei relative
şi a presiunii în acestea.
a) b)
Fig.9.7. Triunghiurile de viteze
  
Fig.9.5. Secţiune În acelaşi mod se descompune viteza v2 în u 2 şi w2 , viteza relativă
cilindrică desfăşurată tangentă la ultimul element al paletei.

prin rotor Vitezele în plan meridian v m vor fi egale conform ecuaţiei de continuitate.
 
Unghiurile 1 şi  2 formate de vectorii w1 şi w2 cu direcţiile tangenţiale sunt
unghiurile vitezelor relative şi constituie în acelaşi timp şi unghiurile paletei.
Particula fluidă intrată în rotor, va fi accelerată de forţa centrifugă şi va
Particulele de fluid intră în rotor, fig.9.6, prin suprafaţa cilindrică de rază parcurge o traiectorie relativă A1 AA2 şi o traiectorie absolută A1 AA2 . De exemplu,
 
r1 , cu viteza v1 ,înclinată cu unghiul 1 în raport cu viteza periferică u1 şi ies particula din punctul A , de pe traiectoria relativă va ajunge în punctul A faţă

prin suprafaţa cilindrică de rază r2 cu viteza v 2 înclinată cu unghiul  2 faţă de de un observator fix, deoarece chiar punctul A s-a deplasat în A , fiind mişcat
  cu viteza de antrenare u A    rA .
direcţia tangenţială. Viteza absolută v1 se descompune în viteza periferică u1 şi
 În fig.9.8 se arată poziţia elementelor componente ale triunghiurilor de
viteza relativă w1 tangentă la primul element al paletei, fig.9.7a.
viteze faţă de paletă la o pompă centrifugă cu intrare normală.
Cap. 9. Maşini hidraulice 201 202 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI
    
M   Q (r2  v2  r1  v1 ) (9.41)
Deci, paletele deviind curentul, duc la modificarea momentului
cantităţii de mişcare între intrare şi ieşire.
Puterea furnizată de rotor lichidului este:
Fig.9.8. Triunghiurile de P  M  (9.42)
viteză la o pompă cu adică:
intrare normală (9.43)
P   Q (vu 2 r2   vu1r1)
P   Q (vu 2u 2  vu1u1 ) (9.44)
În cazul când în maşină nu există disipaţie vâscoasă, adică lichidul este
ideal, puterea utilă se numeşte teoretică. În cazul pompelor.
Put   QH t   Q Yt (9.45)
B) Stabilirea ecuaţiei fundamentale a turbomaşinilor
Dacă se divizează rotorul unei turbomaşini, în cazul de faţă o pompă Ea este egală cu puterea furnizată lichidului de rotor:
centrifugă, în rotoare elementare, atunci curgerea lichidului în fiecare rotor  gQH t   Q Yt   Q (vu 2u 2  vu1u1 ) (9.45a)
elementar determină o schimbare a modulului şi direcţiei vitezei absolute de la
  gH t  Yt  u 2vu 2  u1vu1 (9.46)
intrare v1 în v2 de la ieşire, ceea ce conduce la schimbarea componentei
tangenţiale vu1  v1 cos 1 în vu 2  v2 cos  2 şi de asemenea, la schimbarea care exprimă ecuaţia fundamentală a turbomaşinilor pentru cazul generatoarelor
momentului vitezelor periferice din r1v1 cos 1 în r2 v2 cos  2 . hidraulice. Indicele t în cazul lui H t şi Yt arată că valorile sunt teoretice
deoarece fluidul a fost considerat nevâscos.
Multiplicând aceste produse cu cantitatea de fluid elementară, care intră
 1dt respectiv dm 2 dt , se În cazul motoarelor hidraulice, ecuaţia fundamentală a turbomaşinilor
şi iese in unitatea de timp dt din rotorul elementar, dm este:
obţine componenta după direcţia tangenţială a momentului cinetic: gH t  Yt  u1vu1  u 2vu 2 (9.47)
dK u  r2v2 cos  2 dm 2 dt  r1v1 cos 1dm 1dt (9.35) Legătura între mărimile teoretice şi cele reale este, în cazul generatoarelor
dar hidraulice (pompelor), următoarea:
dm 1  dm 2  dm (9.36)
H  Ht   hp (9.48)
rezultând:
dK u  ( r2v2 cos  2  r1v1 cos 1 ) dm dt (9.37) Y  Yt   gh p (9.49)
Conform teoremei momentului cinetic, derivata în raport cu timpul este unde  hp sunt disipaţiile care apar în pompă.
egală cu cuplul rotorului sau sistemului material:
Randamentul hidraulic caracterizează pe de-o parte, mărimea
dK u disipaţiilor din maşina hidraulică:
dM   ( r2 v2 cos  2  r1v1 cos 1 ) dm (9.38)
dt H Y  h p  1   gh p
h   1 (9.50)
Integrând pe întreaga secţiune de intrare şi ieşire se obţine: H t Yt Ht Yt
M   Q (r2v2 cos  2  r1v1 cos 1 ) (9.39) În cazul motoarelor hidraulice numai o parte din energia lichidului este
unde m   Q este debitul masic total. transformată în lucru mecanic util , datorită disipaţiilor. Astfel:
Ţinând cont de expresiile proiecţiilor tangenţiale vu1 şi vu 2 se poate scrie: H  Ht   hp (9.51)
M   Q (r2vu 2  r1vu1 ) (9.40) Y  Yt   gh p (9.52)
Aceasta este proiecţia după direcţia tangenţială a momentului cantităţii de mişcare: În acest caz randamentul hidraulic este:
Cap. 9. Maşini hidraulice 203 204 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

H t Yt  h p  1   gh p În cazul rotorului de pompă fără stator, cu intrarea normală cos 1  0 şi

h   1 (9.53) ecuaţia fundamentală se poate scrie:
H Y H Y
Rotorul este prevăzut cu 6...12 palete ce ghidează curentul de fluid. Dacă gH t  Yt  u2v2 cos  2  u2vu 2 (9.61)
distanţa dintre două palete consecutive ar fi infinit mică, toate particulele de Analog în cazul turbinelor, fig.9.10, ecuaţia fundamentală se poate scrie:
fluid ar avea traiectorii ce ar coincide cu forma paletei.
Deci, datorită numărului infinit de palete, repartiţia vitezei relative în spaţiul gH t  Yt  u1vu1 (9.62)
interpaletar este constantă. Aceasta arată că transferul energetic este realizat
prin intermediul unui câmp de forţe, echivalent ca efect sistemului de palete de
grosime foarte mică şi număr infinit. Rotorul se numeşte în acest caz rotor cu
9.2.3. Similitudinea turbomaşinilor
număr infinit de palete de grosime infinit mică. Teoria similitudinii turbomaşinilor pune bazele încercărilor pe modele şi
Ecuaţia fundamentală a turbomaşinilor în acest caz, pentru o pompă permite normalizarea şi construcţia în serie a turbomaşinilor cu caracteristici
centrifugă, se obţine din relaţia: hidrodinamice determinate anterior. Prin aplicarea acestei teorii se defineşite şi
M     gQH t (9.54) turaţia specifică a turbomaşinilor.
Din triunghiul de viteze se poate scrie:
gH t  vu 2u 2  vu1u1  Yt (9.55)
vu 2  vm 2 ctg  2 (9.63)
În cazul turbinelor, aceasta are expresia: wu 2  v m2 ctg  2 (9.64)
gH t  u1vu1  u 2vu 2  Yt (9.56) u 2  vu 2  wu 2  vm2 (ctg  2  ctg  2 ) (9.65)
Dacă se aplică teorema lui Pitagora generalizată în triunghiurile vitezelor Se fac înlocuiri în ecuaţia (9.61), cazul rotorului de pompă cu intrare normală:
din fig.9.7, se ţine cont de:
gH t  u 2vu 2  u 2vm2 ctg  2 (9.66)
w 2  u 2  v 2  2uv cos   u 2  v 2  2uvu (9.57)
ctg  2
u 2  v 2  w2 gH t  u 22 (9.67)
uvu  (9.58) ctg  2  ctg  2
2
Înlocuind (9.58) în expresiile ecuaţiei fundamentale a turbomaşinilor se obţine: Raportul între înălţimea de pompare pentru un număr infinit de palete şi
pentru un număr finit se poate scrie:
u 22  u12 v22  v12 w12  w22
gH t  Yt    (9.59) H t
2 2 2 1 p (9.68)
Ht
u12  u 22 v12  v22 w22  w12
gH t  Yt    (9.60) Coeficientul p depinde de numărul de palete, de lungimea şi înclinarea lor. În
2 2 2 literatură există mai multe relaţii aproximative, obţinute din date experimentale.
formele în viteze pentru o pompă, respectiv turbină a ecuaţiei fundamentale Astfel Pfleiderer propune:
a turbomaşinilor.    r 2
Dacă înaintea rotorului nu există un stator cu palete care să modifice direcţia p  k 1  2  2 (9.69)
curentului, se admite intrarea ca fiind normală. În acest caz v1  vm1 , fig 9.9.  60  zS
 
unde k  0,65  1,2 , depinzând de tipul de pompă. În calcule orientative se pot
accepte valori ale lui p în intervalul (0,20...0,45).
Deoarece pentru o pompă dată, la regimul nominal de funcţionare, g ,
 2 ,  2 , 1  p , sunt constante se poate scrie:
2
 D n 
gH t  C u 22  C  2  (9.70)
Fig.9.9. Intrarea normală la pompe Fig.9.10. Ieşirea normală la turbine  60 
Cap. 9. Maşini hidraulice 205 206 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

gH t  k H D22 n 2 (9.71) Pu h
P   k H D 2 n 2 k Q D 3n (9.82)
Aplicând un raţionament analog, se ajunge la acelaşi rezultat şi pentru un rotor  
de turbină.  
Debitul de lichid care iese din rotor este: P  h kQ k H  D 5n 3  h k P  D 5 n 3 (9.83)
 
Q   D2b2 vm 2   D2b2v2 sin  2 (9.72) Scara puterilor pentru două pompe asemenea este:
Aplicând teorema sinusului în triunghiul de viteze de la ieşire în forma: 5 3
P1 1 h1 1  D1   n1 
u2 v      (9.84)
 2 (9.73) P2 2 h 2  2  D2   n2 
sin ( 2   2 ) sin 2
rezultă: Dacă randamentele sunt egale:
5 3
sin  2 sin  2 P1 1  D1   n1 
Q   D2 b2 u 2 (9.74)      (9.85)
sin ( 2   2 ) P2  2  D2   n2 
şi:
sin 2 sin  2 b sin  2 sin  2 1 3 Din aceste relaţii, dacă se consideră cazul unei aceiaşi maşini ( D1  D2 )
Q   b2 D2 r2    2 D2  (9.75)
funcţionând la două turaţii diferite, fluidul de lucru fiind acelaşi, rezultă:
sin ( 2   2 ) D2 sin ( 2  2 ) 2
Deci: Q1 n
 1 (9.86)
Q  CQ D 3   k Q D 3 n (9.76) Q2 n2
Constantele kQ şi k H realizează o legătură între caracteristicile funcţionale, 2
H 1  n1 
  (9.87)
geometrice şi cinematice ale turbomaşinii. H 2  n 2 
Pentru două pompe asemenea geometric, care funcţionează în condiţii
3
cinematice asemenea, coeficienţii k Q şi k H sunt invarianţi. Se pot scrie relaţiile P1  n1 
  (9.88)
de similitudine dintre două pompe: P2  n 2 
2 2
H t1  D1   n1 
    (9.77)
H t 2  D2   n2  9.1.3. Turbopompe
sau
2 2 9.3.1. Clasificarea turbopompelor
 h1 H 1  D1   n1 
    (9.78)
 h 2 H 2  D2   n2 
Turbopompele se clasifică cu ajutorul numărului caracteristic:

Dacă h1  h2 , rezultă: 2 n Q 2 n Q

k 34
 (9.89)
H1  D1 
2
 n1 
2
gH  y3 4
    (9.79)
H 2  D2   n2  unde toate mărimile sunt introduse în sistemul internaţional, iar turaţia în rotsec.
3 Se mai utilizează pentru clasificare şi turaţia caracteristică n q şi turaţia
Q1  D1  n1
  (9.80) specifică n s care se mai numesc şi rapiditate cinematică respectiv rapiditate
Q2  D2  n2 dinamică. Aceste mărimi se obţin din criteriile de similitudine prin eliminarea
Puterea absorbită de o pompă este: diametrului. Astfel:
Pu  gQH  gQh H t n Q
P   (9.81) nq  (9.90)
   H3 4
Cap. 9. Maşini hidraulice 207 208 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

n P Dacă se admite cazul unei intrări normale, care asigură un transfer energetic maxim:
ns  54
(9.91)
H vu1  0 (9.95)
se poate scrie:
Turaţia caracteristică nq a unei pompe este turaţia unei pompe asemenea
gH t  Yt  (uvu ) 2  u 2vu 2 (9.96)
cu cea dată şi care utilizează un debit egal cu unitatea realizând o înălţime de
pompare H  1 J N  1 m . Din triunghiul de viteze de la intrare, fig.9.11, rezultă:
Turaţia specifică n s poate fi exprimată utilizând în expresia (9.91) puterea P v1
1 p  arctg (9.97)
în cai putere, în care caz se obişnuieşte notaţia n sCP . Aceasta este turaţia unei u1
pompe asemenea geometric cu cea dată şi care dezvoltă o putere de 1CP la o
înălţime de pompare de H  1 J N  1 m .
Considerând lichidul de lucru apa şi exprimând mărimile în unităţi SI (cu
excepţia puterii), rezultă următoarea relaţie de legătură între aceste mărimi:
nsCP  3,65 nq  133k (9.92)

În cazul exprimării puterii în kW turaţia specifică se notează n sKW şi:

nsCP  1,16 nsKW (9.93)
În tabelul 9.1 sunt prezentate tipurile constructive ale pompelor în funcţie de
n sCP , k şi nq .
Tabelul 9.1
Se observă din tabel, că pompele centrifuge acoperă un larg domeniu
de funcţionare: k  0,2  0,6 sau nsCP  40  500 , respectiv nq  11 35 .
9.3.2. Influenţa unghiului 2 asupra înălţimii de pompare
Dacă se notează prin indicii 1 şi 2 secţiunile de intrare, respectiv ieşire, din
rotor, ecuaţia fundamentală a turbomaşinilor în cazul unei pompe centrifuge are forma:
gH t  Yt  (uvu ) 2  (uvu )1 (9.94)
Fig.9.11.Triunghiul de viteze la Fig.9.12.Triunghiul de viteze la ieşire
intrarea normală
Valoarea unghiului 1 p este subordonată condiţiei intrării fără şoc pe paleta
rotorului. În general unghiul 1p are valori uzuale cuprinse între 10...12. Valoarea
optimă din punct de vedere cavitaţional este cuprinsă în intervalul 14...18.
La ieşirea din rotor, curentul părăseşte paleta după o direcţie tangentă la
suprafaţa acesteia, conform unghiului constructiv  2 p , fig.9.12.
Din triunghiul de viteze de la ieşire se observă că v2u (şi deci şi H t  )
creşte o dată cu mărirea lui  2 :
v2 m
v 2u  u 2  (9.98)
tg  2
 v 
gH t  u 2  u 2  m 2  (9.99)
 tg  2 
În cazul ieşirii, ecuaţiile de care se dispune nu permit calcularea tuturor
componentelor vitezelor. De cele mai multe ori se alege unghiul de ieşire  2 , de
aceea ar fi oportun să se determine dacă acest unghi trebuie să fie mai mic sau
mai mare de 90. Pentru aceasta se consideră trei rotoare de dimensiuni egale,
care se rotesc cu aceeaşi viteză unghiulară  şi au acelaşi unghi 1 la intrare
şi au unghiurile  2 de la ieşire diferite, fig.9.13.
Sub fiecare rotor s-a reprezentat canalul interpaletar. Se observă că pentru
ca unghiul de conicitate din difuzoare să nu depăşească 8...12, condiţie care
nerespectată conduce la desprinderea curentului de pereţi şi deci la pierderi
mari, trebuie ca 2  90.
Cap. 9. Maşini hidraulice 209 210 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Fig.9.13. Influenţa unghiului Fig.9.14. Variaţia

2 asupra formei canalului energiei specifice
totale şi dinamice
interpaletar

Deoarece pentru o pompă se cere obţinerea energiei în special sub

Deci din punctul de vedere al randamentului pompei, soluţia cea mai bună este formă de componentă potenţială de presiune şi nu sub formă de energie
 2  90 adică palete întoarse înainte. cinetică, rezultă că unghiul  2 este raţional să fie sub 90.
Pentru a examina, sub aspectul înălţimii de pompare, diferenţele între cele Aceasta se observă deoarece H st  este mai mare decât H d  pentru
trei tipuri de rotoare se analizează gradul de reacţie pentru cele trei cazuri,
ştiind că: valori până la  2  45.
v1  vm1  vm2 (9.100) Deci:
 înălţimea de pompare creşte cu 2 ;
v22  v12 v22  vm2 2 vu22
Hd    (9.101)  pentru 2  45 înălţimea de pompare dinamică este tot mai mare;
2g 2g 2g
 pentru  2 cuprins între 20...45 înălţimea de pompare statică (energia
H t   H st   H d  (9.102) specifică potenţială) este mai mare decât cea dinamică.
Aşadar H d   f (vm ) este o parabolă. Valorile optime pentru  2 sunt cuprinse între 28...30. Soluţiile constructive
Gradul de reacţie al rotorului cu număr infinit de palete va fi: cu  2  90 se utilizează la ventilatoare deoarece se vehiculează mase mari de
aer la presiuni scăzute.
vu22
H st  H t   H d  u 2 vu 2 
R    2 (9.103) 9.3.3. Variante constructive
Ht  Ht  u 2 vu 2
Din multitudinea soluţiilor constructive, care ilustrează tipurile de turbopompe
 v  prezentate în tabelul 9.1, s-au ales pentru exemplificare două tipuri, o pompă
vu 2  u 2  u2 
 2  1v centrifugă monoetajată şi o pompă axială.
R   1  u2 (9.104)
u 2 vu 2 2 u2 A) Pompa centrifugă
În figura 9.15 este prezentată o pompa centrifugă cu rotor normal, în
Se observă că gradul de reacţie variază între 1 şi 0 dacă vu 2 este
construcţie clasică, cu posibilitate de antrenare directă de la un motor electric
cuprinsă între 0 şi 2 u 2 . sau termic, prin intermediul unui cuplaj sau a unei transmisii.
În fig.9.14 este reprezentată variaţia energiei specifice totale şi a energiei Organul activ este rotorul (1), care transmite către lichidul de lucru energia
specifice dinamice în funcţie de vu 2 . Se observă că situaţia vu 2 = u 2 corespunde hidraulică. Antrenarea se face prin intermediul arborelui (2), pe care rotorul este
unghiului de la ieşire  2  90 . Pentru vu 2  u 2 corespunde un unghi  2  90, montat în consolă. La ieşirea din rotor, lichidul parcurge un colector, care în proiecţie
meridiană are o formă de cochilie de melc, purtând numele de cameră în spirală (3).
iar pentru vu 2 > u 2 corespunde un unghi  2 > 90. Trecerea arborelui prin carcasă se face prin intermediul unei etanşări, aici soluţia
Cap. 9. Maşini hidraulice 211 212 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

fiind o presetupă (4). Arborele se află sprijinit pe două lagăre cu rulmenţi (5), cu
role sau bile, ce preiau şi forţa axială, aflate într-o carcasă (6). Pentru fixarea 9.3.4. Curbe caracteristice
pompei sunt prevăzute două tălpi (7), una ataşată corpului de lagăr şi una Funcţionarea unei pompe este determinată dacă se cunosc următoarele
corpului pompei (sub camera în spirală). curbe caracteristice:
H  f (Q ), P  f (Q),   f (Q) (9.105)
la turaţie constantă.
Curbele caracteristice pot fi determinate teoretic şi experimental.
A) Determinarea teoretică a curbei caracteristice H = f(Q)
Se consideră o pompă centrifugă care funcţionează la o turaţie constantă.
Admiţând cazul intrării normale care asigură un transfer energetic maxim ,
ecuaţia fundamentală are forma:
gH t   u 2 vu 2 (9.106)
La rotorul cu număr infinit de palete, curentul de lichid urmăreşte direcţia
paletelor. La ieşire unghiul după care curentul relativ părăseşte rotorul este  2 .
gH t   u 2 vu 2  u 2 (u 2  vm 2 ctg  2 ) (9.107)
Q
vm 2  (9.108)
 D2 b2
Fig.9.15. Pompa centrifugă  Q 
gH t   u2vu 2  u2  u2  ctg 2  (9.109)
  D2b2 
Deci, între înălţimea de pompare corespunzătoare numărului infinit de
palete, şi debit există o dependenţă liniară ce depinde de unghiul  2 , fig. 9.17.

