1.

Stratigrafia peretelui vascular

→ vasele sangvine sunt organe tubulare prin care circulă continuu sângele pompat de cord
→ peretele vascular este format din 3 straturi = tunici, după cum urmează dinspre lumen spre exterior:

Tunica intimă

→ stratul intern
→ e formată din 3 componente:
 endoteliu = un singur strat de celule epiteliale pavimentoase
 lamina bazală a celulelor endoteliale = un strat extracelular subțire care conține colagen, proteoglicani,
glicoproteine)
 strat subendotelial = țesut conjunctiv lax (colagen I și III, elastină), în care se pot găsi ocazional celule
musculare netede; în artere și arteriole conține o lamelă de material elastic fenestrat = limitantă
(membrană) elastică internă (LEI), fenestrațiile permițând difuzia substanțelor prin straturi pentru a
ajunge în profunzimea peretelui vascular

Tunica medie

→ stratul mijlociu
→ formată în principal din straturi concentrice de celule musculare netede
→ groasă în artere, între LEI și LEE (limitantă elastică externă)
→ LEE e un strat de elastină care separă tunica medie de tunica adventice
→ între celulele musculare netede ale tunicii medii, se găsesc elastină, fibre reticulare, proteoglicani
→ lamelele de elastină sunt fenestrate și așezate în straturi concentrice
→ componentele extracelulare sunt produse exclusiv de celulele musculare netede

Tunica adventice

→ stratul extern
→ formată în principal din colagen și puține fibre elastice dispuse longitudinal, aceste elemente de țesut conjunctiv
pierzându-se treptat în țesutul conjunctiv lax care înconjoară vasul
→ subțire în artere, mai groasă în venule și vene, unde este de fapt componentul principal al peretelui vascular
→ cea din vase mari (artere, vene) conține un sistem de vase numit vasa vasorum, care asigură vascularizația
peretelui vascular, precum și o rețea nervoasă vegetativă numită nervi vascularis care controlează
vasomotricitatea

Endoteliul vascular

→ țesut epitelial unistratificat pavimentos care tapetează vasele sangvine

→ strat continuu de celule scuamose, elongate și poligonale (endoteliale), care sunt aliniate cu axul lung în direcția în
care curge sângele și așezate pe o membrană bazală
→ aspecte histologice ale celulelor endoteliale:
 nucleu alungit și central
 citoplasmă cu microfilamente (cu rol contractil) și filamente intermediare (vimentină)
 sunt conectate prin joncțiuni intercelulare care pot forma și complexe joncționale (strânse, de adeziune și
gap) cu rol în permeabilitatea unor vase și conectate cu MEC prin adeziuni focale
 REN & RER, aparat Golgi (rol în sinteză constitutivă și stimulată)
 mitocondrii
 corpi Weibel-Palade (vezicule electronodense cu structuri microtubulare, FvW, P-selectină, IL-8,
endoteline, angiopoteină-2)
 dimensiuni: lungime 30-50 μ, diametru 100 nm la periferie
  exprimă pe fața luminală molecule de adeziune de suprafață și receptori:
• LDL-R
• Ins-R
• His-R (HT-5)
 membrana prezintă caveole (vezicule de pinocitoză implicate în transportul transcelular)
 rată de reînnoire lentă: 0.1 – 1%/zi (6-12 luni)
 proprietăți funcționale modificate în funcție de condiții – activare endotelială:
• activatori endoteliali: agenți bacterieni/virali, citotoxine, produși ai complementului, produși
lipidici
• celulele activate exprimă factori de adeziune și secretă citokine, limfokine, compuși vasomotori,
factori ai coagulării

→ celulele endoteliale sunt participanți activi în interacțiunile sânge-țesut conjunctiv subiacent, responsabile pentru
următoarele:
1. menținerea barierei selectiv permeabile – mișcarea selectivă a moleculelor mici și mari din sânge la
țesuturi și invers
2. menținerea unei bariere netrombogenice între trombocite și țesut subendotelial – sinteză de
anticoagulanți (trombomodulină) și antitrombogenici (NO)
3. reglarea fluxului sangvin și rezistenței vasculare – secreție de substanțe vasomotorii
(vasoconstrictoare/vasodilatatoare) care au ca efect reducerea lumenului + creșterea
rezistenței/creșterea lumenului + scăderea rezistenței
Vasodilatație:
 reglarea homeostaziei cardiovasculare prin NO: vasodilatație, inhibarea adeziunii monocitare pe
celule endoteliale disfuncționale, menținerea unui mediu antiapoptotic și antiproliferativ
 factori endoteliale de relaxare: PGI2 – inhibitori de agregare trombocitară, legare pe receptori ai
celulei musculare → stimularea PKA activată de AMPc → fosforilare MLCK & inhibare complex
Ca2+-calmodulină → relaxare
 factorul endotelial al hiperpolarizării: EDHF – factor de relaxare cu acțiune pe pompele de K+
Ca2+-dependente → hiperpolarizarea celulei muscularei & relaxare

Vasoconstricție:

 secreție de endoteline: ET1, ET2, ET3 (peptide) și alți vasoconstrictori: TXA2 (scade rata de
producție a NO sau inactivează NO prin ionul superoxid), PGH2, ACE – enzima de conversie a
angiotensinei
4. reglarea și modularea răspunsului imun – controlul ineracțiunii leucocitelor cu endoteliul prin molecule de
adeziune + secreție de interleukine (IL-1, IL-6, IL-8)
5. activitate metabolică
 conversia AGI în AGII pentru controlul TA
 inactivarea unor compuși din circulație: NA, trombină, bradikinină, serotonină, prostaglandine
 modificarea lipoproteinelor prin eliberare de radicali liberi care duc la oxidare
6. sinteză de hormoni: factori de creștere (CSFs, FGF, PDGF) & inhibitori ai creșterii (heparină, TGF-β) și
sinteza MB & proteinelor MEC
2. Artera de tip elastic
→ se mai numește arteră mare: aorta & ramurile sale (tr. brahiocefalic, a. carotidă comună, a. subclavie, aa.
iliace comune), aa. pulmonare
→ prezintă multiple lamele elastice
→ numărul celulelor musculare netede scade progresiv în aortă de la emergența din cord
→ au rol de tub de conducere: facilitează curgerea neîntreruptă & uniformă a sângelui prin distensia la
tensiunea produsă de coloana de sânge în contracția sistolică ventriculară, distensie limitată de fibrele de
colagen din tunica medie și din tunica adventice; în diastolă, când cordul nu generează presiune, reculul a.
elastice păstrează TA sangvină și curgerea sângelui în vase

Tunica intimă
→ groasă, cu strat de celule endoteliale așezate pe o lamină bazală
→ celulele:
 sunt plate, elongate, cu axul lung paralel cu direcția de curgere a sângelui
 sunt conectate prin joncțiuni strânse (zonulae occludens) și gap
 conțin incluziuni citoplasmatice electronodense sub formă de bastonaș – corpi Weibel-Palade – care
conțin FvW, cu rol în aderarea plachetară în leziuni endoteliale, și P-selectină, cu rol în recunoașterea
neutrofilelor, determinând diapedeza din sânge în țesutul conjunctiv subiacent peretelui vasului
*anticorpul corespunzător FvW e folosit uzual ca marker imunohistochimic pentru identificarea
proceselor tumorale derivate din endoteliu
→ stratul subendotelial: principalul tip celular = celule musculare netede, cu rol contractil și în secreția
substanței fundamentale și a fibrelor de colagen și elastice; ocazional sunt prezente macrofage
→ LEI nu e observabilă! (este unul din multele straturi elastice ale peretelui, cel mai intern al peretelui)
Tunica medie
→ cea mai groasă
→ e reprezentată de straturi de celule musculare netede (separate de lamele elastice), aranjate într-un pattern
spiralat în jurul axului lung al vasului, apar circulare în secțiune; celulele sunt fusiforme, au nucleul elongat și
au lamină externă (absentă când sunt conectate prin joncțiuni gap!); ele sintetizează colagen, elastină & alte
elemente ale MEC
*ca răspuns la factori de creștere (PDGF, FGF) secretați de celulele endoteliale, celulele musculare netede
pot prolifera și migra în intima supraiacentă; important pentru regenerarea peretelui vascular și pentru
procesele patologice similare celor din ateroscleroză
→ nu sunt prezente fibroblaste, dar are fibre de colagen și substanță fundamentală
→ elastina e dispusă ca lamele fenestrate așezate concentric între celulele musculare netede; numărul de
straturi e corelat cu TA (crește numărul și grosimea lor în HTA) și cu vârsta (la naștere nu există lamele în
aortă, pe când adulții au 40-70 de lamele)
→ LEE nu e evidentă!
Tunica adventice
→ este un strat subțire de țesut conjunctiv, de obicei are mai puțin de 1/2 din grosimea mediei
→ conține fibre de colagen și fibre elastice (nu lamele!) care formează o rețea laxă de fibre elastice, mai puțin
organizate decât cele din medie
→ fibrele de colagen previn distensia excesivă a peretelui arterial
→ principalele tipuri celulare = fibroblaste & macrofage
→ vasa vasorum sunt mici ramuri arteriale, rețea capilară și mici vene, cu rol în livrarea nutrienților și O 2,
respectiv preluarea cataboliților la și de la 1/2 externă a peretelui; lipsesc la arterele cu <30 lamele elastice
*vascularizația 1/2 interne e asigurată de sângele din lumenul vasului
→ nervi vascularis sunt fibre postsinaptice nemielinizate care eliberează NA și produc îngustarea lumenului
3. Artera de tip muscular
→ se mai numește arteră medie sau mică în funcție de diametru
→ distribuie sângele spre organe și țesuturi, menținând constant fluxului prin vasodilatație & vasoconstricție
→ diametru 2-10 mm (0,2-1 mm în cele mici)
→ perete gros în aa. coronare și aa. membrelor inferioare; perete subțire în aa. intracraniene
→ conține mai multe celule musculare netede și mai puține fibre elastice decât artera de tip elastic
→ LEI evidentă – diagnostic histologic +
→ LEE de asemenea vizibilă

Tunica intimă
→ mai subțire decât în artera de tip elastic
→ strat de celule endoteliale cu lamină bazală cu aspect crenelat
→ strat subendotelial de țesut conjunctiv mai slab reprezentat; în unele e atât de subțire încât lamina bazală
pare că ar intra în contact cu LEI
→ LEI e proeminentă, apare bine definită, crenelată (datorită contracției celulelor musculare netede) și
fenestrată (pentru difuzia nutrienților și O2 în 1/2 internă a mediei)
→ grosimea variază cu vârsta și cu alți factori: la copii este foarte subțire, la adulții tineri e 1/6 din grosimea
peretelui, la bătrâni e mai groasă datorită depozitării de lipide

Tunica medie
→ aproape în totalitate celule musculare netede, puțin material elastic, fibre de colagen rare
→ 5-40 rânduri de celule musculare netede, numărul lor crescând cu diametrul arterei
→ celulele musculare: sunt așezate în pattern spiral în peretele arterial (mențin TA); au lamină bazală, mai puțin
unde sunt conectate prin joncțiuni gap; produc colagen, elastină, substanță fundamentală
→ nu există fibroblaste

Tunica adventice
→ este relativ groasă (grosime comparabilă cu media) și separată de aceasta printr-o LEE vizibilă (material
elastic)
→ formată din fibroblaste, fibre de colagen (principalul component extracelular), fibre elastice și uneori rare
adipocite
→ vase mici și nervi pătrund în adventice și dau ramuri care penetrează 1/2 externă a mediei arterelor mari
musculare drept vasa vasorum, respectiv nervi vascularis
4. Arteriola – metaarteriola
Arteriola
→ controlează curgerea sângelui prin capilare, deci au rol important în menținerea tensiunii arteriale
→ diametru: 10-100 μ
Tunica intimă
→ endoteliul și membrana bazală: continue; celulele endoteliale sunt unite prin joncțiuni gap între ele, dar și cu
celulele musculare netede din medie
→ stratul subendotelial: foarte subțire
→ nu prezintă LEI când diametrul este < 0.5 mm
Tunica medie
→ 1-3 straturi de celule musculare netede (pe când o arteră mică are până la 8 straturi)
→ nu prezintă LEE
Tunica adventice
→ destul de subțire și astfel greu de diferențiat
→ se pierde gradual în țesutul conjunctiv adiacent
→ bogat inervată
→ nu prezintă vasa vasorum
Rolul arteriolelor
 reglarea fluxul sangvin: Contracția CMN crește rezistența vasculară și are ca efect oprirea fluxului spre
capilare
*creșterea/scăderea rezistenței are efect de lungă durată pe fluxul sangvin și TA sistemică, trimițând sânge
unde e necesar: de exemplu, în timpul efortului fizic precum alergatul, fluxul sangvin spre mușchii scheletici e
crescut prin dilatarea arteriolelor, în timp ce fluxul sangvin spre intestin e redus prin constricție arteriolară;
după o masă consistentă, se întâmplă inversul
 pot menține o contracție de până la 40% pe termen lung
 îngroșarea CMN la baza ramificațiilor capilarelor din arteriole/metaarteriole formează un inel complet =
sfincter precapilar; astfel controlează cantitatea de sânge ce trece printr-un pat capilar și poate opri complet
fluxul în capilare

Metaarteriola
→ ramificație a arteriolei
→ se unesc cu venulele postcapilare
→ se ramifică în capilare
→ au rol în reglarea fluxului sangvin (nu îl opresc) și menținerea presiunii scăzute în capilare
Tunica intimă
→ endoteliul și membrana bazală: continue
Tunica medie
→ 1 singur rând de celule musculare netede discontinuu

Șunturile arteriovenoase
→ permit trecerea sângelui direct din arteriolă în venulă, fără capilarizare
→ au o tunică musculară formată din CMN
→ sunt înconjurate de țesut conjunctiv bogat inervat
→ au traiect sinuos
→ au rol în reglarea presiunii & fluxului sangvin și în termoreglare la suprafața corpului
→ constricția arteriolei cu închiderea șuntului trimite sângele în capilare și determină pierdere de căldură
 → deschiderea șuntului reduce fluxul de sânge prin capilare și conservă căldură

5. Venele
→ circulă cu arterele în MVN
→ conțin 70% din cantitatea sângelui circulant, pe care îl transportă înapoi la cord
→ au diametre mai mari decât arterele, dar cu perete mai subțire
→ lumenul este deci mare comparativ cu grosimea peretelui și are o formă ovală, alungită, poate prezenta
valve care previn întoarcerea sângelui firească datorită gravitației în extremități)
→ tunicile pereților venelor nu sunt la fel de bine definite precum cele ale pereților arteriali
→ stratigrafie:

Tunica intimă
→ endoteliul și membrana bazală: continue
→ stratul subendotelial este fibroelastic, longitudinal, subțire (gros la vv. mari), cu celule musculare netede
rare, dispuse longitudinal (în vv. safenă, femurală, poplitee, ombilicală, jugulară internă, în vv. uterului
gravid)
→ uneori, se observă o LEI discontinuă și subțire (în vv. mari)
→ poate prezenta valve, care sunt 2 pliuri semilunare (falduri ale intimei în formă de cupă) care se extind în
lumen, formate dintr-un ax fibroelastic (fibre de colagen și elastice), tapetat de endoteliu, la vv. mici și medii
ale membrelor
Tunica medie
→ câteva straturi de celule musculare netede dispuse circular (vv. musculare)
→ fibre de colagen și elastice longitudinale

Tunica adventice
→ cea mai groasă
→ fibre de colagen și rețele de fibre elastice
→ celule musculare netede dispuse longitudinal (numărul lor crește cu calibrul)
→ vasa vasorum care se ramifică până în stratul subendotelial

→ tradițional, venele sunt împărțite în 4 categorii în funcție de mărime:

 venule – de mai multe tipuri:

• postcapilare
→ drenează sângele din capilare
→ diametru: 15-50 μ
→ structură similară capilarelor, cu următoarele excepții:
→ > 3 celule endoteliale pe circumferință, unite prin joncțiuni intercelulare slabe (desfăcute de
histamină, serotonină, bradikinină, prostaglandinde, proces care permite extravazarea fluidelor și
migrarea leucocitelor în țesuturi prin diapedeză în reacții inflamatorii)
→ membrană bazală continuă + pericite în strat continuu
→ nu au o tunică medie definită
→ rol în procese inflamatorii, schimburi metabolice
→ se continuă cu venule colectoare și musculare
→ în sistemul limfatic periferic (dar nu și în splină): venule cu endoteliu înalt (venule specializate) –
celule cuboidale cu nuclei ovoizi; multe organite (poliribozomi, RER, aparat Golgi evident, vezicule
de transport și corpi Weibel-Palade – funcție secretorie); abilitatea de a recruta limfocite în
ganglioni
 → pericitele sunt mai numeroase decât în capilare și formează conexiuni asemănătoare unor umbrele
cu celulele endoteliale, care promovează proliferarea mutuală și supraviețuirea; ambele tipuri
celulare sintetizează & împart lamina bazală, secretă factori de creștere și comunică unele cu
altele prin zonulae occludens & joncțiuni gap

• colectoare
→ diametru: 50-100 μ
→ mai mari și cu mai multe pericite decât venulele postcapilare, al căror sânge îl colectează

• musculare
→ diametru: până la 0.1 mm
→ tunica medie: 1-2 rânduri de celule musculare netede
→ tunica adventice: fină, subțire, formată din fibre de colagen
→ de obicei, nu se întâlnesc pericite

 vene mici
→ diametru: până la 1 mm
→ continuă vv. musculare

 vene medii
→ diametru: până la 10 mm
→ exemple: vv. radială, tibială, poplitee (cele mai multe vv. care însoțesc aa. sunt cele medii)
→ caracteristica cea mai evidentă: au valve, mai întâlnite vv. din porțiunea inferioară a corpului
*deseori, vv. profunde ale membrelor inferioare sunt locul de producere a trombilor – tromboză
venoasă profundă, care poate produce secundar embolism pulmonar

Tunica intimă
→ endoteliu cu lamină bazală
→ strat endotelial subțire
→ celule musculare netede ocazionale
→ uneori, LEI subțire

Tunica medie
→ mult mai subțire decât media arterelor adiacente
→ câteva rânduri de celule musculare netede dispuse circular
→ MEC: fibre de colagen și de elastină, dispuse între straturile musculare

Tunica adventice
→ mai groasă decât media!
→ cu fibre de colagen și rețele de fibre elastice
 vene mari
→ diametru: până la 10 mm
→ exemple: vv. subclavie, portă, cave

Tunica intimă
→ endoteliu pe lamină bazală
→ țesut subendotelial subțire
→ rare celule musculare netede dispuse longitudinal
→ adesea, limita dintre intimă și medie nu e clară

Tunica medie
→ subțire
→ câteva rânduri de celule musculare netede dispuse circular
→ fibre de colagen, rare fibroblaste

Tunica adventice
→ groasă
→ fibre de colagen, elastice, fibroblaste
→ celule musculate netede dispuse longitudinal
6. Tipuri de capilare sangvine
→ capilarele sunt vasele cu cel mai mic calibru, uneori chiar mai mici în diametru decât hematiile (4-10 μ)
→ formează patul vascular
→ sunt alcătuite dintr-un perete subțire format din endoteliu (celule endoteliale pe o lamină bazală; de obicei,
în secțiune transversală, apare 1 celulă endotelială) și pericite
→ pericitele se mai numesc celule Rouget sunt mioide și înconjoară caapilarul cu prelungiri citoplasmatice
ramificate, lamina bazală a lor conectându-se cu lamina bazală a celulelor endoteliale; sunt contractile și
activitatea lor e controlată de NO secretat de endoteliu, ele modulând fluxul sangvin în teritorii capilare
specifice (SNC)
→ rețeaua capilară permite schimburile dintre sânge și țesuturi de: gaze, fluide, nutrienți, cataboliți
→ fluxul sangvin în rețeaua capilară e reglat de: arteriole, metaarteriole, sfincter precapilar și șunturi
arteriovenoase
→ formează tuburi care permit trecerea unei singure hematii, iar în majoritatea capilarelor hematiile se pliază
pentru a le putea traversa
→ peretele capilar e o barieră semipermeabilă bidirecțională pentru apă și molecule solubile
→ tipuri histologice:

1) capilare continue – endoteliu continuu pe o membrană bazală continuă

→ somatice
→ tipul cel mai frecvent, întâlnit în: țesut conjunctiv, țesut muscular cardiac/scheletic/neted, piele,
plămâni, SNC
→ diametru: 4-10 μ
→ celulele endoteliale conțin organite comune, câțiva microvili scurți pe suprafața luminală, corpi denși
legați de membrană și numeroase vezicule de pinocitoză la polul apical și bazal; celulele sunt unite
prin zonulae occludens, care limitează pasajul paracelular, acesta realizându-se doar pentru
molecule cu masa < 10 kD, sau prin joncțiuni gap (acoperite de falduri marginale)
→ lamina bazală e continuă și subțire
→ înconjurate de pericite
→ MEC: fibre de colagen I și III (reticulare)

2) capilare fenestrate
→ viscerale
→ în țesuturi cu schimburi rapide sânge-țesut: gl. endocrine, VB, rinichi, pancreas, tract GI, plex coroid
→ diametru: 5-10 μ
→ permeabilitate mai mare decât a celor continue
→ celulele enoteliale conțin vezicule de pinocitoză și fenestrații, care formează canale de-a lungul
peretelui vasului
→ fenestrațiile au o diafragmă (strat subțire nemembranar) cu glicocalix bogat, în formă de roată de
carusel cu ax central și 14 gap-uri între spițe – pori de filtrare cu permeabilitate selectivă (excepție:
capilarul glomerular nu prezintă diafragme!)
→ lamina bazală e continuă și groasă în capilarele glomerulare
→ pericite rare
→ MEC: puține fibre de colagen I și III
 3) capilare sinusoide – endoteliu și MB discontinue
→ discontinue și sinuoase
→ întâlnite în ficat, splină, MH, hipofiză anterioară
→ încetinesc circulația sângelui
→ diametru: 20-40 μ
→ lumen cu contur neregulat (celule endoteliale fusiforme în splină)
→ celulele endoteliale au deschideri mari în citoplasmă (0.5-2 μ) pentru pasajul facilitat al moleculelor
mari (proteine plasmatice)
→ pot conține celule speciale: celule Kupffer (macrofage stelate) și celule Ito (depozitează vitamina A)
asociate în sinusurile hepatice
→ nu au pericite
→ MEC: rare fibre de colagen III

Rețelele capilare pot forma:

 sistem de capilarizare obișnuit: arteriolă – rețea capilară – venulă

 sisteme porte:
venos: rețea capilară – venulă – rețea capilară; hepatic, hipotalamohipofizar
arterial: rețea capilară – arteriolă – rețea capilară; rinichi (capilar glomerular – arteriolă eferentă –
capilar peritubular), pancreas (capilar insulă Langerhans – arteriolă – capilar acin)
7. Capilare Limfatice
- structură similară arterelor și venelor, dar lumen mai larg și perete mai subțire
- capilare limfatice:
 numeroase în țesutul conj. lax adiacent epiteliului și mb. mucoase
 încep printr-un capăt orb din paturile microcapilare, structuri tubulare care formează rețele și drenează
fluidul interstițial în vase limfatice
 permeabilitate mai mare decât capilarele sangvine, cu rol în îndepartarea eficientă a fluidelor bogate în
proteine din spațiul intercelular
 specializate în primirea moleculelor inflamatorii, lipide și cel. imune, iar prin colectare in fluid se formează
limfa
 alcatuite din:
 cel. endoteliale: formă de frunză de stejar cu suprapuneri, unite prin joncțiuni „în buton”, au fante
intercelulare ce permit pasajul liber al moleculelor mari și trecerea cel. imune în lumen
 lamina bazala incompletă
 filamente de fibrilină (4-10 nm), care ancorează endoteliul de țesutul conj. adiacent
- formează la niv. ggl limfatici o rețea de canale = sinusuri limfatice (cortical, trabeculare, medulare), cu endoteliu
continuu la interfața cu țesutul conj. al capsulei și discontinuu la interfața cu parenchimul limfatic
- structura:
▪ intimă - endoteliu pe MB, strat subendotelial subțire, numeroase valve
▪ medie - cel. musculare netede rare, fibre de colagen
▪ adventice - tesut conj. lax
- există 2 modalitați de vărsare în fluxul sangvin, care duc la joncțiunea dintre v. jugulară internă și v. subclavie
- structuri care previn vărsarea conținutului din lumen: joncțiuni strânse între cel. endoteliale și lamina bazală
continuă înconjurată de cel. musculare
- cel mai mare vas limfatic = ductul toracic (al doilea fiind trunchiul limf. drept):
→ diametru 0,5 cm/ lungime 40 cm
→ transport 4 litri de limfa/ zi
→ structura:
 intimă - endoteliu pe MB continua, strat subendotelial subtire, rare cel. musculare netede dispuse
longitudinal si valve ce previn fluxul retrograd
 medie - câteva randuri cel. musculare netede circulare și spiralate, fibre elastice
 adventice - subțire, are vasa vasorum extinse în medie și cel. musculare dispuse longitudinal
 8. Organizarea histologică a lobulului timic

Este un organ limfoid primar, limfoepitelial, parenchimatos, situat în mediastin.

Este un organ încapsulat, capsula de natură conjunctivă trimiţând septuri(trabecule) ce se extind in
parenchimul organului si il compartimentează în lobuli.Ei reprezinta unitatea structurala a timusului. Capsula si
trabeculele contin vase de sange eferente(nu si aferente) si nervi dar si granulocite, limfocite si macrofage.
În lobuli, celulele limfoide T (timocite) se dispun într-o zonă periferică mai închisă la culoare,bazofila in HE -
corticala, şi o zonă centrală, mai puţin intens colorată - medulara.
Corticala, mai aglomerată, conţine timocite mai tinere ce proliferează intens, celule mici, cu nucleul
tahicromatic. Majoritatea timocitelor din corticală mor prin apoptoză, în urma a două procese ce conduc la
selectarea unor limfocite T capabile să recunoască antigenele non-self şi reactive faţă de cele self. Aceste procese
sunt selecţia pozitivă (trăiesc numai timocitele capabile să interacţioneze cu moleculele HLA proprii organismului) şi
selecţia negativă (mor timocitele ce interacţionează cu peptide proprii organismului prezentate în contextul HLA). Tot
aici se găsesc:
 Celule epiteliale reticulare(celulele stromale ale timusului) - de formă stelată cu nucleii mai
palizi,eucromatici, pozitive pentru citokeratină. Prelungirile acestor celule sunt unite între ele prin
desmozomi, alcătuind o reţea in ochiurile careia se gasesc timocitele corticale; Jonctiunile stranse
permit timocitelor sa actioneze ca o bariera intre timocitele in dezvoltare si tesutul conjunctiv al
organului(capsula si trabecule).De asemeni,au si rolul de a separa corticala de medulara. Poseda MHC I si
MHC II participand la procesul de maturare a limfocitelor si de selecţie pozitivă.
 Celule “doică” (nurse cells) - situate în cortexul extern, de natură epitelială. Secretă, împreună cu primele
factori solubili ce acţionează în manieră paracrină asupra timocitelor, creând un mediu favorabil
proliferării acestora (timozină, timulină, timopoietină, factorul umoral timic)
 Macrofage cu corpi tingibili - fagocitează timocitele ce nu supravietuiesc testul selectiei limfocitare si
prin urmare mor prin apoptoza. Prezinta si rol de CPA(celula prezentatoare de antigen). Au citoplasma
abundenta,palida cu incluziuni. Sunt greu de identificat in HE , dar pot fi recunoscute cu PAS.
La joncţiunea cortico-medulară se găsesc, pe lângă timocite, celule dendritice interdigitate şi macrofage,
ambele prezentând antigene ce vor selecta timocitele, modelând repertoriul lor antigenic.
În medulară,coloratie este mai plaida datorita faptului ca numărul timocitelor este mai mic, acestea fiind
celule mari, mai mature din punct de vedere funcţional,cu citopalsma abundenta si nucleu palid, celule ce urmeaza
sa fie eliberate in circulatie. Tot aici se găsesc celule reticulare epiteliale mai numeroase decât în corticală şi
macrofage.
Caracteristică zonei medulare a lobulului timic este prezenţa corpusculilor Hassall. Sunt structuri formate din
aglomerari concentrice de celule reticulare epiteliale turtite, unite prin dezmozomi, cu nucleu heterocromatic,
picnotic, ce acumulează filamente de keratină, degenerează şi, uneori, se calcifică.
Timusul involuează odată cu vârsta, cele mai afectate fiind regiunile corticale ale lobulilor. Ţesutul limfoid
este înlocuit cu adipocite albe. Cu toate acestea, timusul continuă să producă şi să pună în circulaţie limfocite T şi la
adult, deşi în număr redus.

Vascularizaţia
Arterele pătrund pe la nivelul capsulei, se ramifică şi pătrund în organ prin septuri. Arteriole se desprind şi
pătrund în parenchim la nivelul joncţiunii cortico-medulare. Din acestea pleacă vase capilare ce pătrund în corticală şi
apoi se arcuiesc spre medulară, unde se deschid în venule. Medulara primeşte şi ramuri direct din arteriolele de la
joncţiunea cortico-medulară.
 La nivelul corticalei există o barieră sânge-timus, alcătuită din: endoteliul nefenestrat şi membrana bazală
groasă a capilarelor, pericite, lamina bazală a celulelor reticulo-epiteliale, precum şi prelungiri ale acestora din urmă,
ce învelesc capilarele. Bariera împiedică contactul dintre antigene şi timocitele în formare, nefiind prezentă în
medulară.

9. Proliferarea,diferenţierea şi selecţia limfocitelor timice

În timpul vieții fetale, corticala timusul este populata de celule stem limfoide multipotente(valuri de populare
timica) care provin din măduva osoasă și sunt destinate să se dezvolte în celule T imunocompetente. In corticala
timica are rol proliferarea sub actiunea factorilor de crestere produsi de “nurse” cells.
Maturarea celulară și diferențierea se caracterizează prin exprimarea și ștergerea de antigene specifice CD de
suprafață.

Expresia moleculelor CD2 și CD7 pe limfocitul T indică o etapă timpurie de diferențiere (etapa dublu
negativă). Termenul dublu negativ se referă la lipsa atât a moleculei CD4 cât și CD8. Această etapă timpurie este
urmată de expresia moleculei CD1, care indică mijlocul stadiul diferențierii limfocitelor T. Pe măsură ce maturarea
progresează, celulele T exprimă TCR-uri, CD3, și CD4 și CD8. Aceasta este etapa dublu pozitivă a diferențierii
limfocitelor T.

Acestor celule le sunt apoi prezentate antigene self si non-self de catre celulele reticulo-epiteliale de tip II și
tip III. Dacă limfocitul recunoaște molecule MHC și antigenul self sau non-self, acesta va supraviețui, proces numit
selecție pozitivă. Dacă nu, celula va muri iar resturile apoptotice sunt fagocitate de macrofage.
Celulele care trec testul de selecție pozitivă părăsesc cortexul și intra în zona medulara. Aici, acestea sunt
supuse unui alt proces de selecție în care celulele care recunosc molecula self prezentata prin MHC sunt eliminate
prin deletie clonala proces numit selecție negativă. (eliminarea limfocitelor potential auto-reactive)

Celulele care supraviețuiesc devin fie limfocite T CD8 citotoxice (prin pierderea CD4 și reținerea CD8) sau
limfocite T CD4 helper (prin pierderea CD8 și reținerea CD4). Această etapă este denumită etapă unică pozitivă de
diferențiere a celulelor T.

In continuare, limfocitele T imunocompetente dar naive(=nu au intalnit inca antigenul) părăsesc timusul
trecând din medulară în circulația sângelui. Contactul initial al limfocitelor T naive cu antigenul are loc in organele
limfoide periferice. Raspunsul imun adaptativ nu este initiat la locul unde este stabilit focarul de infectie ci in
tesuturile limfoide periferice (ganglioni limfatici, splina, placi Peyer, amigdale). Toate aceste organe limfoide contin
APC specializate in capturarea antigenului si activarea limfocitelor T. Activarea limfocitelor T naive dupa contactul
primar cu antigenul de pe suprafata APC este numita PRIMING, pentru a se distinge de raspunsul limfocitelor T
efectoare asupra antigenului de pe suprafata celulelor tinta.
10. Splina, pulpa alba

Splina este cel mai mare organ limfoid din organism. fiind, prin bogăţia de celule fagocitare, un filtru important în
calea patogenilor pătrunşi în circulaţie. Aici are loc, de asemenea, distrugerea hematiilor îmbătrânite. În calitatea sa
de organ limfoid secundar, splina este un loc în care limfocitele se activează şi recirculă, dar şi un important
producător de anticorpi. În plus față de un număr mare de limfocite, aceasta conține spații sau canale vasculare
specializate, o retea de celule reticulare și fibre reticulare și o sursă bogată de macrofage și celule dendritice ce
permit splinei monitorizarea sângelui.

Structură
Splina este înconjurată de o capsulă de tesut conjuntiv din care emerg trabecule catre parenchimul organului fara a
forma lobuli. Capsula conjunctiva si trabeculele contin miofribrile
Vasele sangvine intră/ies la nivelul hilului organului. Pulpa splinei (parenchimul) nu are vase limfatice şi este alcătuit
dintr-un citoreticul în care se găsesc limfocite, macrofage şi celule prezentatoare de antigen.
Pulpa splinei apare macroscopic, în secţiune, de culoare roşie cu pete albe. De aici de numirile date celor două zone,
de pulpă roşie, respectiv albă.

Pulpa albă
Pulpa albă se prezintă sub forma unor foarte mici noduli albi inclusi în masa de pulpă roşie.. În secțiunile colorate cu
H & E, pulpa albă apare bazofilă din cauza heterocromatinei dense din nuclei.

Este alcatuita din tecile limfatice periarteriale (zone T-dependente) şi foliculii limfoizi splenici (zone populate
predominant de limfocite B).

Ramuri ale arterei splenice patrund prin capsulă și trabecule in splina și apoi in ajung pulpa albă. În interiorul pulpei
albe, ramura arterei splenice este numită arteriola centrala. Limfocite care se agregă în jurul arteriolei centrale
constituie teaca limfatica periarteriala (PALS). Teaca limfatica periarteriolară conţine limfocite B in zona centrală şi
limfocite T in zona marginală.
În secțiuni transversale, PALS apare circular și poate semăna cu un folicul limfatic. Prezența arteriolei centrale
distinge totuși PALS din foliculii limfatici tipici.

Foliculii limfoizi sunt teritoriul limfocitelor B. Nodulii conțin, de obicei, centre germinale, care, ca în alte țesuturi
limfatice, se dezvoltă pe măsură ce celulele B proliferează după activarea lor. Acești noduli măriți se numesc noduli
splenici sau corpusculi malpighieni ce mai contin si o zonă de manta și o arteră/arteriolă centrală (datorită
expansiunii țesutului limfoid, artera va căpăta o poziție excentrică)

La limita dintre pulpa albă şi cea roşie se află zona marginală, alcătuită din sinusuri şi ţ. limfoid rar (lax). La acest nivel
se găsesc macrofagele zonei marginale, o populaţie particulară de macrofage: nu recirculă şi prezintă antigenele
endocitate limfocitelor B din această zonă. În sinusurile zonei marginale se deschid multe ramuri colaterale ale a.
centrale, zona jucând un rol important în filtrarea antigenelor din sânge şi iniţierea răspunsului imun. De asemenea,
zona marginală reprezintă locul prin care limfocitele B şi T din circulaţie pătrund în ţesutul limfoid splenic. Tot aici se
află celule dendritice interdigitate, capabile să prezinte antigenele limfocitelor T.
10. Splina, pulpa rosie

Splina este cel mai mare organ limfoid din organism. fiind, prin bogăţia de celule fagocitare, un filtru important în
calea patogenilor pătrunşi în circulaţie. Aici are loc, de asemenea, distrugerea hematiilor îmbătrânite. În calitatea sa
de organ limfoid secundar, splina este un loc în care limfocitele se activează şi recirculă, dar şi un important
producător de anticorpi. În plus față de un număr mare de limfocite, aceasta conține spații sau canale vasculare
specializate, o retea de celule reticulare și fibre reticulare și o sursă bogată de macrofage și celule dendritice ce
permit splinei monitorizarea sângelui.

Structură
Splina este înconjurată de o capsulă de tesut conjuntiv din care emerg trabecule catre parenchimul organului fara a
forma lobuli. Capsula conjunctiva si trabeculele contin miofribrile
Vasele sangvine intră/ies la nivelul hilului organului. Pulpa splinei (parenchimul) nu are vase limfatice şi este alcătuit
dintr-un citoreticul în care se găsesc limfocite, macrofage şi celule prezentatoare de antigen.
Pulpa splinei apare macroscopic, în secţiune, de culoare roşie cu pete albe. De aici de numirile date celor două zone,
de pulpă roşie, respectiv albă.

Pulpa roșie are un aspect roșu în stare proaspătă, precum și pe sectiunile histologice, deoarece conține un număr
mare de hematii. În esență, pulpa roșie este formata din sinusuri splenice separate prin cordoane splenice (cordoane
Billroth). Cordoanele splenice sunt formate din celule reticulare și fibre reticulare care conțin un număr mare de
eritrocite, macrofage, limfocite, celule dendritice, celule plasmatice și granulocite. Macrofagelor splenice fagociteaza
celulele roșii. Si încep procesul de descompunerea a hemoglobinei și recuperare a fierului.

Sinusurile splenice sau venoase sunt vase sinusoidale speciale căptușite de celule endoteliale precum doagele unui
butoiaş deschis la capete. Celulele endoteliale care aliniază sinusurile splenice sunt extrem de lungi. Axa lor
longitudinală este paralelă cu direcția vasului. Există puține puncte de contact între celulele adiacente, producând
astfel spații intercelulare largi(pori). Aceste spații permit trecerea celulelor sanguine ușor în și în afara sinusurilor(cel
mai mult dinspre cordoane înspre sinusuri.) Procese ale macrofagelor se extind între celulele endoteliale și în
lumenul sinusurile pentru a monitoriza sângele care trece pentru antigene străine. Sinusurile nu posedă o lamină
bazală continua nici testut muscular neted sau pericite.

Procesele celulare reticulare se pot extinde până la partea bazală a celulelor endoteliale și probabil sunt asociate cu
fibrele reticulare care par inconjoare celulele endoteliale. Sângele umple atât sinusurile cat și cordoanele pulpei roșii,
adesea făcând dificilă distincția între cordoane și sinusuri în secțiunile histologice.
12. Circulatia intrasplenica a sangelui
Artera splenică (lienală) se ramifică la nivelul trabeculelor splenice → ramuri trabeculare; din arterele trabeculare
pornesc arterele centrale. Artera centrală trimite ramuri în pulpa alba în sine și la sinusurile din perimetrul sau
numite sinusuri marginale . Artera centrală continuă în pulpa roșie, unde se ramifică în câteva relativ arteriole drepte
numite arteriole penicilate.

Arteriolele penicilate continuă apoi traseul drept capilare arteriale. Unele capilarele arteriale pot fi înconjurate de
agregări de macrofage(capilare acoperite).Capilare acoperite se varsa apoi direct în reteaua reticulara a cordoanelor
splenice, mai degrabă decât sa se conecteze la sinusurile splenice căptușite de endoteliu. Sângele care intră în pulpa
rosie în acest mod este expus macrofagelor cordoanelor înainte de a reveni in circulatie in peretii sinusurilor venoase.
Acest tip de circulație este denumit circulație deschisă și este singura cale prin care sângele revine in circulația
venoasă la oameni.

La alte specii cum ar fi șobolanul și câinele, o parte din sângele provenit de la capilarele acoperite de macrofage trec
direct la sinusurile splenice ale pulpei roșii.Acest tip de circulație este denumit circulație închisă.
Circulația deschisă expune sângele mai eficient macrofagelor pulpei roșii. Sângele colectat în sinusuri se scurg către
afluenții venelor trabeculare care converg în vene mai mari și, în cele din urmă,parasesc splina prin vena splenică.
Vena splenică la rândul este drenata in vena porta.
13. Ganglionul limfatic

Sunt organe limfoide încapsulate de formă ovoidală, distribuite de-a lungul vaselor limfatice. Sunt o staţie de
filtrare importantă a lichidelor tisulare drenate prin limfă, jucând un rol de apărare împotriva microorganismelor
pătrunse în ţesuturi şi a răspândirii celulelor maligne. Dimensiunile normale sunt de 3 – 25mm, mărirea
limfoganglionior peste 30mm fiind denumită adenopatie.
Caracteristica vascularizatiei ganglionilor limfatici este prezenta venulelor cu endoteliu inalt (HEV – high
endothelial venules) la nivelul foliculilor limfoizi.
Au o faţă convexă prin care arterele pătrund(artere aferente), si un hil prin care venele şi vasele limfatice
ies(vase eferente). Capsula de ţesut conjunctiv trimite în parenchim trabecule ce nu compartimentează organul în
lobuli, delimitând însă loje în regiunea corticală. Stroma este formată din ţesut reticular: celule reticulare şi fibre de
reticulină.
Celulele rețelei reticulare apar ca celule stelate sau alungite cu un nucleu eucromatic oval și o mica cantitate
de citoplasmă acidofilă. Aceste celule pot prelua coloranți și materiale coloidale. Prin utilizarea imunocitochimiei și
microscopiei electronice de transmisie, mai multe populații de celule au fost identificate:

• Celulele reticulare nu se disting de fibroblastele tipice. Aceste celule sintetizează și secretă colagen de tip
III(fibre reticulare) și substanța fundamentala asociată care formează stroma. Procesele citoplasmatice alungite ale
acestor celule se înfășoară în jurul mănunchilor de fibre reticulare, izolând aceste componente structurale de
parenchimul țesutului și organelor limfatice Pe lângă rolul lor de susținere, ele exprimă molecule de suprafaț și
produc substanțe care atrag celulele T, celulele B ș celulele dendritice.

• Celulele dendritice (DC) sunt APC-uri derivate din măduva osoasă. DC-urile monitorizează substantele
straine pe care apoi le prelucrează și le prezintă la celulelor T. Sunt mult mai eficiente în prezentarea anitgenului
decât alte APC și pot prezenta, practic,orice formă de antigen proteic atât pe MHC I cât și pe MHC II . Ele exprimă un
nivel excepțional de ridicat de MHC II și molecule costimulatoare necesare activării celulelor T. În nodul limfatic, DC-
urile sunt de obicei localizate în zonele bogate în limfocite T

• Macrofagele sunt atât fagocitare cât și CPA care exprimă MHC I, MHC II și molecule costimulatoare. Cu
toate acestea, nivelurile de expresie ale MHC II și moleculele costimulatoare sunt mult mai mici decât cele ale
celulelor dendritice, ceea ce le face APC-uri mai puțin eficiente. În schimb, au o imensă capacitate de endocitoză și
digestie a materialelor endocitate.

• Celulele dendritice foliculare (FDC) au prelungiri citoplasmatice multiple,subtiri care se interdigitează între
limfocitele B din centrele germinale Complexele de antigen - anticorp aderă la prelungirile citoplasmatice dendritice
cu ajutorul portiunii Fc a anitcorpului, iar celula poate reține antigenul pe suprafața sa săptămâni, luni sau ani. Deși
acest mecanism este similar cu aderența complexelor de antigen - anticorp la macrofage, antigenul nu este în
general endocitat, așa cum este de catre macrofag. FDC-urile nu sunt deci APC-uri, deoarece le lipsesc moleculele
MHC II.
Ganglionul limfatic prezintă 3 zone:
→ zonă corticală externă, periferică.
Este format dintr-o masa densa de tesut limfoid (retea reticulara, celule dendritice, celule dendritice
foliculare, limfocite, macrofage și celule plasmatice) și sinusurile limfatice, canalele limfatice.Conţine foliculi limfoizi
secundari şi primari (zonă T - independentă).
 Între ea şi capsulă se găseşte sinusul subcapsular. Sinusul este alcătuit dintr-o reţea de celule şi fibre
reticulare asociate cu macrofage şi puţine celule limfoide. Sinusul subcapsular se continuă cu trabeculele acestea
deschizându-se în sinusurile medulare. In sinusul subcapsular dreneaza vasele limfatice aferente.

→ zonă corticală profundă (paracorticală) - zonă T-dependenta de ţesut limfoid, nu conţine foliculi limfoizi; sunt
prezente celulele dendritice interdigitate

→ zonă medulară - cuprinde cordoanele medulare alcătuite din limfocite B, plasmocite şi macrofage, între care se
găsesc sinusurile limfatice medulare. Sinusurile sunt spaţii neregulate ce conţin limfă, parţial delimitate de celule
scuamoase de tip endotelial, celule reticulare şi macrofage

14. Foliculul limfatic - structură, funcţie

Tesutul limfoid este organizat in tesut limfoid difuz si tesut limfoid nodular(folicular). Nodulii limfatici sunt
concentratii de tesut limfoid nodular(folicular) conținut într-o rețea de celule reticulare. Se găsesc frecvent în pereții
din canalul de alimentare, pasaje respiratorii și tract genito-urinar. Aceste concentrații, numite noduli limfatici sau
foliculii limfatici, sunt clar delimitati, dar nu sunt încapsulați.

Un nodul limfatic format în principal din limfocitele mici se numeste nodul primar. Majoritatea nodulilor sunt noduli
secundari și au caracteristici distinctive:

→ Au un centru germintiv situat în regiunea centrală a folicului ce apare palid colorat pe sectiune. Centrul
germinativ se dezvoltă atunci când un limfocit care a recunoscut un antigen şi a primit semnale pozitive din
partea limfocitelor Th se activează și suferă proliferare. Zona palida este atribuită centroblastelor-
limfocitelor B mari imature (limfoblaste și plasmablaste) pe care le conține. Aceste limfocite au un nucleu
neclivat cu 1-3 nucleoli ce contine cantități mari de cromatină dispersata(eucromatina) si citoplasma
bazofila. Centroblastele prezintă numeroase mitoze şi dau naştere centrocitelor (regiunea clară)

Centrul germinativ contine de asemenea si centrocite, celule cu dimensiuni în general mai mici. Prezintă un nucleu
clivat, caracteristic: contur neregulat, cu incizuri mici, cromatină fin granulară. Citoplasma este redusă cantitativ.

Celulele dendritice foliculare (FDC) sunt de asemenea prezente în centrele germinative, dispersate între populațiile de
limfocite B mici(centrocite).

Prezenta centrului germinativ este o indicație morfologică a răspunsul țesutului limfoid la antigen. Prezența unui
centru germinativ reprezintă o cascadă de evenimente care include activarea și proliferarea limfocitelor,
diferențierea celulelor plasmatice si producerea de anticorpi. Elemente specifice mitozei sunt frecvent observat în
centrul germinativ, reflectând proliferarea de limfocite noi in aceasta zona. Numarul de FDC și macrofage în centrul
germinativ deseori crește dramatic după o perioadă de răspuns intens la un antigen.

→ Este prezentă o zonă de manta sau coroana care reprezintă un inel exterior de limfocite B mici naive care
înconjoară centrul germinativ
15. Mucoasa cavitatii bucale (+16 din lista veche)
Cavitatea orala/ bucala este alcatuita din:

1. Vestibul – spatiu cuprins intre buze, obraji, arcade dentare si dinti

2. Cavitatea orala prorpiu-zisa – in spatele dintilor si delimitate de:
 Superior – palatul dur si palatul moale
 Inferior – limba si planseul bucal
 Posterior – Istm oro-faringian/ buco-faringian

Structura histologica generala la nivelul cavitatii bucale intalnim urmatoarele structuri:

1. Mucoasa orala - formata din:

a) Epiteliu pavimentos stratificat ne-, para- sau ortokeratinizat
b) Membrana bazala
c) Lamina propria: formata din tesut conjunctiv lax sau dens semiordonat
2. Submucoasa - formata din tesut conjunctiv cu glande salivare minore +/- tesut adipos
3. Musculara - formata din fibre musculare striate
4. Structuri subiacente - os, piele, mucoasa respiratorie

La nivelul cavitatii bucale, intalnim 3 varietati de mucoasa orala:

A. Mucoasa de acoperire

Localizare: obraji, buze, mucoasa alveolară, planşeul bucal, faţa ventrală a limbii, palatul moale.

Mucoasa este formata din epiteliu pavimentos stratificat nekeratinizat gros, asezat pe o membrana bazala; este
format din 3 straturi celulare:
 strat bazal- un singur strat de celule asezate pe lamina bazala
 strat spinos- contine cateva randuri celulare
 strat superficial
 Epiteliul se descuamează și se înnoiește la aprox. 12 zile.
 Celulele sunt asemanatoare celor de la nivelul epidermului, incluzand keratinocite, melanocite (in stratul
bazal), celule Langerhans, celule Merkel (neuroendocrine, cu citoplasma clara), limfocite intraepiteliale
 Membrana bazala neregulata, ondulata, datorita papilelor (protuziuni ale laminei propria).

Lamina propria este formata din tesut conjunctiv lax si contine vase de sange si nervi care trimit TNL catre stratul
bazal al epiteliului si catre corpusculii Meissner de la nivelul papilelor. Lamina propria de la nivelul mucoasei de
acoperire are papile rare si putin adanci, ceea ce ii permite sa urmeze miscarea muschilor pe care este asezata
(exceptie face mucoasa alveolara care are papile adanci).

Submucoasa este prezenta sub mucoasa de acoperire peste tot, cu exceptia fetei ventrale a limbii. Este formata
din tesut conjunctiv lax si contine benzi de fibre de colagen si fibre elastice care leaga mucoasa de muschii
subiacenti. De asemenea, contine glande salivare minore pe buze, limba, obraji si palat moale (glande
tubuloacinare, mucoase, seroase sau mixte). Contine vase de sange, nervi si limfatice care reprezinta sursa
plexurilor neurovasculare din lamina propria.
 B. Mucoasa masticatorie

Localizare: gingii și palatul dur

Mucoasa este format din epiteliu pavimentos stratificat keratinizat (palatul dur) sau parakeratinizat (gingii).
Epiteliul parakeratinizat este asemanator cu cel keratinizat, doar ca celulele din stratul superficial inca prezinta
nuclei, iar citoplasma lor se coloreaza slab cu eozina. Nucleii celulelor parakeratinizate sunt picnotici si persista
pana cand celulele superficiale se exfoliaza. Epiteliul mucoasei masticatorii are aceleasi straturi cu cele ale
epidermului (bazal, spinos, granular, superficial) cu exceptia stratului lucidum.

Lamina propria este formata, asemanator dermului, din 2 straturi: strat papilar si strat reticular.
 Stratul papilar este mai gros si este format din tesut conjunctiv lax ce formeaza papile adanci si dese; faptul ca
papilele sunt adanci si dese contribuie la imobilitatea mucoasei masticatorii, protejand-o astfel de stresul produs
de fortele de frecare si de forfecare. De asemenea, stratul papilar contine vase sangvine si nervi care trimit TNL
catre epiteliu si terminatii catre corpusculii Meissner.
 Stratul reticular este format din tesut conjunctiv dens semiordonat. Fibrele de colagen ale acestui strat se
continua cu cele din periost la nivelul rafeului palatin si la nivelul gingiilor.

Submucoasa este prezenta doar la nivelul palatului dur, continand benzi groase de colagen ce se intind intre
mucoasa si osul subiacent. Anterior, contine tesut adipos, iar posterior se afla glande salivare minore ce se
continua la nivelul palatului moale.

C. Mucoasa specializata

Localizare : este dispusa pe fata dorsala a limbii, fiind implicate in detectia stimulilor gustative
 prezinta papile si muguri gustative
16. Structura histologica a limbii
Este un organ parenchimatos, musculo-epitelial, asezat pe peretele inferior al cavitatii bucale. Muschii
linguali sunt dispusi cel mai profund, formand axul muscular al limbii. Muschii sunt atat extrinseci (au o insertie in
afara limbii), cat si intrinseci (se afla in totalitate in grosimea limbii). Musculatura striata a limbii este asezata in
fascicule dispuse in 3 straturi, fiecare avand directii perpendiculare fata de celelalte 2  acest aranjament al
fibrelor musculare confera o mare precizie miscarilor limbii, miscari ce sunt esentiale atat pentru fonatie, cat si
pentru masticatie si deglutitie. Aceasta forma de organizare a musculaturii striate este localizata doar la nivelul
limbii, facand simpla identificarea preparatului microscopic. Printre fibrele musculare striate scheletice putem
distinge si glande salivare minore sero-mucoase, celule adipoase, numeroase vase sangvine, limfatice si terminatii
nervoase.

1) Fata ventral a limbii – mucoasa orala de acoperire

2) Fata dorsala a limbii – mucoasa specializata

Fata dorsala a limbii este impartita in 2/3 anterioare si 1/3 posterioara de un sant in forma de V numit sulcus
terminalis, al carui varf este indreptat posterior si este reprezentat de foramen cecum (vestigiu al canalului
tireoglos)

1/3 posterioara – baza limbii: prezinta epiteliu pavimentos stratificat nekeratinizat ce formeaza cripte. Acest
epiteliu acopera amigdalele linguale, formate din tesut limfoid difuz si nodular ce proemina la suprafata. In
grosimea amigdalei linguale se pot intalni glande salivare minore mucoase.
2/3 anterioare ale fetei dorsale sunt acoperite de mucoasa orala specializata, care prezinta numeroase
neregularitati si proeminente cu ax conjunctiv numite papile linguale.

Exista 4 varietati de papile:

 Papile filiforme
-sunt cele mai mici si cele mai numeroase la om
-sunt ascutite si acoperite de un epiteliu pluristratificat pavimentos inalt keratinizat ce NU contine muguri
gustativi au doar rol mecanic
-sunt distribuite in cele 2/3 anterioare ale fetei dorsale

 Papile fungiforme
-dispuse izolat, printre p. filiforme (pe varful si pe marginile laterale ale limbii)
-au un ax conjunctiv bogat vascularizat
-prezinta rari muguri gustativi(1-5 la nivelul suprafetei apicale)

 Papilele foliate
-sunt delimitate despicături adânci ale mucoasei, cu versanți la nivelul cărora se găsesc muguri gustativi
-sunt dispuse pe marginile laterale, în zona posterioară a limbii, fiind aliniate perpendicular pe axul lung al limbii
-au un ax conjunctiv bogat vascularizat
-slab reprezentate la om

 Papilele circumvalate
-sunt in numar de 8-12 la nivelul “sulcus terminalis”
-sunt inconjurate de un sant profund numit vallum, la baza căruia se deschid glandele seroase von Ebner
-Conţin numeroşi muguri gustativi, pe versantul lateral (aprox 250/ papila)
-secretia salivara a glandelor von Ebner are rolul de a curata vallum-ul si de a permite astfel mugurilor gustativi sa
raspunda rapid la noi stimuli gustativi

Mugurii gustativi sunt prezenti la nivelul papilelor linguale. Cei mai numeroşi în papilele circumvalate
(~250 / papilă), dar si in fungiforme si foliate. Pe sectiunile histologice, acestia apar ca niste structuri ovoidale, de
aprox 80x50 microni, palid colorate, dispuse in grosimea epiteliului. La varful mugurelui gustativ, se remarca o
bresa in epiteliu numita por gustativ. Contin urmatoarele tipuri de celule:

 Celule senzoriale/neuroepiteliale: sunt cele mai numeroase celule din mugurele gustativ; mai groase,
citoplasma palida. Acestea se intind de la lamina bazala pana la porul gustativ unde isi expun microvilii de
la polul apical. Sunt conectate intre ele sau cu celulele de sustinere prin jonctiuni stranse dispuse in
preajma polului apical.

 Celule de sustinere: subtiri, mai intunecate. Se intind si ele de la lamina bazala pana la porul gustativ unde
isi expun microvilii.

 Celule intermediare : nu au microvili

 Celule bazale: sunt celule mici localizate in partea inferioara a mugurelui gustativ. Sunt celule stem, care
regenereaza toate celelalte tipuri celulare.

In afara de fata dorsala a limbii, mugurii gustativi mai sunt localizati si la nivelul arcului palatoglos, palatului
moale, fetei posterioare a epiglotei si peretelui posterior al faringelui.
17. Dintele: histologie, functie
Dinţii sunt organe dure, fixaţi în alveolele maxilei şi mandibulei. Numărul şi aşezarea dinţilor pe fiecare
arcadă – maxilară şi mandibulară – de o parte şi alta a liniei mediane interincisive, respectă simetria bilaterală
a organismului. Se dezvoltă în raport cu vârsta şi sunt în număr diferit la copii şi adult. După aspectul şi funcţia lor
masticatoare, dinţii se diferenţiază în felul următor: incisivi, canini, premolari şi molari.
Omul are două dentiţii: una temporară - dinţii de lapte sau deciduali (20 dinţi: 2i, 1c, 2m) si dentiţie
definitivă (32 dinţi: 2i, 1c, 2 pm, 3m).

Caracterele generale ale dinţilor

Toţi dinţii au aceeaşi structură de bază. Fiecare dinte are trei părţi componente: coroană, col/colet şi
rădăcină.
 Coroana este acea porţiune a dintelui care este acoperită de smalţ. Ea are două porţiuni: una care
apare vizibilă (expusă) în cavitatea bucală şi se numeşte coroana clinică, alta care include si partea acoperită de
gingie şi care se numeşte coroana anatomică.
 Gâtul, colul sau coletul dintelui este porţiunea care leagă coroana de rădăcina dintelui. Se descrie un
colet anatomic, reprezentat de joncţiunea smalţ-cement şi un colet clinic, reprezentat de porţiunea situată
imediat deasupra alveolei dentare şi acoperită de gingie.
 Rădăcina dinţilor este porţiunea prin care dintele se implantează în alveolă. Ea poate fi unică (incisivi,
canini), dublă (premolari) sau multiplă (molari). Vârful rădăcinii se numeşte apexul dintelui şi prezintă un orificiu,
foramenul apical, prin care dintele comunică cu spaţiul peridentar. Rădăcina este acoperită de cement, o
substanţă mineralizată asemănătoare osului.

Dacă se face o secţiune longitudinală prin dinte, se poate observa:

 în centru, dintele are o mică cavitate, numită camera pulpară, a cărei formă corespunde în mare
cu forma coroanei dentare. Această cavitate se continuă în rădăcina dintelui prin canalul
radicular. Canalul radicular comunică prin foramenul apical cu ţesutul conjunctiv din jurul
dintelui. Prin acest orificiu intră şi ies din pulpă vasele şi nervii.
 de jur împrejur, camera pulpară şi canalul radicular sunt înconjurate de dentină
 la nivelul coroanei, dentina e acoperită de smalţ
 la nivelul rădăcinii, dentina e acoperită de cement.

• Pulpa dintelui
 Ţesut conjunctiv tânăr (mezenchimal), cu origine în papila dentară;
 celule stelate, cu prelungiri dar si limfocite, plasmocite, macrofage, eozinofile
 substanţă fundamentală PAS+, gelatinoasă;
 vase sangvine şi fibre nervoase din ggl. gasserian (cu ramuri în vecinătatea odontoblastelor);
 spaţiul Weil: zonă acelulară, străbătută de fascicule de colagen (von Korff) ce pătrund în dentină;
 odontoblaste in zona adiacenta dentinei.

• Dentina - tesut calcifiat cu duritate mai mare decat osul. Este constituita in principal din fibrile de
colagen de tip 1, glicozoaminoglicani, fosfoproteine, fosfolipide si saruri de calciu sub forma de cristale de
hidroxiapatita.
 Componentă organică (30%)
 Este reprezentata de matricea organica (predentina) secretata de odontoblaste = celule
pulpare care tapeteaza cavitatea pulpara;
  Odontoblastul (!!! Se gasesc in camera pulpara) este o celula cu polaritate redusa, care
secreta matricea doar la nivelul polului dentinar. Dpdv structural, odontoblastii sunt
similari celulelor care secreta proteine:
• Pol apical cu granule de secretie si procese odontoblastice = fibre Tomes, cu
microtubuli, microfilamente, granule de secreţie, care patrund perpendicular in
profunzimea dentinei. Procesele se alungesc direct proportional cu densificarea
dentinei, de-a lungul canaliculelor dentinale, si care devin extrem de ramificate
in apropierea jonctiunii dentina-smalt. Fibrele Tomes au diametru de 3-4 µm in
apropierea corpului celular si se subtiaza progresiv;
• Un strat ce mărgineşte dentina, celule unite prin joncţiuni intercelulare;
• Corp celular cilindric, cu granule secretorii, corpii abac.

