sistemul vascular 2018

SISTEMUL CIRCULATOR
ȚESUTURI COMPONENTE ALE SISTEMULUI CIRCULATOR:
1. EPITELIAL - epitelii simple pavimentoase: endoteliu și mezoteliu (epi-/pericard)
2. MUSCULAR - mușchi striat cardiac (cardiomiocite contractile, cardiomiocite excito-conductoare )
și mușchi neted vascular
3. CONJUNCTIV – țesut conjunctiv lax, dens
4. NERVOS - terminații nervoase și ggl. nervoși

ENDOTELIU - epiteliu simplu pavimentos format din celule endoteliale pe o membrană bazală -
epiteliul care căptușește vasele sangvine şi limfatice.

CELULELE ENDOTELIALE PREZINTĂ HETEROGENICITATE FUNCȚIONALĂ ȘI SPECIFICITATE

TISULARĂ.

CELULA ENDOTELIALĂ:

- celulă poligonală ~30/10 µm

- axul lung in lungul vasului
- nucleu central, alungit
- citoplasma - puţine organite
 microfilamente (contracţie), filamente intermediare
(vimentină)
 RER, REN
 aparat Golgi (sinteză constitutivă și stimulată)
 mitocondrii
 corpi Weibel-Palade (vezicule electrono-dense care conțin structuri microtubulare) ce
conțin: factor von Willebrand, P-selectină, interleukină-8, endotheline, angiopoietină-2, etc
(sunt secretate sub acțiunea unui stimul)
- membrana prezintă numeroase caveole – vezicule de pinocitoză (implicate în transport
transcelular – endocitoză independentă de clatrină)

- celulele endoteliale sunt interconectate prin complexe joncționale intercelulare (strânse – zonula
ocludens, de adeziune și gap) și au joncțiuni cu matricea extracelulară (adeziuni focale)
- un nr. variabil de celule endoteliale bordează lumenul vasului (funcție de diametrul acestuia)
- celulele endoteliale au rata de reînnoire lentă 0,1-1% /zi (6-12 luni)

FUNCȚII ALE ENDOTELIULUI:

BARIERĂ CU PERMEABILITATE SELECTIVĂ cu variații teritoriale, tisulare

- permeabilitate (transcelulară și paracelulară)
- sunt interconectate prin complexe joncționale cu compoziție moleculară specific tisulară (CE din
capilarele SNC sunt diferite de CE din capilarele din glomerulul renal sau din ficat)
- prezintă vezicule de pinocitoză (caveole)

Schimburile de gaze și nutrienți au loc în principal la nivelul celor mai mici vase – capilarele sanguine
care realizează rețele. Distanţa medie a unei celule de un capilar este de 20 – 40µm (excepție: tendon,
os, aponevroză, 1/2 internă a mediei vaselor mari).
Funcţie de barieră selectivă a endoteliului implică schimburi bidirecționale și este activă doar în
capilarele de tip continuu sau fenestrate cu diafragme:
- O2, CO2 – difuzează liber
- H2O, electroliţi, molecule mici < 2nm – prin joncţiuni intercelulare (transport paracelular)
- glucoza – transportată activ prin plasmalemă (transport transcelular)
- Molecule < 10 nm pot trece prin diafragmele fenestrelor
- Molecule mari > 10 nm – prin vezicule plasmalemale, canale transcelulare
1
 sistemul vascular 2018

Stratigrafia generală a barierei sânge-ţesuturi și caracteristici ce influențează selectivitatea barierei

sânge-țesuturi:
o CELULA ENDOTELIALĂ
• glicocalix bogat pe fața luminală a celulei (încărcare negativă)
• vezicule plasmalemale ce pot forma canale transcelulare (endocitoză mediată sau nu de
receptori prin vezicule acoperite de clatrină sau vezicule de pinocitoză - caveole)
• fenestraţii cu diafragme (suprafaţa celulelor endoteliale încărcată negativ mai intens la
nivelul diafragmelor)
• joncţiunile intercelulare strânse ( zonula occludens)- permit pasajul moleculelor mai mici
de 10 KDa
o MEMBRANA BAZALĂ – grosime variabilă (obișnuit 50-100 nm; exceptional 250 nm MB
glomerulară)
o PERICITELE

Factori care influențează schimburile la nivelul barierei sânge-țesuturi:

 Presiunea hidrostatică, oncotică, gradientul de concentraţie
 Caracteristicile celulei endoteliale din teritoriul tisular
 Mărimea / încărcarea electrică a moleculelor

BARIERĂ NETROMBOGENĂ – secretă normal factori

- anticoagulanți (trombomodulină) și antitrombogeni (prostaciclina PGI2, activatorul tisular al
plasminogenului - PAI)

REGLEAZĂ FLUXUL SANGUIN ȘI REZISTENȚA VASCULARĂ (arteriole și metaarteriole), secretă substanțe

vasoconstrictoare (endoteline, ACE, PGI2, prostaglandina H2, tromboxan A2) și vasodilatatoare
(prostacicline, NO). Endotelinele acționează paracrin și autocrin având receptori pe celulele endoteliale și
celulele musculare netede vasculare. Endotelina 1 este cel mai potent vasoconstrictor natural (ETA este
receptorul pe celula musculară netedă).

Oxidul nitric (NO) – factorul de relaxare derivat din endotelii - gaz cu acțiune rapidă (T½ secunde)
sintetizat continuu de sintetaza endotelială a oxidului nitric (eNOS)
 distensia endoteliului produce NO → relaxare CMN vasculare → scăderea rezistenței vasculare
 inhibă adeziunea monocitelor
 efect antiproliferativ si antiapoptotic

REGLEAZĂ ȘI MODULEAZĂ RĂSPUNSUL IMUN

- pot fi activate de citokine (prot. mici 5-20KDa) și exprimă molecule de adeziune care permit atașarea
leucocitelor
- secretă interleukine (IL-1, IL-6, IL-8)

ACTIVITATE METABOLICĂ
- participă la conversia angiotensinei I în angiotesină II (sistemul renină-angitensină) pentru controlul
TA
- inactivează sau produc conversia în forma inactivă a unor compuși din circulație (norepinefrină,
trombină, PGs, bradikinină, serotonină)
- modificarea lipoproteinelor (LDL, VLDL) prin eliberarea unor radicali liberi ce produc oxidarea
acestora (CE au receptori pentru LDL și lipaze)

SINTETIZĂ DE HORMONI
- factori de creștere (CSFs, GM-CSF, G-/M-CSF, FGF, PDGF)
- factori inhibitori ai creșterii (heparina, TGF-)

SINTETIZEAZĂ MEMBRANA BAZALĂ și PROTEINE DE MATRICE EXTRACELULARĂ

2
 sistemul vascular 2018

SISTEMUL CIRCULATOR este format din:

- SISTEMUL CARDIOVASCULAR
 CORD – organ cavitar – pompă musculară care asigură curgerea sângelui într-un flux
unidirecțional
 SISTEMUL VASCULAR SANGUIN - sistem închis de organe tubulare prin care circulă
continuu sângele pompat de inimă
- SISTEMUL VASCULAR LIMFATIC

CORDUL PREZINTĂ:
- schelet fibros - țesut conjunctiv dens semiordonat
ͼ INELE FIBROASE - în jurul arterelor (aorta și trunchiul pulmonar) și orificiilor atrioventriculare -
oferă suport valvelor
ͼ TRIGOANE FIBROASE (între atrii și ventricule)
ͼ SEPTURI MEMBRANOASE interatrial și interventricular (conține un segment scurt al
fasciculului His)
- mușchi cardiac (vezi cursul de țesutul muscular striat cardiac)
- sistem de conducere (vezi cursul de țesutul muscular striat cardiac)

VALVE CARDIACE
- parte spongioasă – țesut conjunctiv lax areolar (f. elastice, colagen și GAG )
- parte fibroasă – țesut conjunctiv dens semiordonat, extensie a inelului fibros
- parte ventriculară – țesut conjunctiv dens (numeroase f. elastice și de colagen), poate conține CMN
și capilare în bază

STRATIGRAFIA PERETELUI CARDIAC:

ENDOCARD
 țesut epitelial pavimentos
o endoteliu
o țesut conjunctiv subendotelial
 strat musculoelastic
o celule musculare netede (CMN)
o țesut conjunctiv elastic
 strat subendocardic
o țesut conjunctiv fără CMN
o se continuă în miocard
o conține sist. conducere
MIOCARD (vezi cursul de țesutul muscular striat cardiac)
EPICARD
 epiteliu scuamos simplu – mezoteliu - foița viscerală a pericardului
 țesut conjunctiv lax cu vase și nervi
 țesut adipos
PERICARD
 seros - epiteliu scuamos simplu – mezoteliu
o foița viscerală (epicardul)
o foița parietală
o spațiul pericardic (15 -50 ml fluid pericardic)
 fibros - țesut conjunctiv dens și țesut adipos
3
 sistemul vascular 2018

SISTEM VASCULAR - SISTEM ÎNCHIS DE ORGANE TUBULARE PRIN CARE CIRCULĂ

CONTINUU SÂNGELE POMPAT DE INIMĂ

Clasificarea morfofuncțională a vaselor în vase de:

- CONDUCERE – artere elastice
- DISTRIBUȚIE – artere musculare
- REGLARE A PRESIUNII SANGUINE – arteriole și metaarteriole
- SCHIMBURI – capilare și venule postcapilare
- ÎNTOARCERE – venule și vene

VASE – ORGANIZARE GENERALĂ

Tipuri de țesuturi prezente în vase:

Epiteliu vascular - ENDOTELIU
- epiteliu specializat – barieră semipermeabilă între sânge și fluidul interstițial, prezintă
heterogenicitate teritorială
- celule endoteliale scuamoase, poligonale, elongate pe direcția de curgere a sângelui
- membrană bazală
Țesut muscular - CELULE MUSCULARE NETEDE
- preponderente în medie sunt aranjate în straturi concentrice, formând staturi cu traiect
spiralat în jurul vaselor mari, medii și mici
- lipsesc la nivelul capilarelor și venulelor postcapilare
- sunt conectate prin joncțiuni gap în arteriole și arterele mici (reglează presiunea de curgere
prin vasoconstricție/vasodilatație)
ȚESUT CONJUNCTIV
- fibre de colagen de tip I, III (intimă / medie / adventice)
- fibre de elastină (formează lamele paralele elastice între straturile musculare din media
arterelor elastice)
- proteoglicani și hialuronat (contribuie la permeabilitate peretelui vascular)

VASELE SUNT ORGANE TUBULARE – au lumen și un perete format din trei tunici concentrice:

1 - tunica internă – INTIMA

- endoteliu
- membrană bazală
- strat subendotelial
- țesut conjunctiv lax (col. I, col. III – reticulină,
elastină)
-  celule musculare netede dispuse longitudinal
-  lamina elastică internă (LEI) - în vasele mari
- tunică fenestrată din lamele de elastină (permite
difuzia substanțelor în grosimea peretelui
vascular)
2 - tunica medie – MEDIA
- celule musculare netede dispuse în straturi concentrice, spiralate
- fibre și lamele elastice în proporții variabile
- fibre de colagen III (reticulină)
- proteoglicani
-  lamina elastică externă (LEE) formată din lamele elastice
3 - tunica externă – ADVENTICEA [lat. adventitia – care vine pe deasupra] se continuă cu țesutul
conjunctiv al organului pe care vasul îl deservește
- colagen I și fibre elastice
- fibroblaste dispuse paralel cu axul
- celule musculare netede rare
-  vasa vasorum (vase ale vaselor) formate din arteriole, capilare, venule și limfatice (mai
abundente în vene)
-  fibre nervoase amielinice (mai abundente în artere)
4
 sistemul vascular 2018

TIPURI DE VASE DE SÂNGE

- ARTERE ELASTICE
- ARTERE MUSCULARE
- ARTERIOLE
- METAARTERIOLE
- CAPILARE
- VENULE POSTCAPILARE
- VENULE COLECTOARE
- VENULE MUSCULARE
- VENE

Cu excepția capilarelor, peretele vaselor de

sânge prezintă 3 tunici: intimă, medie și
adventice.

ARTERE ELASTICE
-Aorta, A. pulmonare, A. carotida comună, A. subclavie, trunchiul brahiocefalic dr., A. iliacă comună
-vase de conducere, facilitează deplasarea sângelui, menţin tensiunea arterială
Ø 10 mm
 INTIMA
- groasă
- nu are o LEI evidentă
 MEDIA
- 40 (nou-născut) → 70 (adult) lamele elastice, fenestrate, concentrice
- separate de straturi de celule musculare netede
- fibre de colagen și substanță fundamentală
- nu are LEE evidentă
 ADVENTICEA
- vasa vasorum → ramificații în 1/3 externă a mediei
- limfatice
- nervi

ARTERE MUSCULARE
- distribuie sângele către organe și țesuturi și mențin fluxul constant prin vasodilatație și vasoconstricție
Ø  10 mm (arterele mici Ø  2 mm)
 INTIMA
- endoteliu crenelat
- strat subendotelial subțire cu f. colagen și CMN rare
- LEI groasă (dublă uneori), fenestrată pentru difuzia nutrienților și O2 în ½ internă a mediei
 MEDIA
- 40 → 5 rânduri de CMN (nr. crește cu diametrul; 3-10 rânduri în arterele mici)
- lamele elastice (nr. crește cu diametrul) și f. de colagen III
- LEE subțire sau absentă (în art. musculare mici)
 ADVENTICEA
- țesut conjunctiv cu f. elastice numeroase
- vasa vasorum și limfatice → ramificații în ½ externă a mediei
- nervi vasomotorii (microganglioni nervoși în a.coronare, mezenterice, celiace)

ARTERIOLE
- controlează curgerea sângelui prin capilare, rol important în menținerea tensiunii arteriale
Ø μm
 INTIMA
- endoteliu / membrana bazală – continue
- stratul subendotelial foarte subțire
- nu are LEI când Ø ≤ 0,5 mm
 MEDIA
- 1 - 3 rânduri de CMN
- nu are LEE
5
 sistemul vascular 2018

 ADVENTICEA
- țesut conjunctiv
- bogat inervate
- nu are vasa vasorum

METAARTERIOLE
- sunt ramificații ale arteriolelor și se unesc cu venulele postcapilare
- din ele se ramifică în capilare
- reglează fluxul sanguin (nu îl oprește!) și mențin presiunea scăzută în capilare
 INTIMA – endoteliul și membrana bazală sunt continue
 MEDIA – un singur rând de CMN discontinuu

SFINCTERUL PRECAPILAR:
 este un inel complet de celule musculare netede situat la emergența capilarului din metaarteriolă
sau arteriole
- controlează cantitatea de sânge ce trece spre capilare și poate opri complet fluxul sanguin în
capilare

ŞUNTURILE ARTERIOVENOASE permit trecerea sângelui direct din arteriolă în venulă (fără
capilarizare)
 au o tunică musculară (CMN) și sunt înconjurate de țesut conjunctiv bogat inervat (pielea din
vârfurile degetelor, nas, buze, urechi, țesut erectil)
- prezintă un traiect sinuos
- rol în reglarea presiunii și a fluxului sanguin și în termoreglare.
Constricția arteriolei cu închiderea șuntului trimite sângele în capilare și determină pierdere de
căldură. Deschiderea șuntului reduce fluxul de sânge prin capilare și determină conservarea
căldurii.

CAPILARE

Capilarele sunt vasele cu cel mai mic diametru (4 10 μm; uneori mai mic decât al hematiilor care trec una
după alta) și au perete subțire format din endoteliu (celule endoteliale pe membrană bazală) și pericite.
Capilarele prezintă un perete subțire format de celule endoteliale și membrană bazală (în mod
obișnuit, în secțiune transversală se află o singură celulă endotelială). Nu există diferențe histologice între
capilare arteriale și cele venoase cu care se continuă.
Fluxul sanguin în reţea capilară este reglat de: arteriole, metaarteriole, sfincterul precapilar și şunturile
arteriovenoase.
Rețeaua capilară ( 100.000 Km lungime) este implicată în schimburile dintre sânge și ţesuturi de gaze,
fluide, substanțe nutritive şi a celor rezultate din catabolism. Raportul dintre volumul capilarelor,
suprafața endotelială la nivel capilar ( 5.000 m2) și grosimea peretelui capilar (0,25 μm) favorizează
schimburile dintre sânge și fluidul interstițial. Peretele capilar funcționează ca barieră semipermeabilă
bidirecțională pentru apă și molecule solubile.

TIPURI HISTOLOGICE DE CAPILARE

 CONTINUU – endoteliu continuu pe o membrana bazală continuă
- somatic tipul cel mai frecvent (țesut conjunctiv, mușchi scheletic, cord, plămâni, piele, plămân,
SNC, etc.)
- Ø = 4  10μm, L = zeci  sute μm
- joncțiunile strânse limitează pasajul paracelular (molecule mici < 10KDa)
- pericite în jurul capilarului

 FENESTRATE – celule endoteliale fenestrate pe o membrană bazală continuă

- visceral, se găsește în țesuturi cu schimburi rapide sânge-ţesuturi (glande endocrine, tract gastro-
intestinal, pancreas, vezica biliară, plex coroid, rinichi)
- Ø = 5  10μm
- permeabilitatea mai mare decât a capilarelor continui
- celulele endoteliale prezintă numeroase orificii circulare – fenestrații (Ø 60  80 nm) care
formează canale prin celulă. Fenestrele prezintă o diafragma cu glicocalix bogat care formează
pori de filtrare (cu permeabilitate selectivă) în majoritatea capilarelor fenestrate (excepție
capilarele fenestrate glomerulare).
- pericite rare în jurul capilarului
6
 sistemul vascular 2018

 SINUSOIDE - endoteliu și membrană bazală discontinuă

- discontinui și sinuoase (ficat, splina, măduva osoasă hematogenă, hipofiza anterioară)
încetineşte circulaţia sângelui
- Ø = 20  40 µm, lumen cu contur neregulat (celule endoteliale fusiforme în splină)
- pasajul moleculelor mari este facilitat de structura discontinuă a peretelui
- nu sunt pericite în jurul capilarului
- în lumenul capilar se găsesc celule specializate (celule Kupffer în sinusoidele hepatice)

TIP DE ORGANIZARE MORFOLOGICĂ

CAPILAR
ENDOTELIU MEMBRANA PERICITE EXTERN
BAZALĂ
Endoteliu continuu continuă, prezente f. colagen I și
- cu înveliş glicoproteic bogat, microvili scurţi și subţire III
rari, (reticulină)
CONTINUU - vezicule de pinocitoză numeroase (atât pe fața
luminală cât și pe fața adluminală)
- joncţiuni strânse, gap (acoperite de falduri
marginale)
Endoteliu continuu fenestrat continuă rare sau puţine f.
- vezicule de pinocitoză și (groasă în absente colagen I și
- fenestre - orificii Ø 60  80nm, cu sau fără capilarele III
FENESTRAT diafragme (4  6 nm grosime) în celulele glomerulare)
endoteliale
(diafragmele nu sunt prezente în fenestrele
endoteliilor din capilarele glomerulare)
Endoteliu discontinuu discontinuă absente rare f.
- celule endoteliale sunt fusiforme, cu contur colagen III
SINUSOID neregulat
- prezintă spaţii largi 0,5  2 µm în și între celule
- pot fi prezente celule specializate în lumen

PERICITE (Gr. peri+kytos – în jurul celulei; au fost numite și celule Rouget, celule murale)
- celule mioide (conțin o rețea de actină, miozină și tropomiozină) localizare în jurul unor tipuri de
capilare și al venulelor postcapilare și colectoare.
- înconjoară capilarul cu prelungiri citoplasmatice ramificate
- au o lamină bazală continuă care confluează cu lamina bazală a celulei endoteliale.
- celulă contractilă, controlată de NO produs de celula endotelială, poate modula fluxul sanguin în
teritorii capilare specifice (de ex. în SNC).
- comunică cu celulele endoteliale prin joncțiuni gap

Pericitele prezintă caracteristice de celule mezenchimale nediferențiate (nucleu mare heterocromatic):

- în embriogeneză sau regenerare se pot diferenția în celule endoteliale sau CMN.
- în condiții speciale se pot diferenția în adipocite, fibroblaste, condrocite, osteocite sau celule
musculare scheletice (Ross, 2016)

Pericitele și celulele endoteliale sintetizează împreună membrana bazală, factori de creștere care le
asigură supraviețuirea și proliferarea. Pericitele sunt implicate în patologie vasculară (vasculopatie
diabetică, neoangiogeneză tumorală, hemagiopericitom – tumoare vasculară rară generată de proliferarea
excesivă a pericitelor).

REȚELELE CAPILARE au particularități tisulare și pot forma:

- SISTEME DE CAPILARIZARE obișnuit implică o rețea capilară între o

arteriolă și o venă (sfincterele precapilare controlează deschiderea
capilarelor):
arteriolă → rețea capilară → venulă

- SISTEME PORTE – sisteme de capilare speciale – sunt formate de o venă sau o arteriolă interpusă
între 2 rețele capilare:
o sistem port venos [rețea capilară → vas venos → rețea capilară]
 sistemul port hepatic
7
 sistemul vascular 2018

 sistemul port hipotalamo-hipofizar

o sistem port arterial [rețea capilară → arteriolă → rețea capilară]
 rinichi (capilare glomerulare→ arteriolă eferentă → capilare
peritubulare)
 pancreas (capilare insula Langerhans → arteriolă → capilare acini)

VENULE POSTCAPILARE
- drenează sângele din capilare
Ø  15  50 µm ( mai mare decât al capilarelor)
Structura similară capilarelor dar:
 ≥ 3 celule endoteliale pe circumferință cu joncţiuni intercelulare slabe (se pot desface sub
acţiunea histaminei, serotoninei, bradikininei, prostaglandinelor și permit extravazarea fluidelor
și migrarea leucocitelor din sânge în țesuturi – proces numit diapedeză – în reacții infamatorii
sau alergice)
 membrană bazală continuă
 pericitele în strat continuu (mai numeroase decât în capilare)
 rol în procesul inflamator, schimburi metabolice, diapedeza leucocitelor
 se continuă cu venule colectoare şi venule musculare

Venulele postcapilare din sistemul limfatic periferic (cu excepția splinei) sunt venule specializate (venule cu
endoteliu înalt) sunt locul de migrare a limfocitelor din circulația sangvină în ganglioni. Celulele endoteliale
în aceste venule sunt cuboidale, cu nuclei înalți, cu numeroase organite, poliribozomi și RER bogat, Golgi
evident, vezicule de transport și numeroși corpi Weibel-Palade (funcție secretorie).

VENULE COLECTOARE
Ø 50 - 100 μm
 colectează venulele postcapilare
 sunt mai largi au mai multe pericite decât venulele postcapilare

VENULE MUSCULARE
Ø  0,1 mm
 tunica medie 1-2 rânduri celule musculare netede
 adventice fină (f. colagen)

VENE

- ~ 70% din cantitatea de sânge circulant

- mai mari, mai numeroase decât arterele pe care le acompaniază
- perete mai subţire, lumen mai mare decât arterele
- prezintă 3 tunici [intimă, medie, adventice] dar cu limite mai puţin evidente și variaţii structurale
mai mari
- prezintă valve în anumite teritorii (previn întoarcerea sângelui datorită gravitației în extremități)

CLASIFICARE:
- mici - Ø = 0,1 - 1 mm
- medii - Ø = 1 - 10 mm
- mari - Ø > 10 mm (vena cavă inferioară și superioară, vena portă hepatică)
8
 sistemul vascular 2018

STRATIGRAFIA PERETELUI VENELOR:

 INTIMA
o endoteliu + MB continue
o strat subendothelial fibroelastic longitudinal subţire (gros la v. mari) care poate conține
rare celule musculare netede dispuse longitudinal (în safenă, femurală, poplitee,
ombilicală, jugulara internă, uter gravid)
o uneori o LEI discontinuă și subțire (venele mari)
o VALVE = 2 pliuri semilunare (formă de cupă) cu ax fibroelastic (fibre de colagen și
elastice) tapetat de endoteliu (la nivelul venelor mici şi medii ale membrelor)
 MEDIA
o câteva straturi de celule musculare netede dispuse circular (V. musculare)
o fibre de colagen, elastice longitudinale
 ADVENTICEA
o cea mai groasă tunică
o fibre de colagen și rețele de fibre elastice
o celule musculare netede dispuse longitudinal (mai multe cu cât calibrul venei este mai
mare)
o vasa vasorum – ramuri până la stratul subendotelial
o numeroase celule conjunctive

VENE MEDII (v. radială, tibială, poplitee)

Ø 1 - 10 mm
 INTIMĂ
o endoteliu+MB
o strat subendothelial subțire
o rare CMN
o LEI discontinuă și subțire
 MEDIA
o subțire, cu câteva rânduri CMN dispuse circular,
o fibre de colagen, elastină
 ADVENTICEA
o mai groasă decât media, cu fibre de colagen și rețele de fibre elastice
o CMN longitudinale

VENE MARI (v. subcalvie, porta, cave)

Ø > 10 mm
 INTIMĂ
o endoteliu pe membrana bazală,
o strat subendothelial subțire
o rare CMN dispuse longitudinal
 MEDIA
o câteva rânduri CMN circulare
o fibre de colagen
o rare fibroblaste
 ADVENTICEA
o groasă cu f. colagen și f. elastice, fibroblaste
o CMN dispuse longitudinal – pot forma fasicule
o poate prezenta extensii ale miocardului (celule musculare cardiace dispuse longitudinal
și circular (v. cavă, pulmonare)
9
 sistemul vascular 2018

SISTEMUL VASCULAR LIMFATIC

CAPILARE LIMFATICE

- structuri tubulare cu un capăt închis, acompaniază vasele de sânge, formează rețele care drenează
fluidul interstițial în vase limfatice ce transportă limfa
- nu sunt prezente în cartilaj, os, epitelii, măduvă osoasă, placentă, SNC (glimfatice?)

Capilarele limfatice prezintă:

- celule endoteliale
o cu formă de „frunză de stejar” ce prezintă
suprapuneri,
o sunt unite prin joncțiuni „în buton” și
o au fante intercelulare (IC) ce permit pasajul liber al
moleculelor mari și trecerea celulelor sistemului
imun din interstițiu în lumen
- MB incompletă
- filamente de fibrillină (4 - 10 nm) ancorează endoteliul de
țesut conjunctiv adiacent

La nivelul ganglionilor vasele limfatice formează o rețea de canale numite sinusuri limfatice (cortical,
trabeculare și medulare) cu endoteliu continuu la interfața cu țesut conjunctiv al capsulei și discontinuu la
interfața cu parenchimul limfatic.

STRUCTURĂ VASELOR LIMFATICE de calibru mai mare este similară cu a venelor dar, lumenul este
mai larg iar peretele este mai subțire și prezintă:
- INTIMA
o endoteliu pe membrană bazală
o stratul subendotelial subțire
o numeroase valve
- MEDIA
o rare CMN
o fibre de colagen
- ADVENTICEA - țesut conjunctiv lax

DUCTUL TORACIC
 0,5 cm / L - 40 cm (transportă în vene 4 litri de limfă/zi colectat din interstiții)
- INTIMA – endoteliu pe o MB continuă, cu strat subendothelial subțire, poate prezenta rare CMN
dispuse longitudinal. Prezintă numeroase valve ce previn fluxul retrograd al limfei.
- MEDIA – câteva rânduri CMN circulare și spiralate în jurul vasului și fibre elastice
- ADVENTICEA – subțire, prezintă vasa vasorum ce se extind în medie și CMN dispuse longitudinal

Bibliografie

1. Ross MH, Pawlina W. Histology : a text and atlas : with correlated cell and molecular biology. Wolters
Kluwer Health 7th ed. 2016
2. Mescher AL, Junqueira's Basic Histology: Text and Atlas. McGraw-Hill Medical 14th ed. 2016
10
 ORGANE LIMFOIDE

Sistemul imun este alcătuit din celule şi structuri distribuite în întreg organismul. Celulele SI sunt
reprezentate în principal de limfocite, dar şi de celule aparţinând sistemului fagocitar mononuclear sau
celule prezentatoare de antigen. Ele se găsesc la nivelul ţesutului limfoid, în circulaţia sangvină sau
limfatică şi în ţesutul conjunctiv cu diferite localizări.
Ţesutul limfoid este compus dintr-o stromă conjunctivă alcătuită din celule
reticulare şi fibre de reticulină (dublu reticul) în ochiurile căreia se găsesc limfocite,
macrofage, celule prezentatoare de antigen.
Organele limfoide sunt structuri anatomice distincte, încapsulate, alcătuite
predominant din ţesut limfoid - timusul, splina şi ganglionii limfatici. În afara acestora,
ţesutul limfoid poate fi prezent în mucoasa sau submucoasa sistemului digestiv
(amigdale, plăci Peyer, apendice ileo-cecal) şi a sistemelor respirator şi urinar, purtând
denumirea generică de ţesut limfoid asociat mucoaselor (MALT - Mucosal-Associated
Lymphoid Tissue).
Limfocitele au originea în măduva osoasă hematopoietică. O parte din ele
migrează şi îşi continuă procesul de maturare în timus, fiind denumite limfocite T,
celelalte, denumite limfocite B, îşi încheie procesul de maturare tot la nivelul măduvei
hematogene (denumirea de limfocite B provine de la Bursa lui Fabricius, organ prezent
numai la păsări, la nivelul căruia are loc maturarea acestui tip de limfocite). Din acest
motiv, timusul şi măduva osoasă hematogenă sunt denumite organe limfoide primare
(sau centrale), maturarea limfocitelor producându-se fără contact cu antigenele non-
self. Limfocitele migrează apoi din organele limfoide primare în organele limfoide
secundare (sau periferice) - ganglioni limfatici, splină, ţesut limfoid asociat mucoaselor
- unde întâlnesc antigenele non-self, proliferează şi se diferenţiază în celule efectorii ale
răspunsului imun. Prin urmare, organele limfoide secundare sunt teritoriul pe care se
derulează etapele iniţiale ale răspunsului imun.
Sistemul imun are rolul de a proteja organismul faţă de agresori externi (virusuri, bacterii, fungi,
paraziţi) sau faţă de propriile molecule / celule modificate. Acesta pote face diferenţa între moleculele şi
celulele proprii oganismului (self) şi cele străine (non-self). Noţiunea de non-self cuprinde orice moleculă
sau celulă (inclusiv cele proprii ce au suferit modificări) pe care organismul o va recunoaşte şi împotriva
căreia va elabora un răspuns imun.
Răspunsul organismului la prezenţa unor molecule sau celule non-self, denumit răspuns imun,
este de două feluri: răspuns imun (imunitate) celular(ă) şi răspuns imun (imunitate) umoral(ă). RI celular
este mediat de limfocitele T, ce omoară microorganisme, celule străine (tumorale sau transplantate) sau
celule infectate viral. RI umoral este mediat de o categorie de glicoproteine serice denumite anticorpi,
produse de limfocite B diferenţiate, denumite plasmocite, ce inactivează sau distrug substanţele străine.
Substanţele non-self capabile de a produce un răspuns imun al organismului sunt denumite
imunogene. Antigenele sunt acele substanţe ce pot fi recunoscute de anticorpi, chiar dacă ele însele nu
pot produce un răspuns imun.
Anticorpii, denumiţi şi imunoglobuline, sunt glicoproteine plasmatice produse de plasmocite
rezultate în urma proliferării şi diferenţierii limfocitelor B. Anticorpii au capacitatea de a se fixa specific de
antigenele corespunzătoare declanşând mecanisme efectorii în care sunt implicate alte elemente ale
sistemului imun. La om există cinci clase de imunoglobuline:
IgG - cea mai abundentă din imunoglobulinele serice (75%). Este compusă din două lanţuri grele
şi două lanţuri uşoare unite prin legături disulfidice. Clivarea enzimatică a moleculei dă naştere unui
fragment Fc (cristalizabil), fără specificitate faţă de antigen, ce cuprinde porţiunile -COOH terminale ale
lanţurilor grele şi unui fragment Fab (antigen binding), ce leagă antigenul şi este compus din porţiunile -
NH2 terminale ale lanţurilor grele şi din cele două lanţuri uşoare. Este prototipul celorlalte clase de
imunoglobuline.
IgA - se găseşte în cantităţi mici în sânge, dar este principala imunoglobulină din lacrimi, salivă,
colostru, secreţiile nazale, bronşice, intestinale şi vaginale, unde este prezent sub formă de IgA
secretorie. IgAs este alctătuită din din două molecule de IgA unite prin lanţul J şi dintr-un alt fragment
polipeptidic denumit componenta secretorie.
IgM - se găseşte în proporţie de 10% în ser, este o moleculă pentamerică, monomerii având
structură asemănătoare IgG, şi, împreună cu IgD, este principala clasă de imunoglobuline de pe
suprafaţa limfocitelor B.
IgE - este un monomer, fiind implicată în reacţiile alergice.
La prima întâlnire cu un antigen, un limfocit B proliferează, jucând rolul de celulă progenitoare
pentru o populaţie de plasmocite ce vor produce imunoglobuline din clasa IgM. După stimularea
ulterioară cu acelaşi antigen, unele limfocite B rezultate în urma primului răspuns vor da naştere la
plasmocite ce produc anticorpi cu aceeaşi specificitate, dar aparţinând unei alte clase, cum ar fi IgG, IgE
sau IgA. Procesul, denumit schimbare de clasă a imunoglobulinelor, este util deoarece clasele de
anticorpi diferă prin mecanismele efectorii pe care le declanşează în vederea eliminării agentului patogen
ce a declanşat răspunsul imun.

A. CELULELE ŢESUTULUI LIMFOID

1. Limfocitele
Limfocitele descind din celula stem hematopoietică pluripotentă. Aceasta se
diferenţiază, dând naştere unui precursor limfoid comun. Diferenţierea în celule
imunocompetente şi maturarea au loc în organele limfoide primare.
Există două tipuri principale de limfocite: limfocite T şi limfocite B. Clasificarea se
bazează pe locul diferenţierii (timus, respectiv măduva hematogenă) cât şi pe
moleculele de suprafaţă pe care le exprimă. Ambele tipuri dispun de receptori
membranari pentru antigen. O a treia categorie de limfocite sunt limfocitele NK (Natural
Killer - natural ucigaşe), ce nu exprimă receptori pentru antigen
Limfocitele exprimă un număr mare de molecule pe suprafaţa lor, ce pot fi folosite pentru a
distinge diversele subpopulaţii limfocitare, între care nu există diferenţe morfologice. Moleculele de
suprafaţă pot fi recunoscute de anticorpi monoclonali (anticorpi cu o singură specificitate, obţinuţi in vitro).
Aceştia au fost sistematizaţi în grupe (cluster) ce au specificitate pentru aceeaşi moleculă de suprafaţă,
fiecărei grupe atribuindu-i-se un număr CD (Cluster Designation). CD3, de exemplu, desemnează o
proteină transmembranară specifică limfocitelor T. Folosirea anticorpilor monoclonali marcaţi enzimatic
sau fluorescent permite studierea prin variate metode imunohistologice a ţesutului limfoid.

Limfocitele T
Reprezintă 65 - 75% din limfocitele sangvine. Au pe suprafaţă receptorul pentru
antigen - TCR (T-cell Receptor). Limfocitele T recunosc antigenul numai dacă acesta
este asociat, pe suprafaţa unor celule, cu antigenele de histocompatibilitate HLA de
clasa I sau clasa II.
Există patru subpopulaţii funcţionale principale de celule T, ce pot fi identificate
numai pe baza markerilor membranari:
 Limfocite T ajutătoare (T helper - Th) - stimulează activitatea altor celule ale
sistemului imun, ajutând limfocitele B să prolifereze şi să se diferenţieze în
plasmocite. Au ca marker de suprafaţă CD4, şi pot recunoaşte antigenele
numai dacă acestea sunt prelucrate şi prezentate în asociere cu molecule
HLA clasa II.
 Limfocite T citotoxice (Tc) - au ca principală funcţie liza celulelor infectate
viral, a celor transformate malign sau a celor transplantate de la altă
 specie/individ. Se identifică prin prezenţa moleculelor CD8 şi recunosc
antigenele asociate pe memebrana celulelor ţintă cu molecule HLA clasa I.
 Limfocite T reglatorii (Tr) - modulează răspunsul imun. Aparţin subsetului de
celule CD4 pozitive, dar există şi celule cu activitate inhibitorie ce exprimă pe
suprafaţă CD8.
 Limfocitele T de memorie - sunt cele ce au venit anterior în contact cu un
anume antigen, au durată de viaţă relativ mare şi, la reîntâlnirea aceluiaşi
antigen, se pot activa sau diferenţia rapid, stimulând mecanismele efectorii
ale imunităţii celulare. Limfocitele T de memorie recirculă între sânge şi
organele limfoide secundare, oprindu-se în final în zone specializate din
acestea, unde se vor reîntâlni cu antigenele
Morfologic, se pot distinge două tipuri de limfocite T circulante, neactivate:
limfocite mici, fără granulaţii, cu raport nucleocitoplasmatic mare şi limfocite mai mari,
cu raport nucleocitoplasmatic mai mic, conţinând în citoplasmă granulaţii azurofile.
Ultimele sunt denumite şi limfocite mari granulare (LGL - Large Granular Lymphocytes).
Majoritatea limfocitelor Th şi jumătate din Tc sunt limfocite mici. La microscopul
electronic poate fi identificată în citoplasma acestora o structură denumită corp Gall,
alcătuită dintr-un grup de lizozomi primari şi o picătură lipidică. Restul limfocitelor T
circulante au aspect de LGL, microscopia electronică punând în evidenţă în citoplasma
acestora mulţi lizozomi primari (granule electronodense), şi un aparat Golgi bine
dezvoltat.
După interacţiunea cu antigenul corespunzător, prezentat pe suprafaţa unor
celule specializate, limfocitele T se activează. Procesul duce la sinteza de proteine,
expresia de noi molecule de suprafaţă, dar şi la schimbări morfologice. Celula T
activată (blast) are dimensiuni crescute, citoplasma mai bazofilă, mai multe mitocondrii
şi poliribozomi liberi. Blaştii pot fi, la rândul lor, granulari sau agranulari.

Limfocitele B
Reprezintă aproximativ 15% din limfocitele sangvine. Au pe suprafaţă forma
membranară a IgM şi/sau IgD, ce constituie, în asociere cu alte molecule, receptorul
pentru antigen al acestor celule. La întâlnirea cu antigenul specific, în unele situaţii fiind
necesară şi intervenţia potenţatoare a limfocitelor Th, se activează şi se diferenţiază fie
în plasmocite, celule producătoare de imunoglobuline, fie în limfocite B de memorie.
Ultimele rămân în anumite zone din organele limfoide secundare unde, la o întâlnire
ulterioră cu acelaşi antigen, proliferează şi se diferenţiază rapid în plasmocite.
Celulele B în repaus (neactivate) circulante seamănă foarte mult cu celulele T
mici circulante, cu deosebirea că nu au în citoplasmă corpi Gall. Limfocitele B activate
(imunoblaşti) au dimensiuni crescute, citoplasma mai bazofilă, corespunzând dezvoltării
reticulului endoplasmic rugos, a poliribozomilor liberi şi a aparatului Golgi, vizibile în
microscopie electronică.
Unii dintre blaştii B se localizează în centrii germinativi ai foliculilor limfoizi
secundari. Aceste celule au citoplasmă bogată, nucleul mai mare, eucromatic, clivat, cu
un nucleol situat excentric. La ME se pot observa în citoplasmă poliribozomi liberi şi
foarte puţine cisterne ale reticolului endoplasmic rugos. Din acest tip de celulă pot lua
naştere limfocitele B de memorie, responsabile de răspunsul imun anamnestic.
Plasmocitul are aspectul cunoscut la microscopul optic (citoplasmă intens
bazofilă cu halou perinuclear, nucleu cu aspect în “cadran de ceas”), iar la ME se
observă straturi concentrice de cisterne ale reticolului endoplasmic rugos. Plasmocitele
se întâlnesc foarte rar în circulaţie, fiind situate mai ales la nivelul organelor limfoide
secundare (cordoanele medulare din ganglionii limfatici, cordoanele splenice), dar şi în
măduva osoasă. Prin urmare, ultima poate fi considerată organ limfoid primar, dar şi
secundar.
Proporţiile limfocitelor T şi B diferă în sânge şi în organele limfoide, după cum
rezultă din tabelul următor:

Localizare % limfocite T % limfocite B

Timus 100 0

Măduvă osoasă 10 90

Splină 45 55

Ganglioni limfatici 60 40

Sânge 80 20

Limfocitele NK
Provin dintr-un precursor limfoid, se maturează în măduva osoasă, nu au pe
suprafaţă receptori pentru antigen şi, morfologic, majoritatea sunt limfocite mari
granulare. Au capacitatea de a liza celule ţintă (infectate viral sau maligne) cu care nu
au venit anterior în contact, de unde şi denumirea lor. Morfologic, aparţin clasei de
limfocite mari granulare. În sânge, se găsesc în proporţie de 10-15%.

2. Celule prezentatoare de antigen (CPA)

În acestă categorie sunt incluse mai multe tipuri de celule ce se găsesc în
majoritatea ţesuturilor, constituind o populaţie heterogenă, cu puternică activitate
imunostimulatoare. Unele se dezvoltă din precursori de la nivelul măduvei osoase.
Celule prezentatoare de antigen sunt considerate celulele dendritice interdigitate,
celulele Langerhans, macrofagele, celulele epiteliale timice şi limfocitele B.
Trăsătura lor comună este una funcţională: ele prezintă antigenele prelucrate
limfocitelor T. Receptorul pentru antigen al limfocitelor T nu recunoaşte moleculele în
starea lor nativă, ci numai fragmente polipeptidice scurte, prezentate în asociere cu
molecule HLA clasa I sau II. CPA au capacitatea de a endocita şi procesa (degrada)
molecule proteice în compartimentul endo/lizozomal, rezultând peptide pe care le
prezintă pe membrană cuplate cu HLA clasa II. Ansamblul va fi recunoscut de TCR +
CD4. O altă situaţie este cea a celulelor infectate viral sau transformate malign ce
sintetizează proteine anormale. Din degradarea acestora în citosol rezultă lanţuri
polipeptidice asociate HLA clasa I, ce vor fi recunoscute de TCR + CD8 de pe
limfocitele Tc sau Ts.
Sistemul celulelor dendritice: celule Langerhans, celulele dendritice localizate
înmajoritatea ţesuturilor, celule cu văluri din circulaţia limfatică şi celulele dendritice
interdigitate situate la nivelul organelor limfoide secundare, al TLAM şi timusului.
 Celulele Langerhans din piele şi din alte epitelii pavimentoase preiau antigenele
pătrunse local şi apoi migrează sub forma celulelor “cu văluri”, prin vasele limfatice
aferente, în regiunea paracorticală a ganglionilor limfatici (zone T-dependente). Acolo,
ele interacţionează cu celulele T, putându-le activa pe cele naive, şi sunt cunoscute
drept celule dendritice interdigitate. Celule dendritice interdigitate se întâlnesc şi în
zonele T-dependente ale splinei şi ţesutului limfoid asociat mucoaselor.
Celulele interdigitate din medulara lobulului timic sunt de asemenea CPA,
jucând un rol foarte important în procesul de maturare al limfocitelor T.
Celulele dendritice foliculare din centrul germinativ al foliculilor limfoizi
secundari se înscriu într-o categorie diferită de CPA. Ele nu sunt mobile (nu migrează)
şi nu au capacitatea de a endocita şi prelucra antigenele. Localizate la nivelul centrilor
germinativi din foliculii limfoizi, capturează pe suprafaţă antigene şi le reţin perioade
relativ lungi, astfel încât acestea pot fi recunoscute de limfocitele B. Celulele dendritice
foliculare joacă astfel un rol important în activarea şi diferenţierea limfocitelor B. Au un
aspect caracteristic.
Macrofagele exprimă puţine molecule HLA clasa II, dar au activitate fagocitară
intensă, pot circula şi prezenta antigenul limfocitelor T deja activate sau limfocitelor B.
Macrofagele se întâlnesc în calitate de CPA în medulara şi corticala ganglionilor
limfatici, în foliculii limfoizi şi sinusurile marginale ale splinei, în ţesutul limfoid asociat
mucoaselor şi în timus.
Limfocitele B exprimă HLA clasa II mai intens după activare, pot prelua şi
prezenta antigene celulelor Th.

B. TIMUSUL – ORGAN LIMFOID PRIMAR

Este un organ limfoid primar, limfoepitelial, situat în mediastin. Are origine dublă:
un primordiu de natură epitelială, dezvoltat din endoderm este invadat de limfocite de
origine mezenchimală.
Este un organ încapsulat, capsula de natură conjunctivă trimiţând septuri ce
compartimentează organul în lobuli. În lobuli, celulele limfoide T (timocite) se dispun
într-o zonă periferică mai închisă la culoare - corticala, şi o zonă centrală, mai puţin
intens colorată - medulara.
Timusul involuează odată cu vârsta, cele mai afectate fiind regiunile corticale ale
lobulilor. Ţesutul limfoid este înlocuit cu adipocite albe. Cu toate acestea, timusul
continuă să producă şi să pună în circulaţie limfocite T şi la adult, deşi în număr redus.
Corticala, mai aglomerată, conţine timocite mai tinere ce proliferează intens,
celule mici, cu nucleul tahicromatic. Majoritatea timocitelor din corticală mor prin
apoptoză, în urma a două procese ce conduc la selectarea unor limfocite T capabile să
recunoască antigenele non-self şi areactive faţă de cele self. Aceste procese sunt
selecţia pozitivă (trăiesc numai timocitele capabile să interacţioneze cu moleculele HLA
proprii organismului) şi selecţia negativă (mor timocitele ce interacţionează cu peptide
proprii organismului prezentate în contextul HLA). Tot aici se găsesc:
 celule epiteliale reticulare - de formă stelată cu nucleii mai palizi, pozitive
pentru citokeratină. Prelungirile acestor celule sunt unite între ele prin
desmozomi, alcătuind o reţea ce cuprinde timocitele corticale; intervin în
procesul de selecţie pozitivă.
  celule “doică” (nurse cells) - situate în cortexul extern, de natură epitelială.
Secretă, împreună cu primele factori solubili ce acţionează în manieră
paracrină asupra timocitelor, creând un mediu favorabil proliferării acestora
(timozină, timulină, timopoietină, factorul umoral timic)
 Macrofage - fagocitează timocitele ce mor prin apoptoză, joacă şi rol de CPA
La joncţiunea cortico-medulară se găsesc, pe lângă timocite, celule dendritice
interdigitate şi macrofage, ambele prezentând antigene ce vor selecta timocitele,
modelând repertoriul lor antigenic.
În medulară, numărul timocitelor este mai mic, acestea fiind celule mai mature
din punct de vedere funcţional. Tot aici se găsesc celule reticulare epiteliale mai
numeroase decât în corticală şi macrofage. Caracteristică zonei medulare a lobulului
timic este prezenţa corpusculilor Hassall. Sunt structuri ce conţin celule epiteliale turtite,
dispuse concentric, ce acumulează filamente de keratină, degenerează şi, uneori, se
calcifică.
Vascularizaţia
Arterele pătrund pe la nivelul capsulei, se ramifică şi pătrund în organ prin
septuri. Arteriole se desprind şi pătrund în parenchim la nivelul joncţiunii cortico-
medulare. Din acestea pleacă vase capilare ce pătrund în corticală şi apoi se arcuiesc
spre medulară, unde se deschid în venule. Medulara primeşte şi ramuri direct din
arteriolele de la joncţiunea cortico-medulară.
La nivelul corticalei există o barieră sânge-timus, alcătuită din: endoteliul
nefenestrat şi membrana bazală groasă a capilarelor, pericite, lamina bazală a celulelor
reticulo-epiteliale, precum şi prelungiri ale acestora din urmă, ce învelesc capilarele.
Bariera împiedică contactul dintre antigene şi timocitele în formare, nefiind prezentă în
medulară.

C. ORGANE LIMFOIDE SECUNDARE

Ganglionii limfatici sunt zonele în care este iniţiat răspunsul imun împotriva
antigenelor pătrunse prin piele sau mucoase şi vehiculate prin limfă. Splina răspunde la
antigenele prezente în circulaţia sangvină. Mecanismele efectorii în aceste situaţii sunt
în principal producerea de anticorpi sistemici şi răspunsuri locale, mediate celular.
Ţesutul limfoid asociat mucoaselor protejează organismul împotriva antigenelor
pătrunse prin suprafaţa mucoaselor, principalul mecanism efector fiind secreţia locală
de IgA secretor. Datorită suprafeţei mari a mucoaselor, ţesutul limfoid asociat reprezintă
mai mult de jumătate din totalul ţesutului limfoid al organismului, iar IgA este cea mai
abundentă imunoglobulină din organism.

Foliculul limfoid
Formaţiune caracteristică ţesutului limfoid, prezentă în toate organele limfoide
secundare, circumscrisă, rotund-ovalară, cu dimensiuni variabile. Pot fi de două feluri:
primari (areactivi) şi secundari.
Foliculii limfoizi (FL) primari sunt mai mici şi au aspect omogen, fiind alcătuiţi din
celule B naive, mici, cu nuclei tahicromatici. Limfocitele B ce recunosc la nivelul
organelor limfoide secundare antigenul şi primesc şi semnale pozitive din partea
limfocitelor Th se activează şi determină apariţia în foliculii limfoizi a centrilor
germinativi, zone mai palide, înconjurate de o manta de limfocite B naive, regiune mai
intens colorată (aspectul caracteristic al FL secundar).
Centrul germinativ are două populaţii celulare, uneori individualizate ca regiuni :
 Centroblaste – limfocite B mai mari, cu caracterele blaştilor: nucleu rotund, neclivat,
eucromatic cu 1-3 nucleoli periferici, citoplasmă bazofilă; centroblastele prezintă
numeroase mitoze şi dau naştere centrocitelor (regiunea clară)
 Centrocite - celule cu dimensiuni în general mai mici. Prezintă un nucleu clivat,
caracteristic: contur neregulat, cu incizuri mici, cromatină fin granulară. Citoplasma
este redusă cantitativ.
În această regiune se găsesc multe celule dendritice foliculare, ce vin în contact cu
centrocitele.