Fig. 9.17. Înălţimea de pompare

Fig.9.16. Pompa axială pentru număr infinit de palete
Pompa axială
În figura 9.16 este reprezentată schematic o pompă axială. La pompa axială,
organul activ este un rotor (1) echipat cu palete profilate, în număr de 4-8, de
obicei având posibilitatea de reglare a poziţiei lor unghiulare, denumită unghi
de instalare, notat cu  S . Arborele de antrenare (2) străbate şi în acest caz
În cazul unui număr finit de palete, ghidarea curentului nu mai este perfectă,
carcasa (7), prin etanşarea cu prestupă (8). În vederea împiedecării transmiterii ci există o variaţie a vitezei pe secţiunea canalului dintre palete. Astfel, energia
vârtejului generat de rotor, înspre avalul conductei de refulare, există un specifică transferată lichidului este mai mică:
postator (3), format din palete profilate fixe, iar după acesta se află camera de
refulare (6) de formă tronconică. Aspiraţia se realizează prin intermediul unui gH t 
1 p (9.109)
cofuzor (4), care se îmbină cu camera rotorului (5). gH t
Cap. 9. Maşini hidraulice 213 214 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Se observă că înălţimea teoretică de pompare depinde liniar de debit. Astfel, pierderile totale din pompă sunt:
Ea reprezintă energia specifică în cazul unui lichid ideal nevâscos. Pentru 2
determinarea înălţimii de pompare reale, mai trebuie estimate pierderile în 2  Q 
pompă. Acestea se împart în două categorii:  h p  h p1  h p 2  k1Q  k 2 1   (9.115)
 QN 
 o categorie generată de frecări, modificări de secţiune şi de direcţie, fiind
proporţionale cu pătratul debitului: Pe baza acestor relaţii se poate trasa curba H  f (Q ) , numită şi curbă de
funcţionare a pompei fig.9.19.
n
li vi2 m v 2j
hp   i   j  ki Q 2 (9.110)
i=1 d i 2 g j=1 2 g
 o a doua categorie sunt pierderile prin şoc.
Pierderile prin şoc apar datorită faptului că, la debite diferite de cel nominal,
unghiul de intrare al curentului este diferit faţă de unghiul constructiv al paletei,
fig.9.18.
Fig.9.19 Trasarea
caracteristicii
pompei

Fig.9.18. Triunghi
de viteze pentru
pierderile prin şoc

Aceasta presupune precizarea valorilor constantelor k1, k 2 şi a lui p .

Obţinerea acestor valori ca funcţie de debit conduce la stabilirea unor legături

Apare astfel un vector viteză de şoc ws , în triunghiul de viteze de la intrare, între parametri constructivi şi regimul de funcţionare, benefice pentru
cum se vede şi din figură, în cazul când debitul este mai mic decât debitul determinarea cu precizie a performanţelor pompelor în întreg domeniu de
funcţionare. Acest lucru se realizează destul de greu, de aceea, de multe ori
nominal Q N . Pierderile produse de viteza de şoc sunt de forma:
este recomandabilă obţinerea pe cale experimentală a caracteristicilor energetice
ws2 ale unei pompe.
hp2  k (9.111)
2g B) Determinarea experimentală a curbelor caracteristice energetice
Din asemănarea triunghiurilor de viteze rezultă: Pompa se montează într-o staţiune de încercări, fig.9.20. Aceasta cuprinde
următoarele elemente: 1 - pompa; 2 - motorul electric de antrenare; 3 - rezervor;
ws v1QN  v1 vm1QN  vm1 4 - vană pentru reglaj; 5 - vană de alimentare a rezervorului; 6 - manometru;
  (9.112)
u1 v1QN vm1QN 7 - anovcuumetru; 8 - debitmetru; 9 - tahometru pentru măsurarea turaţiei;
10 - trusă watmetrică pentru măsurarea puterii.
  Staţiunea prezentată este în circuit închis. Ea poate funcţiona şi în circuit
v
ws  u11  m1   u 1  Q 
 (9.113) deschis dacă unul din rezervoare, de la aspiraţie sau de la refulare, este în
 vm1Q  1 QN 
 N  contact cu atmosfera.
Deci: Pe baza rezultatelor experimentale se trasează prin puncte caracteristicile
2 H  f (Q) şi P  f (Q) şi în urma calculelor şi   f (Q) .
 Q 
h p2  k 2 1  
 (9.114) Punctul de funcţionare nominal corespunde randamentului maxim la
 QN  n = constant.
Cap. 9. Maşini hidraulice 215 216 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Q1 n1
 (9.117)
Q2 n2
3
n 
P2  P1  2  (9.118)
 n1 
Înlocuind raportul turaţiilor în relaţiile înălţimii de pompare şi puterii se obţine:
H1
H2   Q22 (9.119)
Q12
P1
P2   Q23 (9.120)
Q13
Fig.9.20. Schema staţiunii pentru încercarea pompelor adică două puncte aparţinând curbelor n1 şi n2 sunt puse în corespondenţă prin
intermediul unor parabole de gradul doi respectiv o cubică, cu vârful în originea
9.3.4.1. Caracteristicile turbopompelor la diferite turaţii sistemului de coordonate.
Se obişnuieşte să se reprezinte curbele de funcţionare ale unei pompe,
Se presupun cunoscute caracteristicile energetice ale unei pompe. Pentru la diferite turaţii sub forma unei diagrame universale. Aceasta reprezintă
determinarea caracteristicilor ei la altă turaţie există două soluţii: dependenţele H  f (Q ) pentru diferite turaţii, peste care s-au suprapus curbele
 încercarea ei în staţiune la turaţia dorită;
de egal randament şi au ca parametru diametrul rotorului D , fig. 9.23.
 utilizarea relaţiilor de similitudine ale turbopompelor în vederea transpunerii
rezultatelor la altă turaţie.

1
1
1 2
1
1 3 2
1 3

2 2 2

2 1 1 2 Fig.9.23. Trasarea caracteristicii universale

Fig.9.21. Caracteristica înălţimii de Fig.9.22. Caracteristica de putere la
pompare la altă turaţie altă turaţie 9.3.5. Funcţionarea pompelor centrifuge în reţea
Se cer curbele H  f (Q ) şi P  f (Q ) la o turaţie n 2 care se presupune În cazul unei instalaţii de pompare, se poate exprima înălţimea de pompare
în funcţie de caracteristicile ansamblului în care funcţionează. Se consideră
mai mică decât n1 .
pentru aceasta o pompă centrifugă care vehiculează lichidul între două rezervoare,
2
n  de aspiraţie şi de refulare prin intermediul unui sistem de conducte, fig.9.24.
H 2  H 1  2  (9.116) Aplicând ecuaţia energiei între nivelul lichidului din rezervorul de aspiraţie
 n1  şi secţiunea de intrare în pompă se poate scrie:
Cap. 9. Maşini hidraulice 217 218 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

pi vi2 p v2 iar
zi    z a  a  a  h pa (9.121)
 g 2g  g 2g ve2  vi2 2  1 1 
  2 Q 2 (9.126)
Pentru conducta de refulare: 2g 2 g  S e S e 
 2

Deci:
pe  pi
H  ze  zi   kQ 2 (9.127)
g
Dar z e  zi  H g reprezintă înălţimea geometrică de pompare, iar pe-i  pe  pi
diferenţa de presiune între cele două rezervoare şi atunci se poate scrie:
pe-i
H  Hg   kQ 2 (9.128)
g
Dacă rezervoarele sunt deschise sau au presiuni egale:
Fig.9.24. Funcţionarea pompei
în reţea H  H g  k Q2 (9.129)
Relaţia aceasta poate fi reprezentată grafic în sistemul de coordonate
H  Q şi se numeşte caracteristică exterioară spre deosebire de caracteristica
pompei, denumită curbă caracteristică interioară. La intersecţia lor se găseşte
punctul de funcţionare al ansamblului pompă - reţea de conducte , fig.9.25.

pr vr2 p v2
zr    ze  e  e  h pr (9.122) Fig.9.25. Funcţionarea
 g 2g  g 2g pompei în reţea
unde hpa şi hpr reprezintă pierderile pe conducta de aspiraţie, respectiv refulare.
Prin însumarea relaţiilor de mai sus rezultă:
pr  pa vr2  va2 p  pi ve2  va2
zr  za    ze  zi  e   h pa  h pr (9.123)
g 2g g 2g
sau:
Pentru o reţea de conducte k are o valoare constantă, deci curba
p  pi ve2  vi2 caracteristică este unică. Dacă pe reţea există un organ de obturare valoarea
H  ze  zi  e   h pa  h pr (9.124)
g 2g lui k se modifică prin manevrarea acestuia.
Dar
 l  9.3.6. Cuplarea pompelor în paralel şi în serie
l v 2   
 d Q 2 Cuplarea a două sau mai multe pompe este des utilizată în practică pentru a
h pa  h pr        (9.125)
 d  2g  2 gS 2  spori debitul sau presiunea de pompare. Există două moduri de cuplare şi anume,
 
  în paralel şi în serie, fig.9.26a,b.
Cap. 9. Maşini hidraulice 219 220 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Se pot lega în paralel şi pompe având curbele caracteristice diferite, cu condiţia

ca în punctul de întâlnire a conductelor să se stabilească un regim de presiuni egale.
B) Cuplarea în serie
Se consideră şi acum, pentru simplificare, cazul unor pompe cu caracteristici
identice. Problema se pune atunci când caracteristica reţelei se află deasupra
caracteristicii pompei. Cuplarea în serie se face pentru a mări sarcina hidraulică
(înălţimea de pompare) a fluidului debitat de ansamblu. În acest caz debitul
cuplajului va fi Qc  Q1  Q2 ,deoarece pompele sunt montate una după alta,
fig.9.26b, iar H c  H1  H 2 .
În fig.9.28 se observă că principiul de construcţie a caracteristicii cuplajului
este acela de a însuma coordonatele fiecărui debit în parte. Cuplarea în serie a
două pompe diferite se face la fel, ţinând cont că H c  H1  H 2 şi Qc  Q1  Q2 .
a) b)
Fig.9.26. Cuplarea pompelor în paralel şi serie

A) Cuplarea în paralel
Se consideră două pompe identice cuplate în paralel. Ele au aceeaşi
caracteristică. Din schema de montaj, fig.9.26a, se observă că sarcina ansamblului Fig.9.28. Caracteristica
este aceeaşi cu sarcinile celor două pompe H c  H1  H 2 , iar debitul va fi cuplajului în serie
Qc  Q1  Q2 . Analiza comportării montajului se face grafic, cu ajutorul caracte-
risticilor interioare ale pompelor.
În fig.9.27 se observă că, cele două pompe fiind identice, vor avea aceeaşi
caracteristică interioară, iar caracteristica cuplajului se obţine prin însumarea
debitelor corespunzătoare la diferite sarcini. Dacă cuplarea pompelor se face la
o reţea cu caracteristica cunoscută CR , atunci Cs este punctul de funcţionare al
unei singure pompe pe reţea şi Fc cel al cuplajului.
9.3.7. Reglarea sistemelor de pompare
Adaptarea parametrilor sistemului de pompare la nevoile consumatorilor
se face prin modificarea caracteristicii interioare sau prin modificarea
caracteristicii exterioare astfel încât la intersecţia lor să rezulte perechea de
valori H şi Q la care funcţionează sistemul.
A) Reglarea cu ajutorul unei vane dispuse pe conducta de refulare
Fig.9.27. Caracteristica
cuplajului în paralel Prezenţa unei vane pe conducta de refulare conduce la modificarea
caracteristicii exterioare datorită modificării coeficientului de pierderi al vanei  v
cu gradul de obturare al secţiunii ei de trecere.
Reglarea pompelor prin închiderea vanelor plasate pe conducta de aspiraţie
nu este recomandabilă deoarece prin închiderea lor pot determina funcţionarea
pompelor în regim de cavitaţie sau dezamorsarea lor.
Modificarea caracteristicii exterioare cu ajutorul rezistenţei variabile este
arătată în fig.9.29.
Cap. 9. Maşini hidraulice 221
Fig.9.29. Caracteristica exterioară Fig.9.30. Caracteristica interioară
variabilă variabilă
B) Reglarea prin variaţia turaţiei
Dacă este posibilă schimbarea turaţiei pompei se modifică caracteristica ei
interioară conform relaţiilor de similitudine. Punctul de funcţionare se deplasează pe
caracteristica exterioară corespunzător creşterii sau descreşterii turaţiei, fig.9.30.
C) Reglarea prin modificarea unghiului de aşezare al paletei
Metoda este aplicată la pompele axiale, unde este posibilă modificarea
unghiului paletei şi se pretează când este nevoie de reglarea debitului în
anumite limite, la o înălţime de pompare constantă, fig.9.31.
Fig.9.31. Reglarea prin modificarea
unghiului paletei rotorice
În afară de metodele descrise se mai aplică următoarele:
 introducerea de aer în conducta de aspiraţie (se reduce secţiunea de trecere
a fluidului);
 utilizarea conductei de întoarcere (de la conducta de refulare se leagă o
conductă care se întoarce la bazinul de aspiraţie).
222 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI
9.3.8. Cavitaţia în turbopompe
9.3.8.1. Înălţimea de aspiraţie
Limita fizică a presiunii minime într-un curent lichid este presiunea vaporilor
saturaţi p v , la temperatura de lucru. Când într-un punct oarecare de pe traseul
unui curent lichid presiunea atinge valoarea p v , în punctul respectiv se formează
o pungă umplută cu vapori şi gaze, care se degajă în acelaşi timp. Bula sau
cavitatea aceasta cu vapori şi gaz fiind antrenată de curent, în zone unde
presiunea este mai mare decât p v , se va surpa brusc. Condensarea sau surparea
bruscă a bulei poartă numele de fenomen de implozie. Aceasta are loc cu
creşterea accentuată a presiunii, ceea ce provoacă şocuri suprafeţei apropiate,
care conduc la fisuri şi ciupiri din material cu aspect poros. Acest fenomen poartă
numele de cavitaţie şi din punct de vedere ingineresc se poate defini drept
procesul de formare şi surpare a unor cavităţi într-un curent de lichid.
Analiza curgerii prin maşinile hidraulice a arătat că presiunea minimă nu se
află la intrarea în pompă ci în rotor, puţin în avalul muchiei de intrare a paletelor.
Apariţia cavitaţiei are următoarele cauze:
a) înălţime de aspiraţie prea mare;
b) debite prea mari faţă de debitul nominal ceea ce duce la creşterea vitezei şi
scăderea presiunii;
c) alimentarea defectuoasă a rotorului ceea ce duce la modificarea bruscă a
direcţiei curentului.
Cota de instalare a pompei faţă de nivelul lichidului de pompat din bazinul de
aspiraţie este definită ca înălţime de aspiraţie geometrică sau geodezică, fig.9.32.
Fig.9.32. Înălţimea
geodezică de
aspiraţie
Cap. 9. Maşini hidraulice 223 224 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Înălţimea geodezică de aspiraţie poate să fie pozitivă sau negativă, când

rezervorul de aspiraţie este plasat sub şi respectiv deasupra axului pompei.
Scriind ecuaţia energiei între suprafaţa liberă a apei din rezervor şi
secţiunea de intrare în pompă:
pi vi2 p v2
  zi  a  a  z a   h pi-a (9.130)
 g 2g  g 2g Fig.9.33.Schema unui rotor de
pompă centrifugă
pi  p a va2
H gs  z a  zi     h pi-a vi  0 (9.131)
g 2g
se obţine:
pi  pv va2
H gsMax     h pi-a (9.132)
g 2g
care este înălţimea de aspiraţie pozitivă netă cerută. Ea reprezintă energia de
Aici s-a considerat că presiunea de la intrarea în pompă scade până la
la intrarea în pompă raportată la presiunea minimă care apare în rotor într-un
presiunea de vaporizare corespunzătoare temperaturii lichidului de lucru. Dacă
punct M.
rezervorul este deschis pi  pat . Analog se definesc:
În cazul când pompa ar fi supradimensionată şi toate mărimile de la
intrarea ei ar fi zero s-ar obţine:
p v2  p
hd   a  a   v (9.136)
p   g 2g   g
H gsMax  at  10,33 m.c.ap. (9.133)  
g suprapresiunea disponibilă la intrare în pompă şi
adică înălţimea geodezică de aspiraţie maximă posibilă teoretic. În realitate nu
p v2  p
trebuie acceptate valori atât de mari pentru H gs . În cazul pompelor centrifuge h i   a  a   min (9.137)
  g 2g   g
nu se poate depăşi decât în cazuri deosebite valoarea H gs = 6 m.  
căderea dinamică de presiune.
9.3.8.2. Căderea dinamică de presiune h şi NPSH Suprapresiunea disponibilă la intrare hd este definită ca diferenţa dintre
În analiza funcţionării şi în exploatarea pompelor se utilizează noţiunea presiunea totală a curentului, corespunzător celui mai înalt punct din camera de
de cădere dinamică de presiune (în special în literatura germană) sau NPSH aspiraţie din pompă şi presiunea de vaporizare a lichidului.
(Net Positive Suction Head) - înălţimea de aspiraţie pozitivă netă. Căderea dinamică de presiune h i reprezintă variaţia totală a presiunilor
Se consideră un rotor de pompă centrifugă pe care s-a localizat un punct M, de la intrare în pompă până în punctul de pe paletă.
unde presiunea este minimă pmin , fig.9.33. Acest lucru se întâmplă puţin în aval
9.3.8.3. Coeficienţi de cavitaţie
de muchia de intrare, în spatele paletelor, conform numeroaselor cercetări efectuate.
Prin raportarea la energia de intrare în pompă se pot defini următoarele mărimi: Pentru calculul mărimilor prezentate anterior se expune metoda elaborată
de I. Anton. Se scriu ecuaţiile energiei între punctele i-a respectiv a-M (fig.9.32).
p v2  p Se consideră un rezervor de aspiraţie deschis, deci pi  pat .
NPSH d   a  a   v (9.134)
  g 2g   g  i  a:
 
care este înălţimea de aspiraţie pozitivă netă disponibilă. Ea este definită pat vi2 p v2
  zi  a  a  za  h pi-a ; vi  0 (9.139)
ca energia totală la flanşa de aspiraţie raportată la presiunea de vaporizare,  g 2g  g 2g
p v2  p pa va2 pat
NPSH C   a  a   min (9.135)    H gs  h pi-a (9.140)
  g 2g   g  g 2g  g
 