 Componenta anorganica (70%)

 Reprezentata de cristale de hidroxiapatita de calciu;
 Linii incrementale de crestere von Ebner (subţiri), Owen (groase).
 Tubuli dentinali (canaliculi Tomes) – conțin procese Tomes = prelungirile proceselor
apicale ale odontoblastelor și f. nervoase amielinice;
 Spaţii Czermak (interglobulare).

• Smalţul – structura acelulara, de origine epiteliala, mineralizata in proportie de 98%.

 Componentă anorganică (98%)
 Cristale de hidroxiapatită;
 Cea mai dură substanţă din organism;
 Compus din prisme adamantine şi substanţă interprismatică;
 Liniile incrementale Rhetzius – aparute ca urmare a unor procese de mineralizare
defectuoasa;
 Prismele sunt curbate, în formă de S (-> liniile Hunter-Schreger);
 Tufele smalţului, la joncţiunea smalţ-dentină;
 Cariile dentare: zone de demineralizare.

 Componentă organică (2%): matrice extracelulară

 Proteine specifice smalţului:
• amelogenină (numai în smalţul în formare);
• enameline + proteaze;
• tuftelină (proteinele tufelor);
 Produsă de adamantoblaste (enameloblaste) în cursul histogenezei dintelui.

Periodonțiul/ parodonțiul  Cuprinde totalitatea țesuturilor de suport al dintelui: osul alveolar, cementul,
gingia, ligamentul parodontal (alveolo-dentar).

• Cement
 substanţă similară osului:
 componentă anorganică (40-50%);
 componentă organică
• acelulara;
• celulara: cementocite în cementoplaste.
 nu este vascularizat;
 nu formează sisteme Havers;
  Sintetizat de cementocite, localizate în lacune (cementoplaste); celulele comunică între ele prin
prelungiri, adăpostite în canaliculi;
 De la periferia lui pleacă mănunchiuri de fibre, prelungiri ale fibrelor de colagen din structura
cementului, care pătrund în osul alveolar, alcătuind ligamentul alveolo-dentar.

• Ligamentul periodontal
 Ţesut conjunctiv dens
 fibre colagen ce solidarizează cementul de periost;
 fibre oxitalanice;
 fibroblaste.
 Ţesut conjunctiv lax:
 grupat în insule;
 bine vascularizat (asigură şi nutriţia cementului);
 Insule epiteliale Malassez = vestigiu al dezvoltării ligamentului.
 Funcţii lig. periodontal
 ancorare, suport, mobilitate;
 remodelare os;
 nutriţie cement;
 propriocepţie.

• Alveola dentară
 Os alveolar
 compact: inserţia lig. periodontal;
 spongios.
 Os de susţinere - în profunzime, os lamelar.

• Gingia - mucoasă orală masticatorie;

 Epiteliu pavimentos stratificat paracheratinizat sau cheratinizat;
 Şanţ gingival;
 Membrana bazală se ataşează de smalţ = dispozitiv de ataşare epitelială (epiteliu joncțional).
18. Stratigrafia peretelui tubului digestiv – caractere
generale
Tubul digestiv este alcătuit dintr-o succesiune de organe tubulare, cu o structură caracteristică şi cu
particularităţi morfo-funcţionale zonale.
De la esofag şi până la portiunea distala a canalul anal, tubul digestiv are acelaşi plan general de
organizare, peretele său fiind format din patru straturi distincte, care începând dinspre lumen spre exterior, sunt
următoarele:
 mucoasa, care la rândul ei este constituită din epiteliul de suprafaţă, lamina propria (corion) şi
musculara mucoasei.
 submucoasa, formată din ţesut conjunctiv dens semiordonat
 musculara, alcatuită in majoritatea regiunilor din două straturi de muşchi netezi
 seroasa sau adventiţia.

Mucoasa
Structura peretelui tubului digestiv variază considerabil de la o regiune la alta; cele mai mari diferente
aparand la nivelul mucoasei. Epiteliul diferă de-a lungul tubului digestiv și este adaptat funcției specifice a fiecarei
portiuni. Mucoasa are trei funcții principale: protecție, absorbție și secreție.
Mucoasa este compusă din următoarele componente, dinspre interior spre exterior:

Epiteliul de suprafata
Are doua aspecte morfologice, in functie de segmentul de tub digestiv in care se afla. El poate fi:
• epiteliu pluristratificat pavimentos nekeratinizat  esofag, canal anal
• epiteliu simplu cilindric  de la stomac la colon
Tranzitia intre cele doua zone se face de obicei brusc dar uneori se poate face si treptat.
Prin intermediul membranei bazale, epiteliul de tapetare realizează contactul cu ţesutul conjunctiv lax
(corion).

Lamina propria
Corionul este format din tesut conjunctiv lax si prezintă un grad variabil de celularitate (mai accentuat
înspre porţiunile distale ale tractului digestiv), bogat în fibre reticulare şi elastice, bine vascularizat prin reţele de
capilare si inervat prin TN.
Prezinta tesut limfoid difuz si noduli limfatici ce poarta denumirea de țesut limfatic asociat intestinului
(GALT - gut-associated lymphatic tissue). Acesta funcționează ca o barieră imunologică integrată ce protejează
împotriva agenților patogeni și a altor substanțe antigenice care ar putea intra in mucoasă din lumenul canalului
alimentar. Cele mai mari agregate limfocitare sunt plăcile Peyer din ileon, ce ocupă nu numai lamina propria ci
uneori chiar şi submucoasa.
Prezinta glandele mucoasei.

Musculara mucoasei
Delimitează mucoasa de submucoasă. Este formată, in general, din două straturi de fibre musculare
netede, unul circular intern, altul longitudinal extern. Rolul ei este de a asigura o mişcare lină şi continuă a
mucoasei, care poate fi independentă de cea a întregului tub digestiv.

Exista modificari ale mucoasei in diverse segmente:

 evaginari – pot sa intereseze doar mucoasa si atunci se numesc vilozitati sau pot sa antreneze si
submucoasa si atunci se numesc pliuri. Scopul este de a mari suprafata de absorbtie.
  invaginari – ale mucoasei spre corion, fara sa depaseasca musculara mucoasei - alcatuiesc glandele
mucoase, iar daca depasesc musculara mucoasei si ajung pana in submucoasa se numesc glande
submucoase. Acestea au rol de a mari suprafata de secretie a glandelor. Invaginarile care strabat tot
peretele tubului digestiv sunt canalele glandelor anexe.

Submucoasa
Este formată din ţesut conjunctiv dens, care conţine vase sanguine mari, limfatice şi nervi. La acest nivel
se gaseste plexul submucos Meissner.
Submucoasa poate contine si glande si tesut limfoid.
!!! Există două localizări în care submucoasa conţine glande: esofagul şi duodenul, prezenţa lor uşurând
diagnosticul de organ al acestor segmente.

Musculara
Musculara constă din două straturi groase de muşchi netezi, unul circular intern, altul longitudinal extern.
(Cu exceptia partii superioare a esofagului si a partii terminale a canalului anal (sfincterul anal extern), unde
exista fibre musculare striate) În stomac se întâlneşte un al treilea strat muscular neted cu dispoziţie oblică, iar în
intestitul gros (colon), stratul longitudinal extern, îngroşat, formează trei benzi longitudinale echidistante, teniile
colonului. Între cele două straturi musculare se găseşte o cantitate mică de ţesut conjunctiv lax, cu vase de sânge,
limfatice, precum şi plexul mienteric sau plexul Auerbach.
Spre deosebire de plexul Meissner, plexul Auerbach este bine reprezentat in tot tubul digestiv.
De-a lungul tractului digestiv, în anumite zone, stratul muscular circular se îngroaşă şi formează sfinctere
şi valve:
 sfincterul faringo-esofagian între faringe şi esofag
 sfincterul cardial
 sfincterul piloric situat între stomac şi duoden
 valva ileo-cecală localizată între intestinul subţire şi gros
 sfincterul anal intern din canalul anal.

Organele tubului digestiv pot prezenta fie o adventice (prezenta în sectorul supradiafragmatic, la nivelul
rectului si a organelor fixate la peretele posterior abdominal) sau o seroasa peritoneală (în majoritatea sectorului
subdiafragmatic – la nivelul organelor intraperitoneale).
Adventicea este reprezentată de o tunică de ţesut conjunctiv lax, care asigură calea de acces a vaselor şi
structurilor nervoase.
Seroasa peritoneală prezintă adiţional faţă de adventice un înveliş de epiteliu simplu pavimentos
(mezoteliu).
*Plexurile intramurale ( sub 19 lista veche)
Tubul digestiv este alcătuit dintr-o succesiune de organe tubulare, cu o structură caracteristică şi cu
particularităţi morfo-funcţionale zonale.
De la esofag şi până la portiunea distala a canalul anal, tubul digestiv are acelaşi plan general de
organizare, peretele său fiind format din patru straturi distincte, care începând dinspre lumen spre exterior, sunt
următoarele:
 mucoasa, care la rândul ei este constituită din epiteliul de suprafaţă, lamina propria (corion) şi
musculara mucoasei.
 submucoasa, formată din ţesut conjunctiv dens semiordonat
 musculara, alcatuită in majoritatea regiunilor din două straturi de muşchi netezi
 seroasa sau adventiţia.

Plexurile intramurale: localizare: esofag -> sfincter anal intern.

 format din:
 ganglioni vegetativi mici (3-50 neuroni):
• neuroni senzitivi;
• interneuroni;
• neuroni motori excitatori/ inhibitori şi
• secretori.
 fibre nervoase amielinice;
 celule gliale.

La nivelul submucoasei este găzduit plexul submucos al lui Meissner, format din terminaţii nervoase
amielinice simpatice, postganglionare şi din microganglioni vegetativi parasimpatici, care conţin corpul celui de-al
doilea neuron pe lanţul parasimpatic. Acestea realizează inervarea şi motilitatea mucoasei, deoarece pun în
mişcare fibrele musculare ale muscularei mucoasei.

Plexul submucos Meissner:

 bine dezvoltat la nivelul intestinului subțire;
 controlează:
• activitatea secretorie a mucoasei;
• activitatea muscularei mucoasei;
• vasele sangvine din submucoasă.

La nivelul muscularei, intre păturile musculare apare o lamă fină de ţesut conjunctiv cu numeroase
capilare, cu origine în arteriolele submucoasei şi elemente ale celui de-al doilea plex nervos: mienteric Auerbach.
Plexul mienteric Auerbach:
 toată lungimea tubului digestiv;
 controlează:
• activitatea motorie a tubului digestiv;
• activitatea secretorie prin fibre care ajung în:

› plexul submucos
› vezica biliară
› pancreas.
19. Tesutul limfoid asociat tubului digestiv
Agregate de ţesut limfoid neîncapsulat pot fi găsite în lamina propria şi, uneori, submucoasa tracturilor
digestiv, respirator şi genitourinar. În funcţie de localizarea sa, TLAM a fost denumit ţes. limfoid asociat
intestinului (GALT – Gut-Associated Lymphoid Tissue) sau bronhiilor (BALT – Bronhus-Associated Lymphoid Tissue).
Ţesutul limfoid este organizat în foliculi limfoizi solitari sau agregaţi, prezentând centri germinativi (foliculi
secundari).

În anumite regiuni anatomice, ţesutul limfoid este prezent în mod constant: amigdalele palatine, linguale
şi faringiene (formează cercul amigdalian Waldayer), plăcile Peyer de la nivelul ileonului terminal, apendicele
vermiform.

Amigdalele conţin ţesut limfoid (foliculi limfoizi agregaţi, cu zone interfoliculare T-dependente) situat sub
epiteliul de acoperire specific zonei. În profunzime, ţesutul limfoid este delimitat de o condensare a ţesutului
conjunctiv (pseudocapsulă). Amigdalele palatine sunt organe pereche situate la limita dintre cavitatea bucală şi
orofaringe. Sunt acoperite de epiteliu pavimentos stratificat nekeratinizat; acesta se invaginează şi formează
cripte înconjurate de ţesutul limfoid subiacent. În profunzime, în vecinătatea amigdalei palatine se găsesc glande
salivare mici, ale căror ducte se deschid la suprafaţa epiteliului.

La nivelul ileonului si al apendicelui vermiform, există zone în care se găsesc foliculi limfoizi secundari
agregaţi (mai mult de 5) în lamina propria până în submucoasă - plăcile Peyer.

Epiteliul intestinal ce acoperă plăcile Peyer este specializat în transportul antigenelor de pe faţa luminală
spre ţ. limfoid subiacent. Această funcţie este îndeplinită de celulele M ce prezintă pliuri numeroase la polul bazal
(microfolds). Celulele M au invaginări adânci ale porţiunii bazolaterale, ce formează “buzunare” în care se găsesc
limfocite T, B, macrofage şi celule dendritice. Antigenele ajung prin transcitoză la ţesutul limfoid, unde determină
un răspuns imun umoral, având ca principal mecanism efector producerea şi sinteza de IgAs. La acest nivel există
o populaţie de limfocite T intraepiteliale, cu caracteristici funcţionale şi fenotipice particulare. Ţesutul limfoid
asociat mucoaselor conţine celule dendritice interdigitate în zonele T-dependente, tot aici se întâlnesc şi venule
cu endoteliu înalt.
20. Esofagul
Esofagul este un tub muscular ce face legătura între orofaringe şi stomac. El are rol de transport,
conducând alimentele nedigerate, dar fragmentate, în stomac, unde începe digestia. Transportul alimentelor este
asigurat prin deglutiţie.
La om, lungimea esofagului este de aproximativ 25 cm, începând de la cartilajul cricoid, până la
joncţiunea gastro-esofagiană.
Esofagul este un organ tubular tipic, alcătuit din cele patru tunici caracteristice tubului digestiv.

Mucoasa reprezintă o continuare a mucoasei faringiene şi a cavităţii bucale. Mucoasa esofagului nu este
netedă, ci prezintă numeroase plicaturări, astfel încât, pe secţiune transversală, aspectul esofagului este stelat.
Aceste plicaturări îi permit distensia în momentul trecerii alimentelor.

Epiteliul de suprafata
Epiteliul este stratificat pavimentos nekeratinizat. Cu toate acestea, la multe animale, epiteliul este
keratinizat, reflectând o dietă alimentară grosieră. La oameni, celulele de suprafață pot prezenta unele granule
de keratohialină, dar keratinizarea nu apare în mod normal.
Tranziţia spre epiteliul gastric (epiteliul simplu cilindric) e bruscă, realizându-se la aprox. 1-1,5 cm
deasupra orificiului cardial.
Alte tipuri celulare prezente la acest nivel sunt: cel. endocrine, melanocite, cel. Langerhans, limfocite
intraepiteliale.

Lamina propria
Este alcatuita dintr-un tesut conjunctiv lax sarac celular. Contactul epitelio-mezenchimal este ondulat,
datorită prezenţei unor papile inalte similare cu papilele dermice.
În porţiunea initiala si in cea terminală, conţine inconstant glande de tip mucos numite "glande cardiale
esofagiene", similare cu glandele cardiale ale stomacului. Secreta mucus neutru.

Musculara mucoasei
Este formata dintr-un strat intern circular si un strat extern longitunal (mai bine reprezentat - fibre
musculare netede orientate predominant longitudinal). In portiunea inferioara, este mai groasa decat musculara
mucoasei stomacului.

Submucoasa este formata din tesut conjunctiv lax cu fibre elastice, ce contine vase sangvine, limfatice si
plexul submucos Meissner. De asemenea, vasele venoase din submucoasa formeaza anastomoze porto-cave.
Submucoasa esofagului conţine glande esofagiene proprii, mucoase, compuse tubuloalveolare. Pe langa celulele
mucoase, contine rare celule seroase si oncocite. Ductul excretor este tapetat de un epiteliu pluristratificat
pavimentos nekeratinizat. Secreta mucus usor acid+ bicarbonat.

Musculara
 1/3 superioara- fibre musculare striate
 1/3 mijlocie- fibre musculare striate si netede
 1/3 inferioara- fibre musculare netede
 2 straturi: circular intern și longitudinal extern

Adventicea/seroasa
Adenticea leagă esofagul la nivelul toracelui de organele toracice din jur şi are structura tipică. Esofagul
abdominal este acoperit de seroasă (peritoneu).
Jonctiunea eso-gastrica
Joncţiunea gastro-esofagiană este locul în care epiteliul pavimentos stratificat necheratinizat al esofagului
(mucoasă de protecţie), se transformă brusc în epiteliul simplu cilindric al regiunii cardiale a stomacului (mucoasă
secretorie). Joncţiunea gastro-esofagiană se mai numeşte joncţiunea scuamo-cilindrică. Ea este vizibilă
macroscopic sub forma unei linii sinuoase, numită "linia Z", unde culoarea roşie a mucoasei stomacului
contrastează cu culoarea alb-cenuşie a celei esofagiene.

La nivelul joncţiunii, musculara nu formează un veritabil sfincter anatomic, ci un sfincter funcţional

(sfincterul cardial), ce împiedică refluxul conţinutului gastric în esofag.
21. Stomacul- structura si criteriile morfofunctionale de
delimitare a regiunilor gastrice
Stomacul este o porţiune dilatată, extensibilă a tubului digestiv care se întinde de la cardia, până la
sfincterul piloric.

Funcții:
 rol de rezervor de alimente;
 macerarea şi digestia parţială → chim gastric;
 funcţie secretorie exocrină (HCl, pepsină, electroliți, mucus) → suc gastric;
 funcţie secretorie endocrină → SNED;
 funcţie de absorbţie.

Anatomistii impart macroscopic stomacul in 4 regiuni: regiunea cardiei, fornixul (fundusul) gastric, corpul
gastric si regiunea pilorica. Histologii subdivizează, de asemenea, stomacul, dar în doar trei regiuni. Aceste
subdiviziuni nu se bazează pe localizare, ci pe tipurile de glande care apar în mucoasa gastrică.
Astfel, regiunile histologice ale stomacului sunt:
 Regiunea cardiala (cardia), partea din apropierea jonctiunii gastro-esofagiene, care conține
glandele cardiace
 Regiunea pilorică (pilorul), partea proximală a sfincterului piloric, care conține glandele pilorice
 Regiunea fundică (fundus) si a corpului, cea mai mare parte a stomacului, care este situată între
cardia și pilor și conține glandele fundice sau gastrice

Structura histologică a stomacului respectă planul general de organizare al tubului digestiv. De-a lungul
stomacului, submucoasa, musculara şi seroasa au aceeaşi structură. Mucoasa are însă aspecte diferite în diferite
regiuni, deoarece conţine glande de diferite tipuri si este impartita in 3 regiuni (prezentate anterior).
În stare de repaos, pe suprafaţa internă a stomacului se observă numeroase pliuri longitudinale (rugae),
care-i permit distensia după ingestia de alimente. Ele sunt formate din mucoasă şi submucoasă şi sunt mai
evidente în porţiunea distală a stomacului si mai putin dezvoltate in regiunea superioara, proximala.
La o examinare cu lupa, pe suprafaţa pliurilor se pot observa multiple arii neregulate, uşor
supradenivelate, despărţite între ele de mici adâncituri; acestea sunt ariile gastrice. La o mărire şi mai mare, pe
suprafaţa ariilor gastrice se observă nenumărate mici adâncituri, care reprezintă locul de deschidere al criptelor
sau foveolelor gastrice.

Mucoasa

Epiteliu de acoperire
Căptuşeşte întreaga suprafaţă a stomacului; nu este perfect neted, deoarece se înfundă uşor în corion,
formând criptele (foveolele) gastrice
Structural, este un epiteliu simplu cilindric monomorf (format dintr-un singur tip de celule).
 Celulele sale sunt cilindrice înalte şi conţin la polul apical, mai bombat, un număr mare de
granule de mucină, care ocupă cea mai mare parte din celulă; pe secţiunile histologice colorate
cu HE, polul lor apical apare gol sau vacuolat necolorat, deoarece mucina este extrasă din
celulă în timpul prelucrării histologice (se poate pune în evidenţă prin coloraţii speciale, cu
albastru de toluidină sau cu PAS)
 Nucleul celulelor este situat în treimea inferioară a acesteia
 ME: la suprafaţă celulele au microvili scurţi, acoperiţi cu un strat de glicocalix; subnuclear un
RER bine dezvoltat şi un aparat Golgi voluminos, situat supranuclear
Lamina propria
Este formata din tesut conjunctiv lax, redus datorită densităţii glandelor.
Contine glande gastrice: simple tubulare ramificate, ce prezinta un istm, un col si o baza; sunt diferite in
functie de regiunea gastrica: cardiala, a fundului si corpului gastric si regiunea pilorica.
Conţine şi elemente migrate, mai ales limfocite, dar rareori realizează infiltraţii limfoide  prezenta lor
semnifica existenta unui proces patologic (ex. Infectia cu H. pylori)
Contine si fibre musculare netede ce se desprind din stratul circular intern al muscularei mucoasei  prin
contractia lor, au rolul de a facilita eliminarea produsului de secretie al glandelor

Musculara mucoasei
Are structura completă, cu două tunici (circulara interna si longitudinala), la care se poate ocazional
adăuga şi o a treia externă circulară.

Submucoasa este compusă din țesut conjunctiv dens care conține cantități variabile de țesut adipos și
vase de sânge, precum și fibre nervoase și celule ganglionare care compun plexul submucos (Meissner). Acesta
din urmă inervează vasele submucoasei și fibrele musculare netede din musculara mucoasei. NU prezinta glande.

Musculara este alcătuită exclusiv din musculatură netedă şi stomacul este singura regiune din tubul
digestiv care, la nivelul corpului gastric, prezintă trei tunici/straturi - oblic intern, circular, longitudinal extern
(tunică internă oblică este absentă la nivelul marii curburi). Tunica longitudinală lipseşte în unele arii ventrale şi
dorsale. Tunica circulară medie prezintă o îngroşare accentuată la nivelul pilorului, realizând un sfincter
morfologic evident. Plexul Auerbach este foarte bine reprezentat si inerveaza musculatura de la acest nivel.

Seroasa se continua cu peritoneul parietal al cavitatii abdominale prin intermediul omentului mare si cu
peritoneul visceral al ficatului prin omentul mic.
22. Glande fundice – structura, functii
Glandele fundice, numite și glande gastrice, sunt prezente in aproape toata mucoasa gastrică, cu excepția
regiunilor relativ mici ocupate de glandele cardiace și pilorice.

Glandele fundice sunt cele mai numeroase, cu o mare densitate, putând masca corionul în care se
găsesc. Aproximativ 3-7 glande se deschid într-o criptă. . Au cripte scurte. Sunt glande simple tubulare ramificate,
lungi, cu lumen stramt.

Fiecare glanda fundica prezinta 3 portiuni distincte: istmul, colul si portiunea bazala, cu o distributie
distincta a celulelor epiteliale.

 Istmul, localizat in apropierea orificiilor criptelor gastrice, contine:

 celule mucoase in curs de diferentiere, care migreaza si substituie celulele mucoase superficiale;
 celule stem nediferentiate;
 celule parietale (oxintice).
 Colul glandular contine celule mucoase cervicale si celule parietale;
 Portiunea bazala a glandelor fundice contine in principal celule parietale si celule principale
(zimogene);
 Exista si celule argirofile dispersate la nivelul colului si in portiunea bazala a glandelor fundice.

Sunt tapetate de un epiteliu simplu cilindric polimorf, cu o populaţie celulară heterogenă:

 Celule stem:
 Intalnite in numar mic la nivelul istmului si al colului glandelor fundice, celulele stem sunt celule
cilindrice joase, cu nucleu ovalar, situat in portiunea bazala a acestora;
 Aceste celule prezinta o rata crescuta a mitozelor;
 Sunt capabile sa se diferentieze in toate tipurile de celule epiteliale ale glandelor gastrice;
 O parte din celulele fiice migreaza in directie luminala pentru a substitui celulele mucoase de la
nivelul orificiului criptelor gastrice si celulele mucosae superficiale, al caror ciclu normal de viata
are o durata de numai 4-7 zile;
 Alte celule fiice migreaza in treimea profunda a glandelor fundice si se diferentiaza in celule
mucosae, celule perietale, celule principale sau celule argirofile. Aceste celule au o durata de
viata mai mare decat cea a celulelor mucoase superficiale;
 In mod obisnuit numarul lor este redus dar ele cresc ca numar atunci cand mucoasa este
agresata.

 Celule parietale/oxintice:
 Sunt celulele care secretă HCl şi factorul intrinsec, dar nu contin granule de secretie;
 Sunt mai numeroase în jumătatea superioară decât în jumătatea inferioară a glandei gastrice;
 Morfologic sunt celule de talie mare, piramidale (triunghiulare pe secţiuni histologice)/rotunde,
cu un nucleu rotund, situat central (pot fi si binucleate) şi cu citoplasmă puternic eozinofilă.
Dimensiunea si tinctorialitatea citoplasmei le fac uşor de diferenţiat de celelalte celule ale
epiteliului glandelor fundice!!!
  In microscopia electronică se observă foarte multe mitocondrii (responsabile de acidofilia
puternica) si că aceste celule au o foarte mare suprafaţă de contact cu lumenul, dată de
invaginaţii profunde ale membranei celulare la polul apical, ce pot ajunge chiar până la polul
bazal al celulei. Invaginaţiile sunt tapetate cu microvilozităţi, formând împreună sistemul
canalicular intracelular. În citoplasma din jurul canaliculelor se găsesc cuiburi de vezicule cu
centrul clar, delimitate de o membrană, care formează sistemul tubulovezicular aspectul celor
două structuri este diferit în repaus şi în activitate:
 Celulele aflate in repaus prezinta numeroase structuri tubuloveziculare cu localizre
apicala, submembranara si un numar redus de microvili;
 Cand celulele sunt stimulate sa secrete ioni de H+ sau Cl- , structurile
tubuloveziculare fuzioneaza cu membrana celulara si formeaza canalicule
intracelulare si un numar mare de microvili – creste suprafata membranei;

 Sinteza HCl:
 celula captează acidul carbonic din plasmă sau lichidul interstiţial, anhidraza
carbonică, de origine mitocondrială, îl disociază şi H+ este pompat în lumenul
canaliculilor;
 prin pompe ionice, se preia NaCl din exterior, iar Cl¯ va fi pompat separat în canaliculii
intra şi intercitoplasmatici;
 La om, celulele parietale secretă şi factorul intrinsec, o glicoproteină ce se combină cu vitamina
B12, formă sub care această vitamină se poate absorbi în ileon.
 Activitatea celulelor se află sub control vegetativ (parasimpaticul stimulează secreţia de HCl) şi
hormonal (Histamina şi Gastrina stimulează secreţia celulară, VIP şi GIP inhibă secreţia).

 Celule mucoase cervicale:

 Sunt situate in regiunea colului glandei gastrice;
 Pot fi dispuse in grupuri sau intercalate intre celulele parietale de la nivelul colului;
 Mucusul secretat de aceste celule difera de mucusul celulelor superficiale (mucus solubil, mai
puțin alcalin în comparație cu mucusul insolubil si alcalin produs de celula mucoasă de
suprafață);
 Au contur neregulat, nucleu localizat bazal si granule de secretie dispuse in apropierea polului
apical.

 Celule principale/ zimogene:

 Sunt intalnite predominant in portiunea bazala a glandelor si prezinta caracteristicile celulelor
capabile sa sintetizeze si sa secrete proteine  polaritate tinctoriala;
 RER-ul abundent în citoplasma bazală conferă acestei părți a celulei un aspect bazofil, în timp ce
citoplasma apicală este eozinofilă datorită prezenței veziculelor secretoare, numite și granule
zimogene, deoarece conțin precursori enzimatici;
 Secreta: pepsinogen, lipaza gastrica, renina (labfermentul)
* La contactul cu sucul gastric acid, pepsinogenul este transformat în pepsină, o enzimă
proteolitică.
 Celule enteroendocrine/ enterocromafine / argentafine
 Apartin sistemului neuroendocrin difuz (SNED)
 Celulele entereroendocrine se găsesc la toate nivelurile glandei fundice, deși tind să fie ceva mai
răspândite în baza acestora;
 In MO, coloratie HE sunt greu de identificat (apar evidente in coloratii imunohistochimice); in ME,
pot fi evidentiate prin localizarea granulelor de secretie in apropierea polului bazal al celulelor;
 Cu ajutorul TEM, cel puțin 17 diferite tipuri de celule enteroendocrine au fost descrise pe baza
mărimii, formei și densității veziculelor secretorii;
 Secreta o mare varietate de hormoni, ce actioneaza endocrin sau paracrin pentru reglarea
secretiei si motilitatii gastrice si intestinale:

celulă produs
› P/D1 grelină
› EC serotonină Regiunea corpului
› ECL histamină
› D somatostatin
› A glucagon (regiunea fundică)
23. Tipuri de celule din epiteliul intestinului subtire +
24. Enterocitul
Intestinul subtire:
 cea mai lunga parte a tubului digestiv (pana la 6 m)
 diametru 2-4 cm
 prezinta 3 segmente care se intind de la orificiul piloric pana la nivelul jonctiunii ileo-cecale: duoden,
jejun si ileon

Peretele intestinului este alcatuit din: mucoasa, submucoasa, musculara si seroasa/ tunica externa
(!!! Exceptie duoden posterior). Structura histologica este adaptata pentru completarea digestiei chimice, secretie
si absorbtie.

Mucoasa este alcatuita din epiteliu de acoperire, corion si musculara mucoasei.

Epiteliu de acoperire
Este simplu cilindric, secreto-absortiv heterogen, fiind reprezentat de mai multe tipuri principale de
celule:
 celule absorbante (enterocite)
 celule caliciforme
 celule Paneth
 celule M
 celule endocrine
 celule nediferenţiate (stem)
 celule intermediare
 celule migrate

 Enterocitele:
 Sunt celule absorbante
 Predomina in epiteliul de suprafata, dar se pot localiza si la nivelul criptelor.
 MO:
› Sunt celule inalte, cilindrice, cu nucleu mic si oval spre polul bazal.
› Citoplasma este moderat bazofila.
› La nivel apical se observa platoul striat(microvili+glicocalix gros).
 ME
› Se observa mitocondrii dispuse in intreaga citoplasma, dar concentrate in mod
special la polul apical unde vin in raport cu profiluri extinse de REN;
› Se mai observa si aparat Golgi(supranuclear), RER(sub si supranuclear) si granule
de secretie.

 Prezintă o polarizare evidentă:

 In portiunea apicala a membranei laterale, intre enterocite se realizeaza complexe
jonctionale - zonula occludens, zonula adherens, desmozomi - impiedica trecerea
continutului intestinal din lumen in spatiul intercelular;
 In partea inferioara, mb se plicatureaza=>spatii intercelulare cu rol important in
absorbtia apei, ionilor si a lipidelor;
 La nivelul polului bazal, prezinta enzime de transport(ex: Na/K ATP-aza);

 Roluri:
 Enterocitele sintetizeaza o serie de enzime digestive ce vor fi exocitate la polul apical si
vor ramane cantonate la nivelul glicocalixului unde se va realiza absorbtia produşilor
finali de digestie, apei, electroliţilor prin procese de difuziune sau alte mecanisme de
transport
  Enterocitele au un rol important in transportul lipidelor prin formarea chilomicronilor. Pe
seama AG cu lant lung de atomi de C si a monogliceridelor(absorbiti in aceasta forma
dupa actiunea enzimatica a lipazei asupra trigliceridelor de la nivelul lumenului
intestinal) se vor resintetiza trigliceride ce se vor asocia cu molecule proteice formandu-
se astfel chilomicronii. Chilomicronii impachetati in vezicule golgiene vor fi exocitati
pentru a fi preluati de catre chiliferul central.

 Celule caliciforme:
 Se gasesc in epiteliul de suprafata si la nivelul criptelor Lieberkuhn. Numarul lor creste
progresiv dinspre duoden spre ileon.
 MO:
› Forma deosebită de caliciu/cupa
› Zona dilatata apical si ingustata spre polul bazal
› Nucelu rotund/oval catre polul bazal
› Citoplasma slab colorata, cu aspect vacuolar dat de granulele de secretie -
particularitate in coloratii uzuale
 In ME, organizarea ultrastructurala este identica cu cea de la celula care sintetizeaza si
secretea proteine. Elementele particulare:
› granulele de secretie - se acumulează, sunt mai mari si destind zona apicala dand
forma de calicu celulei
› membrana plasmatica apicala - cativa microvili cu rol in secretie

 Rol:
 Ele secreta mucus ce se depune la suprafata epiteliului formand o pelicula protectoare
impotriva potentialului efect citolitic al enzimelor digestive si impotriva aderarii florei
rezidente la epiteliu
!!! Celula sintetizeaza mucina si elimina mucus (mucina hidratata)

 Celule Paneth:
 Prezente numai la anumite specii;
 Localizate numai la baza glandelor Lieberkühn, mai numeroase în ileon;
 Provin din celule stem, diferentierea lor facandu-se la baza glandelor (dupa 4 saptamani
dispar prin apopoptoza);
 La MO
› se observa o polaritate tinctoriala (la polul bazal-bazofila si la polul apical-
acidofila) Sunt celule implicate in sinteza si secretie de proteine;
› granule apicale evidente roşii-cărămizii care conţin: lizozim (enzima
actibacteriana), proteina bazica, -defensine, glicoproteine, zinc si proteine
bogate în arginină (care determină acidofilia);
 Ultrastructural se observa un continut mare de lizozomi si vezicule cu continut
electronodens inconjurate de un halou clar polizaharidic;

 Roluri:
 Produc substante antimicrobiene;
 Au proprietati fagocitare; Rol in reglarea florei intestinale
 Unele contin IgA.
 Celule M (microfolds):
 Se gasesc în zonele epiteliului de suprafaţă în dreptul cărora în corion se află foliculi
limfatici solitari/ agregate nodulare;
 Sunt enterocite modificate unde microvilii sunt inlocuiti de mici plicaturari ale
membranei;
 Corpul lor este evaginat;
 Polul bazal este adanc scobit, la acest nivel patrunzand limfocite si celule dendritice ale
tesutului limfoid adiacent.

 Rol:
 Au rol in transportul antigenelor pe care le preiau din lumen si le aduc la nivelul
corionului => implicate in raspunsul imun local.
 Extra: Captarea Ag se face prin endocitoza , le transporta in vezicule si le exociteaza in
spatiul adiacent polului bazal unde se afla celule dendritice ce vor prezenta Ag
limfocitelor => activarea limfocitelor.
• Plasmocitele produc preponderent IgA care e descarcata in corion sub forma de
dimeri(monomeri uniti printr-un lant J).
• La nivelul polului bazal al enterocitului exista receptori pentru acesti dimeri-vor fi
endocitati si transportati catre polul apical unde vor fi eliberati dupa clivarea de
o parte a receptorului.
• Alaturi de dimer va ramane ramane partea extracelulara a receptorului ce se va
denumi componenta secretorie => in lumen va exista IgA
secretorie(componenta secretorie protejeaza IgA de digestia proteica)

 Celule endocrine:
 Sunt componente ale sistemului neuroendocrin difuz (SNED);
 Sunt localizate profund la nivelul glandelor, dar se pot gasi si in epiteliul de suprafata;
 Cele mai multe tipuri de celule endocrine se gasesc la nivelul intestinului subtire (aici sunt
si cea mai mare parte a lor dpdv numeric);

 Rol:
 Ele sintetizeaza si secreta mesageri chimici endo- si paracrini. Sunt de 2 tipuri: deschis(la
nivelul epiteliului de suprafata) si inchis (la nivelul criptelor);

• Celula S: secretina (secretia pancreatica si biliara de apa si bicarbonat);

• Celula G: gastrina
• Celula K: polipeptidul inhibitor gastric - GIP;
• Celula L: GLP-1 (peptid cu actiune asemanatoare glucagonului);
• Celula I: colecistokinina (secretia enzimelor pancreatice, contractia veziculei biliare);
• Celula D: somatostatina (inhiba secretiile exocrine, endocrine si de neurotransmitatori);
• Celule Mo: motilina.

 Celule stem:
 Sunt localizate spre baza glandelor Lierberkuhn;
 La MO se pot observa doar in timpul procesului de mitoza;
 Pentru a fi observate la ME se foloseste timidina tritiata;

 Rol:
 Reprezinta o sursa de innoire, se pot diferentia in toate celulele epiteliului intestinal;
 Pe masura ce se diferentiaza, migreaza in directia corespunzatoare celulei pe care o va
forma (exceptie: celula Paneth) => celule migrate.
 Epiteliul are un turn-over rapid, la aprox. 6 zile fiind inlocuite toate celulele.
25. Glandele Lieberkühn
Intestinul subtire:
 cea mai lunga parte a tubului digestiv (pana la 6 m)
 diametru 2-4 cm
 prezinta 3 segmente care se intind de la orificiul piloric pana la nivelul jonctiunii ileo-cecale: duoden,
jejun si ileon

Peretele intestinului este alcatuit din: mucoasa, submucoasa, musculara si seroasa/ tunica externa
(!!! Exceptie duoden posterior). Structura histologica este adaptata pentru completarea digestiei chimice, secretie
si absorbtie.
Aceste adaptari se gasesc la nivelul mucoasei si submucoasei si sunt reprezentate de: plici circulare,
vilozitati intestinale, microvilli si cripte/glande Lieberkühn, toate acestea avand rolul de a mari suprafata de
absorbtie si secretie la nivelul intestinului subtire.

Glandele Lieberkühn
Reprezinta invaginari simple, tubulare, ale epiteliului de acoperire ce nu depasesc musculara mucoasei.
Ele se deschid in lumen intre bazele a doua vilozitati intestinale.

Peretele glandular este format dintr-un epiteliu simplu cilindric aflat în continuitate cu epiteliul de
suprafață.
Acest epiteliu conține 5 tipuri celulare:
1. Celule absorbante - mai rare decât în epiteliul de suprafață - predomină în regiunea profundă a
glandelor.
2. Celule caliciforme - mai numeroase şi mai mari decât în epiteliul de suprafață - predomină în
segmentele superficiale ale glandelor.
3. Celulele enteroendocrine - mult mai numeroase comparativ cu epiteliul de suprafaţă, predomină la
baza glandelor.
4. Celule Paneth - sunt celule secretorii specifice glandelor Lieberkühn, localizate la baza lor, în grupuri
de câte 3-5 celule. Au aspectul caracteristic celulelor care secretă proteine: nucleul este localizat bazal, iar la
polul apical se concentrează granule secretorii mari, acidofile, ce conţin lizozim, enzimă ce digeră peretele
bacterian. Celulele Paneth au activitate antibacteriană şi funcţie de reglare a florei intesinale prin lizozim.
5. Celulele stem - se găsesc la baza glandelor; sunt celule cilindrice, cu citoplasmă redusă, bazofilă. -
reprezintă sursa de regenerare a epiteliului intestinal, având capacitatea de a se diferenția în celelalte tipuri
celulare din epiteliul de suprafață și în diverse tipuri de celule glandulare (enterocite, celule caliciforme, celule
endocrine, celule Paneth).

La nivelul lor se gasesc celule nediferentiate din care se formeaza toate celulele din mucoasa intestinala.
O glanda Lieberkuhn da nastere tuturor celulelor din 3-6 vilozitati intestinale.

Suprafata totala a mucoasei intestinale este de 200 m2.

Epiteliul intestinal are un turn-over rapid si crescut. Acesta variaza in functie de specie, la om fiind de
aproximativ 6 zile. In 6 zile se inlocuieste tot epiteliul de suprafata si epiteliul glandelor Lieberkuhn.

Corionul mucoasei intestinale este subtire. Langa MB a epiteliului glandular apare o teaca formata din
fibroblaste stelate care se numeste teaca fibroblastica subepiteliala ( pericriptala ). Fibroblastele stabilesc intre
ele jonctiuni gap iar in citoplasma prezinta microfilamente de actina si miozina care le confera proprietati
contractile. Ele au si proprietati secretorii, realizand sinteza si secretia de colagen. Exista un singur strat de
colagen care se organizeaza in fibre de reticulina si proteoglicani. Acest strat este situat sub MB si ele regleaza
ritmul de difuzie a moleculelor absorbite.
Fibroblastele se divid, migreaza la suprafata epiteliului, sufera modificari fenotipice si se transforma in
macrofage.
 Fiind o mucoasa expusa la actiunea agentilor agresori, corionul contine o cantitate mare de tesut limfoid.
Acesta poate fi nodular (in partea distala a ileonului se grupeaza in placile Peyer) sau difuz. Placile Peyer sunt
situate in grosimea peretelui intestinal, in partea opusa insertiei mezenterului. In total exista 30-40 placi Peyer,
fiecare cu cate 10-70 de noduli limfoizi. Nodulii din corion pot ajunge pana in submucoasa. In dreptul placii Peyer
criptele Lieberkuhn sunt scurte sau lipsesc. In dreptul nodulilor, epiteliul contine celule M.
26. Vilozitatea intestinala
Intestinul subtire:
 cea mai lunga parte a tubului digestiv (pana la 6 m)
 diametru 2-4 cm
 prezinta 3 segmente care se intind de la orificiul piloric pana la nivelul jonctiunii ileo-cecale: duoden,
jejun si ileon

Peretele intestinului este alcatuit din: mucoasa, submucoasa, musculara si seroasa/ tunica externa
(!!! Exceptie duoden posterior). Structura histologica este adaptata pentru completarea digestiei chimice, secretie
si absorbtie.
Aceste adaptari se gasesc la nivelul mucoasei si submucoasei si sunt reprezentate de: plici circulare,
vilozitati intestinale, microvilli si cripte/glande Lieberkühn, toate acestea avand rolul de a mari suprafata de
absorbtie si secretie la nivelul intestinului subtire.

Vilozitatile intestinale
 Reprezinta evaginari ale peretelui intestinal (doar mucoasa) spre lumen;
 Axul lung al vilozitatii este paralel cu axul lung al intestinului
 Sunt permanente, dau senzatia de suprafata catifelata
 SUNT CARACTERISTICE INTESTINULUI SUBTIRE  dispar in apropierea valvei ileo-cecale
 Variaza dpdv al:
› Inaltimii -scade dinspre duoden spre ileon
› Numarului -scade la nivelul ileonului
› Aspectului mofologic (la nivelul duodenului are aspect de frunza-sunt inalte, latite cu varf
tesit; jejun-digitiforme; ileon-aspect de tufa=>mai joase, initial inguste si apoi se latesc)
 Maresc suprafata de contact a mucoasei intestinale de cca 10 ori
 Structura:
 Sunt formate dintr-un ax central conjunctivo-vascular tapetat de epiteliul de suprafaţă;
 Epiteliul de suprafaţă - epiteliu simplu cilindric - este alcătuit din enterocite, celule
caliciforme, celule endocrine rare şi limfocite intraepiteliale migrate de la nivelul tesutul
limfoid asociat mucoasei intestinale;
 Axul conjunctiv este bogat celular, continand celule conjuctive proprii (predomina
fibroblastele si miofibroblastele) si celule migrate(limfocite, plasmocite, eozinofile,
macrofage);
 Contine elemente vasculare sangvine si limfatice: una sau mai multe arteriole(in functie de
dimensiunea vilozitatii), retea de capilare fenestrate, venula/e si un capilar limfatic de tip
terminal(= vas chilifer central ) ce contine un lichid laptos datorita concentratiei mari de
lipide;
 Fibre musculare netede desprinse din musculara mucoasei, cu axul lung paralel cu axul
vilozitatii ( muschi vilozitar Brucke );
 Fibre nervoase amielinice din plexul submucos Meissner
 CHILIFERUL CENTRAL ESTE GREU OBSERVABIL IN MO, DOAR CAND ESTE DILATAT!
 Prezinta 2 populatii celulare contractile: miofibroblaste (cu axul lung perpendicular pe axul vilozitatii)
si celule musculare netede (dispuse longitudinal). Activitatea contractila a acestor celule este
independenta de activitatea mucoasei. Vor asigura contractii ritmice(aproximativ 6/minut)=>pompa
care faciliteaza deplasarea moleculelor absorbite catre elementele vasculare
 Mentinerea integritatii vilozitatilor este obligatorie pentru absorbtia propice
 O afectiune ce vizeaza direct vilozitatile este boala celiaca(=enteropatia glutenica)
 Debuteaza in copilarie, de obicei in primul an de viata
 Reprezinta o leziune a vilozitatilor din jejun ce se latesc si se tesesc, celulele fiind mai scunde
 Este cauzata de intoleranta la o proteina din gluten (gliatina)
 Se considera ca se datoreaza unei carente enzimatice; gliatina neclivata cauzeaza reactie
imunologica=>afectarea vilozitatilor
 Se caracterizeaza prin dureri abdominale si sindrom de malabsorbtie cu scaune frecvente si
abundente ce vor duce la scaderea in greutate si astenie
 LEZIUNILE SUNT REVERSIBILE! in absenta gliatinei, mucoasa isi revine la normal
27. Histologia duodenului
28. Histologia jejunului
29. Histologia ileonului
Intestinul subtire:
 cea mai lunga parte a tubului digestiv (pana la 6 m)
 diametru 2-4 cm
 prezinta 3 segmente care se intind de la orificiul piloric pana la nivelul jonctiunii ileo-cecale: duoden,
jejun si ileon

Peretele intestinului este alcatuit din: mucoasa, submucoasa, musculara si seroasa/ tunica externa
(!!! Exceptie duoden posterior). Structura histologica este adaptata pentru completarea digestiei chimice, secretie
si absorbtie.
Aceste adaptari se gasesc la nivelul mucoasei si submucoasei si sunt reprezentate de: plici circulare,
vilozitati intestinale, microvilli si cripte/glande Lieberkühn, toate acestea avand rolul de a mari suprafata de
absorbtie si secretie la nivelul intestinului subtire.

1. Plicile circulare(=valve Kerkring/conivente)

 Reprezinta o proiectie a mucoasei insotita de submucoasa; sunt permanente
 Sunt transversale, perpendiculare pe directia intestinului
 Pot ocupa pana la 2/3 din circumferinta
 Sunt in numar de aproximativ 800 si sunt vizibile macroscopic
 Au o directie usor indoita spre periferie
 Sunt observabile la aproximativ 5-6 cm de orificul piloric, foarte dense in duodenul distal si jejunul
proximal. DISPAR IN ILEONUL TERMINAL!!!(ultimul metru)
 Maresc suprafata de contact de cca 3 ori

2. Vilozităţile intestinale
 Sunt evaginari permanente realizate doar de mucoasă care
 Cresc suprafaţa de contact de cca 10 ori.
 Sunt acoperite de epiteliu simplu cilindric si au un ax conjunctiv bogat celular.

3. Microvilii
 Sunt specializari ale polului apical al enterocitului , contribuie la formarea platoului striat in MO
(microvili+glicocalix gros)
 In ME: progresie membranara insotita de citoplasma apicala pe un ax format de filamente de actina
(bandeleta vilara de actina)  formă de organizare stabilă a filamentelor de actină
 In jur de 3000/celula, maresc suprafata mucoasei de cca 20x

4. Glandele Lieberkühn
 Invaginari simple, tubulare, drepte
 Nu sunt foarte lungi deoarece peretele intestinal este relativ subtire
 Se intind de la epiteliul mucoasei pana la musculara mucoasei (dar nu o perforeaza!)
 Criptele se deschid intre bazele a 2 vilozitati intestinale

Mucoasa este alcatuita din epiteliu de acoperire, corion si musculara mucoasei.

Epiteliu de acoperire
Este simplu cilindric, secreto-absortiv heterogen, fiind reprezentat de mai multe tipuri principale de
celule:
 celule absorbante (enterocite)
 celule caliciforme
  celule Paneth
 celule M
 celule endocrine
 celule nediferenţiate (stem)
 celule intermediare
 celule migrate
Epiteliul intestinal are un turn-over rapid si crescut. Acesta variaza in functie de specie, la om fiind de
aproximativ 6 zile. In 6 zile se inlocuieste tot epiteliul de suprafata si epiteliul glandelor Lieberkuhn.

Corionul
Corionul ocupă spaţiul dintre epiteliul de suprafaţă şi musculara mucoasei, extinzându-se în axul
vilozităţilor intestinale.

Este alcătuit din ţesut conjunctiv lax în care se găseşte o reţea de vase sanguine mici (arteriole, venule şi
capilare), vase limfatice şi fibre nervoase. Conţine glandele intestinale Lieberkühn.
Langa MB a epiteliului glandular apare o teaca formata din fibroblaste stelate care se numeste teaca
fibroblastica subepiteliala ( pericriptala ). Fibroblastele stabilesc intre ele jonctiuni gap iar in citoplasma prezinta
microfilamente de actina si miozina care le confera proprietati contractile. Ele au si proprietati secretorii,
realizand sinteza si secretia de colagen. Exista un singur strat de colagen care se organizeaza in fibre de reticulina
si proteoglicani. Acest strat este situat sub MB si ele regleaza ritmul de difuzie a moleculelor absorbite.
Fibroblastele se divid, migreaza la suprafata epiteliului, sufera modificari fenotipice si se transforma in
macrofage.
Fiind o mucoasa expusa la actiunea agentilor agresori, corionul contine o cantitate mare de tesut limfoid.
Acesta poate fi nodular (in partea distala a ileonului se grupeaza in placile Peyer) sau difuz. Placile Peyer sunt
situate in grosimea peretelui intestinal, in partea opusa insertiei mezenterului. Ele pot depăşi mucoasa şi sa se
extinda în tunica submucoasă. Au rol în răspunsul imun local, reprezentând o sursă de plasmocite. In total exista
30-40 placi Peyer, fiecare cu cate 10-70 de noduli limfoizi. Nodulii din corion pot ajunge pana in submucoasa. In
dreptul placii Peyer criptele Lieberkuhn sunt scurte sau lipsesc. In dreptul nodulilor, epiteliul contine celule M.

Musculara mucoasei este similara tunicii musculare.

Submucoasa este formata din ţesut conjunctiv dens cu vase sangvine şi limfatice, infiltrat limfoid; împreună cu
mucoasa formează evaginări numite plici (valve) circulare Kerckring.
La nivelul duodenului (numai in duodenul superior), contine glande Brunner (glande compuse tubulare
ramificate, mucoase). Mucusul produs este drenat in glandele Lieberkuhn (se deschid la baza acestora) si rareori
in lumen. Contin si celule endocrine apartinand SNED(sistem neuroendocrin difuz) producand EGF. Produc mucus
alcalin care contribuie la neutralizarea aciditatii chimului gastric si creaza un mediu necesar actiunii enzimelor
pancreatice.

Musculara – fibre musculare netede dispuse în 2 straturi: circular intern si longitudinal extern. Între cele 2 straturi
de fibre musculare se găseşte plexul mienteric (plexul Auerbach) care controlează activitatea musculară,
peristaltismul.
Două tipuri de contracție musculară apar în intestinul subțire: miscarile de segmentare(contracțiile locale
deplasează conținutul intestinal atât proximal cât și distal; implicat fiind in principal stratul circular) si
peristaltismul (implică o acțiune coordonată atât a straturilor musculare circulare cât și longitudinale și mișcă
distal conținutul intestinal.

Tunica externă – seroasă, cu excepţia duodenului (primul segment este intraperitoneal, restul retroperitoneal –
prezintă adventice). Seroasa este formată din ţesut conjunctiv lax acoperit spre exterior de mezoteliu (epiteliu
simplu pavimentos).
30. Histologia colonului

Intestinul gros
 Are o lungime de 1.5 m si un diametru de 6-7 cm;
 Se întinde de la sfincterul ileo-cecal la sfincterul anal;
 Este alcatuit din:
 cec+apendice
 colon ascendent, transvers, descendent, sigmoid
 rect (de la jonctiunea recto-sigmoidiana pana la orificiul anal);rectul propriu zis se intinde
pana la diafragma pelvina si are o lungime de 12 cm; inferior se continua cu canalul anal
ce are o lungime de 3-4 cm
 Are o structura adaptata pentru absorbtie de apa si ioni, secretie de mucus cu rol lubrifiant care
asigura inaintarea produsilor neabsorbiti digerati care alcatuiesc materiile fecale;
 Cele patru straturi caracteristice tubului digestiv sunt prezente pe tot parcursul intestinului gros.
Canalul anal nu respecta intru totul aceasta organizare.

Peretele intestinului gros este alcătuit din cele 4 tunici: mucoasa , submucoasa , musculara, tunica
externă.

Mucoasa
Este mai groasă decât cea a intestinului subțire. Nu prezinta plici, nu prezina vilozitati iar suprafata este
neteda.
Prezinta 2-3 pliuri transversale la nivelul rectului (plici semilunare Houston).

Mucoasa este alcatuita din epiteliu de acoperire, corion si musculara mucoasei.

Epiteliu de acoperire
Este simplu cilindric, heterogen, fiind reprezentat de mai multe tipuri principale de celule:
 celule absorbante (colonocite)
 celule caliciforme
 celule Paneth (cec, apendice)
 celule M (apendice)
 celule endocrine
 celule stem/ nediferențiate

 Colonocitele
 Sunt localizate in epiteliul de suprafata (majoritatea) si la nivelul glandelor Lierberkuhn;
 La nivelul epiteliului de suprafata (pana in apropierea rectului), raportul colonocite:celule
caliciforme este de 4:1. In apropierea rectului, cele 2 tipuri celulare se gasesc in proportii egale
urmand ca la nivelul rectului, raportul sa se inverseze;
 Colonocitele prezinta si cateva particularitati:
› au microvilii mai scurti, deci platoul striat este mai subtire si placa terminala mai
slab reprezentata. De asemenea,
› glicocalixul este lipsit de enzime digestive

 Intre colonocite exista un spatiu intercelular foarte bine reprezentat cu rol in absorbtia de apa,
ioni si acizi grasi.
 In zona colonului proximal, colonocitele pot resintetiza TG si forma chilomicroni.
  Celulele caliciforme
 Sunt mai numeroase decat in intestinul subtire;
 Se gasesc in numar mai mare la nivelul glandelor decat la nivelul epiteliului de suprafata;
 Predomina la nivelul rectului;
 Au rol in sinteza mucusului cu rol lubrifiant, avand un numar mic de granule de mucina dar
concentrat la nivel apical;
 Mucusul se secreta permanent si in cantitati mari, depozitarea fiind deci redusa.

Turnoverul epiteliului colic este de 5-6 zile.

Corionul
Prezinta numeroase glande Lieberkühn, este gros  glandele sunt mai lungi si mai numeroase decat la
nivelul intestinului subtire. Numar glandelor creste spre zona rectala.
Exceptie: apendicele - glandele sunt mai putine, grupate, scurte datorita tesutului limfoid adiacent

Tipurile celulare de la nivelul glandei Lieberkühn sunt cele care se gasesc si la nivelul intestinului subtire.
Totusi, la acest nivel, numarul celulelor caliciforme este mult mai mare, iar celule endocrine sunt de mai putine
tipuri, iar numarul lor este scazut. Celulele Paneth se intalnesc in cec si in colon.

Exista o populatie bogata de fibroblaste, teaca fibroblastica pericriptala fiind mai groasa, iar numarul de
macrofage fiind crescut. Exista un strat subepitelial alcatuit din fibre de colagen si PG (imediat sub membrana
bazala) cu rolul de a regla rata de difuziune a moleculelor absorbite. Stratul are maxim 5 microni.

Tesutul limfoid este bine reprezentat sub forma de foliculi limfatici mari, solitari, care se extind in
submucoasa si eclipseaza/penetreaza musculara mucoasei. Această bogăţie de ţesut limfoid este datorată
populaţiei bacteriene extrem de abundente din lumenul colonului.
La nivelul apendicelui se observa o coroana de noduli limfoizi, in special intre 10 si 40 de ani. Sub 10 ani
nu este vizibila, iar dupa 40 de ani, tesutul limfoid se restrange si este inlocuit de tesut conjunctiv.

Musculara mucoasei
Este slab reprezentată, întreruptă uneori de infiltraţiile limfoide.

Submucoasa prezinta 2 particularitati: este mai bogat vascularizata si contine mai multe adipocite.

Musculara
Este alcatuita din 2 straturi de musculatura neteda intre care se afla plexul mienteric Auerbach. (Este
subtire la nivelul apendicelui.)
Stratul longitudinal se condenseaza in 3 tenii la nivelul cecului si al colonului (2 tenii la nivelul colonului
sigmoid). Intre tenii NU este absent complet stratul longitudinal (este alcatuit dintr-un strat fin de fibre musculare
netede longitudinale)
Fascicule musculare ce provin din tenii penetreaza stratul intern circular la intervale neregulate  aceste
aparente discontinuitati in musculara permit segmentelor colonului sa se contracte independent  astfel, se
formeaza haustrele.
Musculara instestinului gros produce două tipuri majore de contracție: segmentarea și peristaltismul.
Segmentarea este locală și nu are ca rezultat propulsarea conținutului.
Tunica externa
Apendicele, cecul, colonul transvers si sigmoid prezinta seroasa.
Segmentele retroperitoneale ale colonului si rectul prezinta adventice (posterior).
La nivelul colonului, de-a lungul teniilor se observa mase de tesut adipos alb ce se numesc apendici
epiploici/ciucuri epiloici (nu au semnificatie functionala).

Din punct de vedere funcţional, colonul continuă, prin peristaltism propulsia bolului fecal spre exterior.
Funcţia principală este de reabsorbţie a apei, a Na, a gazelor (majoritatea lichidului pătruns din intestinul subţire,
cam 1000-15000ml zilnic). Parţial se pot absorbi materiale solubile în apă, principiu pe care se bazează
administrarea de medicamente sub formă de supozitoare.

Funcţia digestivă este redusă:

 Flora saprofită iodofilă poate degrada parţial celuloza.
 Flora de putrefacţie degradează mucinele în exces, resturile celulare şi proteinele exudate care
au străbătut epiteliul.
 Bacteriile produc vitamina B12 (rol în hematopoieză) şi vitamina K (rol în coagulare).
 Bacteriile moarte şi resturile nedigerabile sunt eliminate în fecale.
31. Histologia apendicelui
Apendicele
 Este un diverticul al cecului, cu lungime de 8-10 cm;
 Are un lumen îngust, neregulat şi un perete gros, datorită ţesutului limfoid abundent din peretele
său.

Peretele apendicelui este format din 4 tunici: mucoasa, submucoasa, musculara si tunica externa
reprezentata de seroasa.

Mucoasa

Epiteliu de acoperire
Este simplu cilindric în care predomină celulele absorbante. Conține celule caliciforme rare şi numeroase
celule enteroendocrine.
La nivelul apendicelui glandele Lieberkühn sunt mai putine, grupate, scurte datorita tesutului limfoid
adiacent. Ele conţin:
 celule absorbante mai rare decât în epiteliul de acoperire;
 celule caliciforme mai numeroase;
 celule Paneth ocazional;
 celule stem;
 celule enteroendocrine numeroase (pot fi punctul de plecare al unor tumori maligne de tip
particular numite carcinoide, care se însoțesc de sindroame de dezechilibru hormonal).

Corionul
Prezinta tesut limfoid bine reprezentat sub forma de foliculi limfatici mari, solitari, care se extind in
submucoasa si eclipseaza/penetreaza musculara mucoasei. Această bogăţie de ţesut limfoid este datorată
populaţiei bacteriene extrem de abundente din lumenul colonului.
La nivelul apendicelui se observa o coroana de noduli limfoizi, in special intre 10 si 40 de ani. Sub 10 ani
nu este vizibila, iar dupa 40 de ani, tesutul limfoid se restrange si este inlocuit de tesut conjunctiv.

Musculara mucoasei este subţire, greu de vizualizat, întreruptă de foliculii limfoizi care invadează submucoasa.

Submucoasa conţine numeroase celule adipoase.

Tunica musculară este subţire, favorizând extinderea proceselor inflamatorii din mucoasă spre seroasa
peritoneală. Este fomată din 2 straturi: intern-circular şi extern-longitudinal. Apendicele diferă prin faptul că are
un strat longitudinal uniform. Apendicele nu prezinta tenii!!!

*Funcţia de propulsie este insuficientă, datorită faptului că musculara este subţire, creând condiţiile stagnării
unor materiale din intestin (sâmburi etc.), favorizând dezvoltarea florei microbiene, cu apariţia apendicitelor.

Tunica externă este reprezentata de seroasă.

32. Histologia rectului si canalului anal
Rectul are doua componente:
1. segmentul superior - rectul propriu-zis – cca 12 cm lungime
2. segmentul inferior - canalul anal - 2-3 cm lungime
Rectul continua colonul sigmoid si se situeaza intre planul vertebrei S3 si diafragma pelvina. Ampula
rectala reprezinta partea sa inferioara.
Canalul anal continua rectul, de la diafragma pelvina pana la orificiul anal extern.

Rectul propriu-zis:
Organizarea este asemanatoare cu cea a celorlalte componente a intestinului gros. Peretele este alcătuit
din cele 4 tunici: mucoasa , submucoasa , musculara, tunica externă.