1. Ganglionii limfatici
Sunt organe limfoide încapsulate de formă ovoidală, distribuite de-a lungul
vaselor limfatice. Sunt o staţie de filtrare importantă a lichidelor tisulare drenate prin
limfă, jucând un rol de apărare împotriva microorganismelor pătrunse în ţesuturi şi a
răspândirii celulelor maligne. Dimensiunile normale sunt de 3 – 25mm, mărirea
limfoganglionior peste 30mm fiind denumită adenopatie.
Au o faţă convexă şi un hil prin care arterele pătrund, iar venele şi vasele
limfatice ies. Capsula de ţesut conjunctiv trimite în parenchim trabecule ce nu
compartimentează organul în lobuli, delimitând însă loje în regiunea corticală. Stroma
este formată din ţesut reticular: celule reticulare şi fibre de reticulină.
Ganglionul limfatic prezintă:
 zonă corticală externă, periferică, ce conţine foliculi limfoizi secundari şi primari
(zonă T - independentă). Între ea şi capsulă se găseşte sinusul subcapsular. Sinusul
este alcătuit dintr-o reţea de celule şi fibre reticulare asociate cu macrofage şi puţine
celule limfoide. Sinusul subcapsular se continuă cu sinusurile intermediare
(parafoliculare), acestea deschizându-se în sinusurile medulare
 zonă corticală profundă (paracorticală) - zonă T-dependenta de ţesut limfoid, nu
conţine foliculi limfoizi; sunt prezente celulele dendritice interdigitate
 zonă medulară - cuprinde cordoanele medulare alcătuite din limfocite B, plasmocite
şi macrofage, între care se găsesc sinusurile limfatice medulare. Sinusurile sunt
spaţii neregulate ce conţin limfă, parţial delimitate de celule scuamoase de tip
endotelial, celule reticulare şi macrofage.
Circulaţia limfatică şi sangvină
Vasele limfatice aferente pătrund prin capsula ganglionului şi se deschid în
sinusul subcapsular. De aici limfa circulă în direcţia sinusurilor intermediare şi apoi
medulare. Circulaţia limfei se face cu viteză scăzută, în aşa fel încât macrofagele şi
CPA pot prelua marea majoritate a antigenelor şi debriurilor vehiculate de aceasta.
Vasele limfatice eferente din hilul ganglionului colectează sinusurile medulare.
Vasele sangvine pătrund prin hil şi dau, în final capilare dispuse în jurul foliculilor
limfoizi. Caracteristică este prezenţa la acest nivel a venulelor cu endoteliu înalt, locul
de pătrundere în ţesutul limfoid a limfocitelor din sânge.
Limfocitele părăsesc circulaţia sangvină şi pătrund în ţesutul limfoid la nivelul
venulelor postcapilare cu endoteliu înalt - HEV (High endothelial venules). Acestea pot
fi găsite la nivelul ganglionilor limfatici (mai frecvent în regiunea paracorticală) şi în
ţesutul limfoid asociat mucoaselor. Ocazional, acest tip de endoteliu poate fi întâlnit şi în
alte regiuni, unde are loc un proces inflamator. Sub acţiunea unor factori solubili
eliberaţi de celulele sistemului imun (citokine), celulele endoteliale plate, uzuale, se pot
transforma în celule înalte (cubice). Celulele endoteliale înalte exprimă pe suprafaţă
molecule de adeziune ce pot interacţiona cu receptorii specifici de pe suprafaţa
limfocitelor. În acest fel, limfocitele naive din circulaţie pot pătrunde în ţesutul limfoid,
unde pot coopera cu celulele prezentatoare de antigen, se activează şi pot participa la
un răspuns imun.
2. Splina
Este cel mai mare organ limfoid din organism, fiind, prin bogăţia de celule
fagocitare, un filtru important în calea patogenilor pătrunşi în circulaţie. Aici are loc, de
asemenea, distrugerea hematiilor îmbătrânite. În calitatea sa de organ limfoid secundar,
splina este un loc în care limfocitele se activează şi recirculă, dar şi un important
producător de anticorpi.
Structură
Splina este înconjurată de o capsulă ce conţine miofibroblaste, capsulă ce trimite
trabecule ce nu lobulează organul. Vasele sangvine intră/ies la nivelul hilului organului.
Pulpa splinei (parenchimul) nu are vase limfatice şi este alcătuit dintr-un citoreticul în
care se găsesc limfocite, macrofage şi celule prezentatoare de antigen.
Pulpa splinei apare macroscopic, în secţiune, de culoare roşie cu pete albe. De
aici de numirile date celor două zone, de pulpă roşie, respectiv albă.
Circulaţia intrasplenică
Artera splenică pătrunde în hil şi dă ramuri trabeculare. Ramuri ale a. trabeculare
pătrund în parenchim şi sunt imediat înconjurate de o teacă de ţesut limfoid, denumită
teaca limfatică periarterială. Ramurile poartă denumirea de artere centrale (arterele
pulpei albe). Arterele centrale dau ramuri colaterale (arteriole foliculare) ce se distribuie
foliculilor limfoizi splenici (se deschid la nivelul sinusurilor marginale), terminându-se în
arteriolele penicilate ce au peretele format dintr-un endoteliu cu proprietăţi contractile.
A. penicilate se deschid în sinusurile venoase splenice din pulpa roşie.
Există două ipoteze asupra felului în care sângele ajunge din arteriole în
sinusurile pulpei rosii:
 capilarele arteriale se varsă direct în sinusuri, circulaţia splenică fiind de tip închis
 capilarele se deschid în spaţiile cordoanelor pulpei roşii (cordoane Billroth), astfel
încât sângele este filtrat prin spaţiile dintre celulele acestor cordoane, ca apoi să fie
colectat în sinusurile venoase - circulaţie de tip deschis.
Din sinusoidele splenice - venele trabeculare (nu au fibre musculare proprii în
medie) - venele splenice din hil.
Pulpa albă
Alcătuită din tecile limfatice periarteriale (zone T-dependente) şi foliculii limfoizi
splenici (zone populate predominant de limfocite B). La limita dintre pulpa albă şi cea
roşie se află zona marginală, alcătuită din sinusuri şi ţ. limfoid rar (lax). La acest nivel se
găsesc macrofagele zonei marginale, o populaţie particulară de macrofage: nu recirculă
şi prezintă antigenele endocitate limfocitelor B din această zonă. În sinusurile zonei
marginale se deschid multe ramuri colaterale ale a. centrale, zona jucând un rol
important în filtrarea antigenelor din sânge şi iniţierea răspunsului imun. De asemenea,
zona marginală reprezintă locul prin care limfocitele B şi T din circulaţie pătrund în
ţesutul limfoid splenic. Tot aici se află celule dendritice interdigitate, capabile să prezinte
antigenele limfocitelor T.
Pulpa roşie
Reprezintă aproximativ 75% din parenchimul splenic, fiind alcătuită din
cordoanele Billroth situate înte spaţiile vasculare (capilare şi sinusuri venoase).
Cordoanele pulpei roşii sunt compuse dintr-o reţea de celule reticulare şi fibre de
reticulină, în ochiurile căreia se află macrofage, plasmocite şi multe elemente figurate
sangvine. Între cordoane se află sinusoidele, căptuşite cu cel. endoteliale dispuse
paralel cu axul sinusului. Fibre de reticulină înconjoară celulele endoteliale. Lamina
bazală a endoteliului este discontinuă.

3. Ţesutul limfoid asociat mucoaselor

Agregate de ţesut limfoid neîncapsulat pot fi găsite în lamina propria şi, uneori,
submucoasa tracturilor digestiv, respirator şi genitourinar. În funcţie de localizarea sa,
TLAM a fost denumit ţes. limfoid asociat intestinului (GALT – Gut-Associated Lymphoid
Tissue) sau bronhiilor (BALT – Bronhus-Associated Lymphoid Tissue). Ţesutul limfoid
este organizat în foliculi limfoizi solitari sau agregaţi, prezentând centri germinativi
(foliculi secundari).
În anumite regiuni anatomice, ţesutul limfoid este prezent în mod constant:
amigdalele palatine, linguale şi faringiene (formează cercul amigdalian Waldayer),
plăcile Peyer de la nivelul ileonului terminal, apendicele vermiform.
Amigdalele conţin ţesut limfoid (foliculi limfoizi agregaţi, cu zone interfoliculare T-
dependente) situat sub epiteliul de acoperire specific zonei. În profunzime, ţesutul
limfoid este delimitat de o condensare a ţesutului conjunctiv (pseudocapsulă).
Amigdalele palatine sunt organe pereche situate la limita dintre cavitatea bucală şi
orofaringe. Sunt acoperite de epiteliu pavimentos stratificat nekeratinizat; acesta se
invaginează şi formează cripte înconjurate de ţesutul limfoid subiacent. În profunzime,
în vecinătatea amigdalei palatine se găsesc glande salivare mici, ale căror ducte se
deschid la suprafaţa epiteliului.
La nivelul ileonului, există zone în care se găsesc foliculi limfoizi secundari
agregaţi (mai mult de 5) în lamina propria până în submucoasă - plăcile Peyer.
Epiteliul intestinal ce acoperă plăcile Peyer este specializat în transportul
antigenelor de pe faţa luminală spre ţ. limfoid subiacent. Această funcţie este îndeplinită
de celulele M ce prezintă pliuri numeroase la polul bazal (microfolds). Celulele M au
invaginări adânci ale porţiunii bazolaterale, ce formează “buzunare” în care se găsesc
limfocite T, B, macrofage şi celule dendritice. Antigenele ajung prin transcitoză la ţesutul
limfoid, unde determină un răspuns imun umoral, având ca principal mecanism efector
producerea şi sinteza de IgAs. La acest nivel există o populaţie de limfocite T
intraepiteliale, cu caracteristici funcţionale şi fenotipice particulare. Ţesutul limfoid
asociat mucoaselor conţine celule dendritice interdigitate în zonele T-dependente, tot
aici se întâlnesc şi venule cu endoteliu înalt.

4. Circulaţia limfocitelor
De la nivelul organelor limfoide primare, limfocitele migrează către organele
limfoide secundare. Aici, limfocitele T şi B se dispun în zone distincte: zonele T-
dependente sunt regiunea paracorticală a ganglionilor limfatici, teaca limfatică
periarterială a pulpei albe splenice, regiunile interfoliculare de la nivelul ţesutului limfoid
asociat mucoaselor, iar cele populate în special de limfocite B (T-independente) sunt
foliculii limfatici din toate organele limfoide secundare.
De la nivelul organelor limfoide secundare, limfocitele pleacă prin sânge sau limfă
către alte organe limfoide sau către ţesuturi. Limfocitele T recirculă mai mult decât cele
B.
Limfocitele părăsesc circulaţia sangvină şi pătrund în ţesutul limfoid la nivelul
venulelor postcapilare cu endoteliu înalt - HEV (High endothelial venules). Acestea pot
fi găsite la nivelul ganglionilor limfatici (mai frecvent în regiunea paracorticală) şi în
ţesutul limfoid asociat mucoaselor. Ocazional, acest tip de endoteliu poate fi întâlnit şi în
alte regiuni, unde are loc un proces inflamator. Sub acţiunea unor factori solubili
eliberaţi de celulele sistemului imun (citokine), celulele endoteliale plate, uzuale, se pot
transforma în celule înalte (cubice). Celulele endoteliale înalte exprimă pe suprafaţă
molecule de adeziune ce pot interacţiona cu receptorii specifici de pe suprafaţa
limfocitelor. În acest fel, limfocitele naive din circulaţie pot pătrunde în ţesutul limfoid,
unde pot coopera cu celulele prezentatoare de antigen, se activează şi pot participa la
un răspuns imun.
Limfocitele activate, cu funcţii de memorie sau efectorii părăsesc ganglionii
limfatici prin vasele limfatice eferente, de aici ajungând în circulaţia sangvină trecând
prin ductul limfatic toracic. Din splină, limfocitele trec direct în circulaţia venoasă.
Interacţiunile dintre limfocite şi celulele endoteliale activate sunt responsabile şi
de trecerea primelor din circulaţie în ţesuturi. În cazul existenţei unui proces inflamator,
celulele endoteliale exprimă anumite molecule de suprafaţă, specifice ţesutului
respectiv, ce determină limfocitele ce dispun de receptorii corespunzători să
părăsească circulaţia şi să se localizeze regiunile unde îşi vor exercita funcţiile.
Procesul are astfel specificitate, fiind demonstrat faptul că limfocitele recirculă
preferenţial prin ţesuturile prin care au trecut iniţial.
Din ţesuturi, limfocitele ajung la nivelul ganglionilor limfatici prin intermediul
vaselor limfatice aferente.
Aproximativ 1-2% din numărul total de limfocite recirculă în fiecare oră. În
ansamblu, procesul oferă ocazia unui număr mare de limfocite specifice unui imunogen
de a veni în contact cu antigenele corespunzătoare în microclimatul organelor limfoide
secundare. Acest lucru este foarte important, având în vedere faptul că limfocitele
posedă receptori cu o singură specificitate, prin urmare existând numai un număr relativ
mic de celule ce pot iniţia sau susţine un răspuns imun dirijat împotriva unui anumit
antigen.
 GLANDELE ENDOCRINE CURS 1

DEFINITIE : Sistemul endocrin este format din ansamblul celulelor endocrine din organism
care au capacitatea de a sintetiza si secreta un mesager chimic pe care il descarca in sange
sau limfa unde actioneaza asupra receptorilor. S.E. alaturi de SNV, cu care este in relatie,
contribuie la homeostazie asigurand crestererea si dezvoltarea.
ORIGINE: cea mai mare parte a celulelor endocrine reprezinta cel de tip epitelial; exista si
celule de tip muscular si de tip conjunctiv (adipocite) cu rol endocrin.
! Descoperirea activitatii endocrine a unor neuroni; capacitatea unor neuroni de a sintetiza si
secreta -> neurosecretie (concept sec XX (1928) E.Scharrer, demonstreaza prezenta unor
celule cu activitate endocrina la hipotalamusul unui peste)
Cel endocrine pot forma organe speciale = glande endocrine (epifiza, hipofiza, tiroida in
raport cu paratiroidele, suprarenalele, placenta (rol temporar) (sintetizeaza si secreta h.
steroizi+peptide)
Glandele endocrine au plan de organizare comun
 nu au canale de excretie: produsul de sinteza va fi secretat initial in matricea
extracelulara a tesutului conjunctiv de unde va trece in mediul intern (capilarele
sangvine/limfatice); motiv pentru care toate glandele endocrine sunt foarte bine
vascularizate;
Parenchimul este format din celule endocrine care sunt agregate de celule epiteloide (in
majoritatea cazurilor)
Formeaza si componenta endocrina a unor glande mixte (pancreas + gonade)
Celulele endocrine se intalnesc in structura parenchimului unor organe specializate pentru
alte functii:
 sistemul neuroendocrin difuz ( la acest nivel au rol paracrin/autocrin):
 timus (timopoietina)
 atriu (factorul natriuretic atrial)
 rinichi (renina, eritropoietina, calcitriol)
 tract gastro-intestinal (gastrina, secretina, CCK, grelina, PIP, GIP)
 SN- hipotalamus (rol important in integrarea si reglarea sistemului endocrin)
 COMPLEXUL HIPOTALAMO-HIPOFIZAR

Este format din cele doua organe intre care exista conexiuni anatomice si functionale
Hipotalamusul:
- se afla in partea inferioara a encefalului, partea ventrala a diencefalului
- formeza peretii laterali + podeaua ventriculului 3; ventriculul 3 imparte hipotalamusul in 2
jumatati simetrice
- la acest nivel, organizarea este de tip nervos (neuroni + cel gliale);
- neuronii se organizeaza sub forma de nuclei (nuclei hipotalamici)
- unii neuroni capata si proprietati secretorii, pastrand insa toate proprietatile neuronilor
(neuroni hipotalamici secretori)

 Aparat de sinteza mult mai bine dezvoltat : aici gasim numerosi corpusculi Nissl
 Numerosi microtubuli: transportul mesagerilor chimici
 Prezenta in neuroplasma a granulelor de secretie
Toti neuronii secretorii sunt peptidergici: sintetizeaza si secreta peptide (o exceptie pt
dopamina)
Clasificare ( criteriu morfologic - dimensiunile neuronilor): sistemul neuronilor magnocelulari
si parvocelulari
1. Neuronii magnocelulari :

 localizare: nc.supraoptic-SOP (deasupra chiasmei optice) + nc.paraventricular-PV

(foarte aproape de peretele lateral al ventriculului 3
 conectati cu lobul posterior hipofizar
 multipolari
 diametru 25 microni
 granule de secretie 160-200 nm
 axon lung si amielinic; colaratie HE: doar corpul neuronal se vede
a) axonii se ramifica terminal butonat, se termina asinaptic, venind in raport apropiat
cu capilare sangvine: conexiuni tip neurovascular;
b) axonii au numeroase dilatatii care se numesc corpi Herring in care sunt stocate
granule de secretie + profiluri de mitocondrii alaturi de imagini de microtubuli si
REN;
 cea mai mare parte a axonilor ajung la nivel lobului posterior hipofizar: conexiune
nervoasa hipotalamo-hipofizara:2 tracturi supraoptico-hipofizar si paraventriculo-
hipofizar
 rol: sintetizeaza si secreta peptide posthipofizare(orientate catre lobul posterior) care
au rol de neurohormoni efectori, deoarece cand se descarca in sange vor fi orientati
catre cel tinta
 ADH + ocitocina – nanopeptide
 Se secreta ambele tipuri de hormoni atat in SOP, cat si in PV
 fiecare neuron secreta doar un hormon: SOP(50% ADH-50% ocitocina), PV(mai mult
ocitocina);
 sunt sintetizati sub forma a molecule mari precursoare care nu pot trece direct in
sange din cauza barierei hemato-encefalice, astfel incat sunt transportate de-a lungul
axonului pe parcursul careia are loc scindarea acestor molecule precursoare si o
proteina care asigura transportul lor=neurofizina; moleculele mari sunt transportate
de-a lungul axonului;
 o proteaza scindeaza molecula precursoare;
 in mediu intern hormonii sunt liberi;
 dilatatiile Herring sunt prezente pana aproape de butonul terminal;
 eliberarea hormonului se face in prezenta unor PA descarcate de pericarion: daca
scade vol sanguin sunt generate PA care deschid canale de Ca, care antreneaza
descarcarea hormonului in mediului intern=exocitoza dep de ioni de Ca.

2. Parvocelulari

 Localizare: arie hipofiziotropa care exercita o actiunde de control asupra hipofizei si

corespunde hipotalamusului mediobazal ce contine mai multi nuclei (1962, Halasz):
nc. arcuat, nc.ventromedial, nc.dorsomedial, nc.periventriculari, nc.paraventricular –
in structura lui predomina neuronii magnocelulari
 conectati cu lobul anterior hipofizar
 multipolari
 diametru pericarion: 15 micrometri
 in citoplasma: granule de secretie cu diametru 100-110 nm
 axonii sunt nemielinizati si scurti
a) se termina asinaptic, elementele vasculare cu care vin in raport sunt capilare
sanguine care apartin unui plex capilar primar care se afla in eminenta mediana;
axonii se orienteaza catre eminenta mediana;
b) un nr mic de axoni ajung in peretele ventriculului 3;
 secreta peptide hipofiziotrope (numite si neurohormoni de eliberare) care controleaza
activitatea secretorie prin stimulare si inhibitie, astfel acesti hormoni sunt RH sau IH.
 Hormonii sunt preluati din cavitatea ventriculului 3 si descarcati in capilar -> ventricul
3 rol depozit.
 Mecanismul prin care sunt eliberati neurohormonii este de feedback negativ scurt
(adenohipofiza), lung (gl periferica).
 HIPOFIZA (glanda pituitara)

 Galen din Pergamon a descoperit-o

 12x10x9mm; forma ovalara, 0,5 grame, un pic mai mare la femeie si mult mai
mare(3x) la femeile multipare
 Localizare: se afla pe saua turceasca in dreptul hipotalamusului, cu care este
conectata prin tija pituitara (infundibulara);
 raport intim cu chiasma optica explicand frecventa tulburarilor de vedere, tulburari ale
campului vizual in tumorile hipofizare care evolueaza supero-anterior;
 glanda incapsulata, capsula provenita din dura mater care nu inchide complet saua
turceasca si din care se desprind septuri care impart glanda in lob A+P;
 dpdv embriologic, structural si functional:
 lob A = adenohipofiza – tesut epitelial secretor, endocrin
a) pars distalis: 75% din volum, componenta majora a glandei hipofize, localizata
la nivelul seii turcesti
b) pars intermedia: 2% din volum, separata printr-o fanta de pars distalis,
dimensiunile variaza in raport cu varsta individului, localizata la nivelul seii
turcesti
c) pars tuberalis: lama de tesut glandular, care inconjoara incomplet tija pituitara
 lob P = neurohipofiza - tesut nervos, extensie a SNC pana la nivelul seii turcesti -
pars nervosa, tija pituitara care o ataseaza la eminenta mediana din hipotalamus
 Dpdv embriologic :
a) lob A: orig ectodermala, provenind dintr-o evaginare a epiteliului stomodeumului care
devine punga Rathke
 peretele ant -> pars distalis
 peretele post -> pars intermedia
 peretele lat -> pars tuberosis
b) lob P orig neuroectodermala, extensie a planseului ventriculului 3

Vascularizatia complex hipotalamo-hipofizar:

 extrem de bogata, inalt specilizata;
 mai multe retele vasculare:
1. R. posthipofizara
- provine din a. hipofizara inferioara
- vascularizeaza neurohipofiza
- dupa ramificare, a. hip inf da nastere unui plex capilar alcatuit din
capilare fenestrate
- capilarele fenestrate vin in raport cu butonii neuronilor secretori din
nucleii hipotalamusului anterior SOP + PV
- venele eferente sunt tributare sinusului primar

2. R. hipotalamoadenohipofizara
- a. hipofizara superioara da nastere initial la 2 ramuri : ant + post
- vascularizeaza eminenta mediana, tija pituitara si pars tuberalis
- ramurile formeaza o retea de capilare ce vine in raport cu butonii
terminali ai neuronilor parvocelulari, preluand secretiile acestor neuroni
- se organizeaza sisteme vasculare porte (vene precedate si urmate
de capilare): unul lung si unul scurt
 - sistemul port lung: plex capilar primar (capilare fenestrate) ; se
continua cu venele portale lungi care intra in pars distalis si se
capilarizeaza la nivelul zonelor din lobul anterior formand plexul capilar
secundar adenohipofizar (capilare sinusoide)
- sistemul port scurt – ramura a arterei hipofizare superioare ( a
trabeculara) ce realizeaza o anastomoza cu artera hipofizara inferioara
cu care va forma un plex capilar primar al plexului scurt (inferior tija
pituitara); se continua cu venele portale scurte care se vor deschide in
plexul capilar secundar adenohipofizar

Sistemul port este parcurs de sange atat in sens descendent cat si in sens ascendent ;

 Sensul descendent – asigura transportul secretiilor n. parvocelulari la

adenohipofiza (RH + IH)
 Sensul ascendent este un flux mic, constant, prin care hormonii realizeaza
feedback-ul negativ;

INERVATIE
Adenohipofiza – inervatie vegetativa de tip vasomotor ( distribuita doar celulelor vasculare)
Neurohipofiza contine axonii neuronilor secretori
ADENOHIPOFIZA:
1. LOBUL ANTERIOR
 Structura predominant celulara epiteliala ce elibereaza hormoni proteici +
glicoproteici;
 se organizeaza in cuiburi, cordoane sau foliculi fiind inconjurate de o retea fina
de fibre reticulare, ce au raporturi apropiate cu capilare sanguine (plex
secundar, capilare de tip sinusoid)

a) Pars distalis:
 celulele de aici difera prin marime, culoare (cromofile sau cromofobe),
 cromofile – contin granule de secretie, au afinitate pentru colorant
 pot fi acidofile (produc proteine; PAS - ) sau bazofile (produc glicoproteine; PAS
+)
 cromofobe- contin rare granule sau nicio granula de secretie, nu au afinitate
pentru colorant
 5 tipuri de celule implicate in sinteza si secretia a 6 hormoni
 tipuri de celule:
A. cel granulare(endocrine)
 celule somatotrope: acidofile, PAS – 50% STH, GH
 celule lactotrope: acidofile, PAS – 15-20% PRL
 celule corticotrope: bazofile, PAS + 15-20% POMC (proopiomelanocortina) ->
ACTH + b lipotropina
 celule tireotrope: bazofile, PAS + 5% TSH
 celule gonadotrope: bazofile, PAS + 10% FSH si LH (cele mai multe produc ambii
hormoni)
B. cel agranulare
 populatie heterogena
 foliculo-stelate (cromofobe), au prelungiri care inconjoara cel endocrine din pars
distalis
 se pot organiza in foliculi sau cuiburi
 sunt interconectate intre ele prin jonctiuni GAP formand o retea
 roluri:
 alternativa a reglarii eliberarii hormonilor de catre celulele din pars distalis  retea
care transmite semnale
 activitate fagocitara
 activitate secretorie(citokine + factori de crestere)
 unele au caracter de cel stem progenitoare;

 distributia:
 cel somatotrope + lactotrope se concentreaza in partile laterale ale pars distalis(cele
mai frecvente tumori);
 cel corticotrope – partea post mediana spre pars intermedia
 cel tireotrope in partea ant mediana
 cel gonatrope sunt dispersate

b) Pars intermedia: alipita de lobul posterior, exista o infiltrare bazofila(o migrare pe o

anumita distanta a celulelor din pars intermedia in lobul posterior), separata de pars
distalis prin fanta Rathke
  Predomina celulele bazofile(dispuse in jurul unor foliculi cu coloid captusite de un
epiteliu, iar coloidul prezinta resturi celurare) si rar cromofobe;
 rol: pozitive pentru subunitati ale POMC(depinde de specie); la om: exista cantitati
mici de MSH, care nu e un hormon activ, dar care e parte a b lipoproteinei care e
considerata hormonul izolat in pars intermedia

c) Pars tuberalis: zona bine vascularizata, pe langa componentele vasculare din

celelalte parti(capilare) se remarca si lumene venoase din sistemele port;
- organizare: gramaezi celulare, cuiburi(cel pavimentoase), foliculi(cel cubice) (cele
mai mici celule + bazofile)
- rol: pozitive pentru gonadotropina sau corticotropina

NEUROHIPOFIZA:

 difera complet ca structura de lobul anterior

 nu are structura de glanda endocrina, nu are structura de centru nervos, nu are celule
endocrine, are o structura predominant fibrilara
 in toate componentele sale gasim:
 fibre nervoase nemielinizate si bogate in microtubuli care sunt axoni ai neuronilor din
nucleii SOP si PV;

PARS NERVOSA :
 se adauga elemente nervoase
 2 tipuri de celule gliale :
1. Pituicite 25% considerate astrocite protoplasmatice prin caracteristicile pe care le au:
nucleu mare, voluminos, eucromatic; implicate in fagocitoza prin numerosii lizozomi
pe care ii contin
2. Microglii(nuclei heterocromatici),
 celule conjunctive si retea de capilare sangvine fenestrate
GLANDA TIROIDA

 raport cu cartilajul tiroidian al laringelui

 forma de scut/ carte deschisa cu cotorul spre noi
 situata anterior de primele 2-3 inele cartilaginoase ale traheei
 2 lobi: stang si drept (5cm/2,5cm la adult), cei doi lobi sunt uniti prin istmul tiroidian;
 la 40% din populatie exista si al treilea lob: lobul piramidall Lalouette;
 cea mai mare componenta a sistemului endocrin: 20-30g;
 orig embriologica:
1. Cel. Foliculare (cel principale) - endodermala
2. Cel. Parafolociulare (Cel C) – neuroectodermala, provenind din crestele neurale
 depoziteaza in cantitate mare hormonii sintetizati; depozitarea e extracelulara, la
nivelul coloidului;
 in absenta sintezei, depozitul de hormoni poate sa asigure necesarul de hormoni pe
2-3 luni de zile;
 capsula ce da septuri care vor determina compartimentarea in lobuli, unde
parenchimul se org in foliculi care au intre ei tesut conj interfolicular care prezinta
adipocite (dupa 50 de ani);
 bogata retea de capilare sangvine fenestrate si capilare limfatice;
 inervatie: fibre vegetative ce se distribuie vaselor si foliculilor
 avem sute de mii de foliculi tiroidieni care apar ca microsfere delimitate de epiteliu
unistratificat care inchide cavitatea in care se afla coloidul cu aspect omogen
 in coloid exista vacuole de resorbtie;
 foliculii au forme si dimensiuni variabile 0,2-1mm;
 coloidul=amestec proteinet+glicoproteine, cea mai importanta componenta fiind
tireoglobulina: are nr mare de reziduri de tirozina, ea este sintetizata de cel foliculare
si este precursor si depozit de hormoni tiroidieni, caracter PAS+
Cel.foliculare=principale.
- Dpdv al organizarii organitelor, are o polaritate distincta
- Aminteste de o celula glandulara exocrina
- sintetizeaza proteine, secreta proteine, resoarbe proteine si digera proteine
- MO: citoplasma moderat bazofila subnuclear care corespunde REG, nucleu cu
nucleol evident in activitate crescuta
- ME: RER bine dezvoltat, subnuclear care se poate extinde pana in zona apicala, CG
apical, mitocondrii filamentoase dispersate in toata citoplasma, microvili apicali
(inaltimea corelata cu activitatea),
- In citoplasma apicala exista vezicule: mici (200nm, origine Golgiana, contin
tireoglobulina), mari (contin coloid endocitat de la nivelul cavitatii foliculare)
- numerosi lizozomi care fuzioneaza cu picaturi de coloid si formeaza fagolizozomi;
- cel sunt legate intre ele prin complexe jonctionale;
- cel au R pt TSH; sintetizeaza T3 si T4
ROL sinteza hormonilor tiroidieni iodati – triiodotironina si tetraiodotirozina
Etapele sintezei:
1. sinteza, secretia si depozitarea tireoglobulinei
2. resorbtia, difuzia si oxidarea iodului
3. iodarea tirozinei din TG in coloid ( tiroidperoxidaza asigura iodarea)
4. formarea hormonilor tiroidieni care raman atasati la TG
5. resorbtia coloidului
6. secretia hormonilor tiroidieni
!! Avem simport I/Na
Proces de secretie:f aza exocrina (stanga in poza) si o faza endocrina(de la preluarea din
coloid)
Cel parafoliculare:

 impreuna cu hormonii secretati de paratiroide intervin in echilibrul fosfo-calcic

 rare (0-1% din V glandei), mai mari decat cel foliculare, variaza numeric(mai
numeroase la copii)
 se gasesc printre foliculii tiroidieni, dar exista si celule in peretele foliculului venind in
contact cu lamina bazala, dar niciodata cu coloidul;
 MO: citoplasma palida
ME: RER si Complex Golgi dezvoltate,mitocondrii, granule de secretie(calcitonina,
serotonina, somatostatina)
 GLANDELE PARATIROIDE

Localizare: regiunea cervicala, in raport cu fata posterioasa a lobilor tiroidieni. Variaza ca

numar, forma, dimensiuni. La 90% din populatie, exista 4 glande: 2 superioare+2 inferioare.
Forma: mase ovoidale foarte mici. Dpdv embriologic, origine endodermala din pungile
endobranhiale: 3 (paratiroide inf + timus) + 4 (paratiroide sup)
Sunt glande incapsulate cu capsula subtire de tesut conjunctiv separata de tesut conjunctiv
lax de capsula glandei tiroide. Glandele se pot gasi si in plin parenchim tiroidian sau
acoperite de capsula glandei tiroide.
Populatia celulara se organzieaza in cordoane care vin in raport cu capilare fenestrate si
sunt de doua tipuri: principale + oxifile. Aspectul parenchimului glandular variaza cu varsta:
- la copil mic doar celule principale
- 5 - 7 ani apar si celule oxifile care odata aparute cresc numeric cu varsta individului
- la pubertate 3% celule oxifile
- la batrani pot devein prea multe celule oxifile si sa formeze noduli
- la adulti 60-70% tesut adipos (involutie adipoasa)
1. CELULE PRINCIPALE:
- talie mica, diametru 8 microni, aspect poligonal pe sectiuni
- MO:
 citoplasma variaza in functie de activitatea celulara (ciclu secretor)
 incluziuni de glicogen + lipofuscina + lipidice
- ME:
 fiind implicate in sinteza unui hormon proteic au organite de sinteza bine
dezvoltate
 granule de secretie 200-400 nm
- Rol: sinteza si secretie PTH (alaturi de CT contribuie la realizarea echilibrului fosfo-
calcic).
PTH este:

 hipercalcemiant + actioneaza direct sau mediat prin vitamina D3 la nivelul tractlui

gastro-intestinal, osos, renal
 la nivelul osteoclastelor nu exista receptori pt PTH
 la nivelul rinichiului actioneaza asupra tubului urinifer pentru stimularea absorbtiei de
calciu.
2. CELULE OXIFILE:
- mai mari decat cele principale in diametru, sunt poligonale
- MO:
 citoplasma granulara si intens acidofila
 condensarea cromatinei nucleare => un nucleu mic picnotic
 ME
 practic lipsite de organite celulare
 mitocondrii numeroase dar modificate (procesele de oxido-reducere sunt afectate)
 nu exista granule de secretie
 rare profiluri de RE => inactive din punct de vedere endocrine.
  se considera a fi celule principale care intra in proces de degradare.
GLANDELE SUPRARENALE (ADRENALE)
- la polul superior al rinichilor
- cea dreapta are o forma variabila
- cea stanga apare ca o semiluna
- au dimensiuni mari:
 lungime: 4-6 cm
 latime: 1-2 cm
 grosime: 0,4-0,6 cm
- masa=8 g impreuna
- sunt glande incapsulate, din capsula se desprind septuri fine care insotesc vase si
nervi dar nu compartimenteaza parenchimul.
Zona periferica: 80-90% volum glanda
- zona palida cu aspect striat
- inconjoara complet zona centrala care e macroscopic rosie bruna fiind reprezentata
de MSR si insumand 10-20% din volumul glandei.
1. CSR:

 celule cu citoplasma acidofila

 deriva din epiteliul cavitatii celomice (mezodermica)
 elaboreaza hormoni cu precursor cholesterol
 sub controlul ACTH
2. MSR:

 celule cu citoplasma bazofila

 deriva din crestele neurale
 elaboreaza catecolamine
 sub controlul exclusiv nervos al eferentelor simpatice
Vascularizatie: segmentul arterial provine din 3 surse: aa suprarenale superioare, mijlocii si
inferioare care dau nastere unor ramuri ce patrund in capsula (artere capsulare) din care se
desprind arteriolele corticala si medulara care se capilarizeaza. Retelele de capilare din
CSR+MSR comunica intre ele.
1. CSR:

 celulele formeaza 3 zone: glomerulara, fasciculata (cea mai palida), reticulata (cea
mai intunecata), in fiecare zona celulele avand raport cu capilarele
 un cordon cellular strabate tot parenchimul CSR
 singurele celule din cordon cu activitate mitotica se gasesc in zona glomerulara de
unde migreaza lent
 raportul din cele 3 zone depinde de varsta si modul de viata. Zona fasciculata
raspunde la stress prin hipertrofii.
1.1. ZONA GLOMERULARA: 10-15%
 la om e discontinua
 celule sub forma de arcuri
 citoplasma acidofila din cauza mitocondriilor + picaturi lipidice rare
 secreta mineralocorticoizi
  activitatea celulelor e putin influentata de ACTH (aproape deloc) si mai mult de
sistemul renina-angiotensina.
1.2, ZONA FASCICULATA:

 ocupa cea mai mare parte (75%)

 este alcatuita din cordoane cvasiparalele, separate de capilare sangvine
 celulele sunt mari, pot fi uni sau binucleate
 contin numeroase picaturi lipidice = spongiocite
 rol in elaborarea glucocorticoizilor(cortizon) + putini hormoni androgeni slabi
 cortizonul intervine in special pe metabolismul glucidic si are actiune antiinflamatorie
 au actiune dependenta de ACTH
1.3. ZONA RETICULATA:

 este profundal (5-10%)

 alcatuita din cordoane scurte, ramificate, anastomozate ce formeaza o retea in
ochiurile careia se gasesc capilare
 citoplasma este intunecata datorita incluziunilor de lipofuscina
 unele prezinta nucleu picnotic
 secreta hormoni androgeni slabi+putini glucocorticoizi
 activitatea e dependenta de ACTH.
Toate celule CSR la ME
 au criste tubulare + profiluri de REN (se afla intr-o relatie structurala si functionala)
 incluziuni lipidice
 incluziuni de lipofuscina (in special in zona reticulata)
 au catre peretele capilarului numerosi microvilli, asigurand difuzia hormonilor catre
mediul intern => celulele CSR nu depoziteaza temporar hormonii (nu prezinta
granule de secretie).

2. MSR:
- este considerata un paraganglion simpatic
- constituie o mica glanda neuro-endocrina asociata cu SNV.
- se afla fie pe calea nervilor SNV fie in apropierea lor
- contine celule cromafine derivate din crestele neurale cu rol in sinteza de amine si
peptide mici
- reactia de cromafina - solutie apoasa de saruri metalica (K2Cr207) oxideaza
continutul granulelor
- converteste semnalul nervos in mesaj hormonal
- celulele se organzieaza in cuiburi celulare (uneori si cordoane ce se ramifica si se
anastomozeaza) care vin in raport cu capilare si venule postcapilare. Sunt 2 tipuri
celulare: celule cromafine (feocromocite) + neuroni ganglionari.
2.1. Celule cromafine:
 - sunt neuroni ganglionari simpatici care in cursul evolutiei embriologice pierd si
dendritele si axonii
- acesti neuroni in culturi celulare prezinta tendinta de formare a unei prelungiri
axonale, process inhibat de glucocorticoizi
- MO: citoplasma bazofila fiind granulara
- ME:
 RER + mitocondrii
 granule de secretie relative mici grupate spre zona citoplasmatica in raport cu
capilarul sangvin (polul capilar)
- Fiecare celula cromafina realizeaza o sinapsa colinergica si sunt de 2 tipuri:
1. care secreta epinefrina – 80%, miez mai putin dens la fluxul de electroni
2. care secreta norepinefrina – 20%, material electrono-dens excentric
In granulele de secretie se mai gasesc cromogranine (proteine care tin catecolaminele in
granule) si dopa-b-hidroxilaza, ATP, Ca, encefaline.
 GLANDA PINEALA
- partea posterioara a diencefalului, imediat sub corpul calos, fiind atasata de tavanul
ventricului 3 prin habenula, situata superior de coliculii cvadrigemeni
- derivat neuroectodermal format dintr-o evaginare diverticulara de la nivelul tavanului
diencefalului posterior; initial evaginarea comunica cu V3, ulterior ramane doar o
prelungire
- are o capsula subtire provenita dintr-o ingrosare a piei mater din care se desprind
septuri ce compartimenteaza incomplet parenchimul glandei la care se gaseste cel
mai bogat flux sangvin din toate glandele endocrine
- cordoane, cuiburi celulare
- la nivelul ei ajung numeroase fibre simpatice amielinice provenite din ganglionul
cervical superior
- exista cercatatori care considera ca exista conexiuni nervoase directe prin fibre
aferente mielinice cu SNC.
- pe masura inaintarii in varsta:
 creste cantitatea de tesut conjunctiv, septurile se ingroasa si lobulatia devine
evidenta
 apar formatiunile chistice si concretiuni calcare (nisip cerebral=corpora
arenacea), care pot fi localizate in plin parenchim glandular sau perivascular; in
realitate ele apar in timpul copilariei, sunt alcatuite din depozite de saruri de Ca si
Mg dispuse sub forma de inele concentrice. Uneori ele imbraca si un aspect
coraliform. Se considera ca ele nu influenteaza functia endocrina a epifizei, fiind
folosite doar ca reper in examenele radiologice.
Epifiza are 2 tipuri de celule:
1. pinealocite
2. celule interstitiale asemanatoare astrocitelor si mult mai frecvente in habenula.

1. Pinealocitele:
- sunt considerate neuroni modificati care sintetizeaza amine si peptide mici
- MO:
 citoplasma bazofila
 nucleu adesea adanc invaginat, eucromatic, cu nucleol evident
 in impregnare argentica se observa prelungiri lungi, sinuoase, care se dilata;
cel putin o prelungire va forma conexiuni neuro-vasculare
 celulele sunt bogate in incluziuni: glicogen, lipide, lipofuscina dupa pubertate
si pigmentare.
- ME
 aparat de sinteza proteica bine reprezentat
 granule de secretie la nivelul prelungirilor, cu diametru mic, miez electrono-
dens cu serotonina ca principala componenta
  numerosi microtubuli si microfilamente
 structuri tubulare electrono-dense acoperite de o parte si de alta de vezicule
atasate de fata interna a membranei celulare, cresc numeric la intuneric, par
aranjate la intamplare.
- formeaza sinapse in panglica
- au un continut mare enzimatic. Enzime implicate in metilarea si acetilarea
serotoninei:
 N acetil-transferaza (NAT)
 HO-indol-O-metiltransferaza (HOIMT)
Extract de epifiza:
1. Indolamine: serotonina+melatonina
2. Peptide: argininvasotocina, angiotensina I etc

Rolurile glandei epifiza:

- este localizata in centrul geometric al craniului si e prezenta pe toate treptele
evolutiei vertebratelor avand rol diferit:
- la pasari: rolul fotoreceptor devine rudimentar pt ca la mamifere sa dispara
- la mamifere: glanda pineala incepe sa exercite functia de secretie endocrina
(pinealocitele deriva din celulele fotoreceptoare, isi pastreaza foto..)
- la mamifere functia glandei e controlata de un nucleu hipotalamic: nucleul
hipotalamic suprachiasmatic (ceasul intern al organismului)
- mamiferele isi dezvolta inervatia aferenta simpatica cuplata prin intermediul
hipotalamusului cu retina
- exista 2 sisteme fotoreceptoare, unul care mediaza perceperea luminii si altul care
mediaza secretia de melatonina
- stimularea celulelor fotoreceptoare genereaza un impuls nervos care ajunge la
nucleul suprachiasmatic, de unde impulsul e transmis descendent la nivel spinal prin
tractul hipotalamo-spinal => fibra preggl cu sinapsa in ganglionul cervical superior
=>fibra postggl
- in timpul zilei, activitatea NAT e redusa, scade productia de melatonina.
- in timpul noptii, activitatea NAT e crescuta si creste productia de melatonina
(melatonina= hormonul intunericului)
- Ritmul circardian, cu un maxim noaptea, sincronizat cu ritmul endogen al nucleului
suprachiasmatic realizeaza controlul bioritmurilor organismului.

Rolurile melatoninei:

1. regleaza bioritmuri circardiene/sezoniere

- intervine in reglarea ritmului nictemeral (induce somnul)
- intervine in adaptarea organismului in functie de fusul orar
- modifica raspunsul emotional la reducerea intensitatii luminii: produce depresie

2. coordoneaza activitatea sistemului endocrin

- regleaza functia de reproducere: efecte antigonadale si antiovulatorii

3. regleaza glicemia, efect hipoglicemiant

4. stimuleaza sistemul imun - stimuleaza activitatea la nivelul timusului

- efect inhibitor asupra evolutiei tumorale
5. efect antioxidant - capabila sa elimine radicali liberi
- difuzeaza in toate celulele din organism si se ofera ca molecula care sa fie oxidata de
radicalii liberi cu obtinerea unor compusi stabili => impiedica formarea altor radicali liberi
care sunt implicati in producerea unor boli degenerative ale SN (Parkinson)
- antioxidant de sacrificiu
- previne imbatranirea
Curs 6 histo

TUBUL DIGESTIV II – INTESTIN SUBTIRE & INTESTIN GROS

Intestinul subtire

IS este cel mai lung segment al tubului digestiv. Dpdv al lungimii, exista foarte multe date
contradictorii; se accepta ca poate sa ajunga pana la 6m. In cazul diametrului – 2, pana la 4 cm. Tine de
la orif piloric pana la jonctiunea ileocecala, la nivelul careia se afla valva ileocecala. Dpdv fiziologic, IS ii
descriem 3 componente: duoden, jejun si ileon.
Duodenul, care este prima portiune a IS, merge de la orificiul piloric pana la flexura duodeno-jejunala.
Este singura portiune fixa. Are un lumen mai larg decat restul IS. Lungimea este de 25 cm la adult,
echivalentul a 12 degete de la mana, de aceea i se mai spune si duodenum digitorum.
Jejunul este o portiune mobila din IS, intraperitoneala, pana la 2,5 m lungime. Incepe de la flexura
duodeno-jejunala, neexistand o delimitare fixa intre duoden si jejun. Denumirea deriva din cuvantul
latinesc jejunum, care inseamna gol. Totul a plecat de la observatiile facute pe persoanele decedate,
acest segment al intestinului subtire este lipsit de alimente.
Ileonul este ultima portiune. Continua jejunul pana la valva ileocecala, este portiune mobila, are pana
la 3,5 m (are lungimea cea mai mare). Denumirea si-o primeste din greaca, care inseamna a se rasuci, a
se infasura, tinand cont de ansele intestinale pe care le formeaza.
Structura peretelui IS respecta general planul de organizare pt segmentele TD. Prin urmare, vom
identifica cele 4 tunici:
 tunica mucoasa, luand ca reper musculara mucoasei,
 tunica submucoasa
 tunica musculara
 tunica externa

Este locul in care alimentele sunt aduse in forma initiala, nespecifica, aici realizandu-se si un intreg
proces de secretie, si, bineinteles, principalul loc de absorbtie. Tocmai pentru a realiza aceste functii,
vom constata adaptari morfologice, la nivelul primelor 2 tunici. Aceste modificari au drept scop, pe de o
parte, marirea suprafetei de absorbtie, iar pe de alta parte, a suprafetei de secretie. Aceste modficari
sunt realizate de plicile circulare, la care se adauga vilozitatile intestinale, microvilii de la polul apical si
formarea criptelor (glandelor intestinale Lieberkühn).
Suprafata interna nu este neteda, ea prezinta niste evaginari, care pot avea un aspect semilunar sau
circular. Aceste evaginari sunt alc din proiectia tunicii mucoase + submucoase. Ele sunt dispuse
perpendicular pe directia IS, deci au pozitie transversala, caracterul lor fiind permanent. Pliurile
mucoasei gastrice sunt prezente atat timp cat stomacul este gol, deci sunt temporare, spre deosebire de
cele ale IS. Aceste proiectii spre lumen pot ocupa o arie mare, pana la 2/3 din circumferinta acestuia.
Plicile circulare sunt vizibile macroscopic.
1. Pe sectiune transversala se observa plicile/valvele Kerckring, in nr de aprox 800. Aceste plici se mai
numesc si conivente (care se indoaie spre interior). Le intalnim la niv IS, dar nu pe toata lungimea
acestuia. Incep sa fie observate la o oarecare distanta de orificiul piloric, la aprox 5-6 cm de orif piloric
(deci in portiunea initiala a duodenului lipsesc). Sunt foarte dese in partea terminala a duodenului si
portiunea initiala a jejunului. Ele dispar in partea terminala a ileonului. In ultimul metru al ileonului,
Curs 6 histo

plicile circulare sunt absente. Rolul acestor valve este de a mari suprafata de absorbtie. Prin dimensiuni
si numar, reusesc sa o mareasca x3 ori.

2. Cea de-a doua categorie este reprezentata de vilozitatile intestinale, care antreneaza numai tunica
mucoasa. Axul lung este paralel cu al IS. Prezenta lor creeaza senzatia de suprafata catifelata (wtf). Si
ele, si plicile, au caracter permanent. Sunt caracteristice IS, nu sunt intalnite decat la niv acestui
segment. Sunt in toate componentele(? Mai sus a zis ca s doar in tunica mucoasa), dar in apropiere de
valva ileo-cecala, ele dispar. Urmarind vilozitatile de-a lungul IS, se constata ca ele variaza dpdv al
inaltimii: scad dinspre duoden spre ileon. Ne referim la => nr lor pe unitate la niv
ileonului. In ceea ce priveste morfologia, ea poate fi folosita ca un criteriu de diagn diferential. Ele sunt
asem unei frunze, inalte si latite. Aspectul este diferit in functie de localizare; la niv jejunului (digitiforme
si zvelte), la ileon forma e initial ingusta, apoi se lateste, este comparata aceasta forma cu o măciucă
(doamne..). Prin nr mare, ele reusesc sa mareasca suprafata mai mult decat plicile, chiar si x10. Fiecare
vilozitate va avea un ax conjunctiv care este acoperit de un epiteliu de acoperire simplu cilindric. Axul
este o prelungire a corionului si se constata ca este bogat celular:

 celule care apartin tesutului conjunctiv, deci celule proprii: cele mai multe sunt fibroblastele si
miofibroblastele
 celule cu prop imunocompetente (migrate sau formate prin activare) : limfocite (nu inteleg ce
zice), plasmocite, macrofage, celule de tip imun
o nucleu cilindric, cu citoplasma bazofila, halou perinuclear
 elemente vasculare: vase sangv si limfatic
o dintre comp vasculare, intotdeauna vom observa o arteriola(sau mai multe, in functie
de dimensiunea vilozitatii) – se continua cu o retea de capilare fenestrate care
favorizeaza proc de traversare, continuata de una sau mai multe vene
o pt comp limfatica, in axul viloz, chiar in partea centrala, se afla un capilar limf tip
terminal si pt ca se afla in centru si cont un lichid laptos => s.n. chilifer central
 fibre musculare netede – desprinse din musculara mucoasei;
o fusiforme, axul lung dispus paralel cu axul vilozitatii
o Ansamblul lor formeaza muschiul vilozitar Brücke, avand elemente contractile +
vasculare
 fibre nervoase amielinice din plexul submucos Meissner
 de obicei, elem vasc de tip sangv se observa usor; mai greu observam chiliferul. In mom in care
el e dilatat, el poate fi observat.
 In concluzie, in cadrul vilozitatilor, avem 2 populatii de celule ce prezinta proprietati contractile:
miofibroblastele si celulele musculare netede. Miofibroblastele (alungite) au axul lung
perpendicular pe directia vilozitatii. Activ contractila este independenta de activ tunicii
musculare. Este controlata de Meissner si el asigura contractii ritmile. Frecventa este de 6
contractii/minut. Aceste contractii ritmice au actiunea asemanatoare unei pompe care
facilitateaza deplasarea elem absorbite catre torentul sangvin. Daca se contracta
miofibroblastele, inseamna ca viloz se ingusteaza si se alungeste. Dc se contracta FMN, viloz se
lateste si se scurteaza. Prin prisma acestei alternante, moleculele se deplaseaza mai usor.
Curs 6 histo

Mentinerea integritatii viloz este obligatorie pt realizarea unui proces coresp de abs. Afectiuni in
care integritatea este afectata: boala celiaca (enteropatia glutemica). Este o afectiune care
debuteaza de regula in copilarie – chiar in primul an de viata. Apare o leziune la niv muc jejunale. Ele
sunt tesite, scunde. Cauza: intoleranta la gliadina, proteina pe care o gasim in gluten (glutenul este
format din gliadina si glutenina). Ipotetic, se considera ca in cazul acestei afectiuni, se realizaza o
absenta a enzimei care hidrolizeaza gliadina => ea ramane intacta in lumen. Apare o reactie
imunologica ce va avea ca efect lezarea celulelor intestinale. Gliadina este o proteina pe care o
intalnim frecvent, pt ca ea face parte din cereale. Simptomele sunt reprezentate de dureri de
inensitate foarte mare, insotite de un sindrom de malabsorbtie (mucoasa nu poate sa absoarba in
cond normale), scaune frecvente si voluminoase, scadere in greutate, fatigabilitate si stare de rau.
Din fericire, leziunile mucoasei jejunale sunt reversibile => in absenta gliadinei, mucoasa isi reface
integritatea. Nu are un tratament in momentul de fata, se recomanda scoaterea din dieta zilnica a
alimentelor care contin gluten.

3. Microvilii sunt specializari ce apar la polul apical al celulelor enterale. In cadrul vilozitatilor, la polul
apical, se observa prezenta platoului striat => in ME sunt microvilii.

Structura microvilului – consulta cursurile de biocel +alberts

 Specializare a polului apical

 Insotit de citoplasma apicala
 Are o forma activa intrucat prezinta elemente contractile – reteaua de filamente

Se estimeaza a fi un nr de 3.000 microvili => ei maresc suprafata de absorbtie x20. Luand in considerare
pppuuuterea de marire a suprafetei si a vilozitatilor, respectiv a plicilor, se constata ca suprafata de
absorbtie poate fi marita x400-x600. Deci, suprafata poate sa ajunga pana la 200 mp.

4. Glandele Lieberkühn sunt invaginari spre corion. Sunt simple, tubulare si drepte. Ele nu sunt foarte
lungi la nivelul IS pt ca per total, peretele IS este relativ subtire (ca si lumenul) => si corionul este redus.
Ajung pana la musculara mucoasei pe care nu o depaseste niciodata. Aceste cripte comunica cu lumenul
intestinal. Ele se deschid intre bazele a 2 vilozitati intestinale.

Caracteristicile IS sub aspectul tipurilor de celule din epiteliul de suprafata

Ep de acop pe toata lungimea intestinului este simplu cilindric. In alcatuirea acestui epiteliu, intalnim o
mare varietate de celule:

1. celulele absorbante (enterocitele)

 sunt localizatate atat in epiteliul de suprafata, cat si la nivelul criptelor. In epiteliu, reprezinta
tipul celular care predomina.
 In MO, enterocitele sunt celule inalte, cilindrice, cu nucleu la polul bazal, cu citoplasma bazofila
si cu platou striat la polul apical.
Curs 6 histo

 In ME: este o celula bogate in organite, cu constitutie aparte; mitocondrii de-a lungul intregii
citoplasme dar se concentreaza la polul apical, continut mare de REN care se conc la polul apical,
Golgi supranuclear, RER care apare supra- si subnuclear, granule de secretie mici care nu
trebuiesc confundate cu pelicule de endocitoza => enterocitul desfasoara si activitate de sinteza.
La domeniul lateral, spre partea apicala sunt complexele jonctionale(zonula occludens, zonula
adherens, macula adherens), iar la polul bazal membrana se plicatureaza si formeaza spatii
intercelulare. Aspectul acestora variaza, in fct de procesul de absorbtie (pe aici trec apa ioni
lipide). Domeniul laterobazal este bogat in enzime de transport si enzima marker este Na/K-ATP-
aza. Pe imagini, se observa filamentele de actina, microvili, placa terminala. Microvilii patrund
intr-un glicocalix gros.
 Rolul: sinteza de enzime intestinale. Aici sunt sintetizate enzime care completeaza digestia
chimica: peptidaze, dizaharidaze, enterokinaza cu rol de enzima ???. Ele sunt exocitate la polul
apical, dar vor ramane ancorate la niv glicocalixului => nu ajung in lumen. Este locul unde prin
procesele de difuziune simpla sau fac, transport activ se real absorbtia produsilor de digestie.
Uneori se pot absorbi si proteine integrale, in special in cadrul varstei sugarului, cand sursa de
hranire este reprezentata de laptele matern exclusiv, ce contine colostrul.
 Al doilea rol: cap de a forma complexe glicoproteice – chilomicroni. Astfel, la nivelul
enterocitului, pe seama AG cu lant lung si a MAG abs, alaturi de glicerol, sunt resintetizate TG
care se combina cu proteine sintetizate la niv RER => chilomicron impachetat in vez golgiene
care vor fi descarcat in lumenul intern -> chiliferul limfatic. Este principala modalitate de
absorbtie a lipidelor.

2. celule caliciforme

 localizate in epiteliul de suprafata si in cripte.

 Nr acestor celule creste dinspre duoden spre ileon.
 Se recunosc cu usurinta dat aspectului granulos si citoplasma arida.
 Contin granule de mucina. Secreta mucus care se depune la surpraf ep, formand o pelicule
protectoare. Aceasta pelicula protejeaza mucoasa de posilibile efecte citolitic al enz din lumen.
De mentionat ca in lumen exista o flora bacteriana diversificata si bogata, cu potential patogen
=> mucusul protejeaza de aderarea acestora la epiteliu.