Cap. 9. Maşini hidraulice 225 226 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

energia la intrare în pompă se introduce în relaţia lui NPSH d : H svi H gs h pi-a pat  pv
i     (9.147)
p  pv H H H  gH
NPSH d  at  H gs  hpi - a (9.140)
g unde H svi  ( pi  pat )  gH reprezintă presiunea relativă din rezervorul de la
Se observă că nici unul dintre termenii din partea dreaptă ce intervin în relaţie
aspiraţie atunci când pe nivelul lichidului se exercită presiunea pi .
nu depind de construcţia pompei. Din acest motiv raportul dintre NPSH d şi
înălţimea de pompare se numeşte coeficient de cavitaţie al instalaţiei sau Examinarea relaţiilor care exprimă pe inst şi  p arată că aceştia variază
coeficient de cavitaţie exterior : o dată cu debitul, fig.9.34.
NPSH d hd pat  pv H gs h pi-a
inst      (9.141)
H H g H H H
 a  M:
pa wa2  ua2 p w2  uM
2
  za  M  M  z M  h pa-M (9.142)
g 2g g 2g
în care s-a ţinut cont de mişcarea relativă.
Se adună la ambii termeni ai egalităţii va2 2 g şi se regrupează termenii:

pa va2 pM w2  uM
2
w2  ua2 v2
   zM  za  M  a  h pa-M  a (9.143)
 g 2 g g 2g 2g 2g
Fig.9.34. Caracteristici de cavitaţie
w2  u M
2
w2  u a2 va2
NPSH C  M  a   a M  D  h pa-M (9.144) Se observă că dacă:
2g 2g 2g
 inst >  p , pmin > pv  funcţionare fără cavitaţie;
Se observă că termenii care intră în această relaţie depind numai de construcţia
 inst =  p , pmin = pv  în punctele A şi B există cavitaţie incipientă;
pompei. Astfel raportul lui NPSH C şi H poartă numele de coeficient de
cavitaţie al pompei sau coeficiemt de cavitaţie interior:  inst <  p , pmin < pv  funcţionare în cavitaţie dezvoltată;
2  inst <<  p , pmin << pv  funcţionare în supercavitaţie.
NPSH C h i wM  wa2 uM
2
 ua2 v2 a  D h pa-M
p      a  M  (9.145)
H H 2 gH 2 gH 2 gH H H 9.3.8.4. Determinarea înălţimii maxime de aspiraţie
sau:
La construirea unei staţii de pompare se pune problema determinării corecte
2 2
w2  w   u 2  u   h paM aM  D va2 a nivelului la care trebuie aşezată axa pompei pentru a realiza o funcţionare
 p  a  M  1  a  M  1    (9.145a) fără cavitaţie. Din expresia lui inst se explicitează H gs :
2gH  wa   2gH  ua   2 gH H 2 gH
   
pat  pv
Acest coeficient de cavitaţie al pompei, depinde de geometria maşinii, de H gs   h pi-a  inst H (9.149)
g
hidrodinamica curentului, precum şi de natura fizică a lichidului pompat, mai
ales prin termenul h pa-M . Pentru ca sistemul de pompare să funcţioneze fără cavitaţie trebuie ca inst   p ,
În cazul în care rezervorul de aspiraţie este plasat deasupra axului pompei, deci raportul inst   p trebuie să fie supraunitar. Acest raport se notează cu k  :
atunci:
p  pv H gs h pi-a  inst
 inst  i   (9.146) k  (9.150)
 gH H H p
sau: şi se numeşte coeficient de siguranţă la cavitaţie.
Cap. 9. Maşini hidraulice 227 228 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

pat  pv Dar pierderile de sarcină h p  f (Q 2 ) se măresc, sarcina scade, iar vitezele de

H gs adm   h pi-a  k  p H (9.151)
g trecere prin rotor sporesc, deci există un debit critic la care pompa intră în
sau: regim de cavitaţie. Atingerea acestui regim duce la scăderea bruscă a sarcinii şi
pat  pv randamentului, fig.9.36.
H gs adm   h pi-a  k NPSH C (9.152)
g 9.3.8.5. Prevenirea cavitaţiei
Metoda de calcul este foarte simplă dar necesită cunoaşterea mărimii Mijloacele pentru prevenirea cavitaţiei la pompe se împart în trei grupe:
termenului NPSH (  p ) care este determinat numai de constructorul pompei şi a) mijloace constructive
b) indicaţii de instalare şi funcţionare
oferit în catalogul de pompe. Pentru k se aleg valori între: c) utilizarea de materiale rezistente la cavitaţie
k =1,5...2,0 (9.153) A) Mijloace constructive
Dacă pentru o anumită pompă nu se cunoaşte valoarea lui  p se poate Printre mijloacele constructive frecvent utilizate se menţionează:
utiliza una din următoarele relaţii:  construcţia pompei cu rotor cu două intrări pentru împărţirea debitului, pe
fiecare parte a rotorului;
 p  2,29  ns4 3 (I. Anton) (9.154)  întoarcerea scăpărilor (scurgerilor) în zona de intrare a rotorului;
 realizarea flanşei de intrare cu 20...30% mai mare decât a flanşei de refulare,
 p  2,2  ns4 3 (G. Proskura) (9.155) cu secţiunile progresiv descrescătoare pentru a asigura valori reduse la
intrarea în pompă;
 p  2,0  ns4 3 (A. Stepanoff) (9.156)  folosirea unui rotor premergător sau impulsor, fig.9.37, care ridică presiunea
obţinute pe baza studiilor a numeroase încercări experimentale, adică generalizând: la intrarea în rotorul principal.

 p  a  ns4 3 (9.157)

Fig.9.37. Utilizarea rotorului impulsor

B) Indicaţii de instalare şi funcţionare

Fig.9.35. Influenţa înălţimii de Fig.9.36. Influenţa cavitaţiei asupra
aspiraţie asupra parametrilor pompei parametrilor pompei
În fig.9.35 se observă influenţa înălţimii de aspiraţie aspra parametrilor de
lucru ai unei pompe centrifuge. Caracteristicile de sarcină, debit şi randament
rămân constante până la o anumită valoare critică, a cărei atingere conduce la
o scădere rapidă a parametrilor de lucru.
Cavitaţia poate apărea şi când o pompă funcţionează la o presiune (sarcină)
de refulare redusă, ceea ce înseamnă trecerea prin rotor a unor debite mari.
 instalarea pompei astfel încât înălţimea geodezică de aspiraţie să fie cât
mai mică;
 asigurarea unor condiţii normale de funcţionare care să corespundă la
randamentul maxim al pompei;
 asigurarea unei sarcini de aspiraţie corespuzătoare lichidelor supraâncălzite;
spre exemplu dacă pentru apă la temperatura de 5...15C înălţimea de
aspiraţie a unei pompe este de 5...6 m, la 50...60C ea este zero, iar pentru
temperaturi mai ridicate este negativă, deoarece pv  f (t C) .
Cap. 9. Maşini hidraulice 229 230 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

C) Utilizarea de materiale rezistente la cavitaţie

Mai mulţi factori exercită o influenţă asupra rezistenţei materialelor la
acţiunea distructivă a cavitaţiei:
 compoziţia chimică; Fig.9.38. Presiunea
 densitatea; statică
 tehnologia de fabricaţie ( turnate, laminate, forjate, etc.);
 tratamentele termice;
 tratamentele mecanice ( grunduit, vopsit, nichelat, etc.);
 calitatea suprafeţei. Diferenţa de presiune statică realizată de ventilator, de la ieşire către intrare:
În general suprafeţele finisate se comportă mai bine decât cele cu rugozităţi. ps  ps 2  ps1 (9.160)
Toate defectele apărute într-o suprafaţă accelerează cavitaţia. Duritatea superficială
creşte rezistenţa la cavitaţie. Presiunea dinamică este presiunea obţinută în direcţia de curgere şi se
calculează în secţiunea i cu:
v m2
9.4. Ventilatoare pdi    i (9.161)
2
9.4.1. Definiţii şi parametrii funcţionali Presiunea totală - pt [Pa] sau [mm H2O]- la ventilatoare este creşterea
de presiune ce o realizează această maşină şi se evaluează ca diferenţă între
Ventilatoarele sunt maşini de forţă – generatoare hidrodinamice care folosesc presiunea totală medie de la ieşire(2) şi intrare (1) în maşină:
ca fluid de lucru aerul sau alte gaze. Principiile generatoarelor hidrodinamice
sunt respectate în cazul ventilatoarelor. Totuşi, unele particularităţi legate de pt  pt 2  pt1 (9.162)
funcţionarea cu gaze, la presiuni relativ scăzute, impun o incursiune în domeniu. Conform cu cele stabilite în mecanica fluidelor, presiunea totală a unui fluid
În mod similar cu pompele, o clasificare raţională a ventilatoarelor se referă este egală cu suma dintre presiunea statică şi presiunea dinamică, în cazul de faţă:
la criteriul constructiv – pe baza turaţiei caracteristice, şi anume ventilatoarele
sunt centrifuge (radiale), radial-axiale şi axiale. Particularităţile constructive şi 
 vm2 2   vm2 1 
funcţionale ale ventilatoarelor vor permite şi clasificări din alte puncte de vedere. pt  p s2     ps    (9.163)
 2   1 2 
Debitul ventilatorului reprezintă cantitatea de fluid transportată în unitatea    
de timp între secţiunea de aspiraţie şi refulare a ventilatorului. Debitul se poate Energia specifică a ventilatorului reprezintă lucrul mecanic de comprimare
exprima volumic Q [m 3/s], sau masic, care se calculează cu relaţia: a unităţii de greutate de gaz, da la presiunea ce corespunde condiţiilor de
Qm    Q (9.157) aspiraţie, până la presiunea din secţiunea de refulare. În realitate procesul de
creştere a presiunii se desfăşoară adiabatic, iar sarcina ventilatorului este:
unde  este densitatea medie a gazului de la intrare şi ieşire din ventilator:
pt
  (1   2 ) / 2 . În mod uzual se consideră 1   2  m   . H [mm col. gaz] (9.164)
 g
Presiunea statică - p s [Pa] sau [mmH2O] - la ventilatoare reprezintă
Pentru determinarea energiei specifice totale a ventilatorului se poate utiliza
presiunea utilă, necesară învingerii rezistenţelor hidraulice pe traseul de conducte
densitatea gazului din secţiunea de aspiraţie 1 , căreia i se aplică un factor de
ce deserveşte consumatorul, asigurând debitul cerut. Notând cu p s1 şi cu p s 2
corecţie  , astfel că sarcina ventilatorului este
presiunea statică la aspiraţie, respectiv la refulare, conform figurii 2.47, se mai
definesc: pt
H  (9.164a)
 depresiunea statică de la aspiraţie: 1  g
p s1  pa  p s1 (9.158) Coeficientul de corecţie  , cu valori subunitare, depinde de raportul între presiunile
 suprapresiunea statică la refulare: de la refulare şi aspiraţie pt 2 / pt 1 , şi aparţine domeniului   (0,91  1) pentru
 ps 2  p s 2  pa (9.159) pt 2 / pt  (1,0  1,3) .
1
Cap. 9. Maşini hidraulice 231 232 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Puterea utilă a ventilatorului Pu , [W] sau [kW], reprezintă puterea transferată Coeficientul de debit:
gazului, sau lucrul mecanic util efectuat în unitatea de timp pentru vehicularea  Pentru ventilatoarele centrifuge:
gazului: 4Q
 (9.174)
Pu  Q  pt (9.165) D22u 2
În relaţia (9.165) [ Pu ]  [W ] , dacă [Q ]  [m 3 /s ] şi [pt ]  [ Pa ] . în care D2 este diametru de la ieşire din rotor
Puterea absorbită a ventilatorului Pa , [W] sau [kW], este puterea preluată  Pentru ventilatoarele axiale
de arborele ventilatorului de la motorul de antrenare: 4Q
 (9.175)
Pa  M    Pi  Ppm (9.166)  D2 (1   2 ) u 2
2

unde M este momentul la arborele ventilatorului,  - viteza unghiulară a unde   D1 / D2 fiind raportul diametrelor butuc-periferie
aceluiaşi arbore; cu Pi s-a notat puterea internă a ventilatorului compusă din Coeficientul de putere:
8 Pi
puterea utilă Pu şi puterea pierdută hidraulic Pph (prin frecare internă) şi cea  (9.176)
 u 23 D22
consumată prin recircularea debitelor în interiorul maşinii Ppv
Coeficientul de rapiditate:
Pi  Pu  ( Pph  Ppv ) (9.167) 3 / 4
 1  2p 
t
iar cu Ppm se cuantifică puterea necesară compensării frecărilor din lagăre.  nQ 2   (9.177)
30   
Randamentul intern (indicat) al ventilatorului: 1 3

P   2   4 (9.178)
i  u (9.168)
Pi Turaţia caracteristică:
1
Randamentul mecanic al ventilatorului: Q2
nq  n 3
 157 ,8   (9.179)
Pa  Ppm Ppm  p t  4
m  1 (9.169)  
Pa Pa  g 
Randamentul ventilatorului (randamentul total): Relaţiile de similitudine (9.86), (9.87) şi (9.88) sunt valabile.
Pu
v  (9.170) 9.4.2. Clasificarea ventilatoarelor
Pa
Pe lângă clasificarea în funcţie de turaţia caracteristică n q care ne conduce
şi evident, respectând principiul transmiterii puterii rezultă:
aşa cum s-a arătat la paragraful 9.3.1 la tipul constructiv de ventilator, mai există
v  i  m (9.171) o serie de criterii cum ar fi:
a) în funcţie de forma paletajului rotorului;
În cazul existenţei unei transmisii între motorul de antrenare şi ventilator,
b) în funcţie de creşterea de presiune realizată de rotor;
randamentul agregatului motor –transmisie - ventilator este:
c) în funcţie de temperatura gazelor vehiculate;
   v  motor  transmisie (9.172) d) în funcţie de modul de aspiraţie;
Coeficientul de presiune este definit de relaţia: e) în funcţie de utilizare.
Din punct de vedere al criteriului de similitudine dimensional – turaţia
p t caracteristică – se disting:
 (9.173)
u2  ventilatoare centrifuge
 2  ventilatoare diagonale
2
 ventilatoare axiale
în care u 2 este viteza periferică de la ieşire din rotor.  ventilatoare tangenţiale
Cap. 9. Maşini hidraulice 233 234 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

O clasificare sugestivă a formei rotorului în funcţie de turaţia caracteristică e) în funcţie de utilizare ventilatoarele sunt:
este redată în tabelul 9.2.  de uz general;
Tabelul 9.2  de uz special;
 pentru mediu exploziv;
Tip Centrifug  pentru mediu toxic;
Diagonal Axial
ventilator lent normal rapid  pentru mediu abraziv;
 pentru mediu corosiv;
 pentru transport pneumatic;
 pentru maşini electrice cu nivel redus de zgomot şi vibraţii.
Construcţia
rotor 9.4.3. Construcţia ventilatoarelor
9.4.3.1. Ventilatoare centrifuge
Da
0,25 0,35 0,5 0,7 0,5 În funcţie de detaliile mecanice privind legătura dintre motor şi ventilator, sunt
D2 mai multe tipuri constructive, în fig.9.39 fiind prezentată o variantă cu rotorul
nq 20 35 50 85 250 ventilatorului montat direct pe arborele motorului. Acest tip se pretează pentru
vehicularea gazelor cu temperaturi cuprinse în intervalul (-20ºC  +80ºC) şi o
Ventilatoarele tangenţiale sunt în general de mici dimensiuni, fluidul având umiditate relativă până la 80% la 20ºC. În funcţie de tipul de rotor cu care sunt
două treceri prin rotor. echipate, aceste ventilatoare pot vehicula aer sau gaze curate, cât şi încărcate
a) în funcţie de forma paletajului rotoric se constată: cu pulberi, granule sau deşeuri de hârtie. Pentru transvazarea gazelor corosive
 la ventilatoarele centrifuge: este necesar ca părţile ventilatorului ce vin în contact cu acesta să fie construite
din materiale inoxidabile.
 cu palete curbate înapoi;
 cu palete radiale;
 cu palete curbate înainte;
 la ventilatoarele axiale:
 cu palete profilate;
 cu palete curbate
b) în funcţie de creşterea de presiune realizată de rotor, există ventilatoare:
 de joasă presiune cu pt < 100 mm H2O;
 de medie presiune 100 < pt < 300 mm H2O;
 de înaltă presiune 300 < pt < 1000 mm H2O;
 de presiune foarte înaltă 1000 < pt < 1500 mm H2O; Fig.9.39. Ventilator centrifug
c) în funcţie de temperatura gazelor vehiculate ventilatoarele sunt: 1 - rotor; 2 - camera spirală; 3 - racord de aspiraţie; 4 - suport; 5 - motor de antrenare
 pentru gaze reci (până la 80ºC); Soluţia constructivă prezentată în fig.9.39 se pretează până la un diametru
 pentru gaze calde (80ºC-400ºC); al rotorului D2  1000mm şi puteri instalate de aproximativ 75 kW. Rotorul unui
 pentru gaze fierbinţi (peste 400ºC); astfel de ventilator imprimă fluidului o mişcare identică cu cea din rotorul de pompă,
d) în funcţie de modul de aspiraţie a gazului se disting: descrisă anterior. Din punct de vedere constructiv rotorul se execută în construcţie
 ventilatoarele centrifuge: sudată cu palete orientate înapoi, înainte sau radiale, acestea putând fi de grosime
 monoaspirante; constantă curbate (fig. 9.40a), sau drepte (fig.9.40c) şi profilate (fig.9.40b).
 dublu aspirante; Pentru condiţii grele de lucru şi temperaturi înalte se interpune între
 ventilatoarele axiale: ventilator şi motor o transmisie mecanică sub forma unui arbore dublu lăgăruit
 cu tub de aspiraţie; având de obicei un cuplaj la capătul dinspre motor şi rotorul ventilatorului
 cu venă liberă; montat în consolă la celălalt capăt, ca în figura 9.41.
Cap. 9. Maşini hidraulice 235 236 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Fig. 9.43. Ventilator

Fig.9.40. Rotoare de ventilator cu palete întoarse înapoi
Fig.9.41. Ventilator cu
arbore intermediar
1 - rotor; 2 - racord de
aspiraţie; 3 - cameră spirală;
4 - ansamblu arbore inter-
mediar, 5 - lagărul dinspre
ventilator; 6 - lagărul dinspre
motor; 7- cuplaj arbore-motor;
8 - motor de antrenare;
9 - suport; 10 - sistem de
răcire pentru lagărul
dinspre ventilator
Această soluţie constructivă se utilizează pentru rotoare cu diametrul cuprins
între 1800 mm şi 4500 mm. Aceste tip de ventilatoare sunt curente în industria
cimentului şi industria minieră.
O soluţie îmbunătăţită, în ceea ce priveşte mecanica arborelui şi lagărelor,
este cea cu rotorul între lagăre ca în figura 9.42.
dublu aspirant cu
rotorul între lagăre
Dispozitivele de răcire pentru lagărele cele mai solicitate pot fi constituite
din rotoare de ventilator sau din carcase duble de lagăr răcite cu apă.
9.4.3.2. Ventilatoare axiale
Ventilatoarele axiale se prezintă cu mai multe soluţii constructive. În
figura 9.44. este redat un ventilator axial de construcţie simplă, cu rotorul
montat direct pe capul de arbore al motorului de antrenare. Această variantă
constructivă se utilizează la ventilatoare cu diametrul rotorului de până la
1800mm, cu puteri de până la 75kW şi turaţii de maxim 1000rot/min.
Fig.9.44. Ventilator axial cu rotorul
montat pe arborele motorului
1 - rotor, 2 - motor, 3 - carcasă

O altă soluţie este cea care prevede antrenarea prin curele a unui rotor
montat pe un arbore separat lăgăruit, ca în figura 9.45, care permite utilizarea
rotoarelor cu diametrul de până la 6000mm şi o putere de 160kW.