Particularitati:
 Mucoasa la nivelul rectului prezinta 2-3 pliuri transversale (plici semilunare Houston);
 La nivelul epiteliului de suprafata a intestinului gros (pana in apropierea rectului), raportul
colonocite : celule caliciforme este de 4:1. In apropierea rectului, cele 2 tipuri celulare se gasesc
in proportii egale urmand ca la nivelul rectului, raportul sa se inverseze;
 Celule caliciforme predomina la nivelul rectului;
 Are un corion cu multe glande Lieberkuhn, mai lungi ca la nivelul colonului si cu multi noduli
limfatici;
 Submucoasa conţine un plex vascular abundent, reprezentat prin vene sinuoase, care pot
produce hemoroizi când se dilată excesiv;
 Musculara are doua straturi, stratul longitudinal redevenind continuu;
 Seroasa e înlocuită de adventice.

Canalul anal:
Mucoasa
La acest nivel exista 8-10 pliuri longitudinale (coloane anale Morgagni), mai proeminente in copilarie.
Pliurile alterneaza cu depresiuni  sinusuri anale. In partea profunda a sinusurilor anale se gasesc pliuri
transversal - valve anale. Toate acestea formeaza linia pectinee.
În funcție de epiteliul de acoperire se descriu trei zone:
1. zona colorectală
2. zona de tranziţie
3. zona scuamoasă
Linia anocutanata reprezinta tranzitia intre epiteliul simplu cilindric si epiteliul pluristratificat pavimentos
keratinizat.

1. Zona colorectală
 Mucoasa este asemenatoare cu cea a intestinului gros;
 Epiteliu de acoperire este simplu cilindric;
 Corionul prezinta glande Lieberkuhn si este bogat in tesut limfoid. La acest nivel se gasesc si
glande anale (sunt glande mucoase) simple tubulare ramificate ce se deschid la nivelul
sinusurilor anale(in orificiul criptelor anale). Obstruarea canalelor de excretie va conduce la
formarea de chisturi perianale;
 Prezinta musculara mucoasei;
 Glandele anale se pot intinde pana la nivelul muscularei mucoasei.
 2. Zona de tranzitie
 In aceasta zona, epiteliul simplu cilindric se va continua cu epiteliu pavimentos keratinizat;
 La nivelul corionului: dispar glandele Lieberkuhn, dar este bogat in tesut limfoid
 Dispare musculara mucoasei;
 Tranzitia este brusca  zona cea mai susceptibila leziunilor canceroase
3. Zona scuamoasa
 Este căptuşită de piele cu:
1. Epiderm  moderat cheratinizat
2. Derm care prezinta atat elemente caracteristice, cat si particularitati:
 glande sebacee associate firelor de par;
 glande sudoripare;
 in jurul orificiului anal sunt prezente glandele circumanale cu secretie
apocrina care functioneaza de la pubertate sub controlul hormonilor
sexuali;
 vene care alcatuiesc plexul hemoroidal extern.

Submucoasa
In submucoasa, la nivelul coloanelor anale avem plexul hemoroidal intern. Aici, venele sunt lipsite de
valvule si comunica cu cele din plexul hemoroidal extern (zona scuamoasă).

Musculara
Tunica musculara a canalului anal cuprinde si ea doua straturi musculare: circular intern si longitudinal
extern. Prin ingrosarea stratului circular intern se va forma sfincterul anal intern. Fibre musculare din diafragma
pelvină vor forma sfincterul anal extern. Intre cele 2 sfinctele se va interpune stratul longitudinal.
33. Arhitectura ficatului – interepretari alternative: lobul
clasic, lobul portal, acinul hepatic
 Organ localizat in cavitatea abdominala imediat subdiafragmatic
 Este cel de-al doilea organ din organism ca marime, dupa piele; din categoria organelor interne  cel mai
mare.
 Cea mai mare glanda din organism; ocupa 2% din greutatea corpului (in jur de 1500g la adult)
 Organ esential, vital prin continutul enzimatic al celulelor componente cu ajutorul caruia exercita variate
 Functii: are aproximativ 5000 de functii distincte
 Actioneaza ca o interfata intre tubul digestiv si sangele din marea si mica circulatie

Considerat o glanda mixta:

 functie endocrina (sinteza si secretia somatomedinelor si GHRH, identic cu cel produs de
hipotalamusul median)
 functie exocrina (sinteza si secretia bilei)

Ficatul este un organ asimetric, cu o capsula din tesut conjunctiv fibros numita capsula Glisson. Capsula
trimite spre interior septuri ce organizeaza ficatul in lobuli.
Este format din stromă si parenchim.
Stroma: in ficatul uman normal, cantitatea de tesut conjunctiv este foarte mica fiind prezent in structura
capsulei, trabeculelor; de asemenea, este prezenta si o fina retea reticulara.

Parenchim alcatuit din:

 hepatocite
 sistem canalicular biliar prin care bila va fi descarcata in duoden

Au fost propuse mai multe unitati structurale si functionale ale ficatului:

1. Lobulul hepatic clasic
2. Lobulul portal Sabourin
3. Acinul hepatic Rappaport

1.Lobulul hepatic clasic

 Definitie: acea arie din parenchim al carei sange este drenat intr-o singura vena centrolobulara
 La nivelul ficatului exista peste 1 milion de lobuli
 Are forma unei prisme, de obicei hexagonala (2 mm/ 0, 7 mm)
 Aceste prisme au in centrul lor au vena centrolobulara (vena hepatica terminala); in jurul venei se
afla placi/lame celulare de hepatocite
 placile celulare au o dispozitie radiara dinspre vena centrolobulara
 fiecare placa este perforata
 lamele se ramifica si se anastomozeaza cu ramificatiile lamelor adiacente  astfel, se
formeaza o structura labirintica  in cavitatile delimitate se afla capilarele sinusoide
si canaliculele biliare
 Pe sectiune, apare sub forma unui poligon (de regula hexagon), cu vena centrolobulara in centru si cu
prezenta spatiilor portale in fiecare varf al poligonului; hepatocitele vor forma cordoane Remak ce
vor pastra dispozitia radiara
*La adult, fiecare cordon Remak are latimea unui hepatocit si fiecarui cordon ii corespund cel putin 2 randuri
celulare; intre aceste 2 randuri se formeaza canaliculii biliari intralobulari
 La periferia lobulului, exista un rand de hepatocite ce formeaza placa limitanta ce separa interiorul
lobulului de spatiul portal.
 Spatiul periportal Mall  in unghiul de poligon
 Lipsesc capilarele limfatice la nivelul lobulului.
 Originea limfei se alfa la nivelul spatiului perisinusoidal Disse  plasma de la acest nivel va drena in
spatiul periportal Mall.

Spatiul portal Kiernan  la periferia lobulului hepatic clasic

 Difera intre ele prin localizare si marime
 Contine obligatoriu: vena interlobulara (ultima ramificatie a venei porte), artera interlobulara (ultima
ramificatie a arterei hepatice), duct biliar interlobular  alcatuiesc triada portala
 Pe langa aceste elemente putem observa: unul sau mai multe capilare/vase limfatice
 Poate contine si fibre nervoase amielinice
 Totul intr-o atmosfera de tesut conjunctiv

Tesutul conjunctiv interlobular este slab reprezenta  delimitarea lobulilor pe preparatele de om este greu
de realizat doar prin urmarirea septurilor interlobulare; folosim ca reper vena centrolobulara si spatiile
portale Kiernan.

2.Lobulul portal Sabourin

 Definitie: aria a carei bila este drenata intr-un singur duct biliar din spatiul portal
 Pe sectiune: Forma triunghiulara, in centru aflandu-se spatiul portal; in fiecare unghi se afla cate o
vena centrolobulara (deci la periferie se afla 3 vene centrolobulare de la 3 lobuli hepatici clasici)

3.Acinul hepatic Rappaport

 Definitie: aria a carei vascularizatie este asigurata de acelasi vas si a carei bila este drenata in acelasi
canal biliar
 Pe sectiune: Forma romboida - 2 triunghiuri in oglinda, cu o margine comuna, marginea lobulului
hepatic clasic
 In varfuri: cate o vena centrolobulara, pe axa scurta: cate un spatiu portal
 In functie de localizare, hepatocitele difera prin:
 Marime
 Continut in organite
 Activitate enzimatica

 In fiecare acin, exista 3 zone functionale cu dispoziţie concentrică ( I, II, III):

Zona I
› Contine hepatocitele cele mai apropiate de vasele portale  vor primi sangele cu cel mai mare continut
in oxigen si cele mai multe substante absorbite din tubul digestiv
› Cele mai active din punct de vedere metabolic
› Vor fi primele celule care vor depozita glucoza cand aportul exogen este peste necesar  cea mai mare
intensitate a glicogenogenezei
› Primele care reactioneaza la hipoglicemie  cea mai mare intensitate a glicogenolizei si a
gluconeogenezei
› Vor fi primele celule care vor arata semne de regenerare in cazul afectarii hepatice
› Vor fi primele care vor fi agresionate de toxinele absorbite in tubul digestiv
› Obstructie biliara  vor fi primele care vor suferi modificari morfologice cauzate de staza biliara
Zona II
› Caractere intermediare

Zona III
› Concentratia in oxigen scade  cele mai susceptibile la agresiuni, vor fi primele care in conditii de
ischemie vor prezenta necroza
› Celulele in care procesele anaerobe (glicoliza) se desfasoara mai intens
› Primele care sintetizeaza acizii grasi  trigliceride  contin picaturi lipidice in citoplasma

Toate hepatocitele din acelasi cordon celular au acelasi potential de dezvoltare  diferentierea se realizeaza in
functie de concentratia de O2 ce scalda aceste celule.

Extra: Tesutul conjunctiv al ficatului uman

La un ficat normal, tesutul conjunctiv este in cantitate mica. El se gaseste in capsula organului si in hil de
unde trimite prelungiri care insotesc vaselel si ductele biliare pana in spatiile interlobulare Kiernan.
Tesutul conjunctiv se continua in lobulul hepatic sub forma fibrelor de reticulina din spatiile Disse. Ele pot
forma la nivelul lobulului hepatic stroma conjunctiva care asigura mentinerea deschisa a capilarelor sinusoide.
Ficatul are o mare putere de regenerare. Are loc atat hiperplazia (cresterea in numar) cat si hipertrofia
(cresterea in volum) a celulelor restante. La sobolan, ficatul este regenerat in proportie de 75% in decurs de o
luna.
Daca agresiunea la nivelul ficatului creste, creste si cantitatea de tesut conjunctiv si apare fibroza
hepatica care debuteaza la nivelul spatiilor portale. Se vor forma in acest caz noi septuri conjunctive cu o
orientare aleatorie fata de componentele parenchimului hepatic care vor impiedica raportul normal al
hepatocitelor cu capilarele sinusoide si cu canaliculii biliari. De asemenea, aceste septuri conjunctive vor diminua
hiperplazierea hepatocitelor care vor fi comprimate si se vor forma niste pseudonoduli. Cauze ale cresterii
cantitatii de tesut conjunctiv pot fi tulburari ale nutritiei hepatocitului. Prin modificarea raportului normal intre
hepatocit si capilarul sangvin se produce dezorganizarea parenchimului hepatic.
34. Celulele parenchimului hepatic: hepatocitele - structura,
ultrastructura, functii
Ficatul ste format din stromă si parenchim.
Parenchim alcatuit din:
 hepatocite
 sistem canalicular biliar prin care bila va fi descarcata in duoden

Hepatocitul
 Populatia celulara majora a ficatului (80%)
 Celula cu activitate atat exocrina , cat si endocrina
 Are o durata medie de viata de 150 de zile
 Face parte din celulele de talie medie
 Forma poliedrica  prezinta:
 suprafete sinusoidale/poli vasculari (in raport cu capilarele sinusoide)
 suprafete canaliculare/poli biliari (cu hepatocitele adiacente formeaza canaliculii biliari
intralobulari)

 MO:
› Nucleu:
 Majoritatea apar ca celule uninucleate, nucleu central, bogat in eucromatina cu nucleol
evident, frecvent poliploid (4n)
*In functie de gradul de poliploidie, vom avea un volum nuclear proportional.
 In proportie de 25% hepatocitele sunt binucleate:
› sunt hepatocite care provin din hepatocitele uninucleate
› devin procentual mai numeroase odata cu inaintarea in varsta, dar si in perioade de
regenerare

› Citoplasma: acidofila, observandu-se un aspect fin granular datorat corpilor bazofili Berg
 Celula bogata in incluziuni de glicogen si lipidice

 ME: celula inalt specializata, polarizata

 Continut mare in organite, care variaza cu activitatea celulei (care, la randul ei, depinde de
localizarea in cadrul acinului)
 RER este localizat spre polul sinusoidal
In citoplasma nu avem depozite intracelulare de produs sintetizat de tip proteic.
 REN+mitocondrii: responsabile de acidofilie, sunt dispersate la nivelul citoplasmei
 REN: canalicule anastomozate ce se continua cu RER
 Mitocondrii: bine reprezentate in zona I unde predomina procesele oxidative
 Peroxizomi (hepatocitele sunt printre putinele celule la care remarcam aceste organite):
 prin continutul enzmatic contribuie in procese metabolice  detoxifiere,
gluconeogeneza, beta-oxidare, metabolismul alcoolului
Membrana plasmatica:
a) Polul vascular:
-75% din suprafata membranara
-prezinta microvilli  prin numarul mare de MV, suprafata membranara se mareste de 6 ori
-vine in raport cu capilarul sinusoid  la acest nivel se fac schimburile bidirectionale intre sange si
hepatocit
-intre peretele capilarului si membrana cu microvili se delimiteaza spatiul perisinusoidal Disse
-spatiul Disse se poate identifica atat in MO cat si in ME

b) Polul biliar
-reprezinta 15-25% din suprafata membranara a hepatocitului
-acest domeniu membranar va forma canaliculul biliar intralobular pe o anumita lungime a sa
-microvili la nivelul canaliculului
-deasupra si dedesubtul acestui spatiu intercelular, hepatocitele stabilesc intre ele jonctiuni stranse,
astfel incat bila sa nu poata difuza printre hepatocite
-membrana microvililor este bogata in fosfataza alcalina si ATP-aza  procesul de secretie biliara este
unul activ
-canaliculii biliari intralobulari se observa in MO ca orificii intre hepatocite
35. Celulele capilare sinusoide hepatice (celule endoteliale,
celule Kupffer, cellule “pit”) - structura, ultrastructura,
functii
Ficatul primeste un sfert din debitul cardiac, avand atat vascularizatie functionala cat si nutritiva (fiind al
doilea organ, dupa plaman, cu aceasta particularitate).
Vascularizatia functionala: vena porta
Vascularizatia nutritiva: artera hepatica proprie
 Cele 2 vase mari intra in organ pe fata inferioara, la nivelul hilului hepatic  se ramifica 
ultimele ramificatii se afla in spatiile portale.
 Aceste ramuri portale comunica cu capilarele sinusoide din lobulul hepatic clasic. La nivelul
capilarelor sinusoide se realizeaza un amestec de sange arterial si venos  hepatocitele nu vor
veni niciodata in contact cu un sange complet oxigenat
 Sensul circulatiei: de la periferie spre vena centrolobulara
Capilarele sinusoide
 formeaza o bogata retea intralobulara
 conţin amestec de sânge venos şi arterial
 au un traiect sinuos
 peretele este format din:
› endoteliu discontinuu (pe langa celulele endoteliale, mai contine un tip celular: celule
Kupffer)
› lamina bazala discontinua (formata din fibre reticulare dispuse in jurul celulelor
endoteliale)

1. Celulele endoteliale
 Predomina ca numar
 MO: celule alungite cu citoplasma putina si cu un nucleu care proemina in lumen
 ME: organitele sunt slab reprezentate, au multe vezicule de pinocitoza
› prezinta numeroase fenestre grupate, neacoperite de diafragme
› celulele stabilesc intre ele jonctiuni gap
 Membrana este bogata in enzime de transport (ATP-aza si fosfataza alcalina).

2. Celulele Kupffer (macrofage sinusoidale stelate)

 Deriva din monocitele circulante,
 Aparţin Sistemului mononuclear fagocitar
 Reprezinta al doilea tip celular din ficat (aprox. 15%)
 Au forma stelata, nucleul bombeaza in lumen
 MO: se pot evidentia cu coloranti vitali
 ME: au un aparat lizozomal bine reprezentat (lizozomi, fagolizozomi, corpi reziduali)
› contin RER si numeroase mitocondrii
› nu se conecteaza prin jonctiuni cu celulele endoteliale
 Roluri:
-interventia in procesele de aparare specifice:
• receptori pentru Ig si fractiuni de complement
• secreta interleukine, TNF, citokine
• au proprietati fagocitare  pot fagocita pigmenti, eritrocite modificate (aceasta
functie se activeaza cu adevarat dupa splenectomie)
-sinteza de proteine de export (5% din totalul proteinelor produse de ficat)
3. Celule “pit”
 Au fost descrise doar la ME
 Mentionate pentru prima data de Eddie Wisse
 Sunt destul de rare la om (o celula pit la 10 celule Kuppfer)
 Localizate in capilarul sinusoid
 Atasate in mod obisnuit la celulele endoteliale si mai rar la celulele Kuppfer
 Au capacitatea de a emite pseuodopode si de a migra in spatiul Disse (nu este un proces normal)
 ME: granule de secretie cu un diametru de 300nm, ce seamana cu samanta de boaba de strugure
 Din punct de vedere al continutului, granulele contin enzime lizozomale  rol: sunt o varianta de
limfocite circulante (limfocite mari cu granulatii  NK cells)
36. Spatiul perisinusoidal Disse

La nivelul polului vascular hepatocitului intre peretele capilarului si membrana cu microvili se delimiteaza
spatiul perisinusoidal Disse. Spatiul Disse se poate identifica atat in MO cat si in ME.

Spatiul perisinusoidal Disse

 Spatiu 150-200 de angstroni
 Contine: microvilii hepatocitelor+benzi formate din fibre reticulare+celule perisinusoidale (celule Ito 
au numeroase picaturi lipidice)
 Uneori, in acest spatiu se afla insule cu celule hematopoietice (foarte rar la adult, in situatia anemiilor
cronice; sunt numeroase in viata fetala)

 Este încărcat cu componenta sanguină plasmatică și reprezintă un intermediar în transferul substanțelor

către hepatocit.
 Celulele hepatice prezintă microvili ce se extind în acest spațiu, mărind suprafața de schimb de pana la 6
ori și facilitând procesele metabolice hepatice. Tot în contact cu acest spațiu se întâlnesc și celulele stelate
hepatice.
 Din cauza golurilor mari din stratul endotelial și a absenței unei lamine bazale continue, nu există nicio
barieră semnificativă între plasma sangvina capilarele sinusoide și membrana plasmatică a
hepatocitelor. Proteinele și lipoproteinele sintetizate de hepatocite sunt transferate în sânge prin spațiul
perisinusoidal; această cale este pentru secrețiie hepatice, altele decât bila.

Celulele Ito (celule hepatice stelate/lipocite)

* provin din fibroblaste
* reprezinta 5-8% din celulele ficatului
MO:
* contin picaturi de grasime  celulele Ito le intalnim frecvent spre zona centrala a lobulului hepatic (zona III)
* sunt celule cu citoplasma necolorata, dar nucleul este central (spre deosebire de adipocitele uniloculare)
ME:
* nucleu central
* organite slab reprezentate, mascate de picaturi lipidice (care contin esteri de vitamina A - esteri retinilici)

Roluri:
* depoziteaza vitamina A care, dupa ce este transformata in retinen/retinal, este transportata cu ajutorul unei
proteine plasmatice, pe cale sangvina, pana la nivel retinian
ROSS: Vitamina A este eliberată din celula Ito sub forma de retinol (sub formă de alcool) legată de RBP (retinol-
binding protein). Este apoi transportat de la ficat la retină, unde stereoizomerul său 11-cis-retinian se leagă la
proteina opsină pentru a forma rodopsina, pigmentul vizual al conurilor si bastonaselor.
* sintetizeaza colagen de tip III  reticulina (alcatuieste benzile de fibre reticulare de la nivelul spatiului Disse)

In hepatitele cronice/ciroza hepatica  celulele Ito pierd depozitele de vitamina A si devin miofibroblaste.
In aceste situatii:
 Celulele Ito vor sintetiza cantitati mai mari de colagen (tip III si I) si il vor depune in spatiul perisinusoidal
 apar fibroze in spatiul Disse. Colagenizarile afecteaza schimburile intre hepatocit si capilarele
sinusoide.
 De asemenea, celulele Ito vor actiona ca niste pericite pe peretele capilarului sinusoid, crescand
rezistenta vasculara.
37. Spatiul portal

Lobulul hepatic clasic este acea arie din parenchim al carei sange este drenat intr-o singura vena
centrolobulara.
La nivelul ficatului exista peste 1 milion de lobuli.
Are forma unei prisme, de obicei hexagonala.

Pe sectiune, apare sub forma unui poligon (de regula hexagon), cu vena centrolobulara in centru si cu
prezenta spatiilor portale in fiecare varf al poligonului.

La periferia lobulului hepatic clasic:

Spatiul portal Kiernan
 Difera intre ele prin localizare si marime
 Contine obligatoriu: vena interlobulara (ultima ramificatie a venei porte), artera interlobulara (ultima
ramificatie a arterei hepatice), duct biliar interlobular  alcatuiesc triada portala
 Pe langa aceste elemente putem observa: unul sau mai multe capilare/vase limfatice
 Poate contine si fibre nervoase amielinice
 Totul intr-o atmosfera de tesut conjunctiv
38. Caile biliare intrahepatice – structura, functii
Sistemul canalicular biliar/ arborele biliar reprezinta un sistem de ducte prin care bila curge de la
hepatocite la vezica biliara sau catre intestin.
Bila  produsul de secreţie exocrina al ficatului.
Sensul de circulaţie al bilei: centrul lobulului  periferia lobulului.
Este format din:
A. căi bilare intrahepatice:
 intralobulare
 canalicule biliare
 canale (pasaje) Hering
 extralobulare
 canale biliare perilobulare
 canale biliare interlobulare
 canale hepatice lobare
B. căi bilare extrahepatice:
 canal hepatic comun
 canal cistic
 canal biliar comun (coledoc)
1) Canaliculele biliare intralobulare
 Segmentul iniţial al sistemului canalicular
 Nu au perete propriu  sunt un spaţiu delimitat de membranele a două hepatocite învecinate
 MO: mici cavităţi între hepatocite învecinate  formează o reţea între hepatocite
 Au un diametru de aproximativ 0,5 microni si sunt isolate de restul compartimentului intercellular prin
intermediul jonctiunilor stranse dintre hepatocite
 Microvili de la hepatocitele adiacente se extind in lumenul canaliculului
 In apropierea spatiului portal Kiernan, dar tot in interiorul lobulului hepatic, se unesc si formeaza calalele
Hering
2) Canale (pasaje) Hering
 Structură  sunt formate din epiteliu cu:
› hepatocite (parţial)
› colangiocite (parţial)  sunt celule cubice, prezinta microvili si un cil primar la nivel apical; sunt
unite prin jonctiuni stranse
› lamină bazală continuă (la fel ca intreg arborele biliar)
 La nivelul lor se găsesc celule stem (numite celule ovale)
› proliferează şi migrează în parenchim, având capacitatea de a se diferenţia în hepatocite/
colangiocite
› asigură regenerarea hepatocitelor, dar numai în cazul ficatului bolnav
3) Canale biliare extralobulare (perilobulare, interlobulare, lobare)
 Au diametrul intre 15 si 40 microni.
 Localizare:
 în spaţiile portale
 în septurile conjunctive
 Structură:
› epiteliu simplu cubic (in apropierea lobulilor), iar mai apoi cilindric, cu microvili
› lamina bazala
 Pe măsură ce diametrul creşte:
› incep sa fie inconjurate de un ţesut conjunctiv dens bogat în fibre elastice
› apar fibre musculare netede in grosimea acestui tesut conjunctiv (pe masura ce se apropie de hil)
39. Caile biliare extrahepatice – structura, functii
Sistemul canalicular biliar/ arborele biliar reprezinta un sistem de ducte prin care bila curge de la
hepatocite la vezica biliara sau catre intestin.
Bila  produsul de secreţie exocrina al ficatului.
Sensul de circulaţie al bilei: centrul lobulului  periferia lobulului.
Este format din:
C. căi bilare intrahepatice:
 intralobulare
 canalicule biliare
 canale (pasaje) Hering
 extralobulare
 canale biliare perilobulare
 canale biliare interlobulare
 canale hepatice lobare
D. căi bilare extrahepatice:
 canal hepatic comun
 canal cistic
 canal biliar comun (coledoc)

Canalele biliare extrahepatice drenează bila în vezica biliară şi în intestin. Canalul hepatic comun are o
lungime de aproximativ 3 cm. Epiteliul de suprafaţă este similar cu cel al vezicii biliare care va fi descris mai jos.
Canalul cistic conectează vezica biliară cu canalul hepatic comun, formând canalul coledoc (canalul biliar comun),
care, înainte de a se vărsa în duoden la nivelul ampulei lui Vater, se uneşte cu canalul Wirsung al pancreasului.
Locul de vărsare este supravegheat de sfincterul Oddi, o îngroşare a tunicii musculare ce înconjoară atât canalul
coledoc, cât şi canalul pancreatic comun Wirsung.

Structură:
1. Tunica mucoasă
 epiteliu simplu cilindric cu celule mucoase
 corion bogat în:
 fibre elastice
 infiltrate limfoide
 glande tubuloacinoase de tip mucos
!!! Particularităţi:
- în canalul cistic → pliuri spiralate cu ax muscular (valve spirale Heister)
- în canalul coledoc → celule endocrine (produc somatostatina)

2. Tunica musculară
 iniţial strat discontinuu
 ulterior devine continuu
!!! Particularităţi: prin îngroşare sfincterul Oddi

3. Adventice
VEZICA BILIARA

Vezica biliară este un sac muscular în formă de pară, al cărui volum poate ajunge la om la 50- 100 ml. Ea
este ataşată de faţa postero-inferioară a ficatului. Vezica biliară primeşte bila diluată, secretată de ficat, prin
canalul cistic, o depozitează şi o concentrează, apoi o elimină în intestin prin intermediul canalului coledoc.
Canalul coledoc se formează prin unirea canalului cistic cu canalul hepatic comun. Înainte de vărsarea în duoden,
el se uneşte cu canalul pancreatic comun. Eliminarea bilei din vezica biliară este stimulată de hormonii celulelor
enteroendocrine (ex. CCK), ca răspuns la prezenţa grăsimilor în intestinul subţire. Peretele vezicii biliare este
alcătuit din mucoasă, tunica fibromusculara şi seroasă/adventice.

A. Mucoasa
1) Epiteliul de suprafata
Epiteliul de suprafaţă este un epiteliu simplu cilindric, a cărui structură este perfect adaptată pentru
funcţia de absorbţie. În consecinţă celulele sale prezintă:
 numeroase microvilozităţi pe suprafaţa luminală
 interdigitaţii complexe şi ATP-aze Na+/K+ pe feţele laterale
 jonctiuni stranse, care izolează lumenul vezicii biliare de interstiţiu (destul de laxe, permit pasajul
apei si al electrolitilor)
 numeroase mitocondrii bazale şi apicale care furnizează energia necesară absorbţiei apei şi
electoliţilor.

Na+ şi Cl+ sunt pompate în mod activ afară din celulă, în spaţiile intercelulare. Se crează astfel un
gradient osmotic între lumenul vezicii biliare şi spaţiul intercelular, care antrenează apa dinspre lumen inspre
spatiul intercelular. Prin acumularea apei, spatiul intercelular se va destined  prin destindere, se creeaza o
presiune hidrostatica ce va impinge apa si electrolitii din spatiul intercelular catre capilarele din lamina propria.
Acest mecanism de reabsorbţie este similar cu cel din tubii contorţi proximali ai rinichiului.
Suprafaţa epiteliului nu este netedă, ci prezintă numeroase plicaturări, care se aplatizează când vezica
biliară se destinde. Între plicaturări, mucoasa prezintă invaginaţii profunde, ce străbat lamina propria şi uneori
chiar tunica fibromusculara. Ele sunt tapetate cu acelaşi epiteliu ca şi cel de suprafaţă, uneori putând fi
confundate cu nişte glande şi se numesc sinusurile Rokitansky- Aschoff (pseudoglande).
În aceste invaginaţii se pot cantona şi înmulţii bacterii ducând la apariţia inflamatiilor cronice.

2) Lamina propria
Structura laminei propria se aseamănă foarte mult cu aceea a colonului, care este şi el adaptat
reabsobţiei apei şi electroliţilor:
 nu are în corion vase limfatice
 bogata in capilare fenestrate
 foarte celulara, continand multe limfocite si plasmocite
!!! Lângă col poate prezenta glande mucoase (mai dese in colecistite).

Deşi are aceeaşi origine ca şi tubul digestiv, vezica biliară nu are nici musculara mucoasei şi nici submucoasă!!!

B. Tunica fibro-musculara
Este în contact direct cu lamina propria, deoarece vezica biliară nu are musculara mucoasei şi nici
submucoasă. Este formată din fibre musculare netede, orientate dezordonat, printre care se găsesc numeroase
fibre de colagen şi elastice. Contracţia fibrelor musculare se realizeaza sub controlul hormonilor secretati de
celulele enteroendocrine (CCK) sau sub control parasimpatic si determină eliminarea bilei concentrate în canalul
cistic şi apoi în coledoc.
C. Adventicea/seroasa
Vezica biliară este acoperită la exterior de adventice pe suprafaţa care vine în contact cu ficatul şi de
seroasă pe suprafaţa opusă.
Seroasa are aceeaşi structură cu aceea a tubului digestiv.
Adventicea este formată dintr-un strat gros de ţesut conjunctiv dens, amestecat cu ţesut adipos. Ea
conţine vase sanguine mari, o reţea extinsă de vase limfatice, ganglioni vegetativi şi nervi.

Funcţiile principale ale vezicii biliare sunt concentrarea, stocarea şi eliminarea bilei secretate continuu de ficat.
40. Structura histologica a pancreasului exocrin

Pancreasul:
 Organ retroperitoneal alcatuit din cap, corp si coada
 Glanda mixta care nu are o capsula propriu-zisa, partea anterioara fiind acoperita de peritoneu  in rest,
este inconjurat de tesut conjunctiv lax
 In interior se afla septuri ce compartimenteaza parenchimul in lobuli: zonele palide corespund zonelor
endocrine, zonele mai intunecate corespund zonelor exocrine

Pancreasul exocrin este componenta majora structurala a pancreasului (95%) care din punct de vedere
morfologic si functional este o glanda compusa acinoasa de tip seros.(la fel ca si glanda parotida)
Porțiunea exocrină a pancreasului are urmează structura unei glande exocrine, cu porțiune secretoare
(acinii) și excretoare (sistemul canalicular).

Diferentele dintre pancreas si parotida se realizeaza prin:

 lipsesc celulele mioepiteliale
 lipsesc ductele striate
 apar celulele centroacinoase (exista doar in pancreasul exocrin!!!)  se vad ca o continuare intraacinara
a ductului intercalate

Parenchimul este alcatuit din:

1. Acini serosi pancreatici sunt formațiuni sferice formate din unirea a 5-6 celulele seroase. Acinii sunt
inconjurati de o MB epiteliala, dublata de o teaca de fibre reticulare.
Celulele seroase:
 MO: celule piramidale cu polaritate tinctoriala
› Astfel, citoplasma are aspect bazofil la polul bazal (bogat în RER și ribozomi liberi) și acidofil
la cel apical, unde se acumulează granulele de secreție;
› Secreția include precursori ai enzimelor digestive - proenzime (tripsinogen,
chimotripsinogen, proelastaze, carboxipeptidaza, alfa-amilaza, lipaza etc.), care se activează
la sosirea în lumenul intestinal;

 ME: organitele de sinteza concentrate in zona polului bazal, subnuclear, complex Golgi
supranuclear; granule de zimogen depozitate la polul apical;
› Numarul granulelor de zimogen variaza in functie de fazele digestiei si este maximal la
animalele aflate in repaus digestive prelungit;

2. Sistem canalicular – include:

 ducte intercalate (singura componenta a sistemului intralobular, sunt ducte scurte)
*epiteliu simplu cubic
 ducte interlobulare
 canale mari, colectoare: Wirsung si Santorini
*aceste 2 tipuri de canale au epiteliu simplu cilindric

Structura:
 Epiteliu de acoperire
› simplu cubic (ductul intercalat)
› simplu cilindric (ductele interlobulare, canale mari)
  LB
 Toate canalele sunt inconjurate de tesut conjunctiv: tesut reticular pentru ductele intercalate si tesut
fibros pentru canaliculele extralobulare.
 Fibre musculare netede (canalele mari)

Celulele centroacinoase
 Tip celular prezent doar in pancreas, localizate in centrul acinilor
 Considerate componenta intraacinară a ductelor intercalate (celule care incep ductul intercalar)
 Le recunoastem la MO dupa forma si nucleu:
 celule turtite (pavimentoase) sau cubice
 citoplasma redusa si palid colorata
 apar pe sectiuni in centrul acinilor
 nucleu bogat in eucromatina si organite slab reprezentate

Secreția pancreatică este controlată în principal de hormoni secretați de celule enteroendocrine de la

nivelul mucoasei duodenului și jejunului (secretina și colecistokinina), dar și de fibre nervoase parasimpatice.
Astfel, un pH<4.5 în lumenul intestinal duce la o stimulare puternică a secreției pancreatice (secretina
stimulează secreția de apă și bicarbonat, rezultând un fluid intens alcalin, cu o slabă activitate enzimatică, dar
care duce la neutralizarea acidității chimului și creează condițiile acțiunii enzimelor pancreatice la un pH optim).
Prezența acizilor grași cu lanț lung, a acidului gastric și a unor aminoacizi esențiali stimulează eliberarea de
colecistokinină, care va stimula secreția de proenzime de către celulele acinare, la fel ca și stimularea
parasimpatică.
41. Histologia glandei parotide
42. Histologia glandei sublinguale
43. Histologia glandei submandibulare

Glandele salivare mari

 Secreta 90% din saliva; restul este produsa de glandele salivare mici;
 Sunt 3 perechi: parotide, sublinguale si submandibulare;
 Produsul lor de secretie – saliva – este un fluid apos diluat continand un complex de proteine cu
activitate antimicrobiana si digestiva:
 IgAs, lactoferina, lizozim - rol antimicrobian
 Amilaza - digestia amidonului preparat
 Sunt glande compuse  ductul excretor este ramificat
 Acinoase: parotidele
 Tubuloacinoase: restul
 Sunt glande merocrine, incapsulate (capsula conjunctiva moderat densa; la glanda sublinguala, capsula
este mai putin diferentiata)

 Sunt alcatuite din stroma si parenchim

 Stroma: tesut conjunctiv cu rol de sustinere; contine vase sangvine, limfatice, nervi
 Formeaza stroma perilobara, perilobulara si periacinara (stroma periacinara este bogata in
plasmocite si limfocite)
 la nivelul glandei parotide este bogata in adipocite intralobulare si extralobulare  element de
diagnostic pozitiv
 Parenchimul este compartimentat in lobi si lobuli si este alcatuit din:
 Acini
 Sistem canalicular
 Unitatea secretorie de bază a glandelor salivare, salivonul, constă din acin, un duct intercalat și un duct
excretor.

1. Acinii din structura glandelor salivare mari sunt: serosi, mucosi si micsti.
 Pe langa celulele secretoare, in acini avem si celule mioepiteliale prezente in dedublarea laminei
bazale.
 In functie de tipul de acini, stabilim diagnostic diferential:
 Parotida: glanda seroasa  exclusiv acini de tip seros
*Acinii serosi conțin doar celule seroase și sunt, în general, sferici
 Sublinguala: glanda mucoseroasa  predomina acinii mucosi, rari acini mucoserosi si
acini serosi (in numar foarte mic)
*Acinii mucosi conțin doar celule mucoase și sunt de obicei mai tubulari
 Submandibulara: glanda seromucoasa  90% acini serosi si 10% acini micsti
*Acini micsti, care conțin atât celule seroase, cât și mucoase.
Celulele seroase se organizează sub formă de semilune în jurul celor mucoase
(semilunele seroase sunt de fapt un artefact de fixare convențională; în mod normal,
există o alternanță de cellule seroase și mucoase)
2. Sistemul canalicular
 Sistemul canalicular este format din sistem canalicular intralobular si sistem canalicular
extralobular.
 Sistemul canalicular răspunde de modificarea compoziţiei salivei

a) Sistemul intralobular:
 Este format din: ducte intercalate Boll, ducte striate Pfluger, ductele de excretie intralobulare
 Caracteristici:
› Peretele este format din epiteliu si lamina bazala
› Nu sunt inconjurate de stroma conjunctiva, sunt in raport apropiat cu acinii
› Ductele intercalate si cele striate contin si ele celule mioepiteliale

 Particularitati:
› In cazul glandelor seroase (SM si parotida), primele 2 ducte sunt mai lungi  produsul de
sinteza elaborat de celulele acinare va fi modificat de-a lungul ductelor intercalate si striate,
existand celule care realizeaza absorbtie si secretie (ductul intercalat este mai lung la
glanda parotida, iar cel striat este mai lung la glanda submandibulara)
› In cazul glandei sublinguale, primele 2 tipuri sunt mai slab reprezentate  produsul de
secretie NU este modificat la nivel canalicular

 Ductul intercalat continua acinii; epiteliul sau este simplu pavimentos/cubic

 Prin confluarea lor se formeaza ductele striate cu un epiteliu cubic sau cilindric; aspectul
citoplasmei ne orienteaza  intens acidofile, aspect striat subnuclear, fiind implicate in
transport de ioni
 Ductele de excretie intralobulare: epiteliu simplu cubic/cilindric, fara aspect striat
!!! Catre partea lor terminala, ductele de excretie intralobulare isi pot schimba
structura epiteliului  epiteliu pseudostratificat cilindric

b) Sistemul extralobular:
 Este format din: ductele interlobulare, ducte lobare, canal excretor principal
 Peretele este format din epiteliu si lamina bazala
 Elemente distinctive (le diferentiaza de cele intralobulare):
› Sunt inconjurate de stroma conjunctiva (poate contine si fibre musculare netede) +
› Absenta celulelor mioepiteliale

 Ductele interlobulare - epiteliu pseudostratificat cilindric

 Ducte lobare - epiteliu stratificat cilindric
 Canal excretor principal - epiteliu stratificat cilindric; in apropierea locului de varsare in cavitatea
bucala devine stratificat pavimentos nekeratinizat

Canalul parotidei: canal Stensen (se deschide in dreptul molarului 2 superior)

Canalul submandibularei: canal Wharton (se deschide in caruncula linguala)
Canalul glandelor sublinguale: canale pentru fiecare lob glandular care se deschid langa limba
 Parotida este o glanda acinara ramificata, responsabilă pentru 25% din volumul salivar. Conține exclusiv
acini serosi, ce conțin granule de secreție bogate în proteine (în special amilază). Ductele striate sunt bine
dezvoltate.
Țesutul conjunctiv parotidian conține plasmocite și limfocite. Plasmocitele secretă IgA, care formează
împreună cu un compus secretat de celulele acinoase, cele ale ductelor intercalate și striate, un complex
secretor, rezistent la digestia enzimatică, cu rol important în apărarea mucoasei cavității orale.
Parotida mai conține adipocite (izolate sau grupate), localizate în plin parenchim; numărul acestora
crește cu vârsta  element de diagnostic diferential

Submandibulara asigură majoritatea secreției salivare (65%) și conține predominant acini serosi (90%),
dar și micsti. Secreția este alcalină și include lizozim (enzimă cu rol în hidroliza peretelui bacterian) și lactoferină
(proteină care leagă Fe necesar metabolismului microbian).

Sublinguala este o glandă predominant mucoasă cu rare celule seroase, cu aspect de semilună la nivelul
acinilor micsti (aspect rezultat în urma preparării clasice. În cazul criopreparatelor, elementele seroase de la acest
nivel alternează cu celulele mucoase).
Canaliculele intralobulare sunt mai puțin dezvoltate comparative cu celelate glande salivare mari.
Unitățile secretorii mucoase pot fi mai mult tubulare decât pur acinare.
Saliva secretată este mucoasă și reprezintă 10% din volumul salivar total.

Tipuri celulare din glandele salivare:

Celulele seroase
 Secretie bogata in proteine
 Au o forma piramidala
 MO: polaritate tinctoriala: pol apical – acidofil (datorită granulelor de secreție); pol bazal – bazofil
(datorită ribozomilor atașati RER, necesari sintezei proteice); nucleu rotund, situat în 1/3 bazală;
 ME: se observa o cantitate mare de RER, poliribozomi, un aparat Golgi bine dezvoltat si numeroase
granule de zimogen depozitate la polul apical al celulei
 Membrana bazala poate prezenta invaginari, iar cea laterala se interdigiteaza cu membrana celulei
seroase vecine
 Celulele seroase, in cadrul acinului, sunt atasate una de cealalta prin complexe jonctionale apicale

Celulele mucosae
 Secretie bogata in glicoproteine
 MO: celulele mucoase au citoplasma palid colorată (prezența glucidelor), contin un numar mare de
granule de mucinogen in citoplasma apicala, care se pierd pe parcursul prepararii  partea apicala a
celulei apare necolorata; nucleul este turtit si situat la polul bazal al celulei
 ME: RER, mitocondriile si alte organite se afla la polul bazal al celulei; supranuclear, se afla un aparat
Golgi bine reprezentat
 Celulele mucoase sunt atasate una de cealalta prin complexe jonctionale apicale

Celulele mioepiteliale
 Sunt celule contractile cu numeroase procese.
 Ele se află între membrana plasmatică bazală a celulelor epiteliale și lamina bazală a epiteliului. Celulele
mioepiteliale stau la baza celulelor porțiunii proximale a sistemului canalizular.
 În ambele locații, celulele mioepiteliale sunt esențiale pentru deplasarea produselor secretorii spre
ductul excretor.
 Celulele mioepiteliale sunt uneori dificile de identificat în secțiunile HE. Nucleul celulei este adesea văzut
ca un mic profil rotund în apropierea membranei subsolului. Filamentele contractile se coloreaza cu
eozina si sunt uneori recunoscute ca o banda subtire eozinofilica adiacenta MB.
44. Mucoasa nazală – structură, funcții
Vestibulul nazal

→ reprezintă porțiunea inițială a foselor nazale care comunică anterior cu mediul extern
→ este tapetat de o mucoasă particulară, care face trecerea de la pielea feței la mucoasa de tip respirator:
epiteliu pavimentos stratificat nekeratinizat pe o lamina propria bogată în vase sangvine, gl. sebacee, fire de
păr asociate (se numesc vibrissae, cu rol în filtrarea aerului inspirat)
→ posterior, unde se termină vestibulul, epiteliul pavimentos stratificat se subțiază și se face tranziția la epiteliul
regiunii respiratorii; aici, gl. sebacee sunt absente

Mucoasa respiratorie

→ căptușește cea mai mare parte a foselor nazale și anume regiunea respiratorie
→ rol în încălzirea, umidificarea și filtrarea aerului

Epiteliul
→ de tip cilindric pseudostratificat ciliat
→ e acoperit de o peliculă de mucus produs de gl. seromucoase și de cel. caliciforme
→ format din 5 tipuri celulare (+ vezi sub. 48, dezvoltate fiecare, de adaugat de acolo, e acelasi epiteliu):
 celule cilindrice ciliate – celule înalte, columnare, cu cili proiectați în mucusul care acoperă suprafața
epiteliului
 celule caliciforme – sintetizează și secretă mucus
 celule cu margine în perie (celule viloase, alveolocite de tip III) – nume generic pentru acele celule ale
tractului respirator care prezintă microvili
 celule Kulchitsky (celule cu granule mici, celule K) – aparțin SNED, conțin granule secretorii
 celule bazale – celule stem care se angajează spre diferențiere în toate celelalte tipuri celulare

Lamina propria
→ este ferm atașată la periostul și pericondrul țesutului osos, respectiv cartilaginos adiacent
→ fibre de colagen, fibrocite, fibroblaste
→ este un corion de apărare, foarte bogat în limfocite, plasmocite, macrofage
→ gl. seromucoase cu rol în umidificarea suprafeței mucoasei, în condiționarea aerului inspirat; secreția lor o
completează pe cea a celulelor caliciforme
→ conține o bogată rețea vasculară, care asigură încălzirea aerului: există numeroase artere care se
anastomozează în partea profundă a corionului și formează un plex arterial din care pornesc ramificații
ascendente, spre epiteliu, unde se realizează o bogată rețea de capilare cu perete continuu de calibru mărit;
venele realizează 2 plexuri, profund și superficial; așadar, există 2 plexuri venoase și 1 arterial cu numeroase
anastomoze între ele, complexe, ele fiind sensibile la diverse substanțe vasoactive, mediatori anafilactici,
creșterea TA
→ capilarele sunt așezate în rânduri, sângele curge perpendicular pe direcția fluxului aerian
*în infecții virale/reacții alergice, lamina propria se destinde tocmai datorită acestui dispozitiv vascular
particular, rezultând în inflamarea mucoasei și restricționarea fluxului de aer, cu îngreunarea respirației
45. Mucoasa olfactivă
→ căptușește plafonul fosei nazale, variabil continuând-se și în zona sup. a pereților lateral și medial ai fosei
→ poate fi distinsă macroscopic, având culoarea galben-brun, contrastantă cu cea roșie a mucoasei respiratorii
→ suprafață: 2.5-10 cm2

Epiteliul olfactiv

→ este un neuroepiteliu, tot pseudostratificat cilindric, precum cel respirator, însă celulele diferă mult:
 celule olfactive
→ sunt neuroni bipolari
→ perikarionul are un aspect fusiform, cu nucleu central și citoplasmă bogată în organitele implicate în
sinteză proteică; neurofibrile
→ apical, prelungirea dendritică pornește de la polul extern al perikarionului și se termină la suprafața
epiteliului într-o formațiune veziculoasă numită veziculă olfactivă
→ de pe corpul veziculei olfactive, se desprind cilii olfactivi (10-20) lungi de până la 200 μm, paraleli cu
suprafața epiteliului
→ bazal, axonul traversează MB, corionul, lama ciuruită a etmoidului, urmând ca grupuri de astfel de
axoni, nemielinizați să constituie n. olfactiv
→ durată de viață: 1 lună; există o oarecare ușurință a epiteliului olfactiv de a își regenera neuronii
senzitivi, lucru aparent unic la nivelul SN
→ proteina de legătură odorantă (OBP), de aprox 30 kDa, prezentă în mucus și secretată de cel. de
susținere, leagă moleculele odorante vehiculate prin fluxul de aer și le prezintă receptorilor cuplați cu
proteine G din membrana cililor olfactivi (Golf) → decl. calea adenilatciclazei → AMPc, care, legat la
canalele de Na+ și Ca2+, realizează influxul masiv al acestor ioni → depol. membranei → inițierea PA care
va fi transmis prin intermediul axonilor, la deutoneuronii căi olfactive (cel. mitrale)

 celule de susținere (sustentaculare)

→ cele mai numeroase și ușor identificabile, nucleii lor ocupând o poziție mai apicală în epiteliu comparativ
cu celelalte tipuri celulare adiacente
→ columnare, înalte
→ prezintă numeroși microvili
→ citoplasma e bogată în REN, RER, aparat Golgi, granule de lipofuscină; foarte multe mitocondrii apical
→ rol: suport metabolic (secretă OBP) și mecanic

 celule bazale
→ celule stem adulte, nediferențiate, mici, de formă rotundă/piramidală
→ în imediata vecinătate a laminei bazale
→ citoplasma lor conține puține organite celulare
→ emit prelungiri, dintre care unele învelesc parțial prima porțiune a axonilor celulelor olfactive

 celule cu margine în perie

→ mult mai puțin numeroase
→ la polul apical, prezintă microvili
→ polul bazal comunică sinaptic cu fibrele nervoase care traversează lamina bazală (ramuri terminale ale
n. trigemen, cu rol în sensibilitatea generală), celulele în perie fiind implicate aparent în transducția
sensibilității generale a mucoasei
→ prezența microvililor, veziculelor în citoplasma apicală și unui aparat Golgi bine definit → rol în
absorbție și în secreție
Lamina propria

 este o atmosferă de țesut conjunctiv, destul de săracă în fibre, dar bogată celular, cu un dispozitiv vascular
sangvin și limfatic bine reprezentat, nervi nemielinizați

 conține glandele olfactive Bowman:

→ glande ramificate tubuloalveolare seroase, care își elimină secreția prin ducte la nivelul suprafeței epit.
olfactiv
→ celulele din epiteliul glandular conțin numeroase granule de lipofuscină în citoplasmă, care, împreună
cu granulele de lipofuscină ale celulelor de susținere, oferă mucoasei olfactive culoarea tipică galben-
brun
→ ductele excretorii sunt formate dintr-un epiteliu simplu cubic
→ secreția lor seroasă facilitează accesul substanțelor odorante spre receptori și contribuie la dizolvarea
lor
→ secreția mucoasă: mucină de tip MUC5AC, hidratată la suprafața epiteliului olfactiv prin canale de apă
care aparțin sistemului aquaporinelor AQP (AQP5 – apicală, AQP1 – fibroblaștii periglandulari) – astfel
se previne deshidratarea mucoasei

46. Căi respiratorii extrapulmonare

Sunt reprezentate de fosele nazale, faringele, laringele, traheea și bronhiile principale.

Fosele nazale (+ vezi sub. 44 pt. mai mult)

→ primul segment al sistemului respirator, care comunică anterior cu mediul extern și posterior cu rinofaringele
→ formate din vestibul (anterior) și fose nazale propriu-zise (posterior), formate din segment respirator (cea
mai mare parte) și segment olfactiv
→ peretele medial (septul nazal) e neted, însă pe peretele lateral există 3 prelungiri osoase curbate de țesut
spongios, cornetele nazale (sup., mijl. și inf.), care imprimă coloanei de aer un regim de curgere turbionar, ce
permite o a doua filtrare (prima având loc la nivelul vibrissaelor)

Faringele

→ realizează comunicarea între cavitățile nazale și laringe, dar și între cav. orală & esofag
→ este format din 3 segmente: rinofaringe (nasofaringe), orofaringe (bucofaringe) și laringofaringe
Rinofaringele
→ este situat imediat posterior de coanele nazale, este deci porțiunea cea mai sup. a faringelui
→ el comunică larg cu orofaringele
→ este tapetat în cea mai mare parte de o mucoasă de tip respirator ce o continuă pe cea nazală; din loc în loc,
se pot identifica insule de epiteliu pavimentos stratificat nekeratinizat
→ pe peretele posterior, în schimb, mucoasa este înlocuită de una de tip bucal
→ prezintă la nivelul peretelui țesut limfatic difuz și nodular
→ la copil, pe linie mediană, se găsește o amigdală impară – amigdala faringiană, a cărei hipertrofii determină
apariția vegetațiilor adenoide (polipi faringieni)
→ trompele lui Eustachio conectează rinofaringele de urechea medie de fiecare parte
(+ vezi sub. 47, 48 & 49 pt. laringe, trahee, bronhii principale)
47. Laringele
→ organ tubular complex cu aspect de trunchi de piramidă triunghiulară cu baza mare cranial care leagă
faringele de trahee
→ pe lângă rolul în conducerea aerului, este și organul fonației
→ prezintă în structura peretelui 3 tunici concentrice:
1. internă – mucoasă
2. mijlocie – fibrocartilaginoasă
3. externă – adventice

Mucoasa
→ formată dintr-un epiteliu și un corion, despărțite prin MB
→ superior, epiteliul este pavimentos stratificat nekeratinizat (fiind continuarea epit. faringian), el fiind prezent
și la niv. feței linguale a epiglotei, corzilor vocale inferioare și feței interne a cartilajelor aritenoide
→ în rest, epiteliul este de tip respirator și se continuă inferior cu epiteliul traheal
→ mucoasa prezintă 2 perechi de pliuri, care proemină în lumenul laringeal și constituie corzile vocale, care
delimitează între ele ventriculul Morgagni
 corzile vocale superioare (false/accesorii/vestibulare)
- de pe fața post. a cartilajul tiroid până la fețele ant. ale cartilajelor aritenoide
- repr. limitele laterale ale rima vestibuli, superior de ventricul
- epiteliul lor este de tip respirator: pseudostratificat cilindric ciliat
- conțin în corion numeroase glande seromucoase
- conțin o structură conj. fibroelastică ce formează lig. tiroaritenoid sup. (stâng & drept)
- false, deoarece nu intervin activ în fonație; totuși, împreună cu ventriculul, au un rol important în
rezonanța sunetului
 corzile vocale inferioare (adevărate)
- de pe fața post. a cartilajului tiroid până la fețele inf. ale cartilajelor aritenoide
- repr. limitele laterale ale orificiului glotic (rima glottidis), inferior de ventricul
- epiteliul este pavimentos stratificat nekeratinizat, dispus pe un corion; epiteliul are rolul de a
proteja mucoasa de abraziunea cauzată de fluxul rapid al aerului
- mai voluminoase, în structura lor găsindu-se, pe lângă lig. tiroaritenoid inf. (stâng & drept) și
numeroase fibre elastice și fibre musculare striate, ce aparțin m. tiroaritenoid (m. vocal)
- m. vocal, de tip striat scheletic, în urma contracției, modifică distanța dintre corzile vocale
- aerul expirat, la trecerea prin rima glottidis, determină vibrații ale corzilor vocale adevărate, care
apoi sunt alterate prin modularea tensiunii asupra lor și prin modificarea gradului de deschidere al
glotei, ceea ce determină sunete de diferite frecvențe; suntele sunt modificate în segmentele
superioare ale sist. respirator dar și la niv. cav. orale cu producerea diverselor sunete ale vorbirii
→ corionul este bogat în țesut conjunctiv lax și în vase de sânge; gl. seromucoase care își varsă secreția prin
ducte la nivelul suprafeței luminale laringeale

Tunica fibrocartilaginoasă

→ reprezintă scheletul laringelui

→ e formată din mai multe piese cartilaginoase:
 mari, hialine: cartilajele tiroid, cricoid, aritenoide (procesele musculare)
 mici, elastice: cartilajele epiglotic, cuneiforme, aritenoide (procesele vocale), corniculate
→ cartilajele sunt unite între ele prin ligg. și prin mm. intrinseci ai laringelui

! Mușchii extrinseci laringeali se inseră pe cartilajele laringelui, însă își au originea pe structuri extralaringeale; ei au
rol în dinamica laringelui în timpul deglutiției.
* Laringită acută = inflamația laringelui cauzată de virusuri sau alți agenți microbieni; în cazuri severe, poate provoca
pierderea completă a vocii, tuse, dificultate la deglutiție sau respirație. Laringita cronică e de obicei cauzată de
expunere prelungită la agenți iritanți precum tutunul, praful, aerul poluat.