Enterocitele si celulele califorme sunt celulele principale regasite in mucoasa.

3. Celule Paneth

 Sunt destinate mecanismului de aparare local.

 nu sunt prezente la toate speciile.
 Sunt prezente numai la nivelul criptelor Lieberkühn, in partea lor bazala.
 Provin din celule stem. Celula nu migreaza, ci se diferentiaza direct in cripta. Sta aprox 4 sapt,
apoi va disparea prin proc de apoptoza
 Au granule de secretie acidofile, cu continut reprezentat de substante cu actiune
antimicrobiana: lizozim (digera peretele unor bacterii, in special cele Gram+), defensis
Curs 6 histo

 Se recunosc prin intermed tinctorialitatii

 Apical – acidofil (a-a) bazal – bazofil (b-b)
 Este o celula implicata in secretie si sinteza de proteine de export
 Are un continut mare de lizozomi
 Are actiune fagocitara asupra bacteriilor si protozoarelor
 Sintetizeaza IgA
 Prin aceste actiuni in cadrul mecanismului de aparare, au rol in reglarea florei intestinale

4. celule M

 Sunt celule cu falduri, M provenind de la microfold

 In epiteliul de suprafata, in zonele in care, la niv corionului, este prezent tesutul limfoid nodular
sub forma solitara sau in agregate
 Initial au fost descoperite cu microscopia de scanning; ulterior, si cu microscopia de transmisie,
ele fiind considerate drept enterocite modif, microvilii fiind inlocuiti de mici proeminente ale mb
apicale (faldurile)
 La polul bazal, corpul celular este adanc invaginat
 In aceasta scobitura, patrund limfocite si celule dendritice, migrate e la niv tusutul luimmofid
nodular
 Rolul: transporta antigene
 Preiau din lumenul intestinal antigene pe care le duc la niv corionului; implicate in initierea rasp
imun local
 Din domeniul apical, prin endocitoza, preiau antigenele. Le transporta sub forma de vezicule de
endocitoza, continutul fiind exocitat in spatiul extracelular adiacent polului bazal. Prin acest
spatiu adiacent, se gasesc celule dendritice, APC, limfocite. Sunt preluate antigenele de catre
aceste celule, le prezinta limfocitelor Th, care determina activarea LB -> plasmocite.
Plasmocitele sintetizeaza Ig, in special IgA. Aceste Ig vor fi preluate de catre enterocite si
descarcate la polul apical. Descarcarea se face sub forma de dimer. Se va realiza un clivaj inainte
de exocitare, clivarea dimerului de receptorul de pe suprafata enterocitului. Atunci cand se
produce acest clivaj, alaturi de IgA ramane componenta extracel a receptorului. IgA + comp
extracel s.n. componenta secretorie.

5. celule enteroendocrine

 Apartin SNED
 Ele fac parte din axa gastro-entero-pancreatica
 Ele pot fi localizate la nivelul glandelor Lieberkühn, in partea lor profunda, dar si in epiteliul de
suprafata (mai rar)
 Aspect alungit, triunghiular
 Granule de secretie fine spre polul bazal
 La nivelul IS se intalnesc cele mai multe celule endocrine din tot tubul digestiv, precum si cele
mai multe tipuri, ce pot sintetiza si secreta mesageri chimici cu rol endocrin sau paracrin
Curs 6 histo

In epiteliul intestinal avem si sursa celulelor diferentiate: celula stem. Sunt localizate la nivelul
glandelor Lieberkühn. In MO se recunosc doar pe baza procesului de mitoza => si-au inceput procesul de
diferentiere. In ME: nici aici nu ofera caractere morfologice, pe seama carora ar fi putut fi identificate. Se
pot identifica cu timidina tritiata. Rolul: din ele se pot diferentia toate celelalte tipuri de celule. In mom
in care isi incepe proc de dif (devine cel tranzitorie), ea poate migra de-a lungul criptei sau la niv ep de
acoperire (daca va face parte din ansamblul celulelor acolo) CU O SINGURA EXCEPTIE: Paneth se
diferentiaza la baza si raman acolo.

Mucoasa este alcatuita din 3 elemente: epiteliu de acoperire, corion si adiacent, musculara mucoasei.

I. Epiteliul intestinului subtire are un turn over rapid => rata de inlocuire a celulelor este mare; pt
epiteliul intestinului uman, rata este de 6 zile. Acest turn over este foarte important pentru pacientii ce
sunt supusi la sedinte de chimioterapie, respectiv radioterapie. Turn over-ul va impune ritmicitatea
sedintelor, astfel incat sa dea posibilitate mucoasei intestinale sa se refaca, pt ca, din pacate, acele
substante nu au o actiune selectiva asupra celulelor, distrugand atat celulele canceroase, cat si pe cele
ale mucoasei.

II. Corionul. La nivelul lui – gl Lieberkühn, cu celule pe care le intalnim si in epiteliul de suprafata. Fiind o
zona cu un continut microbian crescut, mucoasa si a dezv metode de aparare proprii. Astfel, in corion, in
jurul criptelor, se formeaza o teaca alcatuita predominant din fibroblaste. (teaca fibroblastica
pericriptala) => continut mare de tesut limfoid. Teaca e asezata in partea profunda a criptelor, langa
lamina bazala a epiteliului; fibroblastele se divid si celulele care rezulta, migreaza de a lg criptei, ajung la
suprafata si pe masura migrarii sufera un proces de diferentiere, devenind macrofage. In ceea ce
priveste tesutul limfoid, el poate aparea in corion fie sub forma difuza, fie nodulara. Cand este nodular,
este de regula solitar, noduli mari, se extinde pana la nivelul plicii submucoase. Doar intr-o anumita zona
a IS, respectiv ileonul distal, nodulii formeaza agregate nodulare, cunoscute sub numele de placi Peyer,
in numar de 30-40. Fiecare placa este constituita din cel putin 10 foliculi limfatici. Placile se afla opus de
mezenter.

III. Musculara mucoasei. Este form din FMN. Strat longitudinal extern si circular intern.

Submucoasa contine glandele. Exista 2 segm ale TD care prez glande in corion si in submucoasa: esofag
si partea superioara a IS (gl Brünner) si ele sunt prezente doar la niv duodenului; la om doar in partea
sup a duodenului. Dpdv morfologic, gl Brünner sunt gl compuse (ramif si tubulare) iar dpdv secretor –
celule secr de mucus. Mucusul este drenat fie prin gl Lieberkühn si rareori direct in lumenul organului.
Aceste gl Brünner se deschid in mod obisnuit la baza gl Lieberkühn. Alaturi de cel de tip mucos, in pop
celulara, au fost identif si celule de tip endocrin care apartin SNED. Secretia este alcalina. Celulele gl
Brünner contribuie la neutralizarea aciditatii chimului si creeaza un mediu usor alcalin necesar
desfasurarii activitatii enzimelor.

Musculara este exclusiv neteda, in 2 straturi. Intre cele 2 straturi: plexul Auerbach.
Curs 6 histo

Tunica externa este seroasa, cu o exceptie: duodenul (retroperitoneal) are in partea post adventice.

Intestinul gros

Rectul se intinde de la nivelul jonctiunii rectosigmoidiene pana la nivelul orif anal. Rectul, ca atare, are
2 componente care difera dpdv histologic:
 rectul propriu-zis de la jonct rectosigm pana la nivelul unei linii care marcheaza inceputul
diafragmei (linia anorectala) pelvine
 ultima portiune – canalul anal.
Structura peretelui este adaptata functiilor de la acest nivel – se cont proc de absorbtie (cantitati mari
de apa si ioni) si secretie activa de mucus (cu rol lubrifiant, care asigura progresia produsilor de digestie
neabsorbiti care intra in alcatuirea materiilor fecale). Exceptand canalul anal, toate celelalte ale IG
respecta planul general de organizare (au cele 4 tunici).
Nu exista plici circulare si nici vilozitati intestinale. Spre deosebire de IS, supraf interna este neteda.
Apar 2-3 pliuri transversale numai la nivelul zonei rectului propriu-zis, acestea fiind cunoscute sub
numele de plici semilunare Houston. Pe toata lungimea canalul anal – ep simplu cilindric.
Tipuri de cel: toate din ep IS, cu urm mentiuni: celulele absorbante la niv IG s.n. colonocite, iar cele 2
tipuri de cel cu rol in apararea locala au o distributie restrictiva.Celulele Paneth sunt in cec si apendice,
iar celulele M sunt doar la nivelul apendicelui.

Mucoasa – are tot 3 componente

In epiteliu se gasesc celule alungit, cilindrice, bazofile – caliciforme ?. Are turnover rapid, comparabil
cu al IS – cele 6 zile sunt suficiente pt inlocuirea colonocitelor si caliciformelor. Ca si localizare,
colonocitele sunt si in epiteliul de suprafata ,si in gl Lieberkühn. Celulele absorbante sunt cele care
predomina; pana in apropierea rectului, raportul cel abs/cel caliciforma = 4/1; apoi se modif in
apropierea rectului=> 1/1; in rect, caliciformele vor predomina. Forma si marimea celulelor caliciforme
creeaza o iluzie, dand senzatia ca in IG acestea predomina. La un obiectiv mai mare, se vor vedea nucleii
de celule absorbante unii langa altii si de dimensiuni mai mici.

Particularitati in ceea ce privesc colonocitele:

1. microvilii sunt mai scurti => platoul striat e mai subtire => placa terminala e mai putin dezvoltata

2. glicocalix bine repr dar enz digestive lipsesc in zona acestuia, pt ca ele nu secr enzime

3. intre colonocite, un sp intercel f bine reprezentat

4. rolul: abs de apa si ioni

Curs 6 histo

5. suprafata bazala e bogata in enz de transport si AG

Colonul prox – colonocitele si enterocitele(?) pot sintetiza TG si pot forma chilomicroni => absorbtie de
AG dar cu intensitate redusa.

Caliciformele apar in epiteliu si in gl Lieberkühn, sunt mai numeroase ca in IS, mai multe in gl
Lieberkühn si nr lor in epiteliu creste, de-a lg IG devenind predominante in zona rectala.

Celule caliciforme – ME

Sunt implicate in sinteza de mucus => ne-am astepta ca nr granulelor de mucina sa fie mare, ori,
urmarind celula, ea impinge granulele spre zona polului apical unde se si elibereaza direct in lumen =>
secretie continua de mucus.

Corion

Ca si in cazul IS, se vad criptele Lieberkühn; mucoasa este mai groasa, deci corionul mai gros si gl mai
lungi si dese. Nu depasesc nici aici musculara muscoasa. Exceptie: corionul apendicelui – glandele sunt
grupate si de lungime mica, datorita tesutului limfoid foarte bine reprezentat la acest nivel.

In privinta tipurilor celulare la niv gl Lieberkühn: aceleasi ca in IS, cu 2 mentiuni: mai multe celule
caliciforme si mai putine tipuri de cel endocrine. Exista o bogata populatie de fibroblaste; apare si teaca
pericriptala care asigura formarea de macrofage. Alaturi de fibroblastele pericriptale, o subpop de
fibrobl se org subepitelial si genereaza un strat alc din colagen si proteoglicani. Acest srat regleaza rata
de difuziune a moleculelor absorbite.

Tot la niv pendicelui: tes limf se org sub forma unor noduli ce merg ca o coroana in jurul lumenului
organului. Dupa 40 de ani, tesutul limfoid se restrange, fiind inlocuit cu tesut conjunctiv.

Musculara mucoasei este subtire si mascata sau intrerupta de tesutul limfoid.

Submucoasa

Tesut conj dens care e foarte bine vascularizat, cu numeroase vase sangv, dar nu si limfatice =>
extravazarea celulelor canceroase epiteliale doar pe cale sangvina. Aici se afla o bogata populatie de
limfocite.

Musculara

Organizata in cele 2 straturi, fiind neteda pe toata lungimea pana la canalul anal. Aceasta tunica este
subtire la niv apendicelui. Un proces inflam acut de la niv mucoasei se continua o cu o peritonita –
procesul inflam migreaza prin musculara peritoneului pana la nivelul peritoneului. Stratul longitudinal
localizat in dreptul cecului si colonului are particularitatea de a se condensa in tenii => nu este un strat
continuu. Se desprind niste fibre musculare din tenie care au activitate contractila independenta.
Tonusul teniei impreuna cu aeste fibre creeaza dilat saciforme care s.n. haustre.

Tunica externa
Curs 6 histo

Poate fi seroasa sau adventice. Apendicele, cecul si toat segm intraperit – seroasa. Cele retroperit –
adventice in partea post. Rect – adventice exclusiv.

La niv corionului se obs de-a lungul teniilor, fara semnificatie functionala, prezenta de tesut adipos –
apendici epiploici.

Canalul anal

Aceasta ultima port nu mai respecta pe toata lung lui planul general cu cele 4 tunici. In partea sup
mucoasa are pliuri longit si sunt denumite coloane anale Morgagni: sunt 8-10 pliuri cu aspect ce variaza.
Aceste pliuri alterneaza cu depresiuni ale mucoasei. Depresiunile sunt numite sinusuri anale. In partea
prof a coloanelor, se gasesc pliuri transversale ale mucoasei – valve anale care formeaza linia pectinee.
In fct de partic mucoasei, canalului anal ii descriem 3 zone:

 zona colorectala – 1/3 superior – asemanatoare cu mucoasa IG. Tine de la linia anorectala pana
la linia pectinee.
Ca si restul IG – ep simplu cil. Corionul are gl Lieberkühn si e bogat in tesut limfoid. Este prezenta
musculara mucoasei. Langa gl Lieberkühn apar gl anale. Aceste gl anale sunt, spre deosebire de gl
Lieberkühn, simple tub ramif, se desprind la niv sinusurilor anale. Aceste gl dpdv functional sunt gl
de tip mucos si deschiderea la niv sinusurilor anale se face in dreptul unor orificii ce repr criptele
anale. Aceste gl anale se pot extinde profund pana la musculara. In momentul in care se
oblitereaza canalul de excretie al acestor glande, mucusul se acumuleaza, apare abcesul perianal,
care se poat deschide la piele si creeaza fistule anale
 Zona de tranzitie – 1/3 mijlociu – aici se fac schimbari la nivelul epiteliului. De la linia pectinee
pana la linia unde se face tranzitia la piele propriu-zisa. Tranzitia este brusca. Tesutul limfoid
este bogat si dispar gl Lieberkühn si musculara mucoasei. Este zona cea mai susceptibila de
aparitia celulelor canceroase.
 Zona scuamoasa – 1/3 inf – mucoasa e inloc – pana la orif anal. Captusita de piele => epiderm cu
strat subtire de k si cu derm cu elem caracteristice: gl sebacee, fire de par, gl sudoripare. Exista
in jurul orif anal o categorie de glande sudoripare (apocrine): sunt glande circumanale, a caror
activitate e controlata de hh sexuali. Adiacent, vene din plexul hemoroidal extern.
Pt tunica musculara: LC. C se ingroasa => sf anal intern. Din diafr pelvina se constituie adiacent sf
anal extern.
 CURS 7 - Glande anexe

 Glande anexe:
-localizate in afara tubului digestiv;
-participa la procese de digestie si absorbtie;
-reprezentate de glandele salivare mari, pancreas exocrin si ficat;

 Glande salivare mari:

-produc 90% din saliva, restul de 10% e produsa de gl salivare minore, diseminate in
mucoasa orala si linguala;

-3 perechi: gl parotida (cea mai mare), sublinguala, submandibulara/submaxilara;

-saliva: produs de secretie, fluid apos diluat ce contine un complex de proteine (de ex
lizozim, lactoferina – exercita rol antimicrobian, amilaza salivara- intervine in procesul
de digestie);

- dpdv morfologic: gl compuse acinoase (parotida)/ tubulo-acinoase (sublinguala,

submandibulara);

-dpvd al mecanismului de secretie: merocrin (produsul de secretie este eliminat prin

exocitoza);

-toate cele 3 glande sunt capsulate (capsula conjunctiva moderat densa); la nivelul gl
linguale, capsula este mai putin diferentiata (mai subtire);

-sunt compartimentate in lobi si lobuli;

-dpvd structural: parenchim + stroma; la nivelul parenchimului se gasesc unitati

secretorii (adenomerul) dispuse sub forma de acini + sistem canalicular prin care
produsul de secretie este condus;

Stroma este un tesut conjuctiv de sustinere, la nivelul caruia se gasesc vase de sange,
vase limfatice, nervi; stroma formeaza in jurul lobilor glandulari stroma perilobara, la
nivelul lobilor stroma perilobulara si odata intrat in interiorul lobulului se distribuie in
jurul unitatilor secretorii formand stroma periacinara. La acest nivel tesutul conjunctiv
este bogat in plasmocite si limfocite.

Diagnostic microscopic- aparitia in structura stromei (atat lobulare, cat si intralobulare)

in gl parotida a adipocitelor (un continut mai mare stromal al adipocitelor);
 Unitatile secretorii prezente in structura glandelor salivare pot fi reprezentate de acini de
toate tipurile:
- acini serosi ( formati din mai multe celule seroase implicate in procese de sinteza si
secretie de de proteine
- acini mucosi cu o forma tubulara (constituiti din celule care secreta mucina)
- acini micsti ( alcatuiti dintr-un acin mucos si o semiluna seroasa)

In toate cazurile, in peretele acinului , pe langa celulele secretorii, se intalnesc celulele

mioepiteliale printr-o dedublare a ariei bazale.

 Acinii sunt repartizati in functie de tipul glandei:

-gl parotida –gl de tip seros -> se intalnesc exclusiv acini de tip seros

-gl. sublinguala- gl de tip muco-seros (in secretia ei predomina componenta mucoasa) –>
majoritatea acinilor sunt mucosi, dar se pot intalni cativa micsti sau serosi

-gl submandibulare- gl de tip sero-mucos (in secretia ei predomina componenta seroasa) -> mai
mult din 90% din acini sunt de tip seros si restul micsti;

 Sistem canalicular:
- a doua componenta a parenchimului;
-in functie de localizarea anatomica fata de lobul, poate fi :
 sistem intralobular : 3 categorii de canale – ductele intercalate Boll continuate cu ductele
striate Pfluger ->ducte de excretie intralobulare;

Indiferent de componenta canaliculara intralobulara, organizarea peretelui este similara: un

epiteliu asezat pe o lamina bazala. Ductele pot sa difere prin aspectul epiteliului. In toate
cazurile, lipseste in jurul acestor canale stroma conjunctiva si la ductele intercalate Boll si striate
Pfluger sunt prezente cellule mioepiteliale.

La nivelul gl serosae, ductele intercalate Boll si striate Pfluger sunt mai lungi (pt ca secretia
eliberata de catre acinii glandulari va fi modificata la nivelul acestor canale prin procese de
reabsorbtie si secretie).

Intre cele 3 glande cu predominanta seroasa exista diferente: la nivelul gl parotidei sunt mai
lungi ductele intercalate, iar in glanda submandibulara mai lungi cele striate.
Spre deosebire de glandele seroase, cele mucoase au ducte striate si intercalate mai scurte (
produsul de secretie elaborat= mucina nefiind modificata la nivel canalicular.

Ductul intercalat Boll continua acinii secretori, avand in alcatuire alaturi de lamina bazala un
epiteliu simplu pavimentos sau cubic (cel mai adesea).

Prin confluenta mai multor ducte intercalate Boll se formeaza ductul striat ( in care epiteliul se
modifica in epiteliu simplu cubic sau cilindric- celule in MO intens acidofile cu striatii
subnucleare, in ME sunt celule organizate pe modelul celulelor transportoare de ioni.

Prin unirea acestor ducte striate se formeaza ductele de excretie intralobulare , are prezinta un
lumen mai mare, un epiteliu simplu cubic sau cilindric, fara aspectul striat al ductelor Pfluger si
spre partea terminala epiteliul poate deveni pseudostratificat.

 sistem extralobular: ductele interlobulare care conflueaza in ducte lobare, care se deschid in
canalul excretor principal.

Spre deosebire de ductele intralobulare, pe langa epiteliul aflat in raport cu lamina bazala,
peretele acestor canale vor prezenta si stroma conjunctiva densa, fibroasa si uneori la nivelul
canalelor mari chiar si fibre musculare netede.

Spre deosebire de ductele intralobulare, lipsesc celulele mioepiteliale.

Ductele interlobulare au in alcatuirea lor epiteliu pseudostratificat cilindric, la nivelul ductelor

lobare epiteliul devine stratificat cilindric, epiteliu care se pastreaza si la nivelul canalului
excretor principal pana aproape de locul de varsare , unde epiteliul devine de tip stratificat
pavimentos nekeratinizat.

Canalele excretoare sunt particulare pt fiecare glanda :

-glanda parotida – canal principal excretor Stensen- se deschide la nivelul celui de-al doilea
molar superior;
-gl sublinguala- mai multe canale de excretie – fiecare lob are un canal de excretie propriu,
se deschid de-o parte si de alta a limbii
-gl submandibulare- canal Wharton, care se deschide la baza frenului lingual

Sistemul canalicular participa la modificarea compozitiei salivei prin ductele intercalate si

striate.
 Pancreasul:
- Glanda mixta- component endocrina si exocrine;
- Anatomic format din cap, corp si coada in raport cu hilul splenic.
- Glanda incapsulata, dar nu are o capsula propriu-zisa, in jurul lui se gaseste tesut
conjuctiv lax, fata anterioara este acoperita de peritoneu;
- Parenchimul este organizat in lobuli separati prin stroma perilobulara;

Pancreasul exocrin reprezinta 95% din volumul pancreasului :

 Dpdv morphologic si functional este o glanda compusa acinoasa de tip seros;

 Lipsesc celulele mioepiteliale atat la nivelul acinilor, cat si al ductelor;
 Lipsesc ductele striate;
 Apar celule centroacinoase- tip particular celular;
 Acini exclusiv serosi -cu polaritate tinctoriala la nivelul celulelor seroase (bazofilie
subnucleara si acidofilie supranucleara prin acumularea granulelor de secretie)
 In ME: celule care secreta si sintetizeaza proteine;
 Sistem canalicular: ducte intercalate (scurte), ducte interlobulare si canale mari (principal
Wirsung + accesor Santorini)
 Organizare sistem canalicular: peretele tutuor canalelor este format din epiteliu de
acoperire+ lamina bazala (ducte intercalate- epit simplu cubic, ductele interlobulare si
canale mari- epiteliu simplu cilindric); in jurul epit +LB se gaseste tesut conjunctiv( in lobul-
tes conj reticular, in afara lobulului- tes conj fibros); in peretele canalelor mari- fibre
musculare netede.
 Celule centroacinoase:
 Caracteristice pancreasului;
 Localizate in centrul acinilor pancreatici;
 Reprezinta portiunea initiala a ductelor intercalate, fiind primele celule care incep sa
modifice secretia pancreatica;
 MO: cel pavimentoase sau cubice, citoplasma palid colorata, acidofila;

 Pancreasul endocrin:
- Insulele celulare Langerhans + cel endocrine izolate/ in grupuri mici printre celulele
din acinii pancreatici glandulari sau printre celulele ce formeaza epiteliul ductelor
pancreatice mari;
- Insulele Langerhans sunt grupuri de celule rotunde sau ovale, in nr. > 1 milion la
nivelul pancreasului si nu reprezinta mai mult de 2% din volumul pancreasului;
- Cele mai multe insule se gasesc in coada pancreasului;
- Dimensiunile insulelor L variaza, diam 100-200 µm.
 - Celulele sunt organizate in cordoane anastomozate intre care se afla capilare
sanguine de tip fenestrat;
- Insulele L nu sunt delimitate de o capsula propriu-zisa, exista o atmosfera redusa de
tesut conjunctiv reticular dispus sub forma unei retele care delimiteaza pancreasul
exocrine de cel endocrine;
- Din tot sangele arterial destinat pancreasului, in jur de 20% ajunge la nivelul
pancreasului endocrine, unde se realizeaza o circulatie asemanatoare unui sistem
port – sistemul port insulo-acinar (Fujita T);
- Periferia insulei este strabatuta de mai multe arteriole aferente- patrund in insula si
se capilarizeaza ->capilare sanguine-> arteriole eferente, care se capilarizeaza in jurul
acinilor pacreatici.
- Vascularizatia are o importanta deosebita in functionalitatea pancreasului, deoarece
asigura actiunea directa a hormonilor secretati din insulele L asupra celulelor din
acinii pancreatici;
- Insulele L primesc inervatie de tip vegetativ- fibre amielinice care vin in contact cu
10% din celule, dar acestea sunt interconectate prin jonctiuni gap -> stimulul nervos
este transmis in toate celulele insulei.
- Celulele din insulele L la MO apar mai mici,mai palide comparative cu cel din acinii
pancreatici, cel uninucleate, nuclei eucromatici cu nucleol vizibil, citoplasma cu
aspect aparent omogen sau fin granular asigurat de granulele de secretie prezente I
citoplasma; exceptand celulele care produc insulin (care sunt cu molecula mai mare),
toate celelalte celule din insulele L dpdv ultrastructural respecta organizare
caracteristica celulelor care sintetizeaza si secreta amine si peptide mici.

La nivelul unei insule L se descriu 3 tipuri majore de celule endocrine (B,A SI D), alaturi de mai
multe tipuri celulare minore( PP/F si ɛ);

1. Celule B/β (60-70%)

→ localizare: centrul insulei
→ insulină (51 aa)

2. Celule A/α (15-20%)

→ localizare: periferia insulei
→ glucagon (29 aa)

3. Celule D/δ (5-10%)

→ localizare: periferia insulei
→ somatostatin (14 aa)

4. Celule PP/F (1-2%)

→ loc: periferia insulei
→ polipeptid pancreatic (36 aa)
5. Celule ɛ
→ loc: periferia insulei şi extrapancreatic
→ grelină (28)

 Ficatul:
- Al doilea organ ca marime dupa piele si cel mai mare organ intern;
- Cea mai mare glanda din organism;
- 2% din greutatea corpului ( greutate medie adult 1,5 kg);
- Aproximativ 5000 functii distincte, organ vital esential;
- Actioneaza ca o interfata intre tubul digestiv si sange;
- Gland mixta – functie exocrina (sinteza si secretia de bila) si functie endocrina
( secretia de somatomedine sau GHRH);
- Forma neregulata, organ asimetric, inconjurat de o capsula (Glisson), acoperita de
foita viscerala a peritoneului; capsula trimite in interiorul parenchimului septuri care
compartimenteaza organul in lobuli hepatici.
- Parenchim (cel hepatocite si sistem canalicular biliar )+ stroma (tes conj care in
ficatul uman normal este in cantitate redusa; se intalneste la nivelul capsulei,
trabeculelor si in nodulii hepatici- prelungire a trabeculelor sub forma de retea)

Unitati morfologice si functionale ale ficatului:

1. Lobulul hepatic clasic

2. Lobulul portal Sabourin
3. Acinul hepatic Rappaport

1. Lobulul hepatic clasic:

- Aria din parenchimul hepatic al carui sange este drenat in vena centrolobulara;
- In ficatul uman se descriu peste 1 milion de lobuli hepatici clasici;
- Forma de prisma hexagonala;
- Fiecare lobul hepatic va avea in centrul sau o vena centrolebulara, alaturi de care se
afla hepatocite organizate in lame sau placi circulare;
- Lamele de hepatocite sunt dispuse radiar, pornind de la vena centrolobulara, fiecara
placa este perforate, aceste placi se pot ramifica, iar ramificatiile se anastomozeaza
(astfel se creeaza o structura labirintica in care se gasesc capilare sanguine de tip
sinusoidal si ducte biliare)
- In unghiurile poligonului se delimiteaza spatial portal;
 - Hepatocitele sunt organizate sub forma de cordoane celulare Remack cu dispozitie
radiara; la adult au inaltimea unui hepatocit, iar latimea de cel putin 2 randuri
celulare intre care se delimiteaza spatii intercelulare ce pot forma canalicule biliare.

Placa limitanta reprezinta zona de hepatocite de la periferie care separa interiorul

lobulului hepatic.

Spatiul periportal Mall

Legat de aceste spatii, amintim si de spatiul periportal Mall. In structura lobulilor hepatici nu
se evidentiaza capilare limfatice, originea limfei este in plasma din spatiul aflat la periferia
capilarului sinusoid, spatiul Disse, si de la acest nivel plasma este drenata in acest spatiu Mall,
spatiu periportal localizat intre placa limitanta si tesutul conjunctiv din spatiul interlobular.
Prima statie la care este drenata limfa hepatica e spatiul periportal Mall, de aici mai departe
este condusa spre capilarele si vasele limfatice din spatiul portal.

Spatiile Kiernan

La periferia fiecarui lobul hepatic clasic se afla spatiile portale cunoscute si sub numele de
spatii Kiernan. In fiecare unghi al poligonului marimea lor este variabila si in fiecare spatiu
portal se gasesc mai multe elemente:

 in primul rand o vena denumita vena interlobulara ce reprezinta ultima ramificatie a

venei porte
 o artera interlobulara, ultima ramificatie a arterei hepatice
 un canal biliar interlobular la care se adauga unul sau mai multe capilare limfatice si vase
limfatice, alaturi de fibre nervoase amilelinice,

totul intr-o atmosfera de tesut conjunctiv.

Primele 3 elemente, vena, artera si canaliculul biliar sunt cunoscute si sub numele de triada
portala.

In ficatul normal cantitatea de tesut conjunctiv este mica, motiv pt care tesutul conjunctiv
perilobular nu poate sa creeze o delimitare neta a acestor lobuli. Din acest motiv, delimitarea
unui lobul hepatic se va face luand ca punct de reper o vena centrolobulara si identificand la
periferia lobulului hepatic clasic spatiile portale. De obicei pe un plan de sectiune se vad 3 -4
spatii portale, rar se intampla ca un fiecare unghi al poligonului sa se vada un spatiu portal.
Lobulul portal

Cea de-a doua unitate structurala si functionala e lobulul portal, definit ca fiind aria din
parenchimul hepatic a carei bila este tributara unui duct din spatiul portal. Are forma
triunghiulara, in central lobulului se afla un spatiu portal si in fiecare unghi al triunghiului,
cate o vena centrolobulara de la lobulii clasici adiacenti.

Acinul hepatic

Unitatea morfofunctionala care intereseaza cel mai mult este acinul hepatic. Este o
unitate morfofunctionala a ficatului care a plecat de la observatia unor anatomopatologi ce
au constatat ca in conditii de ischemie , de hipoxemie, deci reducere a fluxului sanguin si a
aportului de oxigen, procesul de necroza celulara debuteaza la hepatocitele ce se afla in
central lobulului hepatic clasic.

Acinul hepatic e definit ca aria din parenchimul hepatic care este tributara aceleiasi
vascularizatii si aceluiasi duct biliar. Pe sectiune acinul hepatic are forma romboidala , fiind
alcatuit din doua triunghiuri adiacente prin baza lor (care baza e o margine a lobulului hepatic
clasic). Pe axul lung observam cate o vena centrolobulara de la doi lobuli hepatici clasici si in
unghiul axei scurte cate un spatiu portal.

Aspectul hepatocitelor la nivelul acinului hepatic variaza in functie de localizarea lui in

cadrul acestui acin, diferentele fiind de marime, de structura si de functionalitate, avand
activitate enzimatica diferita. Descriem la nivelul acinului hepatic 3 zone functionale
concentrice, numerotate de la 1 la 3 pornind de la periferia lobulului hepatic classic. Se
remarca diferente intre hepatocitele din aceste zone functionale:

Celulele care sunt localizate in zona functionala 1 sunt cele care sunt aproape de
spatiul portal, avand sangele cu cel mai mare continut in oxigen si substante absorbite
la nivelul tubului digestive cu rol nutritiv, fiind hepatocitele :
 cel mai active din punct de vedere metabolic.
 sunt primele care depoziteaza glucoza , primele in care debuteaza procesul
de glicogenogeneza.
 sunt primele celule care raspund la hipoglicemie, fie prin depolimerizarea
glicogenului (intensitatea acestui process va scadea spre zona functionala 3) si
prin gluconeogeneza.
 sunt primele hepatocite care arata semen de degenerare in conditiile aparitiei
afectiunilor hepatice
 sunt hepatocitele cel mai mult expuse toxinelor, fiind primele in raport cu
sangele de la nivelul tubului digestiv si primele hepatocite care sufera
 modificari structurale si functionale in caz de staza biliara (cand apar obstructii
de cale biliara).

Hepatocitele din zona functonala 3 sunt celulele care primesc sangele cu cel mai mic
aport de oxigen, motiv pt care sunt primele celule care vor suferi in caz de ischemie,
primele in care incep procesele de glicoliza, si primele care sintetizeaza acizi grasi si
formarea de esteri lipidici.

Hepatocitele din zona functional 2 vor avea caractere intermediare.

Se considera ca hepatocitele din structura ficatului au de fapt acelasi potential functional

si ca aceste difrente care se creeaza sunt legate de concentratia de oxigen prezenta in sangele
cu care hepatocitele vin in contact.

Hepatocitele

Hepatocitele formeaza populatia majora a ficatului, reprezentand aprox. 80% din

populatia celulara. Sunt celule cu functie atat exocrina, cat si endocrina, deci elaboreaza bila,
mesageri chimici pe care ii descarca in sange cu o durata medie de viata in jur de 5 luni (150
zile) si aflate in dimensiunile medii ale celulelor (30/20 microni).

Forma hepatocitului este cea a unui poliedru, prezentand mai multe fete.

Din punct de vedere functional exista doua tipuri de suprafete membranare:

 fete ale hepatocitelor care sunt orientate catre capilare din structura lobulului hepatic,
deci catre capilarele sinusoide, de aceea ele se numesc suprafete sinusoidale sau
polivasculare
 o a doua categorie de fete care sunt orientate catre hepatocitele invecinate cu care
delimiteaza pe o anumita distanta un spatiu intercelular, spatiu intercelular ce
reprezinta inceputul canaliculului biliar. De aceea suprafata se numeste canaliculara
sau polul biliar.

Din punct de vedere al microscopiei optice, hepatocitul se prezinta cel mai adesea ca o
celula uninucleata, existand si hepatocite binucleate, intr-un procent mai mic, de 25%.
Atunci cand hepatocitele sunt uninucleate, nucleul este central, bogat in eucromatina si
frecvent cu poliploidie (mai multe seturi cromozomiale), situatia cea mai des intalnita fiind de
4n. Aceasta face ca volumul nucleului sa varieze direct proportional cu gradul de poliploidie,
deci vom vedea hepatocite cu dimensiuni diferite. Forma binucleata creste proportional
odata cu inaintarea in varsta si de asemenea se remarca o pondere crescuta a hepatocitelor
binucleate in cadrul proceselor de regenerare. Citoplasma hepatocitelor este acidofila pe
fondul careia apar fine granulatii bazofile ce constituie corpii bazofili Berg. Este bogata in
incluziuni, mai ales de glicogen (cele mai multe in hepatocitele de la periferia lobulului
hepatic ) si incluziuni lipidice care apar initial la hepatocitele de langa vena centrolobulara.

Din punct de vedere electronomicroscopic sunt celule inalt specializate, polarizate, cu o

bogata reprezentare a organitelor celulare, de aici si functiile multiple ale hepatocitului.
Acest grad de dezvoltare si activitatea celulei va depinde de localizarea hepatocitului in
cadrul lobulului hepatic. Se remarca densitatea si bogatia organitelor celulare , alaturi de
incluziuni de glicogen se vad profiluri de REN, RER, complex Golgi, numeroase mitocondrii
lizozomi, peroxizomi.

(Poza) Hepatocit de la periferia cordonului celular cu suprafete sinusoidale si o suprafata

canaliculara alaturi de un nucleu eucromatic cu nucleol si de incluziulie de glicogen,
observam RER localizat spre polul vascular; proteinele de export care sunt sintetizate in RER
vor fi preluate la nivelul complexului Golgi si descarcate catre polul vascular fara a fi stocate
(hepatocitul nu are granule de secretie)

Corespondentul in microscopia optica a RER reprezinta corpii bazofili Berg. Este o celula care
are REN sub forma de canalicule ramificate si anastomozate; ele se continua cu canaliculele
RER, precum si numeroase mitocondrii, mai frecvente la periferia lobulului, deci la
hepatocitele in care predomina procesele oxidative. Atat mitocondriile cat si REN sunt
responsabile de fondul acidofil al citoplasmei observate in MO.

Contine numerosi lizozomi localizati catre polul biliar, alaturi de complex Golgi care din zona
perinucleara se extinde catre polul biliar. Se observa ca elemente caracteristice peroxizomii;
prin continutul enzimatic aceste organite intervin in diferite procese, de la detoxifiere
celulara la procese de gluconeogeneza, la beta-oxidarea acizilor grasi , la acest nivel
metabolizandu-se aprox. jumatate din alcoolul are este ingerat, fiind adus la stadiul de acid
aldehidic.
Domenii membranare- polul vascular

Vorbim de acea suprafata a membranei orientata catre capilarul sanguin.

75% din suprafata membranara

Specializari membranare- microvili ce maresc suprafata de aprox. 6 ori

In imaginea de ME recunoastem cordoanele de hepatocite cu celule uni si binucleate , cu

aspect fin granular al citoplasmei, aceste spatii care contin hematii sunt capilarele sinusoide,
deci mb hepatocitului catre peretele capilarului sinusoid va fi separata prin spatiul
perisinusoidal Disse, un spatiu care poate fi examinat cu obiectiv mare si in MO.

Spatiul perisinusoidal Disse are dimensiuni cuprinse intre 150-200 A, aproape de

limita de rezolutie a MO. In acest spatiu se gasesc microvilii hepatocitelor ce proemina in
acest spatiu, se vad si benzi formate din fibre conjunctive, fibre din colagen de tip 3, fibre
reticulare organizate sub forma de benzi, orientate in diferite directii, precum si celule
perisinusoidale/ celule Ito. Uneori in spatiul perisinusoidal Disse pot fi remarcate si insule de
celule hematopoietice care sunt frecvent intalnite in timpul vietii fetale, foarte rar la adulti.

Celule Ito
Spre polul vascular al hepatocitelor (poza)

Celulele care se gasesc la nivelul acestui spatiu (Disse) denumite si celule hepatice
stelate sau lipocite reprezinta pana in 10% (5-8%) din populatia celulara a ficatului, fiind
considerate fibroblaste modificate. Ca localizare, sunt mai frecvente in zona din vecinatatea
venei centrolobulare. Sunt celule care au o citoplasma palida, clara, datorita acumularii de
lipide. ME evidentiaza o celula cu rare organite celulare, intreaga citplasma continand picaturi
lipidice, care sunt esteri de retinol, de vit A. Rolul lor e de a depozita vitamina A exogena. O
depoziteaza sub forma de esteri si ulterior o descarca in circulatie sub forma de retinen, care
va fi transportat in sange de o protein specifica si va ajunge la nivelul retinei unde impreuna
cu opsine formeaza pigmentii vizuali. In afar de acest rol, acet tip celular realizeaza si sinteze
de colagen de tip 3, prin urmare benzile de fibre conjunctive din spatiul perisinusoidal Disse
reprezinta rezultatul activitatii de sinteza al acestora. In conditii patologice, in procese
inflamatorii cornice, in hepatitele cornice, indiferent de tipul viral, in cirozele hepatice, aceste
celule sufera modificari fenotipice, ele pierd depozitele de vitamina A si se transforma in
miofibroblaste. Devenind miofibroblaste vor avea o activitate de sinteza crescuta de colagen
1,3, fiind celulele responsabile de colagenizarile din spatiul perisinusoidal Disse, ce afecteza
schimburile dintre hepatocite. Miofibroblastele au proprietati contractile , ele actioneaza ca
veritabile pericite asupra peretelui capilarului sinusoid, producand astfel modificari in
circulatia hepatica prin cresterea rezistentei vasculare,comprima deci capilarele sinusoide.

Domenii membranare- polul biliar

Celalalt domeniu membranar, cel aflat la nivelul polului biliar cuprinde o arie mai redusa
din suprafata membranara (15%), la acest nivel mb delimiteaza un spatiu intercelular ce
reprezinta canaliculele biliare. La nivelul acestor spatii interceulare si in cazul de fata se
formeaza microvili care au o intense activitate enzimatica , avand un continut mare in enzime
de transport, adica ATP-aza si fosfataza alcalina. Membranele adiacente care sunt situate
deasupra si dedesubtul acestui spatiu intercelular sunt ancorate prin jonctiuni stranse, facand
spatiul intercellular impermeabil.

Regenerarea ficatului

Desi rata de diviziuna a hepatocitelor este mica, in urma leziunilor care seproduc la nivel
hepatic constatam ca ficatul are o mare putere de regenerare, care se bazeaza pe procese de
hiperplazie, inmultire si hipertrofie, crestere in volum a hepatocitelor. La repetarea
agresiunilor alaturi de regenerarea hepatocitelor are loc si o crestere cantitativa a tesutului
conjunctiv. Acest nou tesut conjunctiv duce la ceea ce numim fibroza hepatica. Noul tesut
conjunctiv formeaza septuri conjunctive care sunt orientate dezordonat prin parenchim,
procesul de fibroza debutand in spatiile portale. Atat timp cat se formeaza septuri
conjunctive orientate neordonat inseamna ca structura normala a ficatului este alterata si
apare o pierdere a arhitecturii normale a organului.

Asa se intampla in ciroza hepatica, unde se observa aspect modificat macroscopic al

ficatului un aspect macroondulat fata de suprafata neteda in conditii normale si adiacent in
imaginea corespunzatoare de MO greu se recunoaste la prima vedere structura ficatului;
vedem insa cordoane de hepatocite la acest nivel care par a avea dispozitie radiara desi
cateodata au un aspect de prolferare ondular (aceste septuri groase conjunctive care
modifica arhitectura normala)

Vascularizatia sangvina a ficatului

Ficatul este un organ cu bogata vascularizatie, revenindu-i aproximativ un sfert din

debitul cardiac; este unul dintre cele doua organe cu dubla vascularizatie alaturi de plamani,
avand o vascularizatie fuctionala si una nutritiva.
 Vascularizatia functionala e realizata de vena porta, ea va aduce la nivelul ficatului
moleculele absorbite, sbstantele nutritive, dar si toxinele. Este circulatia care aduce la ficat
produsii de degradare ai hemoglobinei de la nivelul splinei, deci pigmentii biliari, precum si
toata secretia endocrina a tubului digestiv si a pancreasului.

Vascularizatia nutritiva e asigurata de artera hepatica, care asigura aportul de sange

oxigenat la nivel hepatic. Cele doua vase patrund pe fata inferioara la nivelul hilului, se
ramifica impreuna cu ultimele ramificatii care ajung in spatiile portale, sunt acele vase, vena
si atrera interlobulara pe care le-am vazut in spatiul port. Aceste ultimele ramificatii din
spatiile portale se deschid in capilarele sinusoide pe care le vedem doar in jurul …..Asta
inseamna ca la nivelul capilarelor sangvine din lobulul hepatic vom avea un amestec de sange
de tip venos si arterial si o consecinta functionala e ca hepatocitele nu sunt niciodata expuse
unui sange complet oxigenat. In zona lobulului hepatic sensul de curgere a sangelui e de la
periferia lobulului catre central lobulului , capilarele sinusoide formand in structura lobulului
o retea care dreneaza in vena centrolobulara.

Sunt capilare sinusoide, deci au traseu sinuos, au peretele format dintr-un endoteliu si o
lamina bazala discontinua, ceea ce inseamna ca peretele capilarului sinusoid nu formeaza o
adevarata bariera morfologica intre hepatocite si sangele din capilarul sinusoid. Sangele
scalda direct suprafata membranara a hepatocitelor facilitand astfel schimbul bidirectional
dintre hepatocit si vase. Lamina bazala nu are nimic particular si este formata din fibre
reticulare dispuse sub forma unei retele laxe in jurul endoteliului. Endoteliul este particular,
prezinta celulele endoteliale prezente in orice tip de capilar si pelanga acestea sunt prezente
si celule denumite celule Kupffer. (endoteliu discontinuu, lamina bazala discontinua)

Deci peretele capilarului are doua populatii celulare , celule endoteliale si celul Kupffer.

In schema se observa cele doua tipuri de celule, vena centrolobulara, spatiul portal,
cordon de hepatocite, capilarul sinusoid dintre cordoanele de hepatocite si in peretele
capilarului alaturi de celulele endoteliale, celulele Kupffer.

Celulele endoteliale sunt implicate in transcitoza, deci cu organite celulare slab

reprezentate , recuoscute in ME dupa aspectul lor alungit cu un nucleu care proemina usor
spre lumenul capilarului, citoplasma putina este greu de observat. Deci in ME putine organite,
in schimb numeroase vezicule de pinocitoza , citoplasma acestor celule prezentand si
numeroase fenestre care de regula sunt grupate, neacoperite de diafragm, ceea ce faciliteaza
schimburile celulare si transportul .
Celulele endoteliale sunt unite intre ele prin jonctiuni gap si la nivelul membrane acestor
celule sunt numeroase enzime cu rol de transport intre care predomina ATP-aza si fosfataza
alcalina.

Celule Kupffer

Cea de-a doua populatie caracteristica peretelui capilarelor sinusoide sunt celulele
Kupffer, cunoscute si sub numele de macrofage sinusoidale stelate. Sunt celule care deriva
din monocite circulante, deci apartin sistemului mononuclear fagocitar. Ca si pondere ocupa
locul 2 in topul numeric al celulelor din ficat (80%hepatocite, 15%celule Kupffer si intre 5-8%
cellule perisinusoidale). Au forma stelata, de aici numele lor, care proemina usor catre lumen
si care de obicei in MO se evidentiaza cu coloratii vitale, tocmai pentru a arata activitatea lor
fagocitara. Atunci cand sunt analizate ceule Kupffer la MO se costata ca pe langa elementele
ultrastructurale care sustin activitatea fagocitara observam destul de bine reprezentate si
organite specialiate in sinteza proteica, respective RER, alaturi de numeroase mitocondrii.
Alaturi de aceste elemente se adauga lizozomi sau fagolizozomi sau corpi reziduali , celulele
endoteliale aflate in peretele capilarului sinusoid neformand jonctiuni cu celulele endoteliale
adiacente. Rolul acestor celule este de a contribui alaturi de hepatocite la sinteza proteinelor
de export ale ficatului , doar 5 % din proteinele sintetizate de ficat fiind sintetizate la nivelul
celulelor Kupffer, rolul lor primordial fiind in imunitate. Membrana acestor celule prezinta
receptori pentru Ig , pt fractiuni din complement si au capacitatea de a secreta cytokine si
interleukine sau TNF. In plus au si activitate fagocitara intensa, fagociteaza pigmenti,
fagociteaza hematii care sunt denaturate sau imbatranite si care au scapat de actiunea
macrofagelor splenice. Aceasta actiune devine predominanta, se amplifica, la pacientii care
sufera interventia chirugicala prin care splina este scoasa, splenectomie.

Celulele pit

Legat de celulele care intra in alcatuirea capilarului sinusoid se mai descrie un tip
particular celular , celula pit. Este o denumire care sugereaza granule de secretie care
seamana cu boabele de strugure. Sunt celule care au fost descrise tarziu, in 1976, de catre un
professor de biologie celulara si histologie care in teza lui de doctorat a descris pentru prima
data aceste celule. Descrierea este exclusiv de ME. Pot fi identificare numai in ME , sunt rare
se inalneste cam o celula pit la 10 celule Kupffer. Sunt localizate in lumenul capilarului
sinusoid , fiind atasate in mod obisnuit de celulele endoteliale, dar si de celule Kupffer. Poate
sa emita pseudopode si ca urmare a acestui lucru sa patrunda in spatiul Disse , localizarea
celulei pit in spatiul Disse fiind un lucru care nu este comun, fiind legat de regula de procese
patologice. Identificare in ME prin prezenta unor celule inspre lumenul capilarului sinusoid,
cu granule in citoplasma. Prin dimensiunile lor, care sunt de aprox 300 nm si prin localizarea
lor la un anumit pol al celulei alaturi de organitele celulare au fost intial interpretate ca celule
de tip endocrin. Ulterior s-a depistat ca in granulele acestor celule sunt prezente enzime
lizozomale astfel incat ele sunt considerate o forma de limfocite circulante, acele limfocite
mari cu activitate de natural killer cell.

SISTEMUL CANALICULAR BILIAR

•Bila: produsul de secreţie exocrinal ficatului

•Sensulde circulaţie a bilei: centrul lobulului → periferia lobulului

SISTEMUL CANALICULAR BILIAR

A. căi bilare intrahepatice:

* intralobulare

-canalicule biliare

-canale (pasaje) Hering

∗extralobulare

-canale biliare perilobulare

-canale biliare interlobulare

-canale hepatice lobare

B. căi bilare extrahepatice:

∗canal hepatic comun

∗ canal cistic

∗ canal biliar comun (coledoc)

A. Căile biliare intrahepatice

A.1. Canalicule biliare

Segmental initial al sistemului canalicular

• nu au perete propriu -> spaţiu delimitat de membranele a două hepatocite învecinate

• MO: mici cavităţi între hepatocite învecinate ->formează o reţea între hepatocite

A.2. Canale (pasaje) Hering

Localizare

•structură:

-epiteliu cu:

-hepatocite (parţial)

-colangiocite (parţial)

-lamină bazală continuă

•la nivelul lor se găsesc celule stem (celuleovale)

A.3. Canale bilare extralobulare

•localizare:

-în spaţiile portale

-în septurile conjunctive

•structură:

-epiteliu simplu cubic / cilindric cu MV –LB

•pe măsură ce diametrul creşte:

-ţesut conjunctiv bogat în fibre elastice

-fibre musculare netede

B. Căile biliare extrahepatice

•Structură:

1. Tunica mucoasă

2. Tunica musculară

3. Adventice

1. Tunica mucoasă

-epiteliu simplu cilindric cu celule mucoase

-corion bogat în:

-fibre elastic

-infiltrate limfoide

-glande tubuloacinoase de tip mucos

!!! Particularităţi: -în canalul cistic →pliuri spiralate cu ax muscular (valve spirale Heister)

-în canalul coledoc →celule endocrine (somatostatin)

2. Tunica musculară -iniţial strat discontinuu -ulterior devine continuu

!!! Particularităţi: prin îngroşare sfincterul Oddi

3. Adventice
 Sistemul respirator

Sistemul respirator cuprinde toate organele implicate in schimbul gazos dintre

organism si mediu. Acest sistem realizeaza 3 functii principale:

 Conducerea aerului
 Filtrarea aerului
 Schimbul gazos (care are loc in alveole)=hematoza

De asemenea, indeplineste si functii secundare:

 Generarea vocii (prin trecerea aerului la nivelul laringelui)

 Conditionarea aerului
 Echilibrul acido-bazic
 Mirosul (prin trecerea aerului care poarta stimuli olfactivi la nivelul mucoasei
olfactive din cavitatle nazale)

Respiratia include 3 functii separate:

 ventilatia: inspir/expir
 schimbul gazos: plamani: aer-sangele pulmonar

Tesuturi: sange-tesut

 Utilizarea O2: respiratia celulara

Caile respiratorii cuprind segmente de conducere si segmente respiratorii.

Segmentul de conducere al sistemului respirator consta in acele cai care conduc

aerul catre zonele din plamani unde are loc schimbul gazos. Acestea cuprind atat
caile localizate extra- cat si intrapulmonar. Este format din:

- Cavitate navala
- Faringe
- Laringe
- Trahee
- Bronhii
- Bronhiole
- Bronhiole terminale (portiunea initiala)

Segmentul respirator e cel la care are loc schimbul gazos si cuprinde:

- Bronhiole terminale (portiunea finala)

- Brohiole respiratorii
 - Ducte alveolare
- Saci alveolari
- Alveole pulmonare

Primul segment al sistemului respirator e reprezentat de fosele nazale. Acestea sunt

situate la nivelul piramidei nazale, avand 2 segmente:

-anterior – vestibulul nazal

- posterior – fosele nazale propriu-zise

Prezinta 2 comunicari:

- posterior cu rinofaringele
- Latero-superior cu sinusurile frontale, maxilare, sfenoidale, etmoidale

Vestibulul nazal are urmatoarele limite:

 Lateral- aripioarele nazale

 Median- septul nazal
 Inferior- osul maxilar

Este captusit de un epiteliu pavimentos stratificat, o continuare a celui de la nivelul

fetei si contine un numar variabil de vibrisae care retin particulele mari aflate in
suspensie inainte ca acestea sa fie purtate de fluxul de aer catre restul cavitatii.
Posterior, catre sfarsitul vestibulului, epiteliul pavimentos stratificat se subtiaza si
sufera transformarea in epiteliu pseudostratificat, care caracterizeaza regiunea
respiratorie. Se remarca astfel o zona de tranzitie de la pielea faciala la mucoasa
respiratorie, prin trecerea de la epiteliu pavimentos stratificat keratinizat la cel fara
keratinizare si apoi la epiteliul respirator. Corionul de la acest nivel contine glande
sero-mucoase, glande sebaee, infiltratii limfoide/foliculi limfatici, vibrissae.