Fig.9.45.Ventilator axial cu antrenare prin

Fig.9.42. Ventilator cu rotorul între lagăre curele
1 - rotor; 2 - arbore; 3 - lagăr liber cu rulmenţi oscilanţi; 4 - lagăr dinspre motor; 1 - rotor; 2 - arbore; 3,4 - lagăre; 5 -
5 - tub de aspiraţie; 6 - camera spirală; 7 - conductă suplimentară de aspiraţie; suport, 6 - carcasă; 7,11 - fulii; 8,9 -
8, 9 - suporţi pentru lagăre; 10-cuplaj; 11- motor de antrenare; 12-suport pentru suporţi, 10 - motor; 12-curele; 13-
motor, 13-sistem de răcire pentru lagăr apărătoare.

Un ventilator cu rotor dublu aspirant montat între lagăre este prezentat în

figura 9.43.
Cap. 9. Maşini hidraulice 237 238 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Reglajul paletelor rotoarelor pentru optimizarea funcţionării ventilatoarelor

axiale este redată în soluţia constructivă din figura 9.46.

Fig.9.46. Ventilator axial cu palete

reglabile
1 - antestator, 2 - rotor cu palete
reglabile; 3 - postator; 4 - motor;
5 - mecanism pneumatic de reglare a
poziţiei paletelor rotorului; 6 - carcasă a) b)
Fig.9.48. Curbe caracteristice ale ventilatoarelor
a) pentru ventilatoarele centrifuge; b) pentru ventilatoare axiale

Utilizarea unor statoare înainte şi după rotor, constituite din palete profilate
sau curbate, îmbunătăţeşte randamentul maşinii.
În figura 9.47 este reprezentat un ventilator axial multietajat, cu rotorul
scos din fluxul gazului vehiculat.
Fig.9.49. Curbe caracteristice
adimensionale

Fig.9.47. Ventilator
axial multietajat

9.4.5. Funcţionarea ventilatoarelor în reţea.

9.4.4. Curbe caracteristice
Curbele caracteristice sunt reprezentări grafice ale funcţiilor ce definesc
legăturile dintre principalii parametrii funcţionali ai ventilatoarelor:
pt  f Q  ; Pa  f Q  ;   f Q  (9.180)
În figura 9.48. sunt reprezentate curbele caracteristice ale ventilatoarelor
centrifuge şi axiale, în forma generală, calitativă. Aşa cum rezultă din figură,
alura curbelor caracteristice depinde de tipul ventilatorului.
Curbe caracteristice adimensionale în funcţie de coeficienţii de presiune
 şi de debit  sunt de asemenea uzuale în domeniul ventilatoarelor. O corelaţie
sugestivă între tipul de rotor şi forma curbelor caracteristice adimensionale rezultă
din figura 9.49.
Reglarea ventilatoarelor
Ventilatoarele sunt turbomaşini, respectând legile şi principiile de
funcţionare ale acestora. În ceea ce priveşte funcţionarea ventilatoarelor în
reţea, reglarea acestora, cuplarea în serie au paralel, toate se regăsesc la
paragrafele corespunzătoare aceloraşi probleme tratate la pompe.
9.4.6. Alegerea ventilatoarelor
Criteriile de alegere pentru ventilatoare se referă în primul rând la
satisfacerea cerinţelor de debit şi presiune, şi mai apoi la condiţii speciale
privind natura şi temperatura gazului transvazat, condiţii de montaj, gabarit şi
zgomot. Turaţia caracteristică (2.89) este cea care stabileşte tipul ventilatorului, din
diagrama generală alegându-se concret mărimea, iar din curbele caracteristice
se stabileşte punctul de funcţionare, la intersecţia cu caracteristica exterioară.
Cap. 9. Maşini hidraulice
În fig.9.50 şi 9.51 se exemplifică diagramele generale ale unor tiposerii
de ventilatoare centrifuge şi axiale.
Fig.9.50. Diagrama generală a tiposeriilor de ventilatoare centrifuge
Fig.9.51. Diagrama generală a ventilatoarelor axiale
239 240 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI
9.5. Turbine hidraulice
9.5.1. Noţiuni generale. Amenajări hidroenergetice
Turbinele hidraulice sunt motoare hidrodinamice destinate transformării
energiei hidraulice a cursurilor de apă în energie stereo-mecanică. Ele funcţionează
de regulă în cadrul unor amenajări hidroenergetice. Acestea reprezintă un
complex de construcţii hidrotehnice, de instalaţii hidromecanice şi electrice care
concură la transformarea energiei cursurilor de apă în energie mecanică şi apoi
electrică. Barajele şi lacurile de acumulare, stăvilarele, galeriile şi canalele de
derivaţie dau posibilitatea de a concentra energia hidraulică a unei porţiuni
dintr-un râu. Schema principială a unei amenajări este redată în fig.9.53.
Fig.9.53. Schema unei amenajări hidroenergetice
Barajul 1 creează în spatele său un lac de acumulare 2 care constituie
sursa energiei potenţiale hidraulice; conducta sau galeria 3 conduce apa către
galeriile sau conductele forţate 5 care alimentează turbinele hidraulice 6; pentru
buna funcţionare a conductelor forţate se prevede castelul de echilibru 4 care
amortizează în bună parte oscilaţiile ce apar datorită variaţiilor bruşte de debit;
după turbinare apa este redată albiei naturale prin canalul de fugă 7.
Ca parametri energetici ai unei amenajări se definesc, ţinând cont de
interpretarea grafică a ecuaţiei energiei:
Cap. 9. Maşini hidraulice
 căderea statică sau geodezică Hg ca fiind diferenţa pe verticală între nivelele
apei din lac şi bieful aval:
H g  H s  z am  z av (9.181)
 căderea brută, ca diferenţa energiilor specifice ale apei din bieful amonte (lac),
înaintea intrării în instalaţiile energetice şi de la ieşirea din tubul de aspiraţie 7:
2 de similitudine dimensional numit turaţie specifică (turaţia unei maşini asemenea
vam v2
Hb  Hs     av (9.182)
2g 2g
 căderea netă, ca diferenţă a energiilor specifice ale apei care se transformă
efectiv în energie mecanică:
H  H b  ( h pam   h pav ) (9.183)
În relaţia de mai sus pierderile hidraulice sunt considerate atât pentru
traseul de aducţiune 3-5 cât şi pentru evacuare 7.
Debitul de apă utilizat Q dă puterea amenajării:
Pam   gQH (9.184)
Energia produsă anual depinde de volumul de apă Wtot an scurs pe râu. Din raţiuni
de gospodărire a stocurilor de apă din lac pe perioade de mai mulţi ani se consideră
volumul scurs ca o valoare medie a volumelor afluente pe 7-10 ani. Astfel
energia medie produsă este:
E an   gWmed H  (9.185)
în care randamentul  include eficienţa transformărilor energetice în turbină T
şi în generatorul electric G :
  T   G (9.186)
O clasificare a amenajărilor hidroenergetice denumite şi centrale hidro-
electrice (CHE) trebuie să ţină cont de puterea instalată care este suma puterilor
nominale ale hidroagregatelor amenajării, sau de tipul constructiv. Astfel după
puterea instalată se consideră centrale mari cele cu puteri peste 100 MW,
medii cele cu puteri cuprinse între 10 şi 100 MW şi mici cele sub 10 MW.
După construcţie sau componenţa amenajării se deosebesc:
 centrale de tip baraj, la care centrala îndeplineşte şi rolul de baraj;
 centrale după baraj dispuse imediat după barajul din beton;
 centrale autonome sau în derivaţie, independente de baraj, către care apa
este adusă prin canale şi galerii, dispunerea lor nefiind legată de baraj.
Echipamentul hidromecanic principal al CHE este reprezentat de turbinele
hidraulice.
9.5.2. Clasificarea turbinelor hidraulice
Realizarea CHE depinde de criterii economice, rentabilitatea fiind determinantă.
Turbinele hidraulice din centrală nu fac excepţie de la acest principiu, supunându-se
241 242 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI
pe de altă parte imperativelor tehnice, ce nu de puţine ori vin în contradicţie cu
cele economice extreme. Ca urmare s-au consacrat câteva tipuri cu randament
bun, funcţionare corectă, uşor de întreţinut şi exploatat, şi care, în cadrul unui
tip nu prezintă abateri esenţiale de la un fabricant la altul.
Aşa cum se cunoaşte de la similitudinea turbomaşinilor, caracterizarea
unei maşini hidraulice, indiferent că este pompă sau turbină, se face prin criteriul
cu cea dată, care la căderea de H = 1 m dă o putere de 1 kW sau 1 CP). Acest
criteriu corelează forma rotorului turbinei cu căderea H.
Astfel, actualmente tipurile constructive de turbine consacrate de tehnica
modernă sunt:
 turbina Pelton cu ns = 3...36 ; (H = 200...2000) m;
 turbina Francis cu ns = 60...350 ; (H = 50...600) m;
 turbina Deriaz cu ns = 120...300 ; (H = 120...300) m;
 turbina Kaplan cu ns = 300...900 ; (H = 12...60) m;
 turbina bulb cu ns = 700...1400 ; ( H = 2...12) m.
Alte clasificări posibile, se referă la direcţia curentului relativ, la axa de
rotaţie a turbinei, a poziţiei de funcţionare sau
al principiului de funcţionare ca turbomaşină.
După direcţia curentului sunt:
 turbine axiale (Kaplan, bulb);
 turbine radial axiale (Francis, Deriaz);
 turbine tangenţiale (Pelton).
După poziţia axului, oricare tip poate fi încadrat în:
 turbină cu ax vertical;
 turbină cu ax orizontal.
9.5.3. Elemente constructive şi funcţionale ale turbinelor
hidraulice
9.5.3.1. Turbina Pelton
Este tipul de turbină specific căderilor mari şi a debitelor foarte mici. Din
punct de vedere al prinncipiului de funcţionare este o maşină hidraulică cu
acţiune totală. Schema constructivă de principiu este redată in fig.9.54.
Rotorul 1 este compus dintr-un disc metalic pe a cărui periferie sunt fixate
la pas constant un număr de cupe 2 a căror formă reprezentată în fig.9.55 permite
realizarea unei forţe maxime din interacţiunea cu jetul dat de injectorul 8, ale
cărui părţi active cu rol de reglare a debitului şi formare a jetului sunt duza
injectorului 6 şi acul injectorului 5.
Rotorul poate fi turnat monobloc, cu tot cu cupe, în special la puteri mari.
El este prins prin fretare pe arborele 3 aflat în poziţie orizontală ca în figură sau
verticală. Turbina poate avea 1...6 injectoare alimentate de la una sau mai
multe conducte forţate prin ramificaţii de tip 7.
Cap. 9. Maşini hidraulice 243
Fig.9.54. Turbina
Pelton – schemă
constructivă
Fig.9.55. Cupa
(paleta) rotorului
Pelton
În cazul necesităţii opririi rapide a turbinei se acţionează prin tăierea şi
devierea jetului cu ajutorul deflectorului 9 şi apoi va urma închiderea treptată a
acului injector pentru evitarea şocului hidraulic.
În urma efectuării transferului energetic apa este evacuată prin canalul 10.
Ca dimensiune principală a rotorului se consideră a fi diametrul D care
este tangent la linia mijlocie a vânei jetului; diametrul jetului este d0.
Paleta turbinei Pelton asigură preluarea forţei de impuls. Unghiurile de intrare
şi ieşire asigură funcţionarea corectă şi sunt in jur de 4...7 (fig.9.40). Profilul
suprafeţelor interioare este definitoriu pentru obţinerea randamentelor ridicate.
Injectorul este atât organ de reglare, cât şi locul de transformare a energiei
potenţiale a curentului, care mai există în această zonă, în energie cinetică şi
de constituire a unui jet cât mai compact.
Rotorii turbinelor Pelton sunt puternic solicitaţi mecanic datorită forţelor
mari, dar şi la abraziune deoarece particulele în suspensie din apă (în special
nisipul cuarţos) lovesc paletele cu energii cinetice foarte mari, ceea ce impune
construcţia lor din oţeluri speciale, înalt aliate.
244 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI
În fig.9.56 este prezentată o turbină tip Pelton, cu două injectoare
principale şi un injector de frânare
Fig.9.56. Turbina Pelton
9.5.3.2. Turbina Francis
Acest tip funcţionează la căderi mijlocii şi mari H = 50...600 m şi la debite
mijlocii până la câteva zeci de m 3/s. Puterile maxime ajung până în jur de
700 MW pe unitate, fiind limitate de posibilităţile tehnologice de realizare a
rotoarelor cu dimensiuni mari. Turbinele Francis sunt turbomaşini cu reacţiune
(parţială), la care alimentarea se face pe toată periferia rotorului. Curentul de
apă intră pe direcţie radială şi iese axial.
Schema constructivă principială este redată în fig.9.57.
Sediul transformărilor energetice este rotorul 1, echipat cu o reţea de
palete 1a, în număr de 12...19, torsionate spaţial. Între ele se formează canale
interpaletare prin care circulă fluidul capabil de energie hidraulică. Alimentarea
se face de la conducta forţată prin intermediul aparatelor de conducere de tip
cameră în spirală 2, reţea de palete statorice 3, aparat director 4, iar evacuarea
se face prin tubul de aspiraţie 5. Momentul motor creat de interacţiunea curent-
rotor este transmis arborelui 6 ce se roteşte în lagărul radial 7.
Camera spirală, are în plan perpendicular pe axa maşinii o formă de cochilie
de melc, de fapt o linie de curent mijlocie care este o spirală logaritmică,
unghiul de înfăşurare depinzând de cădere şi fiind cuprins între 330...360.
Camera spirală are rolul de a transforma o parte din energia potenţială de presiune
a apei în energie cinetică şi formează curentul care intră uniform în următoarele
Cap. 9. Maşini hidraulice 245 246 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Fig.9.43. Palete directoare

Problema fundamentală a
construcţiei turbinelor Francis este
realizarea rotorului. El se obţine
prin turnare monobloc (la dimensi-
uni relativ mici), sau prin uzinarea
separată a celor trei componente -
coroană, inel, palete - urmată de o
ansamblare prin sudură.
Solicitările mecanice ale ro-
torilor Francis sunt mari, de aceea
Fig.9.57. Turbina Francis –schemă constructivă
ei se realizează din oţeluri inoxi-
aparate de conducere şi spre rotor. În secţiune meridiană, la turbinele Francis, dabile înalt aliate
care funcţionează la presiuni mari, camera spirală este de secţiune circulară.
Reţeaua coloanelor statorice se găseşte în zona cilindrică de la ieşire din
camera spirală şi are un rol hidrodinamic redus, fiind formată dintr-un număr
mic de palete, dar susţine construcţia.
Aparatul director conduce curentul spre intrarea în rotor fiind format dintr-o
reţea cilindrică de palete, a căror poziţie se modifică sincron cu ajutorul unui mecanism
Fig.9.44. Turbina Francis
exterior de reglare. Realizarea unor deschideri a0 variabile între paletele aparatului
director, fig.9.58, determină reglarea debitului de funcţionare al turbinei.

Unghiul de ieşire al curentului cu viteza vae din aparatul director este un 9.5.3.3. Turbina Kaplan
parametru important al reglării de-bitului, la regimul optim de funcţionare asigurând Face parte din tipul turbinelor axiale, funcţionând la căderi mici, şi debite
o intrare fără şoc în rotor. mari şi foarte mari, ajungând la sute de m 3/s.
Tubul de aspiraţie realizează legătura cu bieful aval. Este de obicei de O reprezentare schematică a acestui tip este dată în fig.9.59.
formă curbată pentru economisirea volumului de construcţii hidrotehnice, iar Elementele constructive principale sunt, în sensul curgerii apei, camera
secţiunile transversale se evazează în sensul de curgere, în scopul reduce-rii spirală 1, de secţiune meridiană poligonală şi cu unghiul de înfăşurare al spiralei de
vitezelor şi a transformării energiei cinetice remanente a curentului de la ieşire maxim 180, statorul 2 echipat cu coloane statorice profilate diferit în zona spiralei
din rotor în energie potenţială. Dacă nivelul aval se află sub planul median al faţă de zona în care aceasta nu înfăşoară rotorul, aparatul director 3, rotorul 4
paletelor directoare (caz b fig.9.57) înălţimea de aspiraţie +HS este recuperată compus dintr-un butuc, o reţea de palete 4a şi ogiva 4b şi tubul de aspiraţie 6,
de tubul de aspiraţie. În figura 9.59. se prezintă o turbină Francis cu ax vertical. în general cotit.
Cap. 9. Maşini hidraulice 247 248 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Fig.9.59. Turbina Kaplan – schemă constructivă

Turbinele axiale, cu rotor de tip Kaplan, au posibilitatea modificării poziţiei

paletelor rotorice, poziţionate la unghiul  , în timpul funcţionării prin intermediul
unui mecanism special aflat în interiorul butucului şi comandat din exterior prin
coloana de distribuţie aflată în interiorul arborelui tubular. Acest mecanism se află
în legătură cu mecanismul de reglare al aparatului director prin intermediul unui
corelator denumit cama combinatorului. Astfel, prin realizarea unei corespondenţe
între poziţiile paletelor directoare şi cele rotorice se realizează o reglare dublă,
ceea ce permite funcţionarea optimizată a turbinelor Kaplan într-un domeniu larg
de puteri.
Reţeaua de palete rotorice conţine 4...8 palete torsionate spaţial şi compuse
practic dintr-o serie de reţele plane de profile aerohidrodinamice înfăşurate pe
cilindri coaxiali cu axa de rotaţie a maşinii, care sunt de fapt suprafeţele de curgere.
În fig.9.60 este redată o turbină de tip Kaplan.
9.5.3.4. Turbina bulb
Pentru căderi mici, cuprinse în domeniul (2-12) m a apărut o turbină de tip
axial, dar fără cameră spirală, cu ax orizontal şi la care generatorul electric se află
într-o capsulă (bulb), plasată în curentul de apă amonte de rotor. O asemenea
turbină este redată în fig.9.61. Fig.9.60. Turbina Kaplan
Cap. 9. Maşini hidraulice 249 250 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Datorită variaţiei presiunii atmosferice cu cota de instalare a turbinei se

introduce corecţia  900, unde  este nivelul lichidului din aval. Relaţia lui Hsmax
este atunci:
 H Smax  10,33   900  At  T H (9.192)
 H Smax  10,33   900  T H (9.193)
Deci:
 H Sadm  10   900  T H (9.194)
În vederea obţinerii rapide a unor rezultate privind cota de instalare,
coeficientul de cavitaţie al turbinei T poate fi determinat cu relaţii statistice,
din care conform [2] menţionăm:
T  6,065 10 5 n1s,41 (9.195)