48. Traheea
→ organ tubular cu o lungime de până la 12 cm și diametru de aprox 2.5 cm care se întinde de la laringe până la
nivel central mediastinal, unde se divide în 2 bronhii principale (locul de bifurcație = carena traheală)
→ rol de conduct aerian și, secundar, rol în condiționarea aerului inspirat
→ lumenul rămâne deschis datorită unor inele cartilaginoase incomplete

Mucoasa
→ epiteliu pseudostratificat cilindric ciliat (respirator), format din următoarele tipuri celulare:
1. celule cilindrice ciliate
• cele mai numeroase; se extind pe toată grosimea epiteliului
• nucleu ovalar, în axul celulei, cel mai adesea în 1/2 inf.
• citopl. conține toate organitele celulare, apare ușor translucidă în MO, neconținând granule de secreție
la polul apical
• aprox 250 cili/celulă; imediat sub cili se conturează o linie întunecată corespunzătoare corpusculilor
bazali (aici se găsesc numeroase mitocondrii cantonate în jurul CB)
• cilii = structuri digitiforme lungi de până la 10 μm și cu o grosime de până la 0.2 μm care repr. prelungiri
ale citoplasmei apicale învelite de mb. cel. (vezi curs pt. detalii de ultrastructură); rolul lor e de protecție,
elimină diverse particule inhalate
• printre cili, membrana polului apical emite numeroase prelungiri citoplasmatice cu aspect microvilozitar,
ceea ce sugerează și o acțiune de absorbție a acestor celule

2. celule caliciforme (mucoase)

• polul apical e mult mai destins, are formă de caliciu
• numeroase granule de mucină
• 1/5 din nr. cel. epiteliale din mucoasa resp., 6800 de cel./mm 2; în caz de iritații cronice/infecții pulm.,
rap. dintre cel. caliciforme și restul poate deveni 1/3, o creștere rapidă se obs la 30 min după adm. de
pilocarpină, când mai mult de jum. din cel. devin mucipare (stim. de stim. beta 2 adrenergici, inhibată de
stim. beta 1 adrenergici)
• sunt considerate adevărate glande unicelulare intraepit., dat. faptului că sunt specializate în secreția de
mucoproteine
• produc mucopolizaharide care se acum. în granule care destind polul apical
• înspre 1/2 bazală: echip. de sinteză proteică f bine repr., cu nucleu eucrom., cu nucleol evident, mult
RER, MK, ap. Golgi bine reprezentate

3. celule cu margine în perie (viloase) – alveolocite de tip III

• cel. cilindrice, înalte, cu polul bazal sprijinit pe MB, cu polul apical proeminent
• la supr. epit. resp. prezintă la polul apical mănunchiuri de microvili ce le conferă un aspect ultrastructural
care le deosebește de celelalte; microvilii sunt înalți, uniformi, mai denși decât la cel. ciliate (cei de
printre cili)
• RER abundent, mulți ribozomi, poliribozomi, ap. Golgi, filamente care traversează citopl. de la polul
apical la polul bazal
• nr. microvililor e de aprox 120-140/celulă
• mai sunt numite alveolocite de tip III, deoarece prezența lor a fost descrisă și la niv. epit. resp. de la niv.
alveolelor pulmonare
• roluri: încă studiate, probabil chemoreceptori (vecinătate cu filete nervoase), absorbție (microvili)
 4. celule bazale
• celule piramidale, de dim. mari, prismatice
• nucleu eucromatic, central, rotund
• organite celulare repr. în proporții egale
• dispuse în proximitatea MB, la baza epit. resp.
• celule care au fost creditate cu rol de celule stem pentru epit. resp.
• fiecare celulă e înconjurată de un spațiu larg, nereg., sinuos, ocupat de prelungirile citopl. ale cel. vecine cu
care se joncționează prin interdigitații/desmozomi
• citopl. redusă, bazofilă
• leziunile epit. det. o proliferare rapidă a acestora și apariția unui epit. hiperplazic monomorf

5. celule Kulchitsky (K) – celule cu granule mici

• sunt celule neuroendocrine, aparțin SNED
• se găsesc în epit. resp., dar și în cel bronșic
• la nivel digestiv, au ca și coresp. cel. cromafine
• celule izolate sau care se găsesc sub formă de insule celulare, dar întotdeauna la baza epit., în contact cu MB
• se pot numi și celule dendritice, dat. multiplelor prelungiri pe care le prezintă
• celule de tip secretor, au în citopl. multe granule sferice de sinteză proteică de tip endocrin, electronodense și
situate perinuclear; delimitate de o mb. proprie, diametrul variază între 100-300 nm
• pot prezenta microvili apical
• în patologie, dau naștere unor tumori particulare (carcinoide bronșice), intervin în dezv. carcinoamelor
microcelulare, formă extrem de agresivă de cancer pulmonar, cu rată de dezv. rapidă și rată de mortalitate
mare
→ lamina proprie a mucoasei: strat subţire de ţesut conjunctiv lax, bogat în fibre elastice – limita intre LP si
submucoasă, numeroase celule imunocompetente, infiltrat limfocitar difuz si nodular, glande traheale
seromucoase
Submucoasa
→ țesut conjunctiv lax cu numeroase elem. glandulare, particulare pentru această tunică a traheei, glande care
prezintă atât acini micști, dar și acini mucoși per se
→ acinii micști sunt ușor recunoscibili prin prezența semilunei seroase
→ numeroase elem. vasculare (hematii conglomerate)
→ țesut limfatic
→ filete nervoase
Tunica fibro-musculo-cartilaginoasă
→ conține cartilaj hialin dispus sub forma inelelor cartilaginoase traheale, foarte caracteristice pt. organ în sine
→ prezintă elemente musculare (m. neted din porț. posterioară a inelelor cartilaginoase)
→ țesut conjunctiv
Cartilajele traheale
→ dispuse sub forma unor inele cartilaginoase
→ în număr de 16-20
→ forma lit. C, dar nu perfectă; frecvent, se pot uni sau bifurca la extremități
→ rolul este de armătură mecanică, mențin deschis diametrul traheei în contextul variațiilor presionale dintre
inspir și expir
→ alcătuite din cartilaj hialin (numeroase grupuri izogene de 2-4 condrocite în condroplaste, pericondru care o
departajează de țesutul conjunctiv înconjurător)
→ rolul mușchiului e de a regla diam. traheal

Adventicea → conține un țesut conjunctiv lax cu numeroase vase sangvine, limfatice, terminații nervoase
49. Căi respiratorii intrapulmonare
BRONHIILE

→ primare iau naștere din bifurcarea traheei și au aceeași structură ca aceasta

→ sunt identificate prin strat muscular continuu și plăci cartilaginoase hialine
1. bronhii principale (primare)
2. bronhii lobare (secundare): 3 pt. dreapta, 2 pt. stânga
3. bronhii segmentare (terțiare)
4. bronhiole terminale & respiratorii
1. bronhiile primare au aceeași structură ca și traheea

Bronhiile lobare și segmentare sunt histologic aproape identice cu mici dif. cantitative:

Mucoasa
→ sunt căptușite de un epiteliu localizat pe MB
→ MB este mult mai îngustă față de cea traheală
→ corionul e subțire și repr. de un țesut conjunctiv lax bogat în infiltrat inflamator (celule imune migrate din
torentul sangvin) și conține glandele bronșice, majoritatea seromucoase
→ epiteliu respirator: cilindric pseudostratificat ciliat, prezintă cel. caliciforme, celule bazale, celule
intermediare, celule cilindrice (majoritare), celule seroase, celule Clara (în special înspre porțiunile terminale
ale acestor bronhii)
Tunica musculofibrocartilaginoasa
→ fibre musculare netede
→ cartilaj hialin, dar nu sub formă de inele cartilaginoase, ci drept insule de cartilaj hialin departajate de zone
de țesut conjunctiv
(întotdeauna la aceste bronhii ne uităm la ce se găsește în afara peretelui lor, de obicei parenchim pulmonar
în care alveolele pulmonare se găsesc + septurile lor alveolare)
→ deci piese de cartilaj hialin mici și disparate
→ infiltrat limfoid = BALT
→ țesutul conjunctiv lax de la exteriorul lor ne prezintă organul tubular, pasajul de trecere al aerului
→ glande seromucoase
Tunica adventice
→ țesut conjunctiv lax
→ conține vase limfatice, artere, fibre nervoase; fiecare bronhie e însoțită de rr. din a. pulmoară, v. pulmonară
și nervi

 pe măsură ce ne îndepărtăm de trahee și diametrul scade, resp. gradul de ramificare crește, calitatea elem.
care intră în alcătuirea acestui perete se modifică: trahee – epiteliu simplu cilindric cu aspect de
pseudostratificare și cu cili; pe măsură ce crește ramif, epiteliul își scade înălțimea, iar nr. cililor scade până
dispar complet → în final, alveola pulmonară – epiteliu pavimentos/cuboidal
 nr. cel. Goblet scade
 celulele Clara apar de la niv. bronhiolelor terminale și se găsesc până la niv. sacilor și ductelor
 cel. ciliate diminuă, resp. nr. cililor apical
 glandele scad
 cartilajul hialin inițial se găsește sub formă de inele cartilaginoase, dar pe parcurs se îngustează, devin
discontinue, insulare, până dispar complet, fiind înlocuite de prez. mușchiului
 fibrele elastice sunt prezente generos în toată stroma pulmonară, stroma elastică îl ajută să participe pasiv la
expansiunile cutiei toracice din inspir/expir
Bronhiolele

→ organe tubulare care conduc aerul spre alveole

→ diametru sub 1 mm
→ aspectul lor structural diferă de cel al bronhiilor:
→ Mucoasa este mult mai plicaturată decât la bronhii
→ în epiteliu se găsesc cel. ciliate, bazale și f puține cel. caliciforme astfel încât epiteliul devine un epiteliu cu
aspect cilindric simplu ciliat; pe măsură ce lumenul bronhiolelor se micșorează, se reduce și nr. de cel.
caliciforme
→ cel. epit. se ancorează între ele prin complexe joncționale și desmozomi
→ cartilajul este absent
→ printre cel. epit. bronhiolar apar și cel. Clara:
- alungite
- cu un nucleu dispus bazal
- au în citopl. numeroase granule de secreție delim. de o membrană, al căror conținut nu e cunoscut încă
- printre altele, sintetizează și o proteină particulară: proteina CC16
- se pare că aparțin/se credea în trecut că ar aparține (?) SNED
→ fibrele musculare netede devin continue, realizează o pătură continuă, numită mușchi Reissessen, cu rol
deosebit în inspirație/expirație
*când contracția acestui mușchi devine puternică și prelungită, mecanica ventilatorie devine dificilă și se
produce criza de astm bronșic
→ adventice subțire, care se cont. cu țesutul conjunctiv al stromei pulmonare
→ bronhiolele terminale se cont. cu bronhiola resp.
- rare celule cromafine
- corion aglandular
*Bronhospasmul (astmul bronșic) – contracția m. Reissessen; găsim la acest nivel numeroși receptori beta2
adrenergici, astfel încât molecule farmacologice (antagoniști de rec. beta2 adrenergici cu acțiune lungă sau
scurtă) produc relaxarea fibrelor m. Reissessen cu dilatarea bronhiolelor terminale
→ bronhiolele respiratorii sunt captușite de un epiteliu simplu cubic care prez. foarte rare celule ciliate, de
obicei columnare joase; prezintă celule Clara
- pot prezenta în discontinuumul peretelui alveolele pulmonare, numai că alveolele prezintă la acest nivel
niște particularități de deschidere; prezintă un picior de inserție al alveolei – este prevăzut cu numeroase
fibre elastice și fibre musculare netede, ele formând o structură asemănătoare unui sfincter terminal
- încep să aibă rol pe langă transportul aerului, și în schimbul gazos

Celulele Clara

→ dintre activitățile enzimatice cele mai intense ale lor, sunt activități ale ATP-azelor, glucozo-6-
fosfatdehidrogenazei, succinatdehidrogenazei
→ prezența unor granule la nivelul polului apical sugerează posibila diferențiere a acestor celule din celule
caliciforme
→ nu prezintă pe suprafața lor cili, având o suprafață relativ netedă
→ prezintă neregularități în schimb, datorită fuziunii veziculelor de transport cu mb. apicală
→ suprafața lor apare sub formă de dom
→ conțin pe lângă granulele secretorii, aparat de sinteză proteică, REN, mitocondrii apicale
→ studii: fosfataze lizozomale – degradarea fosfolipidelor din surfactantul pulmonar/peretelui bacterian; în
cazul unor distrugeri masive ale cel. ciliate și caliciforme, cel. Clara sunt capabile să asig. regenerarea
acestora, prin intermediul unei forme celulare imature (studii în lucru)
 → tip de secreție:
 exocitoză
 secr. apocrină
 secr. merocrină
→ stim. adrenergic
→ resp. de secreția unei proteine – CC16 = Clara Cell secretory protein (15.8 kDa)
→ funcție de detoxifiere prin intermediul citocrom oxidazei P450-dependente
→ o citoplasmă mai clară, un nucleu eucromatic, situat înspre polul bazal, ușor excentric

50. Epiteliul respirator

→ epiteliu pseudostratificat cilindric ciliat – variază de la o regiune la alta, raportat la necesităţile funcţionale,
însă celulele sunt de următoarele tipuri:
→ + de scris toate cele 5 tipuri celulare de la epit. traheal! (vezi sub. 48)
→ toate celulele se sprijină pe o lamina bazală, dar unele dintre ele nu ating suprafaţa epitelială
→ toate celulele din structura epiteliului sunt conectate prin complexe joncţionale: zonula occludens, zonula
adherens, şi macula adherens
• la polul apical: reglarea metabolică a secreţiei şi absorbţiei electroliţilor şi a apei din fluidul care acoperă
epiteliul
• joncţiunile strânse au două funcţii importante: blocarea difuziei pasive a spaţiului intercelular lateral si
polarizarea funcţiilor celulare la polul apical şi bazolateral

51. Alveola pulmonară

→ sunt structurile parenchimului pulmonar la niv. cărora se produc schimburile gazoase

→ au un aspect saciform
→ se deschid în canalul alveolar sau la niv. sacilor alveolari
→ au diametrul în medie 140 μm, până la 200 μm
→ o alveolă = un volum de 10.5*10-6 cm3
→ 300 milioane alveole/pulmon
→ suprafața totală a alveolelor unui pulmon – 75 m2
→ ele prezintă o structură complexă adaptată funcției de hematoză
→ epiteliul alveolar:

Pneumocitele de tip I
- populația celulară cea mai bine repr. de la niv. pulmonului (95% din suprafața alveolară)
- aplatizate, greu vizibile în MO, datorită grosmii extrem de reduse (grosimea medie e de aprox 0.5-0.6 μm)
- nucleul e dispus central, are o formă ovalară/turtită, asem. nucleilor cel. endoteliale
- participă la realizarea barierei aer-sânge
- sunt adaptate transportului gazelor respiratorii, prin porțiunile efilate
- nu sunt implicate în mitoză, nu se divid, populația se reînnoiește prin diviziunile mitotice ale pneumocitelor
de tip II
- joncțiuni între pneumocitele de tip I și tip II
 Pneumocitele de tip II
- dimensiuni mai mari
- au formă cubică/ovalară
- se găsesc în contact direct cu MB prin polul lor bazal
- 5% din suprafața alveolară
- ele proemină la nivelul lumenului alveolei pulmonare
- la polul apical prezintă numeroși microvili acoperiți de o peliculă de surfactant
- citoplasma e abundentă și prezintă toate organitele celulare
- nucleul e voluminos, neregulat, dispus central sau ușor excentric
- complex Golgi foarte bine reprezentat, situat perinuclear; mitocondrii numeroase; numeroși lizozomi,
peroxizomi, dar, având în vedere rolul secretor, aceste celule prezintă în citopl. niște structuri particulare cu
o anumită geometrie de dispunere a lamelelor interne = corpi lamelari (o structură sim. și la niv. pielii):
conțin fosfolipide, proteine, lipide care ulterior vor fi exocitate și vor constitui elem. ale surfactantului
- secretă prin merocrinie acești corpi lamelari
- în unele condiții prezintă și proprietăți fagocitare, în citopl. lor evidențiindu-se numeroase vacuole de
pinocitoză
- răspund suplimentar rapid la injurii locale prin diviziuni celulare active, înlocuind într-o primă fază
pneumocitele de tip I
- exprimă anumite specii de AQP, facilitând fluxurile transepiteliale de fluide

Pneumocitele de tip III

- celule cu formă piramidală
- prezintă o margine în perie, au microvili scurți și groși
- bazal, prezintă o citoplasmă condensată
- roluri probabile ar fi: absorbție, contractilitate prin prezența miofilamentelor contractile, chemorecepție
datorită vecinătății cu filetele nervoase nemielinizate în proximitate

→ alveolele adiacente sunt separate printr-un perete comun complex = sept alveolar, format din epiteliu
alveolar și lamina bazală + o rețea extrem de densă de capilare continue (vol. sangvin repr. mai mult de 75%
din vol. total al peretelui)
→ alveolele vecine comunică între ele prin porii Kohn: localizați în septul alveolar, mai frecvenți în zonele
hiperventilate; sunt circulari sau ovalari
→ alveola poate comunica și cu o bronhie, prin intermediul canalelor Lambert (comunicare între bronhiole
terminale și alveole adiacente), dar și bronhiile pot comunica între ele prin căile Martin
*Emfizemul pulmonar: distrugerea pereților alveolari și formarea de saci cistiformi în parenchimul pulmonar
(deficiență de alfa1-antitripsină atunci când e moștenit, dar poate fi și dobândit)
52. Surfactantul: producere, degradare, compoziție
→ sinteză și secreție: pneumocitele II și celulele Clara
→ fagocitoza: macrofage alveolare
• provin din macrofagele circulante - aparțin sistemului mononuclear fagocitar
• în septul interalveolar, dar și pe suprafața epiteliului alveolar
• se pot activa pentru a exprima şi secreta citokine, facilitează interacţiunea cu alte celule
→ reciclare: pneumocitele II
→ stocat in corpii lamelari (diametru < 1 micrometru) la nivelul pneumocitului II
→ formeaza o rețea de mielina tubulara: cu apoproteine de la nivelul surfactantului
→ amestec complex de fosfolipide si proteine

• 90% lipide: dipalmito-fosfatidilcolina, fofatidilcolina (PC), fosfatidilglicerol - oferă proprietăți tensioactive

• 10% proteine: albumine, IgAs, 4 apoproteine (SP-A, SP-B, SP-C, SP-D)
 SP-A - cea mai abundentă, responsabila de homeostazia surfactantului – regleaza sinteza lui si secretia
in pneumocite II, moduleaza rasp imun la virusi, bacterii si fungi
 SP-B - importantă in transformarea corpilor lamelari intr-un film subtire de surfactant - esențială pentru
organizarea surfactantului si adsorbtia lui pe intreaga suprafață alveolară
 SP-C - 1%, orientarea dipalmitoil-fosfocolinei in filmul subtire de surfactant
 SP-D - se leagă de microorganisme și de limfocite - participă la răspunsul inflamator acut și cu SP-A
modulează răspunsurile alergice la antigeni

→ pneumocitele II se formeaza la 24 de săptămâni de gestaţie → secretă surfactant în cantităţi satisfăcătoare

abia după 35 de săptămâni de gestaţie → rămâne stocat în corpii lamelari → eliberat odată cu prima
respiraţie a nou-născutului → favorizează distensia alveolelor prin formarea unui strat tensio-activ la
suprafaţa acestora
→ în absenta lui, alveolele s-ar colaba
→ controlul sintezei e hormonal: cortizol, PRL, insulina, tiroxina
*Sindromul de detresă respiratorie a nou-născutului (boala membranelor hialine): deficit congenital de SP-B →
respirație dificilă → tratament: glucocorticoizi înainte de naștere (induc sinteza)

53. Bariera alveolo-capilară – aer – sânge

→ în esență repr. o enumerare de structuri pe care o moleculă de O2, resp. CO2 le străbate fie dinspre lumenul
alveolar pentru O2, fie dinspre lumenul vascular pentru CO2, pentru a traversa din mediul intern în mediul
extern, sau invers
→ în cazul moleculei de O2, ea e reprezentată de urm. structuri (o stratigrafie la niv. septului interalveolar):
 pelicula de surfactant care acoperă polul apical al celulelor respiratorii
 porțiunea efilată a pneumocitelor de tip I
 o primă MB pe care se găsește epiteliul respirator
 o lamă fină de țesut conjunctiv care intră în alcătuirea stromei pulmonare
 a doua MB care bordează lama de țesut conjunctiv, MB a endoteliului vascular
 celule endoteliale
 lumen vascular
 hematie
→ grosimea e de 0.45 μm
→ complexul alveolo-capilar: format dintr-o porţiune subţire şi o porţiune groasă
→ grosimea totala este grosimea a doua celule
→ la nivelul sau se realizeaza schimbul de gaze intre aer si sange
 → porţiunea subţire - formează bariera aer-sânge:
• surfactant și apă
• epiteliu simplu pavimentos - pneumocite tip I
• laminele bazale (a epiteliului alveolar şi a endoteliului capilar) fuzionate
• epiteliu simplu pavimentos – endoteliu capilar
→ porţiunea groasă - formată din laminele bazale ale fiecărui epiteliu şi din ţesut conjunctiv
- locul de pasaj al fluidelor în spaţiul alveolar (loc de producere al edemului pulmonar)

54. Parenchimul pulmonar

Aici trebuie scris un rezumat al subiectelor 50-53, în mare despre structurile interne pulmonare.

55. Stroma pulmonară

→ e formată din țesut conjunctiv prezent în septurile interalveolare, periacinar, interlobular
→ la copii, este mai laxă și redusă cantitativ comparativ cu stroma pulmonară a adultului
→ țesutul conjunctiv stromal e format din fibre conjunctive, celule, subst. fundamentală
 fibre elastice: având o orientare plexiformă, asigurând astfel variații de volum ale pulmonului și care
fac ca expirația fiziologică sa aibă loc fără consum de energie; în caz de pneumotorax, fibrele elastice
sunt răspunzătoare de colabarea plămânului către hil; pe măsură ce organismul îmbătrânește, fibrele
elastice din stroma pulmonară se reduc cantitativ, devin mai dezorganizate, sunt înlocuite cu fibre de
colagen, care nu e creditat cu o deformare elastică
fibre de colagen delicat – inextensibile (III – reticulină și IV – la nivelul MB, pulmonul având o supr.
mare de MB, care este fie a capilarelor sau a epit. resp.; prin impregnare argentică)
fibre de reticulină – în MB
 substanță fundamentală sub formă de GAGs sau proteoglicani
 celule: fibrocite, mastocite, plasmocite, granulocite, limfocite
→ capilare sanguine și fibre nervoase nemielinizate
→ NU prezintă capilare limfatice!
→ macrofagele pulmonare: sunt din cele circulante și aparțin sist. mononuclear fagocitar; se găsesc în țesutul
conjunctiv al septului interalveolar și pe suprafața epit. alveolar
- rețin particule străine inhalate, motiv pentru care se numesc celule prăfoase
- fagocitează: eritrocite, Myvobacterium tuberculosis (dar nu îl pot digera, au doar efect bacteriostatic)
- s-a identificat chiar existența a 2 tipuri de macrofage alveolare: unele care se aseamănă microvililor (celule
cu prelungiri, după unii ar fi progenitoare ale fagocitelor active), altele rotunjite, cu prelungiri pseudopotice
scurte (cu activitate fagocitară intensă)
- citopl. conține numeroase mitocondrii cu criste proeminente, lizozomi, fosfataze acide, aril-sulfataze, corpi
lamelari, feritină, vacuole de lipide
- *în tuberculoza pulmonară, multe macrofage își pun la comun citoplasma, iar nucleii se dispun sub formă
de potcoavă = celule Langerhans gigante (în stadiul granulomatos)

*Scleroza sistemică (implicarea pulmonară) = fibroză exuberantă produsă printr-un fenomen inflamator prelungit și
autoimun (atacului anticorpilor la acest nivel); are loc o deturnare atât genetică cât și autoimună a fibroblastelor în a
produce fibre elastice, dar a produce fibre de colagen, astfel încât plămânul își pierde treptat elasticitatea, devine un
plămân ”împietrit”, cu o stromă care nu mai e abilă să se deformeze pasiv la mișcările cutiei toracice, neputând
contribui la procesul de inspir/expir, devine insuficient și dezvoltă hipertensiune pulmonară
Curs 8 Sistemul respirator
Sistemul respirator = totalitatea organelor care participă la realizarea schimburilor gazoase între aerul atmosferic și
mediul intern, schimburi cunoscute sub numele de hematoză

Hematoză = procesul prin care se asig. trecerea O2 atmosferic în mediul intern, necesar procesului de respirație
celulară și eliminarea CO2 rezultat din metabolismul celular din mediul intern în cel atmosferic
Pentru a realiza această funcție, aparatul resp. e format din multipli saci aerieni distensibili, cu perete subțire, prin
care se realizează pasajul gazelor respiratorii dintre mediul intern și mediul extern. Aerul este vehiculat printr-o serie
de structuri tubulare (arborizația bronșică).

Primordiul de aparat resp. apare în S3, dezv. se produce în sens caudo-cranial: se separă inițial primordiile
bronhopulmonare și apoi traheea și laringele.

Funcțiile aparatului respirator (respiratorii – principale și secundare – și non-respiratorii):

 Principale
1. Schimbul gazos
2. Filtrarea aerului
3. Conducerea aerului
 Secundare
1. Generarea vocii, determinată de traversarea curentului de aer prin dreptul corzilor vocale
2. Condiționarea aerului – aerul care intră la niv. alveolar e unul umectat, filtrat
3. Echilibrul acido-bazic
4. Mirosul
 Non-respiratorii
1. Metabolică – cel. endoteliale dar și ale interstițiului conjunctiv
2. Hematopoietică – în cursul evoluției intrauterine a pulmonului, pentru o scurtă perioadă de timp
3. Rezervor vascular
4. Antiinfecțioasă

Respirația include 3 funcții separate:

1. Ventilația: inspir/expir
2. Schimbul gazos:
plămâni: aer – sânge pulmonar
țesuturi: sânge – țesut
3. Utilizarea O2: respirația celulară

Sistemul respirator presupune un angrenaj de elemente tubulare care conduc aerul inspirat de la niv. exteriorului
organismului către alveola pulmonară:

 Segment de conducere: cavitate nazală – faringe – laringe – trahee – bronhii – bronhiole – proțiunea distaltă
bronhiole terminale
 Segment respirator: porțiune distală bronhiole terminale – bronhiole respiratorii – ducte alveolare – saci
alveolari – alveole pulmonare
Segmentul de conducere

 sistem tubular care începe și se ramifică de la un organ singular, traheea, și care, prin dihotomizări succesive
ajunge până la aprox 60.000 de mici organe tubulare, bronhiolele terminale, per pulmon (grad de ramificare
extrem de avansat al unui organ median, unic)
 o moleculă de O2 va pătrunde pătrunde prin organe tubulare care suferă până la al 25-lea grad de ramificare
până vor ajunge la segm. respirator

FOSELE NAZALE

 primul segment al sist. respirator

 situate la niv. piramidei nazale
 formate din 2 segm.:
 vestibul nazal – în partea anterioară a piramidei nazale
 fosele nazale propriu-zise – posterior
 comunică:
 posterior cu rinofaringele
 anterior cu o serie de cavități aeriene – sinusurile frontale, maxilare, etmoidale, sfenoidale
 pe tavanul foselor nazale se găsește mucoasa olfactivă, care repr. segm. periferic al analizatorului olfactiv
 vestibulul nazal:
- are formă de trunchi de piramidă
- lateral: aripioarele nazale (alae nasi)
- inferior: osul maxilar
- median: septul nazal
- are un schelet osos și cartilaginos
- e tapetat de o mucoasă particulară, care face trecerea de la pielea feței la mucoasa de tip respirator a
foselor nazale propriu-zise: mucoasa vestibulară e o continuare a structurii histologice a pielii – epiteliu pav.
stratificat fără keratinizare, pe o lamina propria, papilară, bogată în vase sangvine, gl. seromucoase, gl.
sebacee (la niv. antrumului, vom găsi fire de păr – vibrisae), infiltrații limfoide, foliculi limfatici mici
- prezintă pe peretele lateral 3 prelungiri osoase curbate de țesut spongios: cornetele nazale (sup., mijl. și
inf.), care imprimă coloanei de aer un regim de curgere turbionar, ce permite reținerea impurităților de
dimensiuni mai mari la niv. foselor nazale (a doua filtrare, prima fiind la nivelor vibrisaelor)
 structura osoasă e tapetată de o mucoasă alc. dintr-un epiteliu și un corion:

Mucoasa respiratorie

- epiteliul respirator: cilindric pseudostratificat cu celule caliciforme, acoperit de o peliculă de mucus produs
de gl. seromucoase și de cel. caliciforme
- corionul e unul de apărare, foarte aderent la periost, foarte bogat în cel. de tip limfoplasmocitar și în
macrofage + gl. seromucoase + gl. tubuloacinoase ramif. cu rol în umidificarea supr. mucoasei și de a
condiționa aerul inspirat; dispozitiv vascular particular, care asig. condiționarea supl. a aerului dpdv al
temperaturii: există numeroase artere care se anastomozează în partea profundă a corionului și formează un
plex arterial din care pornesc niște ramificații ascendente, spre epiteliu, sub care se realizează o bogată rețea
de capilare cu perete continuu de calibru mărit: venele realizează 2 plexuri, superficial și profund; așadar, un
plex arterial și 2 venoase, între ele numeroase anastomoze, complexe; acestea sunt ușor manipulabile de
diverse substanțe vasoactive, mediatori anafilactici sau de creșterea TA
Epiteliul respirator este alcătuit din 5 tipuri celulare:

1. celule cilindrice ciliate

 celule prismatice
 înălțime de aprox 20 μm
 diametru de 7 μm
 supr. lat. form. numeroase interdigitații și complexe joncționale: desmozomi și joncțiuni cu cel bazale și
interm.
 nucleu ovalar, cu axul în axul celulei, perp. pe MB, la înălțimi dif, cel mai adesea în 1/2 inf.
 citopl. conține toate organitele celulare, apare ușor mai translucidă în MO pt că nu conține granule de
secreție în zona apicală
 MK sunt mai numeroase și ocupă cea mai mare parte a polului apical, fiind cantonate în jurul corpusculului
bazal de la nivelul bazei cililor polului apical
 lizozomii sunt dispersați în întreaga citopl.
 ribozomii și RER sunt mai puțin repr.
 cilii sunt distribuiți uniform pe supr. polului apical, în nr. de 250/cel. (mediu), lungime 6-10 μm, grosime 0.2
μm

2.celule caliciforme
 polul apical e mult mai destins, are formă de caliciu
 numeroase granule de mucină
 1/5 din nr. cel. epiteliale din mucoasa resp., 6800 de cel./mm 2; în caz de iritații cronice/infecții pulm., rap.
dintre cel. caliciforme și restul poate deveni 1/3, o creștere rapidă se obs la 30 min după adm. de pilocarpină,
când mai mult de jum. din cel. devin mucipare (stim. de stim. beta 2 adrenergici, inhibată de stim. beta 1
adrenergici)
 sunt considerate adevărate glande unicelulare intraepit., dat. faptului că sunt specializate în secreția de
mucoproteine
 produc mucopolizaharide care se acum. în granule care destind polul apical
 înspre 1/2 bazală: echip. de sinteză proteică f bine repr., cu nucleu eucrom., cu nucleol evident, mult RER,
MK, ap. Golgi bine reprezentate

3. celule cu margine în perie (viloase) – alveolocite de tip III

 cel. cilindrice, înalte, cu polul bazal sprijinit pe MB, cu polul apical proeminent
 la supr. epit. resp. prezintă la polul apical mănunchiuri de microvili ce le conferă un aspect ultrastructural
care le deosebește de celelalte; microvilii sunt înalți, uniformi, mai denși decât la cel. ciliate (cei de printre
cili)
 RER abundent, mulți ribozomi, poliribozomi, ap. Golgi, filamente care traversează citopl. de la polul apical la
polul bazal
 nr. microvililor e de aprox 120-140/celulă
 mai sunt numite alveolocite de tip III, deoarece prezența lor a fost descrisă și la niv. epit. resp. de la niv.
alveolelor pulmonare
 roluri: încă studiate, probabil chemoreceptori (vecinătate cu filete nervoase), absorbție (microvili)
 4.celule bazale
 celule piramidale, de dim. mari, prismatice
 nucleu eucromatic, central, rotund
 organite celulare repr. în proporții egale
 dispuse în proximitatea MB, la baza epit. resp.
 celule care au fost creditate cu rol de celule stem pentru epit. resp.
 fiecare celulă e înconjurată de un spațiu larg, nereg., sinuos, ocupat de prelungirile citopl. ale cel. vecine cu
care se joncționează prin interdigitații/desmozomi
 citopl. redusă, bazofilă
 leziunile epit. det. o proliferare rapidă a acestora și apariția unui epit. hiperplazic monomorf

5.celule Kulchitsky (K) – celule cu granule mici

 sunt celule neuroendocrine, aparțin SNED
 se găsesc în epit. resp., dar și în cel bronșic
 la nivel digestiv, au ca și coresp. cel. cromafine
 celule izolate sau care se găsesc sub formă de insule celulare, dar întotdeauna la baza epit., în contact cu MB
 se pot numi și celule dendritice, dat. multiplelor prelungiri pe care le prezintă
 celule de tip secretor, au în citopl. multe granule sferice de sinteză proteică de tip endocrin, electronodense
și situate perinuclear; delimitate de o mb. proprie, diametrul variază între 100-300 nm
 pot prezenta microvili apical
 în patologie, dau naștere unor tumori particulare (carcinoide bronșice), intervin în dezv. carcinoamelor
microcelulare, formă extrem de agresivă de cancer pulmonar, cu rată de dezv. rapidă și rată de mortalitate
mare

Mucoasa respiratorie – aspect particular: extrem de roșie comparativ cu cea olfactivă, dat. plexurilor vasculare

Aspect mucoasă nazală MO în HE: lamă de secțiune la nivelul cornetului nazal mijlociu, epit. simplu cilindric cu
tendință de pseudostratificare (respirator), nuclei care sunt dispuși la înălțimi dif. față de o MB; observăm dat. formei
nucleilor și dat. prezenței de eu/heterocromatină mai multe pop. cel.: cel. ciliate (cilii); din loc în loc lipsa de
continuum a epiteliului dat. prez. cel. caliciforme; 1/2 bazală: mai multe pop. de nuclei, unii f eucromatici situați
aproape de MB, deci aparțin cel. bazale; altele sunt mai închise și bazofile, probabil celule K, ne tb. imunohistochimie
pt. a decela cu exactitate tipul celular; pt. alveolocitele III ne tb. MET, nu sunt evidente în MO. Sub epiteliul resp.
avem țesut conjunctiv bogat în fibre de colagen dispuse ca mănunchiuri, fibroblaste, fibrocite, elemente vasculare.
Toată această structură se ancorează de pericondrul cartilajului hialin, care repr. peretele resp. cornet nazal mijlociu.

Mucoasa olfactivă

 plafonul cav. nazale, fața inf. a lamei ciuruite a etmoidului - la niv. tavanului cornetului nazal superior și pe
regiunea sup. a septului nazal – median
 repr. un organ senzorial capabil să identif. anumitemolecule introd. în org. odată cu aerul inspirat (funcție
secundară a căilor aeriene superioare)
 supr: 2.5-5 cm2
 macroscopic, are o culoare diferită față de mucoasa resp. și anume galben-brun, la care contribuie mai multe
elem., contrastează puternic cu roșul mucoasei resp.
 impactul dintre subst. conținute în aerul inspirat în suspensie și mucoasa olfactivă este favorizat de prezența
acestor coane și a meaturilor nazale care creează curgerea turbionară a fluxului de aer
  Epiteliul olfactiv:
 un neuroepiteliu
 singura zonă din org. unde cel. epit. vin în contact direct cu celule nervoase
 epiteliu pseudostratificat cilindric, dar lipsit de cel. caliciforme și cili
 grosime 100 μm
 conține 3 tipuri celulare: olfactive, de susținere, bazale

1. celule olfactive
- neuroni senzitivi bipolari situați printre cel. de susținere
- corpul (perikarionul) are un aspect fusiform, conține un nucleu situat în zona ecuatorială
- citopl. cu toate organitele impl. în sinteză proteică dar și în conducerea ei, deci și neurofibrile
- prel. dendritică pornește de la polul extern al perikarionului și se termină la suprafața epit. într-
o formațiune veziculoasă numită veziculă olfactivă
- de pe corpul veziculei olfactive se desprinde un număr variabil de cili olfactivi sau peri olfactivi –
niște formațiuni filamentoase lungi de până la 70 μm cu rolul de a recepționa stim. olfactivi și se
orientează pe supr. mucoasei olfactive
- axonul, opus dendritei, depășește MB (fiind situat la 180 de grade de emergența procesului
dendritic), traversează corionul, apoi lama ciuruită a etmoidului și în grupuri de axoni lipsiți de
mielină (filete nervoase) vor constitui porțiunea emergentă a n. olfactiv
- există o oarecare ușurință e epit. olfactiv de a își regenera neuronii senzitivi în urma distrugerii
chimice/fizice a mucoasei olfactive, lucru unic la niv. SN

2. celule de susținere
- celule columnare, înalte, care ajung cu polul apical la supr. epit.
- polul apical prezintă microvili scurți
- granule de pigment galben-brun
- citopl. conține RER, REN, complex Golgi, numeroase mitocondrii
- nucleu ovalar, situat la același nivel cu nucleii celulelor de susținere învecinate
- prezintă în versanții laterali, median, concavități care găzduiesc corpul celulelor nervoase
învecinate

3. celule bazale
- în apropierea MB, la baza epit. olfactiv
- /celule de înlocuire
- considerate celule stem, se divid și diferențiază în celule olfactive sau sustentaculare (de
susținere)
- mici
- formă piramidală
- nucleu rotund, central
- emit numeroase prelungiri care joncționează cu cel. bazale dar și cu cel. de susținere, unele
venind în contact cu prel. axonică a cel. senzoriale

 moleculele odorante sunt dizolvate în mucus și legate la proteina de legătura odorantă secr. de
celulele sustentaculare
 mucusul de la acest nivel nu e secr. de cel. caliciforme, ci de glandele Bowman

Mucoasa olfactivă la MO, HE: epit. olfactiv cu tipurile celulare: cel. sustentaculare cu nuclei mai eucromatici; celule
olfactive ai căror nuclei se găsesc în apropierea 1/2 înălțimii epiteliului; în apropierea MB: celule bazale cu nuclei
numeroși
  Lamina propria:
 este despărțită prin membrana bazală condensată de epiteliu
 este o atmosferă de țesut conjunctiv destul de săracă în fibre, dar bogată în celule, în care se pot
observa aglomerări cel. epiteliale = glande Bowman, glande tubulare alveolare
 printre glande găsim numeroase aglomerări limfocitare și chiar foliculi limfoizi uneori
 epiteliul care căptușește gl. Bowman, arhitecturizat sub forma unui epit. simplu alcătuit din cel.
piramidale cu gl. secretorii la polul apical; secreția lor e o lamă fină de fluid care înconjoară cilii
olfactivi, facilitând accesul substanțelor odorante din aer spre receptorii senzoriali
 dispozitivul vascular sangvin și limfatic e foarte bine repr. la acest nivel
 ductele de excreție ale gl. Bowman sunt tapetate de un epit. simplu cubic, secreția e fie mucoasă fie
seroasă și se bazează în pp. pe secreția unui tip particular de mucină MUC5AC hidratată la supr. epit.
olfactiv prin intermediul unor canale de apă care aparțin sistemului aquaporinelor AQP: AQP5 –
apicală și AQP1 – fibroblaștii periglandulari
 granule de lipofuscină

 Proteina de legătura odorantă (30 kDa) leagă moleculele odorante vehiculate prin fluxul de aer și le prezintă
celor 3 tipuri de receptori legați la proteinele G heterotrimerice care decl. calea adenilatciclazei, prod. de
AMPc, care legat la canalele de Na + și Ca++ realiz. pătrunderea masivă a acestor ioni, depol. membranei
celulare și inițierea PA care ulterior va fi transmis prin interm. axonilor, formațiunilor glomerulare la
deutoneuronii căi olfactive (cel. mitrale)

FARINGELE

 continuă fosele nazale

 este alcătuit din nasofaringe (posterior de coane nazale), orofaringe, laringofaringe; toate sunt org. tubulare
care continua vestibulul nazal înspre trahee

Rinofaringele (nasofaringele)

 este situat imediat în partea post. a coanelor nazale

 repr. partea sup. a faringelui
 el comunică larg cu orofaringele
 tapetat în cea mai mare parte de o mucoasă de tip respirator care continuă mucoasa nazală; din loc în loc se
pot identifica insule de epiteliu pavimentos stratificat fără keratinizare; pe peretele post. mucoasa e înlocuită
cu una de tip bucal
 la copil, pe linie mediană, se găsește o amigdală impară: amigdala faringiană, a cărei hipertrofie det. apariția
vegetațiilor adenoide (polipilor faringieni); înainte erau excizionați ca o măsură preventivă a
faringoamigdalitelor repetate

LARINGELE

 organ tubular complex cu aspect de trunchi de pir. triunghiulară cu baza mare cranial și cea mică situată
caudal
 leagă faringele de trahee
 prezintă în structura peretelui 3 tunici concentrice:
1. internă – mucoasă
2. mijlocie – fibrocartilaginoasă
3. externă – adventice
 Mucoasa
 formată din epit. și corion, desp. printr-o MB
 în partea sup., epiteliul e de tip pavimentos stratificat nekeratinizat, o continuare a epiteliului faringian;
același tip de epiteliu e prezent și la niv. feței linguale a epiglotei, corzilor vocale inf., feței interne a
cartilajelor aritenoide
 în rest, epiteliul e de tip respirator și se continuă inf. cu epiteliul traheei
 prezintă 2 perechi de repliuri ale mucoasei care proemină în lumenul laringelui și constituie corzile vocale,
separate între ele de ventriculul Morgagni
 corzile vocale superioare (false/accesorii/vestibulare):
- de la cartilajul tiroid (fața ant.) până la cartilajele aritenoide (fața post.)
- prezintă câte un repliu al mucoasei care se răsfrânge pe câte o structură conjunctivă fibroelastică, care
formează lig. tiroaritenoid superior stâng și drept
- ”false” deoarece nu intervin activ în fonație
- mucoasa lor e de tip resp., având în corion numeroase glande seromucoase
 corzile vocale inferioare (adevărate):
- de la cartilajul tiroid (față post.) până la cartilajele aritenoide (fața inf.)
- mai voluminoase, în structura lor găsindu-se, pe lângă lig. tiroaritenoid inf., și numeroase fibre elastice
și fibre musculare striate, care aparțin m. tiroaritenoidian
- epiteliul este unul pavimentos stratificat fără keratinizare, dispus pe un corion

 corionul e bogat în țesut conjunctiv lax și în vase de sânge; prez. țesutul conjunctiv lax și a subst.
fundamentale când o hidrofilie particulară speculată de unele procese infl. și alergii – edem

Tunica fibrocartilaginoasă
 constituie scheletul laringelui
 este formată din mai multe piese cartilaginoase mari, de tip hialin (tiroid, cricoid), dar și cartilaje de tip mic,
elastic (epiglotic, cuneiforme, aritenoide, corniculate); legate între ele prin ligamente și prin mm. intrinseci ai
laringelui
 acest schelet cartilaginos are rolul de menține permanent glota deschisă
 la parta sup. a laringelui, anexată feței sale anterioare, proemină epiglota, în formă de rachetă de tenis sau
de frunză ancorată cu pețiolul de unghiul cartilajului tiroid

TRAHEEA

 conduct aerian cu o lungime de până la 12 cm și un diametru de aprox 2.5 cm

 organ tubular, lumenul e înconjurat de 3 tunici mari:
1. mucoasă cu submucoasa acesteia
2. tunică fibromusculocartilaginoasă
3. adventice
 continuă laringele și se întinde până la niv. 1/3 medii a mediastinului, unde se bifurcă și generează 2 bronhii
primare; locul de bifurcație a traheei poartă denumirea de carena traheală

Mucoasa
 epiteliu de tip respirator, unde celulele endocrine au mai multe tipuri de granule, care conțin: catecolamine,
serotonină, bombesină; unele granule sunt asociate terminațiilor nervoase la acest nivel și se creează o
structură care poartă denumirea de corpi neuroepiteliali
  la niv. mucoasei traheale găsim un element particular, și anume membrana bazală, unul din foarte puținele
locuri din organismul viu unde MB poate fi vizibilă în MO (HEAM: MB lată 25-40 μm, aspect amorf, sticlos,
vitros prin asocierea de pachete de fibre de colagen; e mult mai groasă la tușitorii cronici, bronșitici,
fumători)
 lamina propria e alcătuită dintr-un țesut conjunctiv lax, bogat în infiltrate celulare inflamatorii, limfocite,
plasmocite, care intră în alcătuirea unui sistem numit BALT (bronchi-associated lymphatic tissue)

Cilii
 fiecare cel. cilindrică ciliată prezintă pe supr. polului apical aprox 250 de cili în medie
 sunt structuri digitiforme, lungi, de până la 10 μm și cu o grosime de până la 0.2 μm
 printre cili, membrana polului apical al cel. cilindrice emite numeroase prelungiri citoplasmatice cu aspect
microvilozitar, ceea ce denotă și o acțiune de absorbție a acestor celule
 fiecare cil este învelit de o membrană celulară și repr. o prelungire a ectoplasmei apicale
 în secț. transversală:
 structură microtubulară complexă e formată dintr-un ax central, format din 2 microtubuli cu un diametru
de aprox 250 Å, uniți între ei printr-o punte centrală și înveliți într-o teacă proteică, de unde emerg
spițele radiare – punți proteice care solidarizează perechea centrală de microtubuli compleți de
perechile periferice în număr de 9, perechi incomplete (unul este complet – microtubul A, iar unul este
incomplet, are în secțiune forma lit. C și se numește microtubul B)
 la microtubulul complet se leagă celălalt capăt al spiței radiare
 microtubulul complet comportă o punte proteică de nexină cu microtubulul incomplet al perechii
învecinate: există o solidarizare proteică atât a perechilor periferice cu perechea central completă, dar și
între perechile periferice între ele
 la microtubulul A există suplimentar atașate brațe de dineină, care se găsesc într-un unghi de 90 de
grade unul față de celălalt; prezența acestei angulații având un rol extrem de imp. în contracție, mișcare
a cilului

Imagine histologică trahee – identificăm: epit. respirator, celule cilindrice ciliate (cili apical), lamina propria cu
numeroase celule cu aspect monomorf (limfocite din torentul sangvin), vase de sânge, elem. secretorii – gl.
submucoase, grupuri izogene de condrocite – cartilaj hialin cu pericondru, mușchi neted; MB – structură laminară,
amorfă, acelulară, cu aspect sticlos

Submucoasa

 țesut conjunctiv lax cu numeroase elem. glandulare, particulare pentru această tunică a traheei, glande care
prezintă atât acini micști, dar și acini mucoși per se
 acinii micști sunt ușor recunoscibili prin prezența semilunei seroase
 numeroase elem. vasculare (hematii conglomerate)
 țesut limfatic
 filete nervoase

Tunica fibro-musculo-cartilaginoasă
 conține cartilaj hialin dispus sub forma inelelor cartilaginoase traheale, foarte caracteristice pt. organ în sine
 prezintă elemente musculare (m. neted din porț. posterioară a inelelor cartilaginoase)
 țesut conjunctiv
Cartilajele traheale
 dispuse sub forma unor inele cartilaginoase
 în număr de 16-20
 forma lit. C, dar nu perfectă; frecvent, se pot uni sau bifurca la extremități
  rolul este de armătură mecanică, mențin deschis diametrul traheei în contextul variațiilor presionale dintre
inspir și expir
 alcătuite din cartilaj hialin (numeroase grupuri izogene de 2-4 condrocite în condroplaste, pericondru care o
departajează de țesutul conjunctiv înconjurător)
 rolul mușchiului e de a regla diam. traheal

Adventicea
 conține un țesut conjunctiv lax cu numeroase vase sangvine, limfatice, terminații nervoase

*Sindromul Kartagener sau diskinezia ciliară primară: cu determinism genetic, în care rolul principal îl are cz
9, brațul scurt; afectarea duce la imposibilitatea secreției de către celulă a unei dineine performante, care să
participe coerent prin polimerizare la angularea cilului resp. pe suprafața apicală a epiteliului, ceea ce se
obține – o mișcare ciliară ineficientă, nesincronizată = ciliopatie, care se răsfrânge asupra clearance-ului
mucoasei resp. – imposib. mucusului impregnat cu diverse particule non-self de a fi transferat către
porțiunea cranială a traheei, spre largine; stagnarea unui astfel de mucus va produce inițial o inflamanție,
după care o infecție drenantă. Datorită prezenței cililor la niv. tractului genital, pacienții suferă și de
infertilitate și, dat. prezenței cililor la niv. urechii interne, și pierderea auzului.

BRONHIILE

 primare iau naștere din bifurcarea traheei

 sunt identificate prin strat muscular continuu și plăci cartilaginoase hialine
1. bronhii principale (primare)
2. bronhii lobare (secundare): 3 pt. dreapta, 2 pt. stânga
3. bronhii segmentare (terțiare)
4. bronhiole terminale & respiratorii

1. bronhiile primare au aceeași structură ca și traheea

2&3. bronhiile lobare și segmentare:

 sunt căptușite de un epiteliu respirator care este localizat pe MB
 MB este mult mai îngustă față de cea traheală
 corionul e repr. de un țesut conjunctiv lax bogat în infiltrat inflamator și conține glandele bronșice
 epiteliu respirator, asem. celui de la niv. căilor aeriene superioare: cilindric pseudostratificat ciliat, prezintă
cel. caliciforme; printre cel. care constituie pop. majoritară, s-au identificat și alte tipuri celulare: celule
bazale, celule intermediare, celule cilindrice (maj.), celule seroase, celule Clara (în special înspre porțiunile
terminale ale acestor bronhii)
 lamina propria care conține numeroase celule imune migrate din torentul sangvin
 fibre musculare netede
 cartilaj hialin, dar nu sub formă de inele cartilaginoase, ci drept insule de cartilaj hialin departajate de zone
de țesut conjunctiv
(întotdeauna la aceste bronhii ne uităm la ce se găsește în afara peretelui lor, de obicei parenchim pulmonar
în care alveolele pulmonare se găsesc + septurile lor alveolare)
 tunica musculofibrocartilaginoasă prezintă piese de cartilaj hialin mici, disparate
 infiltrat limfoid = BALT
 țesutul conjunctiv lax de la exteriorul lor ne prezintă organul tubular, pasajul de trecere al aerului
 pe măsură ce ne îndepărtăm de trahee și diametrul scade, resp. gradul de ramificare crește, calitatea elem.
care intră în alcătuirea acestui perete se modifică: trahee – epiteliu simplu cilindric cu aspect de
pseudostratificare și cu cili; pe măsură ce crește ramif, el își scade înălțime, iar nr. cililor scade până dispar
complet; alveola pulmonară – epiteliu pavimentos, cuboidal
 nr. cel. Goblet scade
 celulele Clara apar de la niv. bronhiolelor terminale și se găsesc până la niv. sacilor și ductelor
 cel. ciliate diminuă, resp. nr. cililor apical
 glandele scad
 cartilajul hialin inițial se găsește sub formă de inele cartilaginoase, dar pe parcurs se îngustează, devin
discontinue, insulare, până dispar complet, fiind înlocuite de prez. mușchiului
 fibrele elastice sunt prezente generos în toată stroma pulmonară, stroma elastică îl ajută să participe pasiv la
expansiunile cutiei toracice din inspir/expir

4. bronhiolele
 organe tubulare care conduc aerul spre alveole
 diametru sub 1 mm
 aspectul lor structural diferă de cel al bronhiilor:
 mucoasa este mult mai plicaturată decât la bronhii
 în epiteliu se găsesc cel. ciliate, bazale și f puține cel. caliciforme astfel încât epiteliul devine un epiteliu cu
aspect cilindric simplu prin lipsa cel. intermediare; pe măsură ce lumenul bronhiolelor se micșorează, se
reduce și nr. de cel. caliciforme
 cel. epit. se ancorează între ele prin complexe joncționale și desmozomi
 cartilajul este absent
 printre cel. epit. bronhiolar apar și cel. Clara:
- alungite
- cu un nucleu dispus bazal
- au în citopl. numeroase granule de secreție delim. de o membrană, al căror conținut nu e cunoscut încă
- printre altele, sintetizează și o proteină particulară: proteina CC16
- se pare că aparțin/se credea în trecut că ar aparține (?) SNED
 fibrele musculare netede devin continue, realizează o pătură continuă, numită mușchi Reissessen, cu rol
deosebit în inspirație/expirație
*când contracția acestui mușchi devine puternică și prelungită, mecanica ventilatorie devine dificilă și se
produce criza de astm bronșic
 adventice subțire, care se cont. cu țesutul conjunctiv al stromei pulmonare
 bronhiolele terminale se cont. cu bronhiola resp.
- rare celule cromafine
- corion aglandular
*Bronhospasmul (astmul bronșic) – contracția m. Reissessen; găsim la acest nivel numeroși receptori beta2
adrenergici, astfel încât molecule farmacologice (antagoniști de rec. beta2 adrenergici cu acțiune lungă sau
scurtă) produc relaxarea fibrelor m. Reissessen cu dilatarea bronhiolelor terminale
 bronhiolele respiratorii sunt captușite de un epiteliu simplu cubic care prez. foarte rare celule ciliate, de obicei
columnare joase; prezintă celule Clara
- pot prezenta în discontinuumul peretelui alveolele pulmonare, numai că alveolele prezintă la acest nivel
niște particularități de deschidere; prezintă un picior de inserție al alveolei – este prevăzut cu numeroase
fibre elastice și fibre musculare netede, ele formând o structură asemănătoare unui sfincter terminal
- încep să aibă rol pe langă transportul aerului, și în schimbul gazos
Celulele Clara
 dintre activitățile enzimatice cele mai intense ale lor, sunt activități ale ATP-azelor, glucozo-6-
fosfatdehidrogenazei, succinatdehidrogenazei
 prezența unor granule la nivelul polului apical sugerează posibila diferențiere a acestor celule din celule
caliciforme
 nu prezintă pe suprafața lor cili, având o suprafață relativ netedă
 prezintă neregularități în schimb, datorită fuziunii veziculelor de transport cu mb. apicală
 suprafața lor apare sub formă de dom
 conțin pe lângă granulele secretorii, aparat de sinteză proteică, REN, mitocondrii apicale
 studii: fosfataze lizozomale – degradarea fosfolipidelor din surfactantul pulmonar/peretelui bacterian; în
cazul unor distrugeri masive ale cel. ciliate și caliciforme, cel. Clara sunt capabile să asig. regenerarea
acestora, prin intermediul unei forme celulare imature (studii în lucru)
 tip de secreție:
 exocitoză
 secr. apocrină
 secr. merocrină
 stim. adrenergic
 resp. de secreția unei proteine – CC16 = Clara Cell secretory protein (15.8 kDa)
 funcție de detoxifiere prin intermediul citocrom oxidazei P450 dep.
 o citoplasmă mai clară, un nucleu eucromatic, situat înspre polul bazal, ușor excentric

DUCTELE ȘI SACII ALVEOLARI

 elem. supl. de ramificație care se formează din bronhiolele respiratorii și care au pe toată circumferința lor
alveole pulmonare (prin piciorușele de inserție)
 dacă ductele alveolare = căi aeriene mai lungi, în care peretele este discontinuu, sacii alveolari repr. practic
antrumuri în care se deschid mai multe alveole într-un spațiu comun

ALVEOLELE PULMONARE

 sunt structurile parenchimului pulmonar la niv. cărora se produc schimburile gazoase

 au un aspect saciform (în cuib de rândunică)
 se deschid în canalul alveolar sau la niv. sacilor alveolari, motiv pt. care, dacă pe secțiune astfel de alveole
pulmonare arată ca niște formațiuni rotunde, ele în 3D arată ca niște sferule, atașate prin acel picioruș
canalului alveolar/ductelor alveolare/sacilor alveolari
 au diametrul de 0.2 mm (200 μm) maxim, în medie 140 μm
 o alveolă = un volum de 10.5*10-6 cm3
 300 milioane alveole/pulmon
 suprafața totală a alveolelor unui pulmon – 75 m2
 ele prezintă o structură complexă adaptată funcției de hematoză
 s-au identificat 3 elemente:
epiteliul alveolar, alcătuit din pneumocite de tip I, de tip II, celule alveolare de tip III (similare celor din
peretele traheal)

Pneumocitele de tip I
- populația celulară cea mai bine repr. de la niv. pulmonului (95% din suprafața alveolară)
- aplatizate, greu vizibile în MO, datorită grosmii extrem de reduse (grosimea medie e de aprox 0.5-0.6 μm)
- nucleul e dispus central, are o formă ovalară/turtită, asem. nucleilor cel. endoteliale
- în jurul nucleului, se găsește aparatul reticular Golgi, ribozomi, câteva mitocondrii, chiar și mici vezicule de
pinocitoză
- tapetează cav. alveolară și participă la realizarea barierei aer-sânge
- sunt adaptate transportului gazelor respiratorii, prin porțiunile efilate
- nu sunt implicate în mitoză, nu se divid, populația se reînnoiește prin diviziunile mitotice ale pneumocitelor
de tip II
- nucleu lentiform, aplatizat, în porțiunea dilatată
- joncțiuni între pneumocitele de tip I și tip II

Pneumocitele de tip II
- dimensiuni mai mari
- se găsesc în contact direct cu MB prin polul lor bazal
- 5% din suprafața alveolară
- ele proemină la nivelul lumenului alveolei pulmonare
- au formă cubică/ovalară
- la polul apical prezintă numeroși microvili acoperiți de o peliculă de surfactant
- citoplasma e abundentă și prezintă toate organitele celulare
- nucleul e voluminos, neregulat, dispus central sau ușor excentric
- complex Golgi foarte bine reprezentat, situat perinuclear; mitocondrii numeroase; numeroși lizozomi,
peroxizomi, dar, având în vedere rolul secretor, aceste celule prezintă în citopl. niște structuri particulare cu
o anumită geometrie de dispunere a lamelelor interne = corpi lamelari (o structură sim. și la niv. pielii): conțin
fosfolipide, proteine, lipide care ulterior vor fi exocitate și vor constitui elem. ale surfactantului
- secretă prin merocrinie acești corpi lamelari
- în unele condiții prezintă și proprietăți fagocitare, în citopl. lor evidențiindu-se numeroase vacuole de
pinocitoză
- răspund suplimentar rapid la injurii locale prin diviziuni celulare active, înlocuind într-o primă fază
pneumocitele de tip I
- ME: nucleu mare, eucromatic, cu numeroși nucleoli evidenți, numeroase complexe por (disrupții la nivelul
continuumului heterocromatinei), mitocondrii, corpi lamelari (criste interne; proteine, lipoprot.), supr. cel.
prezintă expansiuni ale membranei sub forma microvililor care vor fi acoperiți ulterior de surfactat; cel. care
iau contact cu pneumocite de tip I, dar și cu cel. endoteliale (elem. vasc.)

Pneumocitele de tip III

- celule cu formă piramidală
- prezintă o margine în perie, au microvili scurți și groși
- bazal, prezintă o citoplasmă condensată
- roluri probabile ar fi: absorbție, contractilitate prin prezența miofilamentelor contractile, chemorecepție
datorită vecinătății cu filetele nervoase nemielinizate în proximitate
Ventilația pulmonară colaterală

 este un termen inițial introdus în 1931, reluat mai nou

 se subliniază prezența unor soluții de continuitate între alveolele învecinate sau între ramificațiile terminale
ale arborizației bronșice; cu alte cuvinte, ”ventilarea structurilor alveolare prin intermediul unor căi sau
canale care șuntează căile normale de ventilație”
 3 astfel de căi:
 alveolă-alveolă, prin intermediul porilor Kohn
 bronhie-alveolă, prin intermediul canalelor Lambert
 bronhie-bronhie, prin intermediul căilor Martin

PORII KOHN

 sunt deschideri între 2 alveole învecinate

 sunt localizați la niv. septului alveolar, realizând o egalizare presională în mom. inspirului
 mai dens distribuiți la nivelul zonelor hiperventilate
 aprox 15 μm
 circulare sau ovale
 de obicei sunt acop. de pneumocitele de tip I, datorită faptului că ele au niște prelungiri lungi citoplasmatice
și destul de lățite terminal care formează adevărate pânze citoplasmatice, extinzându-se pe distanțe de
aprox 50 μm de la nucleu și joncționându-se cu prelungiri învecinate, formându-se structuri vail-like; aceste
prelungiri pot străbate acești pori Kohn, astfel încât prelungirile pot trece de la o alveolă la alveola învecinată
 nu sunt doar niște perforații simple în septurile alveolare, sunt niște soluții de continuitate între 2 alveole
învecinate acoperite, căptușite de prelungirile pneumocitelor de tip I

CANALELE LAMBERT

 realizează comunicare bronhioalveolară, între bronhiolele terminale și alveolele adiacente

 dimensiuni de până la 200 μm
*Emfizemul: distrucția pereților alveolari, practic dispariția porilor Kohn sau canalelor de comunicare
Lambert cu bronhiolele terminale va duce la crearea unor antrumuri mari, unor formațiuni cistiforme în
parenchimul pulmonar. Eliminarea unor septuri interalveolare va duce și la pierderea de epiteliu respirator,
astfel încât în emfizemul pulmonar are loc în fapt o reducere a supr. epit. resp. cu implicații în transportul
gazos. Poate fi dobândit sau moștenit (def. de alfa1-antitripsină).