Fosele nazale propiu-zise au urmatoarele limite:

 Medial- septul nazal

 Lateral- cornetele nazale inferior, mijlociu si superior, delimitate de 3 prelungiri
osoase spongioase tapetate de mucoasa (rosu aprins)- formata din epiteliul
respirator si corion
 sunr 3 creste care delimiteaza niste coane,cu dublu rol: maresc suprafata si
transforma curgerea laminara a aerului in curgere turbionara , ceea ce
favorizeaza mirosul si permite o conditionare mai eficienta a aerului
 fosele nazale sunt acoperite de un epiteliu repirator care are o mb bazala care
il departajeaza de lamina propira, car este slab reprezentata la acest nivel,
 mucoasa vine si se ataseaza cu osul , care delimiteaza un perete al
vestibulului nazal

Epiteliul columnar pseudostratificat ciliat al mucoasei respiratorii are in component sa

5 tipuri celulare:

1) celule cilindrice cilate- celule inalte, cu cili apicali ce se proiecteaza in mucusul

ce acopera suprafata epiteliului; au contact bazal cu mb bazala
2) celule caliciforme- implicate in sinteza si secretia mucusului, prezentand aparat
de sinteza proteica bine dezvoltat; segmentul apical este ocupat de granule de
mucina (precursorul mucusului); mucusul poate fi modificat, in mod normal un
astfel de mucus este foarte bogat in sialomucine care sunt tinute
deshidratate;sub actiunea unor anumite molecule aceste sialomucine pot fi
transformate in fibromucina; modificandu-si aspectul aceste celule se pot
aglomera sub forma unor insule celulare, inlocuiesc zone mari de epiteliu in
detrimentul celulelor cilindrice ciliate; astfel se explica producerea unui mucus
foarte vascos in anumite afectiuni respiratorii
3) celule cu marginea “in perie”- prezinta apical microvili (120-140/celula), au rol de
chemoreceptori (au contact bazal cu aferente nervoase nemielinizate);
ultrastructura indica implicarea in procese secretorii si de absorbtie; uneori sunt
descrise la nivelul alveolelor pulmonare ca “alveocite tip II”)
4) celule bazale- celule neregulate poliedrice, triunghiulare, prismatice/ ovalare,
putin diferentiate, cu nuclei eucromatici rotunzi si putine organite celulare; au rol
in regenerarea epiteliului respirator
5) celule cu granule mici (celule Kulchitsky/celule K)- similare ca forma cu celulele
bazale si celulele neuroendocrine de la nivelul tubului digestiv, fiind implicate in
secretia unor peptide cu rol endocrin ; cea mai mare parte a citoplasmei este
concentrata inspre polul bazal; prezinta expansiuni citoplasmatice pe versantii
laterali ai celulelor; pot prezenta sau nu microvili la polul apical;
intracitoplasmatic (perinuclear si bazal) prezinta granule sferice (70-200nm);
prezinta un aparat de sinteza foarte bine dezvoltat: nucleu eucromatic, cel putin
un nucleol, poliribozomi, RER, aparat Golgi, lizozomi si foarte multi peroxizomi;
apartin SNED, care e similar cu sistemul APUD

(poza) Mucoasa respiratorie colorata cu HE (deci MO): se recunoaste membrana

bazala care este vizibila, o banda subtire de material amorf (sunt doua locuri in care
mebrana bazala e vizibila la MO, unul dintre ele e in sistemul respirator, in trahee;
imediat deasupra membranei bazale se recunosc niste nuclei rotunzi eucromatici, ai
celulelor bazale; situati la o inaltime variabila, se observa niste nuclei ovalari ce
apartin celulelor ciliate; ca sa fie pus un diagnostic corect de celula K sau de celula
margine in perie e nevoie de imunohistochimie, altfel sunt greu de identificat intr-o
coloratie simpla; se observa anumite spatii, celulele caliciforme cu aspect
caracteristic spumos
Mucoasa respiratorie prezinta o lamina propria, care la randul ei prezinta un aport
vascular extraordinar de bine dezvoltat. Mucoasa respiratorie are o culoare foarte
rosie, explicata prin faptul ca exista o etea arteriala bine dezvoltata, exista doua
retele venoase, una superficiala si una profunda care comunica intre ele; e o
mucoasa care poate fi usor impresionata de diferite molecule, de ex Ach va contracta
celulele musculare care se gasesc in peretele arteriolar, pilocarpina, adrenalina etc;
mucoasa respiratorie datorita sunturilor venoase este foarte susceptibila la ruperi
vasculare;

Mucoasa olfactiva

Este localizata pe plafonul cavitatii nazale, avad o suprafata de 2,5-5 cm2, culoare
galben-bruna. E alcatuita dintr-un epiteliu olfactiv (neuroepiteliu) si lamina propria
(tesut conjunctiv).

Epiteliul olfactiv este de tip pseudostratificat cilindric ciliat, avand o grosime < 100 µm
si o structura unica: neuroni intercalati cu celule epiteliale. Prezinta 3 tipuri de celule:

1) celule olfactive
2) celule de sustinere
3) celule bazale

1) celulele olfactive senzoriale sunt neuroni bipolari al caror domeniu apical prezinta
un sigur proces dendritic- vezicula olfactiva. Din aceasta pornesc 10-20 de cili
olfactivi ce se extind radial intr-un plan paralel cu suprafata epiteliului. Cilii au de
obicei o lungime de 200 µm. Domeniul bazal da nastere unui proces axonal
nemielinizat ce paraseste compartimentul epitelial. Mai multi axoni de la celulele
olfactive senzoriale se grupeaza in manunchiuri, formand nervul olfactiv, traverseaza
aria cribroasa a osului etmoid, dura si arahnoida si, inconjurate de pia mater, intra in
bulbul olfactiv. E o celula structurata pentru producerea de proteine, cu nucleu
voluminos eucromatic, numeroase mitocondrii bine reprezentate la nivelul procesului
dendritic si la nivelul veziculei olfactive.

2) celulele de sustinere sunt cele mai numeroase; sunt celule inalte, cu

caracteristicile celulelor producataoare de proteine; au nucleul langa segmentul
apical; in MET se oberva microvili la polul apical, numeroase mitocondrii, REN si
RER; pot contine granule de lipofuscina; ROLUL lor este de suport mecanic si
metabolic pentru celulele receptoare si de a secreta proteina de legatura odoranta
(OBP-odorant binding protein)

3) celulele bazale sunt localizate in proximitatea membranei bazale, avand

dimensiuni mici, forma piramidala, nuclei rotunzi, centrali; prezinta invaginari ale
suprafetei ncleare; prezinta putine organite; exista spatialitate stransa cu procesul
axonal olfactiv
Glandele olfactive (glandele Bowman) sunt o caracteristica a mucoasei olfactive.
Sunt glande seroase tubulo-alveolare ramificate care isi livreaza secretiile proteice
prin ducte catre suprafata olfactiva. Contin granule de lipofuscina, care in combinatie
cu granulele de lipofuscina din celulele de sustinere ale epiteliului olfactiv, dau
mucoasei coloratia galben-maronie. Ductele de secretie prezinta un epiteliu simplu
cubic. Secretia glandelor Bowman poate fi :

- mucoasa (mucin MUC5AC)

- seroasa ( amilaza, IgA, lizozim)

Sistemul aquaporinelor(AQP): AQP-5 (apicala), AQP-1 –fibroblastii periglandulari

AQP-1 e exprimata la nivelul celulelor interstitiale sau la nivelul celulelor endoteliale

AQP 3 si 4 sunt exprimate la nivelul celulelor sustentaculare si la nivelul gl. Bowman

(*mucoasa olfactivă ar putea fi protejată împotriva infecțiilor și deshidratării în general

și funcția neuronală este protejată împotriva schimbărilor de concentrație ionică în
lichidul de suprafață al căilor respiratorii prin înlocuirea rapidă a pierderilor de apă
prin căile aquaporinelor)

(vezi poza de functionare a proteinelor odorante, cu proteine G)

Faringele conecteaza cavitatile nazala si orala cu laringele si esofagul. Regional,

este dizivat in:

- nasofaringe (posterior coanelor nazale)

- orofaringe (continua nasofaringele)
- laringofaringe

Nasofaringele (sau rinofaringele):

- mucoasa+ submucoasa(inconstant)+ tunica musculara striata

- mucoasa de tip respirator (cea mai intinsa, continua mucoasa nazala)
focal:zone de epiteliu pavimentos stratificat fara keratinizare
- mucoasa de tip bucal (peretele posterior)

 amigdala faringiana (impara)- vegetatii adenoide faringiene

Laringele

- organ de legatura dintre faringe si trahee

- organ tubular in forma de trunchi de piramida triunghiulara (baza mare
orientata cranial)
 - structura histologica: 1) mucoasa 2)tunica fibro-cartilaginoasa 3) muschii
(intrinseci si extrinseci) 4)adventice

Mucoasa:

- epiteliu pavimentos stratificat nekeratinizat (superior, continua epiteliul

faringelui); suplimentar tapeteaza epiglota(fata linguala), corzile vocale
inferioare, cartilajul aritenoid(fata luminala)
- epiteliu respirator (se continua cu epiteliul traheal)

Corzile vocale:

- doua perechi de repliuri ale mucoasei

- ventricolul Morgagni

a) corzile vocale false (superioare/vestibulare/accesorii)

limite: cartilaj tiroid( fata posterioara)-cartilaj aritenoid (fata anterioara)
mucoasa+ligament tiro-aritenoid superior
mucoasa: epiteliu respirator+ corion (glande seromucoase)
b) corzile vocale adevarate (inferioare)
limite: cartilaj tiroid (fata posterioara)-cartilaj aritenoid(fata inferioara)
alcatuire: mucoasa+ligament tiro-aritenoid superior+fibre elastice+ m. tiro-
aritenoidian
mucoasa: epiteliu pavimentos stratificat fara keratinizare +corion

Tunica fibrocartilaginoasa
- cartilaje mari: cartilaj hialin-tiroid, cricoid, aritenoid
- cartilaje mici- cartilaj elastic: epiglota, cuneiform, corniculat, varfurile
cartilajelor aritenoide

Traheea- organ tubular ce delimiteaza lumenul prin mai multe straturi

cocentrice:

- mucoasa
- submucoasa (unii autori)
- tunica fibro-cartilaginoasa
- adventicea - leaga traheea de esofag

1) mucoasa
i) epiteliul respirator unde celulele endocrine au mai multe tipuri de granule
care contin : - catecolamine, serotonina, calcitonina, bombesina
 - unele granule sunt asociate terminatiilor nervoase =
corpi neuro-epiteliali

ii) membrana bazala: - groasa (25-40 µm), cu aspect sticlos;mai groasa la

tusitorii cronici (ex. fumatori)

iii) lamina propria: - tesut conjunctiv lax bogat in celule imunocompetente;

infiltrat limfocitar difuz si nodular (BALT)

cilul-structura (vezi Bausic anul 1)

2) submucoasa

- tesut conjunctiv lax

- contine tesut limfatic
- vase de sange si limfatice
- glande submucoase(trahee posterioara)- acini micsti
- ducte de excretie
- membrana elastica (limita dintre submucoasa si mucoasa)

3) tunica fibro-cartilaginoasa- cartilaje traheale:

- numar: 16-20
- forma literei “C”
- frecvent se pot uni (partial/complet) sau se pot bifurca la extremitati
- rol: mecanic-armatura parietala

4) adventicea:

- vase de sange
- limfatice
- terminatii nervoase

Consideratii clinice: diskinezia ciliara primara (sindromul Kartagener)

- boala genetica autozomal recesiva (cr.9p13.3)

- ciliopatie –miscari ciliare ineficiente si/sau nesincronizate
- clearance muco-ciliar ineficient->absent
- infectii respiratorii superioare si inferioare, infertilitate, pierderea auzului

Bronhiile

Identificate prin stratul muscular neted continuu asociat cu placi cartilaginoase hialine

Bronhiile:

- bronhii principale (primare) ordin 1-stanga si dreapta

- bronhii lobare (secundare) ordin 2 –plamanul stang, 3- plamanul drept
 - bronhii segmentare (tertiare) ordin 3- 8 plaman stang, 10 plaman drept
- bronhiole: -terminale
-respiratorii

Astfel, traheea se ramifica de 25 ori. Traheea reprezinta prima generatie de

cai respiratorii. Sunt 20-25 generatii pana cand aerul ajunge la alveole.

Bronhiile principale – aceeasi structura ca si traheea

Bronhii lobare si segmentare (mucoasa):

1) epiteliu respirator- pseudostratificat cilindric, celulele isi reduc foarte mult
dimensiunea (in inaltime)
2) membrana bazala- se subtiaza
3) corion (tesut conjunctiv lax bogat in celule imune);
- contine glandele bronsice
- o multitudine de cel, cu nuclei mici, multi, rotunzi
Inflitrat inflamator-aglomerari de limfocite sub forma de folicul limfoid primar
Aparare la nivel local bine reprezentata
Infiltratele limfoide- atesta reactia locala antiinflamatorie imunoglobulinica
Plasmocite si produsul lor- igA

Bronhii lobare si segmentare (tunica musculo-fibro-cartilaginoasa)

- fibre musculare netede (intre corion si piesele cartilaginoase) in strat continuu,

circumferential (in bronhiile mai mici poate aparea discontinuu). Contractia lor
regleaza diametrul bronhiei.
- piese de cartilaj hialin (progresiv micsorate)- insule de cartilaj (discontinuu).
Condrocite in condroplaste-dispuse in grupuri izogene.
Pericondru- substrat intern (celular, cu condroblaste= cel generatoare de
cartilaj) si extern (fibros)

Adventicea: tesut conjunctiv lax

Departajare de trahee: inconjurate de atmosfera pulmonara – numeroase alveole si

septuri alveolare

Bronhiole

- Ø <1mm
- mucoasa- epiteliu simplu cubic
 celule Clara (bronhiolele respirtorii)
 insule de celule cromafine
 corion aglandular
 - cartilaj: absent; pot fi prezente insule mici de cartilaj, in special la nivelul
punctelor de ramificare
- glande absente
- fibre musculare netede (muschiul Reissenssen)
- adventicea: se continua cu stroma pulmonara

Initial, bronhiolele prezinta un epiteliu columnar pseudostratificat ciliat care se

va transforma treptat intr-un epiteliu columnar simplu ciliat (odata cu
ingustarea brohiolei).
Celulele caliciforme sunt prezente la nivelul brohiolelor cu lumen mai larg;
acestea sunt absente la nivelul bronhiolei terminale
Numarul celulelor Clara creste odata cu scaderea numarului de cel ciliate
(odata cu ingustarea bronhiolei)

Bronhiolele terminale:

- epiteliu simplu cubic, rar acoperite de cili ?

- rare celule epiteliale cromafine
- corion aglandular, bine vascularizat si inervat
- fibre musculare netede reduse numeric
- adventice redusa
- lumen stelat datorita variatiilor de liniaritate a mucoasei si datorita tonusului
- strat aproape cont de fibre mm netede
- terminal, gasim cel Clara

Consideratii clinice: bronhospasm (astmul bronsic)

 bronhospasm= contractia brusca a fibrelor musculare netede din peretii

bronhiilor si/sau bronhiolelor
 receptorii β-2 adrenergici
 agonistii β-2 adrenergici cu actiune lunga si cu actiune scurta

ZONA RESPIRATORIE –zona schimburilor gazoase

Bronhiolele respiratorii

- epiteliu simplu cubic: celule ciliate +/- celule Clara

- alveole pulmonare
- celule enteroendocrine si celule “in perie”-mai slab reprezentate
- corion redus
- ROL: transportul aerului si schimbul gazos

Celulele Clara:

- Localizare: bronhiolele terminale (partea lor terminala) si respiratorii

- MO: celule necilate cu suprafata apicala in forma de dom
 - MET: REN, aparat Golgi, mitocondrii apicale, vezicule secretorii, nc rotund
central, mare, eucromatic (deci cel implicata in secretie)
- Tip de secretie: difuziune/ exocitoza/ apocrina/ merocrina; stimulata
adrenergic
- Functie secretorie: componenta secretorie a surfactantului, agentul activ de
suprafata (lipoproteina); CC16- Clara cell secretory protein (15.8kDa aprox 16)
- Functie de detoxifiere: citocrom oxidaza P450 dependenta
- Cel cu cit clara, transparenta
- Model secretie merocrin

zone alternative de cel cilindrice si cel cubice

Ducte alveolare si saci alveolari

Ducte alveolare:

=cai aeriene alungite, cu perete discontinuu (deschiderile alveolare)

- epiteliu simplu cubic jos /pavimentos
- lamina propria: multe fibre elastice si putine de colagen (rare)- collagen subtire
deoarece pl e un org elastic (ca sa isi indeplineasca functia)
- fibre musculare netede (rare)

Saci alveolari

=deschiderea mai multor alveole in acelasi spatiu, comun

Alveole

- structuri tridimensionale; forma sferica/poliedrica, structuri saciforme

- diam. 0.2mm
- 1mm^3 parenchim pulmonar= 170 alveole (300 milioane/plaman)
- nr lor difera in functie de zona, nu sunt uniform distribuite
- suprafata totala 70-75 m^2
- alveolele sunt inconjurate si separate unele de altele printr-un strat subtire de
tesut conjunctiv ce contine capilare sangvine numit sept alveolar
- nuclei aplatizati
- stroma e doar unde este septul alveolar, in rest e lumen
 Epiteliul alveolar- doua tipuri celulare:
- cel alveolare (pneumocite) tip 1- rol structural
- cel alveolare (pneumocite) tip 2- rol secretor
- cel alveolare tip 3- similare celor din peretele traheal

Pneumocite tip 1
- aprox 95% din suprafata alveolara
- joctiuni: homo-celulare (intre aceleasi tipuri de cel)
o hetero-celulare (intre tipuri cel diferite- ex macrofage)
o prin intermediul jonctiunilor stranse (zonulla occludens)
- implicate in transportul gazelor respiratorii
- nu se divid! (nu sunt implicate in mitoze)- se reinnoiesc pe seama
pneumocitelor 2
- nu sintetizeaza, nu au aparat de sinteza proteica dezvoltat
- cel pavimentoase, cu capete efilate-pentru traversarea gazelor
- nucleu intens electronodens- bogat in heterocromatina

Pneumocite tip 2
- aprox 5% din suprafata alveolara
- contin fosfolipide, lipide, protein, care vor fi exocitate
- sunt cel secretoare si progenitoare pentru pneumocitele tip 1
- zone intense de eucromatina
- echipament de sinteza- multi ribozomi, polisomi, RER, aparat Golgi,
mitocondrii
- structuri cu aparitie relativ geometrica- corpi lamelari (caracterizeaza
pneumocitele)- in citoplasma, stocheaza proteinele
- aspect cubic

Pneumocite tip 3
- forma piramidala
- ultrastructura:
 APICAL: margine in perie, microvilli scurti si grosi (150-200/cel)
numeroase vezicule de pinocitoza
 Filamente intracitoplasmatice perinucleare
 BAZAL: citoplasma condensata bazal
nucleu bazal
 Filete nervoase nemielinizate in proximitate
- propr. contractile
- roluri (probabile): absorbtie, contractilitate, chemoreceptie (datorita filetelor
nervoase)
 VENTILATIA PULMONARA COLATERALA (collateral respiration)

=ventilarea struct. alveolare prin intermediul unor cai sau canale care sunteaza caile
aeriene normale

Exista posibilitatea ca aerul sa umple alveolele ce se gasesc cel mai in dreptul

lumenului sacului/ductului, in detrimentul celor invecinate. Din acest motiv exista
urmatoarele comunicari:

Porii Kohn

- localizare: septul alveolar, sunt discontinuitati in septul dintre doua alveole

adiacente
- cresterea pres intr o alveola duce si la umflarea alveolei adiacente
- distributie: mai frecvent in zonele hiperventilate
- morfologie: circulare/ovale
- marimea: 0.8-15mm (depinde de specie)
- rol: comunicarea intre alveole adiacente
egalizarea presionala
respiratie colaterala

Canalele Lambert

- comunicare intre bronhiolele terminale si alveolele adiacente

- epit bronhiolar
- diam< 0.2mm

Emfizemul

- distructia peretilor alveolari

- formarea unor saci cistiformi mari
- dobandita sau mostenita (deficient de alfa1-antitripsina)
- ventilatia scade (distrugerea epit respirator)

SURFACTANTUL ALVEOLAR

- sinteza si secretie: pneumocite tip 2 si cel. Clara

- corpii lamelari= straturi concentrice de lipide si proteine in citoplasma P2;
stocheaza surfactant
- mielina tubulara: apoproteine de la nivelul surfactantului, pol apical pneumocit
tip 2
- pneumocite tip 2- recicleaza
- macrofagele alveolare- fagociteaza
 - amestec complex de fosfolipide si proteine:

Aprox. 90% lipide:

 dipalmitofofatidilcolina (DPPtdCho)- principalul responsabil de proprietatile

tensio-reducatoare ale surfactantului
 fosfatidilcolina (PC)
 fosfatidilglicerol
Ofera proprietati tensioactive surfactantului

Aprox. 10% proteine:

 proteine plasmatice (albumin)

 IgA secretor
 4 apoproteine (proteinele surfactantului SP-A, SP-B, SP-C, SP-D)
SP-A - responsabila de homeostazia surfactantului; regleaza sinteza si
secretia surfactantului de catre pneumocitele tip 2
SP-B - transforma corpii lamelari intr-un strat fin de surfactant; responsabil de
adsorbtia si “imprastierea” surfactantului la nivelul suprafetei epiteliului
alveolar
SP-C -1%, mentinerea stratului fin de surfactant la nivelul alveolei
SP-D –rol in aparare si in raspunsul inflamator local
Mecanismele imunitatii innascute locale
Initiaza fagocitoza prin opsonizarea virusurilor si a bacteriilor

SINDROMUL DE DETRESA RESPIRATORIE A NOU-NASCUTULUI (boala

membranelor hialine)

- copii prematuri
- deficit congenital de proteina B a surfactantului (SP-B)
- respiratie dificila
- tratament: glucocorticoizi administrati inainte de nastere (pot induce sinteza de
surfactant)

BARIERA AER-SANGE (alveolo-capilara)

- suma tuturor straturilor pe care gazul le traverseaza

- septul alveolar este locul barierei aer-sange
- grosimea totala reprezinta grosimea a doua cel (aprox 0,45 mm)

 Surfactant si apa
 Peretele alveolar (pneumocit tip 1)- epit simplu scuamos
  Membrana bazala a peretelui alveolar
 Membrana bazala a capilarului sangvin
 Peretele capilarului- epit simplu scuamos

-de obicei, cele doua membrane bazale sunt fuzionate –portiune subtire a barierei

-tesut conjunctiv present intre cele 2 membrane – portiune groasa a barierei

In principal, schimbul de gaz are loc in portiunea subtire a barierei alveolo-capilare.

Se considera ca la nivelul portiunii groase a barierei se poate acumula lichid
interstitial (poate trece chiar in alveole). Lichidul acumulat la acest nivel este drenat
de vasele limfatice de la nivelul bronhiolelor terminale.

STROMA PULMONARA

- localizare: sept interalveolar, periacinar, interlobular

- alcatuire:
o t.conjunctiv elastic
Fibre:
elastice, colagen (periacinar si perilobular), reticulina (membranele bazale)
se foloseste impregn arg/orceina pt evidentiere

Celule: fibrocite, mastocite, plasmocite, granulocite, limfocite

Substanta fundamental: GAG, proteoglicani

SCLEROZA SISTEMICA

- scleroza sistemica (SSc) este caracterizata de disfunctia endoteliala, fibroza

exuberanta si anomalii imunitare
- implicarea pulmonara implica afectarea pulmonara interstitiala
- fibroza pulmonara, rigidizarea stromei pulmonare
- hipertensiune pulmonara

MACROFAGELE PULMONARE (celule prafoase)

- provin din macrofage circulante

- apartin sist mononuclear fagocitar
- localizare: in t. conjunctiv al septului interalveolar, pe suprafata epit alveolar
- indeparteaza particulele inhalate din lumenul alveolar si hematiile de la nivelul
septului alveolar
TUBERCULOZA PULMONARA

- celule gigante Langerhans (stadiul granulomatos)

- fuzionarea macrofagelor pulmonare
- nuclei dispusi sub forma de potcoava

VASCULARIZATIA PULMONARA SANGVINA SI LIMFATICA

1) Circulatia sangvina functionala (circulatia pulmonara)

Ventricul drept – Artere pulmonare – Artere lobare – Artere segmentare –

Artere lobulare- Arteriole – Capilare –Venule -…- Vene pulmonare –Atriu
stang

2) Circulatia sangvina nutritiva (circulatia bronsica)

Aorta/artere intercostale – a. bronsice – Ramificatii peribronsice – Capilare

peribronsice - Vene bronsice – Vene azigos/hemiazigos

3) Capilare limfatice peribronho-vasculare si in septurile interlobulare

Nu exista capilare limfatice septale perialveolare!
2 plexuri limfatice:
-superficial (subpleural)
-profund (intrapulmonar)- in jurul cailor aeriene, vaselor pulmonare si bronsice

PLEURA

-viscerala
-parietala
-cavitate pleurala

Mezoteliu- epit pavimentos simplu

Membrana bazala- fibre de collagen si reticulina

Tesut conjunctiv submezotelial- fibre elastice, collagen

filete nervoase

Pori

- comunicare dintre cavit pleurala si limfatice

- 2-6mm
 - mai numerosi in pleura diafragmatica

Consideratii clinice: efuziunea pleurala exudative/transudativa

pleurezia

Plaman- organ paranchimatos –parenchim si stroma

Def parenchim = suma tuturor cel care indeplinesc functiile organului (ex f.
hematopoietica, echilibru acido bazic)

Cel sunt tinute in acea conformatie de catre stroma (t conj elastic/lax- cel subst
fundamental vase si filete nervoase)
 Aparatul genital masculin

Aparatul genital masculin-Este situat la nivelul bazinului(pelvin) in relatie cu structuri

urinare.

Este format din :

 Cai excretorii genitale:

a. -cai intratesticulare:tubii drepti,rete testis(Haller)
b. -cai extratesticulare:epididim,canal deferent,canal ejaculator,uretra
 Glande sexual accesorii:vezicule seminal,prostate,glande Cowper
 Penis

Rol:

 exocrine-secreta gametii masc(spermatogeneza)

 endocrina(steroidogeneza)-sinteza hormonilor androgeni de catre structuri
specializate

Embriogenetic-

 deriva din port antero mediala a mezodermului intermediar-epiteliul mezodermic.

 testiculul se formeaza in cavitatea abdominala si incepe sa coboara la nivelul
burselor scrotale prin funiculul spermatic
 Procesul de descensus testi incepe in luna a 3a,astfel ca la in luna a7a, testiculul se
gaseste in bursele scrotale.

TESTICULUL

Un organ parenchimatos

Forma ovoidala cu dimensiuni de 5/2,5/3 cm,greutate de 14 grame, avand raport postero-

superior cu epididimul si cordonul spermatic(artere si vene spermatice,limfatice,nervi,canal
deferent.)

La nivelul testiculului temperature este cu 2-3 grade C mai mica decat temperature corpului.

Exista o stratigrafie de la nivel pielii scrotului pana la nivelul peretelui testicular:-formula

memotehnica:pai de ce ma fugaresti, Vasile ?

 -p-piele
 -d-dartos(muschi)

1
  c-??
 -m-muscularis(muschi cremaster)
 -V-vaginalis(foita parietala)

Vaginala reprezinta o reflectie a peritoneului pelvin si are doua foite,una parietala si una
viscerala.Intre cele doua foite ale vaginalei testiculare exista un strat fin de cellule epiteliale.

Structura:

CAPSULA:

1.SEROASA VAGINALA-reflectie a peritoneului,alcatuita dintr-un mezoteliu(strat de cellule

epiteliale) situate pe o membrana bazala.Prezinta doua foite:

 Foita viscerala
 Foita parietala

2.ALBUGINEEA-alcauita din tesut conjuctiv dens lamellar(abunda in fibre de collagen).

 Contine:Fibre elastice si fibre muscular netede(in portiunea posterioara si

inferioara )si prezinta niste perforatii in portiunea postero-superioara –ajuta la realizarea
procesului de excretie.
 Este o capsula fibroasa inextensibila
 Prezinta mediastinum testi

3.TUNICA VASCULOSA(in portiunea cea mai profunda)-reprezentata de tesut conjuctiv lax

cu vase de sange, limfatice si nervi.

Mediastinul testicular este reprezentat in portiunea posterioara si superioara de CORPUL

HIGHMORE-retea de ducte cu diametru progresiv crescute-reprezinta cai de excretie
intratesticulare.

Testiculul este compartimentat de septuri conjunctive incomplete care-l vor imparti in lobuli
testiculari-in medie 250-300 per testicul.

Fiecare lobul testicular va contine in interior elemente tubulare foarte lungi,reprezentate de

tubii seminiferi.(intre 2-5 tubi seminiferi contorti).-aproximativ 1000 pe fiecare testicul.

Tubul seminifer contort prezinta:

 Diametru de 50-70 microni, lungime de aproximativ50-175 cm

2
  un lumen delimitat de epiteliu multistratificat polimorf(cu 2 tipuri celulare
principale)=epiteliu seminifer-creditat cu producerea,regenerarea si maturarea celulelor
liniei seminale
 membrane bazala hialina-pe care se gasesc elementele suprapuse ale epiteliului
polimorf
 tunica propria

Membrana bazala hialina are ultrastructural o structura trilaminata-stratul intern,stratul

mijociu cu fibre de colagen si reticulina si stratul extern care contine si elemente
proteice:proteoglicani

Se ingroasa o data cu inaintarea in varsta a individului si poate devein vizibila in MO in

special la batrani.

Intre tubiiseminiferi se gasesc septuri fine de tesut conjuctiv vasculonervos(caracterizat de

secretie endocrina) cu cellule poliedrice care reprezinta ceea ce se numeste glanda interstitiala
sau diastematica a testiculului.Acest tesut conjunctiv poarta denumire de interstitiu.

Intr-o stratigrafie simpla a epiteliului seminifer putem spune ca intalnim: cellule de sustinere
si cellule ale liniei seminal stratificate,unele luand contact cu membrane bazala,stratigrafia
realizandu-se pe baza maturarii lor (de la celulele cele mai tinere –in apropierea membrane
bazale-spermatogonii- pana la celulele cele mai apropiate de maturitate –spermatide si din cand
in cand spermatozoizi-cele mai apropiate de lumen)

EPITELIUL SEMINIFER prezinta 2 tipuri celulare-

 Cellule Sertoli-celule sustentaculare

 Cellule ale liniei seminale

Celulele liniei seminale-spermatogenetice

Provin din celulele germinative primordial din sacul vitelin-celule ale blastomerului

Sunt organizate in straturi celulare slab differentiate: (totusi putem observa ca nuclei difera
intre ei la etajele diferite ale epiteliului pluristratificat)

3
 1. Elemente diploid(2n)-spermatogonii si spermatocite primare-sunt implicate in
diviziune si contin aparat genetic care sa sustina dpdv structural si ultrastructural acest
proces
2. Elemente haploid(n)-spermatocite secundare,spermatide,spermatozoizi

SPERMATOGENEZA-reprezina transformarea spermatogoniilor in spermatozoizi dar ultima

faza de dezvoltare de la spermatide la spermatozoizi poarta denumirea de spermiogeneza.

Prezinta 3 faze:

 Faza spermatogonica-spermatogoniile A si B
 Faza spermatocitica-spermatocitele primare si secundare
 Faza spermatidica

1.Spermatogoniile-
 sunt cellule mici cu diametru aprox de 12 microni
 Au forma rotunda sau poliedricca
 Citoplasma bazofila redusa
 Organite culelare:mitocondrii ,aparat Golgi, centrioli-necesar in procesul de
sinteza a proteinelor,a enzimelor care realizeaza polimelizari si depolimerizari ale
tubulinei-sustinerea proceselor de diviziune
 Nuclei-au structura si aspect microscopic diferit(MO)=>3 tipuri

4
 Spermatogonii tip A (aspect nuclear Spermatogonii tip A(aspect nuclear Spermatogonii tip B
intunecat) palid)
 Considerate cellule stem  Cellule angajate in  Apar
 Nuclei ovoidali procesul de diferentiere dupa cateva
 Intens bazofili  Nuclei ovoidali diviziuni
 Cromatina fin  Slab bazofili  Nuclei
pulverulenta=zone intinse  Cromatina fin sferici
intunecate dar omogene pulverulenta  Blocuri
 1-2 nucleoli vizibili  Diviziune:spermatogonii de cromatina
 Diviziune:spermatogonii de tip A(numeroase) atasate
de tip A intunecate si laminelor
spermatogonii de tip A palide nucleare
 Nucleoli
centrali
2.Spermatocitele primare:

 Apar prin diviziune mitotica a spermatogoniilor B

 Sunt diplode 2n-4d(fiecare cromozom contine 2 cromatide surori)
 Cellule mari(diametru de 18 microni)
 Se divid meiotic(reductional/heterotypic) si vor da nastere spermatocitelor
secundare(numar redus de cromozomi-cellule monoploide si o cantitate mai mica de
ADN)
 Raport nucleu-citoplasma in favoarea nucleului(supraunitar)

Prima diziune meiotic:

 Nucleul se afla intr-o profaza prelungita(22 zile),in repaus prelungit-cromtidele

surori vor alcatui niste structure mari,macromoleculare=TETRADE
 Cromozomii sunt grosi si se ataseaza cu centriolul de filamentele fusului de
diviziune-placa metafazica
 La sfarsitul acestei profaze spermatocitele primare vor avea 44
autozomi(somatozomi) +X+Y(sau 2X)
 In aceasta etapa se realizeaza si un process de CROSSINING OVER-rearanjare
intre cromatidele surori cu schimb de informatie genetica astfel incat se realizeaza
COMPLEXUL SINAPTOLEMAL care este responsabil de diversitatea genetic.

3.Spermatocitele secundare
-haploide(1n-2d),Cantitate redusa de AND(injumatatita)

-rar vizibile pe preparate(forme tranzitionale)

5
 -sufera diviziuni homotipice

-intra rapid in PROFAZA celei de-a 2a diviuni meiotice si vor forma spermatidele
haploid(1n,1d)(x2)

-nu sintetizeaza ADN!!!!!,

4.Spermatidele-
Sunt atasate celulelor Sertoli,la nivelul extremitatilor distal ale epiteliului seminifer

-pastreaza numarul haploid de cromozomi si cantitatea de ADN

-set cromozomial :22 autozomi +X/Y

-nu se mai divid dar se DIFERENTIAZA(spermiogeneza)

In Microscopia electronica se pot descrie spermatide in diferite stadii de maturare(

precoce,tardiv) ,pe baza modificarilor ulstrastructurale care apar.

Spermatogeneza (74 zile) va avea urmatoarele faze:

 Faza de multiplicare(27 zile)-multiplicarea spermatogoniilor

 -faza de crestere si maturare(24 zile)-aparitia spermatocitelor 1
 -faza de spermiogeneza(23 zile)-formarea spermatozoizilor

Spermiogeneza:-
 faza Golgi
 Faza cefalica
 Faza acrozomala
 Faza de maturare

1.Faza Golgi

 Se determina POLARITATEA spermatozoidului(pol anterior si pol posterior)

 Apar granulele proacrozomale= granule proteice PAS+(in aparatul Golgi) dispuse
in vesicula acrozomala(anterior)
 Centriolul vor migra posterior-Incepe asamblarea axonemei cozii spermatoidului

In granulele veziculei se gasesc o multitudine de proteine care se vor matura ,protoine in

principal lilitice:hialuronidaza-tripsine like protein

In MET se pot observa diverse secvente in formarea veziculei:elementele aparatului Golgi vin
si fuzioneaza-formatiuni dense la fluxul de electroni care arata prezenta granulelor in vezicula
acrosomala.
6
2.Faza cefalica

 Migrarea veziculeleor acrozomale deasupra capului acrozomal-nu se unesc-

existand o distanta de interactiune moleculara
 FORMAREA CAPULUI ACROZOMAL
 Nucleul se condenseaza-incarcatura cu histonele H1 va disparea,histona va fi
inlocuita de alta proteine care vor asigura stabilitatea acestei structuri
 Invelisul nuclear acrozomal pierde porii,se ingroasa

3Faza acrozomala

 Reorientarea spermatidei-capul in(spre) celula Sertoli

 Nucleul continua condensarea, se alungeste, se efileaza
 FORMAREA MANSETEI-structura cilindrica antero-posterioara alcatuita din
microtubul citoplasmatici
 Flagelul creste inspre lumenul tubului seminifer
 Centriolii –din ei se vor dezvolta FIBRELE DENSE PERIFERICE ale
complexului axonemal .
Aceste fibre unesc nucleul cu flagelul si vor forma PIESA DE
LEGATURA(GATUL)

Ulterior:

 Membrana plasmatica acopera flagelul

 Manseta dispare
 Mitocondriile migreaza din citoplasma pentru a forma o teaca in jurul fibrelor
groase in regiunea gatului si in imediata prelungire posterioara-aceste structuri vor
participa la formarea piesei intermediara a cozii
 Distal de piesa intermediara a cozii , o teaca fibroasa reprezentata de doua coloane
proteice longitudinale ancorate cu filamente semicirculare va participa la formarea piesei
principala a cozii
 Distal de teaca fibroasa,ultimul segment scurt al cozii este denumit piesa
terminala a cozii.

4.Faza de maturare
 REMODELAREA SPERMATIDEI-se relizeaza reducerea excesului de
citoplasma periflagelar
 Se vor forma CORPI REZIDUALI, care ulterior vor fi fagocitati de catre celulele
Sertoli.Atfel celulele Sertoli prezinta si aceasta functie fagocitara.

7
  Are loc procesul de spermiatie=reprezinta detasarea spermatidelor de la nivelul
portiunii distale a celulelor Sertoli impreuna cu liza complexelor jonctionale celula
Sertoli-spermatozoid, process aflat sub control enzimatic (kinaza integrin-like pentru
integrina beta1)
 Rata de spermiatie=numarul de spermatozoizi din ejaculat

5.Spermatozoizii-gamenii masculine

 Sunt celule flagellate

 Haploid-22a+X/Y
 Lungime de 60 microni
 Prezinta 3 componente :
o cap,
o gat,
o coada cu 3 segmente :piesa intermediara,piesa centrala si piesa terminala

Capul-

Dimensiune:lungime:4-5 microni/grosime2-3 microni

Alcatuire:

Nucleu(ovalar,dimensiuni reduse)

 Tahicromatic-cromatina fin pulverulenta

 Pori nuclear putini
 Posterior:placa densa bazala(intre nucleu si centriolul proximal)

Acrozomul(capisonul cephalic)-acopera2/3 ant ale nucleului

 Spatiu subacrolemal(ingust) intre acrozom si nucleu

 Grosime 0,7 microni(ant)/0,3 microni(lat)
 Compozitie:glicoproteine
PAS+,hialuronidaza,neuraminidaza,acrosina!!!!(glicoenzima),protease
tripsin-like,fosfataze acide

Plasmalema si citoplasma-mult redusa cantitativ

8
  Spatiul periacrozomal(10nm)-pelicula de citoplasma
 Spatiu nuclear posterior

Gatul-

 Forma:scurt,subtire
 Localizare:intre centriolul proximal(ant)-centriolul distal
 Dimensiuni0,3-0,4 micrni
 Alcatuire:centrioli, segmentele initiale ale fibrelor groase (dense
periferice)

Coada-piesa intermediara-5-7 microni lungime,diametru 1 mm

Alcatuire:

1.Complex axonemal(filament axial)

 Structura de kinetocil
 Tubulina
 Dineina

2.Teaca mitocondriala-Dispunerea spiralata a mitocondriilor-furnizare de ATP pentru

miscarea ciliara

3.Plasmalema-ingrosare inelara la nivelul jonctiunii intre piesele intermediara si principal

Coada piesa principal-l:40-45 microni-cea mai lunga

Alcatuire

 Teaca densa fibroasa:

o Filamente proteice semicirculare
o Doua coloane proteice longitudinal
 Complex axonemal-dispus central
 Plasmalema

Coada-piesa terminal:lungime:5-7 microni-cea mai scurta

Alcatuire:complex axonemal-dispus central,plasmalema

9
 SPERMATOGENEZA-REGLARE

 GnRH(gonadotropin Releasing Hormone)-secretati de hipotalamus-

actioneaza pe hipofiza anterioara care va secreta FSH si LH
 LH-UL hipofizar-actioneaza pe celulele interstitiale Leydig-
inflenteaza secretia de testosterone-inflenteaza spermatogeneza alaturi de FSH iar
testosteronul liber actioneaza la nivelul hipotalamusului(caracteristici sexual
secundare)
 FSH-ul hipofizar actioneaza pe tubii seminiferi-influenteaza
spermatogeneza(capacitate reproductiva)
 Agenti fizici(temperature,radiatii ionizante)
 Agenti farmacologici(antimicotice,antimetabolice,imunosupresoare-
inhiba)

Celula Sertoli

Este o celula de sustinere, cilindrica, inalta, neregulata. Aceste celule iau contact cu membrana bazala,
dar a caror prelungiri pot lua contact sau pot veni la nivelul lumenului tubului seminifer sau nu. Cert este
ca prelungirile acestor celule vin in contact cu spermatidele, moment in care se vor matura si vor favoriza
eliberarea acestor spermatide sau vor participa la procesele de fagocitoza ale excesului de citoplasma ale
corpilor reziduali, rezultati in urma procesului de spermiogeneza. Are un pol apical latit, cu aspect de
candelabru ce are contact cu membrane bazala si un pol bazal situate pe membrane bazala.

Prezinta numeroase complexe jonctionale prin care se ataseaza celulele Sertoli de membrane bazala,
sau celulele intre ele sau celulele Sertoli de elementele primare de dezvoltare ale epiteliului seminiferi.

Sunt formate din zonula occludens alaturi de cistern aplatizate de REN si fascicule de filament de
actina.

Astfel incat vom putea vorbi de:

 jonctiuni homocelulare (celula Sertoli - celula Sertoli): jonctiuni gap

 joctiuni heterocelulare (celula Sertoli - alt tip de celula ce apartine epiteliului seminifer):
jonctiuni desmozom-like care sunt niste jonctiuni inalt celulare care se formeaza si se lizeaza
favorizand astefel, ascensionarea celulelor liniei spermatogenetice de la bazele celulelor spre
lumenul tubilor seminiferi.

Vom avea si hemidesmozomi ce vor atasa celulele Sertoli la membrana bazala. Ne putem astepta sa
avem si celule de adezivitate mecanica de tipul desmozomilor.

La nivelul compartimentului bazal complexul jonctional este format din jonctiune stransa si din
jonctiune de comunicare. La nivelul epiteliului seminifer jonc stranse sunt mult mai aproape de polul
bazal al celulelor spre deosebire de cele din tesutul epitelial, pentru ca ele participa la delimitarea unei

10
structure extreme de importante si anume bariera hemato-testiculara. Sunt jonctiuni nepermeabile ce
izoleaza si protejeaza celulele haploide de sistemul imun. Jonctiunile lasa sa treaca doar spermatocitele I.
Jonctiunile stranse de la nivelul celulelor Sertoli prezinta niste particularitati: de o parte si de alta a
jonctiunii se afla cisterne de REN(chiar daca prezinta ribozomi atasati!!!); intre aceste cisterne se gaseste
o retea de filament de actina. Este un tip de jonctiune particulara care se gaseste doar la celulele Sertoli.

La nivelul celulelor Sertoli sau intre acestea si spermatide putem avea punti citoplasmatice (vizibile la
ME) si care au rolul de a ancora spermatidele de celulele Sertoli.

Celula Sertoli este pe de o parte o celula secretoare de proteine sau este implicate in procesul de
fagocitoza (fagocitoza corpilor reziduali, fagocitoza unor enzime, protein sau a unui substrat proteic).
Deci avem nevoie de aparat pentru sinteza proteica, vezicule de transport.

Ii vom descrie un nucleu rotund, frecvent bazal, separat de organite printr-o teaca de filament subtiri si
o citoplasma abundenta care devine din ce in ce mai acidofila. La ME se evidentiaza un nucleu
eucromatic, nu prezinta aproape deloc zone de heterocromatina; prezinta un nucleol bine
individualizat(reserve de fractiuni de ribozomi nefunctionali si ARN mesager) si o pereche de kariozomi.
In ME se vede indentatia caracteristica nucleului celulei sintetizatoare de proteine; indentatia sau
neregularitatea la astfel de nuclei apare in special la celule care sunt implicate in productie proteica in
special, pentru a creste suprafata nucleului intr-un volum dat.

Citoplasama contine incluziuni lipidice si proteice si cristaloide Charcott-Bottcher. Aceste cristaloide

sunt vizibile la MO, avand ca dimensiuni (L=10-25 microni si d=1 micron), au o forma fusiforma,
alungita, contin CLA-1 (rec de lipoproteina); ca si ultrastructura ii descriem fascicule semiordonate de
filamente. Are rol in transportul lipidic

In ME se evidentiaza: REN, REG, lamele inelare, mitocondrii (polimorfe), aparat Golgi si incluziuni

Celula Sertoli poate prezenta cel putin la nivelul emergentei prelungirilor zone vizibile in MO, deci ne
asteptam sa nu vedem o celula perfect cilindrica. Ne va fi foarte greu in MO sa vedem prelungirea pe
toata lungimea celulei Sertoli. La vom identifica mai usor prelungirile, urmarind locul unde gasim
spermatidele.

Roluri:

-aparare

-compartimentalizare fizica(epiteliul seminifer)

-nutritie(prin formarea unei bariere permeabile sange-testicul)

-fagocitoza(elimina celule malfunctionale si corpi reziduali)

-secretie exocrina: secreta lichid seminal(glucoza, lactat, piruvat)

-secretie endocrina secreta o proteina de legare a androgenului(ABP), inhibina, transferina, activator

de plasminogen, ceruloplasmina

-spermatogeneza+spermiogeneza

11
 Intestitiul testicular

Acesta reprezinta tot acel tesut conjunctiv care se gaseste in jurul unui lobul testicular dar nu se
gaseste in lumenul tubilor seminiferi. Tot tesutul conjunctiv care este in afara membranei bazale si care
contine in mod particular o populatie celulara care poarta denumirea de celule Leydig ce ajuta la
definitivarea structurii complete si ultrastructurii elementelor epiteliului seminifer. Aceste celule intra
intr-un soi de repaos pana la varsta de 12 ani, cand din nou incep sa sectrete foarte mult hormoni
androgeni. Alaturi de celulele Leydig, ca orice tesut conjunctiv, interstitieul testicular contine si vase de
sange, terminatii nervoase.

Celulele Leydig sunt niste celule mari (20 microni) cu o citoplasma care este acidofila, datorita
secretiei acestora, cu un aspect spongios datorita incluziunilor de colesterol, lecitine, acid ascorbic,
grasimi neutre); prezinta si pigmenti lipocromi. Citoplasma acestor celule contine niste formatiuni
cristaloide (cristale Reinke) care contin enzime (peptidaze si fosfataza alcalina). Nucleul este unul mare
comparativ cu volumul celulei, eucromatic, poate fi central sau excentric (la celulele binucleate), rotund,
cu nucleol evident. La ME se evidentiaza formatiuni (cisterne) aplatizate de REN, mitocondrii continand
criste mitocondriale care au un aspect particular si anume sunt triunghiulare in sectiune transversala.

Totalitatea celulelor Leydig (izolate sau grupate) formeaza glanda interstitiala testiculara (glanda
diastematica) gasindu-se de obicei in proxemitatea surselor vasculare. Aceasta glanda secreta hormoni
androgeni avand urmatoarele roluri:

- dezvoltarea sau diferentierea tractului genital masculin

- dezvoltarea caracterelor sexuale secundare
- dezvoltarea liniei seminale cu ajutorul FSN
- dezvoltarea sistemului musculo-scheletal

Aceste celule secreta si mici cantitati de estrogen.

Caile genitale

Sunt reprezentate de o retea de structuri tubulare care are rolul de a conduce produsul de secretie de la
nivelul testiculului la nivel penian in timpul ejacularii.

Cai genitale intratesticulare:

- Tubii drepti
- Rete testis

Cai genitale extratesticulare:

- Canale eferente
- Epididim
- Canal deferent
- Canal ejaculator
- Uretra

12
 Tubii drepti (tubuli recti)

Sunt segmentele terminale ale tubilor seminiferi (portiunea terminala a tubilor seminiferi este alcatuita
dintr-un strat unic de celule Sertoli-tranzitia se face abrupt, se continua cu epiteliu simplu cubic). Sunt in
numar egal cu numarul lobulilor. Se termina inspre regiunea mediastinala a testiculului cu o portiune
foarte scurta care poarta denumirea de tubii recti. Sunt tuburi in care nu se mai produc celule ale
epiteliului seminifer.

Rete testis (reteaua Haller)

Este o retea complexa de canale scurte interconectate cu lumen neregulat dispuse intr-o masa de tesut
conjunctiv cu numeroase vase sanvine. Se gaseste la nivelul mediastinului. Epiteliul lor este cubic.
Celulele epiteliale prezinta un singur cil apical si microvili scurti.

Canale eferente (conuri eferente)

Aproximativ 12-15 conuri eferente conecteaza rete testis cu epididimul. Se intind, asadar, de la
nivelul portiunii terminale superioare a mediastinului pana in partea proximala a epididimului.

Prezinta epiteliu simplu cubic/cilindric(alternant) si un lumen cu aspect festonat, rezultand un aspect

de dinti de fierastrau. Contine 3 tipuri de celule epiteliale:bazale, cubice(contin granule de secretie, iar
apical se gasesc microvili) celule cilindrice(prezinta in partea apicala cili). Sub membrana bazala continua
se gaseste corionul, intens vascularizat.Sunt prezente si fibre musculare netede circulare

Ductii eferenti propulseaza spermatozoizii si absorb 80% din fluidul testicular.

Epdidim

Reprezinta o structura in forma de virgula pozitionata in partea postero-superioara a testiculului. Este

un tub foarte bine impachetat, avand o lungime de 5-6 m.

Epididimul prezinta 3 segmente: cap, corp si coada si 3 tunici:mucoasa, musculara si adventice. Capul
este alcatuit din ducte eferente in timp ce corpul si coada sunt formate de ductele epididimare.

Epiteliul de la nivelul epididimului este pseudostratificat cilindric.Prezinta 2 tipuri celulare: celule

principale(inalte, prezinta stereocili grupati caracteristic->varf de lance, numeroase organite, vacuole si
granule de secretie) si celule bazale(de forma piramidala/ovoidala-sunt celule stem). La nivelul epiteliului
se pot gasi si limfocite intraepiteliale.Rolul mucoasei este de a absorbi apa si de a secreta unele fractiuni
ale lichidului seminal(secreta glicoproteine necesare pentru maturarea spermatozoizilor). Membrana
bazala este neteda, iar corionul este alcatuit in principal din tesut conjuctiv dens slab vascularizat.

Musculara este alcatuita din 1-3 straturi concentrice de fibre musculare netedeLa nivelul cozii apare
suplimentar un strat extern longitudinal.

In prima parte a canalului epididimar au loc contractii spontane. Distal sunt miscari reduse(pentru
stocarea – maturare in 12 zile). Pot trai saptamani intregi.

La stimulare nervoasa sexuala, cele 3 straturi se contracta puternic.

13
 Rolul global al epididimului este deci de depozit temporar al spermatozoizilor(in special la coada
epididimului) si de maturare(dureaza 12 zile-la acest nivel spermatozoizii vor deveni capabili de
fertilizare, vor capata motilitate unidirectionala). Procesulde maturare este dependent de androgeni.

Duct deferent

Porneste de la coada epididimului si intra in componenta cordonului spermatic.Reprezinta cea mai

lunga parte a cailor extratestituclare(30 cm). Are un traseu initial ascendent in abdomen, apoi descendent
in pelvis. Portiunea sa distala este dilatata si poarta numele de ampula ductului deferent. Ea se va uni cu
ductul veziculei seminale si vor forma ductul ejaculator. Sangele din artera testiculara este racit partial de
plexul Pampiniform.

Prezinta mucoasa, musculara si adventice. Lumenul ductului este stelat.

- Mucoasa ->prezinta pliuri longitudinale, este cutata. Epiteliul este pseudostratificat

cilindric ciliat(cilii sunt scurti, rari) si se sprijina pe o membrana bazala. Corionul contine
numeroase fibre elastice si vase sangvine
- Musculara ->este groasa, prezinta 3 straturi: longitudinal, circular si longitudinal
- Adventicea cu elementele caracteristice: tesut conjunctiv bine vascularizat si inervat.

Ampula are lumenul mai mare, musculara mai subtire fata de restul ductului. Mucoasa este faldurata.

Ductele ejaculatoare

Continua ductul deferent(sunt similare structural), se formeaza prin unirea acestuia cu ductul
veziculei seminale. Se deschide la nivelul uretrei prostatoce, de o parte si de alta a utriculului
prostatic.

Prezinta un epiteliu columnar simplu/pseudostratificat.Musculara este absenta sau foarte slab

dezvoltata. Adventicea este o structura conjunctivo-vasculara.

Uretra

Prezinta 3 segmente: uretra prostatica, uretra membranoasa, uretra spongioasa. Mucoasa este
plicaturata, la acest nivel se gasesc lacunele Morgagni. Corionul este conjunctivo vascular, prezinta
glande sero mucoase numite glandele Littre.