9.5.5. Curbe caracteristice de funcţionare

Caracteristicile energo-cavitaţionale ale turbinelor hidraulice reprezintă funcţii
de legătură între parametrii caracteristici ai maşinii. Reprezentările geometrice ale
acestor funcţii sunt suprafeţe spaţiale. Considerând parametri funcţionali ca fiind
Fig.9.61. Turbina bulb căderea H, debitul Q, turaţia n şi randamentul , respectiv coeficientul de cavitaţie ,
funcţiile de legătură implicite F1(Q,H,n, ,geom) = 0 şi F2 (Q,H,n,,geom) = 0, ce
9.5.4. Înălţimea maximă şi admisibilă de aspiraţie depind şi de parametri geometrici notaţi geom, sunt de forma prezentată în fig. 9.62.
Determinarea prin calcul a dependenţelor implicite F1 şi F2 este relativ
Un parametru important pentru turbinele hidraulice atât din punct de vedere dificilă, deoarece nu toate fenomenele curgerii au un model matematic adecvat,
funcţional cât şi economic este cota de instalare HS sau înălţimea de aspiraţie. calea experimentală fiind des utilizată pentru că rezolvă parţial, dar sigur, problema.
Înălţimea maximă de aspiraţie HSmax se obţine din condiţia egalităţii coeficienţilor
de cavitaţie ai turbinei şi instalaţiei:
T  inst (9.187)
unde:
A  At  H s Fig.9.62. Reprezentarea grafică a
inst  (9.188) caracteristicilor energo-cavitaţionale
H
şi T are o expresie care ţine seama de elementele cinematice ale curentului
în rotor şi de elemente constructive ale maşinii. S-a notat :
p p
A  at ; At  v (9.189)
g g 9.5.5.1. Curbe caracteristice primare
Din egalitatea celor doi coeficienţi rezultă: Aceste dependenţe rezultă prin intersecţia suprafeţelor spaţiale cu plane
 H S max  A  At  T H (9.190) perpendiculare pe una din axe, fiind definite de valorile parametrice ale unora
din mărimile caracteristice funcţionale sau geometrice.
În domeniul de temperaturi de funcţionare ale turbinelor (5...20C) se De exemplu, considerând F1(Q,H,n,,geom) = 0 intersectată cu un plan de
poate considera: turaţie constantă n = ct. (fig.9.63a) şi proiectând paralel curba obţinută în planul
A  At  10 m col.apă (9.191) (,O,Q) va rezulta dependenţa  = f(Q) cu H, n, geom., ca parametrii, fig.9.63b.
Cap. 9. Maşini hidraulice 251 252 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Fig.9.63. Caracteristicile
primare de funcţionare

De fapt, caracteristicile funcţionale de tipul celei prezentate în fig.9.63 se Fig.9.65. Cracteristicile pimare Fig.12.66. Cracteristicile pimare
obţin practic în urma investigaţiilor experimentale pe staţiuni adecvate în laborator. pentru turbina Francis pentru turbinaturbina Kaplan
Pentru turbinele Pelton se determină dependenţele debitului Q, puterii P
şi randamentului  de turaţia n, pentru valori constante ale căderii H şi ale
9.5.5.2. Curbele de garanţie
deschiderii acului injector s, a căror imagine calitativă este redată în fig.9.64. Funcţionarea corectă şi la randamente ridicate într-un domeniu larg de
puteri sau debite este o problemă de primă importanţă în exploatare, fiind unul
din criteriile de performanţă tehnico - economică. Constructorul de turbine oferă
domenii de valori ale puterilor sau debitelor în care garantează anumite
performanţe energetice, dependenţele de acest tip denumindu-se curbe de
garanţie. În coordonate relative P/Pmax şi /max, aspectul unor asemenea curbe
este redat în fig.9.67.
Fig.9.64. Curbe primare ale turbinei
Pelton

Fig.9.67. Curbele de
garanţie
O imagine mai bogată asupra comportării turbinei rezultă prin determinarea
acestor dependenţe la o serie de valori discrete H şi s.
Pe de altă parte, astfel de rezultate se transpun, pentru generalizare, de la
modelul de laborator la turbina hidraulică tip, un numitor comun al unei familii de
turbine. Aceasta are diametrul caracteristic al rotorului de D = 1 m şi funcţionează
la căderea de H = 1 m. Relaţiile de transpunere rezultă din similitudinea turbo-
maşinilor în aproximaţia egalităţii randamentelor model = 11. Astfel, considerând în 9.5.5.3. Caracteristicile universale ale turbinelor
(9.86, 9.87, 9.88) H1 = H, Q1 = Q, D1 = D, P1 = P, 1 =  şi n1 = n, iar H2 = 1 m, Obţinerea unor informaţii complete asupra parametrilor funcţionali ai turbinelor,
D2 = 1 m respectiv Q2 = Q11, P2 = P11 şi n2 = n11 rezultă: în întreg domeniul de funcţionare este uşurată de diagrama universală de funcţionare.
Aceasta oferă în planul (n11 , Q11 ) curbe de egal randament, egal coeficient de
nD Q P cavitaţie, dar şi curbe de funcţionare de egală deschidere a aparatului director
n11  ; Q11  2
; P11  2
(9.196)
H D H D H H a 0  const. şi de egală poziţie a paletelor rotorice   const . O asemenea diagramă
complexă este rezultatul unor studii experimentale pe modele de turbine, reduse la
În acest sistem, pentru turbinele de tip Francis se obţin caracteristicile
scară, efectuate pe staţiuni de laborator special construite şi dotate cu aparatură de
primare din fig.9.65, iar pentru Kaplan cele din fig.9.66.
măsură specifică. În fig.9.68 se prezintă diagrama universală a unei turbine Kaplan.
Cap. 9. Maşini hidraulice 253 254 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

de la motorul de antrenare la maşina condusă, precum şi a unor tehnologii relativ

simple de realizare, costuri relativ reduse şi gabarite mici la puteri mari transmise.
Dezavantajul principal al acestor maşini este funcţionarea la randamente
ridicate într-un domeniu redus al raportului de transmitere. Turbotransmisiile se
utilizează frecvent în tracţiunea rutieră grea, ca parte din cutiile de viteze complexe
ale autobuzelor, autocamioanelor, utilajelor terasiere şi tancurilor. Tracţiunea
feroviară şi navală sunt de asemenea domenii de aplicare ale acestor maşini,
ele regăsindu-se şi în componenţa utilajului petrolier şi a maşinilor unelte.
În fig.9.69. sunt prezentate schemele funcţionale pentru turbortransformator
şi turbocuplaj.

Fig.9.69. Schema principială a

Fig.9.68. Diagrama universală pentru o turbină Kaplan turbotransmisiilor

9.6. Turbotransmisii
9.6.1. Noţiuni generale În cazul turbotransformatorului (fig.9.69a), în funcţie de dispunerea relativă
a elementelor circuitului hidraulic, se disting:
Turbotransmisiile sunt maşini hidraulice care realizează o dublă transformare  turbotransformatoare de clasa I, cu dispunerea P - T - R;
energetică:
 turbotransformatoare de clasa II, cu dispunerea P - R - T.
Energie stereomecanică Energie Energie stereomecanică Turbocuplajele (fig.9.69b), care nu posedă reactor, au rotoare identice,
1.  
cu anumiţi parametri hidraulică cu al parametri ele fiind de fapt capabile să funcţioneze şi ca maşini reversibile din punct de
vedere al transmiterii energiei.
Energie Energie Lichidul de lucru este agentul de transmitere energetic şi are o mişcare
2.  Energie stereomecanică 
hidraulică hidraulică spaţială complexă în interiorul suprafeţei toroidale delimitată de componentele
maşinii. În mod frecvent ca lichide de lucru se utilizează uleiurile minerale.
De obicei varianta 1 este constituită din maşini în circuit închis, iar
varianta 2 de transformare se face în maşini în circuit deschis.
Din punct de vedere constructiv turbotransmisiile sunt maşini care reunesc 9.6.2. Probleme constructive şi funcţionale
în aceeaşi carcasă un rotor de pompă, unul de turbină şi un aparat de
9.6.2.1. Turbocuplajul
conducere fix.
La început cele două maşini, generatoare şi motoare, au fost separate, Turbocuplajul sau turboambreajul se compune în principiu dintr-un rotor
evoluţia ulterioară a tehnicii le-a adus sub aceeaşi carcasă, ele fiind la ora de pompă şi unul de turbină puşi faţă în faţă şi echipaţi cu palete plane radiale
actuală diferite constructiv de maşinile de bază, preluând numai rotoarele. (fig.9.70). Un desen tehnic al unui turbocuplaj este reprezentat în figura 9.72.
Rotorul de pompă este cuplat cu o maşină primară şi transformă energia de la În spaţiul cuprins între rotoare se află o cavitate toroidală care se umple
arborele acestuia în energie hidraulică, iar rotorul de turbină preia această cu lichid în proporţie de 80...90%. La rotirea arborelui primar, rotorul de pompă
energie transformând-o în energie mecanică necesară unei maşini conduse, transmite lichidului forţe centrifuge ce tind să-l evacueze din rotor; el pătrunde în
numită maşină secundară. turbină, pe la periferie şi va roti acest rotor, părăsindu-l prin secţiunea de lângă
Avantajele principale ale turbotransmisiilor constau în reglarea continuă a arbore. Turaţia rotorului de turbină va fi mai mică decât cea a rotorului de pompă,
turaţiei şi momentului la arborele secundar, netransmiterea şocurilor şi vibraţiilor diferenţa purtând numele de alunecare; O exprimare relativă a acesteia este:
Cap. 9. Maşini hidraulice 255 256 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Fig.9.70. Turbocuplajul
1 - rotor pompă; 2 - arbore primar;
3 - rotor turbină; 4 - arbore secundar;
5 - carcasă Fig.9.71. Caracteristica dinamică a
turbocuplajului

n1  n2 n
s 1 2 (9.197)
n1 n1
În cazul egalităţii turaţiilor n2  n1 , s  0 şi circulaţia încetează. Dacă n2  n1 metode de mărire a acestui domeniu, prin reglarea turbocuplajului, de fapt prin
lichidul va circula de la turbină la pompă executând frânarea acesteia. modificarea în timpul funcţionării a unui parametru caracteristic. Astfel cele mai
Din interacţiunea rotor pompă-lichid de lucru şi respectiv lichid - rotor utilizate metode de reglare sunt modificarea turaţiei primarului, modificarea gradului
turbină rezultă momentele: de umplere sau modificarea valorii unei rezistenţe hidraulice din circuitul lichidului.
 la pompă: Pentru a funcţiona ca ambreiaj hidraulic, turbocuplajul aflat într-o cutie de
M 1  M P   Q [( r2vu 2 ) P  ( r1vu1 ) P ] (9.198) viteze va fi pornit fără lichid de lucru, iar introducerea de ulei din exterior cu
ajutorul unei pompe volumice va conduce la pornirea lentă a secundarului şi
 la turbină:
apoi la funcţionarea normală a transmisiei.
M 2  M T   Q [(r1vu1 )T  ( r2vu 2 )T ] (9.199) În fig. 9.73. este reprezentat un cuplaj hidrodinamic cu umplere variabilă
Deoarece rotoarele sunt identice, momentele cinetice de intrare şi ieşire folosit la tracţiune feroviară.
din fiecare rotor se află în relaţiile:
(r2vu 2 ) P  (r1vu1 )T (9.200)
(r2vu 2 )T  ( r1vu1 ) P (9.201)
ceea ce conduce la :
M1  M 2  0  M1  M 2 (9.202)
Deci turbocuplajul este o maşină de forţă capabilă să transmită integral
momentul, variind numai turaţia.
Randamentul turbocuplajului se determină cu:
P2 M 2  2  2 n2
tc     (9.203)
P1 M 1  1 1 n1
n1
Dacă s-a definit raportul de transmitere în forma i  va rezulta:
n2
1
tc  (9.204)
i
adică randamentul este o funcţie liniară de raportul de transmitere, ceea ce se
observă şi din diagrama caracteristică de funcţionare a turbocuplajului, fig.9.71.
Funcţionarea la randamente ridicate este realizabilă într-un domeniu
foarte redus al raportului de transmitere. Din aceste motive s-au găsit o serie de Fig.9.72. Turbocuplajul Fig. 9.73. Turbocuplaj cu umplere variabilă
Cap. 9. Maşini hidraulice 257 258 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Reactorul fiind fix (n=0) puterea preluată de el este nulă. Studiind traseul
9.6.2.2. Turbotransformatorul hidrodinamic
hidraulic va rezulta, că din construcţie se poate scrie:
Se mai cunoaşte în literatură şi sub numele de convertizor hidraulic de cuplu (r2 vu 2 ) P  ( r1vu1 ) R
deoarece el realizează, spre deosebire de turbocuplaj şi variaţia momentului la
arborele secundar. (r2 vu 2 ) R  ( r1vu1 )T (9.208)
(r2 vu 2 )T  (r1vu1 ) P
ceea ce permite stabilirea următoarelor relaţii:
Fig.9.74. Turbotransformatorul M P  MT  M R  0 (9.209)
1- arbore primar; 2 - rotor pompă; M P  M T  M R (9.210)
3 - reactor; 4 - rotor turbină;
5 - arbore secundar; 6 - carcasă. deoarece, în general, (r1vu1 ) R , (r2 vu 2 ) R , M R putând lua valori negative.
Relaţia (9.210) arată că transformatorul modifică momentele. Dacă
considerăm M P  M 1 şi M T  M 2 :
M 2  k  M1 (9.211)
Constructiv, turbotransformatorul este asemănător turbocuplajului, existând
însă în circuitul hidraulic o parte de conducere fixă numită reactor, fig.9.75. k fiind coeficientul de transparenţă.
Randamentul va fi:
P M  k  M 1 2 k
tr  2  2 2   (9.212)
P1 M 11 M 11 i
În acest caz tr  f (k i) va avea o alură parabolică., fig.9.76. Dacă k < 1,
M2 < M1, iar randamentul transformatorului va fi mai mic decât cel al unui turbo-
cuplaj în aceeaşi situaţie. Din această cauză reactorul poate fi realizat într-o
construcţie specială care să permită solidarizarea acestuia cu rotorul de pompă
sau turbină devenind mobil, iar turbotransformatorul devenind turbocuplaj. Din
momentul cuplării funcţionarea se face după curba de randament a turbocuplajului,
fig.9.77. Construcţia de acest gen poartă numele de turbotransformator complex.

Fig.9.75. Turbotransformator
Ecuaţiile de momente sunt în acest caz:
M P   Q [( r2 vu 2 ) P  ( r1vu1 ) P ] (9.205)
M T   Q [(r1vu1 )T  ( r2vu 2 )T ] (9.206) Fig.9.76. Caracteristica dinamică Fig.9.77. Caracteristica dinamică
a turbotransformatorului a turbotransformatorului complex
M R   Q [( r2 vu 2 ) R  ( r1vu1 ) R ] (9.207)
Cap. 9. Maşini hidraulice 259 260 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

C) Debit, cilindree
9.7. Maşini volumice Cilindreea reprezintă volumul refulat de pompă într-un ciclu. Majoritatea
pompelor fiind antrenate prin mişcări de rotaţie, cilindreea înseamnă volumul
9.7.1. Generalităţi refulat într-o rotaţie. Legătura între debit şi cilindree este:
Maşinile volumice au drept caracteristică comună un proces de aspiraţie - n 
Qt  Vg  Vg (9.216)
refulare discontinuu, volum cu volum. În cele mai multe cazuri funcţionează cu ulei 60 2
hidraulic, dar pot vehicula şi alte lichide. Ele se caracterizează prin compactitate,
unde Qt este debitul teoretic în m3/s, n turaţia în rot/min şi V g cilindreea sau
robusteţe şi fiabilitate. Pompele volumice pot dezvolta presiuni mari, până la 500 -
700 bar. Furnizarea lichidului în mod discontinuu constituie un dezavantaj faţă de volumul geometric în m3 .
maşinile cu flux continuu, care poate fi substanţial ameliorat prin măsuri constructive. D) Putere, moment, randamente
Analiza diverselor tipuri de pompe se face ţinând seama de câţiva parametri
fundamentali. Puterile teoretice, mecanică şi hidraulică sunt egale:

A) Înălţimea de pompare sau presiunea dată de pompă M t    Qt  pt (9.217)

Prin definiţie înălţimea de pompare a unei pompe este diferenţa dintre Pabs  Pu  Pp (9.218)
energia specifică de la ieşire şi cea de la intrare: Randamentul este:
v22  v12 p2  p1 
Pu
(9.219)
H   z2  z1 (9.213)
2g g Pabs
În lichide incompresibile 1   2   . Pierderile de putere mecanice PPmec se produc prin frecare uscată, semi-
Vitezele de intrare şi de ieşire din pompă sunt în domeniul v  1...5 ms. lichidă şi lichidă a pieselor maşinii în mişcare relativă. Pierderile de putere hidraulice
se produc datorită frecării lichidului cu pereţii solizi sau a frecării lichidului în
Presupunând v1 = 1 m/s, v2 = 5 m/s şi g = 10 m/s2, rezultă: (v22  v12 ) / 2 g  1, 2 m. interior. Pierderile de putere volumice se datoresc scăpărilor de lichid între
Diferenţa z1  z2  z dintre refulare şi aspiraţie este maximum 0,5(0,8) m. zona de presiune şi cea de depresiune a maşinii.
Deci cele două componente ale energiei specifice, cea cinetică şi cea de poziţie nu   v  m  h (9.220)
ating împreună 2 m coloană apă.
Pompele aspiră de regulă de la o presiune situată în jurul presiunii atmosferice Q Qt  Q p Qp
şi refulează lichidul la presiuni cuprinse în domeniul 60...300 bari. Deci v    1 (9.221)
Qt Qt Qt
p  p 2  p1  60 10 5  300 105 N/m2. Considerând ulei = 900 kg/m3 şi g = 10 m/s2,
p pt  p p p p
p  p1 h   1 (9.222)
rezultă 2  600...3300 m coloană ulei. Faţă de această valoare celelalte pt pt pt
g
energii specifice sunt neglijabile. Mt
m  (9.223)
p  p1 p M t   M fr
H 2  (9.214)
g g Momentul efectiv care se aplică la arborele pompei este mai mare decât
şi cel teoretic datorită pierderilor prin frecare.
p   gH (9.215)
ceea ce justifică întru-câtva şi denumirea de pompe hidrostatice.
9.7.2. Pompe volumice
B) Înălţimea de aspiraţie 9.7.2.1. Pompe cu piston
Se calculează în acelaşi mod ca la pompele centrifuge. Se ţine seama Acest tip de pompe se foloseşte mai ales la utilajul petrolier. În fig.9.77
atât de faptul că uneori presiunea de la suprafaţa liberă a rezervorului de este prezentată schema constructivă a unei astfel de pompe cu piston plonjor şi
aspiraţie este mai mică decât presiunea atmosferică normală (de exemplu la mecanism bielă-manivelă. Distribuţia se realizează cu două supape, una de
aeronave), cât şi de temperatura de lucru. aspiraţie şi una de refulare.
Cap. 9. Maşini hidraulice 261 262 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Fig.9.77. Schemă principială pentru pompa cu piston

Cilindreea pompei (volumul de lichid refulat la o cursă) este:
 D2
Vg  h (9.224)
4
iar debitul teoretic:
n  D2 n
Qt  Vg  h (9.225) Fig.9.79.Pompa cu pistonaşe axiale cu corp înclinat
60 4 60
Debitul mediu efectiv este mai mic din cauza pierderilor la etanşarea În fig.9.80 este prezentată schema constructivă pentru o pompă cu
pistonului sau la supape: pistonaşe axiale cu disc înclinat.
Q  v Qt ; (v  0,93...0,96) (9.226)
Debitul instantaneu are o variaţie sinusoidală şi pulsaţia lui se reduce
dacă pompa este cu dublu efect. fig.9.78.