SURFACTANTUL PULMONAR

 este realizat de către pneumocitele de tip II și de către celulele Clara

 suprafața internă a pereților alveolari este acoperită de un film subțire de lichid rezultat prin exudarea
plasmei din capilare, la care se adaugă fosfolipidele secretate de aceste 2 tipuri de celule
 este într-o continuă mișcare, dinamică, distrus și reînnoit continuu; o parte este resorbit și trecut în capilare,
iar o altă parte urcă spre arborele bronșic în cursul resp.
 funcțiile sunt multiple: previne colabarea alveolelor pulmonare în expir datorită tensiunii superficiale,
favorizează transportul gazelor, permite realizarea proceselor de pinocitoză sau endocitoză, realizează un
mediu optim pentru activitatea macrofagelor alveolare
 la niv. pneumocitelor de tip II există corpii lamelari care sunt eliminați prin exocitoză, prezintă straturi
concentrice de proteine care stochează surfactant; exocitarea lor creează la niv. porțiunii superficiale a
epiteliului respirator o structură foarte geometrizată = mielină tubulară, alcătuită din 90% lipide și 10%
proteine (apoproteine de tip SP-A, SP-B, SP-C, SP-D, cu impl. clinice majore SP-B; toate impl. în imun.
locală/opsonizare virală/fagocitare)
 *Sindromul de detresă respiratorie a nou-născutului (anterior cunoscut drept boala membranelor hialine)
SP-B e implicată (deficitul ei congenital). Se poate prin administrare de glucocorticoizi înainte de naștere,
care induc sinteza de surfactant

Bariera aer-sânge

 în esență repr. o enumerare de structuri pe care o moleculă de O 2, resp. CO2 le străbate fie dinspre lumenul
alveolar pentru O2, fie dinspre lumenul vascular pentru CO2, pentru a traversa din mediul intern în mediul
extern, sau invers
 în cazul moleculei de O2, ea e reprezentată de urm. structuri (o stratigrafie la niv. septului interalveolar):
 pelicula de surfactant care acoperă polul apical al celulelor respiratorii
 porțiunea efilată a pneumocitelor de tip I
 o primă MB pe care se găsește epiteliul respirator
 o lamă fină de țesut conjunctiv care intră în alcătuirea stromei pulmonare
 a doua MB care bordează lama de țesut conjunctiv, MB a endoteliului vascular
 celule endoteliale
 lumen vascular
 hematie
 grosimea e de 0.45 μm

Stroma pulmonară

 e formată din țesut conjunctiv prezent în septurile interalveolare, periacinar, interlobular

 la copii, este mai laxă și redusă cantitativ comparativ cu stroma pulmonară a adultului
 țesutul conjunctiv stromal e format din fibre conjunctive, celule, subst. fundamentală
 fibre elastice: având o orientare plexiformă, asigurând astfel variații de volum ale pulmonului și care
fac ca expirația fiziologică sa aibă loc fără consum de energie; în caz de pneumotorax, fibrele elastice
sunt răspunzătoare de colabarea plămânului către hil; pe măsură ce organismul îmbătrânește, fibrele
elastice din stroma pulmonară se reduc cantitativ, devin mai dezorganizate, sunt înlocuite cu fibre de
colagen, care nu e creditat cu o deformare elastică
fibre de colagen delicat (III – reticulină și IV – la nivelul MB, pulmonul având o supr. mare de MB,
care este fie a capilarelor sau a epit. resp.; prin impregnare argentică)
fibre de reticulină
 substanță fundamentală sub formă de GAGs sau proteoglicani

*Scleroza sistemică (implicarea pulmonară) = fibroză exuberantă produsă printr-un fenomen inflamator prelungit și
autoimun (atacului anticorpilor la acest nivel); are loc o deturnare atât genetică cât și autoimună a fibroblastelor în a
produce fibre elastice, dar a produce fibre de colagen, astfel încât plămânul își pierde treptat elasticitatea, devine un
plămân ”împietrit”, cu o stromă care nu mai e abilă să se deformeze pasiv la mișcările cutiei toracice, neputând
contribui la procesul de inspir/expir, devine insuficient și creează HTP

Macrofagele pulmonare

 un alt tip celular care se găsește la niv. supr. epit. respirator

 aici, aceste macrofage poartă denumirea de celule prăfoase, care provin din macrofagele circulante
 le putem găsi pe secțuni fie la niv. septurilor interalveolare, fie pe supr. epit. respirator, folosindu-se metode
de histochimie și ME, s-a identificat chiar existența a 2 tipuri de macrofage alveolare: unele care se aseamănă
microvililor (celule cu prelungiri, după unii ar fi progenitoare ale fagocitelor active), altele rotunjite, cu
prelungiri pseudopotice scurte (cu activitate fagocitară intensă)
 al doilea tip e cel prezent la niv. peretelui și lumenului alveolelor pulmonare; nr. lor în schimb crește rapid
când apar procese inflamatorii locale sau când la suprafața epit. resp. se găsesc particule non-self care au
străbătut toate procesele de filtrare supraiacente
  le recunoaștem ușor prin prez. lizozomilor de tip II și de tip III (granule închise la culoare în citopl.); supr.
lumenală prez. microvili lungi asem. unor tentacule; citopl. conține numeroase mitocondrii cu criste
proeminente, lizozomi, fosfataze acide, aril-sulfataze, corpi lamelari, feritină, vacuole de lipide
 alte macrofage pot fi găsite chiar și liber în cav. alveolară sau pot străbate porii Kohn, trecând de la o alveolă
la alta

*în tuberculoza pulmonară, multe macrofage își pun la comun citoplasma, iar nucleii se dispun sub formă de
potcoavă = celule Langerhans gigante (în stadiul granulomatos)

Vascularizația pulmonului

 este formată din 2 sisteme circulatorii distincte: o circulație funcțională (pulmonară) și una nutritivă
(bronșică)
 circulația funcțională începe din VD, de unde pornește AP, de tip elastic, care aduce la plămâni sânge venos,
bogat în CO2; 90% din sângele transportat la plămâni este vehiculat prin AP, care se divide în 2 rr: dreaptă și
stânga, fiecare a. se divide similar arborelui bronșic, rezultând aa. lobare, segmentare, lobulare, ultimele
arteriole dând naștere unei rețele capilare care se dispune în septurile interalveolare, unde se realizează
hematoza; capilarele confluează, formează venule, iar apoi venele pulm. conduc sângele oxigenat în AS
 circulația nutritivă ia naștere din aortă sua din aa. intercostale; aa. bronșice de tip muscular transportă cu
aprox 10% din sângele ce ajunge în pulmoni, ele dând naștere numeroaselor ramificații în jurul arborelui
bronșic, se termină la niv. bronhiolelor respiratorii; circulația bronșică formează numeroase rețele capilare
peribronșice sau în peretele bronhiilor și bronhiolelor, venele bronșice convergând în hilul pulm. și
deschizându-se în vv. azygos și hemiazygos
 vascularizația limfatică: capilarele sunt peribronhovasculare și în septurile interlobulare; nu există capilare
septale perialveolare – explică apariția edemului pulmonar; este foarte abundentă, începe prin apariția
capilarelor limfatice în septurile interlobulare și în spațiile peribronhovasculare de la vârful lobulului
capilarele limfatice confluează și formează vasele limfatice care alcătuiesc 2 plexuri:
- superficial, sub pleura viscerală
- profund, care va însoți căile aeriene intrapulmonare, vasele pulm. și vasele bronșice
cele 2 plexuri converg înspre hilul pulm. și își trimit limfa în ganglionii hilari și intertraheobronșici

Pleura

 este formată dintr-o foiță viscerală și una parietală, care converg la nivelul hilului pulm.
 între cele 2 foițe se realizează un spațiu virtual în care se găsește o mică peliculă de fluid
 histologic, pleura este constituită din:
 mezoteliu = epit. pav. simplu continuu cu funcție de filtrare a plasmei, de secreție, absorbție și
fagocitoză a elementelor din lichidul pleural
celulele mezoteliale sunt celule aplatizate cu o grosime variablă de 5-8 μm, se joncționează prin
interdigitații si desmozomi
la polul apical, celulele mezoteliale pot prezenta vilozități
 mezoteliul este localizat pe o MB formată din fibre de colagen, elastină și substanță fundamentală
 țesut conjunctiv submezotelial este un țesut conjunctiv bogat în fibre elastice, de colagen, dar și
numeroase terminații nervoase
format dintr-un plan fibroelastic superficial, bogat în fibre elastice și un plan fibroelastic profund,
care conține mai mult țesut conjunctiv lax, vase sangvine, limfatice și terminații nervoase
 în cav. pleurală există o cantitate destul de mică de lichid pleural, care favorizează alunecarea celor 2 foițe și
mișcările de inspir/expir
*totuși, în stări patologice, cantitatea de lichid pleural poate crește, iar boala capătă denumirea de pleurezie;
în funcție de natura colecției de fluid care se găsește între cele 2 foițe ale pleurei putem vorbi de o pleurezie
seroasă, colecție limfatică, colecție hematică în traumatisme
Telocite

 celule conjunctive de origine mezenchimală care sunt caracterizate de un corp celular mic, dar cu prelungiri
cleulare foarte lungi, întinse, care vin și se întrepătrund printre elementele vasculare, în contact direct cu
elementele nervoase la polul bazal al celulelor din epit. respirator
 sunt celule care sunt în continuare în studiu
 au fost indentificate și la nivelul nișelor de celule stem pulmonare
 puternică implicare în comunicare și integrare
 se crede că sunt celule adjuvante/precursoare pentru celulele stem pulmonare în procesul de diferențiere
56. Lobul si lobulul renal
Rinichii sunt organe parenchimatoase cu rol în eliminarea produsilor de catabolism eliberați din celule
în circulație de unde sunt filtrate și excretate prin urină.
Inițial plasma este separată de proteine la nivelul filtrului glomerular și se produce ultrafiltratul
glomerular (urina primară, plasmă deproteinizată). Urina primară este modificată prin resorbție selectivă și
secreție specifică de-a lungul tubilor uriniferi. Urina finală conţine apă şi electroliţi, uree, creatinină, acid uric şi
diverși produşi de degradare.
Urina finală este transportată prin calice, bazinet și uretere în vezica urinară, unde poate fi stocată. Prin
intermediul uretrei este apoi eliminată din organism.

Rinichiul este un organ parenchimatos, tubulo-vascular, conține nefroni (formați din corpuscul renal și
tubi uriniferi), prezintă în secțiune două zone diferite din punct de vedere embriologic, structural şi funcţional:
corticala și medulara.

CORTICALA RENALĂ, situată periferic, brun-roşiatică (90-95% din sângele ce trece prin rinichi este la
acet nivel), are aspect granular determinat de prezenţa unor formaţiuni sferice, corpusculii renali Malpighi.
Corticala trimite prelugiri compacte spre sinusul renal – coloanele renale Bertin. Zona în care pătrund razele
medulare se numește labirint cortical. Corticala conține corpusculii renali, segmentele contorte ale tubilor,
porțiunea proximală a tubilor colectori asociați și un sistem vascular complex. Spre marginea convexă a
rinichiului, corticala nu prezintă corpusculi renali (cortex corticis).

MEDULARA RENALĂ, situată spre partea mediană, palid colorată, formată din 8-15 formațiuni conice
numite piramidele renale Malpighi care au baza spre corticală şi vârful spre hil (papilă – proiemină în calicele
mici) și prelungiri care se extind din baza piramidei, în corticală, spre marginea covexă a rinichiului – razele
medulare (piramidele Ferrein, aproximativ 400-500 de de raze medulare pentru fiecare piramidă renală).
Medulara are un aspect striat generat de segmentele drepte ale tubilor, tubii colectori și vase cu dispoziție
paralelă (vasa recta merg paralel cu tubii și formează împreună sistemul de schimb contracurent care
concetrează urina).

!!! În microscopie optică, diagnosticul histologic de rinichi se pune pe baza prezenţei corpusculilor renali
Malpighi situaţi în corticală, formaţiuni rotunde, reprezentând o masă de nuclei (din endoteliu, podocite sau
celule mezangiale) înconjurată de un spaţiu optic vid, spaţiul urinar. În jurul acestor corpusculi se găsesc
structuri tubulare secţionate transversal în corticală (tubii contorţi proximali şi distali) şi longitudinal în medulară
(segmentele drepte ale tubilor și tubii colectori).

Corticala şi medulara renală nu sunt complet separate, ele se întrepătrund:

→ corticala trimite prelungiri între piramidele Malpighi, numite coloane renale Bertin care ajung
până la sinusul renal.
→ prelungiri ale medularei pornesc ascendent în corticală de la baza piramidelor Malpighi - raze
medulare sau piramide Ferrein (400 - 500 pentru fiecare piramidă Malpighi).

Corticala este împărţită în:

→ cortex corticis – subcapsular (o zonă periferică, îngustă, continuă, fără glomeruli)
→ labirintul cortical - corticala dintre piramidele Ferrein,
→ coloanele Bertin - corticala dintre piramidele Malpighi.
 Fiecare piramidă renală Malpighi prezintă:
→ zonă de medulară superficială, subdivizată la rândul ei în:
› porţiune superficială (razele medulare)
› porţiune profundă (baza piramidelor renale)
→ zonă de medulară profundă care se termină cu papila renală la nivelul calicelor mici. Tubii
colectori se deschid la nivelul papilei renale (vârful piramidei Malpighi) care are un aspect
perforat (area cribrosa).

LOB RENAL
→ Format dintr-o piramidă renală Malpighi împreună cu corticala corespondentă bazei și corticala
adiacentă din coloanele renale (Bertin)
→ Pe laturi, este delimitat de două artere interlobare, ramuri din artera renală.
→ Lobulii renali sunt în număr egal cu piramidele renale.
→ Organizarea lobară a rinichiului este evidentă în perioada embrionară, în dezvoltare aspectul lobulat se
atenuează astfel că rinichiul adultului are o suprafață netedă.

LOBUL RENAL
→ Format de un tub colector împreună cu toți nefronii aferenți.
→ Este delimitat pe laturi de două artere interlobulare, ramuri din artera interlobară.
→ Lobulul renal corespunde unei raze medulare (piramida Ferrein) cu cortex cortici și labirintul cortical ce
o înconjoară.
→ Lobulul renal nu are delimitare morfologică clară dar, constituie o unitate funcţională.

57. Nefronul. organizare generala

NEFRONUL

NEFRONUL REPREZINTĂ UNITATEA MORFO-FUNCŢIONALĂ A RINICHIULUI ŞI ARE DOUĂ COMPONENTE:

• CORPUSCULUL RENAL Malpighi (G)
• TUBUL URINIFER
- Segment proximal (cu o porţiune contortă - TCP şi o porţiune
dreaptă)
- Segment intermediar (ansa Henle, cu o porţiune descendentă
şi o porţiune ascendentă)
- Segment distal (cu o porţiune contortă – TCD şi o porţiune
dreaptă).

Mai mulţi nefroni se deschid prin ducte conectoare (DCo) într-un tub colector
(TCo).

Tubii colectori (au origine embriologică diferită faţă de nefron) își măresc calibrul pe măsură ce colectează
urina din mai mulți tubi uriniferi, se transformă în ducte colectoare (DCo) ce se deschid la nivelul papilelor
piramidelor renale (area cribrosa, 300 de orificii/papilă) în calicele mici. Un nefron împreună cu tubul
colector aferent formează un tubul urinifer.
 TCP, TCD
cortex cortici fără corpusculi renali
G, TCP, TCD, TCo
CORTICALĂ corticala labirintică între razele medulare
între piramidele
coloanele renale Bertin G, TCP, TCD, TCo
renale
segmentele drepte ale TP și TD, DCo
medulara superficială –
raze medulare
externă
segmentele drepte ale tubilor, AH, DCo,
medulara superficială – piramida renală -
MEDULARĂ TCo
internă baza
segmentele drepte ale tubilor, AH, DCo,
piramida renală -
medulara profundă TCo
vârful

Există diferite tipuri de nefroni, clasificaţi în funcţie de localizarea corpuscului renal în corticala
renală:
- nefroni corticali (corpuscul renal situat în cortexul periferic, au anse Henle scurte se extind doar
până în medulara externă)
- nefroni juxtamedulari (1/8 din nefroni, au corpusculul renal în proximitatea piramidelor
medulare și au anse Henle lungi pot ajunge până la papilele renale)
- nefroni intermediari (localizați în segmentul median al cortexului, lungime intermediara)

58. Intersitiul renal

ȚESUTUL INTERSTIȚIAL RENAL
Interstiţiul renal este format din celule interstitiale și matrice extracelulară și conţine vasele sanguine,
limfatice și terminații nervoase.

În corticala rinichiului uman interstiţiul este mai slab reprezentat decât în medulară:
• 7-9% din parenchimul cortical
• 12-20% medulara superficială → 30% in medulara profundă
• 40% în varful papilei
Matricea extracelulară este compusă din glicozaminoglicani, rare fibre de colagen I si III, fibronectina.

CELULELE INTERSTIȚIALE:

Celule interstițiale în corticala

• tip 1 fibroblastic, stelate, pozitive pentru ecto-5’-nucleotidază, sintetizeză eritropoietina*
• tip 2 asemănătoare limfocitelor, rotunde – probabil macrofage

Celule interstițiale în medulară:

• tip 1 renomedulare – fibroblast-like cu vezicule lipidice (sintetizează medulipină I – hormon
vasodilatator, convetit în ficat în medulipină II, scade TA)
• tip 2 limfocitice – probabil macrofage
• tip 3 pericite sau celule mioide.

*Eritropoietina este un hormon (glicoproteină) ce reglează producția de eritrocite în funcție de necesitățile de

oxigen ale țesuturilor. Își exercită efectul printr-un sistem feedback complex, în care secreția renală a hormonului
este controlată de un senzor renal pentru oxigen care răspunde la modificările presiunii parțiale ale oxigenului
din sânge. În condițiile creșterii presiunii parțiale a oxigenului, nivelul eritropoietinei scade.
59. Podocitul
PODOCITELE alcătuiesc foiţa viscerală a capsulei Bowman. Podocitele sunt celule epiteliale modificate încă din
timpul dezvoltarii embrionare, înalt specializate și diferențiate terminal (nu se divid). Sunt celule stelate de 20-
30 μm, cu nuclei mari lobați, cu o citoplasmă bogată în microfilamente şi microtubuli, sistem Golgi, mitocondrii
mici.
Fiecare podocit emite prelungiri ramificate:
- primare, paralele cu membrana bazală a capilarului,
- secundare, desprinse din primele şi
- terțiare, perpendiculare pe membrana bazală – pedicele (lat. pedicellus, piciorușe). Doar
pedicelele intră în contact cu MBG.

Pedicelele a două podocite vecine se așează alternant pe MBG (se interdigitează). Între pedicelele vecine
interdigitate se formează spații lungi și înguste (~ 25nm) numite fante de filtrare. La nivelul acestor fante de
filtrare se stabilesc joncțiuni speciale – diafragme de filtrare – jocțiuni strânse și de adeziune combinate și
modificate. Diafragma de filtrare este un filtru cu selectivitate dimensionala.

Diafragma de filtrare este formată din numeroase proteine dintre care mai importante sunt: nefrina, Neph-1,
Neph-2, P-caderina, FAT-1 (protocadherin), TRPC6 (transient receptor potential cation channel C6).

Moleculele joncționale sunt conectate cu citoscheletul de actină al podocitului printr-o serie de proteine
adaptoare: CD2AP (CD2 adaptor protein) sau NCK (non-catalytic region of tyrosine kinase adaptor protein) și
susținute prin elemente ale complexului joncțional de tip zonula ocludens (ZO-1).

Moleculele de nefrină (proteina transmembranară) ale pedicelelor vecine interacționează homofilic în centrul
fantei de filtrare formand o structură electronodensă asemănătoare unui fermoar. Mutații ale genei nefrinei
(NPHS1) sunt asociate cu sindrom nefrotic congenital cu proteinurie mare.

Domeniul bazal podocitar este ancorat de MBG prin α3β1-integrine și α- și β-distroglicani, iar proteine
transmembranare (tetraspanina - CD151) realizează conexiunea cu actina din citoscheletul podocitar. Ancorarea
pedicelelor la MBG este importantă pentru selectivitatea barierei de filtratare.

Podocitele sunt acoperite de glicocalix cu numeroase sialoproteine polianionice, în principal podocalixină.

Glicocalixul, în special cel localizat între pedicele și MBG, contribuie la realizarea membranei de ultrafiltrare.

Structura podocitelor este susținută de un citoschelet format din microtubuli și microfilamente (actină, miozină-
II, α actinină-4 și vinculină). Filamentele de actină sunt conectate atât cu domeniul apical cât și cu cele bazal sau
bazo-lateral și se continuă longitudinal de-a lungul fiecărui pedicel.

Conectarea citoscheletului cu MBG implică podocitul în asigurarea suportului structural al capilarelor

glomerulare iar asocierea sa cu miozină, sinaptopodină și CD2AP permite modificarea formei pedicelelor și
variația dimensiunilor fantelor de filtrare, implicit a selectivității filtrării glomerulare.

Podocitele prezinta un glicocalix bogat. Podocalixina este constituentul major al glicocalixului podocitelor iar
expresia ei este reglată de factorul de trasncripție nucleară WT-1 ( Wilms' tumor suppressor gene). WT-1,
marker pentru podocyte, are un rol important în dezvoltarea embrionară a rinichiului iar expresia lui în
podocitele adulte este esențială pentru buna funcționare a barierei de filtrare glomerulare.
60. Membrana bazala glomerulara
MEMBRANA BAZALĂ GLOMERULARĂ (MBG) are o grosime de 250-300 nm (grosimea sa variază cu vârsta si
sexul). MBG este singura structură continuă din peretele capilar şi este realizată prin fuziunea membranei
bazale a endoteliului glomerular cu membrana bazală a podocitului.
La microscopul electronic se disting:
 un strat intern, spre capilar (lamina rara internă)
 un strat dens, mijlociu (lamina densa)
 un strat extern, spre podocite (lamina rara externă)

Lamina rara, internă şi externă, conţine heparan sulfat (substanţă polianionică ce restricționează pasajul
moleculelor încarcate negativ). Heparan sulfatul realizează o rețea cu ochiuri de aprox 60 nm cu rol în filtrare,
împiedică trecerea proteinelor încărcate negativ prin membrana bazală.

Lamina densa a MBG este constituită din laminină, entactină, proteoglicani, colagen IV. Colagenul IV formează 2
rețele distincte de heterohexameri: α1- α1-α2(IV) și α3-α4-α5(IV). Colagenul IV α3-α4- α5(IV) predomină în
MBG a rinichiul adult. MBG permite trecea moleculelor mai mici de 70Kda (sau 3,5 nm diametru).
MBG este continuă cu MB a capsulei Bowman la polul vascular.
În anumite boli, cum ar fi diabetul zaharat şi glomerulonefritele, filtrul glomerul este deficitar, devenind mult
mai permeabil pentru proteine care trec astfel în urină (proteinurie) .

61. Corpusculul renal

CORPUSCULUL RENAL (MALPIGHI) este o structură vasculo-epitelială. Corpusculii renali Malpighi sunt structuri
situate exclusiv în corticală, au formă sferică cu diametrul de 200-300 μm.

Corpusculul renal Malpighi este format dintr-un ghem de capilare (glomerulul renal), conţinut într-o capsulă
epitelială cu pereţi dubli, capsula Bowman. Frecvent, pentru că este mai ușor în practica medicală, se folosește
termenul de glomerul renal pentru a desemna corpusculul renal Malpighi cu toate elementele sale.

La nivelul glomerulului are loc ultrafiltrarea plasmei sanguine printr-o structură complexa numită membrană de
ultrafiltrare. Procesul de ultrafiltrare este favorizat de o presiune hidrostatică mare la nivelul capilarelor
glomerulare (glomerulii realizează o suprafaţă de filtrare mare). Filtratul glomerular (plasmă deproteinizată) are
o compoziţie chimică asemănătoare plasmei sanguine, dar nu conţine celule și foarte puține proteine (mici de
albuline plasmatice). Filtratul glomerular total este de 170-200 litri pe zi, din care peste 85% se resoarbe la
nivelul tubului urinifer, astfel încât zilnic se elimină 1,5-2 litri de urină.

Fiecare corpuscul renal are 2 poli:

→ pol vascular, prin care pătrunde arteriola aferentă şi iese arteriola eferentă din glomerul
→ pol urinar, prin care spațiul urinar al capsulei Bowman se continuă cu lumenul tubului contort
proximal.

CAPSULA BOWMAN (CB) este o invaginaţie a capătului proximal al nefronului ce delimitează o cavitate care
conţine ghemul capilar. CB este constituită din două foiţe:
→ foiţa parietală sau externă, care delimitează corpusculul renal. Foiţa parietală este reprezentată
de un epiteliu simplu pavimentos, situat pe o membrană bazală groasă (1,2 1,5μm).
→ foiţa viscerală sau internă, care se mulează pe capilarele glomerulare, intrând în alcătuirea
barierei filtrante glomerulare. Foiţa viscerală este formată din celule epiteliale modificate încă din
timpul dezvoltării embrionare - podocite.
 Între cele două foiţe ale CB există un spațiu virtual - spaţiul urinar - unde se acumulează ultrafiltratul
glomerular (urina primară). Spațiul urinar comunică prin polul urinar cu lumenul tubului proximal.

A – CORPUSCUL RENAL
B – TUB CONTORT PROXIMAL
C – TUB CONTORT DISTAL
D – APARAT JUXTAGLOMERULAR
1. membrană bazală
2. epiteliul parietal al capsulei Bowman
3. epiteliul visceral al capsulei Bowman
3a. pedicele (ale podocitelor)
3b. podocite (corp celular)
4. spațiul urinar Bowman
5a. Mezangiul - intraglomerular
5b. Mezangiul - extraglomerular
6. celule granulare (juxtaglomerulare)
7. macula densa
8. celule musculare vasculare
9. arteriola aferentă
10. capilare glomerulare
11. arteriola eferentă

GLOMERULUL (latină glomus – ghem) este alcătuit dintr-un ghem de capilare, provenite din arteriola aferentă,
care se divide în hilul corpusculului renal în 4 -0 8 ramuri primare, din care se desprind apoi anse capilarele
glomerulare (10-20 până la 50). Capilarele tributare unei diviziuni a arteriolei aferente formează un lobul
glomerular, dar lobulația este evidentă doar în condiții patologice. Capilarele glomerulare se reunesc la polul
vascular pentru a forma arteriola eferentă ce părăsește CB prin polul vascular. Capilarizarea se face în jurul unor
axe mezangiale - formate de celule musculare modificate numite celule mezangiale și matrice extracelulară
mezangială.

Acest tip de microvascularizație, arteriolă – capilar – arteriolă, este specific glomerulului și funcției sale de
ultrafiltrare. Gradientul de presiunea hidrostatică între lumenul capilarului glomerular și spațiul urinar este mai
mare decât în capilarele din alte teritorii (40-60 mmHg în capilarele glomerulare comparativ cu 25 30 mmHg în
alte teritorii capilare) și poate fi reglat prin modificarea stării contractile a celulelor musculare netede ale
arteriolelor aferentă și eferentă și a celulelor mezangiale.

62. Organizarea membrane de ultrafiltrare

MEMBRANA FILTRANTĂ GLOMERULARĂ (membrana de ultrafiltrare) - este o barieră sânge- urină cu
selectivitate specifică. Membrana de ultrafiltrare este formată, pornind dinspre lumenul capilar spre spațiul
urinar al capsulei Bowman, din:
• endoteliu capilarului glomerular, fenestrat (pori mari fără diafragm, 60-100 nm în diametru),
• membrană bazală glomerulară (MBG) (groasă, 250-300nm),
• diafragmele de filtrare dintre pedicelele podocitelor (lungi și înguste 25-30 nm) – joncțiuni
specializate între podocite,

În funcția de ultrafiltrare a plasmei a membranei filtrante un rol important îl joacă și:

• glicocalixul luminal al endoteliului glomerular care acoperă și fenestrele, și

• glicocalixul podocitelor dintre pedicele și MBG (component principal podocalixina).
La nivelul membranei filtrante are loc ultrafiltrarea plasmei și formarea urinei primare (plasmă deproteinizată,
izotonă). Ultrafiltratul glomerular conține apă, glucoză, aminoacizi, vitamine, ioni, uree, hormoni, cetone și
cantități foarte mici de proteine.

Fenestrele endoteliului capilarului glomerular blochează celulele sanguine și trombocitele. MBG restricționează
proteinele mari și unii anioni organici. Diafragmele fantei de filtrare între pedicele restricționa unele proteine
mici și anioni organici.

63. Aparatul juxta-glomerular

APARATUL JUXTAGLOMERULAR (AJG) situat la polul vascular al corpusculului renal este delimitat și format din
arteriola aferentă, arteriola eferentă și un segment specializat al tubului contort distal (macula densa). Această
zonă este bogat inervată de fibre adrenergice.

Celulele specifice AJG sunt celule musculare netede modificate:

❖ celulele granulare - producătoare de renină sunt concentrate în peretele arteriolei aferente, dar
se găsesc în număr mic şi în peretele arteriolei eferente (PAS+). Ultrastructural aceste celule sunt
asemănătoare celulelor mioepiteliale înalt specializate, conţinând filamente contractile și granule
neuroendocrine de două tipuri: tip I de formă neregulată care conţin corpi cristalini romboidali
(protogranule) consideraţi a fi precursorii altor tipuri de granule și tip II, mai mari, sferice,
uniform electronodense delimitate de o endomembrană incert definită, considerate a fi granule
mature secretoare de renină.
❖ celule mezangiale extraglomerulare - lacisul sau sau pernuţa polară - ocupă interiorul
triunghiului a carui bază este macula densa iar laturile sunt cele două arteriole, aferentă şi
eferentă. La vârful triunghiului, celulele lacisului se continuă cu mezangiul glomerular.

Membrana bazală a epiteliului TCD care formează macula densa este foarte subţire, se insinuează printre
celulele AJG, venind în raport cu ele. Celulele maculei densa au rol de osmoreceptor (un cotransportor pentru
Na-K-Cl).

La concentraţii scăzute de sodiu, recepţionate la acest nivel, sunt stimulate celulele secretoare de renină și este
determinată contracție celulelor mezangiale extraglomerulare prin creșterea concentrației de Ca2+ intracelular.
Comunicarea intercelulară între macula densa şi aparatul juxtaglomerular asigură funcţia de autoreglare a
debitului sanguin renal și controlează rata de ultrafiltrare glomerulară.

Renina acţionează asupra unei proteine plasmatice, angiotensinogenul, pe care îl transformă în angiotensina I.
Sub acţiunea unei enzime de conversie, angiotensina I devine angiotensină II, substanţă vasoconstrictoare, care
influenţează tonusul vascular pe de o parte, pe de altă parte stimulează secreţia de aldosteron, care determină
retenţia de sodiu la nivelul TCD. Sodiul reţinut duce la creşterea volumului sanguin circulant, factor care
împreună cu arterioloconstricţia determinată de angiotensina II, contribuie la creşterea presiunii arteriale.
Excesul de sodiu scade secreţia de renină în sânge, cu inhibarea secreţiei de aldosteron şi creşterea
concentraţiei de sodiu în urină.
64. Nefrocitele
TUBUL URINIFER este alcătuit din 3 segmente:
• tubul proximal,
• intermediar (ansa Henle) şi
• tubul distal.

Porţiunea tubulară a nefronului are o lungime de aproximativ 40 mm, un traiect sinuos în segmentele proximal și
distal.
Celulele epiteliale ale nefronului tubular se numesc nefrocite. Nefrocitele sunt conectate prin complexe
joncționale (zonula ocludens, zonula adhaerens, desmozomi - macula adhaerens), au pol apical și pol
laterobazal și sunt situate pe o membrană bazală.

TUBUL PROXIMAL
Lumenul tubului proximal este delimitat de un epiteliu simplu cilindric, format din 3-6 celule/secțiune
transversală:
→ celule cubice, au nucleii rotunzi, cu nucleol vizibil, citoplasma intens eozinofilă, granulară, bogată
în mitocondrii, aparat Golgi, lizozomi și peroxizomi.
→ la polul apical aceste celule au numeroși microvili (aspect optic de margine în perie) care măresc
suprafaţa de resorbţie. La nivelul marginii în perie se găsesc: ATP-aza (Na+/K+ ATPaza), fosfataza
alcalina, peptidaze, canale ionice, H+ peptide cotransporter, SGLT 2 (Na+ glucose cotransporter),
receptori pentru proteine, etc. La nivelul TCP se resorb glucoza (100%), amioacizi (98%).
→ polul bazal are numeroase pliuri (labirint bazal) formate de invaginări ale membranei plasmatice,
care formează compartimente în care se localizează mitocondriile dispuse uneori în coloane
paralele cu axul lung al celulei. La acet nivel sunt localizate numeroasi transportori (GLUT2,
transportori pentru aminoacizi, canale ionice, etc).
→ pe feţele laterale, între nefrocite sunt complexe joncţionale de solidarizare şi interdigitaţii,
datorită cărora limitele intercelulare apar neclare în microscopie optică.

La nivelul nefrocitelor TCP se produce hidroxilare secundară a vitaminei D3 care devine activă și este implicată în
menținerea calcemiei.
Segmentul drept al al tubului proximal este scurt și este numit și segmentul gros descendent al ansei Henle. Nu
este specializat pentru absorbție, prezintă celule mai scunde, numărul microvililor și al mitocondriilor este mai
scăzut decât în TCP.

SEGMENTUL INTERMEDIAR - ansa Henle, în formă de ansă („U”)

Cele 2 brațe ale ansei au permeabilitate diferită.

Se descriu mai multe tipuri de nefrocite la nivelul ansei Henle:

→ tipul I de nefrocite se găsesc în porţiunile descendente şi ascendente ale nefronilor cu ansa Henle
scurtă. Celulele sunt pavimentoase, citoplasma prezintă câteva organite comune, iar
interdigitaţiile sunt foarte reduse.
→ tipul II de nefrocite se găsesc în porţiunea descendentă a nefronilor cu ansa Henle lungă, nefroni
situaţi în labirintul cortical. Aceste celule sunt cubice, citoplasma conţine organite mai multe. La
polul apical, celulele prezintă rari microvili. Feţele laterale ale celulelor prezintă interdigitaţii.
→ tipul III de nefrocite se întâlnesc în porţiunea descendentă a ansei Henle, situată în medulara
profundă. Celulele sunt pavimentoase, prezină puţini microvili la polul apical iar interdigitaţiile
sunt absente.
→ tipul IV de nefrocite se identifică la nivelul porţiunii ascendente terminale a ansei Henle a
nefronilor juxtamedulari. Sunt celule pavimentoase, fără microvili, cu puține organite.
Rolul celor patru tipuri celulare nu este pe deplin elucidat. Ansa Henle participă la procesele de schimb
contracurent, care duc la concentrarea urinei. Diferenţele morfologice reprezentate de microvili, mitocondrii şi
interdigitaţii, reflectă cel mai probabil, rolul activ sau pasiv al acestor celule în procesul concentrării urinei.

La nivelul segmentul gros ascendent al ansei Henle se sintetizează uromodulina (proteina Tamm- Horsfall) care
influențează reabsorbția NaCl, inhibă agregarea cristalelor de oxalat de calciu, protejează sistemul urinar de
infecții.

TUBUL DISTAL

TCD are 30 μm diametru luminal, delimitat de un rând de 12-14 nefrocite, mai mici decât în TCP, situate pe
membrana bazală. Nu au margine în perie la polul apical (doar rari microvili) de aceea, pe secţiuni histologice,
lumenul TCD apare neted şi aparent mai larg decât lumenul TCP. Citoplasma, mai slab eozinofilă (aparent mai
puține mictocondrii decât TCP) şi mai clară conţine mai puţine organite, dar bogată în fosfază alcalină. Nucleul
este rotund eucromatic cu nucleol vizibil.

Tubul distal are un segment specializat – macula densa, segmentul terminal al porțiunii drepte – care se
poziționează la polul vascular al corpusculului renal, între arteriola aferentă și arteriola eferentă, participînd la
formarea aparatului juxtaglomerular. La nivelul maculei densa epiteliul cubic al TCD devine mai înalt (nefrocite
columnare), cu nucleul situat apical iar membrana bazala se subțiază.

TUBII COLECTORI

Tubii colectori şi ductele colectoare prezintă două tipuri de celule:

1. Celulele principale - clare, sunt cele mai numeroase. Celulele prezintă interdigitaţii cu celulele
vecine. La polul apical se evidenţiază un cil şi câţiva microvili. În citoplasmă, aceste celule conţin
rare mitocondrii. Celulele conţin canale de apă reprezentate de AQP-2 (aquaporine, reglate de
ADH – hormon antidiuretic), care asigură permeabilitate tubilor colectori. AQP 3 şi 4 sunt
prezente în membranele bazo-laterale. Prezintă numerosi receptori pentru mineralocortocoizi
(țintă pentru aldosteron). Celulele principale sunt cele asupra cărora acționează aldosteronul
(crește resorbția Na+ și secreția K+) și ADH (mutații ale AQP2, responsabile de resorbția apei sub
acțiunea ADH, produc diabet insipid nefrogen congenital).
2. Celulele intercalate - întunecate, mai puţin numeroase, conţin numeroase mitocondrii, ceea ce
conferă aspectul mai întunecat. La polul apical, celulele au microvili. Nu prezintă labirint bazal dar
au interdigitaţii cu celulele vecine. Ele sunt specializate în secreția activă de H+ (celule intercalate
alfa) și bicarbonat (celule intercalate beta) în lumenul tubilor colectori.

65. Vascularizatia rinichiului: particularitati

VASCULARIZAŢIA RINICHIULUI

Rinichii primesc aprox. 25% din volumul sangvin (1L/minut). Sângele este circulat complet prin rinichi în 5
minute. Aproximativ 95% din sângele care trece prin rinichi se găseşte în corticală şi doar 5% în medulară.

Fiecare rinichi este vascularizat de artera renală, ramuri ale aortei abdominale. Artera renală se divide în mai
multe ramuri la intrarea în hil – arterele segmentare renale, situate în sinusul renal. Fiecare ramură se divide la
rândul său în arterele interlobare care trec printre piramidele renale Malpighi, au traiect ascendent pînă la baza
piramidelor.
La joncţiunea cortico-medulară arterele interlobare dau naştere arterelor arcuate care urmăresc baza
piramidelor. De la ele pleacă arterele interlobulare care pătrund în labirintul cortical la distanţe egale de razele
medulare, ajungând la capsula renală.
De-a lungul arterelor interlobulare se desprind arteriolele aferente. Acestea intră într-un spațiu sferic delimitat
de capătul proximal al tubilor (capsula Bowman) şi formează un ghem de capilare cunoscute sub numele de
capilare glomerulare (glomerul renal). Capilarele glomerulare formează anse ce se reunesc la polul vascular
formând arteriola eferentă.

❖ Arteriolele eferente care drenează glomerulii superficiali (corticali) sunt scurte și se capilarizează
formând o reţea capilară peritubulară în corticală. Aceste capilare vor drena sângele din corticala
superficială în venele corticale superficiale, venele stelate și apoi în vele interlobulare.
❖ Din arteriolele eferente ale glomerulilor juxtamedulari se desprind câteva arteriole drepte
descendente care merg paralel cu segmentele drepte ale tubilor. Arteriolele drepte descendente
coboară în medulară (pot merge până la nivelul papilei renale) unde, formează o ansă şi devin
ascendente ca venule drepte. Arteriolele drepte și venulele drepte formează vasa recta.

Din arteriolele eferente drepte se desprind plexuri capilare peritubulare (fenestrate) ce deservesc medulara.
Aceste capilare drenează în venele arcuate și interlobare.

Vascularizația venoasă are o traiectorie paralelă cu cea arterială. Venele renale părăsesc rinichiul prin hil și se
deschid în vena cavă inferioară.
NB.
Glomerulul este o rețea capilară situată între două arteriole: arteriola aferentă și arteriola eferentă.
Arteriola eferentă realizează un sistem port arterial, între capilarele glomerulare și capilarele peritubulare.
Circulaţia renală este de tip terminal, nu există legături anastomotice între arterele interlobare, arcuate
şi interlobulare, obliterarea lor determinând necroza parenchimului renal deservit.
Sângele capilarelor peritubulare (postglomerular), este bogat în coloizi, are o presiune coloid osmotică
mare, ceea ce favorizează resorbţia apei din lumenul tubular.

SISTEMUL LIMFATIC RENAL

→ sistem primar – limfaticele încep din adventicea arterelor interlobulare și dreneza limfa prin hilul
renal în nodulii limfatici paraaortici,
→ sistem secundar – drenează cortexul superficial prin capsula renală.

66. Caile urinare excretorii + 67. Vezica urinara

CAILE EXCRETOARE URINARE sunt formate din:

• sistemul pielocaliceal în care se varsă ductele colectoare Belini prin orificiile papilare în calicele
urinare minore şi apoi în calicele majore
• pelvisul renal (bazinetul) preia urina de la nivelul calicelor, la nivelul hilului renal se continuă cu
ureterul
• ureterul, un conduct muscular lung care conduce urina spre vezica urinară
• vezica urinară, rezervor între micțiuni
• uretra prin care urina este eliminată la exterior

URETERUL este un conduct lung, 25 cm, cu lumen stelat şi perete format din trei tunici:
• Mucoasa
→ uroteliu
→ lamina propria sau corion cu fibre conjunctive si elastice, vase sanguine şi limfocite
• Musculara – celule musculare netede dispuse în straturi:
→ strat intern, longitudinal
→ strat extern, circular
→ start longitudinal suplimentar în segmentul inferior
• Adventicea este formată din ţesut conjunctiv elastic, cu vase şi nervi.
VEZICA URINARĂ este un organ cavitar format din trei tunici:
• Mucoasa prezintă falduri
→ uroteliu si
→ corion fibroelastic, bogat in vase si nervi, limfocite
În vecinătatea orificiului intern al uretrei se pot observa glande mucoase.
• Musculara numită şi muşchiul detrusor vezical 3 straturi (conține numeroase fibre nervoase)
→ intern, longitudinal în continuarea celui al ureterului
→ mijlociu, circular sau plexiform, continuu cu stratul circular al ureterului; din acest strat se
formează sfincterul circular intern al uretrei
→ extern, longitudinal
• Adventicea - țesut conjunctiv lax, bogat vascularizat și inervat, celule adipoase

URETRA
Uretra este un conduct muscular prin care urina ajunge din vezica urinară la exterior; la sexul
masculin îndeplineşte şi un rol în reproducere fiind implicată în procesul de ejaculare.
Uretra masculină are trei 3 porţiuni:
• prostatică care se întinde de la gâtul vezicii urinare, în interiorul prostatei.
• membranoasă - scurtă şi îngustă, strabate diafragmul urogenital este înconjurată de sfincterul
uretral extern voluntar.
• cavernoasa (peniană) este portiunea cea mai lungă a uretrei masculine şi este înconjurată de
corpul spongios; se deschide la exterior prin meatul urinar.
Mucoasa este alcătuită dintr-un epiteliu cu structură diferită în cele trei segmente ale uretrei
masculine:
• porţiunea prostatică prezintă uroteliu (mucoasa are pliuri numite lacunele Morgagni în care se
deschid glandele Littre din mucoasă),
• porţiunea membranoasă prezintă epiteliu pseudostratificat cilindric sau cilindric stratificat (în
mucoasa profundă se observă glandele bulbo-uretrale Cowper –tubulo-alveolare şi mucoase)
• porţiunea spongioasă prezintă variații ale tipului epiteliu: pseudostratificat, stratificat cilindric şi
pavimentos nekeratinizat în porțiunea terminală.

Corionul mucoasei este fibroelastic și bogat vascularizat având un plex venos bine dezvoltat. Musculara
conţine fibre musculare netede dispuse întrun strat intern cu dispoziţie longitudinală şi strat extern cu
dispoziţie circulară din care se formează sfincterul intern al uretrei, involuntar.

Uretra feminină – este mai scurtă (3-5 cm) şi mai simplă ca structură faţă de cea masculină. Porţiunea
iniţială a uretrei prezintă uroteliu, cea mijlocie are epiteliu cilindric stratificat sau pseudostratificat,
epiteliul segmentului terminal este pavimentos necheratinizat. Lamina propria este bogat în fibre elastice
şi conţine un plex venos. Tunicile musculara și adventicea sunt similare uretrei masculine.
69. Histofiziologia neuronilor hipotalamici secretori de peptide posthipofizare

Hipotalamusul:
→ este o componenta a diencefalului
→ substanta cenusie formeaza nucleii hipotalamici
→ o parte dintre neuroni capata functie endocrina → neuroni hipotalamici secretori (isi pastreaza si functia
nervoasa)
Neuronii hipotalamici secretori: aspect MO si ME
→ aparat de sinteză proteică mult mai bine dezvoltat => corpusculi Nissl numeroși
→ numeroși microtubuli (componentă de citoschelet) – rol în transportul produsului de
sinteză
→ au granule de secreție (dovada activității de sinteza și secretie)
→ se numesc neuroni peptidergici (deoarece toate substanțele pe care le
produc, cu excepția dopaminei sunt peptide)

Neuronii secretori hipotalamici sunt clasificați în funcție de dimensiuni în:

 Magnocelulari (mai mari) ce sunt conectați cu lobul posterior hipofizar
 Parvocelulari (mai mici) ce sunt conectați cu lobul anterior hipofizar

a. Neuroni magnocelulari → conectati cu lobul posterior hipofizar

→ se afla in nucleii supraoptic si paraventricular
→ sunt neuroni multipolari, cu un corp celular de cca 25 de microni
→ contin granule de secretie de 160-200 nm
→ axoni lungi si nemielinizati
→ butonii terminali nu formeaza sinapse chimice, ci vin in raport apropiat cu vase sangvine
→ prezinta dilatatii numite corpi Herring (la acest nivel sunt stocate granule secretie, dar si organite in numar
mic)
→ majoritatea axonilor ajung in lobul posterior hipofizar
→ tractul supraoptico-hipofizar;
→ tractul paraventriculo-hipofizar
→ exista cativa axoni care se indreapta catre alte regiuni ale hipotalamusului;
→ axonii formeaza tractul hipotalamo-hipofizar
→ hormoni sintetizati: ADH si oxitocina (nonapeptide)
 Sunt peptide posthipofizare/ neurohormoni hipotalamici efectori
 Nucleul supraoptic secreta cantitati egale din cei 2 hormoni
 Nucleul paraventricular secreta mai multa oxitocina
 Granula de secretie contine si proteina de transport (neurofizina)→ inainte de eliberare, o proteaza separa
hormonul de neurofizina, iar descarcarea in sange se face sub forma libera
 Eliberarea se face prin generarea PA de catre neuronii secretori→ se deschid canale de Ca

La om:
→ in nc. paraventricular: mai multa oxitocina
→ in nc. supraoptic: in mod egal ADH si OXITOCINA
Potentiale de actiune generate in pericarionii neuronilor secretori - exocitoza dependenta de Ca
70. Histofiziologia neuronilor hipotalamici secretori de peptide hipofizotrope
Hipotalamusul:
→ este o componenta a diencefalului
→ substanta cenusie formeaza nucleii hipotalamici
→ o parte dintre neuroni capata functie endocrina → neuroni hipotalamici secretori (isi pastreaza si functia
nervoasa)

Neuronii hipotalamici secretori: aspect MO si ME

→ aparat de sinteză proteică mult mai bine dezvoltat => corpusculi Nissl numeroși
→ numeroși microtubuli (componentă de citoschelet) – rol în transportul produsului de
sinteză
→ au granule de secreție (dovada activității de sint și secr)
→ se numesc neuroni peptidergici (deoarece toate substanțele pe care le
produc, cu excepția dopaminei sunt peptide)

Neuronii secretori hipotalamici sunt clasificați în funcție de dimensiuni în:

 Magnocelulari (mai mari) ce sunt conectați cu lobul posterior hipofizar
 Parvocelulari (mai mici) ce sunt conectați cu lobul anterior hipofizar

b. Neuroni parvocelulari → conectati cu lobul anterior hipofizar

→ se afla in aria hipofiziotropa = hipotalamus medio-bazal, care contine mai multi nuclei:
 arcuat
 ventro-medial
 dorso-medial
 periventricular
 paraventricular
→ sunt neuroni multipolari, cu un corp celular de circa 15 microni
→ granule de secretie de cca 100-110 nm
→ axoni scurti, amielinici, nu formeaza sinapse → formeaza conexiuni neuro-vasculare cu capilare fenestrate
gasite in eminenta mediana (plex capilar primar)
▪ La acest nivel secreta peptide hipofiziotrope → neurohormoni de eliberare (RH) si de inhibare (IH)
→ cativa axoni se indreapta catre peretele ventriculului III (ventriculul III este un loc de “stocare extracelulara” a
peptidelor hipofiziotrope)
→ Descarca hormoni in LCR, hormoni care ulterior, prin tanicite, sunt cedati capilarelor din eminenta mediana
→ reglarea activitatii secretorii se face prin feedback negativ
71. Organizarea sistemului vascular
Vascularizatia complexului hipotalamo-hipofizar → realizata de arterele hipofizare inferioara si superioara din artera
carotida interna
1. Reteaua posthipofizara: art. hipofizara inferioara da o retea de capilare fenestrate
2. Reteaua adenohipofizo-hipotalamica: artera hipofizara superioara da 2 ramuri, una anterioara si alta
posterioara, ce formeaza sisteme port

Sisteme port (pot fi strabatute atat ascendent, cat si descendent):

→ din ramurile arterei hipofizare superioare se formeaza plexul capilar primar din sistemul port lung → vene
porte lungi → plex capilar secundar
→ din art. hipofizara superioara, o ramura coboara si intra in pars distalis, unde se anastomozeaza cu un ram din
hipofizara inferioara → retea capilara primara din sistemul port scurt → vene → plexul capilar secundar al
sistemului port lung

72. Organizarea sistemului vascular port hipotalamo-hipofizar si semnificatia lui

functionala
→ Asigurată de arterele hipofizare (superioară și inferioară) ce provin din carotida internă, superioara putând
proveni și din alte artere

→ La nivelul acestui complex, se formează rețele

Rețeaua posthipofizară:
 Provine din A. hipofizară inf. ce va pătrunde în pars nervosa, vascularizând-o
 Dupa ce emite ramuri, se continuă cu o rețea de capilare fenestrate ce se continuă cu
venule ce formează vene tributare sinusurilor durei mater
 Capilarele fenestrate vin în raport cu butonii terminali ai neuronilor din nucleii SOP și PV

Rețeaua hipotalamo-adenohipofizară:
 Provine din A. hipofizară superioara și vascularizează:
❖Eminența mediană
❖ Tija pituitară
❖ Pars tuberalis
 Rețeaua formează – 2 sisteme de tip port (i.e. vene precedate și urmate de capilare: capilar-vena-capilar) la
nivelul conexiunii hipotalamo-hipofizare: lung și scurt

❖ A hipofizară sup. formează o ramură ant. și una post.

❖ Fiecare ramură formează o rețea de capilare de tip fenestrat, această rețea se află în dreptul eminenței
mediane și constituie plex capilar primar al sistemului port lung, fiind capilarele care vin în contact cu axonii nn.
parvocelulari (deci, aici vor fi descărcați neurohormonii de stimulare și de inhibare)
❖ Plexul capilar primar se continuă cu vene portale lungi care ajung în pars distalis, recapilarizează și fm. cea
de-a doua rețea a sist port: plex capilar secundar adenohipofizar format din capilare de tip sinusoid

➢ Ramura anterioară a a. hipofiz. sup. emite artera trabeculară ce coboară anterior de tija pituitară și pătrunde în
pars distalis
❖ Apoi, ea se anastomozează cu o ramură din a. hipofizară inf. și formează o rețea capilară la baza
infundibulului => plex capilar primar al sistemului port scurt
❖ Plexul primar se continuă cu vene portale scurte
❖ Venele portale scurte se recapilarizează => plex capilar secundar al sistemului port scurt

➢Sistemele pot fi parcurse atat descendent (sens prin care sunt vehiculați neurohormonii spre
adenohipofiză realizându-se controlul neuronilor parvocelulari asupra funcției endocrine a adenohipofizei), cât și
ascendent (prin sistemul port scurt – rol în feedbackul scurt hipofizo-hipotalamic)
73. Tipuri celulare din adenohipofiza
Adenohipofiza (lobul anterior)
MO: predominant celulara (celule endocrine epiteliale cu secretie proteica/glicoproteica)
Organizare:
 cuiburi sau cordoane (uneori foliculi)
 retea fina de fibre reticulare
 vase sangvine (plexul capilar secundar)

a. Pars distalis
Coloratie HE:
→ celule cromofile: acidofile si bazofile
→ celule cromofobe
Coloratie PAS:
→ PAS+: bazofile
→ PAS-: acidofile
Tipuri de celule:
1. Celule granulare (endocrine)
• Somatotrope (acidofile, PAS-): 50%, secreta STH (GH) → celulele sunt localizate pe partile laterale ale pars
distalis
• Lactotrope (acidofile, PAS-): 15-20%, secreta PRL (aceste celule se inmultesc in sarcina) → sunt localizate pe
partile laterale ale pars distalis
• Corticotrope (bazofile, PAS+): 15-20%, secreta proopiomelanocortina POMC → localizate median si posterior
• Gonadotrope (bazofile, PAS+): 10%, secreta FSH & LH
• Tireotrope (bazofile, PAS+): 5%, secreta TSH → localizate median si anterior

2. Celule agranulare (populatie celulara heterogena)→ celule foliculo-stelate, cromofobe

→ prelungirile lor inconjoara celulele adiacente de tip endocrin
→ formeaza foliculi/cuiburi
→ formeaza un citoreticul in care celulele comunica prin jonctiuni gap
→ au activitate fagocitara
→ au activitate secretorie → factori de crestere, citokine
→ sunt celule stem progenitoare
→ formeaza retea care transmite semnale din pars tuberalis spre pars distalis, regland eliberarea hormonilor
din pars distalis

b. Pars intermedia
→ infiltrare bazofila a lobului posterior
→ tipuri celulare: bazofile/cromofobe
→ celulele sunt organizate sub forma de cordoane sau foliculi cu coloid (resturi din punga Ratke)
→ rol: pozitive pentru subunitati POMC

c. Pars tuberalis
→ zona bine vascularizata
→ organizata in cuiburi/foliculi
→ celule bazofile → cele mai mici celule ale adenohipofizei
→ produce: gonadotropi, ACTH
74. Neurohipofiza
Lobul posterior (+ vezi si neuronii magnocelulari)
→ este o extensie a SNC care stocheaza si elibereaza produsii de sinteza ai hipotalamusului
→ structura predominant fibrilara
→ contine fibre nervoase amielinice bogate in microtubuli din nucleii supraoptic si paraventricular cu directie
paralela cu tija pituitara
→ celule:
▪ pituicite (astrocite protoplasmatice, 25%)
• nucleu oval, eucromatic
• citoschelet cu filamente intermediare de GFAP (glial fibrillary acidic protein)
• raport apropiat cu capilarele
• au prelungiri care inconjoara terminatiile nervoase
• au un rol de suport similar cu cel al astrocitelor din SNC
▪ microglii
▪ celule conjunctive (mai ales fibroblaste)
→ retea de capilare fenestrate

Hipotalamusul endocrin contine:

a. Neuroni magnocelulari → conectati cu lobul posterior hipofizar
→ se afla in nucleii supraoptic si paraventricular
→ sunt neuroni multipolari, cu un corp celular de cca 25 de microni
→ contin granule de secretie de 160-200 nm
→ axoni lungi si nemielinizati
→ butonii terminali nu formeaza sinapse chimice, ci vin in raport apropiat cu vase sangvine
→ prezinta dilatatii numite corpi Herring (la acest nivel sunt stocate granule secretie, dar si organite in numar
mic)
→ majoritatea axonilor ajung in lobul posterior hipofizar
 tractul supraoptico-hipofizar
 tractul paraventriculo-hipofizar
 exista cativa axoni care se indreapta catre alte regiuni ale hipotalamusului
→ axonii formeaza tractul hipotalamo-hipofizar
→ hormoni sintetizati: ADH si oxitocina (nonapeptide)
 Sunt peptide posthipofizare/neurohormoni hipotalamici efectori
 Nucleul supraoptic secreta cantitati egale din cei 2 hormoni
 Nucleul paraventricular secreta mai multa oxitocina
 Granula de secretie contine si proteina de transport (neurofizina) → inainte de eliberare, o proteaza separa
hormonul de neurofizina, iar descarcarea in sange se face sub forma libera
 Eliberarea se face prin generarea PA de catre neuronii secretori → se deschid canale de Ca

La om:
-in nc. paraventricular: mai multa oxitocina
-in nc. supraoptic: in mod egal ADH si OXITOCINA
Potentiale de actiune generate in pericarionii neuronilor secretori - exocitoza dependenta de Ca
75. Glanda pineala - organizare histologica si modificari in raport cu varsta
individului
EPIFIZA:
→ involueaza dupa pubertate
→ are raport superior cu corpul calos si inferior cu coliculii cvadrigemeni superiori
→ este atasata de tavanul ventriculului III printr-o tija numita habenula
→ foarte mica, comparata cu dimensiunile unui bob de mazare (150 mg)
→ initial, aceasta invaginare comunica cu VIII→ ulterior comunicarea se inchide, ramane doar o prelungire a VIII
spre baza glandei → reces pineal
→ este o glanda incapsulata → capsula subtire din ingrosarea piei mater trimite spre interior septuri fine ce
realizeaza o compartimentare incompleta
→ !!! cel mai important flux sangvin din tot sistemul endocrin
→ celulele se organizeaza sub forma de cordoane sau cuiburi
→ bine inervata, inervatia intervine in controlul secretiei epifizare → fibre simpatice postganglionare amielinice
care provin din ganglionul cervical superior
→ conexiuni nervoase directe prin fibre mielinice cu SNC (hipocamp)
→ odata cu inaintarea in varsta, apar o serie de modificari:
 cresterea cantitativa a tesutului conjunctiv fibros care intra in alcatuirea septurilor (septurile se ingroasa,
cresc in lungime, lobulatia devine mai evidenta)
 pot aparea formatiuni chistice, concretiuni calcare (nisip cerebral/corpora arenacea/corpi
psamoma/acervulus cerebri → denumiri echivalente)
• concretiunile pot aparea in plin parenchim sau perivascular
• concretiunile sunt vizibile inca din copilarie; odata cu varsta, cresc numeric si in dimensiuni
• se pare ca prezenta concretiunilor nu afecteaza activitatea endocrina a glandei; sunt depozite de Ca si Mg
care se depun sub forma unor inele concentrice in jurul unui material proteic bazofil
• concretiunile calcare sunt folosite ca reper in radiologie sau CT/RMN, sunt radioopace, se observa cu
usurinta; aceasta glanda este dispusa in centrul craniului → este folosita ca reper

76. Pinealocite - M.O., M.E., functii

1. Pinealocite
→ aproximativ 95% din volumul glandei
→ considerate neuroni modificati, nu au corpi Nissl
→ se specializeaza pentru secretie de amine si polipeptide mici
→ MO:
• in HE, nucleul este inconjurat de putina citoplasma moderat bazofila, nucleul asemanator cu cel neuronal, de
foarte multe ori se observa o indentatie adanca - nucleul invaginat cu nucleol evident
• in impregnare argentica: au procese citoplasmatice (2 sau mai multe) → prelungiri lungi, sinuoase, care se
termina in raport cu elemente vasculare, la acest nivel butonandu-se
• contin cantitati mari de incluziuni de glicogen, lipidice, pigmentare si lipofuscina (dupa pubertate)
→ ME:
• arata un aparat de sinteza proteica bine reprezentat, mai slab reprezentat complexul Golgi
• granule de secretie mici (100nm), pe care le vedem in prelungiri → principala componenta a granulelor este
serotonina
• au un citoschelet bine reprezentat
• numerosi microtubuli si microfilamente
• au structuri tubulare electronodense acoperite de vezicule si atasate de membrana (mai sunt intalnite doar
in retina si in urechea interna)
• posibil, participa la formarea unor sinapse in panglica
• dispuse la intamplare, inregistreaza o variatie numerica in raport cu intensitatea luminii (mai numeroase la
intuneric)
→ celulele au un continut mare de NAT (n-acetil-transferaza) si HOIMT (HO-indol-O-metiltransferaza), care intervin
in acetilarea si metilarea serotoninei → melatonina

Produc:
a. Indolamine → serotonina si melatonina
- melatonina este descarcata in mediul intern, nu si serotonina

b. Peptide → argininvasotocina si angiotensina I (+ multe altele)

Cel mai studiat produs de secretie a fost melatonina care si-a primit numele de la efectul asupra mormolocilor de
broasca → decolorarea tegumentului prin dispersia pigmentului melanic

Melatonina
 Cantitatea maxima este secretata la inceputul somnului
 Se considera ca poate avea multe efecte benefice asupra organismului
 Secretia sa atinge un maxim la pubertate, la adult este deja in cantitate foarte mica

Roluri:
 regleaza bioritmurile circadiene/sezoniere → hormon inductor de somn bun, profund, odihnitor
 contribuie la adaptarea la fusul orar
 alterarea raspunsului emotional la reducerea intensitatii luminii → melancolie sau chiar depresie
 coordonarea sistemului endocrin → inhibitor al axului hipotalamo-hipofizo-gonadal → efecte antigonadale si
antiovulatorii (actioneaza pe neuronii parvocelulari ce produc GnRH)
 efecte metabolice: efect hipoglicemiant
 intervine in reglarea sistemului imun (stimuleaza activitatea timusului)
 in culturi de celule tumorale se introduce melatonina → se observa efect antitumoral
 efect antioxidant
▪ elimina radicalii liberi (difuzeaza in toate celulele din corpul nostru si se ofera ca substrat de oxidare)
▪ dupa oxidare genereaza compusi stabili si nu noi radicali liberi - antioxidant de sacrificiu); acest efect
antioxidant este benefic in prevenirea unor boli degenerative ale sist nervos: Alzheimer, Parkinson
sau in incetinirea ritmului de imbatranire
77. Pineala si ritmurile biogene
Epifiza este unica prin localizare, in centrul geometric al craniului, chiar in spatele globilor oculari
Este prezenta pe toate treptele de evolutie a vertebratelor → modificare a rolului
• Vertebratele inferioare: glanda pineala are rol senzorial fotoreceptor, cu celule fotoreceptoare asemanatoare
celor retiniene. Acest rol este asigurat si de prezenta unei fante pe craniu prin care lumina trece si ajunge la
epifiza
• La pasari, rolul fotoreceptor diminua
• La mamifere, glanda pineala capata activitate endocrina

Pinealocitele deriva filogenetic din celule fotoreceptoare

→ glanda isi pastreaza fotoperiodicitatea functiei
→ activitatea secretorie este influentata de lumina din mediu; ca si MSR, actioneaza ca un traductor
neuroendocrin, convertind semnale senzoriale in semnale hormonale

Componenta nervoasa care controleaza activitatea epifizei

→ nucleul suprachiasmatic ce poseda o populatie neuronala dotata cu automatism, care descarca ritmic
impulsuri implicate in controlul ritmurilor noastre (Nucleul suprachiasmatic = ceasul intern al organismului nostru)
Glanda pineala si hipotalamusul realizeaza o unitate functionala prin care sunt controlate bioritmurile noastre

Are o inervatie importanta dpdv simpatic, ce se dezvolta mult la mamifere si o cupleaza cu retina prin intermediul
hipotalamulusui
La nivelul retinei: 2 sisteme fotoreceptoare
→ unul cu celule cu conuri si bastonase
→ unul care este conectat cu glanda epifiza (vezi ppt schema)

Retina
→ nucleu suprachiasmatic HT (tracturi retino-hipotalamic)
→ tract hipotalamo-spinal
→ neuron visceromotor din coarnele laterale medulare
→ ggl cervical superior
→ fibra postggl ce ajunge la pinealocite

Rolul acestui impuls nervos: modifica activitatea NAT

Fara acetilarea serotoninei, nu obtinem melatonina
Aceste impulsuri determina scaderea activitatii NAT ziua si cresterea activitatii noaptea
Ritmul circadian al glandei epifizei se suprapune cu ritmul impus de nucleul suprachiasmatic → impreuna contribuie
la controlul bioritmurilor noastre
 ziua scade activitatea NAT - productia de maltonina scade la lumina
 noaptea creste activitatea NAT - productia de melatonina creste la intuneric
+ info de la melatonina
78. Tiroida: organizare histologica

• Este cea mai mare glanda la adult

• Ea este alcatuita de obicei din doi lobi uniti printr-un istm
Are o dubla origine embriologica: endodermala si ectodermala
• Partea de origine endodermala deriva dintr-o prelungire de la baza limbii care este canalul tireoglos. In mod
obisnuit acesta se oblitereaza si se atrofiaza dar pot exista si exceptii:
• aparitia lobului piramidal, formatiune fara implicatii patologice.
• chisturi in canal, care trebuie eliminate chirurgical
• tesut tiroidian ectopic dintre care cea mai frecventa este tiroida liguala (portiunea initiala a canalului
tireoglos)
• De origine ectodermala sunt celulele parafoliculare care deriva din crestele neurale si sunt o componenta a
sistemului neuroendocrin difuz
• Glanda depoziteaza mari cantitati de hormoni, extracelular, la nivelul unei substante omogene numita coloid.
Depozitul la adult este suficient pentru acoperirea necesarului timp de 2-3 luni
• Capsula este de natura conjunctiva si compartimenteaza glanda in lobuli
• In lobuli celulele sunt organizate in foliculi
• Intre foliculi exista stroma interfoliculara, element de diagnostic diferential intre glanda mamara in lactatie si
tiroida
→ Glanda mamara (tubuloacinoasa), in lactatie, are un aspect asemanator cu foliculii tiroidieni numai ca nu
prezinta stroma
→ La glanda tiroida, dupa varsta de 50 de ani stroma interfoliculara se umple cu adipocite (sufera o
transformare grasoasa)
• Este bogat vascularizata, avand multe capilare de tip fenestrat ce vin in raport cu peretele folicular
• Inervatia tiroidei este de natura vegetativa dar exista o deosebire fata de celelalte glande endocrine
- De obicei, la alte glande endocrine terminatiile nervoase actioneaza la nivelul capilarelor sangvine
modificand fluxul de sange si implicit si secretia glandei
- La nivelul tiroidei exista terminatii nervoase ce ajung pana la capilare, influentand indirect secretia dar si
terminatii care ajung pana la nivelul peretelui folicular, influentand direct secretia de hormoni. In mod normal,
foliculii tiroidieni au forme si dimensiuni variate

Foliculul
• este o cavitate inchisa, delimitata de un epiteliu simplu cubic asezat pe o membrana bazala
• in cavitate se gaseste coloidul
• la periferia coloidului, pe preparatele obisnuite cu HE se pot vedea unele spatii, uneori asemanatoare cu
vacuolele. Multa vreme s-a crezut ca acestea sunt vacuole de resorbtie dar apoi s-a stabilit ca ele sunt
artefacte de fixare deoarece ele nu apar deloc in produsele fixate prin difuzie
Coloidul
• are caracter amfoter, colorandu-se cu coloranti acizi cat si cu coloranti bazici
• de asemenea coloidul este PAS pozitiv deoarece tiroglobulina, depozitul si precursorul hormonilor tiroidieni
este o glicoproteina
In functie de aspectul foliculilor se poate stabili starea de actiune a glandei:
• daca sunt mari si cu epiteliu turtit avem hipotiroidie
• daca foliculii sunt mici si cu epiteliu inalt, columnar, observandu-se si celule in mitoza si coloid putin, avem de
a face cu hipertiroidie

Parenchimul glandular este alcatuit din 2 tipuri de celule: celulele foliculare (tirocite) si celulele parafoliculare C (“C”
de la “clar”, celulele avand citoplasma palida, clara sau de la “calcitonina”, hormonul secretat de aceste celule).
79. Tipuri celulare din glanda tiroida: aspect la MO si ME, functii
Tipuri celulare:
1. Celula foliculara (Celule principale)
▪ Are origine endodermala
▪ Polaritate distincta → citoplasma se coloreaza diferential: subnuclear bazofila, apical acidofila
▪ Nucleu rotund, eucromatic, cu nucleol evident in celula activa
▪ Prezinta microvili
▪ NU are granule de secretie!!!
La ME:
→ se observa atat organite asociate celulelor secretorii, cat si organite din celule implicate in absorbtie;
+ receptori TSH
→ organite: RER, CG, MK, microvili apicali, vezicule: mici (TG), mari (coloid endocitat), lizozomi si
fagolizozomi, complexe jonctionale

ROLURI:
- sintetizeaza proteine
• secreta proteine
• reabsoarbe proteine
• digera proteine

2. Celula parafoliculara (Celule C)

▪ Are origine in crestele neurale (neuroectodermica)
▪ Rare
▪ Localizate la periferia epiteliului folicular, fiind asezata in grosimea laminei bazale
▪ Secreta calcitonina
▪ Sunt palid colorate, mai mari decat cele foliculare si dispuse izolat sau in grupuri mici, mai numeroase la copii
▪ Greu de identificat la MO: citoplasma palida (celule clare)
▪ La MET, au numeroase vezicule secretorii mici, si un aparat Golgi si RER bine dezvoltate + MK + granule de
secretie: calcitonina (serotonina, somatostatina)

Tiroida produce:
• Hormonii tiroidieni T3 si T4 – produsi de celulele foliculare
• Regleaza metabolismul bazal si producerea de caldura
• Influenteaza cresterea si dezvoltarea organismului → produc dezvoltarea SNC si stimuleaza expresia genelor
pentru STH (hipotiroidismul congenital → cretinism)
• Secretia lor este reglata de TSH hipofizar

• Calcitonina – produsa de celulele parafoliculare

• Antagonist al PTH
• Hipocalcemiant prin inhibarea actiunii resorbtive a osteoclastelor si promovarea mineralizarii osteoidului
• Producerea sa este reglata de nivelul seric de Ca → NU de hipotalamus sau hipofiza!!!