Glandele anexe

Veziculele seminale

Sunt glande tubulare pereche localizate inapoia peretelui posterior la vezicii urinare.Sunt practic
niste tuburi incolacite ce apar ca si diverticule sacciforme boselate. Veziculele seminale se dezvolta
embrionar din ductele mezonefrotice Wolf.

Prezinta un lumen neregulat cu mucoasa, musculara si adventice.

- Mucoasa este intens plicaturata, prezinta falduri ramificate(primare, secundare, tertiare)

ce se anastomozeaza si delimiteaza compartimente cu aspect neregular. Prezinta epiteliu de tip

14
 cilindric pseudostratificat ce este alcatuit din 2 tipuri celulare: celule principale-au caracteristici
morfologice de celule secretoare de proteine(au citoplasma acidofila;prezinta picaturi lipidice,
granule PAS+ si organite citoplasmatice. Se delimiteaza 3 compartimente: bazal-RER, central-
nucleu si aparat Golgi supranuclear si apical-se gasesc granule de secretie) si celule bazale(celule
stem). Corionul este paucicelular, bogat in fibre elastice. De precizat faptul ca mucoasa este
hormonodependenta
- Musculara este alcatuita din 2 straturi de fibre musculare netede: intern-circular si
longitudinal extern
- Adventicea este formata din tesut conjunctiv lax si fibre nervoase
- Secretia este galbuie,vascoasa, groasa, cu pH alcalin. Este compusa din fructoza,
proteine, prostaglandine, hidrati de carbon.Are rol trofic pentru spermotozoizi, fructoza fiind
singura sursa de energie pentru acestia.

Prostata

Este un organ musculo-glandular, are 20g(cea mai mare glanda accesorie) si se gaseste la nivelul
pelvisului in loja prostatica. Forma si dimensiunea este adeseori comparata cu cea a unei nuci. Este
delimitata de o capsula fibroelastica bine vascularizata din care pornesc septuri ce delimiteaza glanda in 3
lobi. Activitatea prostatei este hormonodependenta, astrigenii stimuland secretia prostatica in timp ce
estrigenii stimuleaza activitatea stromala. Prostata este alcatuita din parenchim glandular si stroma
fibromusculara

Parenchimul glandular este alcatuit din aproximativ 30 de glande tubuloalveolare individuale aranjate
in 3 straturi concentrice in jurul uretrei: glande mucoase, submucoase si principale.

Glandele mucoase si submucoase au epiteliu simplu cubo-cilindric, secreta direct in uretra, fiind
responsabile de hiperplazia nodulara(benigna) de prostata.

Glandele principale->sunt 30-50 glande deschise in 15-30 ducte. Nu secreta direct in uretra, ci se
deschid la nivelul unor sinusuri prostatice Prezinta epitelou simplu/pseudostratificat. Sunt responsabile de
adenocarcinomul de prostata.

Parenchimul prostatic este impartit in 4 zone distincte:

1.zona periferica-reprezinta 70% din tesutul glandular

- corespunde zonei unde se gasesc glandele principale
-reprezinta zona ce se palpeaza in timpul tuseului rectal
2.zona centrala-contine aproximativ 25% din tesutul glandular
-celulele din aceasta zona au caracteristici morfologice
diferite(citoplasma mai bazofila, nuclei mai mari)
3.zona de tranzitie-contine glande mucoase
4.zona periuretrala-contine glande submucoase si mucoase

In fiecare dintre aceste zone, epiteliul este in general simplu cubo-cilindric. Alveolele glandelor
prostatice, in special la batrani, contin la nivelul lumenului simpexioanele Robin=corpora

15
amylaceae=concretiuni prostatice=nisip prostatic(sunt formatiuni lamelare glicoproteice cu saruri de
Calciu) de dimensiuni si forme diferite.Celulele de la nivelul epiteliului produc enzime, cea mai
importanta dpdv clinic fiind serin proteaza, cunoscuta si ca PSA(prostate-specific antigen).
Ultrastructural, aceste celule secretorii prezinta numeroase organite(in special lizozomi),, granule de
secretie, picaturi lipidice, incluziuni de pigment.

Canalele de excretie prezinta epiteliu simplu cubo-cilindic. Ele vor fuziona si se vor deschide in
uretra prostatica.

Stroma prostatica este alcatuita din capsula fibro elastica ce emite septuri conjunctive, fibre
musculare netede si microganglioni nervosi dispusi subcapsular.

Secretie prostatica este incolora, pH acid bogata in acid citric, fosfataza acida, enzime proteolitice,
PSA.

Glandele Bulbo-uretrale(glande Cowper)

Sunt localizate inapoia uretrei membranoase si se deschid cu un duct de 3cm in bulbul uretrei.
Sunt glande compuse tubulo-alveolare, pereche, mici(de forma si dimensiunea unui bob de
mazare) cu epiteliu unistratificat cubic/columnar. La acest nivel se gasesc glande mucoase
intraepiteliale, citoplasma celulelor prezentand granule de mucina.

Stroma este conjunctivo-musculara, alcatuita din fibre elastice, musculare netede dar si musculare
striate. La exterior formeaza o capsula conjunctiva.

Produsul de secretie este clar, vascos cu rol lubrefiant pentru uretra.

16
Aparat genital feminin Varianta 2 de lucru 2016
APARATUL GENITAL FEMININ Dr. Bausic Vasilica

Este alcătuit din: gonade (cele doua ovare),trompe uterine,uter, vagin şi organele genitale
externe.La acestea se adaugă glandele anexe: glandele mamare şi placenta( care este un organ
tranzitoriu al gestaţiei).
Functia aparatului genital feminin este multipla respectiv, de a produce gameţii
feminini(ovocitele),de a realiza fertilzarea,nidarea şi implantarea embrionul în cavitatea uterina
cu dezvoltarea sarcinii pâna la naştere.Deasemenea are funcţia endocrină de producere a
hormonilor steroizi, care la rândul lor controlează dezvoltarea aparatului genital feminin , dar şi
alte organe.Începând cu menarha( apariţia primei menstruaţii) şi pâna la menopauză( dispariţia
menstruaţiei), la nivelul aparatului genital feminin au loc transformări lunare ciclice, care sunt
controlate la rândul lor neurohormonal.

Embriogeneza organelor genitale feminine:V. Bausic

Ovarele au origini diferite de cea a uterului ,trompelor şi vaginului.
Trompele uterine, uterul şi 2/3 superioare ale vaginului îşi au originea embriologică în
canalele Muller.
1/3 inferioară a vaginului şi vestibulul vaginal se formează din sinusul urogenital.
Clitorisul şi labiile mari şi mici se formează din tubeculul genital.
Glandele mamare au originea în crestele embrionare cutanate axiloinghinale.
Ovarul se dezvoltă embriologic separat de tractul genital-se formează din mezoderm şi
endoderm(celulele germinative primordiale-gonocitele).În săptamina 5 de viaţă intrauterină pe
faţa mediană a mezonefrosului celulele celomice şi celulele mezenchimale proliferează formând
crestele gonadale.Din endoderm din regiunea veziculei viteline migrează spre crestele gonadale
gonocitele primare iar epiteliul celomic devine germinativ.
Din celomul germinativ ce acoperă viitoarea gonadă pătrund în mezenchim celule sub
formă de cordoane sexuale. Procesul se desfaşoară în două etape:
-prima generaţie de cordoane sexuale situate în medulară degenerează.Pot rămâne vestigii
embrionare-rete ovarii în medulara din zona hilului ovarian.
-a 2 a generaţie de cordoane sexuale cu localizare corticală , se fragmentează în S 18-20 şi
formează foliculii primordiali(1 -ovogonie +celule foliculare din celom).Din acest moment
ovarul migrează din regiunea lombară în pelvis

OVARUL- Dr . Bausic Vasilica

Ovarul este un organ pereche,având forma ovalar-aplatizată, situate pe parţile laterale ale
cavităţii pelvine, înapoia ligamentelor largi.Ovarele au două funcţii majore: 1. sunt sursă de
gameti(ovocite) 2. sunt organe endocrine , producătoare de hormoni steroizi, hormoni care
pregătesc endometrul pentru conceptie, şi menţin sarcina, dacă s-a produs fertilizarea.
Volumul,dimensiunile şi greutatea ovarului variaza în raport cu starea fiziologică a femeii.În mod
normal, în periada fertilă a femeii,el are lungimea de 3 cm, lăţimea de 2 cm, grosimea de 1 cm si
greutatea de 6-8 grame.Perioada fertilă se întinde între menarhă si menopauză şi are o durată
variabilă de la caz la caz., in functie de rezerva foliculara a fiecarei femei.
Componentele de bază ale ovarului sunt :
1.epiteliul de acoperire
2.albugineea

1
3.corticala ovarului
4. medulara ovarului
Epiteliul de acoperire
Epiteliul de acoperire se continuă cu peritoneul pelvin la nivelul hilului ovarian.
Este denumit impropriu şi epiteliu germinativ Waldeyer ,deoarece în trecut se considera, că
celulele germinative primordiale iau nastere la nivelul lui.In realitate celulele germinative
primordiale au originea extragonadală,la nivelul epiteliului celomic,de unde migrează la nivelul
gonadei,o parte din ele diferenţiindu-se în ovogonii. Acest epiteliu este alcătuit dintr-un singur
rând de celule epiteliale cu unele particularităţi.Pâna la pubertate celulele sunt cilindrice,mici cu
nucleu intens hetereocromatic şi citoplasma redusă cantitativ.După instalarea pubertaţii ,celulele
au formă cubică ,iar la femeia la menopauza sunt turtite -aplatizate-epiteliu simplu pavimentos .În
perioada fertilă a femei, epiteliul de suprafaţă este simplu cubic, celulele au nuclei mari identaţi,
chiar cu aspect polimorfonucleat, ceea ce a făcut ca unii cercetători se le asemuiască cu
granulocitele polimorfonucleare din punct de vedere funcţional.
Au existat teorii conform cărora aceste celule din epiteliul germinativ ar apăra foliculii
ovarieni de agenţii patogeni peritoneali. Citoplasma lor este puţină cantitativ . La microscopul
electronic se evidenţiază prezenţa unor vezicule de mucină grupate în special la polul bazal, ca şi
prezenţa unor granule dense.La polul apical s-a pus în evidenţă o reţea densă de microvili ce
protejează acest pol.
O serie întreagă de studii au arătat că epiteliul de acoperire este sursă de enzime hidrolitice
ce cauzează ovulaţia.S-a crezut că aceste granule sunt lizozomi ce-şi eliberează enzimele
lizozomale cu 3-4 ore înainte de ovulaţie, sub albuginee.,fiind un factor important ce contribuie la
ponta ovulară.
Alte teorii infirmă participarea epiteliului de suprafaţă la ovulaţie, infirmând că granulele
dense din citoplasma celulelor epiteliale sunt lizozomi, având reacţia pentru fosfataza acidă
negativă Este foarte important de menţionat că la zona de contact cu foliculul matur înainte de
ovulaţie celulele epiteliului de acoperire încep să se necrozeze .
Celulele epiteliului de acoperire suferă modificari minime în raport cu fazele ciclului
ovarian. Epiteliul de acoperire urmăreste îndeaproape albugineea,iar suprafaţa ovarului pâna la
pubertate este netedă.În perioada fertilă a femeii,suprafaţa ovariană este de obicei
neregulată(determinată de cicatricile postovulatorii şi de corpii albicans) , fisurată, fisurile sunt
însă acoperite de epiteliuPrin aceste fisuri, epiteliul de suprafaţă poate prolifera în corticala
ovariană,formand insule de celule epiteliale în corticală Aceste insule pot degenera chistic ce pot
afecta funcţionalitatea ovarului..În alte situaţii, epiteliul de acoperire poate prolifera pe suprafata
ovarului, formând insule celulare superficiale care pot da naştere la chisturi epiteliale ce se separă
de epiteliul de suprafaţă(chisturi parafoliculare) anormale,dar nu patologice.Ele pot rămâne în
stadiul de microchist sau degenerează sub forma de concreţiuni calcare.
Albugineea ovarului
Este reprezentată de un ţesut conjunctiv dens semiordonat care separă epiteliul de suprafată
de restul ţesutului ovarian şi este responsabilă de culoarea albă a ovarului.Ea creşte în grosime
odată cu vârsta.Uneori prezintă îngroşări pasagere care au fost interpretate ca fenomene de
scleroză pasageră.La ovulaţie albugineea se subţiază pentru a forma stigma., la zona de contact
între albuginee şi foliculul matur de Graaf..În zona stigmei albugineea devine tansparentă prin
redistribuţia vaselor de sânge, care practic dispar din zona stigmei.Uneori femeia acuză la
ovulatie mici spotting-uri, datorită unor mici vase care ramân în zona stigmei, şi care se rup în
timpul pontei ovulare.În cazul Sindromului Stein Lőwenthal( sindromul ovarelor de porţelan),

2
albugineea este extrem de groasă astfel încat nu permite sa se producă ovulaţia, şi este cauză de
sterilitate feminină.
Zona corticala a ovarului
Are o grosime mai mare la începutul perioadei de reproducere,pentru ca apoi aceasta sa
diminue progresiv datorită procesului de atrezie foliculara. Ea are aspectul cel mai heterogen
datorită formaţiunilor parenchimatoase prezente la nivelul lor.In structura zonei corticale se află:
1. Stroma conjunctivă,predominant celulară,2. Structuri producătoare de gameţi şi derivatele
lor(Foliculii ovarieni,corpul galben, corpul albicans)

Zona medulară a ovarului

Zona medulară a ovarului conţine tesut conjunctiv lax cu multe fibre elastice,vase
sanguine mari şi spiralate(artere helicine),vase limfatice, fibre nervoase, celule ganglionare,
fascicule de fibre musculare netede dispersate,rete ovarii(vestigii din viaţa embrionară,care se
prezintă ca formaţiuni tubulare captuşite de un epiteliu simplu cubic sau turtit care pot degenera
chistic.In structura zonei medulare se mai pot observa celule hilare care din punct de vedere
histologic sunt identificate cu celulele interstiţiale Leydig ale testiculului. Aceate celule sunt
rotunde sau ovale, ce prezintă o citoplasmă încărcată cu granule eozinofile , sau prezintă o
citoplasmă spumoasă,ce conţine un pigment galben de lipofuscină. Se impachetează strâns în
zona hilului. Ocazional celulele hilare pot conţine cristaloizi Reinke , sau alteori pot conţine
corpusculi rotunzi eozinofilici. Grămezile mici de celule hilare se organizează de regulă în
apropierea nervilor şi a vaselor de sânge. Medulara poate conţine deasemenea şi celule
asemănătoare celor din corticală, respectiv celule stromale enzimatic active(EASC)
Nu exista o limită evidentă între corticala şi medulara ovariană.Medulara este înconjurată aproape
în totalitate de corticala cu excepţia zonei hilului ovarian.

Zona corticală
1. Stroma conjunctivă
Stroma regiunii corticale este alcatuită dintr-un tesut conjunctiv lax cu funcţii speciale
numit ţesut conjunctiv lax spinocelular,alcătuit din fibroblaste fuziforme ce răspund într-un
anumit mod la stimulii hormonali, diferit de fibroblastele din alte organe.(în special sub acţiunea
hormonilor gonadotropi hipofizari).Celule conjuctive se dispun în vârtejuri în jurul formaţiunilor
parenchimatoase.Citoplasma acestor celule este bogată în ribozomi şi microfilamente.,
mitocondrii cu tendinţa de a se grupa în jurul nucleului.. Aceste celule sunt responsabile de
producerea fibrelor de colagen şi reticulină, care se dispun predominant spre partea externă a
corticalei ovariene.Colagenizarea progresivă a acestei arii începe devreme în viaţa reproductivă,
devine marcantă cu timpul şi este aproape universala la menopauză.Celularitatea stromei
ovariene şi cantitatea de lipide continută de aceste celule sunt dependente de stimularea
hormonală. O creştere a cantităţii de lipide în celulele stromale este denumită luteinizarea
celulelor stromale şi este particulară perioadei de sarcină.Celule stromei conjunctive se difenţiază
pe mai multe clase: 1. Fibroblaste responsabile de producerea stromei conjunctive extracelulare
2. Fibroblaste care se diferenţiază şi vor forma teaca interna a foliculilor
ovarieni.
3. Miofibroblaste cu proprietăţi contractile care vor forma teaca externă a
foliculilor ovarieni.
4. Fibroblaste secretoare de hormoni steroizi
Oricum este posibil ca toate celulele stromale să aibă potenţial de a produce hormoni steroizi în
anumite circumstanţe. Sunt identificate trei tipuri de celule stromale secretoare de hormoni

3
steroizi:a. celulele care înconjură foliculul ovarian( teaca internă). b. celulele luteinice
încărcate cu lipide c. celulele stromale enzimatic active (EASC) care au activitate enzimatică
oxidativă , dar exprimă şi alte enzime. Celulele EASC sunt în mod particular numeroase la
femeia intrată la menopauză. Sunt diseminate sub formă de insule atât în cortex cât şi în medulară
şi s-a arătat că secretă testosteron , precum şi alţi hormoni steroizi.
Tesutul conjunctiv stromal este bogat vascularizat cu capilare tipice.
Corticala cuprinde deasemenea numeroase formaţiuni parenchimatoase de tip şi aspect
morfologic foarte variabil în raport cu vârsta şi starea funcţionala a ovarului.Ele sunt:
A.Aparatul folicular al ovarului= totalitatea foliculilor primordiali, ovarieni evolutivi si
involutivi(atretici)
B.Corpii luteali ciclici(menstruali,catameniali) şi gestationali(sarcina)
C.Corpii albicans.

FOLICULII OVARIENI

Foliculii sunt încorporaţi în stroma corticală.Ei pot fi clasificati in:

Foliculii primordiali
Foliculii evolutivi -pe cale de creştere
Foliculii involutivi-atretici
Un folicul este alcătuit dintr-un ovocit de ordinul I înconjurat de unul sau mai multe straturi de
celule foliculare.
Numărul total de foliculi în cele doua ovare la o femeie tânara este estimat la 4oo.ooo,dar cei mai
mulţi din ei dispar prin procesul de atrezie foliculară în timpul perioadei fertile.Acest proces de
regresie începe încă din viaţa intrauterină şi continuă pe toată perioada reproductivă a
femeii.După menopauză un număr foarte mic de foliculi rămân în ovarele femeii.Lunar este
eliberat în mod normal un singur ovul din ovarele femeii(alternativ dintr-n ovar sau din
celălalt),viaţa reproductivă fiind 3o-4o ani , numai 45o ovule pot fi eliberate,restul foliculilor
împreună cu ovocitele lor vor involua ,devenind atretici .
În raport cu vârsta şi fazele ciclului ovarian aspectul zonei corticale variază.Astfel înainte de
pubertate există numai foliculi primordiali;la maturitate apar foliculi în toate stadiile evolutive,
corpi galbeni, foliculi atretici şi corpi albicans,în timp ce după menopauză zona corticală devine o
zona de ţesut conjunctiv fibros.
Foliculii ovarieni au urmatoarele componente:
Elementele de origine epiteliala sunt :
-ovocitul de ordinul I
- celulele foliculare,
- lichidul folicular
-zona pellucida
-corpii Call Exner.
Elementele de origine conjunctivă sunt:
-tecile foliculare
-vasele.
Deşi aceste elemente sunt separate între ele printr-o membrană numită membrana Slavianski ,
evoluţia lor este concomitentă,între ele existând un fenomen de morfogeneză prin inducţie.
Creşterea foliculară este un proces continuu.Când numărul de foliculi primordiali este mare
dezvoltarea lor începe în orice circumstanţe fiziologice.Ea nu este întreruptă de sarcină ,ovulaţie,
sau perioade anovulatorii.Este prezentă la toate vârstele, inclusiv în copilărie şi în preajma

4
menopauzei.Iniţierea creşterii foliculare este independent de stimulul gonadotropic,în timp ce
creşterea este controlată de gonadotropine.Maturarea foliculară implică schimbări la nivelul
ovocitului, celulelor foliculare şi stromei care îl înconjură.Pe parcursul maturării foliculare
într-un ciclu ovarian , numai un ovar este bine dezvoltat şi vascularizat, având aspect hiperemic,
celălalt fiind mic şi alb .
ORIGINEA SI MATURATIA OVOCITELOR
Ovocitele se formează în viaţa intrauterină şi de aceea numărul lor nu mai creşte după
naştere.Celulele precursoare sunt celulele germinative primordiale ce îşi au originea la nivelul
sacului embrionar,migrează în crestele genitale şi apoi în ovar.
După prima lună de viată embrionară,celulele germinative primordiale (ovogoniile) pot fi
identificate la nivelul sacului embrionar(endodermului)Ele se divid mitotic de citeva ori până
când vor migra în crestele genitale.Ovogoniile vor popula corticala viitorului ovar,iar diviziunile
mitotice continuă pâna în luna a V a de viaţă intrauterină.In acest moment fiecare ovar conţine
cam 3 milioane de ovogonii. Incepând din luna a III a de viaţă intrauterină câteva ovogonii intră
în profaza primei diviziuni meiotice, şi devin ovocite primare.La om acest proces este completat
pe la sfirsitul lunii a VII a de viată intrauterina.In timpul acesta multe ovocite primare sunt
pierdute prin proces de degenerescenţă numit atrezie.
Foliculii primordiali la fel ca cei pe cale de creştere conţin ovocite primare. .Aceste ovocite
se gasesc în profaza primei diviziuni meiotice.Aceasta diviziune meiotică este definitivată chiar
înainte de ovulaţie.Cromozomii sunt egal distribuiţi între celulele fiice , dar numai ovocitul
secundar preia aproape întreaga citoplasmă ,cealaltă celulă, primul globul polar ,o celulă foarte
mică conţine nucleul şi o cantitate mică de citoplasmă.Imediat dupa expulzia primului globul
polar şi în timp ce se află încă în regiunea corticalei ovariene ,nucleul începe a doua diviziune
meiotică ce se opreşte în metafază şi se continuă complet numai dacă are loc fertilizarea,
fertilizarea constând în penetrarea ovulului de catre spermatozoid.Ovocitul II este viabil cca 24
ore. Penetrarea de către spermatozoid reface garnitura diploidă de cromozomi a speciei umane şi
reprezintă un stimul pentru ovocitul II să-şi termine a doua diviziune meiotică şi să formeze al
doilea globul polar. Când nu este fertilizat Ovocitul se autolizează în oviduct fără să-şi fi
completat a doua diviziune de maturare.Prin fertilizarea de catre spermatozoid se reface garnitura
cromozomială diploidă şi se formează oul sau zigotul. Zigotul îşi începe diviziunea în trompa
uterină, străbate trompa uterină în decurs de câteva zile şi în stadiul de blastocist trece de
ostiumul tubar şi pătrunde în cavitatea uterină,unde se va nida şi se va implanta dezvoltandu-se
sarcina.

FOLICULUL PRIMORDIAL
Foliculii primordiali sunt foarte numeroşi înainte de naştere.Sunt grupaţi imediat sub
albuginee, în corticala externa.Fiecare este alcătuit dintr-un ovocit primar învelit de un singur
rând de celule epiteliale turtite-celule foliculare.Ovocitul în foliculul primordial are diametrul 25
microni Este situat uşor excentric cu nucleul mare şi cu un nucleol mare vizibil, nucleul fiind
eucromatic ,deoarece cromozomii sunt în general nespiralizaţi. Organitele citoplasmatice sunt
agregate în special în apropierea nucleului(numeroase mitocondrii, câteva zone Golgiene şi
cisterne de reticul endoplasmatic ). Celulele foliculare sunt legate între ele prin joncţiuni de tip
desmozomi.O membrană bazală delimitează foliculul avascular de stroma înconjuratoare.
Membrana ovocitului prezintă microvili

5
FOLICULII PE CALE DE CREŞTERE
Sunt reprezentaţi de :
-Foliculii primari –unilamelari
-multilamelari(plini sau preantral)
-Foliculii secundari- veziculari
-antrali
Creşterea foliculară este datorată îin mare măsură celulelor foliculare , dar şi ovocitului
primar şi a stromei ce înconjoară foliculul.Ovocitul creste mai rapid în prima parte a creşterii
foliculare, ajungând la diametrul de 60 microni in foliculul primar unilamelar si 125-15o microni
, chiar în stadiul de folicul primar multilamelar. Nucleul creşte şi el şi este denumit veziculă
germinativă., iar nucleolul –pata germinativă. Mitocondriile cresc şi ele ca număr şi devin
uniform distribuite în întreaga citoplasmă ,reticulul endoplasmatic se hipertrofiaza ,iar complexul
Golgi migrează chiar în ectoplasma periferică.Celulele foliculare formează un singur strat de
celule cuboidale, iar foliculul este numit acum Folicul primar unilamelar. Celulele foliculare
proliferează prin diviziuni mitotice şi formează un epiteliu pluristratificat cu celule mari
poliedrice sau stratul numit granuloasa foliculară( 6-12 randuri de celule foliculare).Foliculul este
numit acum Folicul primar multilamelar, (plin sau preantral). Între celulele foliculare se
stabilesc numeroase joncţiuni Gap. O mică zonă , zona pellucida alcătuită din glicoproteine acide
înconjură ovocitul şi se interpune între acesta şi celulele foliculare.Ea este produsul de secreţie
atât al ovocitului cât şi al celulelor foliculare.
Prelungirile celulelor foliculare ,precum şi microvilii ovocitului penetrează zona pellucida
şi se prind între ele prin jocţiuni de tip Gap, astfel ca la microscopul electronic zona pellucida are
aspect striat..În timp ce aceste modificări au loc , stroma adiacentă foliculului se diferenţiază şi
formează tecile foliculare- teaca externa si teaca interna. Celule tecii interne sunt fibroblaste
stromale care se încarcă cu picături lipidice, cu mitocondrii cu creste tubulare au aceeaşi structură
ca a celulelor producatoare de hormoni steroizi..S-a arătat că aceste celule sintetizează
androstendion ce este apoi convertit în estradiol de către celulele granuloasei foliculare. Ca orice
alt organ endocrin teaca internă foliculară este bogat vascularizată.
Teaca externă este alcătuită din miofibroblaste aplatizate în care se dezvoltă foarte mult
aparatul contractil.Vase mici o penetrează şi formează plexuri capilare în jurul celulelor tecale
interne. Nu există vase de sânge în granuloasa foliculară în foliculii pe cale de creştere .Limita
dintre cele doua teci nu este clară ,deasemenea limita dintre teaca externă şi stroma ovariană.
Limita dintre granuloasa foliculară şi teaca internă este însă foarte bine definită , deoarece
celulele lor sunt diferite morfologic şi există o membrana bazală groasă între ele.
Când grosimea granuloasei atinge 6-12 rânduri ,celulele foliculare încep să secrete hormoni
steroizi(estrogeni,androgeni,progesteron),cei mai importanţi cantitativ fiind hormonii estrogeni
obtinuţi sub actiunea unui sistem de aromatizare care acţioneaza asupra androgenilor.
Aromatizarea este iniţiata şi activată de FSH , care acţionează şi ca factor limitant al producţiei
ovariene de estrogeni.Celulele granuloase ale foliculului preantral conţin receptori pentru FSH.
Producţia de estrogeni este limitată şi de conţinutul în receptori pentru FSH. FSH-ul împreună cu
estrogenii au acţiune sinergică mitogenă asupra celulelor granuloase şi determină acumularea
rapidă de receptori pentru FSH la nivelul celulelor granuloase.Celulele granuloase posedă
receptori pentru FSH, dar trebuie menţionat că nu toate celulele granuloasei posedă receptori
pentru FSH, Cele care au , posedă cca 1500 receptori / celulă. Legarea FSH-ului de receptor
determină activarea aromatazei , enzimă necesară aromatizarii androstendionului la estrogeni.
Creşterea foliculară este dependentă de gonadotropi şi corelată cu creşterea producţiei de
estrogeni Prezentând receptori pentru FSH, sub actiunea gonadotropului, celulele granuloase pot

6
aromatiza cantităţi limitate de androgeni şi pot genera estrogeni.desi nu toate celulele granuloasei
foliculare prezinta receptori pentru FSH, toate răspund la fel la stimulul gonadotropinic, deoarece
celulele sunt legate între ele prin jonctiuni Gap , care permit trecerea prin conexoni a AMPc.
Apariţia precoce a estrogenilor în interiorul foliculului permite acestuia să răspundă la
concentratii relativ joase ale FSH-lui,aceasta fiind o funcţie autocrină pentru estrogenii din
interiorul foliculului În urma acţiunii secretorii a celulelor granuloase , prin acumularea
produsului de secreţie,între ele apar mici cavităţi al caror număr şi mărime cresc treptat numite
corpii Call-Exner.Prima cavitate apare în zona cea mai groasă a granuloasei foliculare. Corpii
Call-Exner au aspectul unor mici cavităţi sferoidale cu conţinut folicular dens diseminate printre
celulele granuloase care se dispun sub formă de rozetă în jurul lor.
Dezvoltarea foliculară este influenţată şi de hormonii androgeni,celulele granuloase având
receptori şi pentru aceasta categorie de hormoni.Androgenii reprezintă pe de o parte substratul
procesului de aromatizare indus de FSH, iar pe de altă parte,la concentratii mici ,cresc activitatea
aromatazei.În prezenţa unor cantităţi mari de androgeni, celulele granuloase din foliculul
preantral favorizează conversia androstendionului mai mult în 3 alfa androgeni reduşi decât în
estrogeni, compuşi care nu se pot transforma în estrogeni şi în felul acesta activitatea de
aromatizare este inhibată..Succesul unui folicul de a ajunge la maturitate depinde de capacitatea
lui de a converti un mediu androgenic în mediu estrogenic.
Apariţia de cavităţi pline cu lichid folicular între celulele granuloasei foliculare determină
formarea foliculilor secundari sau veziculari.Cavitatile ce contin acest lichid vor conflua si vor
forma antrul, formându-se în acest mod foliculul antral.
Lichidul folicular contine:
1.Glicozaminoglicani
2.Proteine de legare ale hormonilor steroizi
3. progesteron şi androgeni,
4.Estrogeni
5.FSH
6.LH( cantitaţi mici în faza foliculară şi creşte cu 3-4 zile înainte de ovulaţie)
In foliculul antral sub acţiunea combinată şi sinergică a FSH-ului şi estrogenilor creşte
producţia de lichid folicular care se acumuleaza în spaţiile intercelulare dintre celulele
granuloase..
In condiţii normale LH-ul este prezent în lichidul folicular la mijlocul ciclului ovarian.Dacă
LH-ul este prezent în plasma şi în lichidul folicular,activitatea mitotică a celulelor granuloase
scade,apar fenomene de degenerescenţă şi creşte nivelul intrafolicular al androgenilor.
Prezenţa FSH-ului şi estrogenilor în lichidul folicular este esenţială pentru a susţine
creşterea foliculară pe seama celulelor granuloase.Foliculul antral se caracterizează prin cea mai
mare rată de proliferare a celulelor granuloase,cea mai mare cantitate de estrogeni şi cel mai mic
raport androgeni/estrogeni.Andogenii antagonizează activitatea de proliferare a celulelor
granuloase desfaşurată sub acţiunea estrogenilor şi dacă persistă produc degenerari ale ovocitului
primar.
Sinteza de hormoni steroizi este compartimentată funcţional.Receptorii pentru LH sunt
prezenţi în celulele tecale ale foliculului antral,iar receptorii pentru FSH în celulele granuloase
ale foliculului antral.La stimularea cu LH ţesutul tecal produce androgeni care pot fi apoi
convertiţi în estrogeni prin FSH care stimuleaza aromatizarea la nivelul celulelor granuloase.
Deşi fiecare compartiment celular are capacitatea de a produce progesteron,androgeni şi
estrogeni,activitatea aromatazei este superioară în celulele granuloase comparativ cu celulele
tecale.

7
 Foliculul antral are o structură polară, la un pol se va găsi antrul folicular rezultat prin
confluarea cavitaţilor foliculare de la nivelul granuloasei ,iar la celalalt pol ovocitul, cuprins într-
un pinten celular numit cumulus oophorus. Acesta protruzionează în antrul folicular.Din acest
moment ovocitul numai creşte în dimensiuni.Cumulus oophorus conţine ovocitul I înconjurat de
zona pellucida şi corona radiata(celule foliculare dispuse radiar în jururl ovocitului)se leagă la
granuloasa foliculară prin discul proliger. Granuloasa foliculară se dispune pe 7-8 rânduri de
celule în jurul antrului folicular. In jurul granuloasei, se dispun cele doua teci foliculare ;teaca
interna şi teaca externă.
Pentru fiecare ciclu ovarian în faza foliculară intră în proces de creştere un numar de cca 20
de foliculi ovarieni care sunt selectaţi cu 6-12 luni înainte.Cei 20 de foliculi se află în stadii
diferite, de la primordiali pâna la antrali. Din acesti 20 de foliculi, se va selecta foliculul care va
ajunge la maturitate, în etapa luteinică a ciclului ovarian anterior. Criteriul de selecţie va fi
foliculul cu cea mai mare cantitate de FSH şi estrogeni în lichidul folicular, şi nu criteriul de
dimensiune foliculara.Cantitatea mare de estrogeni din lichidul folicular al foliculului selectat,
printr-o buclă de feed back negativ va determina scăderea de FSH la nivelul adenohipofizei,
dispărând astfel suportul de creştere pentru ceilalti 19 foliculi aflaţi îîn proces de creştere, foliculi
care devin androgenici şi intră în proces de atrezie foliculară.
Foliculul matur(De Graaf) are diametrul 2,5 cm şi poate fi văzut ca o veziculă transparentă ce
deformează suprafaţa ovariană.ca rezultat al acumulării de lichid,luând contact cu albugineea la
nivelul stigmei . Cavitatea foliculară creşte în dimensiuni şi ovocitul aderă la peretele folicular
printr-un pedicul format din celulele granuloasei foliculare-discul proliger.Cum celulele
granuloasei foliculare nu se mai multiplică,datorita LH –ului care începe să crească iar lichidul
folicular continuă să se acumuleze în interiorul foliculului,granuloasa foliculara devine din ce în
ce mai subţire(5-6 straturi de celule foliculare).
Celulele granuloasei foliculare formează un strat ce înconjură ovocitul,ce vin în contact cu
zona pellucida ,devind alungite si formeaza corona radiata,şi va acompania ovocitul când
acesta părăseşte ovarul.Corona radiata poate fi încă prezentă şi în momentul fertilizării ovulului
de către spermatozoid,rămâne chiar pentru un timp în pasajul ovulului prin oviduct.Înafara
granuloasei se delimitează o membrană groasa-Membrana Slawiansky.
Infrastructural ovocitul I are nucleul eucromatic numit veziculă germinativă ,cu nucleolul
dens (pată germinativă) .Citoplasma bogată în organite-ovoplasma. Membrana celulară spre zona
pellucida prezintă numeroşi microvili.Celulele epiteliale foliculare sunt bogate în organite:
REN,RER,aparat Golgi,mitocondrii cu criste septate şi tubulare,rare picături lipidice, corpi
multiveziculari.Celulele tecii conjunctive interne,au structură de celule endocrine cu rol în sinteza
hormonilor sterolici,posedă REN,picaturi lipidice în cantitate mică,mitocondrii cu criste tubulare.
Miofibroblastele prezente în teaca externă,au ultrastructura de fibroblast la care se dezvolta
aparatul contractil ,microfilamentele de actina si miozina,filamente de vimentină şi
desmină.Acest folicul adesea este confundat cu un chist ovarian patologic de catre ecografisti,
motiv pentru care examinarea ecografică a ovarului trebuie refacută la două săptămâni.

ATREZIA FOLICULARA
Succesul unui folicul aflat pe cale de creştere să fie selectat şi să ajungă folicul matur de
Graaf constă în capacitatea lui de a transforma mediul androgenic în mediu estrogenic.
Atrezia foliculară se produce încă înainte de naştere şi continuă câtiva ani după
menopauză.Este foarte accentuată după naştere când se resimte scăderea concentraţiei hormonale
materne, precum şi în timpul pubertăţii şi al gravidităţii când au loc modificări mari calitative şi
cantitative hormonale,practic ea se produce ori de cate ori se modifică profilul hormonal al

8
femeii.Atrezia foliculară poate avea loc în orice moment al dezvoltării foliculare şi interesează
absolut toţi foliculii.
Procesul de atrezie foliculară se face difenţiat în funcţie de tipul de foliculi. Pentru foliculii
primordiali ovarieni ei dispar complet, mai întâi ovocitul şi apoi celulele foliculare.Acelaşi lucru
se întâmplă cu foliculii primari unilamelari mici
La foliculii mari atrezia presupune mai întîi dispariţia ovocitului al cărui loc va fi ocupat de
zona pellucida care se îngroaşe şi se faldurează şi apare intens acidofila în centrul foliculului
atretic ,se asociază cu modificări în granuloasa foliculară, unde apar spaţii largi printre celulele
granuloasei. Celulele suferă modificări degenerative, scade numărul de celule,si apar celule
descuamate in cavitatea foliculara ,alaturi de zona pellucida.Aspectul granuloasei este de
“Swaitzer”. Membrana Slawianski devine mai groasă şi se numeşte membrana vitroasa sau
sticloasă. Teaca conjunctivă interna se devoltă foarte mult,celulele se hipertrofiza ,devin mai
clare.Parte din celulele tecii interne se dezintegrează şi formează cuiburi de celule interstiţiale cu
rol în sinteza de androgeni la nivelul stromei.formand glanda interstitiala a ovarului.Teaca
externa dispare.

GLANDA INTERSTITIALA A OVARULUI

In timp ce celulele granuloase şi ovocitul involuează în timpul degenerării

foliculare,celulele tecii interne în mod frecvent persistă se hipertrofiza, se detaşează de foliculul
atretic şi formează insule de celule secretoare de androgeni în stroma corticalei ovariene.Aceste
celule tecale active sunt denumite glanda interstiţială a ovarului.Prezente încă din copilărie pâna
la menopauză aceste celule secretă cantităţi mici de hormoni androgeni.

OVULATIA
Procesul de ovulaţie constă în ruperea foliculului matur şi eliberarea ovocitului, ce este
captat de portiunea dilatată a oviductului.In mod uzual la femeie un singur ovul este eliberat de
ovar,alternativ din cele două ovare, rareori două sau mai multe.Acest lucru fiind responsabil de
sarcinile gemelare, dacă toate ovulele eliberate sunt fertilizate.Ovulaţia are loc aproximativ la
jumătatea ciclului ,în jurul zilei a 14 a,într-un ciclu ovarin de 28 zile.De menţionat că faza
postovulatorie are o durată constantă de 14 zile, deci femeile cu cicluri ovariene mai scurte, de 21
de zile, pot avea ovulaţia în ziua a – 7 a, iar cele cu cicluri ovariene de 24 zile pot avea ovulaţia în
ziua a 10 a Stimulul îl reprezintă creşterea LH-ului secretat de hipofiza anterioară.
La câteva minute de la creşterea în sânge a concentraţiei de LH ,proteinele sanguine
extravazează din capilare şi venulele postcapilare şi se produce edem interstiţial la nivelul
ovarului care poate ajunge la dimensiuni de doua ori mai mari decât ovarul celalalt care este în
repaus.Există local la nivelul ovarului o eliberare de prostaglandine, histamină , vasopresină şi
colagenază. Celulele granuloase produc mult acid hialuronic şi devin palide.În lichidul folicular
se găseşte o cantitate mare de estrogeni şi progesteron.Progesteronul activează plasminogenul
care este transformat în plasmină,aceasta la rândul ei permeabilizeaza membrana lizozomală
pentru enzime,se elibereaza colagenaza din celulele foliculare. Colagenaza digera discul proliger
si ovocitul împreună cu celulele coronei radiata se detaşează de peretele folicular şi baloteaza
liber în lichidul folicular.O indicaţie a independenţei foliculare în lichidul folicular este apariţia
pe suprafaţa foliculului a stigmei ,în care fluxul sanguin scade ,ducând la o modificare locală de
culoare şi transluciditate a suprafeţei peretelui folicular.

9
 Degradarea colagenului , ischiemia şi moartea unor celule, determină slăbirea peretelui
folicular extern.Aceastea combinate cu o creştere a presiunii lichidului antral şi posibila
contracţie a miofibroblastelor din teaca externa,determină ruperea peretelui folicular, şi realizarea
pontei ovulare. Ovocitul împreuna cu zona pellucida ,corona radiata şi lichid antral folicular
părăseşte ovarul şi pătrunde la nivelul oviductului.
Extremitatea oviductului dispusă către ovar are aspect pavilionar cu numeroase prelungiri numite
fimbrii.În momentul ovulaţiei această extremitate este în contact cu suprafaţa ovarului pentru a
primi ovocitul II care se formează cu puţin timp înainte de ovulaţie în corticala ovarului când
ovocitul I îşi definitivează prima diviziune meiotică expulzează primul globul polar, după care
intră în a 2 a diviziune meiotică şi se opreşte în metafază. Cu ajutorul mişcărilor cililor şi
contracţia celulelor musculare din peretele tubar ovocitul II intrăîn infundibulul tubar unde poate
fi fertilizat.Odată fertilizat ovocitul II îşi termină cea de-a doua diviziune meiotică, expulzează
cel de-al doilea globul polar îşi uneşte materialul genetic cu cel al spermatozoidului şi devine ou
sau zigot.Îsi incepe segmentarea ,şi timp de cca 5 zile străbate trompa uterină pentru a intra în
cavitatea uterina.Dacă ovocitul II nu este fertilizat, el nu-şi mai termină ce-a de-a 2 a diviziune
meiotică el degenerează sau este fagocitat.

CORPUL GALBEN

După ovulaţie formaţiunea restantă din foliculul matur datorită pierderii împreună cu
ovocitul , zona pellucida, corona radiata şi a unei cantităţi mari de lichid folicular are tendinţa să
se colabeze şi va capăta un contur policiclic.Celulele granuloasei şi cele ale tecii interne ce
ramân în ovar vor da naştere unei glande endocrine temporare numita corp galben (corp luteal).
Corpul galben este localizat tot în corticala ovariană numai că spre deosebire de foliculul matur
care ia contact cu albugineea , acesta se va găsi în corticala interna în contact cu medulara şi
secretă progesteron şi estrogeni. Progesteronul previne dezvoltarea unui nou folicul şi deci o nouă
ovulaţie.Prin ruperea foliculului matur se rup şi capilare sanguine perifoliculare,fluxul sanguin
creşte,sângele se extravazează în cavitatea foliculară unde se coagulează şi ulterior chiagul este
invadat de ţesut conjunctiv, deci în centrul corpului galben se va găsi un chiag invadat de ţesut
conjunctiv.
În evoluţia corpului galben sunt trei etape succesive:
1.-etapa de luteinizare
2.-etapa de vascularizaţie
3.-etapa de regresie
Prima etapă se caracterizează prin diferenţierea din celulele granuloase foliculare, a
granuloasei luteale sub influenţa hormonului luteinic LH.Celulele secretoare de hormoni steroizi,
se hipertrofiază şi se luteinizează.Apare,hipertrofierea REN-ului a mitocondriilor,şi încarcarea cu
incluziuni lipidice ,precum şi lipofuscină ce dau corpului galben culoarea caracteristică, de unde
şi denumirea lui. Celulele din granuloasa luteinică pot atinge 30 – 40 microni sunt mai palide la
microscopul optic şi formează 80% din parenchimul corpului galben, iar funcţional îsi cresc mult
activitatea aromatazei , enzimă ce facilitează conversia androstendionului în estrogeni. Celulele
tecii interne contribuie şi ele la formarea corpului galben formând teaca luteinică (celule tecale
luteinice).Aceste celule sunt similare ca structură cu celulele granuloase luteinice, dar sunt mai
mici ca dimensiuni 15 microni diametru şi sunt mai intens colorate în HE. Aceste celule
secretăcantităţi mari de progsteron şi androstendione.
A doua etapa.Se caracterizeaza prin migrarea din teaca internă şi formarea de capilare de
novo printre celulele granuloasei luteale Capilare sanguine şi limfatice din teaca internă pătrund

10
în interiorul corpului galben şi formează o reţea vasculară bogată, cuprinsa în septuri fine de ţesut
conjunctiv.
Corpul galben se formează ca urmare a secreţiei de LH.Pe măsură ce corpul galben începe
să secrete progesteron , acesta va avea un efect inhibitor pe secreţia de LH, corpul galben
degenerând rapid după aceea.Acest efect de inhibare al LH de către progesteron este indirect , se
face prin intermediul hipotalamusului.Când sarcina nu apare corpul galben evolueaza 10-14 zile
şi este numit corp galben catamenial .Scăderea LH-ului duce la involuţia şi dispariţia lui.Când
apare sarcina ,gonadotrofinele corionice secretate de placenta în formare vor stimula corpul
galben , ce se menţine în interiorul ovarului pâna în luna a VI a de sarcină .El involuează dar nu
dispare complet, se menţine aproape toată sarcina secretând progesteron-corpul galben de
sarcină.Acest corp secretă relaxina un hormon polipeptidic care în preajma naşterii realizează o
imbibiţie apoasă a ţesuturilor conjunctive ale simfizei pubiene, facilitând parturiţia.
Corpul galben de sarcină este mai mare decât corpul galben menstrual, câteodată poate
ajunge la 5 cm diametru., fiind adesea confundat ecografic cu un chist ovarian patologic.
A treia etapă se caracterizează prin regresia corpului galben dinspre chiagul central spre
periferia lui . Tesutul conjunctiv din centrul corpului luteal progresează şi substituie treptat
celulele granuloasei.Totul se transformă apoi în corp albicans,care este o formaţiune policiclică
iniţial alcatuită din benzi de colagen, care apoi degenerează hialin.Este o formatiune
astructurată,foarte palidă în secţiune , nu are afinitate nici pentru coloranţii bazici nici pentru
coloranţii acizi.Se vede cu ochiul liber ca o cicatrice pe suprafaţa ovarului.Aceste cicatrici
transformă suprafaţa netedă a ovarului de la pubertate într-o suprafaţă denivelată.

.CICLUL OVARIAN

De la pubertate şi în toata perioada reproductivă, se desfaşoară modificări ciclice la nivelul

ovarului ce formează ciclul ovarian cu durata de 28 zile, la cele mai multe dintre femei.Aceasta
durata poate varia in conditii fiziologice între 21-30 zile.Acesta se subdivide în 2 faze în raport cu
ovulaţia : F1 faza preovulatorie(faza foliculară) şi faza postovulatorie(faza luteala).De regulă faza
postovulatorie are o durată constantă de 14 zile, cea care variază fiind faza preovulatorie, astfel că
ovulaţia se poate produce în ziua a-7-a într-un ciclu de 21 de zile, în ziua a-10-a într-un ciclu de
24 zile, în ziua a-14-a într-un ciclu de 28 zile, în ziua a- 16 -a într-un ciclu de 30 de zile.Ciclul
ovarian este controlat direct de axul hipotalamo-hipofizo-ovarian.Hipofiza anterioara -lobul
anterior-pars distalis controlează evenimentele din ciclul ovarian prin sinteză şi secreţia de
hormoni gonadotropi.
FSH numit şi filotropina.Este secretat de celule bazofile din hipofiza anterioara. Are receptori de
membrană pe suprafata celulelor foliculare .Legarea FSH-ului de celulele foliculare determină
activarea aromatazei la acest nivel, enzimă care determină conversia androstendionului în
estrogeni. Hipofiza controlează creşterea foliculara,selecţia,şi determină creşterea cantităţii de
hormoni estrogeni în lichidul folicular şi în felul acesta este demarata maturarea.
LH-lutropina,descărcată de celulele bazofile din hipofiza anterioară.Nivelul plasmatic maxim
este cu citeva ore înaintea ovulaţiei,apoi scade treptat în faza luteală(diferit de FSH care se
menţine în platou dupa care creste iar).Acest hormon determina ovulaţia, în lipsa lui femeia are
cicluri anovulatoriiAre receptori de suprafaţă exprimaţi pe celulele tecale interne,controlând aici
biosinteza de hormoni androgeni pîna la stadiul de androstendione,ce traversează membrana
Slawianski,şi apoi sunt aromatizaţi la estrogeni de către celulele foliculare FSH dependente.
În celulele foliculare preovulatorii se secretă o cantitate mica de progesteron.Prin receptorii
pentru LH exprimaţi pe suprafata celulelor tecale luteinice şi granuloase luteinice,în corpul luteal

11
,se controleaza formarea,dezvoltarea acestuia şi apoi biosinteza de progesteron direct de catre
celulele granuloasei.
La sfârşitul fazei luteale ,LH-ul este scazut şi FSH-ul crescut,atingând valoarea maximă în ciclul
următor.Acei foliculi ce ating maximum de concentratie de FSH si estrogeni în lichidul folicular
vor fi selectaţi în faza luteală a ciclului anterior pentru a deveni maturi.Acei foliculi care nu au
capacitatea de a tranforma androstendionul în estrogeni nu vor fi selectati şi vor deveni
androgenici , deci vor involua prin proces de atrezie foliculară..
FSH este maxim în faza proliferativă şi este controlat direct de hipotalamus, la fel ca si LH-ul
prin centrul tonic şi centrul ciclic(care exista numai la femei).
Centrul tonic descarcă hormoni reglatori numiţi liberine (gonadoliberine): foliliberina si
luliberina
Centrul ciclic care există numai la femei este responsabil de nivelul maxim al FSH-ului si LH-
ului.Este localizat în hipotalamusul anterior în nucleul suprachiasmatic şi preoptic..Controlează şi
mentine vârful de FSH în faza proliferativă şi de LH în perioada preovulatorie.
Reglarea se face prin feed back negativ ,în functie de nivelul plasmatic al estrogenilor şi
progesteronului ce actionează pe hipofiză sau pe hipotalamus.
Prolactina, este un alt hormon care poate interveni în controlul ciclului ovarian,inhibând
ovulatia, de aceea femeile care alaptează după naştere,nu au ovulaţie, deşi creşterea foliculară
continuă, nefiind întrerupată de sarcină sau alăptare.
Ciclul ovarian va controla organizarea structurală şi funcţională a întregului aparat genital
feminin. Va exista un ciclu tubar, un ciclu endometrial numit şi menstrual, un ciclu vaginal,
fiecare dintre ale având etape care se suprapun peste etapele ciclului ovarian.

TROMPA UTERNĂ dr. Crenguţa Şerboiu

Tuba uterină sau oviductul – organ pereche- este un conduct muscular cu o mare mobilitate
măsurând cca 12 cm lungime. Una dintre extremităţi se deschide în cavitatea peritoneală, în
apropierea ovarului, cealaltă trece prin peretele uterin şi se deschide în cavitatea uterină.
Din punct de vedere anatomic tuba uterină prezintă 4 zone: zona pavilioară (infundibulară),
zona ampulară, zona istmică şi zona intramurală.
Zona pavilionară, extremitatea liberă a oviductului, situată în apropierea ovarului, are un
capăt franjurat, franjurile purtând denumirea de fimbrii;ea se aplica pe suprafaţa ovarului in
timpul ovulatiei pentru a prelua ovocitul
Zona ampulară, cel mai lung dintre segmente, reprezentând 2/3 din lungimea tubei, este
locul unde se produce fertilizarea.
Zona istmică este o porţiune îngustă între ampulă şi cea de-a patra regiune.
Zona intramurală, masurând aproximativ 1 cm, este situată în grosimea peretelui uterin şi
se deschide în cavitatea uterină.
Peretele oviductului este format din trei straturi: mucoasă , musculară si seroasă.
Mucoasa prezintă falduri longitudianle ce sunt mai numeroase în zona pavilionară şi
ampulară, se reduc în zona istmică şi sunt absente în zona intramurală unde mucoasa este netedă.
În secţiune transversală lumenul ampulei are aspect labirintic. Faldurile sunt ramificate, dar nu se
anastomozează ci delimitează mici fenestre care comunică între ele.
Epiteliul ce delimitează mucoasa spre lumen este simplu columnar şi conţine două tipuri de
celule: celule ciliate şi celule secretorii, fiind de fapt stadii funcţionale ale aceluiaşi tip celular.
Celulele ciliate sunt mai numeroase în zona infundibulară şi ampulară unde reprezintă
aproximativ 60-80 % din populaţia celulară. În schimb spre zona istmică şi intramurală ele

12
reprezintă doar 25% din populaţia celulară, aici predominând celulele secretorii.Celulele
secretorii sunt mai scurte, au polul apical rotunjit cu microvili, ele secretă fluidul tubar, o secreţie
bogată în potasiu şi ioni de clor, care conţine deasemenea proteine serice, inclusiv
imunoglobuline. Aceasta reprezinta un mediu nutritiv şi protector pentru ovul şi promovează
capacitaţia spermatozoizilor (fenomen prin care spermatozoizii ajung la maturitate deplină,
capabili să fertilizeze ovulul).
Epiteliul mucoasei tubare suferă modicări în raport cu etapele ciclului ovarian, astfel: în
faza preovulatorie ( sub influenţa hormonilor estrogeni) epiteliul simplu cilindric din structura
mucoasei are aspect de pseudostratificare. Sub influenţa estrogenilor, după menstruaţie, sau după
delivrenţă, celulele epiteliale din structura mucoasei cresc în înălţime ( de la 15 μm la 25- 30μm)
şi devin mai ciliate. Aceste celule au cea mai mare înălţime în preajma ovulaţiei, aprox. 30μm.
După ovulaţie ele se scurtează şi îşi pierd din cili, fenomen ce se petrece ca urmare a acţiunii
progesteronului.Cilii celulelor epiteliale bat spre uter, determinând mişcarea peliculei de lichid
vâscos de la suprafaţă şi în colaborare cu contracţiile muscularei ajută la deplasarea ovulului sau
a produsului de concepţie către uter. În acelaşi timp împiedică deplasarea germenilor din
cavitatea uterină către cavitatea peritoneală.
S-au mai descris deasemenea alte două tipuri de celule epiteliale: celule Peg şi celule
bazale, de rezervă. Celulele Peg sunt considerate celule secretorii precursoare, iar celulele de
rezervă bazale s-a arătat a fi celule intraepiteliale ale seriei limfoide.
Corionul (Lamina propria) este format din ţesut conjunctiv lax, lipsit de glande, cu celule
asemănătoare celor din corionul mucoasei uterine, celule care se diferenţiază în celule
asemănătoare celor deciduale în cazul localizării ectopice, tubare, a sarcinii. La acest nivel se
găsesc vase de calibru mare, care împreună cu cele din tunica musculară se dilată, devin
turgenscente, ceea ce-i conferă tubei uterine o oarecare rigiditate şi distensie , facilitând contactul
cu suprafaţa ovarului pentru a capta ovulul. Prezenţa vaselor de calibru crescut explică apariţia
hemoragiilor mari în cazul ruperii acestora în timpul dezvoltării unei sarcini localizată ectopic
aici. Lunenul îngust al tubei nu permie dezvoltarea unei sarcini până la termen producându-se la
un moment dat rupturi ale peretelui cu hemoragii care reprezintă urgenţe chirurgicale.
Oviductul captează ovulul expulzat de către ovar şi-l conduce către uter. Lumenul lui este
un mediu adecvat pentru fertilizare, proces care are loc în regiunea ampulară, lângă joncţiunea cu
istmul. Secreţiile tubei uterine contribuie la nutriţia ovulului care ramâne la acest nivel
aproximativ 3 zile înainte de a intra în cavitatea uterină iar în cazul fertilizării asigură dezvoltarea
zigotului până la stadiul de morulă.
Tunica musculară este formată din muşchi neted dispus în două straturi: circular intern şi
longitudinal extern. Tunica musculară este mai groasă în zona intramurală şi istmică, şi mai
subţire în zona ampulară şi pavilionară.
Seroasa este reprezentată de mezoteliul peritoneal şi o fină lamă de ţesut conjunctiv cu vase
şi filete nervoase.