Fig.9.78. Pompa cu dublu efect

Debitele acestor tipuri de pompe ating 1 m3/min la cele orizontale, respectiv

0,15 m3/min la cele verticale, iar presiunile 300 bar.
9.7.2.1.1. Pompe cu pistoane axiale
Acestea sunt cele mai utilizate din clasa pompelor cu piston. Presiunea
maximă poate atinge 350 daN/cm2 şi debitele variază între 8 şi 580 l/min.
Se întâlnesc mai des trei principii constructive:
 pompe cu corp înclinat;
 pompe cu disc înclinat;
 pompe cu disc fulant.
Cele cu corp înclinat sau disc înclinat au o construcţie asemănătoare, diferenţa
constând doar în elementul care este înclinat, discul sau corpul cu pistonaşe.
În figura 9.79 este prezentata construcţia unei pompe cu pistonaşe axiale
cu corp înclinat.
a) b)
Fig.9.80. Schema de principiu a pompei cu pistonaşe axiale
Momentul se aplică arborelui 1 şi în acelaşi timp discului 2 (fig.9.58b).
Blocul cilindrilor 3, este şi el antrenat în mişcare de rotaţie prin intermediul
arborelui cardanic 4. Pistonaşele 5, acţionate prin intermediul bielelor 6 parcurg
fiecare, la o rotaţie de  radiani, un spaţiu liniar h pe care se face aspiraţia,
respectiv pentru intervalul  - 2 radiani, refularea, cu aceeaşi valoare a cursei.
Distribuţia se face prin discul 7 imobil, în care sunt amplasate racordurile
la conductele de aspiraţie şi refulare. Debitul poate fi reglat prin modificarea
unghiului de înclinare . Bielele 6 sunt articulate cu rotule sferice.
Cap. 9. Maşini hidraulice 263 264 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Mişcarea relativă a cilindrilor poate fi creată şi dacă arborele antrenează suprafaţa de ghidare se realizează datorită forţelor centrifuge, fig.9.82. Volumul
direct blocul cilindrilor, pistonaşele, împinse de un arc care asigură contactul, geometric al pompei poate fi modificat prin modificarea excentricităţii.
sprijinindu-se pe un rulment axial înclinat, cazul pompelor cu disc fulant.Discul
portrulment poate fi înclinat mai mult sau mai puţin faţă de carcasă, prin
aceasta realizându-se reglarea debitului, fig.9.81.

Fig.9.81. Funcţionarea Fig.9.82. Pompa cu pistoane radiale

pompei cu pistonaşe
axiale cu disc fulant

Debitul teoretic mediu al pompei cu pistonaşe axiale se calculează ţinând

cont de volumul geometric al unui pistonaş, fig. 9.80: Debitul teoretic mediu este:
2
V g1 
d
h (9.227) n n d2
Qt  Vg   hz (9.234)
4 60 60 4
h  D sin   2 R sin  (9.228) d2 n
Volumul geometric total este: Qt  ez (9.235)
2 60
2
d
V g  z  V g1 
z R sin  (9.229)
2 9.7.2.2. Pompe cu palete alunecătoare
cu care se obţine debitul teoretic mediu: Pompele cu palete alunecătoare (glisante) se folosesc în acţionările
d 2 hidraulice pentru debite de maximum 200 l/min şi presiuni de 60...70 bar. Există
Qt med  n  Vg  n   z R sin  (9.230) două tipuri de bază:
2  cu aspiraţie şi refulare centrală, fig.9.83;
Pentru calcule curente se utilizează relaţii obţinute cu ajutorul debitului mediu:  cu aspiraţie şi re fulare exterioară. fig.9.84.
M t    pt  Qt (9.231)
d2
M t  2 n   n z R sin   pt (9.232)
2
d 2 z R sin   pt
Mt  (9.233)
4
9.7.2.1.2. Pompe cu pistoane radiale
Pompele cu pistoane radiale realizează presiuni până la 210 bar şi debite
cuprinse între 0,02...0,75 m3/min.
Între rotorul 1 şi statorul 3 există o exentricitate e, datorită căreia fiecare
piston radial 2 execută o cursă h = 2e. Distribuţia se face prin canalele 5 de Fig.9.83. Pompa cu aspiraţie şi Fig.9.84. Pompa cu aspiraţie şi
aspiraţie şi 6 de refulare practicate în axul central 4. Contactul pistoanelor la refulare centrale refulare exterioară
Cap. 9. Maşini hidraulice 265
Ca şi la maşinile cu pistoane radiale, rotorul acestor maşini este dispus
excentric în carcasă. În rotor sunt prevăzute locaşuri pentru palete, care conţin
de fapt palete alunecătoare. Datorită forţelor centrifuge care se produc în timpul
punerii rotorului în mişcare de rotaţie, paletele sunt proiectate spre periferie,
sprijinindu-se tot timpul pe suprafaţa interioară a carcasei. Spaţiul de lucru se
creează între palete şi carcasă şi blocul rotitor. De la punctul mort inferior până
la punctul mort superior celulele determinate de două palete cresc, iar de la
punctul mort superior până la punctul mort inferior, scad. Acest efect este
utilizat pentru aspirarea lichidului în prima parte a cursei şi pentru refularea lui
în partea a doua a cursei.
9.7.2.3. Pompe cu roţi dinţate
Maşinile hidrostatice cu angrenaje sunt simple şi compacte din punct de
vedere constructiv, prezintă siguranţă în funcţionare şi au un domeniu larg de
presiuni şi debite, respectiv până la 180 bar şi 600 l/min. Variantele cele mai
utilizate sunt pompele cu angrenare exterioară şi cele cu angrenare interioară.
În fig.9.85 este prezentată construcţia clasică a unei pompe cu roţi dinţate
care cuprinde două pinioane în angrenare. Lichidul este transportat volum cu
volum de către golurile dinţilor, spre orificiul de refulare, etanşarea spaţiului de
înaltă presiune de cel de joasă presiune făcându-se prin contactul dinţilor în
zona de angrenare. În fig.9.86 este prezentată epura presiunii pe carcasă, din
care rezultă solicitarea unilaterală a rotoarelor şi lagărelor dinspre refulare spre
aspiraţie. De aceea, pentru echilibrare se procedează la aducerea presiunii
înalte prin nişte canale speciale în partea opusă (fig.9.85)
Fig.9.85. Pompa cu roţi dinţate Fig.9.86. Epura presiunii pe carcasă
Stabilirea debitului teoretic se face admiţând următoarele ipoteze:
 roţile profilate sunt identice;
 volumul golului dintre doi dinţi consecutivi este egal cu volumul unui dinte;
 volumul de lichid transportat la o rotaţie completă este egal cu volumul
reprezentând suma golurilor dintre dinţi.
266 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI
9.7.2.4. Pompe cu şuruburi
Pompele cu şuruburi fac parte din categoria pompelor cu angrenaje cu
particularitatea că angrenarea este axială. Cilindreea este constantă, pulsaţia
debitului nu există şi funcţionarea este silenţioasă. Aceste pompe pot realiza
presiuni până la 175 bar şi debite până la (45...50) l/min.
Din punct de vedere constructiv se disting pompe cu un singur şurub, cu
două şuruburi, cu trei şuruburi şi cu şuruburi multiple.
Aşa cum indică şi denumirea pompei, organele de lucru, respectiv rotoarele,
au formă de şuruburi, constând dintr-o spiră înfăşurată elicoidal pe un cilindru.
O caracteristică importantă a pompelor cu şurub o reprezintă continuitatea
debitului, care are un grad de neuniformitate foarte redus, aşa cum s-a arătat.
Aceasta se explică prin faptul că mişcarea de rotaţie a rotorului este o mişcare
continuă, cu viteză uniformă, de aceea lichidul cuprins în spaţiul delimitat de spirele
şuruburilor şi carcasa pompei înaintează cu aceeaşi viteză, debitarea are loc continuu.
O altă caracteristică este lipsa organelor de distribuţie - supape, sertare -
aici rolul separării şi etanşării spaţiului de aspiraţie de cel de refulare fiind preluat
de spirele şuruburilor şi de jocul redus dintre acestea şi carcasa pompei. Lipsa
organelor de distribuţie contribuie şi ea la uniformizarea debitului.
Constructiv, pompa cu un singur şurub este alcătuită dintr-un rotor cu
profil elicoidal (şurub) cu un singur început, având unghiul de înclinare al spirei
de 57...60 şi care este plasat într-un stator, ce are de asemenea profil elicoidal,
dar cu două începuturi diametral opuse. În acest fel, pasul elicei rotorului este
dublul pasului elicei statorului.
Datorită poziţiei excentrice a rotorului faţă de axa statorului, la rotire,
rotorul va executa o mişcare de rostogolire pe suprafaţa statorului, iar spirele
rotorului vor delimita volume închise care se deplasează în lungul axului.
Etanşeitatea dintre spaţiul de refulare şi cel de aspiraţie se realizează pe linia
de contact dintre rotor şi stator.
În figura 9.87 este reprezentată construcţia unei pompe de acest tip, care
comportă un rotor 1, realizat sub forma unui şurub cu filet foarte alungit. Statorul 2
este cilindric dar are suprafaţa interioară profilată sub forma unui şurub cu
două începuturi.
Fig.9.87. Pompa cu şurub
În fig. 9.88a este prezentată secţiunea transversală a şurubului care în orice
poziţie este circulară, iar în figura 9.66b este prezentată proiecţia în planul longi-
tudinal a suprafeţei laterale şi axul şurubului, care este o sinusoidă notată bcd.
Cap. 9. Maşini hidraulice 267
Fig. 9.88. Secţiune şi proiecţie a şurubului
Poziţiile relative rotor-stator se pot observa în fig.9.89.
Fig.9.89. Poziţiile
relative rotor-stator la
pompa cu şurub
Pompele cu două şuruburi sunt alcătuite din două rotoare cu profil
elicoidal, dispuse paralel într-o carcasă comună. Angrenarea celor două rotoare
nu este o angrenare de contact între profilele elicoidale corespondente, mişcarea
de rotaţie fiind transmisă de la şurubul conducător la cel condus prin două roţi
dinţate montate la capetele exterioare ale celor două şuruburi, aflate în afara
camerei de lucru a pompei.
Dispunerea şuruburilor în pompă este astfel făcută încât profilurile flancurilor
se întrepătrund, de aceea sensul de înfăşurare a elicei unui şurub este dreapta,
iar a şurubului conjugat, stânga.
Pompele cu şurub sunt destinate să vehiculeze paste, lichide vâscoase,
lichide ce conţin particule solide în suspensie.
Rotorul se execută, de obicei, din oţeluri aliate cu Cr-Ni sau Cr-Ni-Mo.
Suprafaţa se durifică prin cromare. Suprafaţa de lucru se prelucrează foarte fin
(se lustruieşte). Statorul se execută, în general din cauciuc de diverse calităţi,
fie cauciuc sintetic de diferite durităţi. Carcasa pompelor cu două şuruburi este
confecţionată din fontă cenuşie. La unele construcţii speciale pentru rafinării, se
construiesc din oţeluri pentru a prelua şocurile. Şuruburile se execută din oţeluri
aliate şi se nitrurează, obţinându-se durităţi ale suprafeţei de 800...900 HB.
Atunci când pompele vehiculează lichide corozive, spre exemplu reziduuri
petroliere în amestec cu apă de mare, şuruburile se confecţionează din oţeluri
inoxidabile şi se durifică prin nitrurare.
Şuruburile se confecţionează pe maşini de frezat orizontale, folosind ca
scule aşchietoare freze disc de profil corespunzător.
268 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI
9.7.2.5. Pompe cu inel de lichid
Pompele cu inel de lichid sunt pompe volumice care au un rotor paletat,
aşezat excentric în carcasă, fig.9.90. Principiul de funcţionare al pompei cu inel
de lichid se bazează pe variaţia volumului spaţiului celular delimitat de palete,
butucul rotorului, discurile laterale şi inelul de lichid.
Fig.9.90. Pompa cu
inel de lichid
Pompa este alcătuită din carcasa 1 şi rotorul 2 cu palete radiale, amplasat
excentric în interiorul acesteia. Lateral, rotorul este mărginit de nişte discuri cu
ferestre (fante) de aspiraţie şi refulare 4. Aceste ferestre comunică cu ştuţurile
de aspiraţie 5 şi de refulare 6.
Înainte de prima punere în funcţiune se umple pompa cu lichidul de lucru
numit "lichid auxiliar" sau "lichid de etanşare" care de obicei este apa. La pornirea
pompei, datorită forţei centrifuge lichidul de etanşare este proiectat la periferia
carcasei şi formează un inel de lichid 7, concentric cu carcasa. Suprafaţa interioară
a inelului de lichid devine tangentă la nivelul ferestrelor de aspiraţie şi de
refulare, deoarece surplusul de lichid a fost evacuat pe la refulare. În interiorul
carcasei se formează un spaţiu în formă de seceră, divizat de paletele rotorului în
celule. Urmărind sensul săgeţii din figură, se observă că în celulele de la A la B volumul
creşte, presiunea scade şi deci se produce aspiraţia fluidului vehiculat prin fereastra 3
şi în celelalte de la B la A volumul scade, presiunea creşte şi se produce refularea.
Dacă pompa vehiculează aer sau gaze şi dacă aspiraţia sa este pusă în
legătură cu un spaţiu închis, pompa va fi o pompă de vid, evacuarea făcându-se
în atmosferă. Dacă pompa absoarbe aer din atmosferă, ea va refula acest aer
la o presiune superioară presiunii atmosferice şi va fi suflantă sau compresor.
În urma procesului de comprimare a aerului sau gazului, inelul de lichid
se încălzeşte şi aceasta conduce la micşorarea depresiunii create de pompă.
Pentru eliminarea acestui inconvenient este necesară aducerea la pompă a
unei cantităţi suplimentare de lichid auxiliar care serveşte la răcirea inelului de
lichid şi completarea cantităţii de lichid evacuate o dată cu gazul vehiculat.
Ca agent de lucru, pentru inelul de lichid se poate folosi , în afară de apă,
orice lichid compatibil cu fluidul vehiculat. Astfel în industria chimică, unde
există vapori de apă ce trebuie evacuaţi, se foloseşte ca lichid de lucru orice
bază, acid sau soluţii cu punct de fierbere ridicat.
Cap. 9. Maşini hidraulice 269 270 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Din punct de vedere constructiv pompele cu inel de lichid pot fi cu un

singur etaj şi cu mai multe etaje, când sunt utilizate pentru obţinerea vidului
înaintat sau drept compresoare care pot realiza presiuni până la 7 bar.
Avantajele acestor pompe sunt: obţinerea aerului comprimat fără impurităţi
de ulei; lipsa organelor speciale de distribuţie (supape, sertare), ceea ce asigură
fiabilitate şi uzuri minime; gabarite reduse; funcţionare silenţioasă; debit constant.
Fig.9.92. Pompa
9.7.2.5.1. Calculul debitului cu membrană
Pentru determinarea debitului teoretic al acestor pompe se scrie acesta
în poziţia 0 - 0 a unei palete, fig.6.91:
ra a
Qt  b  u (r )dr (9.236)
ri
unde: Pompele cu membrană se mai numesc pompe cu diafragmă. Caracteristic
u (r )    r (9.237) acestor tipuri de pompe este faptul că membrana, de forma unui disc, este
încastrată pe conturul exterior, asigurând astfel o etanşare totală a camerei de
0
lucru în care pătrunde lichidul vehiculat, faţă de locaşul mecanismului de
antrenare, care este protejat de contactul cu lichidul, acesta la rândul lui nu
este impurificat de unsoarea mecanismului.
Pompele cu membrană sunt folosite în: industria minieră, industria construcţiilor,
industria chimică, industria celulozei şi hârtiei, industria de medicamente, gospodăria
Fig. 9.91. Schemă pentru calculul comunală.
debitului la pompa cu inel 9.2.2.6.1. Debitul pompei cu membrană
Conform schemei din fig.9.92, membrana flexibilă execută o cursă s = 2r,
distribuţia lichidului în camerele de lucru realizându-se prin supapele de sens A
şi R. Se observă că pompa cu membrană este cu simplu efect.
Având în vedere că presiunea de lucru se exercită direct asupra membranei,
0
valorile ei maxime sunt limitate de rezistenţa materialului membranei. Presiunile
Dacă se ţine seama de factorul care introduce grosimea paletei: obişnuite pentru pompele cu membrane sunt de 3 bari la cele acţionate cu mecanism
ts bielă-manivelă şi 15 bari la cele acţionate pneumatic sau hidraulic. Pompele cu
 (9.238) membrană metalică, de construcţie specială pot realiza presiuni până la 100 bari.
t
Debitul teoretic al pompelor cu membrană se calculează pe baza
unde t este pasul paletei şi s este grosimea paletei, dimensiunilor geometrice din figură, considerând că membrana se deformează
Qt    b    [( ra  a ) 2  ri2 ] (9.239) astfel încât la capătul cursei primeşte forma unui sector sferic. Atunci volumul
dislocat la o cursă dublă va fi:
Pentru aflarea debitului real se introduce randamentul volumic:
2 2 s 4 2
Qt    b    v  [( ra  a) 2  ri2 ] (9.240) V1  2  R    R  r  4,188R 2  r (9.241)
3 2 3
Debitul teoretic va fi:
9.7.2.6. Pompe cu membrană
4 2
Pompele cu membrană sunt pompe volumice cu mişcare alternativă, la care Qt   R  r  n  4,188R 2  r  n (9.242)
3
rolul pistonului este îndeplinit de o membrană flexibilă, care preia deformaţia de
volum ce realizează fenomenul de pompare. Membrana este legată de o tijă unde n este turaţia arborelui cotit, fiind echivalentă cu numărul de curse duble
acţionată de mecanismul de antrenare, fig.9.92. efectuat de diafragmă.
Cap. 9. Maşini hidraulice 271 272 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Debitul real este: M t    Qt  p (9.246)