Componentul principal al coloidului (care este PAS+) este tireoglobulina, o glicoproteina iodurata. Tireoglobulina este
o forma inactiva de depozit a hormonilor tiroidieni.
Etapele sintezei:
1. Sintetizarea tireoglobulinei si exocitoza ei in lumenul foliculului
2. Celulele foliculare absorb I- din sange folosind un transportor de iod dependent de ATP. La nivelul membranei
apicale, I- este oxidat la I de catre enzima membranara tiroid-peroxidaza. Dupa oxidare, iodul ajunge in coloid
3. Tiroid-peroxidaza iodureza reziduurile de tirozina din structura tireoglobulinei → MIT (un singur I/tirozina)
sau DIT (2 I/tirozina)
4. Formarea T3 si T4 prin reactii oxidative de cuplare → cuplarea a 2 resturi iodurate aflate in apropiere
DIT + MIT ➔ T3
DIT + DIT ➔ T4
5. In prezenta TSH, celulele foliculare absorb tireoglobulina prin endocitoza mediata de receptor. Veziculele vor
fuziona cu lizozomi → prin digestie enzimatica vor rezulta T3, T4, DIT si MIT
6. T4 si T3 vor traversa membrana bazala si vor ajunge in sange in concentratie 20:1.
DIT si MIT vor fi deiodurate si reciclate (atat iodul, cat si tirozina)
80. Corticosuprarenala
→ ocupa un volum mare, 80-90% din volumul glandei, zona care dpdv macroscopic apare galbuie, palida, cu
aspect striat
→ predomina celulele acidofile
→ deriva din epiteliul cavitatii celomice (origine mezodermala)
→ sintetizeaza hormoni steroizi
→ activitatea sa este controlata de un glandulotrop hipofizar, ACTH
→ celulele vin in raport apropiat cu capilare fenestrate sau sinusoide
→ celulele care vin in alcatuirea CSR apartin aceluiasi cordon cellular
→ singurele celule capabile de diviziune sunt in zona glomerulara
→ celula va migra lent din zona periferica spre zona centrala, avand loc procesul de maturare, diferentiere
celulara
→ in zona profunda, celulele incep sa prezinte semne de apoptoza
→ raporturile dintre cele 3 zone variaza in functie de varsta si conditiile de viata
→ in conditiile in care individul este supus la un stres cronic → proliferarea zonei fasciculate

A. Zona glomerulara (<15%)

 la CSR umana este discontinua
 sunt cordoane circulare sau arcuate formate din celule mici, care au o citoplasma acidofila prin continutul
mare in mitocondrii + cateva picaturi lipidice
 sunt implicate in sinteza de mineralocorticoizi: aldosteron + deoxicorticosteron, activitatea lor fiind
independenta de actiunea ACTH (reglata de sistemul renina-angiotensina)

B. Zona fasciculata (75%)

 cordoane celulare paralele intre cele, separate prin capilare
 in fiecare cordon vedem 1-2 siruri de celule
 cele mai mari celule ca talie, apar uninucleate (sau chiar binucleate)
 numar mare de picaturi lipidice → aspect vacuolar (spongiocite)
 implicate in producerea de glucocorticozi (+ cantitate mica de androgeni slabi)
 glucocorticoizii sunt hormoni vitali, cu efect hiperglicemiant
 cortizolul are rol antiinflamator
 activitatea celulelor este controlata de ACTH

C. Zona reticulata
 zona intunecata, cele mai mici celule, care se organizeaza in cordoane scurte, ramificate si care realizeaza
aspect de retea, de unde si numele → in ochiuri se afla capilare fenestrate
 aspectul intunecat: continut mare de lipofuscina
 multe au nucleu picnotic, picaturile lipidice sunt destul de rare
 specializate pentru sinteza de hormoni androgeni slabi (DHEA sulfat si androstendiona) + cantitati mici de
glucocorticoizi
 androgenii slabi impreuna cu cei gonadali initiaza procesul de sexualizare la pubertate
 secretia este controlata de ACTH

Celulele imbraca aspectul unor celule specializate in sinteza de hormoni steroizi:

→ REN
→ mitocondrii multe cu criste tubulo-veziculare
→ picaturi lipidice care variaza cantitativ cu zona
→ incluziuni de lipofuscina
→ celulele au numerosi microvili la contact cu capilarele (microvili spre spatiul subendotelial)
→ pe masura ce sinteza are loc, are loc si eliberarea moleculelor liposolubile de hormoni in mediul intern → nu
vom vedea granule de secretie = nu depoziteaza hormoni
81. Medulosuprarenala
→ considerata un paraganglion simpatic
→ *Paraganglion = mica glanda neuroendocrina, care se asociaza cu SNV (MSR se alfa pe eferenta SNV
simpatic)
→ MSR, sub actiunea impulsului nervos, elibereaza hormoni → traductor neuroendocrin
→ histologic, celulele din MSR sunt organizate de obicei in cuiburi/cateodata in cordoane, care pot stabili
anastomoze cu ochiuri largi in care se afla capilare/venule postcapilare

Tipuri celulare:
1. Celulele cromafine
→ numite si feocromocite (feos=intunecat)
→ derivate din crestele neurale; produc amine si peptide mici
→ sunt cromafine deoarece, in prezenta unor agenti oxidanti (bicromat de potasiu), continutul se oxideaza si
polimerizeaza → se depune sub forma de adrenocrom brun
→ sunt neuroni ganglionari simpatici care in embriogeneza isi pierd prelungirile si se specializeaza pentru
sinteza si secretie → capata functie endocrina
→ in culturile celulare, celulele cromafine demonstreaza tendinta de formare a prelungirilor de tip axonal
→ *aceasta tendinta este inhibata daca in mediul de cultura se adauga glucocorticoizi
→ *glucocorticoizii care ajung in sangele ce scalda MSR exercita efecte asupra morfologiei celulelor cromafine
→ MO: celule uninucleate, mai mari decat in CSR, citoplasma bazofila si granulara
→ ME: aparat de sinteza proteica bine reprezentat, cu depozitare temporara a produsului de secretie; granulele
de secretie nu sunt dispersate, ci apar localizate intr-o anumita zona → in imediata vecinatate a capilarului
sangvin

Marele splanhnic → fibre preganglionare ce stabilesc sinapse colinergice cu fiecare celula din MSR

In MSR umana sunt celule specializate pentru epinefrina (80%) si pentru norepinefrina (20%)
Diferentele dintre aceste 2 tipuri in MO se fac prin imunocitochimie
In MET, granulele de secretie au aspect diferit:
-epinefrina → granulele au un continut putin dens la fluxul de electroni
-norepinefrina → materialul este intens electronodens si ocupa o pozitie excentrica
Pe langa catecolamina, granula va contine si:
• proteine solubile numite cromogranine, ce tin pe loc catecolamina
• dopamin-beta-hidroxilaza
• peptide opioide → encefaline
• ATP
• ioni de Ca din citosol

Preluarea din circulatie a tirozinei

→ ajunsa in citoplasma, este convertita in DOPA, apoi in dopamina
→ este pompata in granula de secretie de origine golgiana
→ dopamin-betahidroxilaza o converteste in NA
→ NA este pompata in citosol unde are loc metilarea sub actiunea PNMT (fenilmetanol-n-metil-transferaza)
→ A formata este pompata in granula de secretie

PNMT este activata de glucocorticoizi (cortizol).

Celelalte componente din granula sunt sintetizate sub forma unor precursori → proencefaline, procromogranine in
RER.
Proencefalina este convertita in Golgi, iar activarea procromograninei are loc in granula de secretie.
Continutul granulei va fi eliberat sub actiunea impulsului nervos din fibra simpatica preganglionara.

2. Neuroni ganglionari ➔ neuroni simpatici postganglionari

82. Paratiroidele
→ dimensiunile sunt foarte mici, sub 0,5 cm, impreuna nu cantaresc mai mult de 400 mg
→ organe vitale datorita rolului in homeostazia Ca
→ sunt localizate pe fata posterioara a tiroidei, la ambii poli tiroidieni
→ la 90% din populatie sunt 4 glande, 2 superioare, 2 inferioare, forma lor fiind ovoidala
→ cresc lent si ating maturitatea in jurul varstei de 20 de ani
→ au cate o capsula conjunctiva fibroasa, subtire care vine in contact cu capsula tiroidei, de care se separa
printr-o atmosfera de tesut conjunctiv lax

Organizare histologica
 capsula conjunctiva subtire
 celule secretorii sunt organizate in cordoane inconjurate de capilare sangvine fenestrate
 aspectul parenchimului este marcat prin 2 tipuri celulare: celule principale si oxifile/acidofile; raportul difera
in functie de varsta individului:
o la copilul mic, este prezent doar un tip, celule principale
 intre 5-7 ani apar si cele oxifile, care incep sa creasca numeric
 la pubertate celulele oxifile sunt 3% din volumul glandei
 la persoanele varstnice, putem asista la o inmultire exagerata a acestor celule, putand aparea noduli tumor-
like
 de asemenea, odata cu inaintarea in varsta, apare involutia adipoasa (creste tesutul adipos, care determina
reducerea parenchimului glandular → tesutul adipos poate ajunge la 70% din volumul glandei)

a.Celule principale
 talie mica (8 microni)
 celule poligonale cu nucleu central
 tinctorialitate: variaza in raport cu activitatea → pentru aceste celule exista un ciclu secretor
• citoplasma clara → celula inactiva → claritatea se datoreaza incluziunilor
• citoplasma intunecata, bazofila → celula in faza secretorie, incluziunile dispar, apar organite si granule
de secretie
 bogata in incluziuni care ofera substratul energetic pentru activitate (glicogen, lipide) + incluziuni de
lipofuscina
 ME:
• realizeaza sinteza si secretia unui hormon de tip proteic → ultrastructural, aceasta celula va respecta
structura unei celule implicate in sinteza proteica (RER, Golgi, mitocondrii)
• produsul de sinteza este depozitat temporar → se observa granule de secretie in limite largi → granule
mai mari spre centrul celulei (rezerva de hormoni) si mai mici spre membrana celulara, care isi vor
elibera produsul

b. Celule oxifile
 mai mari, spre 10 microni diametru
 MO:
• citoplasma intens acidofila, granulara
• nucleu mic, picnotic (condensare a cromatinei nucleare, sugereaza inceputul unui proces de degenerare
celulara)
 ME:
• numar imens de mitocondrii ce dau acidofilie
• RE slab reprezentat
• lipsesc gr de secretie
Aceste 3 elemente ne conduc la ideea ca celulele oxifile sunt inactive din punct de vedere endocrin. Sunt interpretate
ca un stadiu in evolutia celulelor principale → celule principale in stadiu de degenerare!!!
!!!Practic,in paratiroide, putem surprinde principale in diferite stadii evolutive.
Roluri
• elaboreaza PTH, care intervine alaturi de calcitonina in reglarea metabolismului fosfo-calcic
• PTH este hipercalcemiant, hipofosfatemiant, actiuni pe care le desfasoara la nivelul a 3 organe tinta: oase,
intestin, rinichi
• actioneaza direct sau indirect prin vitamina D3
• stimuleaza absorbtia intestinala de Ca, mobilizeaza sarurile fosfo-calcice din oase, stimuleaza reabsorbtia Ca
la nivel renal
83. Histofiziologia pancreasului endocrin
Celulele endocrine se prezintă sub 2 forme:
- insule celulare Langerhans
- celule endocrine izolate sau în grupuri mici printe celulele exocrine acinare şi ale ductelor pancreatice mari

Insulele Langerhans
= grămezi celulare aflate în pancreasul exocrin
• reprezintă 1,5% din volumul pancreasului
• fiecare insulă este inconjurată de o reţea fină alcătuită din fibre de reticulină, prin care este separată de
pancreasul exocrin
• 1-2 milioane de insule/pancreas
• mărime variată
• mai numeroase la nivelul cozii
• sunt formate din celule rotunde sau poligonale, mai mici şi mai palide decât celulele exocrine, dispunse
în cordoane separate prin capilare sanguine fenestrate
• la nivelul pancreasului endocrin ajunge 20% din sângele arterial care se distribuie pancreasului şi se
realizează o circulaţie de tip portal numită sistemul port insulo-acinar
- mai multe arteriole aferente ating periferia insulei, se capilarizează şi irigă în cascadă celule insulare, mai
întâi pe cele periferice (A şi D), apoi pe cele centrale (B)
- capilarele se adună în arteriole eferente care părăsesc insula şi se capilarizează periacinar
• fibre nervoase vegetative amielinice care se termină la aproximativ 10% din celulele insulare
• intre celule există joncţiuni gap prin care celulele sunt cuplate electric

Prin imunocitochimie au fost descrise 4 tipuri celulare majore de celule endocrine:

1. celule care secretă insulină (51 AA) - se numesc celule B sau β
- reprezintă 70% din celulele insulare
- localizare: se concentrează în centrul insulei
2. celule care secretă glucagon (29 AA)
- se numesc celule A sau α
- reprezintă 20% din celulele insulare
- localizare: mai numeroase la periferia insulei
3. celule care secreta somatostatin (două forme: cu 28 AA şi 14 AA)
- se numesc celule D sau δ
- reprezintă 5-10% din celulele insulare
- localizare: la periferia insulei
4. celule care secretă polipeptid pancreatic (36 AA)
- se numesc celule PP sau F
- reprezintă 1-2% din celulele insulare
- apar de obicei la periferia insulei, dar şi izolate în peretele acinilor şi canalelor excretorii

! Ultrastructural au caracteristicile unor celule producătoare de amine şi peptide mici, fiind componente ale
sistemului neuroendocrin difuz (= celule APUD).Se deosebesc prin granulele de secreţie:
1. Celulele secretoare de insulină
- celule mici cu granule de secreţie cu diametrul de 300 nm care conţin un cristaloid electronodens, cu
structură internă periodică, înconjurat de un halou clar
2. Celule secretoare de glucagon
- conţin granule de secreţie puţin mai mici (250 nm) cu un miez electronodens excentric înconjurat de un
halou clar foarte subţire
3. Celule secretoare de somatostin
- celule mici cu granule de secreţie mai mici (200 nm), cu conţinut omogen şi densitate mică la fluxul de
electroni
4. Celule secretorii de polipeptid pancreatic
- celulele cu cele mai mici granule de secreţie (100-150 nm) şi omogene
88. Organizarea generala a ovarului
Ovarul este un organ pereche
→ forma ovalar-aplatizată
→ situate pe parţile laterale ale cavităţii pelvine, înapoia ligamentelor largi.
→ volumul,dimensiunile şi greutatea ovarului variaza în raport cu starea fiziologică a femeii.
◆ În mod normal, în periada fertilă a femeii,el are lungimea de 3 cm, lăţimea de 2 cm, grosimea
de 1 cm si greutatea de 6-8 grame

Ovarele au două funcţii majore:

1. sunt sursă de gameti(ovocite)
2. sunt organe endocrine, producătoare de hormoni steroizi, hormoni care pregătesc endometrul
pentru conceptie, şi menţin sarcina, dacă s-a produs fertilizarea.

Componentele de bază ale ovarului sunt :

1.epiteliul de acoperire
2.albugineea
3.corticala ovarului
4. medulara ovarului

Epiteliul de acoperire
→ se continuă cu peritoneul pelvin la nivelul hilului ovarian
→ este denumit impropriu şi epiteliu germinativ Waldeyer ,deoarece în trecut se considera, că celulele
germinative primordiale iau nastere la nivelul lui (in realitate celulele germinative primordiale au
originea extragonadală,la nivelul epiteliului celomic)
→ este alcătuit dintr-un singur rând de celule epiteliale cu unele particularităţi
◆ Pâna la pubertate celulele sunt cilindrice,mici cu nucleu intens hetereocromatic şi citoplasma
redusă cantitativ
◆ După instalarea pubertaţii ,celulele au formă cubică
◆ La femeia la menopauza sunt turtite -aplatizate-epiteliu simplu pavimentos
◆ În perioada fertilă a femeii, epiteliul de suprafaţă este simplu cubic, celulele au nuclei mari
identaţi, chiar cu aspect polimorfonucleat, ceea ce a făcut ca unii cercetători se le asemuiască cu
granulocitele polimorfonucleare din punct de vedere funcţional.
→ Au existat teorii conform cărora aceste celule din epiteliul germinativ ar apăra foliculii ovarieni de
agenţii patogeni peritoneali
→ Citoplasma lor este puţină cantitativ
→ la zona de contact cu foliculul matur înainte de ovulaţie celulele epiteliului de acoperire încep să se
necrozeze
→ ME:
◆ se evidenţiază prezenţa unor vezicule de mucină grupate în special la polul bazal, ca şi prezenţa
unor granule dense
◆ La polul apical s-a pus în evidenţă o reţea densă de microvili ce protejează acest pol

O serie întreagă de studii au arătat că epiteliul de acoperire este sursă de enzime hidrolitice ce
cauzează ovulaţia.S-a crezut că aceste granule sunt lizozomi ce-şi eliberează enzimele lizozomale cu 3-4 ore
înainte de ovulaţie, sub albuginee,fiind un factor important ce contribuie la ponta ovulară.
Alte teorii infirmă participarea epiteliului de suprafaţă la ovulaţie, infirmând că granulele dense din
citoplasma celulelor epiteliale sunt lizozomi, având reacţia pentru fosfataza acidă negative.
Celulele epiteliului de acoperire suferă modificari minime în raport cu fazele ciclului ovarian
◆ Epiteliul de acoperire urmăreste îndeaproape albugineea,iar suprafaţa ovarului pâna la pubertate este
netedă

◆ În perioada fertilă a femeii,suprafaţa ovariană este de obicei neregulată(determinată de cicatricile

postovulatorii şi de corpii albicans) , fisurată, fisurile sunt însă acoperite de epiteliu. Prin aceste fisuri,
epiteliul de suprafaţă poate prolifera în corticala ovariană,formand insule de celule epiteliale în
corticală, care pot degenera chistic si pot afecta funcţionalitatea ovarului
◆ În alte situaţii, epiteliul de acoperire poate prolifera pe suprafata ovarului, formând insule celulare
superficiale care pot da naştere la chisturi epiteliale ce se separă de epiteliul de suprafaţă(chisturi
parafoliculare) anormale,dar nu patologice.Ele pot rămâne în stadiul de microchist sau degenerează sub
forma de concreţiuni calcare.

Albugineea ovarului
→ ţesut conjunctiv dens semiordonat
→ separă epiteliul de suprafată de restul ţesutului ovarian
→ responsabilă de culoarea albă a ovarului
→ creşte în grosime odată cu vârsta
→ Uneori prezintă îngroşări pasagere care au fost interpretate ca fenomene de scleroză pasageră
◆ La ovulaţie albugineea se subţiază pentru a forma stigma, la zona de contact între albuginee şi
foliculul matur de Graaf
◆ În zona stigmei albugineea devine tansparentă prin redistribuţia vaselor de sânge, care practic
dispar din zona stigmei
◆ Uneori femeia acuză la ovulatie mici spotting-uri, datorită unor mici vase care ramân în zona
stigmei, şi care se rup în timpul pontei ovulare
◆ În cazul Sindromului Stein Lőwenthal( sindromul ovarelor de porţelan), albugineea este extrem
de groasă astfel încat nu permite sa se producă ovulaţia, şi este cauză de sterilitate feminine

Zona corticala a ovarului

→ Are o grosime mai mare la începutul perioadei de reproducere,pentru ca apoi aceasta sa diminue
progresiv datorită procesului de atrezie foliculara
→ are aspectul cel mai heterogen datorită formaţiunilor parenchimatoase prezente la nivelul lor

In structura zonei corticale se află:

1. Stroma conjunctivă,predominant celulară
2. Structuri producătoare de gameţi şi derivatele lor(Foliculii ovarieni,corpul galben, corpul albicans)

1. Stroma conjunctivă
→ alcatuită dintr-un tesut conjunctiv lax cu funcţii speciale numit ţesut conjunctiv lax spinocelular,alcătuit
din fibroblaste fuziforme ce răspund într-un anumit mod la stimulii hormonali, diferit de fibroblastele
din alte organe(în special sub acţiunea hormonilor gonadotropi hipofizari)
→ Citoplasma acestor celule este bogată în ribozomi şi microfilamente, mitocondrii cu tendinţa de a se
grupa în jurul nucleului.
→ Aceste celule sunt responsabile de producerea fibrelor de colagen şi reticulină, care se dispun
predominant spre partea externă a corticalei ovariene
→ Colagenizarea progresivă a acestei arii începe devreme în viaţa reproductivă, devine marcantă cu timpul
şi este aproape universala la menopauză
→ Celularitatea stromei ovariene şi cantitatea de lipide continută de aceste celule sunt dependente de
stimularea hormonală. O creştere a cantităţii de lipide în celulele stromale este denumită luteinizarea
celulelor stromale şi este particulară perioadei de sarcină.
 Celule stromei conjunctive se difenţiază pe mai multe clase:
1. Fibroblaste responsabile de producerea stromei conjunctive extracelulare
2. Fibroblaste care se diferenţiază şi vor forma teaca interna a foliculilor ovarieni
3. Miofibroblaste cu proprietăţi contractile care vor forma teaca externă a foliculilor ovarieni
4. Fibroblaste secretoare de hormoni steroizi

Oricum este posibil ca toate celulele stromale să aibă potenţial de a produce hormoni steroizi în
anumite circumstanţe.

Sunt identificate trei tipuri de celule stromale secretoare de hormoni steroizi:

a. celulele care înconjură foliculul ovarian (teaca internă)
b. celulele luteinice încărcate cu lipide
c. celulele stromale enzimatic active (EASC) care au activitate enzimatică oxidativă , dar exprimă şi alte
enzime. Celulele EASC sunt în mod particular numeroase la femeia intrată la menopauză. Sunt diseminate
sub formă de insule atât în cortex cât şi în medulară şi s-a arătat că secretă testosteron , precum şi alţi
hormoni steroizi.
→ Tesutul conjunctiv stromal este bogat vascularizat cu capilare tipice.
→ Corticala cuprinde numeroase formaţiuni parenchimatoase de tip şi aspect morfologic foarte
variabil în raport cu vârsta şi starea funcţionala a ovarului.Ele sunt:
A.Aparatul folicular al ovarului= totalitatea foliculilor primordiali, ovarieni evolutivi si
involutivi(atretici)
B.Corpii luteali ciclici(menstruali,catameniali) şi gestationali(sarcina)
C.Corpii albicans

Zona medulară a ovarului

→ conţine tesut conjunctiv lax
→ are multe fibre elastice,vase sanguine mari şi spiralate(artere helicine),vase limfatice, fibre nervoase,
celule ganglionare, fascicule de fibre musculare netede dispersate
→ prezinta rete ovarii(vestigii din viaţa embrionară,care se prezintă ca formaţiuni tubulare captuşite de un
epiteliu simplu cubic sau turtit care pot degenera chistic)
→ In structura zonei medulare se mai pot observa celule hilare care din punct de vedere histologic sunt
identificate cu celulele interstiţiale Leydig ale testiculului
◆ celule rotunde sau ovale
◆ o citoplasmă încărcată cu granule eozinofile sau o citoplasmă spumoasă,ce conţine un pigment
galben de lipofuscină
◆ Se impachetează strâns în zona hilului
◆ Ocazional celulele hilare pot conţine cristaloizi Reinke, alteori pot conţine corpusculi rotunzi
eozinofilici.
◆ Grămezile mici de celule hilare se organizează de regulă în apropierea nervilor şi a vaselor de
sânge
◆ Medulara poate conţine deasemenea şi celule asemănătoare celor din corticală, respectiv celule
stromale enzimatic active(EASC)

Nu exista o limită evidentă între corticala şi medulara ovariană.Medulara este înconjurată aproape în
totalitate de corticala cu excepţia zonei hilului ovarian.
89. Foliculul matur de Graaf
◆ are diametrul 2,5 cm
◆ poate fi văzut ca o veziculă transparentă ce deformează suprafaţa ovariană ca rezultat al acumulării de
lichid,luând contact cu albugineea la nivelul stigmei
◆ Cavitatea foliculară creşte în dimensiuni şi ovocitul aderă la peretele folicular printr-un pedicul format
din celulele granuloasei foliculare-discul proliger. Cum celulele granuloasei foliculare nu se mai
multiplică,datorita LH –ului care începe să crească iar lichidul folicular continuă să se acumuleze în
interiorul foliculului,granuloasa foliculara devine din ce în ce mai subţire(5-6 straturi de celule
foliculare).
◆ Celulele granuloasei foliculare formează un strat ce înconjură ovocitul,ce vin în contact cu zona pellucida
,devenind alungite si formeaza corona radiata. Va acompania ovocitul când acesta părăseşte ovarul.
◆ Corona radiata poate fi încă prezentă şi în momentul fertilizării ovulului de către spermatozoid,rămâne
chiar pentru un timp în pasajul ovulului prin oviduct. În afara granuloasei se delimitează o membrană
groasa - Membrana Slawiansky.
◆ ME:
◆ Infrastructural ovocitul I are nucleul eucromatic numit veziculă germinativă ,cu nucleolul
dens (pată germinativă)
◆ Citoplasma bogată în organite-ovoplasma
◆ Membrana celulară spre zona pellucida prezintă numeroşi microvili
◆ Celulele epiteliale foliculare sunt bogate în organite: REN,RER,aparat Golgi,mitocondrii cu
criste septate şi tubulare,rare picături lipidice, corpi multiveziculari
◆ Celulele tecii conjunctive interne,au structură de celule endocrine cu rol în sinteza hormonilor
sterolici,posedă REN,picaturi lipidice în cantitate mică,mitocondrii cu criste tubulare
◆ Miofibroblastele prezente în teaca externă,au ultrastructura de fibroblast la care se dezvolta
aparatul contractil ,microfilamentele de actina si miozina,filamente de vimentină şi desmină

Acest folicul adesea este confundat cu un chist ovarian patologic de catre ecografisti, motiv pentru care
examinarea ecografică a ovarului trebuie refacută la două săptămâni

ATREZIA FOLICULARA
→ Succesul unui folicul aflat pe cale de creştere să fie selectat şi să ajungă folicul matur de Graaf constă în
capacitatea lui de a transforma mediul androgenic în mediu estrogenic
→ Atrezia foliculară se produce încă înainte de naştere şi continuă câtiva ani după menopauză.Este foarte
accentuată după naştere când se resimte scăderea concentraţiei hormonale materne, precum şi în
timpul pubertăţii şi al gravidităţii când au loc modificări mari calitative şi cantitative hormonale,practic
ea se produce ori de cate ori se modifică profilul hormonal al femeii.Atrezia foliculară poate avea loc în
orice moment al dezvoltării foliculare şi interesează absolut toţi foliculii.
→ Procesul de atrezie foliculară se face difenţiat în funcţie de tipul de foliculi
◆ Pentru foliculii primordiali ovarieni ei dispar complet, mai întâi ovocitul şi apoi celulele
foliculare.Acelaşi lucru se întâmplă cu foliculii primari unilamelari mici

La foliculii mari:
◆ atrezia presupune mai întîi dispariţia ovocitului al cărui loc va fi ocupat de zona pellucida care se
îngroaşe şi se faldurează
◆ apare intens acidofila în centrul foliculului atretic, se asociază cu modificări în granuloasa foliculară,
unde apar spaţii largi printre celulele granuloasei
◆ Celulele suferă modificări degenerative
◆ scade numărul de celule,si apar celule descuamate in cavitatea foliculara ,alaturi de zona pellucida
◆ Aspectul granuloasei este de “Swaitzer”
◆ Membrana Slawianski devine mai groasă şi se numeşte membrana vitroasa sau sticloasă
◆ Teaca conjunctivă interna se devoltă foarte mult,celulele se hipertrofiza ,devin mai clare
◆ Parte din celulele tecii interne se dezintegrează şi formează cuiburi de celule interstiţiale cu rol în
sinteza de androgeni la nivelul stromei.formand glanda interstitiala a ovarului
◆ Teaca externa dispare
92. Clasificarea foliculilor evolutivi
◆ Foliculii primari
 unilamelari
 multilamelari(plini sau preantrali)
+info Sub 92. Foliculii ovarieni evolutivi
◆ Foliculii secundari
 veziculari
 antrali

90. Foliculii ovarieni evolutivi

 Creşterea foliculară este datorată în mare măsură celulelor foliculare, dar şi ovocitului primar şi a
stromei ce înconjoară foliculul.Ovocitul creste mai rapid în prima parte a creşterii foliculare.
 Nucleul creşte şi el şi este denumit veziculă germinativă, iar nucleolul pata germinativă
 Mitocondriile cresc şi ele ca număr şi devin uniform distribuite în întreaga citoplasmă ,reticulul
endoplasmatic se hipertrofiaza ,iar complexul Golgi migrează chiar în ectoplasma periferică
 Celulele foliculare formează un singur strat de celule cuboidale, iar foliculul este numit acum
Folicul primar unilamelar
→ Celulele foliculare proliferează prin diviziuni mitotice şi formează un epiteliu pluristratificat cu
celule mari poliedrice sau stratul numit granuloasa foliculară( 6-12 randuri de celule foliculare).

Foliculul este numit acum Folicul primar multilamelar (plin sau preantral)
→ Între celulele foliculare se stabilesc numeroase joncţiuni Gap
→ O mică zonă , zona pellucida alcătuită din glicoproteine acide înconjură ovocitul şi se interpune
între acesta şi celulele foliculare.Ea este produsul de secreţie atât al ovocitului cât şi al celulelor
foliculare.
→ Prelungirile celulelor foliculare, precum şi microvilii ovocitului penetrează zona pellucida şi se
prind între ele prin jocţiuni de tip Gap, astfel ca la microscopul electronic zona pellucida are
aspect striat.
→ În timp ce aceste modificări au loc, stroma adiacentă foliculului se diferenţiază şi formează
tecile foliculare- teaca externa si teaca interna

Teaca internă
◆ Celule tecii interne sunt fibroblaste stromale care se încarcă cu picături lipidice, cu mitocondrii cu creste
tubulare au aceeaşi structură ca a celulelor producatoare de hormoni steroizi
◆ S-a arătat că aceste celule sintetizează androstendion ce este apoi convertit în estradiol de către
celulele granuloasei foliculare si sunt bine vascularizate

Teaca externă
◆ este alcătuită din miofibroblaste aplatizate în care se dezvoltă foarte mult aparatul contractile
◆ Vase mici o penetrează şi formează plexuri capilare în jurul celulelor tecale interne
◆ Nu există vase de sânge în granuloasa foliculară în foliculii pe cale de creştere

Limita dintre cele doua teci nu este clară ,deasemenea limita dintre teaca externă şi stroma ovariană.
Limita dintre granuloasa foliculară şi teaca internă este însă foarte bine definită , deoarece celulele lor
sunt diferite morfologic şi există o membrana bazală groasă între ele.
 → Când grosimea granuloasei atinge 6-12 rânduri ,celulele foliculare încep să secrete hormoni
steroizi(estrogeni,androgeni,progesteron),cei mai importanţi cantitativ fiind hormonii estrogeni obtinuţi
sub actiunea unui sistem de aromatizare care acţioneaza asupra androgenilor
→ Aromatizarea este iniţiata şi activată de FSH , care acţionează şi ca factor limitant al producţiei ovariene
de estrogeni
→ Celulele granuloase ale foliculului preantral conţin receptori pentru FSH.
→ Producţia de estrogeni este limitată şi de conţinutul în receptori pentru FSH. FSH-ul împreună cu
estrogenii au acţiune sinergică mitogenă asupra celulelor granuloase şi determină acumularea rapidă de
receptori pentru FSH la nivelul celulelor granuloase
→ Celulele granuloase posedă receptori pentru FSH, dar trebuie menţionat că nu toate au receptori pentru
FSH
→ Legarea FSH-ului de receptor determină activarea aromatazei , enzimă necesară aromatizarii
androstendionului la estrogeni. Creşterea foliculară este dependentă de gonadotropi şi corelată cu
creşterea producţiei de estrogeni
→ Prezentând receptori pentru FSH, sub actiunea gonadotropului, celulele granuloase pot aromatiza
cantităţi limitate de androgeni şi pot genera estrogenic
→ Desi nu toate celulele granuloasei foliculare prezinta receptori pentru FSH, toate răspund la fel la
stimulul gonadotropinic, deoarece celulele sunt legate între ele prin jonctiuni Gap , care permit trecerea
prin conexoni a AMPc
→ Apariţia precoce a estrogenilor în interiorul foliculului permite acestuia să răspundă la concentratii
relativ joase ale FSH-lui,aceasta fiind o funcţie autocrină pentru estrogenii din interiorul foliculului În
urma acţiunii secretorii a celulelor granuloase
→ Prin acumularea produsului de secreţie,între ele apar mici cavităţi al caror număr şi mărime cresc
treptat numite corpii Call-Exner.Prima cavitate apare în zona cea mai groasă a granuloasei foliculare.
◆ Corpii Call-Exner au aspectul unor mici cavităţi sferoidale cu conţinut folicular dens diseminate
printre celulele granuloase care se dispun sub formă de rozetă în jurul lor.

Dezvoltarea foliculară este influenţată şi de hormonii androgeni,celulele granuloase având receptori şi

pentru aceasta categorie de hormoni.Androgenii reprezintă pe de o parte substratul procesului de aromatizare
indus de FSH, iar pe de altă parte,la concentratii mici ,cresc activitatea aromatazei.
În prezenţa unor cantităţi mari de androgeni, celulele granuloase din foliculul preantral favorizează
conversia androstendionului mai mult în 3 alfa androgeni reduşi decât în estrogeni, compuşi care nu se pot
transforma în estrogeni şi în felul acesta activitatea de aromatizare este inhibată.

Apariţia de cavităţi pline cu lichid folicular între celulele granuloasei foliculare determină formarea foliculilor
secundari sau veziculari.Cavitatile ce contin acest lichid vor conflua si vor forma antrul, formându-se în acest
mod foliculul antral.

Lichidul folicular contine:

1.Glicozaminoglicani
2.Proteine de legare ale hormonilor steroizi
3. progesteron şi androgeni
4.Estrogeni
5.FSH
6.LH( cantitaţi mici în faza foliculară şi creşte cu 3-4 zile înainte de ovulaţie)

→ sub acţiunea combinată şi sinergică a FSH-ului şi estrogenilor creşte producţia de lichid folicular care se
acumuleaza în spaţiile intercelulare dintre celulele granuloase
→ In condiţii normale LH-ul este prezent în lichidul folicular la mijlocul ciclului ovarian.Dacă LH-ul este
prezent în plasma şi în lichidul folicular,activitatea mitotică a celulelor granuloase scade,apar fenomene
de degenerescenţă şi creşte nivelul intrafolicular al androgenilor.
→ Prezenţa FSH-ului şi estrogenilor în lichidul folicular este esenţială pentru a susţine creşterea foliculară
pe seama celulelor granuloase.Foliculul antral se caracterizează prin cea mai mare rată de proliferare a
celulelor granuloase,cea mai mare cantitate de estrogeni şi cel mai mic raport androgeni/estrogenic
 → Androgenii antagonizează activitatea de proliferare a celulelor granuloase desfaşurată sub acţiunea
estrogenilor şi dacă persistă produc degenerari ale ovocitului primar

Sinteza de hormoni steroizi este compartimentată functional

◆ Receptorii pentru LH sunt prezenţi în celulele tecale ale foliculului antral
◆ Receptorii pentru FSH în celulele granuloase ale foliculului antral

La stimularea cu LH ţesutul tecal produce androgeni, care pot fi apoi convertiţi în estrogeni prin FSH
(pentru ca FSH stimuleaza aromatizarea la nivelul celulelor granuloase)
Deşi fiecare compartiment celular are capacitatea de a produce progesteron,androgeni şi
estrogeni,activitatea aromatazei este superioară în celulele granuloase comparativ cu celulele tecale.

Foliculul antral

→ are o structură polară

→ la un pol se va găsi antrul folicular rezultat prin confluarea cavitaţilor foliculare de la nivelul granuloasei
→ la celalalt pol ovocitul, cuprins într-un pinten celular numit cumulus oophorus Acesta protruzionează în
antrul follicular
→ Din acest moment ovocitul numai creşte în dimensiuni
→ Cumulus oophorus conţine ovocitul I înconjurat de zona pellucida şi corona radiata(celule foliculare
dispuse radiar în jururl ovocitului) si se leagă la granuloasa foliculară prin discul proliger
→ Granuloasa foliculară se dispune pe 7-8 rânduri de celule în jurul antrului follicular
→ In jurul granuloasei, se dispun cele doua teci foliculare ;teaca interna şi teaca externă

Pentru fiecare ciclu ovarian în faza foliculară intră în proces de creştere un numar de cca 20 de foliculi
ovarieni care sunt selectaţi cu 6-12 luni înainte. Cei 20 de foliculi se află în stadii diferite, de la primordiali pâna
la antrali. Din acesti 20 de foliculi, se va selecta foliculul care va ajunge la maturitate, în etapa luteinică a ciclului
ovarian anterior.
Criteriul de selecţie va fi foliculul cu cea mai mare cantitate de FSH şi estrogeni în lichidul folicular, şi
nu criteriul de dimensiune foliculara.Cantitatea mare de estrogeni din lichidul folicular al foliculului selectat,
printr-o buclă de feed back negativ va determina scăderea de FSH la nivelul adenohipofizei, dispărând astfel
suportul de creştere pentru ceilalti 19 foliculi aflaţi în proces de creştere, foliculi care devin androgenici şi intră
în proces de atrezie foliculară
91. Corpul galben

→ După ovulaţie formaţiunea restantă din foliculul matur datorită pierderii împreună cu ovocitul , zona
pellucida, corona radiata şi a unei cantităţi mari de lichid folicular are tendinţa să se colabeze şi va
capăta un contur policiclic
→ Celulele granuloasei şi cele ale tecii interne ce ramân în ovar vor da naştere unei glande endocrine
temporare numita corp galben (corp luteal)
→ Corpul galben este localizat tot în corticala ovariană numai că spre deosebire de foliculul matur care ia
contact cu albugineea , acesta se va găsi în corticala interna în contact cu medulara şi secretă
progesteron şi estrogenic
→ Progesteronul previne dezvoltarea unui nou folicul şi deci o nouă ovulaţie
→ Prin ruperea foliculului matur se rup şi capilare sanguine perifoliculare,fluxul sanguin creşte,sângele se
extravazează în cavitatea foliculară unde se coagulează şi ulterior cheagul este invadat de ţesut
conjunctiv, deci în centrul corpului galben se va găsi un cheag invadat de ţesut conjunctiv

În evoluţia corpului galben sunt trei etape succesive:

1. Etapa de luteinizare
2. Etapa de vascularizaţie
3. Etapa de regresie

1. Etapa de luteinizare
◆ se caracterizează prin diferenţierea din celulele granuloase foliculare, a granuloasei luteale sub
influenţa hormonului luteinic LH
◆ Celulele secretoare de hormoni steroizi, se hipertrofiază şi se luteinizează
◆ Apare,hipertrofierea REN-ului a mitocondriilor,şi încarcarea cu incluziuni lipidice ,precum şi lipofuscină
ce dau corpului galben culoarea caracteristică, galbena macroscopic
◆ Celulele din granuloasa luteinică pot atinge 30 – 40 microni, sunt mai palide la MO şi formează 80% din
parenchimul corpului galben, iar funcţional îsi cresc mult activitatea
◆ Celulele tecii interne contribuie şi ele la formarea corpului galben formând teaca luteinică (celule tecale
luteinice)
◆ Aceste celule sunt similare ca structură cu celulele granuloase luteinice, dar sunt mai mici ca dimensiuni
si mai intens colorate în HE. Aceste celule secretăcantităţi mari de progesteron şi androstendione

2. Etapa de vascularizaţie
◆ Se caracterizeaza prin migrarea din teaca internă şi formarea de capilare de novo printre celulele
granuloasei luteale
◆ Capilare sanguine şi limfatice din teaca internă pătrund în interiorul corpului galben şi formează o reţea
vasculară bogată, cuprinsa în septuri fine de ţesut conjunctiv
◆ Corpul galben se formează ca urmare a secreţiei de LH. .Scăderea LH-ului duce la involuţia şi dispariţia
lui. Pe măsură ce corpul galben începe să secrete progesteron , acesta va avea un efect inhibitor pe
secreţia de LH, corpul galben degenerând rapid după aceea
◆ Acest efect de inhibare al LH de către progesteron este indirect, se face prin intermediul
hipotalamusului
◆ Când sarcina nu apare corpul galben evolueaza 10-14 zile şi este numit corp galben catamenial
◆ Când apare sarcina ,gonadotrofinele corionice secretate de placenta în formare vor stimula corpul
galben , ce se menţine în interiorul ovarului pâna în luna a VI a de sarcină
◆ El involuează dar nu dispare complet, se menţine aproape toată sarcina secretând progesteron-corpul
galben de sarcină. Acest corp secretă relaxina un hormon polipeptidic care în preajma naşterii
realizează o imbibiţie apoasă a ţesuturilor conjunctive ale simfizei pubiene, facilitând parturiţia.

Corpul galben de sarcină este mai mare decât corpul galben menstrual, câteodată poate ajunge la 5 cm
diametru., fiind adesea confundat ecografic cu un chist ovarian patologic.
3. Etapa de regresie
◆ se caracterizează prin regresia corpului galben dinspre cheagul central spre periferia lui
◆ Tesutul conjunctiv din centrul corpului luteal progresează şi substituie treptat celulele granuloasei
◆ Totul se transformă apoi în corp albicans,care este o formaţiune policiclică iniţial alcatuită din benzi de
colagen, care apoi degenerează hialin
 Este o formatiune astructurată,foarte palidă în secţiune
 nu are afinitate nici pentru coloranţii bazici nici pentru coloranţii acizi
 Se vede cu ochiul liber ca o cicatrice pe suprafaţa ovarului
 Aceste cicatrici transformă suprafaţa netedă a ovarului de la pubertate într-o suprafaţă
denivelată
93. Evenimente care se produc in foliculul matur in apropierea
si in timpul ovulatiei

Ciclul ovarian se subdivide în 2 faze în raport cu ovulaţia : F1 faza preovulatorie(faza foliculară) şi faza
postovulatorie(faza luteala).
Procesul de ovulaţie constă în ruperea foliculului matur şi eliberarea ovocitului, ce este captat de
portiunea dilatată a oviductului. In mod uzual la femeie un singur ovul este eliberat de ovar,alternativ din cele
două ovare, rareori două sau mai multe. Acest lucru fiind responsabil de sarcinile gemelare, dacă toate ovulele
eliberate sunt fertilizate.
Ovulaţia are loc aproximativ la jumătatea ciclului ,în jurul zilei a 14 a,într-un ciclu ovarian de 28 zile.De
menţionat că faza postovulatorie are o durată constantă de 14 zile, deci femeile cu cicluri ovariene mai scurte,
de 21 de zile, pot avea ovulaţia în ziua a 7 a, iar cele cu cicluri ovariene de 24 zile pot avea ovulaţia în ziua a 10 a
Stimulul îl reprezintă creşterea LH-ului secretat de hipofiza anterioară.

Preovulator
Pentru fiecare ciclu ovarian în faza foliculară intră în proces de creştere un numar de cca 20 de foliculi
ovarieni care sunt selectaţi cu 6-12 luni înainte. Cei 20 de foliculi se află în stadii diferite, de la primordiali pâna
la antrali. Din acesti 20 de foliculi, se va selecta foliculul care va ajunge la maturitate, în etapa luteinică a ciclului
ovarian anterior.

ATREZIA FOLICULARA la foliculii mari:

◆ atrezia presupune mai întîi dispariţia ovocitului al cărui loc va fi ocupat de zona pellucida care se
îngroaşa şi se faldurează
◆ apare intens acidofila în centrul foliculului atretic, se asociază cu modificări în granuloasa foliculară,
unde apar spaţii largi printre celulele granuloasei
◆ Celulele suferă modificări degenerative
◆ scade numărul de celule,si apar celule descuamate in cavitatea foliculara ,alaturi de zona pellucida
◆ Aspectul granuloasei este de “Swaitzer”
◆ Membrana Slawianski devine mai groasă şi se numeşte membrana vitroasa sau sticloasă
◆ Teaca conjunctivă interna se devoltă foarte mult,celulele se hipertrofiza ,devin mai clare
◆ Parte din celulele tecii interne se dezintegrează şi formează cuiburi de celule interstiţiale cu rol în
sinteza de androgeni la nivelul stromei.formand glanda interstitiala a ovarului
◆ Teaca externa dispare

Criteriul de selecţie va fi foliculul cu cea mai mare cantitate de FSH şi estrogeni în lichidul folicular, şi
nu criteriul de dimensiune foliculara.

In timpul ovulatiei
→ La câteva minute de la creşterea în sânge a concentraţiei de LH ,proteinele sanguine extravazează din
capilare şi venulele postcapilare şi se produce edem interstiţial la nivelul ovarului care poate ajunge la
dimensiuni de doua ori mai mari decât ovarul celalalt care este în repau
→ Există local la nivelul ovarului o eliberare de prostaglandine, histamină , vasopresină şi colagenază
→ Celulele granuloase produc mult acid hialuronic şi devin palide
→ În lichidul folicular se găseşte o cantitate mare de estrogeni şi progesterone
→ Progesteronul activează plasminogenul care este transformat în plasmină,aceasta la rândul ei
permeabilizeaza membrana lizozomală pentru enzime,se elibereaza colagenaza din celulele foliculare
→ Colagenaza digera discul proliger si ovocitul împreună cu celulele coronei radiata se detaşează de
peretele folicular şi baloteaza liber în lichidul follicular
→ O indicaţie a independenţei foliculare în lichidul folicular este apariţia pe suprafaţa foliculului a stigmei
,în care fluxul sanguin scade ,ducând la o modificare locală de culoare şi transluciditate a suprafeţei
peretelui folicular.
 Degradarea colagenului , ischiemia şi moartea unor celule, determină slăbirea peretelui folicular extern.
Aceastea combinate cu o creştere a presiunii lichidului antral şi posibila contracţie a miofibroblastelor din teaca
externa,determină ruperea peretelui folicular şi realizarea pontei ovulare.
Ovocitul împreuna cu zona pellucida ,corona radiata şi lichid antral folicular părăseşte ovarul şi pătrunde
la nivelul oviductului.
Extremitatea oviductului dispusă către ovar are aspect pavilionar cu numeroase prelungiri numite
fimbrii. În momentul ovulaţiei această extremitate este în contact cu suprafaţa ovarului pentru a primi ovocitul
II care se formează cu puţin timp înainte de ovulaţie în corticala ovarului când ovocitul I îşi definitivează prima
diviziune meiotică expulzează primul globul polar, după care intră în a 2 a diviziune meiotică şi se opreşte în
metafază.
Cu ajutorul mişcărilor cililor şi contracţia celulelor musculare din peretele tubar ovocitul II intră în
infundibulul tubar unde poate fi fertilizat. Odată fertilizat ovocitul II îşi termină cea de-a doua diviziune
meiotică, expulzează cel de-al doilea globul polar îşi uneşte materialul genetic cu cel al spermatozoidului şi
devine ou sau zigot.Îsi incepe segmentarea ,şi timp de cca 5 zile străbate trompa uterină pentru a intra în
cavitatea uterina.Dacă ovocitul II nu este fertilizat, el nu-şi mai termină ce-a de-a 2 a diviziune meiotică el
degenerează sau este fagocitat.
94. Trompa uterina

→ organ pereche
→ este un conduct muscular cu o mare mobilitate măsurând cca 12 cm lungime
→ Una dintre extremităţi se deschide în cavitatea peritoneală, în apropierea ovarului, cealaltă trece prin
peretele uterin şi se deschide în cavitatea uterină.

Din punct de vedere anatomic tuba uterină prezintă 4 zone:

1. zona pavilioară (infundibulară)
2. zona ampulară
3. zona istmică
4. zona intramurală

Zona pavilionară, extremitatea liberă a oviductului, situată în apropierea ovarului, are un capăt
franjurat, franjurile purtând denumirea de fimbrii;ea se aplica pe suprafaţa ovarului in timpul ovulatiei pentru a
prelua ovocitul
Zona ampulară, cel mai lung dintre segmente, reprezentând 2/3 din lungimea tubei, este locul unde se
produce fertilizarea.
Zona istmică este o porţiune îngustă între ampulă şi cea de-a patra regiune.
Zona intramurală, masurând aproximativ 1 cm, este situată în grosimea peretelui uterin şi se deschide
în cavitatea uterină.

Peretele oviductului este format din trei straturi: mucoasă , musculară si seroasă.

Mucoasa
→ prezintă falduri longitudianle ce sunt mai numeroase în zona pavilionară şi ampulară, se reduc în zona
istmică şi sunt absente în zona intramurală unde mucoasa este netedă.
→ În secţiune transversală lumenul ampulei are aspect labirintic
→ Faldurile sunt ramificate, dar nu se anastomozează ci delimitează mici fenestre care comunică între
ele.
→ Epiteliul ce delimitează mucoasa spre lumen este simplu columnar şi conţine două tipuri de celule:
celule ciliate şi celule secretorii, fiind de fapt stadii funcţionale ale aceluiaşi tip celular.
 Celulele ciliate sunt mai numeroase în zona infundibulară şi ampulară unde reprezintă În
schimb spre zona istmică şi intramurală ele reprezintă doar 25% din populaţia celulară, aici
predominând celulele secretorii.
 Celulele secretorii sunt mai scurte, au polul apical rotunjit cu microvili, ele secretă fluidul tubar,
o secreţie bogată în potasiu şi ioni de clor, care conţine deasemenea proteine serice, inclusiv
imunoglobuline. Aceasta reprezinta un mediu nutritiv şi protector pentru ovul şi promovează
capacitaţia spermatozoizilor

→ Epiteliul mucoasei tubare suferă modicări în raport cu etapele ciclului ovarian, astfel:
◆ în faza preovulatorie (sub influenţa hormonilor estrogeni) epiteliul simplu cilindric din
structura mucoasei are aspect de pseudostratificare.
◆ Sub influenţa estrogenilor, după menstruaţie, sau după delivrenţă, celulele epiteliale din
structura mucoasei cresc în înălţime şi devin mai ciliate. Aceste celule au cea mai mare
înălţime în preajma ovulaţiei.
◆ După ovulaţie ele se scurtează şi îşi pierd din cili, fenomen ce se petrece ca urmare a acţiunii
progesteronului.Cilii celulelor epiteliale bat spre uter, determinând mişcarea peliculei de lichid
vâscos de la suprafaţă şi în colaborare cu contracţiile muscularei ajută la deplasarea ovulului
sau a produsului de concepţie către uter. În acelaşi timp împiedică deplasarea germenilor din
cavitatea uterină către cavitatea peritoneală.
S-au mai descris deasemenea alte două tipuri de celule epiteliale: celule Peg
celule bazale, de rezervă.

Celulele Peg sunt considerate celule secretorii precursoare, iar celulele de rezervă bazale s-a arătat a fi
celule intraepiteliale ale seriei limfoide.

→ Corionul (Lamina propria) este format din ţesut conjunctiv lax, lipsit de glande, cu celule
asemănătoare celor din corionul mucoasei uterine, celule care se diferenţiază în celule asemănătoare
celor deciduale în cazul localizării ectopice, tubare, a sarcinii.
→ La acest nivel se găsesc vase de calibru mare, care împreună cu cele din tunica musculară se dilată,
devin turgenscente, ceea ce-i conferă tubei uterine o oarecare rigiditate şi distensie , facilitând
contactul cu suprafaţa ovarului pentru a capta ovulul.
→ Prezenţa vaselor de calibru crescut explică apariţia hemoragiilor mari în cazul ruperii acestora în
timpul dezvoltării unei sarcini localizată ectopic aici. Lunenul îngust al tubei nu permie dezvoltarea
unei sarcini până la termen producându-se la un moment dat rupturi ale peretelui cu hemoragii care
reprezintă urgenţe chirurgicale.
→ Oviductul captează ovulul expulzat de către ovar şi-l conduce către uter. Lumenul lui este un mediu
adecvat pentru fertilizare, proces care are loc în regiunea ampulară, lângă joncţiunea cu istmul.
→ Secreţiile tubei uterine contribuie la nutriţia ovulului care ramâne la acest nivel aproximativ 3 zile
înainte de a intra în cavitatea uterină iar în cazul fertilizării asigură dezvoltarea zigotului până la stadiul
de morulă.

Tunica musculară
→ este formată din muşchi neted dispus în două straturi: circular intern şi longitudinal extern
→ este mai groasă în zona intramurală şi istmică, şi mai subţire în zona ampulară şi pavilionară

Seroasa
→ este reprezentată de mezoteliul peritoneal şi o fină lamă de ţesut conjunctiv cu vase şi filete nervoase.
95,96,97 Uterul,endometrul,colul uterin: organizare structural

→ Cale genitală, un organ cavitar,localizat în pelvis pe linia mediană, înapoia vezicii urinare şi înaintea
rectului.
→ Are formă de pară, localizat cu partea mai dilatată în sus. Anatomic i se descriu urmatoarele
componente:
• Corpul uterin
• Istmul uterin
• Colul uterin
→ Partea corpului uterin cuprinsă între cele două ostiumuri tubare se numeşte fundul uterin. Peretele
uterin din zona fundului este mai subţire.

CORPUL ŞI ISTMUL UTERIN

Au peretele format din trei straturi:
1. Endometrul (mucoasa)
→ Mucoasa istmului uterin este mai subţire, mai puţin sensibilă la acţiunea hormonilor ovarieni şi
este practic, din punct de vedere structural, un hibrid endocervical-endometrial
2. Miometrul (musculara)
3. Perimetrul (seroasa)

Endometrul
Din punct de vedere funcţional, endometrul este împărţit în:
I. Stratul bazal/profund (endometrul bazal)
→ Reprezintă zona profundă (1/4 din grosimea totală a endometrului)
→ Este în contact cu miometrul şi conţine partea profundă a glandelor (criptelor) uterine, ce se pot
ramifica la acest nivel şi o stromă conjunctivă densă, axială (dispusă în vârtejuri) imediat adiacentă
miometrulu
→ Caracteristic este faptul că joncţiunea cu miometrul este neregulată: fascicule din muşchiul neted şi
endometrul bazal se întrepătrund şi se îmbină la acest nivel
→ Glandele uterine cu partea lor bazală pot pătrunde la nivelul miometrului, dând uneori falsa impresie că
ţesutul endometrial este infiltrat patologic în interiorul miometrului
→ Stratul bazal al endometrului, deşi nu suferă influenţa hormonilor ovarieni, are un rol fundamental în
structura şi funcţia endometrului, constituind rezerva celulară care va reface endometrul în faza
proliferativă, dupa îndepărtarea stratului funcţional, în timpul menstruaţiei sau după curetaj

II. Stratul funcţional/superficial (endometrul funcţional)

→ Reprezintă zona superficială a endometrului (3/4 superioare din grosimea sa)
→ Prezintă modificări periodice sub acţiunea hormonilor ovarieni
→ El a fost divizat tradiţional în două alte straturi, având la bază aspecte morfologice ale acestora în
timpul fazei secretorii tardive a ciclului menstrual şi în timpul gestaţiei:

A. Compact (conţine epiteliul de acoperire, colul criptelor uterine şi corionul aferent)

B. Spongios (conţine corpul glandelor uterine şi ţesutul conjunctiv aferent)

→ Din punct de vedere histologic este alcătuit din epiteliu şi lamina propria (corion), altfel spus din:
a) Elemente de natură epitelială (epiteliu de acoperire şi epiteliu glandular)
b) Elemente conjunctive (stromale şi vasculare)
→ Aceste elemente componente, în perioada reproductivă, de-a lungul unui ciclu endometrial iniţial,
proliferează sincron, apoi se diferenţiază şi în final se dezintegrează la intervale lunare (28 zile)
a) Elemente epiteliale
◆ Sunt reprezentate de epiteliul de acoperire şi epiteliul glandular.
◆ Epiteliul de acoperire este simplu cilindric aşezat pe o membrană bazală
◆ Epiteliul trimite în interiorul corionului invaginări, formând glandele sau criptele uterine, care sunt
glande tubulare simple sau ramificate, ramificarea făcându-se de regulă în endometrul bazal

Atât epiteliulde acoperire, cât şi cel glandular prezintă mai multe tipuri de celule:

1.Celule de tip proliferativ (bazal)

→ tipul de celule prezente în endometrul funcţional sau bazal sunt aproape similare morphologic
→ Sunt celule înalte, cilindrice
→ citoplasmă uşor bazofilă sau amfifilă, puţină cantitativ
→ nuclei alungiţi, activi, eucromatici, cu nucleoli mici, cu raport nucleo-plasmatic supraunitar
→ Aceste celule au tendinţa la pseudostratificare atât în epiteliul de acoperire, cât şi în glandele uterine,
datorită activităţii intense de diviziune
→ Se găsesc în endometru pe parcursul fazei proliferative şi în primele zile ale fazei secretorii
→ După unii autori, aceste celule ar fi capabile să se diferenţieze mai departe în celelalte tipuri celulare

1.Celulele ciliate
◆ celule care la polul apical au kinocili.
◆ Sunt predominante în mucoasa uterină a istmului, iar la nivelul corpului uterin sunt predominante la
nivelul epiteliului de acoperire, iar în glande în special în faza proliferativă
◆ Au o citoplasmă uşor acidofilă, nuclei alungiţi, eucromatici.