VAGINUL - Dr Bausic Vasilica

Este un conduct musculo-fibros.Se inseră la nivelul colului uterin. I se descriu patru funduri
de sac: fundul de sac anterior, posterior( cel mai mare), şi două funduri de sac laterale.
Peretele vaginal nu conţine glande .Secreţia vaginului provine din glandele endocolului şi prin
transudaţia vaselor de calibru mare ale corionului mucoasei, iar în timpul actului sexual
lubrefierea vaginului poate fi asigurata de o pereche de glande vestibulare care se deschid la

13
nivelul vestibulului ( spatiul delimitat de cele doua labii mici) Peretele vaginal este alcătuit din
trei straturi:
-mucoasa
-musculara
-adventicea
Mucoasa este alcătuită dintr-un epiteliu şi un corion.Epiteliul mucoasei este un epiteliu
pluristratificat pavimentos nekeratinizat cu o grosime de 150-200 microni. Celulele lui pot
conţine cantităti mici de keratohialină(precursor al cheratinei). Sub stimuli estrogenici epiteliul
vaginal sintetizează şi acumulează cantităti mari de glicogen, care se depozitează în lumenul
vaginal atunci când epiteliul vaginal se descoamează.Lactobacilii prezenţi în flora vaginală
normală, metabolizează glicogenul şi formează acidul lactic care este responsabil de ph –ul acid
al vaginuluiAceasta aciditate protejează împotriva agentilor patogeni.Epiteliul vaginal este format
din următoarele tipuri celulare:
-Stratul bazal cu celule bazale aşezate într-un singur strat în contact cu membrana bazală,celule
cilindrice cu nucleu veziculos ovoid şi citoplasmă bazofilă.In acest strat se pot observa
numeroase mitoze.
-Strat parabazal format din celule mai mari poligonale, la care citoplasma devine treptat
acidofilă,spre deosebire de celulele bazale care au citoplasma bazofilă.
-Strat intermediar format din câteva rânduri de celule intermediare, mai mari decât celulele
anterioare,poligonale.Nucleul lor este mai mic şi pe masură ce ne apropiem de suprafaţă ,
prezintă un început de degenerare(prepicnoză.)
-Stratul superficial cu celule precornificate si cornificate, format din celule turtite, care suferă un
început de cheratinizare.Ele apar alungite, aplatizate cu nucleu picnotic.Cu tehnici speciale se
poate pune în evidentă la nivelul lor cantităti mari de glicogen,depozitat sub formă de blocuri sau
de granule.
Lamina propria - corionul- mucoasei vaginale este alcatuită din ţesut conjunctiv lax foarte
bogat în fibre elastice. Printre celulele prezente sunt prezente multe limfocite şi neutrofile.In
timpul anumitor faze ale ciclului menstrual aceste tipuri de leucocite invadează epiteliul vaginal
şi trec în lumenul vaginal.Lamina propria este lipsită de glande, în schimb este bogat
vascularizată, vasele fiind o sursa de exudat lichidian sub stimul hormonal, ce intră în lumenul
vaginal.
Musculara este formată în principal din bandelete longitudinale de muşchi neted dispuse
extern ,dar există şi fibre musculare dispuse circular în partea interna a muscularei.În partea
inferioară a vaginului printre fibrele musculare netede apar şi rare fibre musculare striate .
Adventicea este formată din ţesut conjunctiv dens semiordonat bogat în fibre elastice,
conţine deasemenea plexuri venoase , bandelete nervoase şi grupuri de celule nervoase.
STUDIUL EPITELIULUI VAGINAL

Poate fi facut prin raclarea epiteliului vaginal, care apoi este colorat şi studiat adecvat.Factorii
hormonali sub dependenţa cărora am văzut că se găseşte structura mucoasei uterine,acţionează în
aceeaşi măsură şi asupra mucoasei vaginale şi în special asupra epiteliului acesteia,determinân-
du-i modificări de structură şi de afinitate tinctorială.
Ca şi la mucoasa uterina,transformările epiteliului vaginal sub influenţa hormonilor ovarieni sunt
ciclice,repetându-se în aceeaşi susccesiune în cursul fiecărui ciclu ovarian.Explorarea stării
hormonale a organismului femeii se poate face deci şi prin studiul epiteliului mucoasei vaginale,
ca şi prin cel al biopsiei de endometru. Spre deosebire însă de biopsia de endometru, care necesită
o manevră sângerândă şi delicată, examenul epiteliului vaginal,care se face după o uşoară raclare

14
a peretelui fundului de sac posterior al vaginului este cu totul inofensiv.Produsul obţinut se
întinde pe o lamă sub forma unui frotiu, care apoi se colorează şi se examinează, dându-ne
indicaţii asupra stării hormonale a organismului femeii.Recoltarea se poate face şi zilnic şi în
felul acesta pe frotiurile obţinute, se poate urmări dinamic evoluţia jocului hormonal estrogeno-
progesteronic în cursul unui ciclu menstrual.
Colorarea frotiurilor se face cu un colorant nuclear(hemalaunul) şi cu doi coloranţi
citoplasmatici(fucsina acidă şi verdele lumină sau albastru de metil).Unele celule se colorează în
albastru(bazofile), altele în roşu(acidofile).Deasemenea se fac coloraţii pentru glicogen(Carmin
amoniacal Best).
Ca şi în cazul mucoasei uterine,modificările morfologice ale epiteliului vaginal răspund fazelor
funcţionale corespunzatoare reacţiei hormonilor ovarieni.
A.În faza estrogenică(postmenstruală) predomină celulele epiteliale bazofile, din straturile
intermediare şi bazale,iar celulele acidofile superficiale sunt reduse.Celulele superficiale bazofile
care provin din descoamarea straturilor superficiale ale epiteliului vaginal sunt mari, cu
citoplasma bazofilă turtite şi poligonale.Nucleii lor sunt picnotici.Celulele intermediare sunt mai
mici decât cele superficiale, cu o formă în general mai rotunjită,ovoidă.Citoplasma lor este de
obicei bazofilă.Spre deosebire de celulele superficiale ,marginile acestor celule sunt foarte bine
delimitate,iar nucleul lor este mai mare şi are o structură aproape normală(rar se observă o stare
de prepicnoză).
B.În faza estro-progesteronică incipientă(de ovulaţie) predomină celulele superficiale
acidofile, care ajung până la 70% din toate celulele de pe frotiu.Procentul de nuclei picnotici este
deasemenea în creştere ajungând la 90% din totalul nucleilor.
C.In faza estro-progesteronică ( premenstruală),se observă că celulele superficiale sunt
aşezate în placarde mari formate mai ales din celule bazofile,iar celulele izolate,aflate înafara
placardelor sunt accentuat plicaturate.Celulele superficiale acidofile sunt dinnou reduse ca numar
(5-10%),iar picnoza nucleilor atât în celulele bazofile cât şi în cele acidofile,este puţin
frecventă(15-30%).Pe aceste frotiuri mai există o serie de celule intermediare care apar sub
influenţa progesteronului(nucleu prepicnotic).
In mod practic, aprecierea stării hormonale după frotiul vaginal se face numărând 200
elemente celulare şi calculând, pe de o parte,procentul de celule acidofile şi pe de altă parte,
procentul de nuclei picnotici,indiferent de reacţia de culoare sau de structură a citoplasmei
celulare cu un astfel de nucleu.
Deasemenea ,se ia în considerare existenţa celulelor intermediare şi a celulelor grupate în
placarde mari.
Numărul celulelor cu citoplasma acidofilă(colorată în roşu de către fucsină) este
proportional cu cantitatea de estrogeni din sânge;la fel numărul de nuclei picnotici.Celulele
intermediare şi placardele celulare sunt martore ale unei cantităţi crescute de progesteron.
In faza postmenstruală,indicele acidofil şi picnotic este scăzut de 5-10%, dar creşte mereu
pe măsură ce creşte şi cantitatea de estrogeni în sânge.În această fază există puţine leucocite pe
frotiu.Dacă se colorează pentru glicogen se observa o încărcare a celulelor superficiale cu această
substantă.
În faza de ovulaţie,indicele acidofil ajunge la 70% iar cel al cariopicnozei la 90%.Nu se văd
leucocite pe frotiu,decât extrem de rar(aspect de frotiu curat)
In faza premestruala, acidofilele sunt putine 10-15%.indicele cariopicnotic , deasemenea
este scăzut 20%,iar celulele se descoamează în placarde.Există celule intermediare.Frotiul ia un
aspect murdar prin prezenţa a numeroase leucocite şi a unei flore microbiene abundente.

15
PLACENTA Dr Bausic Vasilica

Organ tranzitoriu al gestaţiei , derivat trofoblastic ce se diferenţiază precoce în cursul

embriogenezei.Printre cele mai importante funcţii ale placentei menţionăm : schimburile
materno-fetale şi funcţia endocrină.
Este un organ cărnos, de formă discoidală având un diametru , la termen de 2o-25 cm, o
grosime de 3-6 cm, şi o greutate ce reprezintă 1/6 din greutatea fătului la nastere.
Placenta are două feţe:1.faţa maternă, pe care se văd nişte şanţuri ce delimitează nişte
formaţiuni structurale de marimi diferite - 16-2o lobi placentari- care reprezintă corespondentul
macroscopic al cotiledoanelor placentare-structuri vasculare.Şanţurile corespund septurilor
intercotiledonare.Faţa maternă este constituită din caduca bazală, scindată între straturile compact
şi spongios 2. faţa fetală -translucidă-acoperită de amnios,permiţând vizualizarea structurilor
vasculare. Ea este reprezentată de partea profundă a plăcii coriale, sub care sunt dispuse vasele
ombilicale şi la nivelul căreia se află inserţia cordonului ombilical( vena şi cele două artere
ombilicale). Implantarea cordonului ombilical este variabilă,frecvent excentrică şi chiar uneori
marginală.
Dinspre partea maternă spre partea fetală se găsesc următoarele componente:
-placa bazală
-sistemul vilozitar
-placa corială.
Aceste elemente, placa bazală, placa corială şi pereţii vilozitari delimitează un spaţiu îngust
de dimensiunile unui spaţiu capilar denumit spaţiu intervilos-elementul funcţional al schimburilor
materno-fetale.
Placa bazală
Placa bazală reprezintă o lamă de ţesut ce formează planşeul spaţiului intervilos. Este
formată dintr-o componentă fetală şi dintr-o componentă maternă ( o porţiune din decidua
maternă ce rămâne ataşată de placentă, la eliminarea acesteia după delivrenţă.)
Dinspre spaţiul intervilos spre profunzime prezintă mai multe straturi:
-sinciţiotrofoblast şi celule Langhans într-un strat discontinuu;
-lama de ţesut conjunctiv fibros asemănător unei membrane bazale;
-ţesut conjunctiv lax avascular, cu o grosime de 50-100 microni; cuprinde fibrinoidul Rohr şi
celule predominant fetale;
-fibrinoid Nitabuch cu o grosime de 20-100 microni cu un aspect lamelar sau reticular;
-stratul compact al deciduei materne format din celule deciduale, elemente trofoblastice şi
formaţiuni vasculare.
Componenta fetală este reprezentată de trofoblastul bazal, format de celule de tip epitelial
aflate în diferite etape evolutive morfofuncţionale:
-citotrofoblast nediferenţiat;
-citotrofoblast diferenţiat;
-citotrofoblast predegenerativ;
-citotrofoblast degenerativ.
Celulele au un grad diferit de complexitate structurală ceea ce implică diferenţe funcţionale.
Celulele conjunctive din componenta fetală sunt în principal de tip reticular cu un rol în
transportul de substanţe şi rol nutritiv.
Matricea intercelulară este formată în principal din fibre de colagen şi reticulină cu zona de
clivaj între straturile deciduale şi mai bine reprezentată în zona de trecere de rare fibre elastice.

16
Predominant la acest nivel există complexe macromoleculare formate din mucopolizaharide acide
şi neutre ataşate de structuri proteice fibrilare.
Tot la interfaţa trofoblast-decidua se află şi fibrinoidul Nitabuch, specific placentelor
hemocoriale; este realizat prin degenerescenţa trofoblastului bazal sau a celulelor deciduale sau
printr-o modificare particulară a substanţei fundamentale.
La nivelul componentei fetale a plăcii bazale există fibrinoidul Rohr care în urma studiilor
imunochimice şi morfologice s-a dovedit a fi de natură trombogenică.
În partea maternă a plăcii bazale, celulele se consideră a fi diferenţiate din două tipuri de
celule reticulare:
-celulă reticulară nediferenţiată mare şi celula reticulară nediferenţiată mică, frecvente în stadiile
tinere ale placentei.
Astfel se dezvoltă mai multe linii celulare:
-celule reticulare –slab reprezentate cu rol nutritiv şi în transportul de substanţe;
-celule predeciduale –din care se diferenţiază două tipuri celulare: A.-celula deciduală mare
– predomină în placente tinere, şi B.-celula deciduală mică – predomină în placentele mature.
La interfaţa trofoblast-decidua s-au identificat celule conjunctive cu citoplasmă asemănătoare
celulelor Hofbauer (vezi vilozitatea corială) dar a căror origine şi specializare funcţională sunt
necunoscute. Tot în această zonă apar şi celule libere cu rol în răspuns imun- celule conjunctive
asemănătoare monocitelor si limfocitelor.
Mai rar întâlnite în placenta la termen se pot intalni si limfocite K de asemenea diferenţiate
din celulele reticulare materne.
Astfel, din punct de vedere structural, placa bazală se prezintă ca un mozaic de celule
epiteliale şi conjunctive de origine maternă sau fetală cu material intercelular şi formaţiuni
vasculare.
Placa corială
Placa corială reprezintă porţiunea cea mai profundă a placentei. Este formată dintr-o
stromă în care sunt dispuse ramuri ale vaselor ombilicale şi este căptuşită de către amnios,
către fat şi de trofoblast către spaţiul intervilozitar.
Placa coriala ia naştere pe partea opusă zonei de implantare şi este formată din ţesut
conjunctiv dens bogat în fibre şi substanţă intercelulară bazofilă al cărei principal constituent
este acidul hialuronic.
În placenta matură, celulele sunt în număr redus,reprezentete de fibrocite şi celule
Hofbauer,astfel că reţeaua fibrilară domină tabloul structural.
Fibrele conjunctive formează structuri ordonate – stratul fibrinoid Langhans,format în
principal din fibrină de origine maternă, sub care se găseşte o reţea fibrilară cu fibre paralele sau
concentrice în jurul vaselor: între aceste structuri sunt dispuse fibre de colagen şi rare celule cu
un aspect dezordonat, haotic.
De partea fetală, matricea ţesutului conjunctiv al plăcii coriale este acoperită de un singur
strat de celule cilindrice ale epiteliului amniotic. Între ţesutul conjunctiv al placii coriale şi
amnios există o zonă bine delimitată formată din fibre de colagen şi celule.Ramurile vaselor
ombilicale sunt ancorate la placa corială prin intermediul pe de o parte al structurilor conjunctive
ordonate ale stromei coriale şi pe de altă parte prin fibre musculare netede perivasculare.
Cercetările recente au demonstrat existenţa la nivelul plăcii coriale, a unui sistem
contractil de regula adiacent vaselor sanghine fetale, cu traiect longitudinal. Celulele acestui
sistem au o formă alungită şi prin specializări de suprafată se interconectează cu membrana
plasmatică a trofoblastului.

17
Sistemul vilozitar

Vilozitatile coriale de desprind din placa corială şi ocupă spaţiul dintre placa bazală şi placa
corială.Vilozitaţile de ordinul I care se desprind din placa corială se ramifică în vilozitaţi de
gradul II şi apoi de gradul III. Ele pot rămâne libere sau se pot fixa pe placa bazală (în cazul
vilozităţilor crampon). Vilozităţile crampon sunt de regulă vilozităţi de ordinul I,si fiecare
vilozitate crampon va reprezenta axul unui lob (sau cotiledon-structura vasculara dintr-un lobul
placentar).Lobul placentar este format din totalitatea vilozitatilor coriale care se desprind dintr-o
vilozitate de ordinul I . Intre lobii placentari se găsesc septuri interlobare (intercotiledonare)
desprinse din placa bazală.
Vilozităţile coriale ,de mărimi diferite delimitează între ele spaţiile intervilare în care curge
sânge matern provenit din arterele spiralate ale endometrului funcţional. Structural o vilozitate
corială prezintă de la exterior la interior.
-sinciţiotrofoblast;
-citotrofoblast;
-membrana bazală a trofoblastului;
-stroma vilozitară.
Sinciţiotrofoblastul
Este o structură de grosime uniformă, formată din aglomerări nucleare dispuse într-o masă
citoplasmatică fără limite celulare, prezentând o mare variabilitate structurală legată de vârsta
gestaţională şi de intensitatea activităţilor metabolice.
Sincoţiotrofoblastul prezintă la interfaţa cu sângele matern, spre spatiul intervilar o
suprafaţă acoperită de microvili – “marginea în perie” – cu rol în procesele de absorbţie a
princiiilor nutritive, transportul oxigenului, răspunsul imun, secreţie hormonală.
La baza microvililor şi în citoplasma apicală există canalicule, implicate în captarea
neselectivă a metaboliţilor.
Citoplasma sinciţiotrofoblastului este de tip granulat vacuolară, bogată în organite ce
variază calitativ şi cantitativ de la o vilozitate la alta. Reticul endoplasmic – de tip rugos, extrem
de abundent, mai ales în zonele mediane ale celulelor (dispunerea legată de sediul sintezelor
celulare), unde realizează aspectul de “pânză de păianjen”. Ribozomii –imprimă caracterul
electronodens al sinciţiotrofoblastului. Incluziunile lipidice – au aspectul unor granule mici cu
contur rotund sau neregulat cu diametrul de 0,5-l microni, situate în general în porţiunea bazală a
celulelor Funcţia lor este interpretată diferit: lipide nutriţionale destinate transferului în sectorul
fetal sau precursorii în sinteza steroidiană.Sunt deasemenea aparat Golgi, mitococndrii,
tonofilamente groase cu rol de suport mecanic.Intre sitiotrofoblast si citotrofoblast se gasesc
desmozomi.Nucleii apar adesea grupaţi în masa citoplasmatică; au dimensiuni variabile, formă
neregulată, nucleolii sunt frecvenţi. Pe măsură ce se formează membranele sinciţio-vasculare
anucleare , nucleii se grupează în aşa numitele noduri sinciţiale. Spre membrana bazală
,sincitiotrofoblastului prezinta deasemenea microvili.
Citotrofoblastul
În placenta matură , citotrofoblastul este format dintr-un număr redus de celule rotunde sau
alungite ce par izolate, libere între sinciţiu şi membrana bazală.
La contactul cu sinciţiotrofoblastul s-au descris joncţiuni de tip desmozom. Între celulele
citotrofoblastice apar pliuri sub formă de microvili, iar membrana plasmatică bazală trimite
prelungiri către membrana bazală trofoblastică.
Nucleii sunt rotunzi sau ovali, au membrane trilaminate, ondulate, cu pori şi prezintă nucleoli
mari hipercromatici.

18
 Stroma vilozitară este constituită din ţesut conjunctiv în care apar dispersate celule de
doua tipuri: celule stelate(fibroblaste,celule reticulare mari si mici) şi celule rotunde ovalare (
cel. Hofbauer-Chaltzky-Neuman). În stroma vilozităţilor mari au fost vizualizate fibre
musculare netede,cu aspect discontinuu. Celulele reticulare formează o reţea dispusă între
membrana bazală a trofoblastului şi capilare de sange provenite din vasele
ombilicale,participa deci la constituirea membranei sincitiovasculare.
Celulele Hofbauer au diametrul de 10-35 microni şi contur neregulat.Nucleul, alungit
sau ovalar, este dispus excentric. Cromatina apare dispersată sau aglutinată la periferia
nucleului. Uneori sunt detectaţi corpusculi nucleari, semn al unei hiperactivităţi
celulare.Caracteristic acestor celule este citoplasma vacuolară, cu vezicule cu un conţinut
granular, sugerând prezenţa intracelulară de fier şi o activitate de tip fosfatază acidă. Celulele
sunt bogate în organite – aparat Golgi, centrioli, mitocondrii, microtubuli, reticul
endoplasmatic rugos şi neted. Celulele sunt legate între ele prin joctiuni de tip Gap cât şi cu
alte tipuri celulare stromale, fapt ce sugerează o posibilă funcţie de transfer informaţional
intercelular.
Originea acestor celule este încă controversată. Iniţial s-a considerat a fi derivate din :
endoteliu, limfocite, eritroblaşti, mezoderm, celule conjunctive. M.Castelluci şi D.Zaccheo
(1989) consideră că în stadiile timpurii ale sarcinii, celulele Hofbauer au origine
mezenchimală, iar după stabilirea circulaţiei vilozitare pot deriva din ficatul fetal sau din
monocitele medulare fetale.
Din punctul de vedere al heterogenităţii activităţii enzimatice sunt foarte asemănătoare
macrofagelor.
Celulele Hofbauer se pot divide de cel puţin două ori în cursul dezvoltării lor.
Au fost sugerate mai multe funcţii posibile: secreţie endocrină, menţinerea echilibrului hidric
stromal, transferul informaţiei intercelulare, modularea creşterii celulelor endoteliale şi ale
fibroblaştilor, rol imunologic, rol in nutriţia fetală, fagocitoză şi motilitate.
In axul vilozitatilor coriale se gasesc ramificatii ale vaselor fetale-vasele ombilicale,
capilarele cele mai mici ramificatii vor forma impreuna cu sincitiotrofoblastul, membrana
sincitiovasculara prin care se realizeaza schimburile maternofetale.

GLANDELE MAMARE dr. Crenguţa Şerboiu

Glandele mamare sunt organe complexe, specifice mamiferelor, având rolul de a secreta
laptele, un lichid ce conţine proteine, lipide, lactoza, precum şi limfocite, monocite, anticorpi,
minerale, vitamine; toate acestea necesare realizării nutriţiei corespunzătoare a noului născut.
Până la pubertate, glandele mamare suferă o creştere izometrică cu o structură asemănătoare la
ambele sexe, structură reprezentată de un sistem ductal rudimentar, fără lobuli, cu ţesut
conjunctiv dens. Embriologic, glandele mamare sunt derivate ectodermice, din creasta mamară
sau creasta lactee situată între axila şi regiunea inghinală.
La pubertate, la sexul masculin, testosteronul inhibă creşterea glandei mamare, inhibând
celulele mezenchimale.
La sexul feminin, sub acţiunea hormonilor ovarieni estrogeni şi progesteron se produce o
dezvoltare alometrică a glandelor mamare, aceasta reprezentând unul din caracterele sexuale
secundare ale femeii. Glandele mamare suferă o creştere în dimensiuni prin dezvoltarea în
principal a stromei interlobare şi interlobulare, bogată în ţesut adipos. Prin proliferare epitelială,
sistemul canalicular se extinde spre periferie, înmugureşte, dând naştere lobulilor adevăraţi.
Areola şi mamelonul îşi desăvârşesc aspectul.

19
 Glandele mamare au forma discoidală subţiata la periferie, cu contur usor neregulat, fiind
situate pe peretele anterior al toracelui.
Sunt glande tubulo-alveolare ramificate, separate de muşchiul pectoral printr-o atmosferă
grăsoasă ce se continuă cu stroma glandulară. Structura lor este formată din 15- 20 lobi, cu
orientare radiară spre mamelon. Fiecare lob se comportă ca o glanda individuală, având propriul
duct excretor: canal galactofor, de aprox. 2- 4,5 cm lungime, care se deschide la nivelul
mamelonului printr-un orificiu de cca 0,5mm, por galactofor. În apropierea orificiului de
deschidere, canalul galactofor prezintă o dilataţie: sinus galactofor.
Lobii sunt subdivizaţi în lobuli, denumiţi TDLU – unităţi lobulare ductale terminale –
(unitatea structurală şi funcţională a glandei mamare- care conţine ultimele ramificaţii ale
ductelor terminate orb, în deget de mănuşă, şi care vor dezvolta unităţile secretorii în perioada
funcţională).
Ţesutul conjunctiv interlobar şi interlobular este ţesut conjunctiv dens semiordonat, cu
numeroşi paniculi adipoşi. La acest nivel fibrele de colagen sunt grupate formând ligamente
suspensoare sau ligamentele lui Cooper, care realizează conectarea lobilor şi lobulilor din ţesutul
adipos subcutanat la derm.
Canalul şi sinusul galactofor sunt tapetate de epiteliu bistratificat cubic sau cilindric, situat
pe o membrană bazală. Între epiteliu şi membrana bazală se găsesc celule mioepiteliale. Lângă
deschidere, ductul lactifer este tapetat de epiteliu pluristratificat pavimentos keratinizat.
Canalele galactofore se ramifică în canale interlobulare (pentru fiecare lobul), şi acestea în
canale intralobulare, ambele tapetate de epiteliu simplu cubic sau cilindric. Între epiteliu şi
membrana bazală sunt celule mioepiteliale.
Stroma intralobulară este formată din tesut conjunctiv lax, bogată în celule, săracă în fibre.
Mamelonul are formă conică, este de culoare roz la primipare, maro deschis sau închis la
multipare.
Tegumentul din jurul mamelonului este pigmentat şi formează areola. Aici se găsesc:
glande sebacee, sudoripare şi glande Montgomery (cu structură intermediară între glandele
sudoripare şi glandele mamare). Glandele Montgomey determină mici ridicaturi la nivelul
areolei; ele produc o secreţie cu rol lubrifiant şi protector care modifică ph-ul pielii împiedicând
dezvoltarea microbilor. În dermul areolei se găsesc fibre musculare netede dispuse atât circular
cât şi longitudinal în jurul sinusurilor galactofore. Mamelonul conţine numeroase terminaţii
nervoase senzitive.
În glanda mamară inactivă, parenchimul, reprezentat de componenta glandulară, este
alcătuit din ultimele ramificaţii ale ductelor intralobulare, care se termină orb, cu îngroşare în
măciucă (locul de formare al viitorilor acini şi alveole).
Pe parcursul ciclului menstrual, sub influenţa hormonilor ovarieni, glanda mamară suferă
modificări minime.
Faza proliferativă: ductele apar ca nişte cordoane formate din celule epiteliale cubice, cu lumen
îngust sau fără lumen.
Faza secretorie: celulele secretorii cresc în înalţime şi în lumenul ductelor se acumulează o
cantitate mică de secreţie. În ţesutul conjunctiv intralobular se acumulează fluid determinând
apariţia unui edem stromal.
Faza menstruală: se produce o involuţie bruscă cu apoptoză celulară şi dispariţia edemului.
La menopauza – glanda suferă un proces neuniform de atrofie, mai accentuat la nivelul ULDT. În
absenţa stimulării hormonale produsă de hormonii ovarieni, celulele secretorii din unitaţile
lobulare ductale terminale degenerează şi dispar, ramânând un sistem ductal asemanator sexului
masculin. Pot apare transformari microchistice prin contracţia acinilor şi a ductelor, fibroză

20
intralobulară. Stroma suferă modificări degenerative cu scăderea numarului fibroblastelor, a
fibrelor elastice şi de colagen, cu acumulare de ţesul adipos. Pot apare depozite de hidroxiapatită
intraluminal sau stromal cu apariţia de microcalcificări. Are loc o involuţie sclero-lipomatoasă a
glandei mamare.
Glanda mamară în activitate Alina Draghia

Glanda mamară, glandă tubulo-acinoasă, creşte ca rezultat al proliferării alveolelor la

capetele ductelor terminale intralobulare. Alveolele sunt formaţiuni sferice delimitate de celule
epiteliale (epiteliu simplu cubic), ce devin secretoare de lapte (secreţie acidofilă). La polul apical
al celulelor secretorii se acumulează treptat picături lipidice, vezicule secretorii delimitate de
membrane. Fiecare alveolă secretorie va fi înconjurată de 4-6 celule stelate mioepiteliale.
Cantitatea de ţesut conjunctiv stromal şi de ţesut adipos scade considerabil. Creşterea glandei
mamare în timpul sarcinii este rezultatul acţiunii sinergice a următorilor hormoni: estrogeni,
progesteron, prolactina şi hormonul lactogen placentar. Aceştia dezvoltă formaţiunea secretorie
alveolară. În timpul lactaţiei, laptele este produs de celulele epiteliale ale alveolelor şi se
acumulează în lumenul lor, precum şi în ductele lactifere. Celulele secretorii devin cuboidale,
chiar turtite, îşi scad înălţimea şi conţin în citoplasma lor picături sferice de diferite mărimi,
conţinând în special trigliceride neutre. Aceste picături trec înafara celulelor împreună cu
porţiunea apicală a celulelor (secreţie de tip apocrin). Lipidele reprezintă 4% din compoziţia
laptelui uman.

Reglarea hormonală a glandelor mamare. dr. Crenguţa Şerboiu

La pubertate, creşterea şi dezvoltarea glandelor mamare se realizează sub influenţa
estrogenilor şi progesteronului produşi de maturarea ovarelor. TDLUs = unitaţile lobulare ductale
termiale - se dezvoltă şi se diferenţiază în unitaţi funcţionale dinamice sub influenţă hormonală.
În faza proliferativă, estrogenii din sângele circulant stimulează proliferarea componentelor
ductale, acestea apărând ca nişte cordoane cu lumen îngust sau fără lumen; stroma intralobulară
este mai puţin densă. La ovulaţie şi în faza secretorie progesteronul stimulează creşterea
alveolelor, celulele secretorii cresc în înalţime şi în ducte se acumulează o mică cantitate de
secreţie; stroma intralobulară devine edematoasă. Clinic, în faza luteală, femeia percepe o
creştere a masei glandulare.
În sarcină corpul galben şi placenta continuă secreţia de estrogeni si progesteron,
determinând creşterea acentuată a ULDT. La mărirea în dimensiuni a glandei mamare contribuie
şi prolactina produsă de adenohipofiză precum şi hCS (hormonul corionic somatomamotrop,
denumit şi hPL- hormon lactogen placentar) secretat de sinciţiotrofoblast. În ultimul trimestru de
sarcină, în creşterea glandei mamare au rol si hormonii glucocorticoizi.
Lactaţia este controlată neurohormonal de către adenohipofiză si hipotalamus. Estrogenii şi
progesteronul determină dezvoltarea fizică a glandei mamare, ambii suprimând activitatea
hormonului lactogen placentar şi prolactinei în timpul sarcinii. După nastere, scăderea nivelului
hormonilor estrogeni şi progesteron în sange permite prolactinei secretată de adenohipofiză să îşi
exercite rolul lactogenic. În procesul de secreţie a laptelui intervin şi hormonii de creştere,
glucocorticoizii şi hormonii paratiroidieni. În timpul alăptării excitarea receptorilor senzoriali de
la nivelul mamelonului determină prin feedbach negativ secreţia de prolactină de către
adenohipofiză ( inhibă creşterea factorului inhibitor al prolactinei din hipotalamus)
Oxitocina secretată de neurohipofiză este cea care determină ejecţia , expulzia laptelui din sân,
prin stimularea celulelor mioepiteliale. Suptul stimulează receptorii senzoriali de la nivelul
mamelonului care trimit semnale în neurohipofiză cu stimularea secreţiei de oxitocină.

21
 În absenţa procesului alăptării scade până la oprire secreţia lactată şi se produce o involuţie
a glandei, aceasta revenind la stadiul de glandă inactivă.
La menopauză, în absenţa stimulării hormonilor ovarieni estrogeni si progesterone, celulele
secretorii din TDLU degenerează şi dispar cu dispariţia acinilor, rămânând sistemul ductal.

ORGANELE GENITALE EXTERNE dr. Crenguţa Şerboiu

Organele genitale externe sau - vulva - sunt reprezentate de labiile mari, labiile mici .
clitorisul şi vestibulul vulvar.
Labiile mari sunt două plici longitudinale care se întind de la muntele lui Venus- anterior-
la perineul posterior.
Muntele lui Venus, muntele pubian este o proeminenţă rotunjită ce acoperă simfiza pubiană,
formată din piele cu păr şi ţesut adipos subcutanat .
Labiile mari delimitează lateral vulva şi conţin un strat subţire de muşchi neted ( care
seamănă cu muşchiul dartos al scrotului ) şi o cantitate mare de ţesut adipos subcutanat. Suprafaţa
exterioară este acoperită de tegument cu numeroase fire de păr groase şi răsucite. Pe suprafaţa lor
interioară pielea este netedă, fără păr. Ambele feţe conţin glande sebacee şi sudoripare.
Labiile mici, medial de labile mari, sunt două pliuri subţiri, flexibile, care delimitează
vestibulul vulvar. Sunt omoloage cu pielea penisului, fiind acoperite de epiteliu pavimentos
stratificat, cu slabă keratinizare, lipsite de păr. Axul lor conţine un ţesut conjunctiv lax areolar cu
numeroase vase de sânge, o reţea de fibre elastice şi numeroase glande sebacee . Spre deosebire
de labiile mari, nu conţin ţesut adipos. Labiile mici converg anterior şi formează un pliu subţire
pe faţa dorsală a clitorisului, pliu comparabil cu prepuţul penisului.
Clitorisul este o structură erectilă având aceeaşi origine embriologică şi microstructură ca
penisul. Este format din doi corpi cavernoşi erectili care se termină cu un gland clitoridian
rudimentar. Epiteliul clitoridian este de tip pavimentos stratificat şi conţine numeroase terminaţii
nervoase senzoriale.
Vestibulul vulvar este spaţiul dintre labiile mici, căptuşit de epiteliu scuamos stratificat. El
conţine orificiile de deschidere ale uretrei- anterior şi vaginului- posterior precum şi canalele
glandelor vestibulare. Sunt două glande vestibulare mari, de tip tubuloalveolar, având aprox. 1
cm diametru, glandele Bartholin, localizate de-o parte şi de alta, pe peretele lateral al vestibulului
posterior, care se deschid în apropierea vaginului. Ele secretă un mucus lubrifiant, fiind omoloage
glandelor bulbouretrale ale bărbatului. Blocarea ductelor excretorii duce la apariţia unor chiste
care se pot infecta în câteva zile determinând durere, roşeaţă şi creşterea în dimensiuni a labiilor
mari. Formarea abcesului necesită incizie chirurgicală. În jurul uretrei şi al clitorisului se deschid
numeroase glande vestibulare mici, secretoare de mucus, glande Skene, corespunzătoare
glandelor Littré de la bărbat.
Organele genitale externe conţin numeroase terminaţii nervoase : Corpusculii Meissner sunt
abundenţi în pielea ce acoperă muntele pubian şi labiile mari.Corpusculii Pacinii sunt distribuiţi
în straturile profunde ale ţesutului conjunctiv de la nivelul labiilor mari şi în asociere cu ţesutul
erectil. Impulsurile senzoriale de la acest nivel joacă un rol important în răspunsul fiziologic din
timpul excitaţiei sexuale.Terminaţiile nervoase libere sunt în număr mare şi uniform distribuite
în pielea organelor genitale externe.

22
COLUL UTERIN dr. Crenguţa Şerboiu

Este partea inferioară , cilindrică, îngustă a uterului la nivelul căreia se inseră vaginul. El prezintă
un lumen central, canal cervical, care comunică cu uterul prin orificiul intern – OI- şi cu vaginul
prin orificiul extern- OE-. Orificiul extern este punctiform la nulipare şi transvers la multipare.
(* Menţinerea în poziţie închisă a acestor orificii are o mare importanţă pentru evoluţia normală
a sarcinii şi prevenirea unui avort în lună mare de sarcină. Deschiderea acestor orificii necesită
realizarea chirurgicală a cerclajului pentru continuarea evoluţiei favorabile a sarcinii).
Canalul cervical este delimitat de endocol . În funcţie de inserţia vaginului pe col, se disting două
porţiuni ale colului: porţiunea intraperitoneală ( supravaginală) şi porţiunea intravaginală , care
poate fi vizualizată cu valvele la examenul genital.Colul uterin are pe toată lungimea lui endocol
şi exocol; ele sunt separate de axul conjunctivo- muscular.
Pe o hemisecţiune a colului uterin , se vor identifica: un ax central musculofibros, endocol către
canalul cervical şi exocolul către vagin..
Axul central musculofibros este alcătuit din 85 % ţesut conjunctiv fibros şi 15 % muşchi neted,
cu fibrele musculare dispuse în toate direcţiile; prezintă vase de calibru mare.
Endocolul este alcătuit dintr-o mucoasă de 2-3mm grosime, care diferă histologic de restul
uterului. Ea nu se descoamează în timpul menstruaţiei, cu toate că glandele sale suferă mici
modificări în timpul ciclului menstrual.
Mucoasa are un epiteliu simplu columnar alcătuit din celule secretoare de mucus şi corion.
Corionul este alcătuit din ţesut conjunctiv lax cu vase de sânge şi infiltrat limfocitar difuz. El
conţine glandele endocervicale, glande tubulare ramificate, ale căror celule secretă mucoproteine
(pe tot parcursul ciclului menstrual, cu maxim de intensitate aprior menstruaţiei). Glandele au
lumen mai larg decât cele ale corpului uterin şi conţin un produs de secreţie acidofil, care apare
şi la suprafaţa epiteliului de acoperire. Secreţia cervicală se pare că joacă un rol deosebit de
important în fertilizarea ovulului. În timpul ovulaţiei secreţia de mucus este apoasă şi permite
penetrarea spermatozoizilor către uter. În faza luteală sau în sarcină, nivelul crescut de
progesteron, determină o secreţie mult mai vâscoasă, ceea ce previne penetrarea
microorganismelor către uter. Când ductele excretorii sunt blocate, produşii de secreţie
retenţionaţi cauzează dilataţii ce formează ouăle sau chisturile lui Naboth. Aceste chiste pot apare
frecvent dar nu au semnificaţie patologică decât atunci când sunt foarte numeroase şi produc
lărgirea şi deformarea colului.
Dilatarea colului uterin în timpul travaliului este datorată colagenolizei produsă prin acţiunea
relaxinei ( un hormon luteal) ceea ce duce la înmuierea peretelui cervical.
Exocolul are o mucoasă cu un epiteliu stratificat pavimentos nekeratinizat şi un corion format din
ţesut conjunctiv lax , fără glande, cu vase de sânge de calibru mare şi infiltrat limfocitar difuz sau
sub formă de foliculi.
Cancerul de col uterin apare la joncţiunea epitelioscuamoasă. Este extrem de frecvent iar
mortalitatea este de 8 la 100.000. Această mortalitate scăzută este datorată descoperirii lui în
stadii incipiente, prin analiza colposcopică sau prin analize citologice ale epiteliului cervical (
examenul Babeş – Papanicolau). Cauza cea mai frecventă este infecţia cu HPV. Metaplazia este o
leziune precanceroasă produsă prin leziuni ale epiteliului determinate de infecţii cronice.
Celulele stem epiteliale încep să se diferenţieze în noi linii celulare şi apar insule de epiteliu
pluristratificat, cu celule modificate structural la nivelul canalului cervical, înconjurate de
epiteliu simplu cilindric, normal.

23
.
UTERUL Alina Draghia
Cale genitală, un organ cavitar,localizat în pelvis pe linia mediană, înapoia vezicii urinare şi
înaintea rectului. Are formă de pară, localizat cu partea mai dilatată în sus. Anatomic i se descriu
urmatoarele componente:
• Corpul uterin
• Istmul uterin
• Colul uterin
Partea corpului uterin cuprinsă între cele două ostiumuri tubare se numeşte fundul uterin.
Din considerente de ordin practic, corpul şi istmul uterin se studiază împreună. Peretele uterin din
zona fundului este mai subţire, motiv pentru care pot aparea soluţii de continuitate în timpul
curetajelor uterine.
Corpul şi istmul uterin
Au peretele format din trei straturi1. Endometrul (mucoasa)
Mucoasa istmului uterin este mai subţire, mai puţin sensibilă la acţiunea hormonilor ovarieni
şi este practic, din punct de vedere structural, un hibrid endocervical-endometrial.2. Miometrul
(musculara) 3. Perimetrul (seroasa)
Endometrul
Din punct de vedere funcţional, endometrul este împărţit în:
I. Stratul bazal/profund (endometrul bazal) Reprezintă zona profundă (1/4 din grosimea totală a
endometrului,). Este în contact cu miometrul şi conţine partea profundă a glandelor (criptelor)
uterine, ce se pot ramifica la acest nivel şi o stromă conjunctivă densă, axială (dispusă în
vârtejuri) imediat adiacentă miometrului. Caracteristic este faptul că joncţiunea cu miometrul este
neregulată: fascicule din muşchiul neted şi endometrul bazal se întrepătrund şi se îmbină la acest
nivel. Glandele uterine cu partea lor bazală pot pătrunde la nivelul miometrului, dând uneori falsa
impresie că ţesutul endometrial este infiltrat patologic în interiorul miometrului.Stratul bazal al
endometrului, deşi nu suferă influenţa hormonilor ovarieni, are un rol fundamental în structura şi
funcţia endometrului, constituind rezerva celulară care va reface endometrul în faza proliferativă,
dupa îndepărtarea stratului funcţional, în timpul menstruaţiei sau după curetaj.
II. Stratul funcţional/superficial (endometrul funcţional) Reprezintă zona superficială a
endometrului (3/4 superioare din grosimea sa). Prezintă modificări periodice sub acţiunea
hormonilor ovarieni. El a fost divizat tradiţional în două alte straturi, având la bază aspecte
morfologice ale acestora în timpul fazei secretorii tardive a ciclului menstrual şi în timpul
gestaţiei:
A. Compact (conţine epiteliul de acoperire, colul criptelor uterine şi corionul aferent)
B. Spongios (conţine corpul glandelor uterine şi ţesutul conjunctiv aferent)
Din punct de vedere histologic este alcătuit din epiteliu şi lamina propria (corion), altfel
spus din:
a) Elemente de natură epitelială (epiteliu de acoperire şi epiteliu glandular)
b) Elemente conjunctive (stromale şi vasculare)
Aceste elemente componente, în perioada reproductivă, de-a lungul unui ciclu endometrial
iniţial, proliferează sincron, apoi se diferenţiază şi în final se dezintegrează la intervale lunare (28
zile).
a) Elemente epiteliale
Sunt reprezentate de epiteliul de acoperire şi epiteliul glandular. Epiteliul de acoperire este
simplu cilindric aşezat pe o membrană bazală, trimite în interiorul corionului invaginări, formând

24
glandele sau criptele uterine, care sunt glande tubulare simple sau ramificate, ramificarea
făcându-se de regulă în endometrul bazal.
Atât epiteliulde acoperire, cât şi cel glandular prezintă mai multe tipuri de celule:
• Celule de tip proliferativ (bazal) - tipul de celule prezente în endometrul funcţional sau bazal
sunt aproape similare morfologic. Sunt celule înalte, cilindrice, cu citoplasmă uşor bazofilă sau
amfifilă, puţină cantitativ, cu nuclei alungiţi, activi, eucromatici, cu nucleoli mici, cu raport
nucleo-plasmatic supraunitar. Aceste celule au tendinţa la pseudostratificare atât în epiteliul de
acoperire, cât şi în glandele uterine, datorită activităţii intense de diviziune. Se găsesc în
endometru pe parcursul fazei proliferative şi în primele zile ale fazei secretorii. După unii autori,
aceste celule ar fi capabile să se diferenţieze mai departe în celelalte tipuri celulare.
• Celulele ciliate, descrise încă din 1894 de către Brenda şi apoi de Dallenbach-Hellweg în 1993,
sunt celule care la polul apical au kinocili. Sunt predominante în mucoasa uterină a istmului, iar
la nivelul corpului uterin sunt predominante la nivelul epiteliului de acoperire, iar în glande în
special în faza proliferativă. Au o citoplasmă uşor acidofilă, nuclei alungiţi, eucromatici.
• Celule secretorii - diferenţiate în celule a căror secreţie este non-mucinoasă. Produsele de
secreţie de natură glucidică (glicogen) şi glicoproteică se acumulează subnuclear în faza
proliferativă tardivă, aceşti produşi schimbându-şi poziţia în faza secretorie mijlocie când trec
supranuclear, dând un aspect franjurat al polului celular apical (celula secretorie vacuolară =
produşii de secreţie sunt prezenţi), după care sunt eliberaţi în lumenele glandulare (celula
secretorie nevacuolară = produşii de secreţie au fost exocitaţi). Sunt în număr mic în epiteliul de
acoperire, intercalate printre celulele ciliate. În faza proliferativă sunt mai puţine la număr, fiind
majoritare în faza secretorie.
Glanda endometrială, ca întreg, este căptuşită de celulele menţionate, aranjate într-un
epiteliu simplu cilindric, care în timpul fazei proliferative, în mod înşelător, pare a fi stratificat
(pseudostratificat). În timpul fazei proliferative precoce, glandele sunt drepte, cu lumene înguste.
Începând din perioada mijlocie a fazei proliferative şi proliferativă tardivă, precum şi pe întreg
parcursul ciclului, glandele prezintă un înalt grad de răsucire, dar nu se ramifică. Tabloul
morfologic culminează cu aspectul în ,,dinţi de fierăstrău” al glandelor în timpul fazei secretorii
tardive şi menstruale.
b) Elementele conjunctive
Structurile mezenchimale ale endometrului sunt reprezentate de:
- elemente stromale
- elemente vasculare
Stroma conjunctivă este un ţesut conjunctiv lax cu funcţii speciale-ţesut conjunctiv lax
spinocelular-în care predomină componenta celulară dispusă în fascicule ,,vârtejuri” în jurul
glandelor şi vaselor de sânge, substanţa fundamentală este puţină cantitativ, iar fibrele
conjunctive sunt reprezentate de fibrele de reticulină.
Componenta celulară
1. Celula stromală endometrială este celula de tip fibroblastic a cărei morfologie variază mult în
funcţie de stadiul ciclului menstrual. În timpul fazei proliferative precoce, aceste celule au
citoplasmă puţină, slab diferenţiată, nucleu dens, alungit.Cum ciclul avansează, celulele stromale
devin mai alungite şi se îmbogăţesc în citoplasma care la ME apare încărcată cu organite de
sinteză a colagenului (reticul endoplasmic rugos, ribozomi, mitocondrii, complex Golgi). Către
sfârşitul fazei secretorii, fibroblastele din jurul formaţiunilor vasculare se hipertrofiază, devin mai
rotunjite sau poligonale, limitele citoplasmatice sunt nete, citoplasma este mai abundentă,
eozinofilă, cu nuclei veziculoşi, eucromatici. Această transformare stromală este denumită
predecidualizare când se dezvoltă parţial (cum este în timpul fazei secretorii târzii a ciclului

25
menstrual) şi deciduale în timpul sarcinii Din punct de vedere ultrastructural, citoplasma
abundentă a celulelor deciduale este populată de RER dilatat, aparat Golgi şi mitocondrii mici,
distincte.
2. Celula granulocitară stromală (constituent celular stromal, în mod particular în faza secretorie
tardivă) diferă de granulocitele cu origine medulară. Se aseamană cu limfocitele mari, citotoxice,
cu granulaţii prezente în citoplasmă. Prin studii imunohistochimice s-a dovedit că aceste celule
sunt fie macrofage, fie o subpopulaţie de limfocite T. Neutrofilul obişnuit tipic este prezent
normal imediat premenstrual şi menstrual.
3. Celula spumoasă/xantomatoasă are nucleul reniform şi citoplasma abundent vacuolizată, având
un conţinut mare de lipide. Originea sa este una mezenchimală locală şi apare în timpul fazei
secretorii medii şi târzii.
4. Limfocitele sunt constituenţi normali ai stromei endometriale, izolaţi, care apar în timpul fazei
secretorii mijlocii şi tardive. Uneori se pot agregă în foliculi limfoizi.
5. Plasmocitele sunt componente izolate, care secretă IgA. Când sunt numeroase, indică existenţa
unei endometrite.
Componenta fibrilară
Celule stromale endometriale elaborează o reţea de fibre de reticulină, a cărei dispoziţie
poate reflecta buna funcţionalitate a endometrului în raport cu fazele ciclului menstrual. În faza
proliferativă timpurie, fibrele de reticulină sunt rare şi prezente mai ales în stratul funcţional,
periglandular şi perivascular. Odată cu înaintarea în ciclu, aceste fibre se înmulţesc, devin mai
groase, au un caracter discontinuu interglandular şi formă de cuiburi în jurul vaselor şi glandelor.
În stratul bazal, fibrele de reticulină sunt mai groase şi fac legatura între pătura musculară şi
cuiburile descrise. Numărul fibrelor de reticulină creşte până în ziua 22 (faza secretorie mijlocie),
când se dispersează, devin edematoase cu negativarea impregnării argentice (nu dispar, însă nu
vor mai putea fi observate la MO). După ziua 22, structura fibrilară reticulară se face cu apariţia
de fibre reticulare individuale ce înconjoară fiecare celulă predeciduală/deciduală în parte. În faza
secretorie tardivă, fibrele din jurul vaselor apar mai dispersate, iar în faza menstruală, reţeaua se
dezintegrează, fibrele îşi pierd reacţia argirofilă.
Substanţa fundamentală
Este bogată în apă, mucopolizaharide, proteine şi lipide.
Vascularizaţia
Endometrul funcţional este vascularizat de arterele spiralate, ce provin din arterele bazale
care asigură irigaţia endometrului bazal. Acestea din urmă, la rândul lor, provin din arterele
scurte radiate, dispuse la limita endometru-miometru, iar arterele radiate provin din reţeaua
arcuată de la nivelul miometrului.
Arteriolele spiralate sunt extrem de sensibile la acţiunea hormonilor ovarieni. În faza
proliferativă incipientă sunt mai puţin spiralizate, creşterea lor fiind concomitentă cu creşterea
stromei conjunctive. Spre sfârşitul fazei proliferative, ele devansează în creştere stroma
conjunctivă şi ca atare se vor spiraliza. În faza proliferativă, arteriolele spiralate au un perete
subţire, care apoi se îngroaşă, către sfârşitul fazei proliferative şi începutul fazei secretorii.
Îngroşarea se face în principal pe seama tunicii musculare şi încep să se contracte ritmic sub
influenţa progesteronului. Spre sfârşitul fazei secretorii, contracţiile sunt din ce în ce mai
prelungite şi sunt responsabile de fenomenele de ischemie, urmate de necroză parcelară a
endometrului (acesta are un aspect heterogen care variază datorită alternării zonelor descuamate
cu cele de proliferare, endometrul funcţional fiind eliminat treptat). Aceste arteriole formează
subepitelial capilare dilatate, adevărate lacuri sanguine.