Q  Qt  v (9.243) de unde rezultă viteza unghiulară:
2Qt 4Q pist
9.7.3. Motoare volumice   (9.247)
 d Rd  d 2 Rd
2
Motoarele hidraulice volumice se utilizează în scopul transformării energiei
Fiind echilibrat prin existenţa celor doi cilindrii simetrici, motorul poate
hidrostatice a lichidului în energie mecanică. După mişcarea realizată la arbore,
motoarele pot fi: realiza momente mari, până la 50.000 daNm.
 cu mişcare de rotaţie continuă; 9.7.3.1.2. Motoare hidraulice oscilante cu paletă
 cu mişcare de rotaţie oscilantă; Dacă se necesită momente şi unghiuri oscilante mai mici, se utilizează
 cu mişcare de tip liniar. motoare hidraulice oscilante cu palete care prezintă avantajul unei compactităţi
Marea majoritate a pompelor volumice descrise anterior sunt reversibile, adică deosebite. Mişcarea oscilantă se obţine prin introducerea succesivă a uleiului
pot funcţiona fără modificări esenţiale, prin alimentarea cu presiune, ca motoare. sub presiune pe o parte sau cealaltă a unei palete radiale încastrate într-un
Pe lângă acestea se mai întâlnesc motoare oscilante şi liniare. butuc rotoric central, fig. 9.94 şi 9.95.
9.7.3.1. Motoare hidraulice oscilante
Pentru antrenarea unor sarcini în mişcări de rotaţie incomplete şi în
ambele sensuri, se utilizează motoare hidraulice oscilante. Aceste motoare se
realizează mai ales în două forme constructive:
 cilindrii cu pistoane având o cremalieră pe tijă şi o roată dinţată pentru
transformarea mişcării rectilinii în mişcare de rotaţie;
 motoare oscilante cu palete.
9.7.3.1.1. Motoare cu cilindrii hidraulici şi roată dinţată
Sub acţiunea presiunii, pistoanele transmit prin cremalieră forţe la roata
dinţată, care produce un moment de rotaţie. Fig.9.94. Motor oscilant cu o paletă Fig.9.95. Motor oscilant cu două palete
În timpul cursei spaţiul de lucru creşte datorită deplasării paletei. La capăt de
cursă se inversează alimentarea cu evacuarea şi mişcarea are loc în sens invers.
În cazul unei singure palete se poate ajunge la un unghi de oscilaţie  = 270.
Pentru a spori momentul la acest tip de motor, se poate majora numărul de palate
Fig.9.93. Motor oscilant cu la două sau chiar trei. În acest caz suprafaţa pe care acţionează presiunea se
cilindrii hidraulici şi roată dublează sau se triplează şi corespunzător creşte şi momentul produs de motor.
dinţată Forţa care acţionează asupra unei palete oscilante este:
Dd
F  ( R  r )  b  p   b  p (9.248)
2
unde b este lăţimea rotorului.
Se consideră că această forţă acţionează în mijlocul paletei la raza:
Dacă se notează diferenţa de presiune p  pi  pe şi cu Dd diametrul
R r Rr Dd
divizor al roţii dinţate, momentul total transmis roţii este: RF  r    (9.249)
2 2 4
2
Dd D d Deci momentul va fi:
M t  Ft   2 F1 p  d   Rd  p (9.244)
2 2 2 Dd D  d D2  d 2
M t  F  RF   b  p    b  p (9.250)
Qtot  2 Q1 pist (9.245) 2 4 8
Cap. 9. Maşini hidraulice 273 274 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Debitul necesar realizării unei viteze periferice medii (la mijlocul paletei),
respectiv a vitezei unghiulare , este:
D2  d 2
Qt  b (9.251)
8

9.7.3.2. Motoare hidraulice liniare

Motoarele hidraulice liniare sau cilindrii de forţă transformă energia de Fig.9.98. Cilindri
presiune a lichidului de lucru în energie mecanică de translaţie transmisă cu simplă acţiune
mecanismelor acţionate.
Construcţia unui motor liniar cuprinde cilindrul 1, pistonul 2, tija pistonului 3,
capacul cilindrului 4, etanşarea pistonului 5, etanşarea tijei 6 şi prinderea 7 (fig.9.96).
Clasificarea motoarelor hidraulice se face după numărul direcţiilor în care
se deplasează organul activ sub acţiunea forţei de presiune şi după construcţia
organului activ.

Alimentarea cilindrilor hidraulici se face prin orificiile practicate în capace

sau în cămaşă, dar există şi aplicaţii speciale la care alimentarea se face prin tijă.
Fig.9.96. Ansamblul
Capacele cilindrilor se fixează prin şuruburi, filete şi suduri pentru presiunile
unui motor hidraulic
mari peste 100 bar, dar există şi soluţii cu tiranţi sau inele de siguranţă la presiuni
liniar
mai mici. Prinderea motoarelor hidraulice liniare se realizează în diferite forme
constructive, conform cerinţelor maşinilor acţionate: cu filete, articulaţii cilindrice,
sferice, tălpi sau flanşe.
O problemă importantă la motoarele hidraulice liniare o constituie
Astfel motoarele hidraulice sunt cu dublă acţiune, fig.9.97 a,b,c,d, şi cu simplă asigurarea etanşeităţii dintre piston şi cilindru şi dintre tija motorului şi capac. În
acţiune, fig.9.98 a,b,c,d,e, cu tijă unilaterală fig.9.97 a,b şi fig.9.98 a,b,c,d,e, şi acest sens se folosesc mai multe soluţii, fig.9.99 a,b,c,d:
tijă bilaterală, fig. 9.97 c,d. a) piston cu canale circulare;
b) piston cu segmenţi metalici (metal moale, Al);
c) piston cu garnituri manşetă;
d) piston cu inele "O".

a) b)
Fig.9.97. Cilindri
cu dublă acţiune

Fig.9.99. Tipuri
de etanşări ale
c) d) pistoanelor
Sunt cunoscute şi variantele de cilindri hidraulici telescopici care se
folosesc atunci când se doreşte obţinerea unei curse mai mari, fig. 9.98 e. Mai
răspândiţi sunt cei cu simplă acţiune formaţi din tuburi cilindrice concentrice acţionate
succesiv, începând cu cilindrul de diametru maxim şi sfârşind cu cilindrul central,
plungerul, prin creşterea în trepte a presiunii datorită scăderii suprafeţei active.
Cap. 9. Maşini hidraulice 275 276 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

9.7.3.2.1. Elemente de calcul Cilindrii hidraulici se execută curent pentru presiuni cuprinse între 20 şi 350
bar, limita superioară fiind de 2000 bar; diametrele nominale variază 10 şi 600 mm,
Motoarele hidraulice liniare se execută în întreprinderi specializate în tipo- în cazul preselor hidraulice atingând 1400mm; cursele uzuale sunt cuprinse
dimensiuni standardizate, fiind uşoară alegerea lor. Dacă nu este posibilă adaptarea
între 10 şi 6000 mm, în cazul instalaţiilor hidroenergetice depăşind 18000 mm.
unui cilindru tipizat, trebuie proiectat un cilindru nou. La calculul unui motor hidraulic
liniar se parcurg următoarele etape: 9.7.3.2.2. Frânarea cilindrilor la cap de cursă
a) calculul hidraulic de dimensionare, prin care se determină secţiunea, respectiv Pistoanele care ating viteze mai mari sau acţionează mase importante
diametrul pistonului şi al tijei astfel încât să asigure o anumită viteză de deplasare; provoacă lovirea repetată a capacelor şi distrugerea lor. Acest proces de
aici trebuie ţinut cont dacă motorul este cu tijă bilaterală sau unilaterală: scoatere prematură din funcţiune a cilindrilor hidraulici poate fi evitat prin frânarea
d2 pistoanelor la cap de cursă cu procedee mecanice sau hidraulice. O metodă de
S1  (9.252) frânare a cilindrilor care funcţionează până la viteze medii, constă în introducerea
4 unor arcuri elicoidale sau disc (fig.9.100a). La această metodă există pericolul ruperii
 (D2  d 2 ) arcului, de aceea cele mai răspândite metode de frânare constau în introducerea
S1  (9.253) unor rezistenţe hidraulice în circuitul hidraulic de evacuare a lichidului de lucru.
4
Aceste rezistenţe determină creşterea presiunii pe faţa pasivă a pistonului,
b) calculul hidraulic de verificare a secţiunii, prin care se determină presiunea deci frânarea acestuia.
de alimentare astfel încât forţa utilă Fu să învingă ansamblul forţelor rezistente: O soluţie simplă constă în executarea pistonului în două trepte (fig.9.100b)
(9.254) şi practicarea unui alezaj corespunzător în capac, deci motor hidraulic cu cep la
Fu   R
capătul cursei. Legea de variaţie a vitezei poate fi controlată prin conicitatea cepului
sau: (fig.9.100c) sau prin realizarea unor crestături practicate pe cep (fig.9.100d).
pi  S1  pe  S 2   R  0 (9.255) Supapa de sens amplasată în paralel cu rezistenţa permite accelerarea maximă
a pistonului în sens contrar. Decelerarea poate fi reglată cu ajutorul unui drosel
unde pi şi pe sunt presiunile de alimentare la intrare şi evacuare, iar  R
variabil (fig.9.100e) dispus în paralel cu racordul de alimentare al cilindrului de
este suma forţelor rezistente: diametru mic. Dacă droselul este înlocuit de o supapă de limitare a presiunii
 R  FS   F fr.et   F fr.ghid  Fi (9.256) (fig.9.100f) se obţine o decelerare practic constantă.
unde FS este sarcina utilă de transportat, F fr.et sunt forţe de frecare în etanşări
(la piston), F fr.ghid sunt forţe de frecare în ghidaje (la tije), F este forţa de inerţie.
i
Presiunea pi rezultă din :
a) b) c)
4  ( FS   F fr.et   F fr.ghid  Fi  pe S 2 )
pi  (9.257)
 D2
c) calculul de rezistenţă al cilindrului considerat ca un recipient închis; se
consideră că între diametrul D şi grosimea peretelui cilindrului există relaţia Fig.9.100. Scheme
D /  c  16 , ceea ce permite a se scrie: de frânare a
p D cilindrilor
C  a (9.258) la cap de cursă
2 a
unde  a = (500...800) daN/cm2; se verifică tija motorului la flambaj, sarcina critică
la flambaj exprimându-se cu relaţia: d) e) f)
2
 EI
Fe cr  (9.259)
lf
în care lungimea de flambaj l f depinde de tipul elementelor de prindere ale
tijei şi corpului.

10.
ACŢIONĂRI HIDRAULICE ŞI
PNEUMATICE
10.1. Generalităţi
Acţionarea hidraulică, respectiv pneumatică, este un ansamblu de funcţiuni
tehnice prin care se realizează transmiterea energiei mecanice de la un element
conducător la unul condus prin intermediul unui mediu de lucru hidraulic sau
pneumatic. Cadrul material de echipamente şi conducte care permit realizarea
acţionării hidraulice, respectiv pneumatice, formează sistemul de acţionare
hidraulică sau pneumatică.
Un sistem de acţionare hidraulic se compune dintr-un rezervor 1 din care
lichidul este aspirat de o pompă volumică 2 antrenată de un motor 3 cu turaţia
n p şi momentul M p , fig.10.1.
Fig.10.1.Schema
principială a unui
, , sistem de acţionare
hidraulică, respectiv
pneumatică
Pompa debitează lichidul de lucru într-un sistem de conducte, furnizând un
debit Q p şi o presiune p p . Cu aceşti parametri lichidul este condus la aparatura de
distribuţie, reglare şi control 4. În aparatura de distribuţie, reglare şi control are loc
o intervenţie asupra lichidului şi presiunii şi o dirijare spre elementul de execuţie -
motorul hidraulic 5 pentru ca acesta să antreneze sarcina la parametrii ceruţi.
278 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI
Pe traseul hidraulic au loc pierderi prin frecare, care afectează presiunea
lichidului şi pierderi volumice care afectează debitul. Ieşind din motor, lichidul
este condus prin conductele de retur spre rezervor.
La sistemele pneumatice, în locul pompelor volumice se întâlneşte o sursă
de aer comprimat şi un sistem de preparare a aerului.
În sistem lichidul a suferit o serie de contaminaţi rezultaţi din uzura
mecanică a componentelor sistemului, cât şi din propria degradare a lichidului,
de aceea pentru purificarea sa se folosesc filtre montate pe retur 6.
Avariile sistemelor hidraulice se evită prin amplasarea în circuit, aval de
pompă, a unei supape de siguranţă 7, care se deschide la depăşirea unei anumite
presiuni limită, evacuând lichidul sub presiune la rezervor. După caz, sistemul
mai cuprinde şi alte elemente, ca de exemplu: supape de sens pentru asigurarea
sensului de curgere a lichidului în circuit, supape de succesiune pentru declanşarea
unei operaţii numai după atingerea unei anumite valori a presiunii, acumulatoarele
hidraulice pentru amortizarea şocurilor din sistem şi pentru acoperirea cererilor
de vârf de debit, de scurtă durată şi care nu pot fi furnizate de pompă. La
sistemele obişnuite rezervorul de ulei joacă şi rolul de disipator de căldură.
Un element esenţial al sistemelor de acţionare este fluidul de lucru care,
prin proprietăţile sale fizico-chimice, influenţează în mod hotărâtor fiabilitatea şi
securitatea în exploatare.
10.2. Generatoare şi motoare hidrostatice
Pompele şi motoarele mai des utilizate în acţionări sunt cele prezentate
în paragrafele 9.7.2 şi 9.7.3. Simbolizarea lor ţine cont de o anumită clasificare,
după următoarele criterii:
a) criteriul funcţional:
cu debit constant cu debit reglabil
b) criteriul sensului de curgere:
unidirecţional bidirecţional
c) criteriul reversibilităţii:
 pompele funcţionează ca motoare
 pompele nu funcţionează ca motoare
Parametri reali ai pompei, în sistemul de acţionare, sunt determinaţi de
coordonatele punctului de intersecţie a caracteristicii interioare, cu caracteristica
sistemului.
Presiunea creeată de pompă este:
Cap. 10. Acţionări hidraulice şi pneumatice 279
p p  pM  kQ 2 (10.1)
în care kQ 2 este pierderea hidraulică pe întreg circuitul de aspiraţie şi refulare,
cât şi de întoarcere a lichidului spre rezervor şi p M este diferenţa de presiune
la care lucrează motorul hidraulic.
Fig.10.2. Punctul de funcţionare al
pompelor volumice
10.3. Aparataj de distribuţie, reglare şi control
Asigurarea ciclului de lucru al motorului presupune comanda asupra direcţiilor
şi sensurilor de curgere a lichidului, mărimii debitului şi presiunii de alimentare.
Aparatajul de comandă care îndeplineşte aceste funcţii se împarte în:
 aparatajul de distribuţie, care asigură dirijarea fluidului de lucru către elementele
sistemului, determinând succesiunea fazelor de lucru, format de distribuitoare;
 aparatajul de reglare şi control, cu ajutorul căruia se stabilesc în sistem
presiunea şi debitul necesar.
10.3.1. Aparatajul de distribuţie
Dirijarea fluidului prin conducte de la şi spre diferitele elemente componente
ale sistemului de acţionare se asigură cu ajutorul distribuitoarelor.
Acest lucru este posibil printr-o comutare a căilor de trecere în distribuitor.
Aparatajul de distribuţie trebuie să asigure:
 inversare liniştită, fără şocuri;
 timp minim de inversare;
 pierderi minime de putere;
 poziţie precisă a organului inversat în punctele finale.
Din punct de vedere constructiv distribuitoarele se clasifică astfel: rotative,
plane, cu sertar şi cu supape.
10.3.1.1. Distribuitoare rotative
Pentru debite mici cuprinse între 8...10 l/min, inversări mai rare şi unde
nu se cere o precizie mare a inversării, se folosesc distribuitoare rotative.
Prin A, B s-au notat legăturile la motor, P este legătura la pompă şi R cea
de la rezervor. Pentru inversarea sensului de deplasare al motorului, cepul
distribuitorului este rotit, de regulă manual, astfel încât se inversează legăturile.
280 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI
Fig.10.3. Funcţionarea distribuitorului rotativ cu două poziţii
10.3.1.2. Distribuitoare plane
Tehnologia de execuţie la distribuitoarele plane este simplă, de aceea ele
sunt utilizate de multe ori la scheme de acţionare nepretenţioase. În fig.10.4.
este arătat modul de funcţionare al distribuitoarelor cu sertar plan.
Sertarul plan 2 alunecă pe suprafaţa plană rectificată a corpului distribuitorului
3, fiind menţinut în contact cu acesta prin intermediul bucşei 1 de către un arc 4
şi de către lichidul sub presiune care vine de la pompă. Uleiul refulat de pompă
intră prin orificiul central şi este dirijat spre camera din stânga sau din dreapta
în funcţie de poziţia sertarului care poate fi acţionat manual sau automat.
10.3.1.3. Distribuitoare cu supape
În sistemele de acţionare ale unor instalaţii şi maşini se folosesc distribuitoare
cu supape care sunt simple din punct de vedere constructiv, prezintă siguranţă
mare în funcţionare şi pot să asigure o etaşeitate foarte bună.
În fig10.5 este prezentată schema unui distribuitor cu trei poziţii şi două
supape comandate de către electromagneţi. Când electromagneţii 2 şi 3 nu
sunt alimentaţi supapele 1 şi 4 sunt presate de arcuri în scaunele lor. În această
situaţie, conducta de refulare de la pompă este închisă şi consumatorii sunt
legaţi la rezervor. Prin alimentarea şi acţionarea electromagnetului 2, supapa se
deplasează spre stânga şi unul din consumatori este legat la pompă. Prin
alimentarea electromagnetului 3 şi încetarea alimentării la 2, supapa 4 îşi
schimbă poziţia, ceea ce determină legarea celuilalt consumator la pompă.
10.3.1.4. Distribuitoare cu sertar cilindric
Distribuitoarele cu sertar cilindric au cea mai mare răspândire în practică
şi sunt utilizate pentru o gamă largă de debite şi presiuni. Ele au frecvenţe mari
de inversare. Un distribuitor cu sertar cilindric se compune din trei elemente
principale, fig.10.6:
 corpul distribuitorului 1,care este un bloc metalic prevăzut cu orificii;
 sertăraşul cilindric 2, care asigură obturarea şi deschiderea orificiilor în
funcţie de comanda primită;
 comanda distribuitorului 3.
Cap. 10. Acţionări hidraulice şi pneumatice 281 282 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Fig.10.6. Distribuitor cu
sertar cilindric cu comandă
electromagnetică

Comanda distribuitorului poate fi:

 manuală sau mecanică;
 electromagnetică,
Fig.10.4. Funcţionarea  pilotată sau de presiune,
distribuitorului plan  combinată.
În fig.10.7 se observă un exemplu de distribuitor cu sertar. El se caracterizează
prin numărul căilor (în cazul descris, patru, notate cu A, B, P, T) şi numărul de
poziţii ale sertarului (două) şi este considerat un distribuitor 4/2, adică cu 4 căi
şi două poziţii, având simbolul din fig.10.7.b.