2. Celule secretorii
◆ diferenţiate în celule a căror secreţie este non-mucinoasă
◆ Produsele de secreţie de natură glucidică (glicogen) şi glicoproteică se acumulează subnuclear în faza
proliferativă tardivă, aceşti produşi schimbându-şi poziţia în faza secretorie mijlocie când trec
supranuclear, dând un aspect franjurat al polului celular apical (celula secretorie vacuolară = produşii
de secreţie sunt prezenţi), după care sunt eliberaţi în lumenele glandulare (celula secretorie
nevacuolară = produşii de secreţie au fost exocitaţi)
◆ Sunt în număr mic în epiteliul de acoperire, intercalate printre celulele ciliate
◆ În faza proliferativă sunt mai puţine la număr, fiind majoritare în faza secretory

→ Glanda endometrială, ca întreg, este căptuşită de celulele menţionate, aranjate într-un epiteliu simplu
cilindric, care în timpul fazei proliferative, în mod înşelător, pare a fi stratificat (pseudostratificat)
→ În timpul fazei proliferative precoce, glandele sunt drepte, cu lumene înguste. Începând din perioada
mijlocie a fazei proliferative şi proliferativă tardivă, precum şi pe întreg parcursul ciclului, glandele
prezintă un înalt grad de răsucire, dar nu se ramifică
→ Tabloul morfologic culminează cu aspectul în ,,dinţi de fierăstrău” al glandelor în timpul fazei secretorii
tardive şi menstruale.

b) Elementele conjunctive
→ Structurile mezenchimale ale endometrului sunt reprezentate de:
- elemente stromale
- elemente vasculare
→ Stroma conjunctivă este un ţesut conjunctiv lax cu funcţii speciale-ţesut conjunctiv lax spinocelular-în
care predomină componenta celulară dispusă în fascicule ,,vârtejuri” în jurul glandelor şi vaselor de
sânge, substanţa fundamentală este puţină cantitativ
→ fibrele conjunctive sunt reprezentate de fibrele de reticulină
 Componenta celulară
1. Celula stromală endometrială
◆ celula de tip fibroblastic a cărei morfologie variază mult în funcţie de stadiul ciclului menstrual
◆ În timpul fazei proliferative precoce, aceste celule au citoplasmă puţină, slab diferenţiată, nucleu
dens, alungit
◆ Cum ciclul avansează, celulele stromale devin mai alungite şi se îmbogăţesc în citoplasma care la ME
apare încărcată cu organite de sinteză a colagenului (reticul endoplasmic rugos, ribozomi, mitocondrii,
complex Golgi)
◆ Către sfârşitul fazei secretorii, fibroblastele din jurul formaţiunilor vasculare se hipertrofiază, devin
mai rotunjite sau poligonale, limitele citoplasmatice sunt nete, citoplasma este mai abundentă,
eozinofilă, cu nuclei veziculoşi, eucromatici. Această transformare stromală este denumită
predecidualizare când se dezvoltă parţial (cum este în timpul fazei secretorii târzii a ciclului menstrual)
şi deciduale în timpul sarcinii
◆ Din punct de vedere ultrastructural, citoplasma abundentă a celulelor deciduale este populată de RER
dilatat, aparat Golgi şi mitocondrii mici, distincte

2. Celula granulocitară stromală (constituent celular stromal, în mod particular în faza secretorie tardivă)
◆ diferă de granulocitele cu origine medulară
◆ Se aseamană cu limfocitele mari, citotoxice, cu granulaţii prezente în citoplasmă
◆ Prin studii imunohistochimice s-a dovedit că aceste celule sunt fie macrofage, fie o subpopulaţie de
limfocite
3. Celula spumoasă/xantomatoasă
◆ nucleul reniform
◆ citoplasma abundent vacuolizată, având un conţinut mare de lipide
◆ Originea sa este una mezenchimală locală şi apare în timpul fazei secretorii medii şi târzii.
4. Limfocitele
◆ sunt constituenţi normali ai stromei endometriale, izolaţi
◆ apar în timpul fazei secretorii mijlocii şi tardive
◆ Uneori se pot agregă în foliculi limfoizi.
5. Plasmocitele
◆ sunt componente izolate, care secretă IgA
◆ Când sunt numeroase, indică existenţa unei endometrite.

Componenta fibrilară

→ Celule stromale endometriale elaborează o reţea de fibre de reticulină, a cărei dispoziţie poate reflecta
buna funcţionalitate a endometrului în raport cu fazele ciclului menstrual
→ În faza proliferativă timpurie, fibrele de reticulină sunt rare şi prezente mai ales în stratul funcţional,
periglandular şi perivascular
→ Odată cu înaintarea în ciclu, aceste fibre se înmulţesc, devin mai groase, au un caracter discontinuu
interglandular şi formă de cuiburi în jurul vaselor şi glandelor
→ În stratul bazal, fibrele de reticulină sunt mai groase şi fac legatura între pătura musculară şi cuiburile
descries
→ Numărul fibrelor de reticulină creşte până în ziua 22 (faza secretorie mijlocie), când se dispersează,
devin edematoase cu negativarea impregnării argentice (nu dispar, însă nu vor mai putea fi observate la
MO)
→ După ziua 22, structura fibrilară reticulară se face cu apariţia de fibre reticulare individuale ce
înconjoară fiecare celulă predeciduală/deciduală în parte.
→ În faza secretorie tardivă, fibrele din jurul vaselor apar mai dispersate, iar în faza menstruală, reţeaua
se dezintegrează, fibrele îşi pierd reacţia argirofilă.
 Substanţa fundamentala

→ Este bogată în apă, mucopolizaharide, proteine şi lipide

Vascularizaţia
Endometrul funcţional este vascularizat de arterele spiralate, ce provin din arterele bazale care asigură
irigaţia endometrului bazal. Acestea din urmă, la rândul lor, provin din arterele scurte radiate, dispuse la limita
endometru-miometru, iar arterele radiate provin din reţeaua arcuată de la nivelul miometrului.

Miometrul
→ Stratul cel mai gros al uterului şi este alcătuit din benzi de muşchi neted separate de ţesut conjunctiv
→ Aceste bandelete formează 3-4 straturi sau pături foarte slab definite
→ Straturile intern şi extern sunt alcătuite din fibre musculare cu orientare în principal longitudinală
paralele cu axul lung al organului, dar şi cu dispoziţie circular
→ Stratul mijlociu este cel mai gros şi are fibrele musculare dispuse circular şi helicoidal (oblic-spiralat),
conţine vase de sânge de calibru mare (vasele arteriale arcuate)
→ O caracteristică demnă de luat în consideraţie este ca media arterelor se continuă fără o limită netă cu
fibrele musculare ale miometrului, acestora lipsindu-le, deci, adventicea (aspectul acesta prezintă rolul
de a opri rapid hemoragia din urma actului naşterii, intervenţiilor chirurgicale)
→ În timpul sarcinii, miometrul trece printr-o fază mare de creştere ca rezultat al hiperplaziei şi
hipertrofiei. Multe fibre musculare au activitate de secreţie şi sinteză de proteine (ex: colagen),
promovând creşterea conţinutului în collagen

Perimetrul
→ Este reprezentat de mezoteliul peritoneal, alcătuit din epiteliu simplu pavimentos aşezat pe o
membrană bazală.

COLUL UTERIN
→ Este partea inferioară , cilindrică, îngustă a uterului la nivelul căreia se inseră vaginul
→ El prezintă un lumen central, canal cervical, care comunică cu uterul prin orificiul intern şi cu vaginul
prin orificiul extern
→ Orificiul extern este punctiform la nulipare şi transvers la multipare
→ Canalul cervical este delimitat de endocol
→ În funcţie de inserţia vaginului pe col, se disting două porţiuni ale colului:

◆ porţiunea intraperitoneală (supravaginală)

◆ porţiunea intravaginală, care poate fi vizualizată cu valvele la examenul genital
→ Colul uterin are pe toată lungimea lui endocol şi exocol; ele sunt separate de axul conjunctivo-
muscular.
Pe o hemisecţiune a colului uterin, se vor identifica:
◆ un ax central musculofibros
◆ endocol către canalul cervical
◆ exocolul către vagin

Axul central musculofibros

→ este alcătuit din 85 % ţesut conjunctiv fibros şi 15 % muşchi neted
→ are fibrele musculare dispuse în toate direcţiile
→ prezintă vase de calibru mare

Endocolul
→ este alcătuit dintr-o mucoasă de 2-3mm grosime, care diferă histologic de restul uterului. Ea nu se
descoamează în timpul menstruaţiei, cu toate că glandele sale suferă mici modificări în timpul ciclului
menstrual
→ Mucoasa are un epiteliu simplu columnar alcătuit din celule secretoare de mucus şi corion
 → Corionul este alcătuit din ţesut conjunctiv lax cu vase de sânge şi infiltrat limfocitar difuz. El conţine
glandele endocervicale, glande tubulare ramificate, ale căror celule secretă mucoproteine (pe tot
parcursul ciclului menstrual, cu maxim de intensitate aprior menstruaţiei)
→ Glandele au lumen mai larg decât cele ale corpului uterin şi conţin un produs de secreţie acidofil, care
apare şi la suprafaţa epiteliului de acoperire
→ Secreţia cervicală se pare că joacă un rol deosebit de important în fertilizarea ovulului
→ În timpul ovulaţiei secreţia de mucus este apoasă şi permite penetrarea spermatozoizilor către uter
→ În faza luteală sau în sarcină, nivelul crescut de progesteron, determină o secreţie mult mai vâscoasă,
ceea ce previne penetrarea microorganismelor către uter
→ Când ductele excretorii sunt blocate, produşii de secreţie retenţionaţi cauzează dilataţii ce formează
ouăle sau chisturile lui Naboth
→ Dilatarea colului uterin în timpul travaliului este datorată colagenolizei produsă prin acţiunea relaxinei (
un hormon luteal) ceea ce duce la înmuierea peretelui cervical.
Exocolul
→ are o mucoasă cu un epiteliu stratificat pavimentos nekeratinizat
→ corion format din ţesut conjunctiv lax , fără glande, cu vase de sânge de calibru mare şi infiltrat
limfocitar difuz sau sub formă de foliculi.

96. Endometrul: modificari sub actiunea hormonilor ovarieni

Ciclul menstrual are 3 faze:

a.faza menstruală este definită ca primele 4 zile ale ciclului menstrual
b. faza proliferativă (estrogenică) între ziua 5 şi 15
c. faza secretorie (progesteronică) între 15-28
Perioada secretorie este de regulă constantă ca număr de zile, deci scurtarea sau alungirea se face prin
modificarea etapei proliferative.

Faza proliferativă:
1. Incipientă: cuprinde în ea şi faza menstruală.
→ Endometrul se descuamează şi proliferează concomitent.
→ După faza menstruală, mucoasa uterină este redusă la o bandă fină-endometrul bazal ce
conţine partea profundă a glandelor uterine
→ Faza proliferativă se suprapune peste faza foliculară ovariană, şi coincide cu dezvoltarea
foliculilor ovarieni şi secreţia de estrogenic
→ Proliferarea celulară are loc pe toată perioada etapei proliferative, ceea ce duce la
reconstituirea glandelor uterine şi a epiteliului de suprafaţă
→ Are loc proliferarea celulelor conjunctive, depunerea de substanţă fundamentală în lamina
propria, ceea ce va duce la refacerea întregului endometru.

La sfârşitul fazei proliferative endometrul va avea o grosime de 2-3 mm

→ Epiteliul de suprafaţă este format în principal din celule proliferative şi ciliate, care au tendinţa la
pseudostratificare
→ Glandele uterine au lumen îngust, rectiliniu, fără produs de secreţie în lumen şi sunt delimitate de un
epiteliu simplu cilindric care are la fel ca şi în epiteliul de acoperire tendinţa la pseudostratificare; pe
imaginile de microscopie se vor remarca numeroase mitoze
◆ Celule din structura epiteliului sunt reprezentate de celulele proliferative, ciliate şi rare celule
secretorii, mai ales spre partea profundă a glandei
◆ În timpul acestei faze, aceste celule se încarcă graduat cu RER şi complex Golgi, pregătindu-se
pentru activitatea secretorie.
 → În stroma conjunctivă, care apare foarte densă, predomină celule stromale de tip fibroblastic
◆ cu aspect fusiform
◆ citoplasmă bazofilă
◆ responsabile de formarea fibrelor de reticulină
◆ grupate în cuiburi, periglandular şi perivascular
◆ subţiri, dar cu reacţie argirofilă pozitivă
→ Se remarcă, de asemenea, numeroase mitoze la acest nivel
→ Se pot remarca şi câteva celule de tip granulocitar şi xantomatos

2. Medie
3. Târzie
→ creşterea glandelor şi a vaselor este foarte accentuată, devansează creşterea stromei şi atunci va începe
spiralizarea glandelor şi vaselor
→ Arterele avansează spre suprafaţa endometrului, formând capilare la acest nivel
→ Stroma apare densă, fibroblastele cresc în dimensiuni şi se dispun în vârtejuri în jurul formaţiunilor
glandulare şi vasculare
→ Numărul fibrelor de reticulină creşte şi îşi încep dispunerea şi în stroma interglandulară

Faza secretorie
Intervalul de 2 zile după ovulaţie se caracterizează prin apariţia de celule secretorii, în glandele uterine,
cu vacuole subnucleare vizibile şi în etapa proliferativă târzie.
Această etapă începe imediat după ovulaţie şi este controlată în special de progesteronul secretat de
corpul galben.
La ME se pot observa:
◆ mitocondrii gigante cu criste gigante
◆ sistemul canalicular nucleolar(invaginarea membranei nucleare în stroma nucleului, formând un
organit cu stroma amorfă, în care apar numeroşi tubi şi formaţiuni granulare, ribozomi)

1. Incipientă
→ Glandele şi vasele cresc, devin din ce în ce mai spiralizate
→ arteriolele îşi îngroaşă tunica musculară şi avansează spre suprafaţa endometrului
→ Epiteliul de suprafaţă îşi pierde aspectul de falsă pseudostratificare, la fel ca şi glandele uterine,
datorită încetării mitozelor
→ În glande, va creşte procentul de celule secretorii, care vor avea produsul de secreţie sub forma unor
vacuole dispuse subnuclear

→ În stroma
◆ încetează diviziunile mitotice
◆ fibroblastele devin rotunjite, ovalare, cu citoplasma acidofilă
◆ fibrele de reticulină devin mai numeroase şi mai groase, dispuse atât periglandular şi
perivascular, cât şi interglandular şi intervascular

2. Medie
3. Târzie
→ Glandele devin extrem de încolăcite, iar celulele glandulare încep să acumuleze glicogen subnuclear,
care apoi, treptat, îşi schimbă poziţia devenind supranuclear
→ Polul apical va avea aspect vacuolar
→ Tardiv, secreţia de glicogen se diminuează, iar glicoproteinele secretate dilată foarte mult lumenul
glandelor
→ Polul apical al celulelor secretorii devine franjurat
→ Stroma conţine fibroblaste, celulele de tip granulocitar, celulele xantomatoase, precum şi limfocite şi
chiar rare plasmocite
→ Fibroblastele vor suferi fenomenul de predecidualizare (decidualizare), devin foarte mari, rotunjite, cu
citoplasmă abundentă, încărcată cu glicogen şi vor forma cuiburi în special în apropierea vaselor de
sânge delimitate de fibre de reticulină
→ Fibrele de reticulină, în ziua 22, devin edematoase, se fragmentează şi îşi pierd reacţia argirofilă, după
care reapar în stromă, grupându-se în principal în jurul celulelor predeciduale, având reacţie argirofilă
pozitivă.
→ Stroma se îngroaşă foarte mult, prin apariţia de edem şi va comprima peretele glandular.Datorită
compresiunii externe exercitate de corion asupra glandelor uterine, în secţiuni longitudinale sau
transversale lumenul apare stelat-,,aspect de dinţi de fierăstrău”
→ Vasele au contracţii cu un ritm de 60-70/min. La sfârşitul fazei secretorii, datorită scăderii brutale a
progesteronului şi estrogenilor, contracţiile arteriolare sunt foarte prelungite, se va produce ischemia,
urmată de necroză, care va duce la descuamarea endometrului
→ În această fază endometrul ajunge la 7-8 mm grosime, ca rezultat a acumulării secreţiilor şi edemului în
stroma conjunctivă

Faza menstruală
→ Dacă fertilizarea şi implantarea oului nu apare, corpul galben îşi încetează funcţia după 14 zile
→ Nivelul de estrogeni şi progesteron scade rapid şi dramatic şi acest lucru poate duce la ischemie
marcată la nivelul vaselor endometrului, ducând la involuţia acestuia
→ La nivelul endometrului funcţional, ischemie, necroză cu eliminare parcelară
→ Concomitent se deschid şi vasele de sânge şi sângerarea începe
→ Endometrul se detaşează partial
→ Cantitatea pierdută din endometru diferă de la femeie la femeie şi chiar de la o etapă la alta, la aceeaşi
femeie.
→ La sfârşitul fazei menstruale, endometrul este redus la stratul bazal ce conţine partea profundă a
glandelor uterine

Proliferarea celulelor glandulare şi migrarea lor către suprafaţă iniţiază faza proliferativă şi un
nou ciclu reîncepe.
98. Vaginul: organizare structurala, frotiuri vaginale
→ Este un conduct musculo-fibros care se inseră la nivelul colului uterin
→ I se descriu patru funduri de sac:
◆ fundul de sac anterior
◆ posterior(cel mai mare)
◆ două funduri de sac laterale
→ Peretele vaginal nu conţine glande
→ Secreţia vaginului provine din glandele endocolului şi prin transudaţia vaselor de calibru mare ale
corionului mucoasei, iar în timpul actului sexual lubrefierea vaginului poate fi asigurata de o pereche de
glande vestibulare care se deschid la nivelul vestibulului (spatiul delimitat de cele doua labii mici)

Peretele vaginal este alcătuit din trei straturi:

-mucoasa
-musculara
-adventicea

Mucoasa
→ este alcătuită dintr-un epiteliu şi un corion
→ Epiteliul mucoasei este un epiteliu pluristratificat pavimentos nekeratinizat
→ Celulele lui pot conţine cantităti mici de keratohialină(precursor al cheratinei)
→ Sub stimuli estrogenici epiteliul vaginal sintetizează şi acumulează cantităti mari de glicogen, care se
depozitează în lumenul vaginal atunci când epiteliul vaginal se descoamează
→ Lactobacilii prezenţi în flora vaginală normală, metabolizează glicogenul şi formează acidul lactic care
este responsabil de ph –ul acid al vaginului.Aceasta aciditate protejează împotriva agentilor patogeni

Epiteliul vaginal este format din următoarele tipuri celulare:

1.Stratul bazal
◆ cu celule bazale aşezate într-un singur strat în contact cu membrana bazală
◆ sunt celule cilindrice cu nucleu veziculos ovoid şi citoplasmă bazofilă
◆ In acest strat se pot observa numeroase mitoze

2.Strat parabazal
◆ format din celule mai mari poligonale, la care citoplasma devine treptat acidofilă,spre deosebire de
celulele bazale care au citoplasma bazofilă

3.Strat intermediar
◆ format din câteva rânduri de celule intermediare, mai mari decât celulele anterioare,poligonale
◆ Nucleul lor este mai mic şi pe masură ce ne apropiem de suprafaţă , prezintă un început de
degenerare(prepicnoză)

4.Stratul superficial
◆ cu celule precornificate si cornificate, format din celule turtite, care suferă un început de cheratinizare
◆ Ele apar alungite, aplatizate cu nucleu picnotic

→ Lamina propria - corionul- mucoasei vaginale este alcatuită din ţesut conjunctiv lax foarte bogat în fibre
elastice. Printre celulele prezente sunt prezente multe limfocite şi neutrofile
→ Lamina propria este lipsită de glande, în schimb este bogat vascularizată, vasele fiind o sursa de exudat
lichidian sub stimul hormonal, ce intră în lumenul vaginal.
Musculara
→ este formată în principal din bandelete longitudinale de muşchi neted dispuse extern
→ există şi fibre musculare dispuse circular în partea interna a muscularei
→ În partea inferioară a vaginului printre fibrele musculare netede apar şi rare fibre musculare striate.
Adventicea
→ este formată din ţesut conjunctiv dens semiordonat bogat în fibre elastic
→ conţine de asemenea plexuri venoase , bandelete nervoase şi grupuri de celule nervoase

STUDIUL EPITELIULUI VAGINAL

→ Ca şi la mucoasa uterina,transformările epiteliului vaginal sub influenţa hormonilor ovarieni sunt
ciclice,repetându-se în aceeaşi susccesiune în cursul fiecărui ciclu ovarian
→ Spre deosebire însă de biopsia de endometru, care necesită o manevră sângerândă şi delicată,
examenul epiteliului vaginal,care se face după o uşoară raclare a peretelui fundului de sac posterior al
vaginului este cu totul inofensiv
→ Produsul obţinut se întinde pe o lamă sub forma unui frotiu, care apoi se colorează şi se examinează,
dându-ne indicaţii asupra stării hormonale a organismului femeii. Recoltarea se poate face şi zilnic şi în
felul acesta pe frotiurile obţinute, se poate urmări dinamic evoluţia jocului hormonal estrogeno-
progesteronic în cursul unui ciclu menstrual

Colorarea frotiurilor se face cu un colorant nuclear(hemalaunul) şi cu doi coloranţi

citoplasmatici(fucsina acidă şi verdele lumină sau albastru de metil).
◆ Unele celule se colorează în albastru(bazofile)
◆ altele în roşu(acidofile)
Deasemenea se fac coloraţii pentru glicogen(Carmin amoniacal Best)

A.În faza estrogenică(postmenstruală)

→ predomină celulele epiteliale bazofile, din straturile intermediare şi bazale,iar celulele acidofile
superficiale sunt reduse
→ Celulele superficiale bazofile care provin din descoamarea straturilor superficiale ale epiteliului vaginal
sunt mari, cu citoplasma bazofilă turtite şi poligonale. Nucleii lor sunt picnotici
→ Celulele intermediare sunt mai mici decât cele superficiale, cu o formă în general mai
rotunjită,ovoidă.Citoplasma lor este de obicei bazofilă.Spre deosebire de celulele superficiale ,marginile
acestor celule sunt foarte bine delimitate,iar nucleul lor este mai mare şi are o structură aproape
normal.
B.În faza estro-progesteronică incipientă(de ovulaţie)
→ predomină celulele superficiale acidofile, care ajung până la 70% din toate celulele de pe frotiu
→ Procentul de nuclei picnotici este deasemenea în creştere ajungând la 90% din totalul nucleilor

C.In faza estro-progesteronică ( premenstruală)

→ se observă că celulele superficiale sunt aşezate în placarde mari formate mai ales din celule bazofile,iar
celulele izolate,aflate înafara placardelor sunt accentuat plicaturate
→ Celulele superficiale acidofile sunt din nou reduse ca numar
→ picnoza nucleilor atât în celulele bazofile cât şi în cele acidofile,este puţin frecventă
→ Pe aceste frotiuri mai există o serie de celule intermediare care apar sub influenţa
progesteronului(nucleu prepicnotic)

In mod practic, aprecierea stării hormonale după frotiul vaginal se face numărând 200 elemente
celulare şi calculând, pe de o parte,procentul de celule acidofile şi pe de altă parte, procentul de nuclei
picnotici,indiferent de reacţia de culoare sau de structură a citoplasmei celulare cu un astfel de nucleu.
De asemenea ,se ia în considerare existenţa celulelor intermediare şi a celulelor grupate în placarde
mari.
◆ Numărul celulelor cu citoplasma acidofilă(colorată în roşu de către fucsină) este proportional cu
cantitatea de estrogeni din sânge;la fel numărul de nuclei picnotici
◆ Celulele intermediare şi placardele celulare sunt martore ale unei cantităţi crescute de progesterone

In faza postmenstruală,indicele acidofil şi picnotic este scăzut de 5-10%, dar creşte mereu pe măsură ce
creşte şi cantitatea de estrogeni în sânge.În această fază există puţine leucocite pe frotiu.Dacă se colorează
pentru glicogen se observa o încărcare a celulelor superficiale cu această substantă.
 În faza de ovulaţie,indicele acidofil ajunge la 70% iar cel al cariopicnozei la 90%.Nu se văd leucocite pe
frotiu,decât extrem de rar(aspect de frotiu curat)
In faza premestruala, acidofilele sunt putine 10-15%.Indicele cariopicnotic , deasemenea este scăzut
20%,iar celulele se descoamează în placarde. Există celule intermediare. Frotiul ia un aspect murdar prin
prezenţa a numeroase leucocite şi a unei flore microbiene abundente.
99. Glanda mamara: stare de repaus, stare de activitate

Până la pubertate, glandele mamare suferă o creştere izometrică cu o structură asemănătoare la

ambele sexe, structură reprezentată de un sistem ductal rudimentar, fără lobuli, cu ţesut conjunctiv dens.
La pubertate, la sexul masculin, testosteronul inhibă creşterea glandei mamare, inhibând celulele
mezenchimale.
La sexul feminin, sub acţiunea hormonilor ovarieni estrogeni şi progesteron se produce o dezvoltare
alometrică a glandelor mamare, aceasta reprezentând unul din caracterele sexuale secundare ale femeii.
Glandele mamare suferă o creştere în dimensiuni prin dezvoltarea în principal a stromei interlobare şi
interlobulare, bogată în ţesut adipos.
→ Prin proliferare epitelială, sistemul canalicular se extinde spre periferie, înmugureşte, dând naştere
lobulilor adevăraţi. Areola şi mamelonul îşi desăvârşesc aspectul.
→ Glandele mamare au forma discoidală subţiata la periferie, cu contur usor neregulat, fiind situate pe
peretele anterior al toracelui.
→ Sunt glande tubulo-alveolare ramificate, separate de muşchiul pectoral printr-o atmosferă grăsoasă ce
se continuă cu stroma glandulară
→ Structura lor este formată din 15- 20 lobi, cu orientare radiară spre mamelon
→ Fiecare lob se comportă ca o glanda individuală, având propriul duct excretor:
◆ canal galactofor, care se deschide la nivelul mamelonului printr-un orificiu = por galactofor
◆ În apropierea orificiului de deschidere, canalul galactofor prezintă o dilataţie: sinus galactofor

→ Lobii sunt subdivizaţi în lobuli, denumiţi TDLU – unităţi lobulare ductale terminale – (unitatea
structurală şi funcţională a glandei mamare- care conţine ultimele ramificaţii ale ductelor terminate orb,
în deget de mănuşă, şi care vor dezvolta unităţile secretorii în perioada funcţională)
→ Ţesutul conjunctiv interlobar şi interlobular este ţesut conjunctiv dens semiordonat, cu numeroşi
paniculi adipoşi. La acest nivel fibrele de colagen sunt grupate formând ligamente suspensoare sau
ligamentele lui Cooper, care realizează conectarea lobilor şi lobulilor din ţesutul adipos subcutanat la
derm

Sistemul excretor
◆ Canalul şi sinusul galactofor sunt tapetate de epiteliu bistratificat cubic sau cilindric, situat pe o
membrană bazală
◆ Între epiteliu şi membrana bazală se găsesc celule mioepiteliale
◆ Lângă deschidere, ductul lactifer este tapetat de epiteliu pluristratificat pavimentos keratinizat
◆ Canalele galactofore se ramifică în canale interlobulare (pentru fiecare lobul), şi acestea în canale
intralobulare, ambele tapetate de epiteliu simplu cubic sau cilindric. Între epiteliu şi membrana bazală
sunt celule mioepiteliale

→ Stroma intralobulară este formată din tesut conjunctiv lax, bogată în celule, săracă în fibre

Mamelonul
◆ are formă conică, este de culoare roz la primipare, maro deschis sau închis la multipare.
◆ Tegumentul din jurul mamelonului este pigmentat şi formează areola. Aici se găsesc: glande sebacee,
sudoripare şi glande Montgomery (cu structură intermediară între glandele sudoripare şi glandele
mamare)
◆ Glandele Montgomery determină mici ridicaturi la nivelul areolei; ele produc o secreţie cu rol lubrifiant
şi protector care modifică ph-ul pielii împiedicând dezvoltarea microbilor
◆ În dermul areolei se găsesc fibre musculare netede dispuse atât circular cât şi longitudinal în jurul
sinusurilor galactofore
◆ Mamelonul conţine numeroase terminaţii nervoase sensitive
Glanda mamară inactiva
→ parenchimul, reprezentat de componenta glandulară, este alcătuit din ultimele ramificaţii ale ductelor
intralobulare, care se termină orb, cu îngroşare în măciucă (locul de formare al viitorilor acini şi alveole)
→ Pe parcursul ciclului menstrual, sub influenţa hormonilor ovarieni, glanda mamară suferă modificări
minime.
Faza proliferativă: ductele apar ca nişte cordoane formate din celule epiteliale cubice, cu lumen îngust sau fără
lumen.
Faza secretorie: celulele secretorii cresc în înalţime şi în lumenul ductelor se acumulează o cantitate mică de
secreţie. În ţesutul conjunctiv intralobular se acumulează fluid determinând apariţia unui edem stromal.
Faza menstruală: se produce o involuţie bruscă cu apoptoză celulară şi dispariţia edemului.
La menopauza – glanda suferă un proces neuniform de atrofie, mai accentuat la nivelul ULDT
 În absenţa stimulării hormonale produsă de hormonii ovarieni, celulele secretorii din unitaţile lobulare
ductale terminale degenerează şi dispar, ramânând un sistem ductal asemanator sexului masculine
 Pot aparea transformari microchistice prin contracţia acinilor şi a ductelor, fibroză intralobulară
 Stroma suferă modificări degenerative cu scăderea numarului fibroblastelor, a fibrelor elastice şi de
colagen, cu acumulare de ţesul adipos
 Pot aparea depozite de hidroxiapatită intraluminal sau stromal cu apariţia de microcalcificări

Glanda mamară în activitate

→ Glanda mamară, glandă tubulo-acinoasă, creşte ca rezultat al proliferării alveolelor la capetele ductelor
terminale intralobulare
→ Alveolele sunt formaţiuni sferice delimitate de celule epiteliale (epiteliu simplu cubic), ce devin
secretoare de lapte (secreţie acidofilă)
→ La polul apical al celulelor secretorii se acumulează treptat picături lipidice, vezicule secretorii
delimitate de membrane
→ Fiecare alveolă secretorie va fi înconjurată de 4-6 celule stelate mioepiteliale
→ Cantitatea de ţesut conjunctiv stromal şi de ţesut adipos scade considerabil
→ Creşterea glandei mamare în timpul sarcinii este rezultatul acţiunii sinergice a următorilor hormoni:
estrogeni, progesteron, prolactina şi hormonul lactogen placentar
 Aceştia dezvoltă formaţiunea secretorie alveolară
→ În timpul lactaţiei, laptele este produs de celulele epiteliale ale alveolelor şi se acumulează în lumenul
lor, precum şi în ductele lactifere
→ Celulele secretorii devin cuboidale, chiar turtite, îşi scad înălţimea şi conţin în citoplasma lor picături
sferice de diferite mărimi, conţinând în special trigliceride neuter
→ Aceste picături trec înafara celulelor împreună cu porţiunea apicală a celulelor (secreţie de tip apocrin).
Lipidele reprezintă 4% din compoziţia laptelui uman
100. Placenta
→ Organ tranzitoriu al gestaţiei , derivat trofoblastic ce se diferenţiază precoce în cursul embriogenezei
→ Printre cele mai importante funcţii ale placentei menţionăm : schimburile materno-fetale şi funcţia
endocrină.
→ Este un organ cărnos, de formă discoidală având un diametru , la termen de 2o-25 cm, o grosime de 3-6
cm, şi o greutate ce reprezintă 1/6 din greutatea fătului la nastere

Placenta are două feţe:

1.faţa maternă
◆ pe care se văd nişte şanţuri ce delimitează nişte formaţiuni structurale de marimi diferite - 16-20 lobi
placentari- care reprezintă corespondentul macroscopic al cotiledoanelor placentare-structuri
vasculare
◆ Şanţurile corespund septurilor intercotiledonare
◆ Faţa maternă este constituită din placa bazală, scindată între straturile compact şi spongios

2. faţa fetală -translucidă

◆ acoperită de amnios,permiţând vizualizarea structurilor vasculare
◆ Ea este reprezentată de partea profundă a plăcii coriale, sub care sunt dispuse vasele ombilicale şi la
nivelul căreia se află inserţia cordonului ombilical(vena şi cele două artere ombilicale)
◆ Implantarea cordonului ombilical este variabilă,frecvent excentrică şi chiar uneori marginală

Dinspre partea maternă spre partea fetală se găsesc următoarele componente:

-placa bazală
-sistemul vilozitar
-placa corială

Aceste elemente, placa bazală, placa corială şi pereţii vilozitari delimitează un spaţiu îngust de
dimensiunile unui spaţiu capilar denumit spaţiu intervilos-elementul funcţional al schimburilor materno-fetale

Placa bazală
→ reprezintă o lamă de ţesut ce formează planşeul spaţiului intervilos
→ Este formată dintr-o componentă fetală şi dintr-o componentă maternă ( o porţiune din decidua
maternă ce rămâne ataşată de placentă, la eliminarea acesteia după delivrenţă)

Dinspre spaţiul intervilos spre profunzime prezintă mai multe straturi:

-sinciţiotrofoblast şi celule Langhans într-un strat discontinuu;
-lama de ţesut conjunctiv fibros asemănător unei membrane bazale;
-ţesut conjunctiv lax avascular; cuprinde fibrinoidul Rohr şi celule predominant fetale
-fibrinoid Nitabuch cu un aspect lamelar sau reticular;
-stratul compact al deciduei materne format din celule deciduale, elemente trofoblastice şi formaţiuni
vasculare

1.Componenta fetală a placii bazale

-este reprezentată de trofoblastul bazal, format de celule de tip epitelial aflate în diferite etape evolutive
morfofuncţionale:
-citotrofoblast nediferenţiat
-citotrofoblast diferenţiat
-citotrofoblast predegenerativ
-citotrofoblast degenerative
 ◆ Celulele au un grad diferit de complexitate structurală ceea ce implică diferenţe functional.
Sunt în principal de tip reticular cu un rol în transportul de substanţe şi rol nutritiv.
◆ Matricea intercelulară este formată în principal din fibre de colagen şi reticulină cu zona de clivaj
între straturile deciduale şi mai bine reprezentată în zona de trecere de rare fibre elastic
◆ Predominant la acest nivel există complexe macromoleculare formate din mucopolizaharide
acide şi neutre ataşate de structuri proteice fibrilare
◆ La nivelul componentei fetale a plăcii bazale există fibrinoidul Rohr care în urma studiilor
imunochimice şi morfologice s-a dovedit a fi de natură trombogenică.

→ Tot la interfaţa trofoblast-decidua se află şi fibrinoidul Nitabuch, specific placentelor hemocoriale; este
realizat prin degenerescenţa trofoblastului bazal sau a celulelor deciduale sau printr-o modificare
particulară a substanţei fundamentale

2. Componenta maternă a plăcii bazale

→ celulele se consideră a fi diferenţiate din două tipuri de celule reticulare: celulă reticulară
nediferenţiată mare şi celula reticulară nediferenţiată mică, frecvente în stadiile tinere ale
placentei
→ Astfel se dezvoltă mai multe linii celulare:
-celule reticulare –slab reprezentate cu rol nutritiv şi în transportul de substanţe;
-celule predeciduale –din care se diferenţiază două tipuri celulare:
A.celula deciduală mare – predomină în placente tinere
B.celula deciduală mică – predomină în placentele mature

→ La interfaţa trofoblast-decidua s-au identificat celule conjunctive cu citoplasmă asemănătoare

celulelor Hofbauer (vezi vilozitatea corială) dar a căror origine şi specializare funcţională sunt
necunoscute
→ Tot în această zonă apar şi celule libere cu rol în răspuns imun- celule conjunctive asemănătoare
monocitelor si limfocitelor.
→ Mai rar întâlnite în placenta la termen se pot intalni si limfocite K de asemenea diferenţiate din
celulele reticulare materne

Astfel, din punct de vedere structural, placa bazală se prezintă ca un mozaic de celule epiteliale şi
conjunctive de origine maternă sau fetală cu material intercelular şi formaţiuni vasculare.

Placa corială
→ reprezintă porţiunea cea mai profundă a placentei
→ Este formată dintr-o stromă în care sunt dispuse ramuri ale vaselor ombilicale şi este căptuşită de către
amnios, către fat şi de trofoblast către spaţiul intervilozitar.
→ Placa coriala ia naştere pe partea opusă zonei de implantare şi este formată din ţesut conjunctiv dens
bogat în fibre şi substanţă intercelulară bazofilă al cărei principal constituent este acidul hyaluronic
→ În placenta matură, celulele sunt în număr redus,reprezentete de fibrocite şi celule Hofbauer,astfel că
reţeaua fibrilară domină tabloul structural.
→ Fibrele conjunctive formează structuri ordonate – stratul fibrinoid Langhans,format în principal din
fibrină de origine maternă, sub care se găseşte o reţea fibrilară cu fibre paralele sau concentrice în jurul
vaselor
 între aceste structuri sunt dispuse fibre de colagen şi rare celule cu un aspect dezordonat,
haotic
 De partea fetală
 matricea ţesutului conjunctiv al plăcii coriale este acoperită de un singur strat de celule cilindrice ale
epiteliului amniotic
 Între ţesutul conjunctiv al placii coriale şi amnios există o zonă bine delimitată formată din fibre de colagen
şi cellule
 Ramurile vaselor ombilicale sunt ancorate la placa corială prin intermediul pe de o parte al structurilor
conjunctive ordonate ale stromei coriale şi pe de altă parte prin fibre musculare netede perivasculare

Cercetările recente au demonstrat existenţa la nivelul plăcii coriale, a unui sistem contractil de regula
adiacent vaselor sanghine fetale, cu traiect longitudinal. Celulele acestui sistem au o formă alungită şi prin
specializări de suprafată se interconectează cu membrana plasmatică a trofoblastului
Sistemul vilozitar
→ Vilozitatile coriale de desprind din placa corială şi ocupă spaţiul dintre placa bazală şi placa corială
→ Vilozitaţile de ordinul I care se desprind din placa corială se ramifică în vilozitaţi de gradul II şi apoi de
gradul III. Ele pot rămâne libere sau se pot fixa pe placa bazală (în cazul vilozităţilor crampon)
→ Vilozităţile crampon sunt de regulă vilozităţi de ordinul I si fiecare vilozitate crampon va reprezenta axul
unui lob (sau cotiledon=structura vasculara dintr-un lobul placentar)
→ Lobul placentar este format din totalitatea vilozitatilor coriale care se desprind dintr-o vilozitate de
ordinul I . Intre lobii placentari se găsesc septuri interlobare (intercotiledonare) desprinse din placa
bazală.
→ Vilozităţile coriale ,de mărimi diferite delimitează între ele spaţiile intervilare în care curge sânge
matern provenit din arterele spiralate ale endometrului functional

Structural o vilozitate corială prezintă de la exterior la interior:

◆ sinciţiotrofoblast;
◆ citotrofoblast;
◆ membrana bazală a trofoblastului;
◆ stroma vilozitară
Sinciţiotrofoblastul
→ Este o structură de grosime uniformă, formată din aglomerări nucleare dispuse într-o masă
citoplasmatică fără limite celulare, prezentând o mare variabilitate structurală legată de vârsta
gestaţională şi de intensitatea activităţilor metabolice
→ prezintă la interfaţa cu sângele matern, spre spatiul intervilar o suprafaţă acoperită de microvili –
“marginea în perie” – cu rol în procesele de absorbţie a princiiilor nutritive, transportul oxigenului,
răspunsul imun, secreţie hormonală
→ La baza microvililor şi în citoplasma apicală există canalicule, implicate în captarea neselectivă a
metaboliţilor
→ ME:
◆ Citoplasma sinciţiotrofoblastului este de tip granulat vacuolară, bogată în organite ce variază calitativ şi
cantitativ de la o vilozitate la alta
◆ Reticul endoplasmic – de tip rugos, extrem de abundent, mai ales în zonele mediane ale celulelor
(dispunerea legată de sediul sintezelor celulare), unde realizează aspectul de “pânză de păianjen”
◆ Ribozomii –imprimă caracterul electronodens al sinciţiotrofoblastului
◆ Incluziunile lipidice – au aspectul unor granule mici cu contur rotund sau neregulat, situate în general în
porţiunea bazală a celulelor Funcţia lor este interpretată diferit:
 lipide nutriţionale destinate transferului în sectorul fetal
 sau precursorii în sinteza steroidiană
◆ Sunt deasemenea aparat Golgi, mitococondrii, tonofilamente groase cu rol de suport mecanic
→ Intre sitiotrofoblast si citotrofoblast se gasesc desmozomi
→ Nucleii apar adesea grupaţi în masa citoplasmatică; au dimensiuni variabile, formă neregulată,
nucleolii sunt frecvenţi
→ Pe măsură ce se formează membranele sinciţio-vasculare anucleare , nucleii se grupează în aşa
numitele noduri sinciţiale. Spre membrana bazală ,sincitiotrofoblastului prezinta deasemenea microvili
Citotrofoblastul
→ În placenta matură , citotrofoblastul este format dintr-un număr redus de celule rotunde sau alungite ce
par izolate, libere între sinciţiu şi membrana bazală.
→ La contactul cu sinciţiotrofoblastul s-au descris joncţiuni de tip desmozom. Între celulele
citotrofoblastice apar pliuri sub formă de microvili, iar membrana plasmatică bazală trimite prelungiri
către membrana bazală trofoblastică.
→ Nucleii sunt rotunzi sau ovali, au membrane trilaminate, ondulate, cu pori şi prezintă nucleoli mari
hipercromatici.

Stroma vilozitară
→ este constituită din ţesut conjunctiv în care apar dispersate celule de doua tipuri:
1. celule stelate(fibroblaste,celule reticulare mari si mici)
2. celule rotunde ovalare ( cel. Hofbauer-Chaltzky-Neuman)
→ În stroma vilozităţilor mari au fost vizualizate fibre musculare netede,cu aspect discontinuu
→ Celulele reticulare formează o reţea dispusă între membrana bazală a trofoblastului şi capilare de sange
provenite din vasele ombilicale,participa deci la constituirea membranei sincitiovasculare

Celulele Hofbauer
◆ au diametrul de 10-35 microni şi contur neregulat
◆ Nucleul, alungit sau ovalar, este dispus excentric
◆ Cromatina apare dispersată sau aglutinată la periferia nucleului
◆ Uneori sunt detectaţi corpusculi nucleari, semn al unei hiperactivităţi celulare
◆ Caracteristic acestor celule este citoplasma vacuolară, cu vezicule cu un conţinut granular, sugerând
prezenţa intracelulară de fier şi o activitate de tip fosfatază acidă
◆ Celulele sunt bogate în organite – aparat Golgi, centrioli, mitocondrii, microtubuli, reticul
endoplasmatic rugos şi neted
◆ Celulele sunt legate între ele prin joctiuni de tip Gap cât şi cu alte tipuri celulare stromale, fapt ce
sugerează o posibilă funcţie de transfer informaţional intercellular
◆ Originea acestor celule este încă controversată. Iniţial s-a considerat a fi derivate din : endoteliu,
limfocite, eritroblaşti, mezoderm, celule conjunctive. M.Castelluci şi D.Zaccheo (1989) consideră că în
stadiile timpurii ale sarcinii, celulele Hofbauer au origine mezenchimală, iar după stabilirea circulaţiei
vilozitare pot deriva din ficatul fetal sau din monocitele medulare fetale
◆ Din punctul de vedere al heterogenităţii activităţii enzimatice sunt foarte asemănătoare macrofagelor
◆ Celulele Hofbauer se pot divide de cel puţin două ori în cursul dezvoltării lor
◆ Au fost sugerate mai multe funcţii posibile: secreţie endocrină, menţinerea echilibrului hidric stromal,
transferul informaţiei intercelulare, modularea creşterii celulelor endoteliale şi ale fibroblaştilor, rol
imunologic, rol in nutriţia fetală, fagocitoză şi motilitate

In axul vilozitatilor coriale se gasesc ramificatii ale vaselor fetale-vasele ombilicale, capilarele cele mai
mici ramificatii vor forma impreuna cu sincitiotrofoblastul, membrana sincitiovasculara prin care se realizeaza
schimburile maternofetale.
 Aparatul genital feminin
→ În structura aparatului genital feminin intră
• gonadele (ovarele) situate în pelvis,
• căile genitale (trompe uterine, uter, vagin) și
• glande anexe (glanda mamară și placenta - organ tranzitor al gestației - care
asigură hrănirea produsului de concepție și secreția hormonală)
Ovarul
→ organ pereche
→ localizare: pelvis post de ligamentele largi, de o parte și de alta a uterului
→ 3-2-1 cm (L, l, grosime)
→ culoare albicioasă (asemănătoare porțelanului)
→ suprafață netedă până la pubertate, va deveni neregulată în perioada fertilă a femeii
(de la menarhă - prima menstruație până la menopazuă)
→ Rol: glandă mixtă
• fcț exocrină - produce lunar ovocite de ordin II
• fcț. endocrină - produce hormoni steroizi
→ dpdv. structural, ovarul are 4 componente:
1) epiteliu de acoperire (germinativ Waldayer) la suprafață
• Nuclei rotunzi, înșirați ca mărgelele pe ață
2) Albuginee – capsulă conjunctivă (ca la orice organ parenchimatos) - „dungă roz”
3) Zonă corticală – cea mai bine reprezentată, are aspect heterogen
• Are structuri veziculoase sau pline – ovocitele
4) Zonă medulară
• Se prelungește către hil
• Înconjurată aproape în totalitate de corticală (excepție: hilul)

Epiteliul de acoperire (germinativ Waldeyer)

→ Inițial s-a considerat că originea ovocitelor e aici, dar e fals => de aici numele de
epiteliu germinativ (nume istoric, incorect stiintific)
→ Nuclei rotunzi, înșirați ca mărgelele pe ață
→ Epiteliul are un aspect diferit în funcție de vârsta femeii
➢ Până la pubertate – epiteliu simplu cilindric
➢ În perioada fertilă – epiteliu simplu cubic
➢ După menopauză – epiteliu simplu pavimentos
→ Indiferent de formă, celula epitelială are un nucleu voluminos (80% Vcel) și segmentat
la ME (ca la PMN)
• Datorită acestui aspect segmentat al celulei epiteliale, se presupune că acest
epiteliu are un rol de apărare a ovocitelor împotriva germenilor din cavitatea
pelvină
→ La polul bazal, celulele prezintă granule
• de mucină
• Dense (opace) – cu enzime similare celor lizozomale
➢ Enzimele sunt eliberate cu puțin timp înainte de ovulație și ajung între mb
bazală și albuginee (în zona stigmei)
➢ Se consideră că faciliteaza eliberarea ovocitului
1
→ La polul apical, celulele prezinta microvili
→ Epiteliul de acoperire urmează intim suprafața ovarului (indiferent dacă e netedă sau
accidentată în perioada fertilă) => se mulează pe ovar, putându-se invagina chiar până
în corticală (unde poate prolifera, formând insule de celule epiteliale, insule care uneori
pot degenera chistic, ducând la apariția chisturilor ovariene)
• Chisturile sunt adesea patologice, putând afecta funcțiile ovarului
→ Celulele epiteliului germinativ pot prolifera și la suprafața ovarului, formând grămezi de
celule epiteliale la suprafața ovarului, dând aspect de stratificare => se poate forma
chist paraovarian (neafectând parenchimul ovarian) legat de ovar printr-o bandă de
celule epiteliale
• Poate rămâne așa, sau să se încarce cu Ca2+ și să degenereze calcar

Albugineea
→ Țesut conjunctiv dens semiordonat
→ Este o capsulă
→ Responsabilă de culoarea albă a ovarului (ca porțelanul „de calitate”)
→ Când foliculul matur (de Graaf) ajunge în partea externă a corticalei, luând contact cu
albugineea, la locul de contact dintre folicul și albuginee, cea din urmă se subțiază și
devine transparentă din cauza redistribuirii vaselor de sânge din zona de contact, ceea
ce duce la apariția stigmei (=locul de contact dintre folicul și albuginee)
• Dacă vasele ar rămâne acolo (la nivelul stigmei), s-ar sparge la ovulație =>
hemoperitoneu (grav) sau sângerări mai mici
→ Albugineea poate suferi (fiziologic sau patologic) îngroșări (ex. la ovarul micropoli-
chistic, sdr Stein-Lowenthal) pe parcursul vieții fertile => afectează ovulația
• foliculii nu cresc normal
• nu se formează foliculi de Graaf

Medulara
→ În centru, echivalentul unui „sâmbure de caisă”
→ Aproape complet înconjurată de corticală (excepție: hil)
→ Dpdv histologic, medulara are
• Țesut conjunctiv lax
• Vase de sânge de calibru mare cu traseu spiralat (vase helicine)
• Fibre vegetative
• Celule ganglionare
→ În apropierea hilului, se găsesc grupate ca insule, celule hilare
• Celule poligonale
• Cp acidofilă cu incluzini lipidice (colesterol)
• Secretă hormoni androgeni
• Crește nr. lor cu vârsta (în apropierea menopauzei și la menopauză)
→ Se mai pot găsi și celule migrate din corticală (celule enzimatic active) ce au aceeași
funcție ca celulele hilare (secretoare de androgeni)
→ Inconstant poate apărea rete ovarii (vestigiu embrionar) – formațiuni tubulare delimitate
de epiteliu simplu cubic

2
Corticala
→ Aspect heterogen
→ Are
• Parenchim = foliculi ovarieni, corp galben și corp albicans
• Stroma – țesut conjunctiv lax spinocelular
A. Stroma
• Predominant fibre conjunctive (mai ales reticulină, puțin colagen)
• Puțină substanță fundamentală
• Fibroblaste
Fibroblastele
• Au proprietăți intrinseci diferite față de alte fibroblaste din organism
• Pot avea roluri variate => fibroblastele pot fi împărțite în 4 categorii
1) Fibroblaste ce produc matrice conjunctivă (subst fundamentală și fibre)
➢ Sunt cele mai multe
➢ Sunt fibroblaste clasice
➢ Produc tot mai mult colagen pe măsură ce se avansează în vârstă,
depunându-se iîn corticala externă ce se va colageniza
− Colagenizarea ajunge la medulară la menopauză
➢ Au capacitatea de luteinizare – capacitatea de a se încărca cu incluziuni
lipidice (după ovulație)
2) Fibroblaste ce se diferențiază, formând teaca internă a foliculilor ovarieni => devin
secretoare de hormoni secretori (androgeni în principal, dar nu numai)
3) Fibroblaste ce se încarcă cu un aparat contractil voluminos => miofibroblastele
tecii externe (cu rol în ponta ovulară - facilitează ovulația, ajutând la împingerea
ovocitului în trompa uterină)
4) Celulele enzimatic active (oxido-reductaze mai ales)
➢ Grupate ca insule, devin poligonale cu citoplasmă intens acidofilă
➢ Secretă hh androgeni
→ corticala devine la menopauză o cicatrice de țesut conjunctiv pentru că involuează
foliculii prin proces de atrezie, iar locul lor va fi ocupat de fibrele de colagen care
avansează treptat dinspre corticala externă spre medulară
B. Foliculii ovarieni
1) Primordiali
• Cei mai numeroși
• În corticala externă
• 400.000-500.000 pentru ambele ovare
2) Evolutivi (pe cale de creștere)
• Primari
➢ Unilamelari
➢ Multilamelari (preantrali)
• Secundari (veziculari) - din aceștia se vor selecta și foliculii antrali
• Maturi (de Graaf)
3) Involutivi (atretici)

3
→ Structura generală a foliculului ovarian
• Componente de origine epitelială (care fac parte dintr-un epiteliu pluristratificat)
ce se sprijină pe o membrana bazală = membrana Slavianski
➢ Ovocitul de ordin I
➢ Celulele foliculare
➢ Lichidul folicular
➢ Zona pellucida
➢ Corpii Call-Exner
• Componente de origine conjunctivă
➢ Teci foliculare
➢ Vase sangvine
• deși sunt separate între ele, există un proces de morfogeneză prin inducție:
dezvoltarea elementelor de natură epitelială induce modificări la nivelul
elementelor conjunctvie și invers
Ovogeneza
→ Origine la nivelul epiteliului celomic
→ În S4 se form. cel germinative primordiale, se divid mitotic și migrează în crestele
genitale
→ Diviziunile continuă, iar în S5 migrează în corticala viitorului ovar, unde devin ovogonii
→ Ovogoniile – diploide (2n cromozomi)
➢ Se divid mitotic până în L5
➢ Din L3, prin mitoză, ovogoniile dau naștere ovocitelor I (tot diploide)
→ Odată formate, ovocitele I intră în meioza I (începând cu L3) și se opresc în profază
➢ Celule foliculare din medulară vor înconjura ovocitele I, formându-se foliculii
primordiali
→ Prin L5 – 3 milioane foliculi primordiali/ovar
→ încă din viața intrauterină – atrezie foliculară ce se accentuează după naștere
(datorită pierderii suportului endocrin matern)
→ Cu 2-3h înainte de ovulație se definitivează meioza I => ovocit II (haploid, ce a preluat
majoritatea citoplasmei) și se expulzează primul globul polar (care se autolizează,
involuează sau e fagocitat)
→ Odată format, ovocitul II, în folicul, intră în meioza II și se oprește în metafază => el e
expulzat în trompa uterină din ovar ca ovocit II în metafaza II
→ Ajunge în trompe, iar în 1/3 externă a trompei uterine poate fi fertilizat
➢ Dacă e fertilizat, își termină meioza II
• Expulzează al 2-lea globul polar
• Se reface numărul de cromozomi => zigotul (oul)
• Stă 3-5 zile ca blastocist și se divide în trompa uterină
• Apoi se implantează în uter, trecând prin ostiumul tubar
✓ Anexitele duc la bride interne ce se opun la trecerea zigotului în
uter
✓ Dacă nu trece => se implantează în tubă (dar poate sta maximum
16 săptămâni, în funcție de zona tubei) => se poate rupe tuba

4
 (pentru că trofoblastul erodează structura peretelui) =>
hemoperitoneu (urgență medicală)
➢ Daca nu e fertilizat, el involuează, se autolizează sau e eliminat împreună cu
secreții uterine, sânge și endometru în timpul menstruației
→ În fiecare ciclu (28 zile - ovulație în ziua 14) încep să crească cam 20 foliculi (± în
funcție de vârstă și de materialul clientei) selectați cu un an înainte (ex un ciclu din
2018 are foliculii selectați din 2017)
→ Selecția folic.matur se face cu o lună înainte, în faza luteinică a ciclului ovarian anterior
→ Va fi selectat foliculul cu cel mai mult estrogen în lichid (ce va inhiba prin feedback
negativ FSHul care este necesar pentru creșterea celorlalți foliculi, care, în lipsa FSH,
vor intre în proces de involuție pentru că nu mai au capacitatea de a transforma mediul
androgenic în mediu estrogenic)
Foliculi primordiali
→ Cei mai mici
→ 400.000-500.000 în cele 2 ovare
→ Adunați în corticala externă (aici se găsesc pe preparat)
→ Celule epiteliale pavimentoase turtite ce se sprijină pe mb bazală
• se leagă de ea prin hemidesmozomi
• Între celulele epiteliale: joncțiuni de tip GAP
→ Ovocitul de ordin I – 25 µm
➢ Nucleu eucromatic
➢ Nucleol evident, excentric
➢ Citoplasma acidofilă, colorată unfiorm
➢ La ME, se văd în citoplasmă organitele celulare de sinteză proteică (ribozomi,
mitocondrii, RER) conglomerate în jurul nucleului
➢ Microvili îndreptați către celulele foliculare
Foliculii evolutivi
Foliculii primari
→ 2 tipuri
1) Unilamelari (foliculi plini)
• Un singur rând de celule foliculare
• Mai mare decât cel primordial
• Ovocitul – 60 µm
• Celulele foliculare din pavimentoase devin cubice și prezintă microvili la
polul apical ce se vor uni cu microvilii ovocitului
• Celulele foliculare se vor sprijini pe o membrană bazală (prin
hemidesmozomi) ce delimitează foliculul de stroma din jur
• Celulele foliculare comunică prin GAPuri
• Ovocitul se încarcă cu citoplasmă, nucleul (vezicula germinativă) e
proeminent, cu nucleol vizibil (pată germinativă )
• Citoplasma acidofilă, fin granulară (conține glicogen), iar organitele
sintezei proteice se hipertrofiază și se distribuie uniform, cu AG către
ectoplasmă (mb bazală)

5
 ➢ AG se dispune așa pentru că ovocitul se pregătește să
sintetizeze zona pellucida alături de celulele foliculare
2) Multilamelar (folicul plin)
• Mai multe rânduri ce celule foliculare ce vor forma granuloasa foliculară
• Aici începe secreția de hormoni sexosteroizi (androgeni și estrogeni)
• Ovocitul crește și ajunge la 130-150 µm
➢ Citoplasma abundenta, acidofilă, granulară (glicogen)
➢ Veziculă germinativă (nucleul), pată germinativă (nucleolul) excentrice
➢ Organite celulare hipertrofiate, Golgi la periferie
➢ Mb celulară cu microvili
➢ începe secreția zonei pellucida (cu tentă roz, ușor acidofilă)
formată din glicoproteine (sintetizate de ovocit și de cel. foliculare)
• În jurul zonei pellucida, celulele foliculare se hipertrofiază, devin
poligonale, se divid intens, așezându-se pe 6-12 rânduri
• Granuloasa (rândurile de celule foliculare) nu e vascularizată, fiind cel. epiteliale
• Celulele foliculare comunică prin joncțiuni de tip GAP
• delimitarea între granuloasă și teci este evidentă, granuloasa se sprijină
pe mb. bazală (numită mb Slavianski), iar în afara acesteia se
organizează cele 2 teci între care nu e o limită clară:
➢ Teaca internă
❖ formată din fibroblaste stromale (fusiforme), dispuse pe 2-4
rânduri care se încarcă cu colesterol, devenind mai târziu
celule producătoare de sexosteroizi
➢ Teaca externă
❖ formată din miofibroblaste cu proprietăți contractile ce facilitează
ovulația
• Când se ajunge la 6 rânduri de celule în granuloasă, îincepe secreția de
hormoni
• Celulele din granuloasă au receptori pentru FSH, iar cele din teaca
internă au receptori pentru LH
• FSH, care controlează creșterea foliculară, determină activarea
aromatazei din granuloasă
• LH, care se leagă de celulele tecii interne, generează formarea în teaca
internă a unei cantități mici de androgeni (prezența lor fiind un stimul
pentru activarea aromatazei din granuloasă)
➢ Acești androgeni trec în granuloasă și sunt transformați în estrogeni
• Hormonii nu rămân în celule, ci sunt exocitați, determinând formarea unor
cavități mici, rotunde în granuloasă (corpii Call-Exner) îinconjurate de
celule granuloase radiare
• Aceste cavități vor începe să conflueze => folicul vezicular (secundar)
→ Creșterea foliculară începe cu câțiva ani înainte de pubertate
→ Această creștere e independentă de gonadotropine (FSH și LH), intervenind factori
genetici, climatici (zone calde  intră mai devreme la pubertate etc)
→ Odată începută creșterea foliculară, ea va fi controlată de gonadotropine