26
Miometrul
Stratul cel mai gros al uterului şi este alcătuit din benzi de muşchi neted separate de ţesut
conjunctiv. Aceste bandelete formează 3-4 straturi sau pături foarte slab definite. Straturile intern
şi extern sunt alcătuite din fibre musculare cu orientare în principal longitudinală paralele cu axul
lung al organului, dar şi cu dispoziţie circulară. Stratul mijlociu este cel mai gros şi are fibrele
musculare dispuse circular şi helicoidal (oblic-spiralat), conţine vase de sânge de calibru mare
(vasele arteriale arcuate). O caracteristică demnă de luat în consideraţie este ca media arterelor se
continuă fără o limită netă cu fibrele musculare ale miometrului, acestora lipsindu-le, deci,
adventicea (aspectul acesta prezintă rolul de a opri rapid hemoragia din urma actului naşterii,
intervenţiilor chirurgicale). În timpul sarcinii, miometrul trece printr-o fază mare de creştere ca
rezultat al hiperplaziei şi hipertrofiei (creşterea numărului şi mărimii fibrelor musculare). În
timpul sarcinii, multe fibre musculare au activitate de secreţie şi sinteză de proteine (ex: colagen),
promovând creşterea conţinutului în colagen. Creşterea miometrului este realizată şi prin
fenomene de metaplazie a celulelor conjunctive. După sarcină, există o distrucţie mare de fibre
musculare netede, reducerea în mărime a altora, urmată de o degradare enzimatică a colagenului.
Perimetrul
Este reprezentat de mezoteliul peritoneal, alcătuit din epiteliu simplu pavimentos aşezat pe
o membrană bazală.

CICLUL MENSTRUAL

Acţiunea hormonilor ovarieni (estrogeni şi progesteron) sub acţiunea stimulativă a

adenohipofizei cauzează endometrului modificări ciclice structurale în timpul ciclului
endometrial (menstrual).
Durata ciclului menstrual este în medie de 28 zile. Ciclul menstrual începe în jurul vârstei
de 12-15 ani şi continuă până la 40-50 ani. Cum acest ciclu este consecinţa unor modificări la
nivelul ovarului exprimate prin producerea de ovule, femeia este fertilă atâta timp cât are ciclul
menstrual. Pentru probleme de practică, se propune ca începutul ciclului menstrual să fie prima zi
când apare sângerarea menstruală. În timpul sângerării menstruale se elimină endometrul
necrozat amestecat cu sânge rezultat din ruperea vaselor de sânge.
Ciclul menstrual are 3 faze:.a.faza menstruală este definită ca primele 4 zile ale ciclului
menstrual;b. faza proliferativă (estrogenică) între ziua 5 şi 15, şi c. faza secretorie
(progesteronică) între 15-28. Durata fiecărei faze poate varia de la o persoană la alta, mai ales în
funcţie de profilul hormonal. Perioada secretorie este de regulă constantă ca număr de zile, deci
scurtarea sau alungirea se face prin modificarea etapei proliferative.
Faza proliferativă:
1. Incipientă: cuprinde în ea şi faza menstruală. Endometrul se descuamează şi proliferează
concomitent.
După faza menstruală, mucoasa uterină este redusă la o bandă fină-endometrul bazal ce conţine
partea profundă a glandelor uterine. Faza proliferativă se suprapune peste faza foliculară
ovariană, şi coincide cu dezvoltarea foliculilor ovarieni şi secreţia de estrogeni. Proliferarea
celulară are loc pe toată perioada etapei proliferative, ceea ce duce la reconstituirea glandelor
uterine şi a epiteliului de suprafaţă. Are loc proliferarea celulelor conjunctive, depunerea de
substanţă fundamentală în lamina propria, ceea ce va duce la refacerea întregului endometru.
La sfârşitul fazei proliferative endometrul va avea o grosime de 2-3 mm. Epiteliul de suprafaţă
este format în principal din celule proliferative şi ciliate, care au tendinţa la pseudostratificare.
Glandele uterine au lumen îngust, rectiliniu, fără produs de secreţie în lumen şi sunt delimitate de

27
un epiteliu simplu cilindric care are la fel ca şi în epiteliul de acoperire tendinţa la
pseudostratificare; pe imaginile de microscopie se vor remarca numeroase mitoze.Celule din
structura epiteliului sunt reprezentate de celulele proliferatice, ciliate şi rare celule secretorii, mai
ales spre partea profundă a glandei. În timpul acestei faze, aceste celule se încarcă graduat cu
RER şi complex Golgi, pregătindu-se pentru activitatea secretorie.
În stroma conjunctivă, care apare foarte densă, predomină celule stromale de tip fibroblastic, cu
aspect fuziform, cu citoplasmă bazofilă, care sunt responsabile de formarea fibrelor de reticulină,
care sunt grupate în cuiburi, periglandular şi perivascular, fiind subţiri, dar cu reacţie argirofilă
pozitivă. Se remarcă, de asemenea, numeroase mitoze la acest nivel. Se pot remarca şi câteva
celule de tip granulocitar şi xantomatos.
2. Medie; 3. Târzie – creşterea glandelor şi a vaselor este foarte accentuată, devansează creşterea
stromei şi atunci va începe spiralizarea glandelor şi vaselor. Arterele avansează spre suprafaţa
endometrului, formând capilare la acest nivel. Stroma apare densă, fibroblastele cresc în
dimensiuni şi se dispun în vârtejuri în jurul formaţiunilor glandulare şi vasculare. Numărul
fibrelor de reticulină creşte şi îşi încep dispunerea şi în stroma interglandulară.
Faza secretorie
Intervalul de 2 zile după ovulaţie se caracterizează prin apariţia de celule secretorii, în
glandele uterine, cu vacuole subnucleare vizibile şi în etapa proliferativă târzie.
Această etapă începe imediat după ovulaţie şi este controlată în special de progesteronul secretat
de corpul galben. Acţionând asupra glandelor dezvoltate de acţiunea estrogenilor, progesteronul
stimulează celulele glandulare să secrete glicoproteine ce vor fi sursa majoră de nutriţie a
embrionului dacă apare fecundaţia. La microscopul electronic se vor observa mitocondrii gigante
cu criste gigante, sistemul canalicular nucleolar,( invaginarea membranei nucleare în stroma
nucleului, formând un organit cu stroma amorfă, în care apar numeroşi tubi şi formaţiuni
granulare, ribozomi).
1. Incipientă
Glandele şi vasele cresc, devin din ce în ce mai spiralizate, arteriolele îşi îngroaşă tunica
musculară şi avansează spre suprafaţa endometrului. Epiteliul de suprafaţă îşi pierde aspectul de
falsă pseudostratificare, la fel ca şi glandele uterine, datorită încetării mitozelor. În glande, va
creşte procentul de celule secretorii, care vor avea produsul de secreţie sub forma unor vacuole
dispuse subnuclear. În stromă încetează diviziunile mitotice, fibroblastele devin rotunjite,
ovalare, cu citoplasma acidofilă, fibrele de reticulină devin mai numeroase şi mai groase, dispuse
atât periglandular şi perivascular, cât şi interglandular şi intervascular.
2. Medie; 3. Târzie
Glandele devin extrem de încolăcite, iar celulele glandulare încep să acumuleze glicogen
subnuclear, care apoi, treptat, îşi schimbă poziţia devenind supranuclear. Polul apical va avea
aspect vacuolar. Tardiv, secreţia de glicogen se diminuează, iar glicoproteinele secretate dilată
foarte mult lumenul glandelor. Polul apical al celulelor secretorii devine franjurat. Stroma conţine
fibroblaste, celulele de tip granulocitar, celulele xantomatoase, precum şi limfocite şi chiar rare
plasmocite. Limfocitele şi plasmocitele izolate nu au semnificaţie patologică, dar apariţia de
noduli limfoplasmocitari, la nivelul corionului, poate semnifica o endometrită
cronică.Fibroblastele vor suferi fenomenul de predecidualizare (decidualizare), devin foarte mari,
rotunjite, cu citoplasmă abundentă, încărcată cu glicogen şi vor forma cuiburi în special în
apropierea vaselor de sânge delimitate de fibre de reticulină. Fibrele de reticulină, în ziua 22,
devin edematoase, se fragmentează şi îşi pierd reacţia argirofilă, după care reapar în stromă,
grupându-se în principal în jurul celulelor predeciduale, având reacţie argirofilă pozitivă.

28
Stroma se îngroaşă foarte mult, prin apariţia de edem şi va comprima peretele glandular.Datorită
compresiunii externe exercitate de corion asupra glandelor uterine, în secţiuni longitudinale sau
transversale lumenul apare stelat-,,aspect de dinţi de fierăstrău”.Vasele au contracţii cu un ritm de
60-70/min. La sfârşitul fazei secretorii, datorită scăderii brutale a progesteronului şi estrogenilor,
contracţiile arteriolare sunt foarte prelungite, se va produce ischemia, urmată de necroză, care va
duce la descuamarea endometrului.
În această fază endometrul ajunge la 7-8 mm grosime, ca rezultat a acumulării secreţiilor şi
edemului în stroma conjunctivă.
Faza menstruală
Dacă fertilizarea şi implantarea oului nu apare, corpul galben îşi încetează funcţia după 14
zile. Nivelul de estrogeni şi progesteron scade rapid şi dramatic şi acest lucru poate duce la
ischemie marcată la nivelul vaselor endometrului, ducând la involuţia acestuia. La nivelul
endometrului funcţional, ischemie, necroză cu eliminare parcelară. Concomitent se deschid şi
vasele de sânge şi sângerarea începe. Endometrul se detaşează parţial. Cantitatea pierdută din
endometru diferă de la femeie la femeie şi chiar de la o etapă la alta, la aceeaşi femeie.
La sfârşitul fazei menstruale, endometrul este redus la stratul bazal ce conţine partea profundă a
glandelor uterine. Proliferarea celulelor glandulare şi migrarea lor către suprafaţă iniţiază faza
proliferativă şi un nou ciclu reîncepe.

COLUL UTERIN dr. Crenguţa Şerboiu

Este partea inferioară , cilindrică, îngustă a uterului la nivelul căreia se inseră vaginul. El
prezintă un lumen central, canal cervical, care comunică cu uterul prin orificiul intern – OI- şi cu
vaginul prin orificiul extern- OE-. Orificiul extern este punctiform la nulipare şi transvers la
multipare.
Canalul cervical este delimitat de endocol . În funcţie de inserţia vaginului pe col, se disting
două porţiuni ale colului: porţiunea intraperitoneală ( supravaginală) şi porţiunea intravaginală ,
care poate fi vizualizată cu valvele la examenul genital.Colul uterin are pe toată lungimea lui
endocol şi exocol; ele sunt separate de axul conjunctivo- muscular.
Pe o hemisecţiune a colului uterin , se vor identifica: un ax central musculofibros, endocol
către canalul cervical şi exocolul către vagin..
Axul central musculofibros este alcătuit din 85 % ţesut conjunctiv fibros şi 15 % muşchi neted,
cu fibrele musculare dispuse în toate direcţiile; prezintă vase de calibru mare.
Endocolul este alcătuit dintr-o mucoasă de 2-3mm grosime, care diferă histologic de restul
uterului. Ea nu se descoamează în timpul menstruaţiei, cu toate că glandele sale suferă mici
modificări în timpul ciclului menstrual.Mucoasa are un epiteliu simplu columnar alcătuit din
celule secretoare de mucus şi corion. Corionul este alcătuit din ţesut conjunctiv lax cu vase de
sânge şi infiltrat limfocitar difuz. El conţine glandele endocervicale, glande tubulare ramificate,
ale căror celule secretă mucoproteine (pe tot parcursul ciclului menstrual, cu maxim de intensitate
aprior menstruaţiei). Glandele au lumen mai larg decât cele ale corpului uterin şi conţin un
produs de secreţie acidofil, care apare şi la suprafaţa epiteliului de acoperire. Secreţia cervicală se
pare că joacă un rol deosebit de important în fertilizarea ovulului. În timpul ovulaţiei secreţia de
mucus este apoasă şi permite penetrarea spermatozoizilor către uter. În faza luteală sau în sarcină,
nivelul crescut de progesteron, determină o secreţie mult mai vâscoasă, ceea ce previne
penetrarea microorganismelor către uter. Când ductele excretorii sunt blocate, produşii de secreţie
retenţionaţi cauzează dilataţii ce formează ouăle sau chisturile lui Naboth. Aceste chiste pot apare

29
frecvent dar nu au semnificaţie patologică decât atunci când sunt foarte numeroase şi produc
lărgirea şi deformarea colului.
Dilatarea colului uterin în timpul travaliului este datorată colagenolizei produsă prin
acţiunea relaxinei ( un hormon luteal) ceea ce duce la înmuierea peretelui cervical.
Exocolul are o mucoasă cu un epiteliu stratificat pavimentos nekeratinizat şi un corion
format din ţesut conjunctiv lax , fără glande, cu vase de sânge de calibru mare şi infiltrat
limfocitar difuz sau sub formă de foliculi.
Cancerul de col uterin apare la joncţiunea epitelioscuamoasă. Este extrem de frecvent iar
mortalitatea este de 8 la 100.000. Această mortalitate scăzută este datorată descoperirii lui în
stadii incipiente, prin analiza colposcopică sau prin analize citologice ale epiteliului cervical (
examenul Babeş – Papanicolau). Cauza cea mai frecventă este infecţia cu HPV. Metaplazia este o
leziune precanceroasă produsă prin leziuni ale epiteliului determinate de infecţii cronice.
Celulele stem epiteliale încep să se diferenţieze în noi linii celulare şi apar insule de epiteliu
pluristratificat, cu celule modificate structural la nivelul canalului cervical, înconjurate de
epiteliu simplu cilindric, normal.

Propuneri de imagini si scheme la Aparatul genital feminin Ovarul imagine de ansamblu Imagini
de foliculi ovarieni in diferite stadii Corp galben Corp atretic Ciclu ovariana etape Trompa uterine
Uter Endometrul in faza proliferativa Endometrul in faza secretorie Col uterin Vaginul Frotiuri
vaginale Glanda mamara in repaus si activitate Placenta schema\ Placa bazala Placa coriala
Vilozitati coriale etc.

30
 APARATUL URINAR

APARATUL URINAR
Aparatul urinar este format din:
 RINICHI
 CĂI EXCRETOARE
o INTRARENALE: CALICE MICI, CALICE MARI ȘI BAZINET
o EXTRARENALE: URETERE, VEZICĂ URINARĂ ŞI URETRĂ

Rinichii sunt organe tubulo-vasculare cu rol în formarea urinei, menținerea echilibrului hidro-electrolitic,
reglarea tensiunii arteriale și producerea unor hormoni și molecule bioactive. Urina definitivă ajunge
prin uretere în vezica urinară, unde poate fi stocată. Prin intermediul uretrei este apoi eliminată din
organism. Urina finală conţine apă şi electroliţi, uree, creatinină, acid uric şi diverși produşi de
degradare.
Rinichii au rol esenţial în reglarea şi menţinerea compoziţiei și volumului fluidului extracelular; în
menţinerea echilibrului acido-bazic.

RINICHIUL
Rinichiul are forma unui bob de fasole cu o margine convexă, o margine concavă, pol superior și pol
inferior. La polul superior al fiecărui rinichi, înconjurată de ţesut adipos se găseşte glanda
suprarenală. Pe marginea concavă prezintă un hil, prin care pătrund sau ies din rinichi vasele
sanguine, limfaticele şi nervii. La acest nivel se găseşte o cavitate care conține căile urinare
intrarenale: calicele mici, calicele mari şi bazinetul (pelvisul) renal – originea ureterului. Spațiul care
înconjoară bazinetul și calicele conține țesut adipos, vase și nervi și se numește sinus renal.
Rinichii sunt situaţi retroperitoneal, de o parte şi de alta a coloanei vertebrale. Se întind între
vertebrele toracală T12 şi lombară L3. Fiecare rinichi are dimensiuni de aproximativ 10-13 cm
lungime, 5-7 cm lăţime şi 3-3,5 cm grosime.

Rinichiul este învelit la periferie de o capsulă fibro-conjunctivă (țesut conjunctiv dens semiordonat),
translucidă, uşor detaşabilă în condiţii normale. Capsula pătrunde la nivelul hilului şi se continuă cu
ţesutul conjunctiv din pelvisul renal.
Capsula renală prezintă două straturi:
 un strat extern format din fibrele de colagen fibrilar şi un număr mic de fibroblaste
 un strat intern format din straturi paralele de celule interstițiale cu caracter mioid (impropriu
numite miofibroblastele).

PARENCHIMUL RENAL este alcătuit din două zone diferite din punct de vedere embriologic,
structural şi funcţional:
 CORTICALA, spre periferie, brun-roşiatică, are aspect granular determinat de prezenţa unor
formaţiuni sferice, corpusculii renali Malpighi. Corticala trimite prelugiri compacte spre
sinusul renal – coloanele renale Bertin. Zona în care pătrund razele medulare se numește
labirint cortical. Corticala conține corpusculii renali, segmentele contorte ale tubilor și
porțiunea proximală a tubilor colectori. Spre marginea convexă a rinichiului, corticala nu
prezintă corpusculi renali (cortex corticis).
 MEDULARA spre partea mediană, palid colorată, formată din 815 formațiuni conice
numite piramidele renale Malpighi care au baza spre corticală şi vârful spre hil (papilă) și
prelungiri care se extind din baza piramidei, în corticală, spre marginea covexă a rinichiului –
razele medulare (piramidele Ferrein, aproximativ 400500 de de raze medulare pentru
fiecare piramidă renală).
Medulara este formată din segmente aspect striat generat de tubilor colectori și vaselor cu
dispoziție paralelă.

În microscopie optică, diagnosticul histologic de rinichi se pune pe baza prezenţei corpusculilor renali Malpighi
situaţi în corticală, formaţiuni rotunde, reprezentând o masă de nuclei (din endoteliu, podocite sau celule
mezangiale) înconjurată de un spaţiu optic vid, spaţiul urinar. În jurul acestor corpusculi se găsesc structuri
tubulare secţionate transversal în corticală (tubii contorţi proximali şi distali) şi longitudinal în medulară (tubii
colectori).

1
 APARATUL URINAR

Corticala şi medulara renală nu sunt complet separate, ele se întrepătrund:

 corticala trimite prelungiri între piramidele Malpighi, numite coloane renale Bertin care ajung
până la sinusul renal.
 prelungiri ale medularei pornesc ascendent în corticală de la baza piramidelor Malpighi - raze
medulare sau piramide Ferrein (400-500 pentru fiecare piramidă Malpighi).
Corticala este împărţită în:
 cortex corticis – subcapsular (o zonă periferică, îngustă, continuă, fără glomeruli)
 labirintul cortical - corticala dintre piramidele Ferrein,
 coloanele Bertin - corticala dintre piramidele Malpighi.
Fiecare piramidă renală Malpighi prezintă:
 zonă de medulară superficială, subdivizată la rândul ei în:
o porţiune superficială (razele medulare)
o porţiune profundă ( baza piramidelor renale)
 zonă de medulară profundă care se termină cu papila renală la nivelul calicelor mici. Tubii
colectori se deschid la nivelul papilei renale (vârful piramidei Malpighi) care are un aspect
perforat (area cribrosa).

LOB RENAL - o piramidă renală Malpighi împreună cu corticala corespondentă bazei și corticala
adiacentă din coloanele renale (Bertin) – delimitat de 2 artere interlobare. Lobulii renali sunt în număr
egal cu piramidele renale. Organizarea lobară a rinichiului este evidentă în perioada embrionară, în
dezvoltare dispare astfel că rinichiul adultului are o suprafată netedă.

LOBUL RENAL - o rază medulară (piramida Ferrein) împreună cu partea din cortex cortici și labirintul
cortical ce o înconjoară - un tub colector împreună cu toți nefronii aferenți - delimitat de 2 artere
interlobulare. Lobulul renal nu are delimitare morfologică clară dar constituie o unitate funcţională.

VASCULARIZAŢIA RINICHIULUI
Rinichii primesc  25% din volumul sangvin (1L/minut). Aproximativ 95 % din sângele care trece prin
rinichi se găseşte în corticală şi numai 5 % în medulară.
Fiecare rinichi este vascularizat de artera renală, ramuri ale aortei abdominale. Artera renală se
divide în mai multe ramuri la intrarea în hil – arterele segmentare renale situate în sinusul renal.
Fiecare ramură se divide la rândul său în arterele interlobare care trec printre piramide, au traiect
ascendent pînă la baza piramidelor Malpighi. La joncţiunea cortico-medulară arterele interlobare dau
naştere arterelor arcuate care urmăresc baza piramidelor. De la ele pleacă arterele interlobulare
care pătrund în labirintul cortical la distanţe egale de razele medulare, ajungând la capsula renală. De-
a lungul arterelor interlobulare se desprind arteriolele aferente. Acestea intră într-un spațiu sferic
delimitat de capătul proximal al tubilor - capsula Bowman şi formează un ghem de capilare cunoscute
sub numele de capilare glomerulare (glomerul renal). Arteriolele eferente care drenează glomerulii
superficiali sunt scurte și vor forma reţeaua capilară peritubulară în corticală. La nivelul glomerulilor
profunzi, juxtamedulari, din arteriola eferentă se desprind arteriole drepte descendente, care merg
paralel cu segmentele drepte ale tubilor. Arteriolele drepte pot merge până la nivelul papilei renale
unde, formează o ansă şi devin ascendente. Din arteriolele drepte se desprind capilare peritubulare
ce deservesc medulara.
Vascularizația venoasă urmărește aceași traiectorie în sens invers. Venele renale se deschid în vena
cavă inferioară.
NB.
Circulaţia renală este de tip terminal, nu există
legături anastomotice între arterele interlobare,
arcuate şi interlobulare, obliterarea lor
determinând necroza parenchimului renal,
respectiv infarctul alb la nivelul unui lob renal.
Sângele capilarelor peritubulare
(postglomerular), este bogat în coloizi, are o
presiune coloid osmotică mare, ceea ce
favorizează resorbţia apei din lumenul tubular.
Glomerulul este singura rețea capilară situată
între două arteriole: arteriola aferentă și
arteriola eferentă. Arteriola eferentă realizează
singurul sistem port arterial cunoscut, între
capilarele glomerulare și capilarele
peritubulare.

2
 APARATUL URINAR

SISTEMUL LIMFATIC RENAL

• sistem primar – limfaticele încep din adventicea arterelor interlobulare și dreneza limfa prin
hilul renal în nodulii limfatici paraaortici,
• sistem secundar – drenează cortexul superficial prin capsula renală.
INERVAŢIA RINICHILOR este predominant simpatică din plexul celiac (nerv splanhnic, plex renal).

ȚESUTUL INTERSTIȚIAL RENAL

Interstiţiul renal este format din celule interstitiale și matrice extracelulară și conţine vasele sanguine,
limfatice și terminații nervoase.
În corticala rinichiului uman interstiţiul este mai slab reprezentat decît ăn medulară:
• 7-9% din parenchimul cortical
• 12-20% medulara superficială → 30% in medulara profundă
• 40% în varful papilei
Matricea extracelulară este compusă din glicozaminoglicani, collagen I si III, fibronectina.
Celulele interstițiale:
Celule interstițiale în corticala
• – tip 1 fibroblastic, stelate, ecto-5’-nucleotidaza +, sintetizeză eritropoietina*
• – tip 2 asemănătoare limfocitelor, rotunde– probabil macrofage
Celule interstițiale în medulară:
• – tip 1 renomedulare - fibroblast-like cu vezicule lipidice (funcție necunoscută)
• – tip 2 limfocitice – probabil macrofage
• – tip 3 pericite sau mioide.

*Eritropoietina reglează producția de eritrocite în funcție de necesitățile de oxigen ale țesuturilor. Își exercită
efectul printr-un sistem feedback complex, în care secreția renală a hormonului este controlată de un senzor renal
pentru oxigen care răspunde la modificările presiunii parțiale ale oxigenului din sânge. În condițiile creșterii
presiunii parțiale a oxigenului, nivelul eritropoietinei se diminuează.

NEFRONUL

Nefronul reprezintă unitatea morfo-funcţională a rinichiului şi are două componente:

 Corpusculul renal Malpighi
 Tubul urinifer
- Segment proximal (cu o porţiune contortă şi o porţiune dreaptă)
- Segment intermediar (ansa Henle, cu o porţiune descendentă şi o porţiune
ascendentă)
- Segment distal ( cu o porţiune contortă şi o porţiune dreaptă).
Mai mulţi nefroni se deschid într-un tub colector printr-un tub
conector.

Tubii colectori (au origine embriologică diferită faţă de nefron).

își măresc calibrul pe măsură ce colectează urina din mai mulți
tubi uriniferi, se transformă în ducte colectoare (DCo) ce se
deschid la nivelul papilelor piramidelor renale (area cribrosa, 300
de orificii/papilă) în calicele mici. Un nefron împreună cu tubul
colector aferent formează un tubul urinifer.
Există diferite tipuri de nefroni, clasificaţi în funcţie de localizarea
corpuscului renal în corticala renală:
- nefroni corticali (anse Henle scurte)
- nefroni intermediari
- nefroni juxtamedulari (au ansa Henle lungi pot
ajunge până la papilele renale)

CORTICALĂ cortex cortici fără corpusculi renali TCP, TCD

corticala labirintică
coloanele renale Bertin
MEDULARĂ medulara superficială –externă
medulara superficială –internă
medulara profundă
între razele medulare CoR, TCP, TCD, TCo
între piramidele renale CoR, TCP, TCD, TCo
raze medulare segmentele drepte ale tubilor, TCo,
DCo
piramida renală - baza segmentele drepte ale tubilor, TCo,
DCo
piramida renală - segmentele drepte ale tubilor distali,
vârful TCo, DCo

3
 APARATUL URINAR

CORPUSCULUL RENAL MALPIGHI este o structură vasculo-epitelială. Are formă sferică, cu

diametrul de 200300 μm.

Corpusculul renal Malpighi este format dintr-un ghem de capilare, glomerulul renal, conţinut într-o
capsulă epitelială cu pereţi dubli, capsula Bowman.
Corpusculii renali Malpighi sunt structuri situate exclusiv în corticală. La nivelul glomerulului are loc
ultrafiltrarea plasmei sanguine, proces favorizat de o presiune hidrostatică mare la nivelul capilarelor
glomerulare (glomerulii realizează o suprafaţă de filtrare mare). Filtratul glomerular are o compoziţie
chimică asemănătoare plasmei sanguine, dar nu conţine proteine aproape de loc. Apar şi cantităţi
mici de albuline plasmatice. Filtratul glomerular total este de 170-200 litri pe zi, din care peste 85% se
resoarbe la nivelul tubului urinifer, astfel încât zilnic se elimină 1,52 litri de urină.

Fiecare corpuscul renal are 2 poli:

- pol vascular, prin care pătrunde arteriola aferentă şi iese arteriola eferentă din glomerul
- pol urinar, prin care spațiul urinar al capsulei Bowman se continuă cu lumenul tubului
contort proximal.

CAPSULA BOWMAN este o invaginaţie a capătului proximal al nefronului - o cavitate, care conţine
ghemul capilar. CB constituită din două foiţe:
- foiţa parietală sau externă, care delimitează corpusculul renal. Foiţa parietală este
reprezentată de un epiteliu simplu pavimentos, situat pe o membrană bazală groasă (1,21,5μm).
- foiţa viscerală sau internă, care se mulează pe capilarele glomerulului, intrând în alcătuirea
membranei de filtrare glomerulare. Foiţa viscerală este formată din celule de tip special, celule
epiteliale modificate încă din timpul dezvoltării embrionare - podocite.
Între cele două foiţe ale CB există un spațiu virtual - spaţiul urinar, unde se acumulează ultrafiltratul
glomerular sau urina primară şi care prin polul urinar, comunică cu lumenul nefronului tubular.

A – CORPUSCUL RENAL
B – TUB CONTORT PROXIMAL
C – TUB CONTORT DISTAL
D – APARAT JUXTAGLOMERULAR

1. membrană bazală
2. epiteliul parietal al capsulei Bowman
3. epiteliul visceral al capsulei Bowman
3a. pedicele (ale podocitelor)
3b. podocite (corp celular)
4. spațiul urinar Bowman
5a. Mezangiul - intraglomerular
5b. Mezangiul - extraglomerular
6. celule granulare (juxtaglomerulare)
7. macula densa
8. miocite (celule musculare vasculare)
https://en.wikipedia.org/wiki/Renal_corpuscle 9. arteriola aferentă
10. capilare glomerulare
11. arteriola eferentă

GLOMERULUL este alcătuit dintr-un ghem de capilare, provenite din arteriola aferentă, care se divide
în hilul corpusculului renal în 48 ramuri primare, din care se desprind apoi capilarele glomerulare
(50). Capilarele tributare unei diviziuni a arteriolei aferente formează un lobul glomerular, dar
lobulația este evidentă doar în condiții patologice. Capilarele glomerulare se reunesc pentru a forma
arteriola eferentă ce părăsește CB la polul vascular. Capilarizarea se face în jurul unor axe
mezangiale - formate de celule musculare modificate numite celule mezangiale și matrice
extracelulară mezangială.
Acest tip de microvascularizație, arteriolă – capilar – arteriolă, este specific glomerulului și funcției sale de
ultrafiltrare. Gradientul de presiunea hidrostatică între lumenul capilarului glomerular și spațiul urinar este mai
mare decât în capilarele din alte teritorii (40 60 mmHg în capilarele glomerulare comparativ cu 2530 mmHg în
alte teritorii capilare) și poate fi reglat prin modificarea stări i contractile a celulelor musculare netede ale
arteriolelor aferentă și eferentă și a celulelor mezangiale.

4
 APARATUL URINAR

Celule endoteliale au corpul celular situat spre mezangiu. Cu excepția porțiunii în contact cu
mezangiul, pentru a maximiza suprafața de filtrare (0,51mp), celulele endoteliale sunt separate de
spațiul urinar (spațiul de filtrare) doar de o membrana bazală și epiteliul visceral al CB (podocite).

Corpuscul renal – microscopie optică (colorație albastru de toluidină).

Capilare glomerulare – microscopie electronică.

5
 APARATUL URINAR

CELULELE MEZANGIALE formează suportul capilarelor glomerulare - au formă stelată, cu

prelungiri; sunt celule musculare vasculare/pericite modificate, comunică cu lacisul (mezangiul
extraglomerular) din aparatul juxtaglomerular. Prezintă contacte cu celulele endoteliale. Funcţiile
celulelor mezangiale sunt:
- suport - sintetiza matricei mezangiale (compoziție asemănătoare membranei bazale),
structură amorfă, contribuie la susţinerea pereţilor capilari,
- reglarea filtrării glomerulare sub acţiunea angiotensinei (aport minim în modificarea presiunii
de filtrare),
- fagocitoza/ endocitoza macromoleculelor și agregatelor proteice (ex. complexelor imune)
ajunse în filtrul glomerular,
- sinteza unor molecule bioactive (IL1, PGE2, PDGF) ca răspuns în leziuni glomerulare.

BARIERA DE FILTRARE GLOMERULARĂ (membrană filtrantă) – peretele capilarului glomerular

este format din:
- endoteliu capilar, fenestrat (pori mari 60100nm diametru, fără diafragm)
- membrană bazală glomerulară (MBG) (groasă, 250300nm)
- pedicele – prelungiri terțiare ale podocitelor – celulele epiteliale ce formează foiţa viscerală a
capsulei Bowman.
La nivelul membranei filtrante are loc ultrafiltrarea plasmei și formarea urinei primare.

ENDOTELIUL capilarului glomerular are un nucleu situat spre mezangiu iar corpul celular efilat
prezintă numeroase fenestraţii, dispuse neregulat, mari, cu diametrul de 60-100 nm care permit
trecerea plasmei sangvine și nu permit trecerea elementelor figurate (celulele sangvine). Nu este
prezent diafragmul care acoperă în alte organe fenestrele capilarului. Prezintă glicocalix, încărcat
negativ, care împiedică trecerea macromoleculelor proteice (albumina). Membrana celulelor
endoteliale conţine în număr mare canalele de transport a apei - aquaporină 1( AQP 1).

MEMBRANA BAZALĂ GLOMERULARĂ (250-300 nm) este singura structură continuă din peretele
capilar şi reprezintă membrana bazală a endoteliului capilarului glomerular fuzionată cu membrana
bazală podocitară.
La microscopul electronic se disting:
- Un strat intern, spre capilar (lamina rara internă)
- Un strat dens, mijlociu (lamina densa)
- Un strat extern, spre podocite (lamina rara externă)
Lamina rara internă şi externă, conţin heparan sulfat (substanţă polianionică). Heparan sulfatul
realizează o rețea cu ochiuri de 60 nm cu rol în filtrare, împiedicând trecerea proteinelor încărcate
negativ prin membrana bazală.
Lamina densa a MBG este constituită din laminină, entactină, proteoglicani, colagen IV (format din 2
rețele distincte de heterohexameri: α1-α2(IV) și α3-α4-α5(IV), ultima fiind predominantă în rinichiul
adult).

PODOCITELE alcătuiesc foiţa viscerală a capsulei Bowman. Podocitele sunt celule epiteliale
modificate încă din timpul dezvoltarii embrionare, înalt specializate și diferențiate terminal (nu se
divid). Sunt celule stelate de 20-30 μm, cu nuclei mari lobați, cu o citoplasmă bogată în
microfilamente şi microtubuli, sistem Golgi, mitocondrii.
Fiecare podocit emite prelungiri ramificate:
- primare, paralele cu membrana bazală a capilarului,
- secundare, desprinse din primele şi
- terțiare, perpendiculare pe membrana bazală – pedicele (doar acestea intră în contact cu
MBG).
Pedicelele a două podocite diferite se așează alternant pe MBG (se interdigitează). Între pedicelele
vecine se stabilesc joncțiuni speciale – diafragme/fante de filtrare – jocțiuni strânse și de adeziune
combinate și modificate. Diafragmul de filtrare este format din nefrină, NEPH-1, P-caderină, FAT-
1(protocadherin), TRPC6 (transient receptor potential cation channel C6). Moleculele joncționale sunt
conectate cu citoscheletul de actină printr-o serie de proteine adaptoare: CD2AP (CD2 adaptor
protein) sau NCK (non-catalytic region of tyrosine kinase adaptor protein) și susținute prin elemente
ale complexului joncțional de tip zonula ocludens (ZO-1).
Domeniul bazal podocitar este ancorat de MBG prin α3β1-integrine și α și β-distroglicani. Legarea
implică proteine transmembranare (tetraspanina - CD151) și conexiunea MBG cu actina din
citoscheletul podocitar. Ancorarea la MBG este importantă pentru selectivitatea barierei de filtratare.
Domeniul apical podocitar este acoperit de sialoproteine polianionice, în principal podocalixină.

6
 APARATUL URINAR

Structura podocitelor este susținută de un citoschelet format din microtubuli și microfilamente (actină,
miozină-II, α actinină-4 și vinculină). Filamentele de actină sunt conectate atât cu domeniul apical cât
și cu cele bazal sau bazo-lateral și se continuă longitudinal de-a lungul fiecărui pedicel. Conectarea
citoscheletului cu MBG implică podocitul în asigurarea suportului structural al capilarelor glomerulare
iar asocierea sa cu miozină și cu sinaptopodină și CD2AP permite modificarea formei pedicelelor și
variația dimensiunilor fantelor de filtrare, implicit a selectivității filtrării glomerulare.

Bariera de filtrare glomerulară – microscopie electronică.

Foita parietală a CB este alcătuită din celule epiteliale turtite cu un cil central, exprimă caderine și
citokeratine, dar nu exprimă și markeri podocitari. La polul urinar, în regiunea de deschidere a
sistemului tubular, celulele epiteliale devin cubice şi conţin o parte din organitele celulelor din TCP cu
care se continuă. Epiteliul parietal se continuă cu epiteliul visceral la nivelul polului vascular, tranziția
dintre cele două fiind bruscă.
Celulele epiteliului parietal, simplu scuamos, sunt susţinute de o membrană bazală (MB) - membrana
bazală a capsulei Bowman - care are o structură lamelară, o grosime de 1200-1500 nm, predomină
hexamerii α1-α2(IV) și α5-α6(IV) al colagenului de tip IV și condroitin sulfatul. MB a CB se continuă la
polul vascular cu MBG iar la polul urinar cu MB a TCP.

....

Porţiunea tubulară, epitelială a nefronului are o lungime de aproximativ 40 mm şi este alcătuit din 3
segmente: tubul proximal, intermediar şi distal. Celulele epiteliale ale nefronului tubular se numesc
nefrocite, au pol apical și laterobazal definite de complexe joncționale (zonula ocludens, zonula
adhaerens, desmozomi - macula adhaerens) și sunt situate pe o membrană bazală.

TUBUL PROXIMAL de aproximativ 14 mm lungime şi 60 μm diametru este alcătuit dintr-o porţiune

contortă (sinuoasă - TCP) situată în corticală şi una dreaptă situată în medulară (razele medulare)
care se continuă cu ansa Henle.

Lumenul tubului proximal este delimitat de un epiteliu simplu cilindric, format din 3-6 celule/secțiune
transversală:

7
 APARATUL URINAR

- celule cubo-cilindrice, au nucleii rotunzi, cu nucleu vizibil, citoplasma intens eozinofilă,

granulară, bogată în mitocondrii, aparat Golgi, lizozomi și peroxizomi.
- la polul apical aceste celule au numeroși microvili (margine în perie) care măresc suprafaţa de
resorbţie. La nivelule marginii în perie se găsesc: ATP-aza, fosfataza alcalina, nucleotidaza.
- polul bazal are numeroase pliuri formate de invaginări ale membranei plasmatice, care
formează compartimente în care se localizează mitocondriile dispuse uneori în coloane
paralele cu axul lung al celulei.
- pe feţele laterale, între nefrocite sunt complexe joncţionale de solidarizare şi interdigitaţii,
datorită cărora limitele intercelulare apar neclare în microscopie optică.

La nivelul tubului proximal se resoarbe din ultrafiltratul glomerular (urina primară) peste 85% din apa, electroliți,
glucoza şi o mare parte din aminoacizi. Glucoza, aminoacizii şi sodiul se reabsorb prin procese de transport activ
(cu consum mare de energie - furnizată de mitocondrii) iar apa pasiv. Absorbţia unor proteine prezente în
ultrafiltrat are loc prin pinocitoză (numeroase vezicule la polul apical). Proteine sunt degradate de lizozomi iar
aminoacizii rezultați sunt tranferați în capilarele peritubulare. În TCP se secretă anioni organici și cationi (H+,
NH4+).
La nivelul nefrocitelor TCP se produce hidroxilare secundară a vitaminei D care devine activă și este implicată în
menținerea calcemiei.

SEGMENTUL INTERMEDIAR - ansa Henle, în formă de ansă/„U”, are un segment descendent,

subţire (1215 μm în diametru) se continuă cu un segment mai groas ascendent care se continuă cu
segmentul drept al tubului distal.
Segmentul intermediar al nefronilor din corticala superficială este mai scurt, pătrunde numai puţin în
medulară, pe când cel al nefronilor juxtamedulari pătrunde mai adânc în medulară.

Se descriu mai multe tipuri de nefrocite la nivelul ansei Henle:

- tipul I de nefrocite se găsesc în porţiunile descendente şi ascendente ale nefronilor cu ansa
Henle scurtă. Celulele sunt pavimentoase, citoplasma prezintă câteva organite comune, iar
interdigitaţiile sunt foarte reduse.
- tipul II de nefrocite se găsesc în porţiunea descendentă a nefronilor cu ansa Henle lungă,
nefroni situaţi în labirintul cortical. Aceste celule sunt cubice, citoplasma conţine organite mai
multe. La polul apical, celulele prezintă rari microvili. Feţele laterale ale celulelor prezintă
interdigitaţii..
- tipul III de nefrocite se întâlnesc în porţiunea descendentă a ansei Henle, situată în medulara
profundă. Celulele sunt pavimentoase, prezină puţini microvili la polul apical iar interdigitaţiile
sunt absente.
- tipul IV de nefrocite se identifică la nivelul porţiunii ascendente terminale a ansei Henle a
nefronilor juxtamedulari. Sunt celule pavimentoase, fără microvili, cu câteva organite
citoplasmatice.

Rolul celor patru tipuri celulare nu este pe deplin elucidat. Ansa Henle participă la procesele de schimb
contracurent, care duc la concentrarea urinei. Diferenţele morfologice reprezentate de microvili, mitocondrii şi
interdigitaţii, reflectă cel mai probabil, rolul activ sau pasiv al acestor celule în procesul concentrării urinei.
Ansa Henle este implicată în retenţia apei. Ramura descendentă a ansei este permeabilă pentru apă și puțin
permeabilă pentru NaCl iar cea ascendentă este înalt permeabilă pentru NaCl. În ramura groasă, ascendentă,
sodiul este transportat activ în afara tubilor realizînd hipertonia interstiţiului medular (osmolaritatea interstiţiului
este de aproape patru ori mai mare ca a sângelui).

TUBUL DISTAL al nefronului are la rândul său o porţiune dreaptă în medulară, care continuă ramura
ascendentă a ansei Henle şi o porțiune contortă (TCD) situată în corticală. TCD se deschide în tubul
colector printr-un segment scurt de conectare.
TCD are 30 μm diametru luminal, delimitat de un rând de 1214 nefrocite mai mici decât în TCP,
situate pe membrana bazală. Nu au margine în perie la polul apical, doar rare microvilozităţi, de
aceea lumenul este neted şi pe secţiuni histologice acest tub este aparent mai mare. Citoplasma, mai
slab eozinofilă (mai puține mictocondrii decât TCP) şi mai clară conţine mai puţine organite, dar
bogată în fosfază alcalină. Nucleul este rotund eucromatic cu nucleol vizibil.
TCD are un segment specializat – macula densa – segmentul terminal al porțiunii drepte care se
poziționează la polul vascular al corpusculului renal, între arteriola aferentă și arteriola eferentă,
participînd la formarea aparatului juxtaglomerular. La nivelul maculei densa epiteliul cubic al TCD
devine mai înalt (columnar), cu nucleul situat apical.
Funcţional, la nivelul tubului distal se continuă rezorbţia apei, dar au loc şi procese de secreţie a unor
compuşi urinari. Resorbția Na+ este reglată de aldosteron la acest nivel (nivelul aldosteronului –
sintetizat de glanda suprarenală - este controlat de renina sintetizată în celulele granulare ale
aparatului juxtaglomerular).

8
 APARATUL URINAR

APARATUL JUXTAGLOMERULAR (AJG) situat la polul vascular al corpusculului renal conține 2

tipuri de celule musculare vasculare modificate într-un spațiu delimitat de:
- macula densa a TCD – celule columnare
- arteriola aferentă
- arteriola eferentă
Această zonă este bogat inervată de fibre adrenergice.

Celulele AJG:
- celulele granulare - producătoare de renină sunt concentrate în peretele arteriolei aferente,
dar se găsesc în număr mic şi în peretele arteriolei eferente (PAS+). Ultrastructural aceste
celule sunt asemănătoare celulelor mioepiteliale înalt specializate, conţinând filamente
contractile și granule neuroendocrine de două tipuri: tip I de formă neregulată care conţin
corpi cristalini romboidali (protogranule) consideraţi a fi precursorii altor tipuri de granule și tip
II, mai mari, sferice, uniform electronodense delimitate de o endomembrană incert definită,
considerate a fi granule mature secretoare de renină.
- celule mezangiale extraglomerulare - lacisul sau sau pernuţa polară - ocupă interiorul
triunghiului a carui bază este macula densa iar laturile sunt cele două arteriole, aferentă şi
eferentă. La vârful triunghiului celulele lacisului se continuă cu mezangiul glomerular.

Membrana bazală subiacentă epiteliului TCD care formează macula densa este foarte subţire, se insinuează
printre celulele AJG, venind în raport cu ele. Celulele maculei densa au rol de osmoreceptor. La concentraţii
scăzute de sodiu, recepţionate la acest nivel sunt stimulate celulele secretoare de renină. Corelaţia între cele
două structuri, macula densa şi aparatul juxtaglomerular asigură funcţia de autoreglare a debitului sanguin renal.
Renina acţionează asupra unei proteine plasmatice, angiotensinogenul, pe care îl transformă în angiotensina I.
Sub acţiunea unei enzime de conversie, angiotensina I devine angiotensină II, substanţă vasoconstrictoare, care
influenţează tonusul vascular pe de o parte, pe de altă parte stimulează secreţia de aldosteron, care determină
retenţia de sodiu la nivelul TCD. Sodiul reţinut duce la creşterea volumului sanguin circulant, factor care împreună
cu arterioloconstricţia determinată de angiotensina II, contribuie la creşterea presiunii arteriale. Excesul de sodiu
scade secreţia de renină în sânge, cu inhibarea secreţiei de aldosteron şi creşterea concentraţiei de sodiu în
urină.

TUBII COLECTORI

Mai mulţi nefroni se deschid într-un tub colector, situat exclusiv în medulara renală, respectiv în
piramidele Malpighi. Vârful piramidelor Malpighi este format de o strucrură numită papilă. Suprafaţa
intrasinusală a papilelor este perforată de orificiile tubilor colectori (area cribrosa).
Tubii colectori au următoarele segmente:
- tub conector, situat la nivelul razelor medulare, continuă TCD. Lumenul, cu un diametru de
30 μm, este delimitat de un epiteliu simplu cubic.
- tub colector, situat la nivelul piramidelor renale Malpighi, cu diametru de  60 μ, delimitat de
un epiteliu simplu cubo-cilindric.
- duct colectoar - tub papilar Bellini, se deschide la nivelul papilei renale, are lumen larg, 200
μ, delimitat de un epiteliu simplu cilindric.
Tubii colectori şi ductele colectoare prezintă două tipuri de celule:
- Celulele principale - clare, sunt cele mai numeroase. Celulele prezintă interdigitaţii cu celulele
vecine. La polul apical se evidenţiază un cil şi câţiva microvili. În citoplasmă, aceste celule
conţin rare mitocondrii. Celulele conţin canale de apă reprezentate de AQP-2, care asigură
permeabilitate tubilor colectori. AQP 3 şi 4 sunt prezente în membranele bazo- laterale.
- Celulele intercalate - întunecate, mai puţin numeroase, conţin numeroase mitocondrii, ceea ce
conferă aspectul mai întunecat. La polul apical, celulele au microvili. Nu prezintă interdigitaţii
cu celulele vecine.

9
 APARATUL URINAR

CĂILE EXCRETOARE URINARE sunt formate din:

 sistemul pielocaliceal în care se varsă ductele colectoare Belini prin orificiile papilare în
calicele urinare minore şi apoi în calicele majore
 pelvisul renal (bazinetul) preia urina de la nivelul calicelor, la nivelul hilului renal se continuă cu
ureterul
 ureterul, un conduct muscular lung care conduce urina spre vezica urinară
 vezica urinară, rezervor major
 Uretra prin care urina este eliminată la exterior

Mucoasa căilor urinare, cu excepţia porţiuni terminale a uretrei, prezintă un epiteliu specializat
numit uroteliu.

UROTELIUL este un epiteliu pluristratificat, a cărui grosime variază în funcţie de localizarea sa de-a
lungul tractului urinar inferior și de capacitatea de distensie a fiecărui segment. În calicele mici se pot
observa doar 2-3 straturi de celule, în timp ce în vezica urinară goală (150-200 ml) se pot observa 5-6
straturi celulare și doar 2-3 straturi celulare în vezica urinară plină (400-600 ml).

Mucoasa
- uroteliu/epiteliu tranzițional stratificat, impermeabil, extensibil (reînoire în 200 zile; barieră) are trei
straturi celulare:
• bazal – celule cubice care stau pe membrana bazală subțire, prezintă hemidesmozomi
• intermediar – celule „în rachetă” (14 straturi vizibile funcșie de gradul de distensie)
poligonale,
• superficial – celule umbeliforme (suprafaţă luminală convexă are formă de umbrelă, dom;
acoperă mai multe celule intermediare), poliedrale mari  100 μm (cuboidale – nedestinse,
plate – detinse), uneori binucleate sau multinucleate.
Celulele umbeliforme prezintă complexe joncționale la polul apical și numeroase interdigitații
cu celulele vecine. La polul apical prezintă specializări membranare care permit distensia
membranei fără a se rupe – plăci uroteliale (70-90% din membrana luminală). Plăcile
uroteliale sunt domenii membranare rigide (formate din uroplachină, o proteina hexamerică
de 16 nm) unite prin zone flexibile. Plierea plăcilor mebranare creză apariția unor vezicule
fuziforme la polul apical al celulelor umbeliforme atunci când lumenul nu este destins.
- membrana bazală subțire
- lamina propria – țesut conjunctiv lax.

URETERUL este un conduct lung, 25 cm, cu lumen stelat şi perete format din trei tunici:
- Mucoasa
o uroteliu
o lamina propria sau corion cu fibre conjunctive si elastice, vase sanguine şi limfocite
- Musculara – celule musculare netede dispuse în straturi:
o strat intern, longitudinal
o strat extern, circular
o start longitudinal suplimentar în segmentul inferior
- Adventicea este formată din ţesut conjunctiv elastic, cu vase şi nervi.

VEZICA URINARĂ este un organ cavitar format din trei tunici:

- Mucoasa prezintă falduri
o uroteliu si
o corion fibroelastic, bogat in vase si nervi, limfocite
În vecinătatea orificiului intern al uretrei se pot observa glande mucoase.
- Musculara numită şi muşchiul detrusor vezical 3 straturi (conține numeroase fibre nervoase)
o intern, longitudinal în continuarea celui al ureterului
o mijlociu, circular sau plexiform, continuu cu stratul circular al ureterului; din acest strat
se formează sfincterul circular intern al uretrei
o extern, longitudinal
- Adventicea - țesut conjunctiv lax, bogat vascularizat și inervat, celule adipoase

10
 APARATUL URINAR

URETRA
Uretra este un conduct muscular prin care urina ajunge din vezica urinară la exterior; la sexul
masculin îndeplineşte şi un rol în reproducere fiind implicată în procesul de ejaculare.
Uretra masculină are trei 3 porţiuni:
- prostatică care se întinde de la gâtul vezicii urinare, în interiorul prostatei.
- membranoasă - scurtă şi îngustă, strabate diafragmul urogenital este înconjurată de sfincterul
uretral extern voluntar.
- cavernoasa (peniană) este portiunea cea mai lungă a uretrei masculine şi este înconjurată de
corpul spongios; se deschide la exterior prin meatul urinar.
Mucoasa este alcătuită dintr-un epiteliu cu structură diferită în cele trei segmente ale uretrei
masculine:
- porţiunea prostatică prezintă uroteliu (mucoasa are pliuri numite lacunele Morgagni în care se
deschid glandele Littre din mucoasă),
- porţiunea membranoasă prezintă epiteliu pseudostratificat cilindric sau cilindric stratificat (în
mucoasa profundă se observă glandele bulbo-uretrale Cowper –tubulo-alveolare şi mucoase)
- porţiunea spongioasă prezintă variații ale tipului epiteliu: pseudostratificat, stratificat cilindric şi
pavimentos nekeratinizat în porțiunea terminală.

Corionul mucoasei este fibroelastic și bogat vascularizat având un plex venos bine dezvoltat.
Musculara conţine fibre musculare netede dispuse întrun strat intern cu dispoziţie longitudinală şi strat
extern cu dispoziţie circulară din care se formează sfincterul intern al uretrei, involuntar.

Uretra feminină – este mai scurtă (3-5 cm) şi mai simplă ca structură faţă de cea masculină.
Porţiunea iniţială a uretrei prezintă uroteliu, cea mijlocie are epiteliu cilindric stratificat sau
pseudostratificat, epiteliul segmentului terminal este pavimentos necheratinizat. Lamina propria este
bogat în fibre elastice şi conţine un plex venos. Tunicile musculara și adventicea sunt similare uretrei
masculine.

Bibliografie
th
 Ross MH, Wojciech P. Histology – A Text and Atlas with Correlated Cell and Molecular Biology. 7 ed,
2016.
th
 Mescher AL. Junqueira’s Basic Histology. 14 ed, 2016.
th
 Jennette CJ, Olson JL, Silva FG, D’Agati VD. Heptinstall’s pathology of the kidney. 7 ed, 2016.
th
 Skorecki K, Chertow GM, Marsden PA, Ma TW, Yu ASL. Brenner and Rector's The Kidney. 10 ed,
2015
Resurse www - imagistică:
http://histology.ro
http://www.wesapiens.org/class/2874006/file/1/full_screen_media/0/Kidney+General+Structure
http://histologyguide.org/slide-box/16-urinary-system.html

11
 PIELEA
Pielea/ sistemul tegumentar este cel mai mare si mai greu organ uman, reprezinta 15-20% din
masa totala a organismului.

o Greutate: 3,5 – 10kg

o Suprafata: 1,5 -2m2
o Grosime: <1mm – 5mm

Acest organ este alcatuit dintr-un epiteliu (epiderm), un tesut conjunctiv care mentine acest
epiteliu (derm) si un hipoderm (structura pe care histologii o definesc ca fiind inclusa in piele, dar
dermatologii nu o privesc asa). Aceasta structura mai poate fi perceputa ca fascia subcutaneea (acel
tesut grasos al carui volum variaza in functie de greutatea organismului) sau strat asociat pielii.