Fig.10.7. Schema
legăturilor la un
distribuitor cu sertar
cilindric
1- corp;
2- sertar cilindric

Fig10.5. Distribuitor cu
supape
a) Schema constructiv-funcţională b) Simbolul
distribuitorului 4/2
Corpul distribuitorului este prevăzut cu găuri filetate în care se înşurubează
racordurile de legătură ale sistemului. Astfel, conducta care vine de la pompă
se leagă la orificiul notat cu P, cea care se întoarce la rezervor (tanc) cu T, iar
cele care duc la motorul hidraulic cu A, B.
Cap. 10. Acţionări hidraulice şi pneumatice 283
În scheme se face numai o reprezentare convenţională a distribuitorului.
La simbolurile distribuitoarelor se ataşează lateral cele ale comenzii,
fig.10.9. Comanda distribuitorului poate fi reţinută, atunci când la încetarea ei
sertăraşul nu revine la poziţia iniţială, sau nereţinută, când datorită unui arc,
sertăraşul revine la poziţia iniţială.
Un distribuitor hidraulic se mai caracterizează prin mărimea caracteristică
sau diametrul nominal. În standardele internaţionale şirul valorilor normalizate
este respectat de toţi constructorii de maşini, DN = 4, 6, 8, 10, 13, 16, 20, 25, 32.
manuală mecanică electrică pneumatică hidraulică
Fig.10.9. Simbolizarea comenzilor distribuitoarelor
10.3.1.5. Distribuitoare pneumatice
Distribuitoarele pneumatice au aceleaşi principii constructive şi funcţionale
cu cele hidraulice. Agentul de lucru al acestor distribuitoare este aerul comprimat,
care este dirijat pe diferitele trasee ale circuitului acţionării pneumatice.
Distribuitorul pneumatic are, aşadar, o parte fixă, corpul lui, în care sunt
practicate orificiile numite căi şi o parte mobilă, organul de distribuţie (sertar),
care poate ocupa diferite poziţii.
Distribuitoarele pneumatice se deosebesc după tipul sertarului, care poate
fi cilindric, conic sau plan, mişcarea necesară schimbării poziţiei sale fiind de
translaţie sau rotaţie.
În fig.10.10, sunt prezentate exemplificativ şi schematic două distribuitoare
3/2 cu sertar cilindric. Aceste exemple sunt distribuitoare cu poziţie preferenţială
normal închise, deoarece intrarea este obturată. Dacă intrarea ar fi deschisă
şi ar comunica cu ieşirea distribuitoarele s-ar numi normal deschise.
Aceste exemple sunt distribuitoare cu poziţie preferenţială normal închise,
deoarece intrarea este obturată. Dacă intrarea ar fi deschisă şi ar comunica cu
ieşirea distribuitoarele s-ar numi normal deschise.
Fig.10.10. Exemple de distribuitoare pneumatice cu sertar cilindric
284 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI
10.3.2. Aparataj pentru reglarea şi controlul presiunii
Aparatajul folosit pentru reglarea presiunii poartă denumirea de supape
şi relee de presiune. Acestea au rolul de a influenţa presiunea dintr-un sistem
sau dintr-o parte a unei instalaţii.
Reglarea presiunii se realizează prin modificarea cantităţii de lichid ce trece
prin supapă la deschiderea sau la închiderea acesteia în funcţie de presiune.
Parametrii principali ai supapelor sunt: presiunea maximă p max , deschiderea
nominală Dn , iar la unele supape se indică valoarea presiunii externe de comandă
sau pilotare.
Principiul de funcţionare al unei supape este arătat în fig.10.11, atât
constructiv cât şi schematic. O supapă are un organ mobil care poate fi sferic,
conic sau cilindric. Acest element mobil notat cu 1 în figură este apăsat pe
scaunul supapei de un arc 2.
Fig.10.11. Funcţionarea
supapelor
Presiunea din sistem determină asupra elementului de închidere o forţă
(presiunea înmulţită cu suprafaţa) care acţionează contra forţei arcului. Când
sporeşte presiunea creşte şi această forţă. Dacă forţa presiunii depăşeşte pe
cea a arcului, elementul se deplasează contra arcului şi deschide legătura.
Lichidul în plus se întoarce la rezervor.
Supapele similare constructiv pot să îndeplinească roluri funcţionale diferite
conform comenzii şi legării lor în circuit. Astfel, dacă elementul de închidere în
poziţia neacţionată nu permite trecerea lichidului prin supapă, aceasta este
normal închisă şi se reprezintă ca în fig.10.12a, iar dacă permit trecerea
lichidului prin supapă în poziţie neacţionată, se numesc normal deschise,
fig10.12b, şi se închid la o anumită valoare a presiunii, mai mare. În fig.10.12c
este reprezentată o supapă normal închisă cu revenire cu arc, cu comandă internă.
Fig.10.12. Simbolizarea
supapelor
Cap. 10. Acţionări hidraulice şi pneumatice 285
Comanda elementului mobil al supapei poate fi realizată direct asupra
acestuia de către presiunea lichidului - caz în care supapa este cu comandă
directă, sau prin intermediul unui element secundar care comandă elementul
mobil - caz în care supapa este cu comandă pilotată.
După rolul funcţional supapele se clasifică astfel:
 supape de presiune, de siguranţă şi deversare;
 supape de raport de presiuni;
 supape de conectare şi de deconectare;
 supape de reţinere şi contrapresiune;
 supape de reducţie;
 relee de presiune.
10.3.2.1. Supapele de presiune, siguranţă şi deversare
Acestea au rolul de a menţine în sistem o anumită presiune maximă pentru
care s-au dimensionat elementele sistemului. Aceste supape se montează în
apropierea pompei, în derivaţie pe conducta de refulare, fig.10.13, având rolul
de a proteja sistemul la suprapresiuni - caz a), sau de a deversa diferenţa de
debit spre rezervor - caz b).
Fig.10.13. Supapa de
siguranţă şi supapa de
deversare
a) supapa de siguranţă b) supapa de deversare
Pentru debite şi deschideri nominale mici (DN 3...10) se folosesc supape
cu bile, în timp ce pentru debite şi deschideri mari se folosesc supapele cu taler
tronconic şi cele cu piston. În fig.10.14. este arătată construcţia unei supape cu
element mobil cu bilă - cazul a) şi tronconic b).
Fig.10.14. Construcţia supapelor cu
element mobil cu bilă şi tronconic
a) b)
286 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI
10.3.2.2. Supape de sens unic
Aceste supape permit trecerea lichidului într-un singur sens, dinspre
presiunea mai mare spre cea mai mică din circuit. Construcţia acestor supape
este identică cu a celor de presiune şi siguranţă arătată anterior. Ele pot
funcţiona şi fără arc, caz în care se montează în poziţie verticală şi închiderea
lor se face prin greutatea proprie a elementului mobil.
Reprezentarea simbolizată a acestor supape este arătată în fig.10.15, iar
utilizarea lor ca supape de reţinere având rolul de a menţine coloana de lichid
în perioada de staţionare a pompei, în fig.10.16.
Fig.10.15. Simbolizarea supapelor
de sens unic
a) b)
Fig.10.16. Rolul supapei
de sens unic
Astfel, în fig. 10.16a se arată o supapă care separă pompa de circuit, iar
în fig.16.16b şi c se observă reţinerea lichidului pe conducta de retur.
Combinarea unei supape de presiune cu una de sens unic, cu rol de a
permite trecerea într-un sens la o anumită presiune de intrare pi şi trecerea
liberă în sens contrar, se arată în fig.10.16d.
Deci supapele de sens unic pot fi de reţinere şi de contrapresiune. Cele
de reţinere au rolul de preveni golirea sistemului în timpul opririi pompei şi cele
de contrapresiune de a menţine presiunea în conducta de evacuare.
10.3.2.3. Supape şi regulatoare pneumatice de presiune
Supapele pnematice au acelaşi rol ca şi cele hidraulice, adică de a deschide
sau închide anumite circuite la variaţii ale presiunii aerului comprimat, în conducta
amonte lor. Ele se clasifică în normal închise şi normal deschise.
Principalele tipuri de supape pneumatice sunt:
 supapele de sens unic;
 supapele selectoare;
 supapele de evacuare rapidă;
 supapele de siguranţă;
 releul de presiune pneumatic.
În figurile următoare se exemplifică câteva tipuri constructive de supape
pneumatice.
Cap. 10. Acţionări hidraulice şi pneumatice 287 288 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI

Regulatoarele de presiune au rolul de a aduce şi a menţine la ieşire

a) construcţie
1 2
1
2
presiunea la o valoare dorită, indiferent de valoarea presiunii de intrare. Prin
Fig.10.17. Supapa de sens reducerea presiunii şi menţinerea ei constantă la consumator se realizează:
unic  funcţionarea corespunzătoare a consumatorului şi evitarea suprapresiunilor
3 periculoase;
b) simbolizare  economisirea de aer comprimat, al cărui preţ de cost este ridicat.
Constructiv se deosebesc regulatoare cu piston şi cu membrană. Cele mai
des utilizate sunt cele cu membrană, fig.10.21. Deformaţia membranei 3 sub
acţiunea forţei de presiune este transmisă tijei 4, pe care se află supapa de cauciuc
Fig10.18. Supapă 2, care măreşte sau micşorează secţiunea de trecere a aerului pe traseul I - E.
1 2 selectoare Presiunea la ieşire se reglează manual reglând, prin şurubul 5 forţa arcului.

a) construcţie b) simbolizare

Fig.10.19. Supapă de Fig.10.21. Regulator de presiune

evacuare rapidă
1 - corp;
2 - obturator;
3 - arc.

a) construcţie b) simbolizare

10.3.3. Aparataj de reglare şi control al debitului

Fig.10.19. Supapa de Viteza motoarelor hidraulice variază liniar cu debitul de alimentare al acestora.
siguranţă Modificarea debitului lichidului de lucru se poate realiza prin două metode:
1- scaun conic;  prin modificarea debitului pompei (metoda volumică);
2 - capac filetat;  prin variaţia rezistenţei locale în conducta de circulaţie a fluidului (metoda
3- arc. sau reglarea rezistivă).
Metoda volumică de reglare a vitezei se aplică în sistemele de acţionare
a) construcţie b) simbolizare prevăzute cu pompe volumice cu debite variabile. Se recomandă pentru
acţionări cu puteri mari care necesită un domeniu larg de reglare a debitelor.
10.3.3.1. Reglarea rezistivă
Această reglare se aplică la pompele cu debit constant şi în cazul puterilor
mici, sub 10 kW. Din debitul asigurat de pompă unui sistem de acţionare o
Fig.10.20. Presostat parte se întoarce la rezervor datorită supapei şi o parte mai mare intră în motor.
Pentru reglarea debitului care intră în motor şi deci a vitezei acestuia se
introduce în circuit o rezistenţă reglabilă numită drosel, ca în fig.10.21.
Construcţia acestor drosele este apropiată de cea a unor robinete sau
sertare care permit variaţia secţiunii de trecere a fluidului. Există multe variante
constructive, cu ac, cu fantă cu crestătură transversală şi cep, cu canale
Cap. 10. Acţionări hidraulice şi pneumatice 289
elicoidale etc. Reglarea debitului cu drosele se face cu atât mai precis cu cât
variaţia secţiunii de trecere a fluidului va fi mai fină.
În fig.10.22a este arătat simbolul unui drosel variabil, în fig.10.22b simbolul
unui drosel cu rezistenţă fixă care permite trecerea liberă a lichidului într-un
sens şi care realizează reglarea debitului doar în celălalt sens şi în fig.10.23c
simbolul unui drosel de cale cu rezistenţă variabilă.
Cel mai simplu drosel este cel cu ac, al cărui principiu constructiv este
arătat în fig.10.23.
Fig.10.23. Drosel cu ac
Fig.10.21. Utilizarea droselului în
circuitele hidraulice
Fig.10.22. Simbolizarea
droselelor
a) b) c)
Regulatorele de debit sunt elemente hidraulice care au rolul de a regla
debitele în instalaţiile hidraulice şi care, spre deosebire de drosele menţin
constantă valoarea debitului reglat, indiferent de variaţia sarcinii asupra mecanismului
acţionat hidraulic. Pentru asigurarea acestei condiţii droselul trebuie să funcţioneze
cuplat cu o supapă.
Regulatorul de debit cu două căi reprezintă o combinaţie dintre o
rezistenţă hidraulică şi o supapă normal deschisă de stabilizare, legate în
serie şi înglobate în aceeaşi construcţie, fig.10.24. Regulatorul de debit se
montează atât pe admisie cât şi pe evacuarea motorului hidraulic deservit.
Regulatorul de debit cu trei căi reprezintă o combinaţie dintre o supapă
normal închisă de stabilizare şi un drosel legate în paralel şi înglobate în
aceeaşi construcţie, fig.10.25.
290 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI
I E
Fig.10.24. Simbolul regulatorului Fig.10.25. Simbolul regulatorului
de debit cu două căi de debit cu trei căi
10.4. Aparatura auxiliară
Aparatajul auxiliar are rolul de a înmagazina şi conduce lichidul de lucru,
asigurând în acelaşi timp menţinerea parametrilor de calitate a mediului hidraulic.
Din această categorie fac parte rezervoarele, acumulatoarele, filtrele şi conductele.
Un rezervor de lichid, fig.10.26, conţine un perete despărţitor 1 care separă
rezervorul pentru a permite depunerea suspensiilor în primul compartiment de
refulare, conducta de aspiraţie 2 prevăzută cu un sorb 3 pentru filtrarea lichidului,
conducta de refulare 4, robinetele 5 şi 6 prin care se evacuează impurităţile,
buşonul 7 de umplere prevăzut cu un filtru.
Fig.10.26. Schema unui rezervor
(panou) hidraulic
Acumulatoarele sunt dispozitive care echipează unele unele instalaţii
hidraulice îndeplinind următoarele funcţii:
 mărirea siguranţei în funcţionare în cazul opririi pompei, deoarece înmagazinează
o anumită cantitate de fluid;
 asigurarea unei funcţionări economice în cazul regimurilor variabile;
 reducerea şocurilor;
 îmbunătăţirea regimului de presiune în sistem.
Cele mai răspândite tipuri de acumulatoare sunt cele hidromecanice
care înmagazinează energia hidrostatică cu ajutorul unui arc sau a unor greutăţi
şi cele pneumohidraulice care înmagazinează energia prin comprimarea unei
mase de aer sau gaz, fig.10.27.
Poluarea mediului hidraulic, cu particule metalice rezultate din eroziune şi cu
compuşi chimici, are efecte dintre cele mai negative, putându-se ajunge până
la compromiterea în întregime a funcţionării sistemului de acţionare. De aceea
folosirea filtrelor în orice sistem de acţionare hidraulică este absolut necesară.
Cap. 10. Acţionări hidraulice şi pneumatice 291
Fig.10.27. Scheme
constructive de
acumulatoare hidraulice
Filtrele sunt instalaţii prevăzute cu un mediu filtrant prin care lichidul este
obligat să treacă. După natura stratului filtrant, care asigură şi fineţea de filtrare,
filtrele se împart în:
 filtre cu element filtrant metalic, din sită metalică de cupru sau alamă, sau
oţel sau filtre lamelare;
 filtre cu cartuş filtrant din: pâslă, hârtie (carton), pulberi metalice sau
ceramică impregnate cu răşini
 filtre centrifugale sau filtre magnetice - unde separarea impurităţilor se
face cu ajutorul unor proprietăţi fizice.
Filtrele de joasă presiune se montează pe conducta de aspiraţie a pompei,
iar cele de înalt presiune după refularea pompei şi trebuie să fie rezistente la
presiunile ridicate. În funcţie de cartuşul filtrant pot fi reţinute particule până la
(2...3 ) m. Filtrele pentru aer au o construcţie asemănătoare.
Fig.10.28. Filtru
1 - tijă de prindere;
2 - corp;
3 - cartuş filtrant
a) construcţie b) simbol
Conductele sunt elemente rigide sau flexibile de legătură dintre subansamblele
sistemului prin care curge fluidul de lucru conform schemei de acţionare.
Legăturile trebui să fie astfel construite încât să permită o exploatare şi
întreţinere uşoară a instalaţiei la pierderi minime de presiune.
Conductele rigide şi flexibile se asamblează între ele sau cu dispozitivele
şi aparatele hidraulice din schema hidraulică, cu ajutorul unor armături fixe
(fitinguri) sau demontabile (racorduri) caracterizate prin diametrul nominal DN
al conductei sau racordului şi presiunea nominală pn.
Conductele rigide sunt construite din ţeavă de oţel (laminată sau trasă)
şi mai rar din materiale neferoase.
Conductele flexibile sunt folosite atunci când fac legătura între două
subansamble ale instalaţiei care au o mişcare relativă între ele. Conductele
flexibile pot fi din cauciuc sau din alt material plastic la presiuni mici, în
pneumatică şi din cauciuc cu inserţie textilă sau metalică la presiuni mai mari.
292 MECANICA FLUIDELOR, MAŞINI HIDRAULICE ŞI ACŢIONĂRI
Fig.10.29. Simbolizarea
a) conductă rigidă b) conductă flexibilă conductelor
1 2 3 4 5 6 7
Fig.10.29. Conductă flexibilă
1- cauciuc; 2- inserţie textilă;
3- cauciuc; 4- inserţie
metalică; 5- cauciuc;
6- inserţie textilă; 7- cauciuc.
10.5. Etapele de proiectare a unei instalaţii de acţionare
Pentru proiectarea unui sistem de acţionare se parcurg în principiu
următoarele etape:
 Alegerea modului de acţionare. Acţionarea se poate realiza în mai multe feluri:
- cu motor hidraulic liniar;
- cu motor hidraulic rotativ şi mecanism şurub - piuliţă;
- cu motor hidraulic rotativ şi mecanism pinion - cremalieră.
Alegerea acţionării depinde de masa sarcinii şi de forţele care se opun mişcării.
 Proiectarea schemei instalaţiei de acţionare. Se elaborează mai multe
scheme de acţionare din care se alege cea care răspunde cel mai bine
cerinţelor de natură tehnică şi economică ale instalaţiei. Schema se reprezintă
utilizând simbolurile convenţionale ale elementelor şi aparatelor hidrostatice.
 Alegerea diametrului interior al motorului hidraulic sau capacitatea motorului
rotativ. În această etapă se determină tipul de motor liniar sau rotativ, volumul
geometric, se calculează diametrul conductelor de legătură şi se alege diametrul
lor nominal.
 Calculul căderilor de presiune. Aceste calcule se bazează pe estimarea
configuraţiei instalaţiei cu lungimea reală a conductelor precum şi tipul şi
numărul rezistenţelor locale. Se calculează pierderile liniare şi locale de
presiune între motor şi pompă.
 Calculul puterii de antrenare a pompei. Pe baza calculelor anterioare se
determină pompa necesară vehiculării lichidului de lucru în instalaţie. Se
determină, de asemenea, motorul electric necesar antrenării ei.
 Calculul rezervorului hidraulic, calculul şi alegerea acumulatorului. Pe
baza relaţiilor de dimensionare se determină mărimea rezervorului instalaţiei.
Rezervorul se poate construi sau se alege ca şi acumulatorul din cataloage.
 Calcule mecanice de verificare. Principalele elemente constructive se verifică
dacă rezistă solicitărilor. Sunt verificate tijele motoarelor liniare, conductele,
elementele de prindere, etc.
 Consultarea cataloagelor de elemente hidraulice tipizate. Toate elementele
hidraulice care compun instalaţia se aleg din cataloagele firmelor producătoare,
inclusiv panoul hidraulic, dacă este posibil.