6
→ La începutul creșterii foliculare, cresc cel mai reprede elementele epiteliale (ovocitul,
celulele foliculare etc.), iar în a doua parte a creșterii foliculare vor crește elementele
de natură conjunctivă (Morfogeneza prin inducție)
Foliculi secundari (veziculari)
→ Rotund
→ Structură polară – la un pol e ovocitul inclus într-un pinten de celule epiteliale
(cumulus oophorus ce provine din granulară), iar la celălalt pol e antrul folicular
→ Ovocitul – 130-150 µm și înconjurat de zona pellucida
→ Ovocit + zona pellucida e înconjurat de corona radiata (celule foliculare dispuse în
jurul ovocitului)
→ Rămân legate prin discul proliger de granuloasă
→ Granuloasa foliculară se reașează pe 6-8 rânduri de celule și delimitează antrul
folicular la periferie
• Antrul rezultă prin confluarea veziculelor pline de lichid folicular (cu hormoni
steroizi – puțini androgeni, mai mulți estrogeni)
• Înainte de ovulație cu câteva ore – puțin progesteron în lichid
• Mai găsim proteine de legare a hormonilor, ioni, acid hialuronic
→ Lichidul folicular diferă cantitativ de la un folicul la altul (atât ca volum total, cât și ca
raport între componentele lichidului)
Folicul matur (de Graaf)
→ E folicul antral, toate cavitățile lichidiene au confluat cu antrul
→ Va migra în corticala externă, luând contact cu albugineea care fm. stigma
→ 2.5-3 cm lungime (este cel mai mare folicul)
→ Structură polară
1) Ovocit la un pol
• Cumulus oophorus
• Corona radiata
• Legat de teacă prin discul proliger
• Granuloasa rămâne constantă, progesteronul inhibându-i dezvoltarea
• Granuloasa se sprijină pe membrana Slavianski
2) Antru la alt pol
→ Progesteronul determină transformarea plasminogenului în plasmină
→ În cavitatea foliculară se eliberează colagenază (digeră peretele ovarian în zona
stigmei), histamină, se formează AT II
→ Are loc o transvazare a plasmei (din vasele din corticală) cu 3-4 ore înainte, ovarul fiind
mult mai mare ca cel contralateral (uneori poate fi confundat cu o masă tumorală)
Factori de eliberare a ovocit II + corona radiata + zona pellucida + lichid folicular
1. Plasmina duce la eliberarea enzimelor lizozomale => digerare disc proliger (punte
legătura între cumulus oophorus și granuloasă) => ovocit + corona radiata+ zona
pellucida plutesc liber cavitatea foliculară (acest fen. e concomitent cu apariția stigmei)
2. Lichidul folicular exercită presiune asupra peretelui folicular (deci, perete slăbit de
colagenază + presiunea dată de lichid)
3. Contracția celulelor mioepiteliale
7
4. Eliberarea de enzime din epiteliul de acoperire în zona stigmei
→ Formațiunea care va apărea în locul foliculului matur are tendința de colabare =>
corpul galben are contur policiclic
Foliculii atretici
→ Apar foliculi atretici încă din viața intrauterină (L5)
→ Atrezia are loc de fiecare dată când se modifică profilul hormonal al femeii
→ În momentul evoluției unei sarcini
• Placenta secretă hormoni sexuali care susțin sarcina până la termen
• Până în L3-L4 corpul galben de sarcină exercită același rol
→ La naștere – pierde hormonii de la mama și o mare cantitate de foliculi ovarieni (dar și
mama pierde foliculi la naștere/avort) - pierde foliculi și la pubertate și la menopauză
→ Daca foliculii sunt mici (primordiali, primari unilamelari)
• dispare întâi ovocitul, apoi dispar celulele foliculare fără urmă
→ Dacă foliculii sunt mari (primari multilamelari, veziculari, de Graaf)
• dispare întâi ovocitul, în locul căruia vedem la MO o zonă acidofilă = zona
pellucida care rămâne, se îngroașă și se faldurează, ocupând locul ovocitului
→ În granuloasă, celulele degenerează, căpătând aspect de Schweitzer
→ Tecile se desprind și împreună cu celulele enzimatic active formează glanda
interstițială a ovarului (insule de celule endocrine secretoare de androgeni)
Corpul galben
→ Formațiune rotund ovalară, cu tendințe de invaginare și de evaginare
→ Odată cu ruperea foliculului, se rup și capilare din tecile conjunctive
→ Acest sânge va intra în cavitatea corpului galben în formare, formând un cheag de
sânge care va fi invadat de țesut conjunctiv
→ În evoluția corpului galben (se formează și evolueaza intre zilele 14-24, involuează
între zilele 25-28) există 3 etape:
1. Luteinizare
• Încărcarea celulelor granuloase și tecale cu lipide
• Celulele se hipertrofiază
• Parenchimul corpului galben – 80% granuloasă luteinică, 20% teacă luteinică
• Celulel tecale (30 microni) – mai intens colorate, mai palide
• Celulele granuloase (60 microni) – mai palid colorate
2. Vascularizație
• Se vascularizează granuloasa (pătrund vase de sânge între celulele granuloase)
• Vasele pot proveni din teci sau de novo
3. Regresie (începe în zilele 24-25 dacă ovocitul nu a fost fertilizat)
• Se formează corp galben catamonial
Corpul albicans
→ Țesutul conjunctiv din cheagul central invadează dinspre centru spre periferie, mai întâi
granuloasa, apoi celulele tecale
=> benzi de fibre de colagen
→ Ovarul are lunar 2 cicatrici:
1. dată de ruperea foliculului 2. dată de corpul albicans
8
 Trompa uterină
→ Prima cale genitală
→ Organ pereche
→ 4 zone anatomice
• Zona pavilionară cu fimbrii (falduri) - comunică direct cu pelvisul
• Ampula (porțiunea cea mai dilatată)
• Zona istmică
• Zona intramurală – străbate uterul și se deschide prin ostiumul tubar în cavitatea
uterină
→ Peretele trompei uterine are 3 tunici
1) Mucoasă
• Epiteliu + corion (fără glande)
• Mucoasa e faldurată, cu pliuri lungi ce se ramifică, fără să se
anastomozeze => lumen cu aspect labirintic ce variază în funcție de zona
anatomică
• Pe măsură ce merg spre uter, faldurile încep să dispară (lipsesc în zona
intramulară)
• Epiteliu – simplu cilindric
➢ În prima fază a ciclului ovarian, celulele au tendința de
pseudostratificare
➢ În aceeași fază, predomina celulele ciliate (mai ales in zona
ampulara si pavilionara, descrescând spre uter)
➢ În a doua parte a ciclului ovarian, predomină celulele secretorii
(celulele lui Peg)
❖ Cili mai reduși
❖ Pol apical mai alungit și rotunjit
• În corion nu există glande, dar există vase de calibru mare ce devin
rigide în perioada ovulației, facilitând preluarea ovocitului la ovulație prin
fixarea tubei uterine până la preluarea acestuia
2) Musculară
• Mai subțire în zona pavilionară și ampulară (de aceea se poate desprinde
cu ușurință și sarcina poate să involueze dacă rămâne acolo mai multe
săptămâni)
• în zonele cu musculatură mai groasă (istmică și intramurală), mușchiul nu
se poate destinde și se rupe la 5 - maximum 6 săptămâni
• 2 straturi de mm. neted
➢ Circular intern
➢ Longitudinal extern
3) Seroasă (peritoneu) - este organ intraperitoneal

9
 Uterul
→ L: în pelvis, înapoia vezicii urinare și în fața rectului
→ Prezintă
• Corp
• Istm (slab reprezentat)
• Col – locul de inserție a vaginului, care împarte colul în 2 porțiuni
➢ Supravaginală (intraperitoneală)
➢ Infravaginală (extraperitoneală) – observabilă la examenul genital
➢ colul are un orificiu observabil la examenul genital, care la nulipare este
punctiform, iar la multipare are aspect de fantă transversală
→ Uterul comunică cu trompele prin ostiumurile tubare
→ Porțiunea de corp cuprinsă între ostiumuri – fundul uterului
→ Peretele corpului uterin e mai influentat de hormonii ovarieni decat peretele colului
Peretele uterin (corp + istm)
→ Mucoasă (endometru) – 2 zone
• Endometru funcțional – se elimină parcelar în timpul menstruației
➢ 5/6 grosimea endometrului
➢ Subîmpărțit în
− Parte spongioasă (mai groasă) = 4/6 grosime endometru
− Parte compactă a endometrului = 1/6 grosime endometru
❖ Va intra în structura placentei (decidua maternă)
• Endometru bazal – în contact cu miometrul, rămâne pe loc în timpul menstruației
(nu se elimină)
➢ Ajută la refacea endometrului funcțional post-menstruație
➢ 1/6 grosimea endometrului
→ Musculară (miometru) – mușchi neted, 3 straturi fără o limită clară între ele (=> unii
spun că e o dispoziție plexiformă a musculaturii)
1) Longitudinal intern
2) Circular mijlociu
➢ Aici vasele nu au adventice => tunica musculară se continuă cu
miometrul
➢ Când se contractă puternic miometrul, se închid și vasele
3) Longitudinal extern
• are capacitatea să susțină o sarcină, creșterea în volum în sarcină făcându-se prin
➢ Hiperplazie (cresc numeric)
➢ Hipertrofie (cresc în dimensiuni)
➢ Metaplazia celulelor conjunctive din mușchi (cel conj. trec în fibre
musculare netede - pentru a susține sarcina timp de 9 luni)
→ Externă (perimetru = seroasă)

Mucoasa uterină (corp + istm)

→ Epiteliu
a) De acoperire, la suprafatață – epiteliu simplu cilindric ciliat
➢ Celule ciliate cu kinocili
10
 • Predomină în faza foliculară (ovariană) = faza proliferativă
endometrială
• Predomină în partea superficială a glandelor uterine
• Mai puține în faza luteală (ovariană) (peste care se suprapune faza
secretorie endometrială)
➢ Celule secretorii
• Vor acumula glicogen
❖ Se acumulează subnuclear în faza proliferativă
❖ Se acumulează supranuclear în faza secretorie => aspect
stelat al polului apical în această fază
• Mai puține în faza proliferativă
• Cresc în faza secretorie ca număr
➢ Celule bazale – generează cele 2 linii celulare
• În faza proliferativă au tendința la pseudostratificare
b) Glandular – glande tubulare simple
➢ Celule ciliate ce predomină în partea superficială a glandei (gâtul glandei)
➢ Celule secretorii în corpul și fundul glandei
➢ Celule stem ce au tendința la pseudostratificare în faza proliferativă
➢ În partea profundă a endometrului, glandele se pot ramifica și pot chiar
prolifera în partea superficială a miometrului (sugerând că e vorba de un
proces patologic - în endometrioză – apare endometru în afara peretelui uterin)
• Pe ovare, trompe, vagin
• În tot miometrul
• Endometrioza e cauză de infertilitate
→ Corion (lamina propria) = țesut conjunctiv lax spinocelular
• Predomină componenta celulară
➢ Fibroblaste = celule stromale active (secretă matricea extracelulară)
− Diviziuni foarte numeroase în faza proliferativă
➢ Granulocite (neutrofile)
➢ Plasmocite (limfocite B transformate) dispuse difuz în faza secretorie
− Dacă se organizează în noduli (foliculi limfatici bine individualizați)
=> endometrită cronică
• Puțină substanță fundamentală
• Puține fibre de reticulină
➢ Pe baza dispunerii lor se poate stabili buna funcționare a endometrului
→ Vascularizația endometrului
• Aa spiralate (parte funcțională)
➢ Traseu rectiliniu în faza proliferativă
➢ Se alungesc și se spiralizează în faza secretorie, iar peretele lor se
îngroașă și se contractă ritmic
➢ Ca urmare a scăderii dramatice a progesteronului la sfârșitul fazei secretorii =>
contracții foarte lente => sângele ajunge greu în partea superficială a
endometrului => ischemie => necroză => eliminare în timpul menstruației,
atrăgând concomitent și pierderea unei cantități variabile de sânge

11
 • Aa bazale (în partea bazală) – nu se modifică în funcție de hh ovarieni
• Aa radiate (limita endometru-miometru) – nu se modifică în funcție de activitatea
hh ovarieni
• Aa arcuate (miometru)
Endometrul în fazele ciclului menstrual
1) Faza menstruală – eliminare parcelară a endometrului (durează 3-5 zile, peste 5 zile
 patologii, de ex: ovare polischistice, insuficiență de progesteron)
2) Faza proliferativă
• Când endometrul atinge 1-2 mm grosime (se refac elementele epiteliale și conj.
pe baza endometrului bazal)
• Epiteliul de suprafață (de acoperire)
➢ Multe celule ciliate
➢ Puține celule secretorii
➢ Celule bazale care asigură aspectul de pseudostratificare al epiteliului
• Glandele au traseu rectiliniu cu lumen îngust și fără produs de secreție
➢ Începe procesul de sinteză a glicogenului și acumularea lui la polul bazal
al celulelor secretorii
• Stroma – celularitate bogată, diviziuni celulare cu fibroblaste dispuse în vârtejuri
• Arterele spiralate – lumen îngust, musculară subțire, traseu rectiliniu, nu
formează rețele de capilare („lacuri vasculare”)
• Fibrele de reticulină – dau reacție argirofilă
➢ Subțiri, se așează strict periglandular și perivascular în endometrul funcțional
➢ Groase (așa rămân tot ciclul) în endometrul bazal
3) Faza secretorie
• 7-8 mm grosime
➢ >1 cm – hiperplazie glandulară cauzată adesea de exces de estrogeni
sau de lipsă de progesteron
• Epiteliul de suprafață
➢ Mai puține celule ciliate
➢ Mai multe celule secretorii
➢ Mai puține celule bazale (s-au divizat deja), fără aspect de pseudostratificare
• Glande
➢ Au crescut în lungime
➢ Traseu spiralat
➢ Lumen larg, în el apare produsul de secreție
− Produsul de secreție (glicogenul) se mută din poziție subnucleară
în poziție supranucleară
− După eliberarea produsului din celulă – polul apical capătă un
aspect neregulat
− Lumenul în secțiune transversală – aspect stelat/în dinți de
fierăstrău datorită compresiilor stromei
• Stroma (corion)
➢ Mai laxă, dar tot predomină componenta celulară
➢ Apare edemul stromal (acumulare de apă în substanța fundamentală)
12
 ➢ Apar granulocite și plasmocite – difuze
• Arterele spiralate
➢ Cresc în lungime și grosime (își îngroașă musculara)
➢ Din ziua 22 se contractă ritmic musculara
➢ Spre sfârșitul fazei secretorii – devin foarte lungi, ducând la ischemie,
necroză, eliminare endometriu în menstruație
➢ Se spiralează
➢ Ajung la suprafața endometrului
➢ Formează capilare („lacuri vasculare”) sub epiteliul de suprafață
• Fibrele de reticulină
➢ După ovulație se dispun în stroma dintre vase și dintre glande
➢ Cresc în grosime, iar către ziua 22 se edemațiază și nu mai dau reacție
argirofilă
➢ După ziua 22 se reorganizează în jurul fiecărei celule stromale, sunt mai
subțiri și dau iar reacție argirofilă;
− Celulele stromale pierd prelungirile, cresc (se hipertrofiază) și se
rotunjesc
− Citoplasma devine acidofilă – predecidualizarea endometrului
(sau decidualizare dacă e sarcină - dacă are loc implantarea
blastocistului)

Colul uterin
→ Nu se modifică în timpul ciclului (nu suferă modificări hormonale)
→ În axul central (conjunctivo-muscular)
• 75% țesut conjunctiv
• 25% țesut muscular
→ Prezintă
• Exocol – către vagin
➢ Epiteliu ca la vagin – epiteliu pluristratificat pavimentos nekeratinizat
➢ Corion
• Țesut conjunctiv lax și vase de sânge (fără glande)
• ± infiltrat limfoid (sau noduli limfatici)
• Endocol –către corpul uterin
➢ Epiteliu simplu cilindric bogat în celule secretorii
• Prin invaginare – glande tubulare ramificate
• Glande cu lumen larg, produsul de secreție contribuind la formarea
secreției vaginale
❖ Aspect de albuș de ou
❖ Facilitează pătrunderea spermatozoizilor (dacă secreția e
vâscoasă, ea împiedică pătrunderea spermatozoizilor)
❖ În inflamații → obstrucția glandelor => chist/ou al lui Nabot
ce poate denivela suprafața colului
➢ Corion
→ Zona de trecere de la epiteliu stratificat pavimentos (exocol) la epiteliu simplu cilindric (endocol) =
zona epitelio-scuamoasă, zonă de rezistență minimă, unde se poate face cancer de col uterin
13
 Vaginul
→ împarte colul în porțiune supravaginală și în porțiune intravaginală
→ Mucoasa
• Epiteliu – similar cu al exocolului
➢ Stratificat pavimentos nekeratinizat, in anumite zone cu tendințe la
keratinizare
➢ Nu are glande
➢ Celulele de suprafață au mult glicogen
➢ Epiteliul se descuamează => celulele cu glicogen ajung în fundurile de
sac unde Lactobacillus (floră comensală frecventă) transformă glicogenul
în acid lactic => pH vaginal acid pentru a proteja de infecții vaginale
➢ Epiteliul are mai multe straturi
❖ Bazal – celule cilindrice
✓ Nuclei eucromatici
✓ Citoplasmă bazofilă
✓ Lipsește glicogenul
❖ Parabazal – 2/3 rânduri de celule poligonale
✓ Citoplasma începe să vireze spre acidofilă (începe
acumularea de glicogen)
❖ Intermediar – celule pavimentoase cu nuclei picnotici
✓ Citoplasmă acidofilă
✓ Nucleii încep să scadă în dimensiuni
❖ Superficial
➢ Dacă pe frotiu se văd mai multe celule intens acidofile (celule de
suprafață) cu nuclei picnotici => fază proliferativă (influență estrogenică -
determină descuamarea celulelor de suprafață)
❖ Se calculează indicele acidofil (până 90%) și indicele picnotic
(>70% => fază proliferativă)
➢ Dacă pe frotiu se văd mai multe celule bazofile => faza premenstruală
sau postovulatorie (influență progesteronică)
❖ Se văd celule din stratul parabazal
• Corion = lamina propia
➢ Cu vase bine reprezentate
❖ Participă la formarea secreției vaginale prin transsudație
→ Musculara – 2 straturi ce se întrepătrund => dispoziție plexiformă
• Circular intern
• Longitudinal extern
→ Adventice – țesut conjunctiv lax cu vase de sânge
→ la inserția la nivelul colului, vaginul prezintă 4 funduri de sac unde se acumulează
secreția vaginală (care provine din secreția colului prin transsudație din vasele mari
de la nivelul colului, vaginul neavând glande)
• 2 laterale - la inserțiile pe col
• Posterior - mai larg
• Anterior - mai îngust

14
 Glanda mamară
→ L: la nivelul toracelui, anterior de marele pectoral
→ Caracter sexual secundar feminin
→ 15-20 lobi glandulari cuprinși într-o atmosferă de țesut conjunctiv gras și fibros
→ Fiecare lob glandular se comportă ca o glandă de sine stătătoare, fiecare lob fiind
drenat de un canal galactofor care se deschide la nivelul mamelonului prin sinusul
lactifer
→ Fiecare lob glandular e format din lobuli glandulari delimitați la periferie de țesut
conjunctiv dens în care pot apărea cantități variabile de țesut adipos
→ Lobulii
• Prezintă stromă, formată din țesut conjunctiv lax
• Ducte intralobulare (la glanda mamară în repaus) delimitate de epiteliu simplu cubic
➢ Unele ducte prezintă o îngroșare din care se vor dezvolta în lactație
acinii glandulari
• Fiecare lobul este drenat de un duct terminal interlobular ce se găsește în
stroma extralobulară
• Aceste ducte terminale interlobulare vor drena în canalul galactofor (lactifer)
• În afara lobulului este țesut conjunctiv dens, iar în interior este ț. conj. lax
→ În sarcină
• Glanda începe să crească prin formarea alveolelor (acinilor secretori) delimitați
la periferie de epiteliu simplu cubic
• Se reduc stromele – extralobulară și intralobulară
→ În lactație
• Apare produsul de secreție în lumen => lobulii sunt formați în majoritate de
alveole (delimitate de epiteliu simplu cubic) ce secretă
• Polul apical al celulelor secretorii este eliminat în secreție => secreție apocrină
➢ La MO – aspect vacuolar al lumenului
• Duct interlobular, care la trecerea spre sinusul lactifer face trecerea de la un
epiteliu bistratificat cubic la unul pluristratificat cilindric

Placenta
→ Organ tranzitoriu al gestației
→ Formarea sa definitivă se realizează la sfârșitul trimestrului III de sarcină, până atunci,
funcția endocrină este asigurată de corpul galben
→ 15-20 cm diametru
→ Greutate – nu depășește 1/6 greutatea fătului (ex.: 500g la făt de 3kg)
→ Suprafața opusă foiței amniotice (adică suprafața ce privește spre uter) prezintă
septuri ce corespund septurilor intercotiledonare și sunt responsabile de împărțirea
placentei in lobi placentari
• Cotiledonul e partea vasculară a lobului placentar
→ Dinspre uter spre făt, are 3 componente
1) Placa bazală (placenta se rupe între compacta și spongioasa endometrului)
• Dispusă către uter, către mamă

15
 • Dinspre sistemul vilozitar spre mamă prezintă
➢ Trofoblastul (sincițiotrofoblast la placenta matură)
➢ Condensare de țesut fibros (poate mima membrana bazală a
sincițiotrofoblastului)
➢ 2 depozite de fibrinoid (Rohr și Nitabuch)
➢ Decidua maternă = pars compacta endometrului în care celulele
stromale s-au decidualizat
2) Vilozitățile coriale
• De 3 tipuri
➢ De ordin I
❖ O parte ajung până la placa bazală și se prind pe ea,
numindu-se vilozități crampon ce formează axul lobului
central (sau al cotiledonului = parte vasculară din lobul
placentar)
❖ Majoritatea rămân libere
➢ De ordin II
➢ De ordin III
• Între vilozități – spațiu intervilozitar unde se deschid arterele spiralate
(ale mamei)
• La periferie – sincițiotrofoblast
• În axul vilozității – țesut conjunctiv cu ramificații ale vaselor ombilicale
• Capilarele acestor vase vor veni până sub sincițiotrofoblast, iar prin
peretele lor formează membrana de schimb sincițio-trofoblastică (între
sângele matern și sângele fetal)
3) Placa corială
• Dispusă către făt
• Prezintă dinspre făt spre spațiul vilos
➢ Epiteliu amniotic – pavimentos simplu
➢ Vasele ombilicale (2 artere și 1 venă) într-o atmosferă de țesut
conjunctiv lax
➢ Trofoblast (către spațiul vilos) – doar sincițiotrofoblast la placenta
matură

16
Completari genital feminin:
CICLUL OVARIAN

De la pubertate şi în toata perioada reproductivă, se desfaşoară modificări ciclice la nivelul

ovarului ce formează ciclul ovarian cu durata de 28 zile.Acesta se subdivide în 2 faze în raport cu
ovulatia : F1 faza preovulatorie(faza foliculară) şi faza postovulatorie(Faza luteala).Ciclul ovarian este
controlat direct de axul hipotalamo-hipofizo-ovarian.Hipofiza anterioara -lobul anterior-pars distalis
controlează evenimentele din ciclul ovarian prin sinteză şi secreţia de hormoni gonadotropi.

FSH numit şi filotropina.Este secretat de celule bazofile din hipofiza anterioara.Are drept celule
ţintă, celulele foliculare ce au receptori de membrană.Ca urmare a creşterii nivelulului plasmatic de FSH
se exprimă pe suprafaţa celulelor epiteliale foliculare o cantitate crescuta de receptori,.ceea ce va
determina un proces de activare a unei enzime aromataza, ce intervine în etapa finala a sintezei de
hormoni ovarieni.Hipofiza controlează creşterea foliculara,selecţia,şi determină creşterea de hormoni
estrogeni în lichidul folicular şi în felul acesta este demarata maturarea.

LH-lutropina,descărcată de celulele bazofiledin hipofiza anterioară.Nivelul plasmatic maxim este

cu citeva ore înaintea ovulaţiei,apoi scade treptat în faza luteală(diferit de FSH care se menţine în platou
dupa care creste iar).Via receptori de suprafaţă exprimaţi pe celulele tecale,conjunctive ale tecii
foliculare interne,controleaza aici biosinteza de hormoni androgeni pîna la stadiul de androstendione,ce
traversează membrana Slawianski,şi apoi este aromatizat la estrogeni de către celulele foliculare FSH
dependente.

În celulele foliculare preovulatorii se secretă o cantitate mica de progesteron.Prin receptorii

exprimaţi pe suprafata celulelor tecale luteinice şi granuloase luteinice,în corpul luteal ,va controla în
faza luteală activitatea sa şi apoi biosinteza de progesteron direct de celulele granuloasei.

La sfârşitul fazei luteale LH-ul este scazut şi FSH crescut,atingând valoarea maximă în ciclul
următor.Acei foliculi ce ating maximum de concentratie de FSH în lichidul folicular vor fi selectaţi pentru
a deveni maturi.Pe baza androstendionului se sintetizează direct androgeni ce reprezintă un stimul
pentru neselectarea foliculilor respectivi şi involuţia.

FSH este maxim în faza proliferativă şi este controlat direct de hipotalamus prin centrul tonic şi
centrul ciclic(care exista numai la femei).

Centrul tonic descarcă hormoni reglatori numiţi liberine (gonadoliberine): foliliberina si

luliberina.
Centrul ciclic care există numai la femei este responsabil de nivelul maxim al FSH-ului si LH-
ului.Este localizat în hipotalamusul anterior în nucleul suprachiasmatic şi preoptic.Este influenţat în
special de sistemul limbic.Controlează şi mentine vârful de FSH în faza proliferativă şi de LH în perioada
preovulatorie.

Reglarea se face prin feed back negativ ,în functie de nivelul plasmatic al estrogenilor şi
progesteronului ce actionează pe hipofiză sau pe hipotalamus.Mai există un feed back scurt în
hipotalamus între cei doi centrii.Tot prin feed back negativ este controlat nivelul plasmatic al
progesteronului.
 Prolactina este inhibată de nivelul crescut al estrogenilor şi progesteronului prin conexiune
inversă.Hipotalamusul controleaza descarcarea de prolactină din hipofiza anterioară prin
prolactostatina(hormon inhibitor).

Creşterea foliculară este controlată în special de FSH – prin receptorii de pe suprafata celulelor
foliculare. FSH-ul stimulează aromataza ce duce la sinteza de estrogeni.

LH-ul –prin receptorii de pe celulele tecale stimulează secreţia de androgeni.Dacă androgenii se

secretă în cantităţi mici ,se stimulează cresterea foliculara.Dacă ei se secreta în cantităţi mari creşterea
stopeaza şi se induce atrezia foliculară.Estrogenii actioneaza local sinergic cu FSH-ul şi antagonic cu
progesteronul.

Pentru realizarea ovulaţiei celulele granuloase trebuie să posede receptori pentru LH.
Mecanismul iniţial utilizează FSH-ul şi nivelul crescut de estrogeni FSH-ul induce apariţia de receptori
pentru LH.În celulele granuloase ale foliculilor antrali mari LH-ul care apare ca răspuns la feed back-ul
exercitat de estrogeni poate induce formarea propriilor receptori la nivelul celulelor granuloase .

Acţionând la nivelul lor LH-ul stimuleaza luteinizarea celulelor granuloase care vor produce în
foliculul dominant şi cantităţi mici de progesteron. Creşterea progesteronului poate fi detectată din
ziua a 10 a a ciclului ovarian şi deşi ea este mică preovulator,are rol foarte important facilitând feed
back-ul pozitiv al estrogenilor.Când restul foliculilor încep să involueze,celulele tecale se reintorc la
origine,redevenind o componentă a ţesutului stromal,pastrând totuşi capacitatea de a raspunde la
stimulul LH prin producţia de estrogeni.Cresterea tesutului stromal în faza foliculară tardivă se însoteşte
de un nivel crescut al androgenilor plasmatici,în special pentru androstendion şi testosteron.

CICLUL MENSTRUAL

Acţiunea hormonilor ovarieni(estrogeni şi progesteron) sub acţiunea stimulativă a

adenohipofizei cauzează endometrului modificări ciclice structurale în timpul ciclului menstrual.

Durata ciclului menstrual este în medie de 28 zile.Ciclul menstrual începe în jurul vârstei de 12-
15 ani şi continuă pâna la 40-5o ani.Cum ciclul menstrual este consecinţa unor modificări la nivelul
ovarului exprimate prin producerea de ovule, femeia este fertilă atâta timp cât are ciclul
menstrual.Aceasta nu înseamnă că activitatea sexuala este încheiata de menopauză , doar fertilitatea
este încheiată.

Pentru probleme de practică , se propune că începutul ciclului menstrual să fie prima zi când
apare sângerarea menstruală.În timpul sângerării menstruale se elimină endometrul degenerat
amestecat cu singe rezultat din ruperea vaselor de singe.

Faza menstruală este definită ca primele 4 zile ale ciclului menstrual; faza proliferativă între ziua
a 5-a si a 15 a şi faza secretorie între 15- 28, durata fiecarei faze poate varia de la o persoana la alta ,
mai ales in functie de profilul hormonal. Perioada secretorie este de regulă constantă ca număr de zile,
deci scurtarea sau alungirea ciclului se face prin modificarea etapei proliferative.
Faza proliferativa:
1. Incipientă: cuprinde în ea şi faza menstruală. Endometrul se descoamează şi proliferază
concomitent.

După faza menstruală, mucoasa uterină este redusă la o bandă fină -endometrul bazal ce
conţine partea profundă a glandelor uterine.Faza proliferativă este deasemenea cunoscută ca faza
foliculară, deoarece coincide cu dezvoltarea foliculilor ovarieni şi secreţia de estrogeni.Proliferarea
celulara are loc pe toată perioada etapei proliferative, ceea ce duce la reconstituirea glandelor uterine şi
a epiteliului de suprafaţă.Are loc proliferarea celulelor conjunctive, depunerea de substanţă
fundamentală în lamina proria, ceeea ce va duce la refacerea întregului endometru.

La sfirsitul fazei proliferative endometrul va avea o grosime de 2-3 mm .Epiteliul de suprafaţă

este format în principal din celule proliferative şi ciliate, care au tentinţa la pseudostratificare. Glandele
uterine au lumen îngust, rectiliniu, fără produs de secreţie în lumen şi sunt delimitate de un epiteliu
simplu cilindric care are la fel ca şi în epiteliul de acoperire tendinţa la pseudostratificare; pe imaginile
de microscopie se vor remarca numeroase mitoze.Celule din structura epiteliului sunt reprezentate de
celulele proliferatice, ciliate şi rare celule secretorii , mai ales spre partea profundă a glandei. In timpul
acestei faze aceste celule se încarcă graduat cu RER şi complex Golgi pregătindu-se pentru activitatea
secretorie.

În stoma conjunctivă, care apare foarte densă, predomină celule stromale de tip fibroblastic, cu
aspect fuziform, cu citoplasmă bazofilă, care sunt responsabile de formarea fibrelor de reticulină, care
sunt grupate în cuiburi, periglandular şi perivascular, fiind subţiri dar cu reacţie argirofilă pozitivă.Se
remarcă deasemenea numeroase mitoze la acest nivel. Se pot remarca şi câteva celule de tip
granulocitar, şi xantomatos.

2. Medie şi 3. Târzie , creşterea glandelor şi a vaselor este foarte accentuată, devansează creşterea
stromei, şi atunci va incepe spiralizarea glandelor şi vaselor. Arterele avansează spre suprafaţa
endometrului, formând capilare la acest nivel. Stroma apare densă, fibroblastele cresc în
dimensiuni, şi se dispun în vârtejuri în jurul formaţiunilor glandulare şi vasculare. Numărul
fibrelor de reticulină creşte şi îşi încep dispunerea şi în stroma interglandulară.

Faza secretorie:
1) Intervalul de două zile după ovulaţie se caracterizează prin apariţia de celule secretorii, în
glandele uterine, cu vacuole subnucleare vizibile şi în etapa proliferativă târzie.

Această etapă, începe imediat după ovulaţie, şi este controlată în special de progesteronul
secretat de corpul galben.Acţionând asupra glandelor dezvoltate de actiunea estrogenilor,
progesteronul stimulează celulele glandulare să secrete glicoproteine ce vor fi sursa majoră de nutriţie a
embrionului dacă apare fecundaţia.La microscopul electronic se vor observa mitocondrii gigante cu
criste gigante,sitemul canalicular nucleolar(invaginarea membranei nucleare în stroma nucleului,
formând un organit cu stromă amorfă, în care apar numeroşi tubi şi formaţiuni granulare, ribozomi.

2) Incipientă
Glandele şi vasele cresc, devin din ce în ce mai spiralizate, arteriolele îşi îngroaşe tunica
musculară şi avansează spre suprafaţa endometrului. Epiteliul de suprafaţă îşi pierede aspectul de falsă
pseudostratificare, la fel ca ţi glandele uterine, datorită încetării mitozelor. În glande, va creste
procentul de celule secretorii, care vor avea produsul de secretie sub forma unor vacuole dispuse
subnuclear. În stromă, încetează diviziunile mitotice, fibroblastele devin rotunjite, ovalare, cu
citoplasma acidofilă, fibrele de reticulină devin mai numeroase şi mai groase, dispuse atât periglandular
şi perivascular cât şi interglandular şi intervascular.
 3) Medie şi 4. Târzie
Glandele devin extrem de încolăcite, iar celulele gladulare încep să acumuleze glicogen
subnuclear, care apoi trepat isi schimba pozitia devenind supranuclear. Polul apical va avea aspect
vacuolar.Tardiv secreţia de glicogen diminuă iar glicoproteinele secretate dilată foarte mult lumenul
glandelor.Polul apical al celulelor secretorii devine franjurat.

Stroma conţine fibroblaste, celulele de tip granulocitar, celulele xantomatoase , precum şi

limfocite, şi chiar rare plasmocite. Limfocitele şi plasmocitele izolate nu au semnificaţie patologică, dar
apariţia de noduli limfoplasmocitari, la nivelul corionului, poate semnifica o endometrită cronică.

Fibroblastele vor suferi fenomenul de predecidualizare(decidualizare), devin foarte mari,

rotunjite, cu citoplasma abundentă, încărcată cu glicogen, şi vor forma cuiburi în special în apropierea
vaselor de sânge delimitate de fibre de reticulină. Fibrele de reticulină în ziua a 22a devin edematoase ,
se fragmentează, şi îşi pierd reacţia argirofilă. După care reapar în stromă, grupându-se în principal în
jurul celulelor predeciduale, având reacţie argirofilă pozitivă.

Stroma se îngroaşe foarete mult, prin aparitia de edem, şi va comprima peretele glandula.

Datorita compresiunii externe exercitata de corion asupra glandelor uterine, in sectiuni

longitudinale sau transversale lumenul apare stelat-"aspect de dinţi de fierăstrău" Vasele au contracţii
cu un ritm de 60-70 / min. La sfârşitul fazei secretorii, datorită scaderii brutale a progesteronul şi
estrogenilor, contracţiile arteriolare sunt foarte prelungite, se va produce ischiemia urmată de necroză,
care va duce la descuamarea endometrului

In aceasta faza endometrul ajunge la 7-8 mmm grosime, ca rezultat a acumularii secretiilor si
edemului in stroma conjunctiva.

Faza menstruala:
Dacă fertilizarea şi implantarea oului nu apare, corpul galben îşi înceteaza funcţia după 14 zile.
Nivelul de estrogeni şi progesteron scade rapid şi dramatic, şi acest lucru poate duce la ischiemie
marcată, la nivelul vaselor endometrului ducând la involuţia acestuia.la nivelul endometrului functional,
ischiemie, necroza cu eliminare parcelară. Concomitent se deschid şi vasele de sânge şi sângerarea
începe.Endometrul se detaşeaza parţial.Cantitatea pierdută din endometru diferă de la femeie la
femeie , si chiar de la o etapa la alta la aceeaşi femeie.
La sfirsitul fazei menstruale ,endometrul este redus la stratul bazal ce conţine partea profunda a
glandelor uterine.Proliferarea celulelor glandulare şi migrarea lor către suprafată initiază faza
proliferativă şi un nou ciclu reîncepe.
Sistemul tegumentar
Pielea
 Cel mai mare si mai greu organ uman

 Greutate=3,5-10 kg
 Suprafata=1,5-2 m²

 Grosime= <1 mm-5 mm

 Reprezinta 15-20 % din masa totala a organismului

 Functiile pielii
1. Bariera permeabila/semipermeabila (poarta prin care se absorb selectiv si se
excreta catre mediul extern)
2. Functie senzoriala – bine inervat
3. Termoreglare
4. Functie endocrina
5. Functie excretorie
6. Protectie (mecanica, radiatie UV, antipatogenica)
7. Regenerativa/reparatorie
8. Functie imunologica – secretie de Ig
9. Permite miscarea si cresterea organismului
10. Sociala


Epiderm
 Epiteliu pavimentos stratificat keratinizat

 Prezinta toata fazele de dezvoltare ale keratinocitului

 Reinnnoire continua – rata mitotica crescuta la nv stratului bazal

 Produce anexe cutanate (glande sudoripare, unghii, aparat pilosebaceu)

 Grosime: 0,4-1,5 mm – indica asupra ratei mitotice, asupra terapeuticii cutanate
dermatologice

 5 straturi:
1. Cornos
 Keratinocitele din acest strat poarta denumirea de corneocite
(keratinocite mature)
 Grosimea e de 10-20 µm
 Exfolierea in grupuri de 15-40 cel/individual (peste 100 -> patologii cu
descuamare masiva)

 Corneozomi, corneodesmozomi=solidarizeaza keratinocitele (asa se pot

elimina in grupuri)
 Desmozomii, nodulii Bizozzero se desfac pe masura ce celula
ascensioneaza si se matureaza
 Linii albicicioase care despart corneocitele suprapuse=umplute cu aer
(aspect de spongioza la nv pieloo groase)

 La nv stratului bazal cel sunt f bazofile, avand un pH=7,17, dar pt a se

putea detasa din stratul cornos ajung la un pH<6, cel devenind acidofile
(Daca modificarea de pH nu se intampla, nu se pot elimina normal)
2. Lucidum (inconstant) – in pielea groasa

 Localizare: zonele de piele groasa (palme/plante)

 Aspect: translucid
 Alcatuire: celule aplatizate, neviabile, fara nuclei, unite prin cementul
intercelular eliminat din corpii lamelari

 Grosimea e data de nr mitozelor de la nv stratului bazal

 Culoarea e data de melanozomi

 Keratohialina dispersata

 Eleidina = produs de transformarea keratohialinei

3. Granulos

 Granule de keratohialina: profilagrina si filamente de keratina, loricrina

 Filagrina, prin acidul urocanic si acidul pirolidon carboxilic, duce la
hidratarea stratului cornos

 Keratina moala
 Filagrina se asociaza cu tricohialina in cazul firelor de par
  Agregarea filamentelor de keratina => marker de initiere a etapelor finale
ale apoptozei

 Keratinizarea dureaza 2-6h

4. Granul spinos

 Melanozomi in care se matureaza pigmentul melanic si e distribuit

melanocitelor (in proximitatea nucleului)
 Tonofilamente – filamente intermediare sub forma de pachete cu
distributie 3D, poliribozomi intre acestea

 Keratinocitele prezinta prelungiri -> aspect de arici

 Pe prelungiri exista jonctioni de ancorare=2 jumatati de desmozomi
(macula adherens)= nodulii Bizzozero

 Placa densa interna: desmoplakina+filam intermediare

 Placa densa externa: plakoglobina + plakofilina

 Intre cele doua placi: desmoglea=desmocoline + desmogleine
(solidarizeaza placile) => se pot sintetiza Ac contra desmocolinelor si
desmogleinelor => se desfac prin acantoliza => cele doua keratinocite se
desfac=> pemfigus vulgar (o maladie buloasa)
 Corpii lamelari/keratinozomi/corpii Odland sunt exocitati in spatiul dintre
stratul granulos si stratul cornos; ei formeaza invelisul cornos al
corneocitelor si formarea barierei hidrice epidermice (bariera care se
opune pierderii hidrice)
 Corpii lamelari sunt delimitati de endomembrane: provin din endozomi
de la nv aparatului Golgi al keratinocitelor -> se incarca cu ceramide,
glicozil ceramide, fosfolipide, steroli sub forma de discuri paralele -> sunt
exocitati cu ajutorul filamentelor intermediare -> lamele paralele in
bariera hidrica epidermica intre statul cornos si stratul granulos

 Corpii lamelari au forma tubulara/ovoidala

 Corpii lamelari contin:

Lipide ale barierei: fosfolipide, glicosfigolipide, ceramide,
glucozilceramide
Lipaze: fosfolipaza A2, sfingomielinaza acida
Proteine: corneodesmozina
 Proteaze: fosfataza acida, catepsina D, glicozidaze, inh ai proteazelor

5. Bazal

 Hemidesmozomi cu mb bazala (lamina rara si lamina densa) si filamente

de ancorare al dermului (colagen)

 Melanozomi

 Intre doua cel mature: mitoza

 Unitatea de proliferare epidermica=mic cilindru care sta pe mb bazala si
se gaseste pe toata grosimea epidermului
Celule cornoase 5-7
Celule suprabazale/nucleate
Celule bazale 10-11
Total 18-21 (medie 20 celule)
 Celule progenitoare ectodermice -> celule stem epidermice=cel bazale ->
celule tranzitorii de amplificare -> celule post-mitotice=celule suprabazale

 Bariera hidrica epidermica

ULTRASTRUCTURA INVELISULUI CELULAR (15 nm)
  Structura: proteica (AA: prolina) – filagrina, envoplakina, keratina, loricrina
(80%), elafina

 Localizare: fata citoplasmatica membranara

 Rol: mecanic
ULTRASTRUCTURA INVELISULUI LIPIDIC (5nm)

 Structura: lipidica – acilglucozilceramida, ceramide, colesterol, AG liberi

 Localizare: suprafata celulara (leg esterice)

 Roluri: semnalizare celulara/ inducerea diferentierii / reducerea proliferarii /
declansarea apoptozei

 Celule
A. Celule epidermice rezidente
1) Keratinocite (cele mai frecvente)

 Origine: keratinocitele stratului bazal

 De la nv mb bazale pana la suprafata epidermului: diverse nivele
de maturare ale keratinocitului
 Isi pierde nucleul si se incarca progresiv cu filamente de
keratohialina
 De la nv stratului cornos se va elimina fie individual, fie sub forma
unor placi de keratinizare prin descuamare

 Functii: producere a citokeratinelor

 Formeaza bariera epidermica
 De la nv stratului bazal pana la nv stratului cornos o celula
parcurge in 28 zile

 Strat bazal:
 Celule poliedrice
 Toate sunt orientate cu axul lung catre mb bazala
 Citoplasma bazofila
 Numerosi ribozomi liberi
 Aparat Golgi
  Filamente intermediare/tonofilamente de keratina
 Mitocondrii
 Implicate in numeroase mitoze
 Nucleu eucromatici, 2-3 nucleoli evideti

 Strat spinos:
 Celule poligonale/usor turtite
 Tonofibrile (fascicule de filamente de keratina vizibile la
MO)
 Citoplasma eozinofila, mai omogen
 Nucleii sunt relativ mai mici decat nucleii din stratul bazal,
usor mai heterocromatici
 Corpi lamelari care incep sa creasca mult si se incarca cu
granule de keratohialina -> incepe sa se creeaza cementul
intercelular din stratul granulos din granulele de
keratohialina

 Stratul granulos:
 Celule aplatizate
 Nuclei de dimensiuni reduse, uneori tahicromatic
 Citoplasma intens acidofila, aspect granular, mai
heterogena
 Isi reduc volumul

 Stratul cornos
 Corneocitele=keratinocite mature
 Celule poligonale, cornificate, neviabile
 Forma celulara si orientarea celulara => rezistenta
mecanica
 Descuamarea keratinocitelor este conditionata de degradarea
proteolitica a desmozomilor
 Este un proces continuu
 KLK5, KLK7, KLK14 – serin peptidaze asociate kallikreinei
(dependente de pH)
  LEKTI – inhibitorul limfoepitelial de tip Kazal (inhiba KLK la
pH neutru)
 Scaderea pH-ului => descuamare (LEKTI elibereaza KLK)
 Psoriazis vulgaris = interferente cu LEKTI (halou rosiatic in
jur = sange care atesta densitatea crescuta de vase ->
fenomene inflamatorii)

 Psoriasis vulgar
 Epiderm:
Acantoza
Hiperkeratoza & parakeratoza/ortokeratoza
Criste epidermice alungite, coalescente cu cogenerele
(grosimea epidermului se masoara de-a lungul unei criste
pana la nv stratului cornos -> sunt mult mai multe straturi
de cel imature decat in mod normal)
Timpul de trecere din stratul bazal in stratul cornos se
injumatateste la 14-15 zile; cel ajung sa fie eliminate cu
nucleu, viabile si conectate prin desmozomi
PDGFRα – zona lezionala
Marker de proliferare Ki67 atesta cat de multe mitoze sunt
in zona lezionala fata de zona normala
 Derm:
Inflamatie cu dilatatea capilarelor
Usor edem dermic
Infiltrat inflamator cronic


2) Melanocite

 Origine: crestele neurale

 Localizare: printre keratinocitele bazale si in foliculul pilos
(deasupra mb bazale, daca e sub -> proces patologic)
 Sunt si in iris si in leptomeninge, in intestin, esofag, mucoasa
vaginala

 Densitate: 550-1200 celule/ mm²

 Asociere functionala: unitatea melanica epidermica
 Gena Pax3 -> proteina Pax 3 -> modularea activitatii MITF ->
MELANOGENEZA

 Aspect neregulat
 Localizare: deasupra mb bazale/in celulele matricei foliculului
pilos anagen

 Nucleu mare, eucromatic, nucleol vizibil

 Nu au nevoie de coloratie

 Prezinta prelungiri celulare=procese dendritice

 Nucleu mare, eucromatic

 Nu stabilest jonctiuni cu keratinocitele inconjuratoare

 Raport melanocite: keratinocite bazale= 1:4-1:10

 Capacitate proliferativa – diviziune mitotica

 Sintetizeaza melanina
 Vehicularea intracitoplasmatica a granulelor de melanina
 Transferul granulelor de melanina catre celulele (keratinocitele)
adiacente prin prelungiri

 Construitea si intertinerea proceselor celulare

 Melanizare=procesul de sinteza a melaninei in melanozomii
melanocitului si de transfer al melanozomilor catre keratinocitele
dependente

 Sinteza melaninei
 Melanogeneza=proces continuu
 Melanina (pigment polimeric) – stocata in melanozomi
 Unitatea melanica epidermica = 1 melanocit + 6-36
keratinocite (dependente) inconjuratoare
 Semnalele keratinocitare -> melanocit = supravietuirea,
melanogeneza, dendricitatea, expresia fenotipica
melanocitara
 Vitiligo = proces autoimun contra melanocitelor

 Melanozomii
 Delimitati de endomembrane
 Lizozomi modificari (proteine comune: LAMP & fosfataza
acida)
 Sinteza si stocare melanina
 Deasupra nucleului keratinocitelor
 Eumelanozomi - elipsoidali, mari (0,9 µm), matrice
fibrilara glicoproteica inalt structurata
 Feomelanozomi – sferici, mici (0,7 µm), matrice fibrilara
glicoproteica fibrilara
 Feomelanina
 Categorii I si II
 Culoare rosu-galbui
 Nuanta deschisa
 Solubila (contine sulf)

 Eumelanina
 Culoare: brun-inchisa
 Nuanta mai intunecata
 Insolubila

 Biosinteza melaninei
 Tirozinaza are nevoie de cupru pt a functiona normal
(descoperita de Fitzpatrick)
 Procesele dendritice
 Interactioneaza cu keratinocitele
 Actina – componenta structurala majora
 Dendricitatea melanocitelor:
Factori derivati din keratinocite: endotelina-1, NGF, αMSH,
prostaglandine, β-endorfina
Familia de GTPaze Rho
 Vehiculeaza melanozomii si ii matureaza pe masura ce
inainteaza in prelungiri

 Stadii de maturare ale melanozomilor

STADIU I – premelanozomi
 Matrice amorfa
 Vezicule interne
  Contin Pmel 17 (glicoproteina) – similara cu lizozomii
(origine comuna)
STADIU II – eumelanozomi
 Matrice fibrilara bine organizata
 Contin tirozinaza
 Fara sinteza de melanina
STADIU II – feomelanozomi
 Au sinteza activa de melanina
STADIU III
 Melanina e depozitata in matricea fibrilara
(eumelanozomi)
STADIU IV
 Melanizare completa; matrice interna acoperita
(eumelanozomi)
 MC1R se gaseste pe suprafata keratinocitelor (sub actiunea UV) ->
creste AMPc -> oxidarea tirozinazei -> dopaquinona

 Sub actiunea αMSH, de la nv keratinocitelor (+UV) se stimuleaza

MC1R -> duce la exprimarea MITF -> activare tirozinaze TYR si
TYRP1 -> actioneaza asupra RER care sintetizeaza proteine ->
proteinele trec din aparatul Golgi in endozomi -> incep sa se
formeze melanozomi
 Transportul melanozomilor
 Centriguf (anterograd) – kinezina
 Centripet (retrograd) – dineina
 Transportul melanozomilor la keratinocite
 Exocitoza
 Fuziunea mb plasmatice
 Citofagocitoza
 Transferul prin vezicule membranare

 Pigmentarea cutanata NU depinde de nr melanocitelor, dar

depinde de activitatea melanogenica, proportia melanozomilor
maturi, rata de transfer a melanozomilot la keratinocite

 Pigmenatarea e influentata de radiatia UV

UVB e reflectat majoritar de stratul de ozon, doar o parte
patrunde pana in stratul bazal la cel pigmentare
UVC nu ajunge pana la nv pielii
UVA are penetranta mare si e patalogic -> leziuni pigmentare
congenitale/dobandite, maligne/benigne (dermatoscopie)
  Reactie imunohistochimica pt o gena BRAF V600E care e intens
exprimata in melanozom (nevomelanocite care erup sub mb
bazala)

3) Cel Langerhans (cel dendritice prezentatoare de antigen)

 Celule epidermice inflamatorii dendritice (patologic)

 Celule dendritice plasmacitoide (patologic)

 Celule prezentatoare de antigen

 Localizare: suprabazala
 Densitate diferita
 600-1000/mm² - fata, gat, scalp, mb sup
 Aprox 200/mm² - palme, plante, regiunea sacro-coccigiana
 2-8 % din totalul celulelor epidermice

 Aspect neregulat, un pol efilat si unul dilatat

 NU formeaza desmozomi

 Nucleu indentat
 Granule Birbeck (elementul ultrastructural caracteristic): langerina
/ CD 207 (lectina dependenta de Ca)

 E-caderina le ancoreaza la keratinocite

 Dpdv fenotipic gasim o expresie pozitiva a cel Langerhans pt:
CD207, CD39, CD1a, Ag MHC clasa II, S100
 Proportia lor scade in anumite afectiuni (dermatita de contact,
psoriazis) si/sau cu varsta

 Interactioneaza cu LT epidermice
 Se evidentiaza printr-o reactie de imunohistochimie pt S100 – o
proteina mult exprimata la nv cel Langerhans
4) Cel Merkel (cel senzoriale)

 Tip: mecanoreceptori cu adaptare lenta (tip I)

 Localizare: stratul bazal al pielii zonelor inalt senzoriale (degete,
buze, cavitate orala etc)
  Imunofenotip: expresie pozitiva simultana pt markeri antigenici
epidermici si nervosi
Keratina 20 – marker molecular

 Procese dendritice

 Dezmozomi (jonctineaza cu keratinocitele invecinate)

 Localizarea: in vecinatatea fb nervoase mielinizate (care pierd
teaca de mielina; penetreaza mb bazala si prezinta o terminate
discoida)

 Citoplasma densa, filamente intermediare (keratina), nucleu lobat

 Granule dense de neurosecretie (80 nm) delimitate de
endomembrane
 Granulele contin metenkephalin (methionine-enkephaline),
sinaptofizine, enolaza neuron-specifica

 Mitocondrii, ap Golgi, RER

B. Celule epidermice tranzitorii
1) Limfocite
2) Neutrofile
Dermatoze cu limfocite/neutrofile

 Deasupra mb bazale f multe keratinocite, melanocite (bazal si parabazal), cel Merkel

(intotdeauna in contact cu un disc terminal cu o terminatie nervoasa nemielinizata)

Jonctiunea dermo-epidermica = mb bazala

 3 retele supramoleculare
1. Hemidesmozomii
 Proteine intracelulare: plectina si BP230 (BPAG1 – antigenul
pemfigoidului bulos 1)
 Proteine transmembranare: BP180 (colagen XVII sau BPAG2) si integrina
α6β4)
2. Mb bazala propriu-zisa

 Colagen VII
 Laminina-332 (anterior cunoscuta ca laminina-5)
 3. Filamente de ancorare

 Keratina 5

 Keratina 14
 Pemfigoid bulos (boli imunobuloase supepidermice)– detasarea epidermului de la
jonctiunea dermo-epidermica prin acantoliza (ruptura hemidesmozomilor) => bula
intraepidermica

 Prurit

 Senzatie de arsura

 Rash

 Bule lichidiene

 Bule groase
 Eriem peribulos

 Alterarea senzitivitatii

 Gingivoragii – la nv mucoasei bucale

 Sensibilitatea gastrica pt mancaruri acide

 Epistaxis - la nv mucoasei respiratorii

Derm
 Tesut conj de sustinere
 Expansiunile dermului spre epiderm=papile dermice

 Expansiunile epidermului catre derm=creste epidermice

 Zone carnoase: alternante intre aceste expansiuni

 Doua faze:
A. Derm papilar

 T conj lax

 Dermul superficial

 Fb de colagen I si III – subtiri

 Fb elastice -> elasticitatea dermului (orceina -> fb elastice ramificate)
  Vase de sange

 Filete nervoase

 Limfocite, fibroblaste, mastocite

B. Derm reticular

 Pachete de colagen cu dispozitie ondulata, dispuse 3D (sectiuni de toate

felurile)

 Elemente vasculare

 Adenomerii gl sudoripare

 Localizat profund

 Mai fibros (rezistenta mecanica) si putin celular

 Fb de colagen tip 1 – groase

 Fb elastice groase
 Panicul adipos profund de dermul reticular (hipodermul / fascia
subcutanata)

Hipoderm
 Substrat asociat pielii
 T conj cu elem adipoase (in special albe) = fascia subcutanae

Inervatia pielii
Receptori senzoriali – stimuli chimici (pH) si fizici (temp, stimuli tactili)
1) Terminatii nervoase libere

 Localizare: epiderm (straturile bazal, spinos, granulos)

 Specializare: simt termin, atingeri fine

 Structura: lipsa tecii de mielina sau a tesutului conj

2) Corpusculi Pacini

 Corpusculi lamelari

 Forma: ovoidala (mare, >1mm)

 Specializare: mecanoreceptor (vibratie, presiunie)
  Localizare: dermul profund, hipoderm (digital)

 Asocieri: structuri osoase, articulatii, organe interne (pancreas)

 Structura: terminatie nervoasa nemielinizata inconjurata de o
capsula

 Capsula=30-60 lamele concentrice din colagen II si IV

 Printre lamele: spatiu fluidic=material gelatinos produs de
fibroblastii care produc si lamelele concentrice

 La periferie: densificarea t conj

 Vase sangvine
3) Corpusculi Meissner

 Corpusculul tactil
 Localizare: pielea glabra (digital, palme, plante)

 Specializare: stimuli cu frecventa joasa

 Forma: cilindrica, subtire, perpendicular pe suprafata pielii

 Structura: 1-2 terminatii, spiralizare, nemielinizare + lamele
neregulate (cel Schwann aplatizate) cu aspect de fuior
4) Corpusculi Ruffini

 Corpusculul bulbos

 Specializare: mecanorec lenti – intindere, termorec

 Forma: 1-2 µm, fusiformi
 Structura: spatiu fluidic inconjurat de o lama fina de tesut conj + fb de
colagen (traverseaza capsula) + fb nervoasa amielinica (mielina pana la
intrarea in capsula) dens ramificata cu dilatatii terminale

Anexele cutanate
1) Foliculul pilos
 Localizare: lipseste de pe suprafetele laterale ale degetelor, palmare si
plantare, de pe buze si de pe periorificiul urogenital

 Distributia e controlata hormonal – hirsutism/hipertricoza

 Bulbul folicului pilos:
 papila dermica f bine inervata si vascularizate
 t conj lax + t conj imatur (strat germinativ cu melanocite intens
implicate sintetic -> dau culoare firului de par)

 Istm

 Infundibul

 Tija firului de par

 Medula: keratinocite specializare, cel mari vacuolate

 Cortex – cel cuboidale (devin keratinizate)

 Cuticula – cel scuamoase

 Strat intern Huxley: cel prismatice + KERATINA MOALE (KERATINA DURA
este in firul de par emergent din folicul)

 Strat ext Henle: cel cuboidale (keratina dura)

 Cuticula din keratinocite

 Membrana hialina cu aspect sticlos – ancorarea m erector al firului de par

 Tesut conj cu vase sangvine

 Foliculita – inflamatia foliculului pilos (inundatie de limfocite in matrice
foliculului si in lungimea tecii foliculului pilos + peripilar)
2) Glandele sebacee

 Sebocite

 Glande anexe ale firului de par, glande tubuloalveolare ramificate

 Sebum (secretie holocrina)

 Apoptoza sebocitelor (pe masura umplerii celulei)

 Canalul pilosebaceu
 Mitoze bazale

 Celule bazale:
 REN, RER
 Ribozomi liberi
 Ap Golgi
 Glicogen
 Mitocondrii
  Sebocitele, pe masura ce se indeparteaza de mb bazala, cresc in volum,
capata aspect spumos al citoplasmei, nuclei se ratatineaza si devine
picnotic pana cand dispare complet

 Continutul lipid e varsat in canalul pilosebaceu

 Hiperproductie de sebum / sebum cu o conc lipidica neadecvata = acnee

 Cel mioepiteliale intre polul bazal si mb bazala

 Fordyce spots = pcte albe la nv buzelor = variante anatomice ale glandelor
sebacee dispuse intr-o piele/mucoasa f subtiri
3) Glandele sudoripare eccrine – toata suprafata cutanata

 Structuri independente

 Glanda simplu, tubulo-glomerulara

 Adenomer (dermul reticular profund), segment ductal
 Secretie apoasa hipotona (NaCl, amoniac, uree, acid uric, conc scazuta de
proteine)

 Rol: termoreglare, excretie

 Control colinergic (termoreglare), adrenergic (simpatic – SNA)

 Celule clare
 Expunere luminala limitata
 Glicogen, mitocondrii, REN, ap Golgi scazut
 Falduri citoplasmatice laterale/canalicule intercelulare
 Labirint bazal, mitocondrii

 Celule intunecate
 RER crescut, granule secretorii multe apicale, aparat Golgi

 Celule mioepiteliale
 Bazal, la nv segm secretor
 Actina

 Segmentul ductal
 Tub usor contort
 Segment dermic si segment epidermic
  Segm epidermic – cu celule epidermice
 Segm dermic – ep cubic stratificat (citoplasma apicala cu aspect
sticlos – tonofilamente apicale), diam mic, cel mioepiteliale absente

4) Glandele sudoripar apocrine – axila, areola, piele perianala, organele genitale

externe

 Glande tubulo-glomerulare (posibil ramificate) asociate cu foliculi pilosi

 Localizare in hipodermul sup

 Produs: secretie vascoasa, inalt proteica (feromoni B: androstenol,
androstenon; feromoni F: copulina)

 Duct extrector: ep cubic stratificat, cel mioepiteliale absente

 Adenomer: lumen larg (stocheaza produsul secretat) + un singur tip de
celule (secretie merocrina)
 Cel din adenomer: lizozomi, mitocondrii, granule de lipofuscina, cel
mioepiteliale

 Hidrosadenita supurativa stadiul Hurley III

Tipuri particulare:

 Glande Moll – glandele apocrine ale genelor

 Glandele ceruminoase (apocrine) – conductul auditiv extern

5) Unghii