Functiile pielii:

1. Bariera permeabila/semipermeabila, care permite absorbtia unor molecule si reversia in

transportul acestora sau unor alte molecule inspre exteriorul organismului
2. Functie senzoriala
3. Termoreglare
4. Functie endocrina
5. Functie excretorie
6. Protectie (mecanica, radiatie UV, antipatogenica)
7. Regenerativa/ reparatorie
8. Functie imunologica
9. Permite miscarea si cresterea organismului
10. Sociala

Epidermul

Pielea este un organ alcatuit din tesut epitelial, care este sustinul de un tesut conjunctiv. Deasupra
membranei bazale a respectivului tesut epitelial vom vedea celule epiteliale. De la membrana
bazala pana la portiunea cea mai superficiala a pielii, celulele epiteliale respective sufera procese de
maturare, astfel incat in apropierea membranei bazale vom avea celule tinere care sunt implicate in
mitoza si secretii de proteine si pe masura ce ne indepartam de membrana bazala, acestea se umplu
cu anumite proteine, celulele se ratatineaza, isi modifica ultrastructura si devin niste celule uscate.

Acest epiderm este structura la originea anexelor cutanate/fanere. Fanerele pielii sunt:

o Glandele
o Firul de par
o Unghiile

Este o structura alcatuita din tesut epitelial. Are capacitatea de reinnoire contiuna si are o grosime
de 1,4 – 1,5mm. Prezinta in cea mai groasa varianta a lui 5 straturi:

1
(de la membrana bazala spre superior, acestea sunt):

 Strat bazal (cel mai albastrui in coloratiile uzuale HE, este cel mai bogat in elemente
implicate in sinteza proteica)
 Strat spinos
 Strat granular
 Strat lucidum (doar in palme si in talpi/plante)
 Strat cornos (a carui grosime variaza, este stratul care confera grosimea pielii respective).
Un strat cornos gros –> o piele mai groasa
Un strat cornos gros –> nu e neaparat fiziologic

Celulele epiteliale/ epidermidice rezidente:

Keratinocite - reprezinta aproximativ 90% din totalul celulelor care se gasesc la nivelul
epidermului. Printre aceste keratinocite se gasesc si celule implicate in alte procese, celule
dendritice (care nu inseamna neaparat neuroni, ci celule cu prelungiri, cu procese celulare):

o Celule Merkel
o Celule Langerhans
o Melanocite

Pe langa acestea, sunt si celule cu rol fizio-patologic, celule inflamatorii:

o Limfocite
o Neutrofile

Celulele care se gasesc in stratul bazal poarta deumirea de keratinocite bazale, celulele care se
gasesc in stratul spinos – keratinocite spinoase, apoi keratinocite granulare si keratinocite cornoase
care sunt cele mai superficiale si poarta denumirea de corneocite.

-Stratul bazal -

Keratinocitele din stratul bazal au origine ectodermica, seamana ca origine cu celulele invecinate
din acel strat, numai ca zonele din care ele provin sunt diferite. Aceste keratinocite isi au originea
intr-o celula mezenhimala care se va divide si care va creea celule de acelasi tip si celule bazale care
vor urma ulterior calea maturarii. Sunt celule care ulterior, prin diviziuni si captari ale unor functii
suplimentare vor forma bariera epidermica si produc de asemena citokeratine.

La MO: sunt cele mai bazofile celule, cele mai intens colorate. Prezinta nucleu rotund situat central,
eucromatic, capabil sa sustina o sinteza proteica accentuata. Sunt celule poliedrice, se gasesc in
imediata vecinatate a membranei bazale; mai regasim numerosi ribozomi liberi, foarte mult RER,
apparat Golgi si foarte important, se gasesc diverse proteine fibrilare intracitoplasmatice care
poarta denumirea de tonofilamente. Aceste tonofilamente la nivelul celulelor epiteliale se numesc
keratine, care sunt de mai multe tipuri (in total 34, dintre care 27 numai pentru piele, restul sunt
prentru par). Keratinele variaza ca specie de la nivelul stratului bazal pana la nivelul stratului
cornos, astfel incat la nivelul stratului bazal vom intalni keratinele 5, 14, 15.

2
La ME: membrana bazala, o usoara dedublare a polului bazal al acestui strat de celule, aici se gasesc
keratinocitele bazale. Tesutul epitelial nu are vase de sange, are numeroase terminatii nervoase
libere, nu are fibre de colagen. Deci vedem o membrana bazala si un strat bazal in care vom
recunoaste celule cu un nucleu mic eucromatic si celule poliedrice daca vom creste marirea.
Deasupra acestui strat bazal vedem celule care tin de aceeasi familie celulara dar care au
particularitatile lor citoplasmatice. Mai observam celule bazale, foarte mult RER, aparat Golgi si
hemidesmozomi- jumatate de desmozom care ancoreaza celula bazala la membrana bazala. Printre
keratinocitele bazale se gaseste un alt tip celular care apartine celulelor dendritice – melanocite.

Celulele bazale sunt foarte mult implicate in procesul de mitoza E VREO SCHEMAAAA??? . Intre 2
keratinocite bazale observam un nucleu in mitoza, este vorba de o anafaza, moment in care
cromatidele surori s-au despartit, iar cromozomii migreaza? cu fusul de diviziune.

Unitatea de proliferare epidermica este o structura alcatuita dintr-un total de 20 de celule care sunt
distribuite in felul urmator:

Celulele bazale, (la nivelul stratului bazal keranocitele bazale alterneaza cu melanocitele) care sunt
in numar de 10-11 celule vor da nastere prin proliferari ulterioare si prin procese de maturatie
unor celule nucleare suprabazale. Aceste celule in final vor creea un numar de aproximativ 7 celule
cornoase. Celulele bazale care isi au originea in celulele progenitoare epidermice/ectodermice, vor
produce cel stem epidermice care produc celule tranzitorii de amplificare si care in final vor
produce celule post-mitotice.

O celula bazala/celula post-mitotica bazala pana la nivelul de corneocit petrece 28 zile la nivelul
pielii. Cam 14 zile jumatate il petrece in stratul bazal, producandu-se procese de diviziune ale
respectivei celule si procese de incepere de maturare si 14 zile de ascensionare (de la nivelul
stratului bazal, la nivelul stratului cornos). Acest timp este afectat ca si lungime in anumite
patologii.

-Stratul spinos -

Este un strat cu o grosime de 2-3 keratinocite, se gaseste deasupra stratului bazal, este alcatuit din
celule care prezinta tepi. Spatiile dintre celule sunt ocupate de anumite expansiuni celulare care au
o ultrastructura particulara. Sunt celule care deja au o citoplasma mai acidofila decat cele bazale. In
afara de keratinele 5, 14 si 15, expresia ultrastructurala a acestor celule se modifica destul de mult.
Keratina 1 si keratina 10 sunt cele mai predominante in acest strat.

La ME. Keratinocitele din stratul spinos au foarte multe pachete de structuri filamentare in
citoplasma lor care sunt intercalate cu elemente ultrastructurale normale, de ribozomi, de RER si
destule mitocondrii, dar ceea ce caracterizeaza celulele sunt aceste pachete de keratina, de
tonofilamente. Sunt celule poligonale, usor turtite, citoplasma eozinofila.

Am spus ca stratul spinos prezinta numeroase expansiuni celulare, care se intercaleaza astfel incat
un traseu dintre 2 celule va intercepta expansiuni celulare alternative, de la o celula si de la cealalta
(model de “fermoar”). Astfel se mareste foarte mult suprafata de contact dintre keratinocitele
spinoase si permite prezenta desmozomilor, la nivelul carora se descrie o structura numita

3
dezmoglee care este alcatuita la randul ei din proteinele dezmogleina si dezmocolina. Aceste 2
proteine pot fi interceptate de anticorpi targhetati impotriva lor, producandu-se astfel liza. Acest
aspect este important din punct de vedere dermatologic in diferite afectiuni imunologice, dobandite
sau mostenite.

Desmozomii sunt acele structuri care prezinta densificari pe versantii interni citoplasmatici care
sunt ancorate de filamente de keratina (keratinele din stratul spinos: 1, 6, 10 si 16, foarte
importante 1 si 10).

Lizarea jonctiunilor dintre celule ataca din punct de vedere imunologic desmogleina sau
desmocolina si astfel apare boala Pemfigus care prezinta grade variate ale aceleasi leziuni, este o
maladie buloasa in care bulele sunt fie sparte fie indemne, cele indemne fiind flacide (moi). Deci
lizarea legaturilor dintre cellule s-a realizat la nivelul stratului spinos, s-au sintetizat niste Ac de tip
Ig G impotriva desmogleinei 3 care caracterizeaza pemfigusul vulgar. Astfel incat, producand astfel
de Ac, se va produce liza legaturilor dintre celule iar ceea ce se produce se numeste din punct de
vedere histo-patologic acantoliza (ruperea legaturii dintre celule). Se creeaza acel spatiu care se va
umple cu fluid care va fi transudat de la nivelul membranei bazale inspre epiderm astfel incat se va
naste aceea bula. Aceasta bula nu face decat sa expuna stratul bazal care ramane atasat la
membrana bazala si sa realizeze interceptarea unor functii foarte importante ale pielii, in special
cea de aparare antimicrobiana si cea de bariera.

La nivelul polului apical al celulelor care se gasesc in stratul spinos vom observa incarcarea cu niste
structuri care din punct de vedere electrono-microscopic au o oarecare organizare geometrica.

Structurile reprezentative pentru acest pol apical sunt corpii lamelari (elemente care stocheaza
produsul secretat de celulele respective astfel incat corpii lamelari vor fi exocitati la nivelul polului
apical al acestor celule iar continutul lor lipidic si lipoproteic va realiza completarea functiei de
bariera, continut care este exocitat in spatiul dintre stratul granulos si cel cornos).

Sunt ca și origine în aparatul Golgi dar din el nu se mai elimina foarte multe vezicule, conținutul
prezumtivelor vezicule este ținut în aparatul Golgi și menținut sub forma acestor densificari
paralele, sub forma unor criste. Conținutul lipidic al corpilor lamelari este realizat în special de
ceramide și fosfolipide. Conținutul lor fosfolipidic eliminat în spațiul intercelular va duce la
densificari ale moleculelor acestor fosfolipide, iar ele ca și densificare împreună cu elemente
celulare eliminate de la nivelul celulelor de la acest nivel vor crea practic o barieră
(semipermeabilitate sau impermeabilitate in anumite zone ale acestor straturi – spinos si
granulos).

Corpii lamelari/ keratonomi/corpii ODLAND, arata ca niste structuri ovoidale/tubulare cu un

diametru destul de generos (sub limita de rezolutie a MO), sunt inconjurati de o membrana interna
(endomembrana) care prezinta o structura geometrica sub forma unor lamele paralele. Ei contin:

- Lipide ale barierei: fosfolipide, glicosfingolipide, ceramide, glucozilceramide

- Lipaze: fosfolipaza A2, sfingomielinaza acida
- Proteine: corneodesmozina
- Proteaze: fosfataza acida, catepsina D, glicozidaze, inhibitori ai proteazelor

4
-Stratul granulos -

In stratul granulos, tonofilamentele scad si in concentratie specia lor se schimba, avem o incarcare
foarte mare cu astfel de corpi lamelari. Aceasta incarcare sub forma unor aglomerari de corpi
lamelari creeaza acest aspect granular al acestor celule.

Stratul granulos are o grosime a cca 3 keratinocite granuloase. Celulele sunt diminuate in
dimensiune, si vom lua ca reper keratinocitele care se gasesc in stratul bazal, nucleul deja incepe si
sufera procese de ratatinare, de condensare a materialului nuclear, de distrugere a lui. Aceste celule
prezinta o incarcare de keratohialina care se caracterizeaza prin prezenta profilagrinei si a
lolicrinei; sunt 2 proteine extrem de importante (filagrina, prin hidroliza pe care o realizeaza
impreuna cu acidul urocanic va produce intr-un final hidroliza stratului cornos). Celulele au un
aspect aplatizat, in care nucleul este de dimensiuni reduse,citoplasma eozinofilica, aspect granular,
in care exista o incarcare de granule de keratohialina si in care exista bine reprezentati corpii
lamelari la acest nivel.

Din punct de vedere al ultrastructurii, vom vorbi despre o keratina moale si o keratina dura; o
keratina care caracterizeaza stratul granular si o keratina care caracterizeaza celule care se gasesc
la nivelul matricei bulbului de par si care prezinta o incarcare cu tonofilamente in special keratina
14 care se gaseste la acest nivel; acesta creeaza keratina dura si care este responsabila de duritatea
firului de par respectiv. Alterarea acestui mecanism va produce un fir de par friabil care
caracterizeaza la randul lui diferite boli, precum alopecia.

Filagrina + tricohialina -> agregarea filamentelor de keratina; este marker de initiere a etapelor
finale ale apoptozei.

-Stratul lucidum -

Este si stratul invariabil, inconstant, il gasim in 2 locuri si este privit de multe ori ca un lucru
castigat al mersului biped sau al lucrului cu mana; se creeaza astfel o bariera impermeabila pentru
substantele cu care piciorul/planta vine in contact sau mainile vin in contact. Este un strat pe care il
recunoastem prin caracteristica lui, datorita incarcaturii cu o proteina care este un produs de
transformare al keratohialinei – eleidina, se creeaza acel aspect glos, acel aspect sticlos al stratului,
este cu atat mai gros cu cat celulele granulare sunt si ele mai bine reprezentate in stratul subiacent.

Keratinocitele din stratul lucidum sunt celule aplatizate, neviabile, cu aspect translucid si care se
gasesc in zonele de piele groasa (palme/plante), dar si in epiteliul de la nivelul buzelor. Au putine
resturi de organite celulare.

Grosimea acestuia este data si de implicarea keratinocitelor bazale in cat mai multe mitoze; avand
in vedere ca atat plantele cat si palmele sunt implicate in actiuni, sunt permanent stimulate din
punct de vedere mecanic prin mersul biped sau prin diferite activitati care implica mana, si aceste
keratinocite bazale sunt stimulate sa intre foarte mult in mitoza; astfel incat rata de reinnoire a
celulelor care se gasesc in pielea din palme si plante este mai mare decat in mod normal, dar
aceasta este tamponata, este mentinuta la timpi constanti de catre acest strat lucidum; practic

5
mitozele din stratul bazal vor suplimenta si vor realiza grosimea finala a stratului lucidum din care
ulterior se vor dezvolta keratinocitele superficiale – corneocitele din stratul cornos.

-Stratul cornos -

Stratul cel mai superficial care in mod normal, la persoane acoperite de o piele normal este alcatuita
din keratinocite mature – corneocite, dispuse in numeroase randuri suprapuse. Sunt celule
poligonale, cornificate, neviabile, avand grosimea de 10-20microni. Exfolierea/detasarea acestora
se poate realiza fie individual, fie se realizeaza in placi de 15-40 de celule, insesizabile cu ochiul
liber. La acest nivel, datorita unor afectiuni, vom observa descuamarea unor placi foarte mari de
celule – scuame. Acestea reprezinta aglutinari de multe astfel de corneocite care inca sunt
solidarizate de corneodesmozomi care prezinta caracteristici de atasare mecanica mult mai crescute
fata de normal, astfel incat descuamarea se realizeaza in multiplaca.

La MO: un strat destul de gros care este reprezentat de foarte multe astfel de corneocite care in
anumite zone pierd legaturile intre ele, se aplatizeaza.

De la nivelul stratului granular inspre stratul cornos avem si o modificare de pH, are loc deversarea
continutului corpilor lamelari in exteriorul celulei si incarcarea cu material lipidic, acidofil la acest
nivel. Astfel se observa o scadere a pH-ului inspre 6, care este o modificare normala a acetui strat si
care caracterizeaza o functie foarte importanta si anume cea de bariera hidrica.

Bariera hidrica epidermica – ultrastructura:

 Invelisul celular (15nm):

o Structura: proteica (aa:prolina)
 Ex: filagrina, envoplakina, keratina, loricrina (~80%), elafina
o Localizare: fata citoplasmatica membranara
o Rol: mecanic
 Invelisul lipidic (5nm):
o Structura: lipidica
 Ex: acilglucozilceramida, ceramide, colesterol, acizi grasi liberi
o Localizare: suprafata celulara (legaturi esterice)
o Roluri: semnalizare celulara/ inducerea diferentierii/ reducerea proliferarii/
declansarea apoptozei
*apoptoza va ajunge la punctul final la nivelul stratului cornos

Descuamarea keratinocitelor este un proces continuu, in permanenta celulele pielii se reinnoiesc,

celulele din stratul bazal intra in diviziune. Este conditionata de degradarea proteolitica a
desmozomilor. Descuamarea se realizeaza prin intermediul unui sistem proteic care are central
Kallikreina si care este in balanta cu un inhibitor al Kallikreinei de tip Kazal – Lekti (inhiba KLK la
pH neutru).

Diviziuni ale keratinocitelor din stratul bazal va produce un numar foarte mare de celule in curs de
maturare asupra stratului bazal, celule care nu au posibilitatea sa se elimine la fel de repede – este o
boala destul de frecventa, poarta denumirea de psoriasis. Acesta prezinta un epiderm care este

6
ingrosat (de la varful cristei epidermice pana la nivelul stratului cornos ), niste expansiuni ale
dermului spre epiderm, un strat cornos destul de subtiat, celulele se divid foarte mult, adica acel
timp de 28 de zile in care o celula imatura ajunge matura si sa fie eliminate, se scurteaza, astfel incat
celulele mature ajung in stratul cornos. – celule cu nucleu ajung in stratul cornos –

Keratinocitele prezinta expresie pentru PDGFR alfa, sunt keratinocite active care prezinta aceasta
expresie, celulele sunt implicate in mitoza chiar si in afara stratului bazal. Mitozele sunt targhetate
prin observarea expresiei pentru ki67.

Printre celule epiteliale vom gasi si celule dendritice, celule care prezinta si expansiuni ale
citoplasmei, sunt non-keranocitare: celule Merkel, celule Langerhans si melanocite.

Melanocitul

Isi are originea la nivelul crestelor epidermice, in portiunea posterioara a crestelor neurale/ in
celulele matricei foliculului pilos anagen/ printer keratinocitele bazale si in foliculul pilos. Aceasta
celula este prezenta la nivelul fetusului inca de la ziua 50, o celula care de la nivelul crestelor
neurale va migra catre diverse situsuri tinta: avem melanocite la nivelul epidermului pielii, in
corpul ciliar, in cohlee, la nivelul irisului. Aceste celule prezinta o densitate variabila in functie de
situsul pielii. Ele prezinta o expresie puternica pentru genele Pax 3 si Pax5, gene care moduleaza
activitatea unei alte gene care poarta denumirea de MITF, care va fi implicata in melanogeneza.

Astfel incat vom defini din punct de vedere histologic melanocitul ca o celula neregulata, este o
celula stelata, iar pentru a o vedea nu e nevoie de HE, ea este vizibila si necolorata deoarece este o
celula care produce pigment. Se prezinta ca o celula care este implicata in secretie proteica, astfel
incat vom vorbi de un nucleu mare, eucromatic, situat central, cu cel putin un nucleol evident,
prezinta o citoplasma bazofila, care este incarcata cu numeroase astfel de granule cu pigment care
poarta denumirea de melanozomi.

Aceste celule, aflandu-se in imediata vecinatate a membranei bazale, vor lua contact cu
keratinocitele bazale sau cu cele din straturile superficiale astfel incat la nivelul stratului bazal se va
descrie o ratie de distributie a unor astfel de melanocite de pana la 1 la 10 (melanocite:keratinocite
bazale = 1:4 – 1:10).

Sunt celule implicate proliferativ, sunt celule care sunt implicate din punct de vedere patogenic in
etiologia unei boli exprem de pertide – melanom.

MET: dermul papilar, un tesut conjunctiv in prezenta numeroaselor fibre de colagen, acest tesut
conjunctiv este departajat de stratul bazal al epidermului de o membrana bazala; deasupra acestei
membrane bazale vom recunoaste keratinocite bazale si vom recunoaste o celula care nu seamana
cu un keratinocit bazal, prezinta chiar prelungiri celulare care inca nu au incaput in planurile
sectiunii. Are nucleu eucromatic, cu nucleol evident si care prezinta in citoplasma melanozomi.

 Melanozomii sunt acele particule dense, au o structura relativ regulata,

ovoidala, sferoidala; de o parte si de a alta acestui melanocit keratinocite
care prezinta melanozomul dispus sub forma unor aglomerari la nivelul

7
 citoplasmei lor. Melanozomii se dispun ca un scut, ei protejeaza in portiunea
apicala a acestei celule, nucleul. Functia lor este de protectie impotriva
radiatiei UV.

Functiile melanocitului:

 Sinteza melaninei
 Vehicularea intracitoplasmatica a granulelor de melanina
 Transferul granulelor de melanina catre celulele (keratinocitele) adiacente
 Constituirea si intretinerea proceselor (prelungirilor) celulare

Melanocitul produce melanina, o stocheaza sub forma melanozomilor, va antrena melanozomii si ii

va matura pe masura ce ii va expulza din celula. Un melanocit se gaseste la nivelul membranei
bazale printre alte 5-6 keratinocite inconjuratoare; se realizeaza o structura care poarta denumirea
de unitate melano-formatoare. Astfel incat melanocitul va sintetiza melanina pentru uzul propriu
dar si pentru a proteja keratinocitele cu care vine si creeaza aceasta unitate melano-formatoare;
prin aceste prelungiri celulare, el va transfera granulele catre keratinocitele inconjuratoare,
protejandu-le. Astfel se va realiza protectia impotriva radiatiilor UVA si UBV, atat la nivelul
melanocitului respectiv, cat si la nivelul keratinocitelor respective.

Melanizarea reprezinta procesul de producere a melaninei (stocata in melanozomi) si procesul de

transfer al melaninei catre keratinocitele inconjuratoare. Recunoastem melanocitele deasupra
membranei bazale prin aspectul brun al lor, nu e nevoie de o coloratie particulara pentru a le
vizualiza. Melanogeneza este un proces continuu. Spuneam ca un melanocit poate sa fie inconjurat
de pana la 30 de astfel de keratinocte in ideea in care el furnizeaza melanina pentru a se apara
impotriva radiatiei UV; astfel un melanocit care este deprivat de contactul cu keratinocite, sufera,
este un melanocit patologic care isi inhiba atat melanogeneza, cat si dendricitatea (capacitatea unei
celule de a emite prelungiri celulare si de a intretine prelungirile celulare respective ).

Unitatea melanica epidermica = 1 melanocit (suveran) + 6-36 keratinocite (dependente)

inconjuratoare.

Melanozomii sunt niste structuri care isi au originea in lizozomi, cu care prezinta si elemente
comune, cum ar fi prezenta celor 2 proteine LAMP si fosfataza acida; sunt delimitati de
endomembrane. Se clasifica in:

 EUmelanozomi
o Elipsoidali
o Mari (0,9 microni)
o Matrice fibrilara glicoproteica inalt structurata
 FEOmelanozomi
o Sferici
o Mici (0,7 microni)
o Matrice fibrilara glicoproteica dezorganizata

Melanina este de 2 tipuri:

8
  EUmelanina – la bruneti, brun inchis, nuanta intunecata; este insolubila
 FEOmelanina – la blonzi, rosu-galbui, nuanta deschisa; este stocata in niste malanozomi
care sunt mai mici, mai rotunzi, care au o matrice proteica mai dezorganizata decat
precedenta. Este intens sulfatata, deci solubila

Clasificarea fenotipului cutanat care presupune 6 clase de colorare a pielii: de la o piele care este
foarte deschisa la culoare, caracterizeaza persoanele cu fenotip CELTIC???, cu pielea deschisa alba,
cu parul roscat, pistruiat, cu ochii verzi ….pana la 6 african. Depinde de specia de melanina care este
produsa de acele melanocyte.

Biosinteza melaninei

Presupune transformarea tirozin oxidaza in DOPA, apoi prin DOPA oxidaza se formeaza
DOPAquinona….(vizionati tabelul)

Interceptarea procesului de formare al melaninei in oricare din aceste etape, defecte enzimatice
care sunt mostenite sau dobandite pot duce la o slaba producere de melanina sau chiar deloc; se
creeaza astfel zone care sunt depigmentate. (ex:albinism, vitiligo).

Procesele dendritice interactioneaza cu keratinocitele, este esentiala aceasta interactiune.

9
Functia de dendricitate, de a putea creea prelungiri celulare, este datorata unor protein care
interceptate la nivel cromozomial vor produce o slaba dendricitate a celulelor cu imposibilitatea
expansiunii celulare a melanocitelor respective.

 Dendricitatea melanocitelor:
o Factori derivati din keratinocite: endotelina 1, NGF (nerve growth
factor), alfa MSH, prostaglandine, beta-endorfina
o Familia de GTPaze Rho

Un melanocit: este situate deasupra membranei bazale, are o talie relativ mai mare decat a
keratinocitelor inconjuratoare, cu prelungiri celulare care sunt ocupate de melanozomi. Este o
celula cu prelungiri, fara nucleu vizibil; la nivelul unei prelungiri celulare se gasesc niste formatiuni
punctate – melanozomi.

Melanozomi care vor prezenta 4 stadii de maturare:

1. Premelanozomi:
o Matrice amorfa
o Vezicule interne
o Pmel 17, o proteina care atesta relativitatea cu lizozomii, care prezinta o matrice
interna, care pot urma calea imediat urmatoare de melanozomi secundari
(eumelanozomi si feomelanozomi- depind de incarcatura cu melanina pe care o au)
2. Eumelanozomi:
o Matrice fibrilara bine organizata
o Contin tirozinaza
o Fara sinteza de melanina
Feomelanozomi:
o au sinteza active de melanina
3. Melanina depozitata in matricea fibrilara (eumelanozomi)
o Matricea fibrilara; prezenta si asamblarea ei caracterizeaza melanozomi in stadiul
tertiar
4. Melanizare completa; matrice interna acoperita (eumelanozomi). Melanozomi in stadiul
cuaternar ; prezinta o matrice interna bine constituita. Acestia sunt melanozomii care vor
realiza si functia de protectie pentru celulele pentru care ei sunt furnizati.

Sinteza de melanina incepe in special sub actiunea razelor solare care sintetizeaza alfa MSH, care va
actiona asupra unui receptor MC1R care se gaseste pe suprafata keratinocitelor, va duce la
activarea a doua enzime care vor actiona pe DOPA. Aceste doua enzime, TYR1 si TYR2, vor merge
asupra RE care va incepe sa sintetizeze tirozina. Tirozina sintetizata va fi transportata la nivelul
aparatului Golgi care va da nastere veziculelor de secretie – endozomilor in care va incepe sinteza
de melanina si care ulterior se vor transforma in melanozomi sau “rudele” lizozomilor care iau
nastere de la nivelul aparatului Golgi.

Transportul melanozomilor – se realizeaza prin prelungirile celulare si pe calea microtubulilor se

realizeaza fie anterograd, fie retrograd. Proteinele prin care se realizeaza acest transport sunt:

10
kinezina si dineina. Prin intermediul microtubulilor, kinezina transporta anterograd si dineina
transporta retrograd. Alte proteine accesorii extrem de inportante in realizarea cuplarii acestor
melanozomi la filamentele de miozina: melanofilina si Rab 27.

Melanozomii sunt produși în melanocite și transferați către keratinocite prin procese

multiple. Până acum studiile au identificat 4 tipuri de transfer al melanozomilor către
keratinocite.

1. Exocitoza – eliberarea de melanozomi din melanocit în spațiul intercelular. Porul

melanozomului va fi captat de keratinocit.
2. Fuziunea membranei plasmatice a melanocitului cu keratinocitul respectiv – se
creează un pol de comunicare între interiorul celulei melanocitare și interiorul
keratinocitului.
3. Citofagocitoza – înglobarea capătului prelungirii celulare de către keratinocit și
fagocitarea acestuia împreună cu melanozomii care sunt dispuși acolo. Membrana
celulară realizează un spațiu care cuprinde și melanozomii. Ulterior, această
membrană interiorizată în keratinocitul respectiv își va pierde limitele iar
melanozomii respectivi vor fi transferați în proximitatea nucleului, fiind dispuși ca
un ecran care protejează nucleul respectiv.
4. Transferul prin vezicule membranare.
Melanocit → imagine necolorată. Epidermul se găsește de la limita superficială până la
nivelul membranei bazale. La nivelul stratului bazal găsim foarte multe melanocite ce
prezintă aglomerări de melanozomi → grupuri de melanozomi ce creează un aspect
granular. Se observă granule de melanină și în afara stratului bazal, ceea ce sugerează că
acestea au fost transferate keratinocitelor din stratul spinos

MET – melanozomi grupați ca un șir, se dispun la 180˚ diametral opus față de cisternele
aparatului Golgi.

Pigmentarea cutanată la pielea mai închisă la culoare NU este dată de un număr crescut de
melanocite, ci este dată de:

 Specia de melanină pe care melanozomii o au

 Activitatea melanogenetică
 Proporția melanozomilor maturi
 Angajarea secretorie a melanocitelor
 Rata de transfer a melanozomilor căre keratinocitele respective, astfel încât după
transfer dispunerea melanozomilor în jurul nucleului la distanțe similare vor realiza
o protecție.
Radiația UV – împărțită în funcție de lungimea de undă în 3 tipuri: A, B și C. UVA și UVB
sunt cele care ajung la nivelul nivelii și determină modificări

11
­ UVC – cea care este blocată de stratul de ozon și nu ajunge până la suprafața pielii.
­ UVB – cea cu lungime de undă mai mică va fi reflectată la nivelul stratului de ozon;
în schimb cea cu lungime de undă mai mare va ajunge la nivelul stratului bazal, fiind
principalul factor determinant al creșterii sintezei de melanină de la nivelul
melanocitelor.
­ UVA – lungime de undă destul de mare; va avea o penetranță la nivelul pielii mai
profundă, fiind cea responsabilă de eritemul solar (roșeața pielii). Stimulează
dilatarea vaselor de sânge, filetele nervoase de la acest nivel

Celula Langerhans

o Celulă dendritică prezentatoare de antigen

o A fost descoperită prin intermediul sărurilor de aur. Depunerea acestor săruri s-a
realizat atât la nivelul stratului bazal cât și la nivelul stratului spinos și granulos.
o Are o densitate diferită în funcție de regiunea cutanată:
­ 600-1000/mm2 – față, gât, scalp, membre superioare
­ Aprox. 200/mm2 – palme, plante, regiunea sacro-coccigiană
o 2-8% din totalul celulelor epidermice
o Proporția ei scade în anumite afecțiuni – dermatită de contact, psoriazis și/sau cu
vârsta. Rol patogenic în aceste afecțiuni – va lua contact cu haptenele antigenelor
respective și va prezenta antigenele nou-formate către celulele imune.
o Interacționează cu limfocitele T epidermice: CD4+, CD8+ și limfocitele T cu
memorie.
o Imunofenotip – expresie pozitivă pentru:
­ CD207
­ CD39
­ CD1a
­ Ag MHC clasă II
­ S100 – în general atestă prezența unor celule nervoase în țesut conjunctiv,
dar poate fi folosit și pentru celulele Langerhans. (imagine)
o Structură
­ Corp celular relativ mic
­ Prezintă prelungiri celulare mari ce se întrepătrund printre prelungirile
keratinocitelor
o Ultrastructură
­ Celule dendritice cu aspect neregulat
­ Nu formează desmozomi – conectate cu keratinocitele prin niște joncțiuni
denumite desmozomi-light care se bazează pe E-caderină.
­ Nucleu indentat

12
 ­ Prezintă granule Birbeck – elementul ultrastructural caracteristic: structuri
pentalaminare (lectină dependentă de Ca2+); aspect de rachetă de tenis, cu un
pol efilat unde se observă structurile pentalaminare. Anticorpul CD207 este
prezent la nivelul endomembranei acestor granule.

Celula Merkel

o Celulă dendritică
o Localizare în stratul bazal al pielii zonelor înalt senzoriale (degete, buze, cavitate
orală etc)
o Imunofenotip – expresie pozitivă simultană pentru markeri antigenici epidermici și
nervoși → keratina 20, principalul
o Este la originea unei afecțiuni neoplazice extrem de agresive – carcinom cu celule
Merkel – origine nervoasă.
o Celulă poliedrică, nucleu eucromatic, situat central, efilat.
o Ultrastructură
­ Procese dendritice – neregularități ale suprafeței celulare care se
întrepătrund cu keratinocitele înconjurătoare.
­ Prezintă un pol bazal care vine în contact cu terminația nervoasă respectivă.
­ Prezintă înspre polul bazal numeroase granule de neurosecreție, care sunt
dispuse pe partea cealaltă a nucleului față de aparatul Golgi. Aceste granule
sunt întrepătrunse cu elemente de REN și multe mitocondrii.
­ Desmozomi (joncționează cu keratinocitele învecinate)
­ Localizare – vecinătatea fibrelor nervoase mielinizate – pierd teaca de
mielină, penetrează membrana bazală și prezintă o terminație discoidă.
­ Citoplasma este densă, prezintă filamente intermediare (keratină)
­ Nucleul este lobat
­ Prezintă granule dense de neurosecreție (80nm), ce sunt delimitate de
endomembrane și conțin metenkephalin, sinaptofizină (realizează contact cu
alte celule, în special cu keratinocitele), și enolază neuron-specifică.
o Celula Merkel împreună cu terminația nervoasă cu care ia contact (cea care își
pierde teaca de mielină la nivelul membranei bazale și se termină într-o formațiune
aplatizată care prezintă granule de secreție și mitocondrii) va alcătui corpusculul
Merkel, ce este un mecanoreceptor cu adaptare lentă (tip I).

Joncțiunea dermo-epidermică – membrana bazală (aparat de ancorare a epidermului la

derm). O structură proteică destul de amplă. La nivelul polului bazal se boservă numeroase
filamente de keratină 5 și keratină 14.

 3 rețele supramoleculare:

13
 o Rețeaua hemidesmozomilor
 Proteine intracelulare – plectină și BP230 (BPAG1 – Antigenul
Pemfigoidului Bulos 1)
 Proteine transmembranare – BP180 (colagen XVII sau BPAG2) și
integrina α6β4
o Membrana bazală propriu-zisă
o Filamentele de ancorare ce vin dinspre țesutul conjunctiv.
 Colagen VII
 Laminina-332 (anterior cunoscută drept laminina-5)
DERMUL – țesutul conjunctiv care susține epidermul și asigură fixarea acestuia la țesutul
subcutanat.

Dermul papilar

 Fascicule de fibre elastice ramificate

 Se găsește la nivelul papilelor dermice, imediat sub membrana bazală.
 Este un țesut conjunctiv lax
 Fibrele de colagen tip III – subțiri
 Are un rol de aport nervos pentru epiderm
 Prezintă numeroase fibre elastice
 Vase de sânge, filete nervoase.
Dermul reticular

 Localizare profundă
 Fibros și puțin celular
 Fibre de colagen tip I – groase
 Fibre elastice groase
 Vase de sâange, filete nervoase
 Panicul adipos profund de dermul reticular (hipodermul/fascia subcutanată).
Imagine ME – pachete de fibre de colagen care sunt intercalate printre numeroși
fibroblaști; puternică încărcătură de RER. Găsim și celule cu rol imun – mastocite, limfocite.
Deasupra membranei bazale se vor observa keratinocitele.

Inervația pielii

o Receptori senzoriali
 Terminații nervoase libere
→ Localizare – epiderm (straturile bazal, spinos, granulos)
→ Specializare – simț termic, atingeri fine

14
 → Structură – cuprinde mai mulți axoni (2-3 în imagine) la nivelul
cărora se observă lipsa tecii de mielină sau a țesutului conjunctiv;
segmente de celule Schwann învelite de lamina propria.
 Corpusculi Pacini (corpuscul lamelar)
→ Formă – ovoidală (mare, > 1mm), în secțiune transversală au forma
unui bulb de ceapă, lamelar și concentric.
→ Specializare – mecanoreceptor (vibrație, presiune)
→ Localizare – dermul profund și hipoderm. La nivelul degetelor și feței
sunt mai frecvenți.
→ Asocieri – structuri osoase, articulații, organe interne (ex: pancreas)
→ Structură – terminație nervoasă nemielinizată înconjurată de o
capsulă (30-60 lamele concentrice) cu lamele conjunctive (colagen II
și IV), material gelatinos intens hidratat, nuclei fibroblaști și capilare
sanguine.
 Corpusculi Meissner (corpuscul tactil)
→ Localizare – pielea glabră (zonele fără păr – digital palme, plante)
→ Specializare – stimul cu frecvență joasă
→ Formă – cilindrică, subțire, perpendicular pe suprafața pielii
→ Structură – 1-2 terminații nervoase, spiralate, nemielinizate; lamele
neregulate (1-2 celule Schwann aplatizate) – aspect de fuior
 Corpusculi Ruffini (corpuscul bulbos)
→ În special la nivelul dermului papilar
→ Specializare – mecanoreceptori lenți – întindere, termoreceptori
→ Formă – 1-2 µm, fusiformi
→ Structură
 Spațiu fluidic înconjurat de o lamă fină de țesut conjunctiv
 Fibre de colagen (traversează capsula)
 Fibră nervoasă amielinică (mielina până la intrarea în capsulă)
dens ramificată; dilatații terminale
Anexele cutanate – foliculul pilos, glandele sebacee, glandele sudoripare ecrine,
glandele sudoripare apocrine.
Foliculul pilos

→ Prezintă un segment inferior care conține bulbul foliculului pilos, un istm al

acestuia, și infundibulul reprezentat de firul de păr ce părăsește pielea.
→ Localizare – lipsește de pe suprafețele:
o Laterale ale degetelor
o Palmare și plantare
o Buze

15
 o Periorificial urogenital
→ Distribuția – controlată hormonal
→ Bulbul foliculului pilos – o regiune matricială centrală care este înconjurată de o
teacă (cuticula) ce prezintă la rândul ei niște transformări ale celulelor
înconjurătoare sub forma unor teci: teaca internă – alcătuită din tecile Huxley (mai
multe rânduri de keratinocite aplatizate, care vor forma celulele medulei) si Henle (
teacă externă – va fi produsă de celulele cuboidale din teaca Henle)
o Cuticula – celule scuamoase
o Cortex – celule cuboidale (devin keratinizate)
o Strat germinativ cu melanocite
o Medula – celule mari, vacuolate
→ Keratina dură – firul de păr emergent din folicul
→ Keratina moale – teaca internă a foliculului pilos
→ Membrana sticloasă (hialină) – ce separă foliculul pilos de țesutul conjunctiv din jur.
→ În secțiune longitudinală, se observă papila dermică ce este alcătuită din țesut
cojunctiv intens vascularizat și inervat, în care vom recunoaște fibre de colagen și
numeroși fibroblaști. De o parte și de alta a papilei dermice vom recunoaște
matricea foliculului pilos care prezintă keratinocite în stadii timpurii de dezvolate,
ce sunt dipuse într-un singur rând de celule, denumit stratul celulelor germinale, în
imediata proximitate a papilei. Sunt celule implicate în mitoze și care alternează cu
melanocitele (melanocitele se întâlnesc atât în stratul germinativ, cât și în straturile
superioare). Celulele matriciale se vor concretiza în cele două teci, Henle și Huxley.
→ În afara membranei externe putem întâlni fibroblaste.
→ Unitatea pilosebacee – complex alcătuit din foliculul pilos și glanda sebacee tributară
lui.
Ciclul creșterii firului de păr – cicluri repetitive a câte 3 faze:

1. Faza de creștere (anagen)

­ Majoritatea firelor de păr
­ 7 stadii
­ Alopecie în cazul pierderii firelor de păr în această fază.
2. Faza de tranziție (catagen)
­ Încetarea activității mitotice matriciale
­ Apoptoză coordonată
3. Faza latentă (telogen și exogen)
­ 1% din foliculii telogeni sunt eliminați zilnic
­ Efluvium telogen – pierderea normală de fire de păr.
Glanda sebacee – în dermul reticular, responasabilă pentru secrețiile de sebum (metarial
lipidic). Este o glandă tubulo-alveolară, ramificată, ce prezintă un canal de excreție ce se
varsă în teaca foliculului pilos.

16
 → Sebocite – celule producătoare de sebum.
→ Celule bazale
→ Lamina bazală
→ Sebum (secreție holocrină)
→ Apoptoza sebocitelor (pe măsura umplerii celulei)
→ Canalul pilosebaceu
→ Mitoze bazale
→ Celule bazale cu REN, RER, ribozomi liberi, aparat Golgi, glicogen, mitocondrii.
Glandele sudoripare

→ Glande sudoripare ecrine – pe toată suprafața cutanată

o Structuri independente
o Tip – glandă simplă, tubulo-glomerulară
o Alcătuire
 Adenomer (dermul reticular profund)
 Segment ductal
o Secreție – apoasă hipotonă (NaCl, amoniac, uree, acid uric, puține proteine)
o Rol – termoreglare, excreție
o Control – colinergic (termoreglare), adrenergic (simpatic – SNA)
o Celule clare
 Expunere luminală limitată
 Glicogen, mitocondrii, REN, aparat Golgi
 Falduri citoplasmatice laterale/canalicule intercelulare
 Labirint bazal, mitocondrii
o Celule întunecate
 RER, granule secretorii (apical), aparat Golgi
o Celule mioepiteliale
 Bazal – la nivelul segmentului secretor
 Actină.
o Segmentul ductal - tub ușor contort
 Segment epidermic – peretele ductului, celule epidermice
 Segment dermic
­ Epiteliu cubic stratificat – citoplasma apicală cu aspect sticlos
(tonofilamente apicale)
­ Diametru mic
­ Celule mioepiteliale absente
→ Glande sudoripare apocrine – axilă, areolă, pielea perianală, organele genitale
externe.
o Tip – glande tubulo-glomerulare (posibil ramificate) asociate cu foliculi piloși
o Localizare – hipodermul superior

17
 o Produs – secreție vâscoasă, înalt proteică (feromoni – androstenon și
androstenol la bărbat, copulina la femeie).
o Duct excretor
 Epiteliu cubic stratificat
 Celule mioepiteliale absente
o Adenomer
 Lumen larg, ce stochează produsul secretat
 Un singur tip de celle (secreție merocrină) – lizozomi, mitocondrii,
granule de lipofuscină
 Celule mioepiteliale
→ Tipuri particulare:
o Glandele Moll – glandele apocrine ale genelor
o Glandele ceruminoase (apocrine) – conductul auditiv extern.
Unghiile
 Pliu proximal – sintetizează stratul superficial al pielii
 Cuticula – protejează lama și matricea unghială
 Lama unghială – corneocite interdigitale anucleate, organite absente, săruri de Ca,
proteine fibrilare/globulare; keratină dură
 Rădăcină unghială
 Matricea unghială – celule stem, melanocite, celule Merkel, celule epiteliale
 Pat unghial – suprafața unghială ventrală
 Hiponichium.

18
 Organe de simț

Ochiul
Puncte de referință: reperul folosit pentru a descrie corect structurile ochiului este
CENTRUL OCHIULUI; astfel structurile apropiate de centru sunt numite structuri interne
(membrană limitantă internă), iar structurile aflate spre periferia ochiului, la distanță față de
centru sunt numite structuri externe (membrană limitantă externă).

Ochiul este un organ fotosenzitiv, localizat la nivelul orbitelor. Are un diametru

antero-posterior de 22-27 mm și o circumferință de 69-85 mm.

Are trei tunici concentrice care din exterior spre interior sunt:

- Tunica externă – corneea (1/6 anterior) și sclerotica

- Tunica medie – tunica vasculară (uveea) reprezentată de coroidă, corp ciliar și iris
- Tunica internă – retina

Structurile de la nivelul ochiului împart organul în trei compartimente:

- Camera anterioara (între fața posterioară a corneei și fața anterioară a irisului)

- Camera posterioară (între fața posterioară a irisului și fața anterioară a cristalinului)
- Camera vitroasă (între fața posterioară a cristalinului și retina fotosensibilă)

Mediile de refracție sunt reprezentate de cornee și cristalin cu rolul în realizarea

procesului de acomodare a ochiului.

Controlul cantității de lumină este realizat de iris și acest proces se numește

adaptarea la lumină.

Detectorii luminii din retină sunt reprezentați de celulele cu conuri și bastonașe.

Structurile ochiului se dezvoltă embriologic după cum urmează:

- Ectodermul neural se va evagina formând cupele optice, dând astfel naștere retinei
și epiteliilor ciliar și irian(retina aflată anterior de ora serrata compusă din două
straturi)
- Din ectodermul de suprafață se va forma cristalinul și epiteliul corneei
- Din mezoderm se vor forma sclerotica, stroma corneei, a irisului, a corpului ciliar și a
coroidei.
 Corneea

Reprezintă porțiunea anterioară a tunicii externe (1/6), este transparentă și este de

natură fibroasă. Se continuă cu sclerotica (5/6)la nivelul limbului sclerocorneean. Este
structura principală implicată în procesul de acomodare. Are o grosime de 0.5 mm și este
avasculară.

Structura histologică – este compusă din cinci straturi care dinspre exterior spre
interior sunt:

1. Epiteliu corneean – epiteliu pavimentos stratificat nekeratinizat, format din

aproximativ cinci straturi celulare, având o grosime de 50 microni. Celulele din
stratul superficial sunt prevăzute cu microvili ce au rolul de a menține filmul
lacrimal pe suprafață. Stratul bazal are acțiune proliferativă, aceste celule având
un turnover de 7 zile. Este cea mai inervată structură a globului ocular,
participând la procesul de clipire. Acest epiteliu se continuă cu epiteliul
conjunctival.
2. Membrana Bowman – este membrana bazală a epiteliului corneean (7-12
microni). Este formată din fibre de colagen doi așezate neordonat. O
caracteristică importantă ce are importanță în clinică este faptul că nu se
regenerează, leziunile lasand așa numitele cicatrici opace (astigmatism). Conferă
un grad semnificativ de stabilitate și rezistență.
3. Stroma – reprezintă 90% din grosimea corneei. Este organizată în lamele care
sunt formate din fascicule de colagen III, paralele. Fasciculele au orientare
perpendiculară pe lamelele adiacente. Este transparentă datorită acestui
aranjament ordonat al fasciculelor de colagen, la care contribuie GAG-uri
(lumican, decorină). Între lamele se pot găsi fibroblaste turtite (keratocite)și
celule limfoide migrate. Este avasculară.
4. Membrana Descement – este membrana bazală a endoteliului corneean. Este
PAS + și are o grosime de 10 microni. Este o rețea neordonată de fibre de colagen
tip II. Această m. bazală are proprietatea de a se regenera. Această sctructură se
extinde sub sclerotică formând ligamentul pectinat ce pătrunde în m. ciliar.
5. Endoteliul corneean – este un epiteliu simplu pavimentos format din celule ce
prezintă joncțiuni de aderență și organite cu rol în transport activ și sinteză de
proteine. Controlează schimburile metabolice ale corneei cu umoarea apoasă.
Are o activitate intensă de endocitoză și schimb ionic. Prezintă capacitate limitată
de regenerare.

Celulele epiteliului și endoteliului corneean sunt implicate în determinarea

transparenței corneei. Aceste celule au capacitatea de a transporta ionii de sodiu
către suprafața lor apicală. Clorul și apa urmează pasiv sodiul, astfel producându-se o
deshidratare a stromei corneene, fenomen care asociat cu dispunerea regulată a
stromei corneene dau un grad crescut de transparență.
 Transparența corneei este datorată structurilor anatomice, joncțiunilor dintre
celulele epiteliului ce constituie o barieră pentru pătrunderea soluțiilor apoase,
disturgescența (lipsa acumulării de lichid) stromei menținută de mecanismele de
pompă endotelială.

Unghiul irido corneean – conține canale ce drenează umoarea apoasă: 1.

Rețeaua trabeculară (spații Fontana) – canale delimitate de endoteliu ; 2. Canale
Schlemm – venele scleroticii. Această zonă este importantă în reglarea presiunii
intraoculare (prevenirea glaucomului)

Sclerotica

Este o capsulă fibroasă , groasă (0,7mm) inextensibilă, albă cu o pondere de

5/6 din tunica externă. Este formată din țesut conjunctiv dens, neregulat,
vascularizat , compus din mai multe straturi concentrice de fibre de colagen( dispuse
în toate direcțiile dar paralele cu suprafața ochiului, de regulă situate în același plan),
fibre elastice, substanță fundamentală și fibroblaști.

Zonele scleroticii sunt imprecis delimitate, astfel găsim:

- Episclerotică - strat extern de țesut conjunctiv lax ce se ancorează printr-un sistem

de fibre colagenice subțiri de capsula Tenon (țesut conjunctiv dens periocular),
mărginit la exterior de grăsimea periorbitală
- Sclerotica propriu –zisă (capsula Tenon)
- Lamina supracoroidiană (lamina fusca) – este la interior, adiacentă coroidei și
prezintă o celularitate mai bogată (melanocite, fibroblaști).

Între episclerotică și capsula Tenon se găsește spațiul episcleral ce permite

mobilitatea globului ocular

Limbul sclerocorneean – reprezintă o zonă de tranziție de la structura conjunctivă

transparentă a corneei, la structura opacă a scleroticii. Această zonă este foarte bine
vascularizată – capilarele limbului joacă un rol foarte important în procesele inflamatorii
ale corneei. Stroma limbului conține o rețea trabeculară de canalicule neregulate,
tapetate cu un epiteliu specific care converg și formează canalul Schlemm (drenează
lichidul din camera anterioară a ochiului și comunică la exterior cu sistemul venos al
globului ocular. De asemenea prin vasele de sânge prezente la acest nivel, se realizează
nutriția corneei care este o structură avasculară.
 Tunica vasculară, mijlocie (uveea) - formată din: 1. Iris; 2. Corp ciliar; 3.
Coroidă.

1.Irisul – Este considerat un diafragm cu deschidere variabilă (pupila). Se

formează din porțiunea anterioară a corpului ciliar. Anterior se află în contact cu
camera anterioară iar posterior cu cea posterioară și cu cristalinul. Este alcătuit dintr-
o stromă conjunctivă, bogat vascularizată, acoperită posterior de epiteliu pigmentar.
Conține fibre musculare netede.

Epiteliul pigmentar posterior – prezintă membrana bazală spre camera

posterioară.

Mioepiteliul pigmentar anterior – lamina bazală se află spre stroma iriană.

Elementele contractile – participă la reflexul de adaptare și anume:

 Procesele bazale ale mioepiteliului conțin elemente contractile radiale

– mușchi dilatator al pupilei (acționat de SNV simpatic)
 Fibrele mușchiului neted circular, aflate în stromă formează mușchiul
constrictor pupilar (acționat de SNV parasimpatic)

Hiperpigmentarea dată de melanocitele din stroma irisiului împiedică pasajul

luminii în interiorul globului ocular, aceasta pătrunzând prin orificiu (pupilă),
formându-se astfel o imagine clară. Tot aceste melanocite generează și culoarea
ochilor, astfel: cu cât sunt mai puține, vor reflecta lumina dând o culoare albastră,
urmând ca în cazul în care numărul lor crește culoarea irisului să treacă la verde
respectiv la maro. La persoanele cu albinism, din cauza lipsei pigmentului melanic,
culoarea roșie a pupilei este dată de relfexia luminii pe vasele de sânge din iris.

2.Corpul ciliar – este porțiunea anterioară dilatată a uveei, cuprinsă între iris
și coroidă ( până la ora serrata)/ {sau expansiunea anterioară a coroidei la nivelul
cristalinului, ce aderă pe fața internă a scleroticii}. Are formă triunghiulară cu trei
fețe: spre scleră, spre camera posterioară, spre corpul vitros(prezintă șanțuri). Din
corpul ciliar se desprind aproximativ 75 de procese ciliare de care sunt atașate fibrele
zonulei Zinn ce sunt inserate în capsula cristalinului.

Din punct de vedere histologic este alcătuit din:

a. Mușchi ciliar ce este conectat prin zonula Zinn de cristalin și este alcătuit
din două fascicule de fibre musculare netede. Acestea au două capete: capătul
anterior se inseră la nivelul scleroticii iar capul posterior în diverse regiuni ale
corpului ciliar. Acestea sunt implicate în realizarea procesului de acomodare al
cristalinului
 b. Țesut conjunctiv lax bine vascularizat, bogat în melanocite ce se extinde în
procesele ciliare.

Suprafețele corpului ciliar care vin în contact cu corpul vitros, camera

posterioară și cristalinul, sunt acoperite de repliul anterior al retinei. La acest nivel
retina conține doar două straturi celulare :

a. Stratul adiacent corpului ciliar – celule cilindrice unistratificate, bogate în

melanină –reprezintă proiecția anterioară a epiteliului pigmentar al
retinei
b. Stratul derivat din retina fotosensibilă ce prezintă epiteliu cilindric
unistratificat, nepigmentar

Funcțiile corpului ciliar:

 Secretă umoarea apoasă (similară plasmei dar conține 0,1% proteine)

– produsă de celulele stratului nepigmentar
 Participă la bariera umoare apoasă – creier
 Produce și ancorează fibrilele zonulare (ce pornesc de la nivelul
proceselor ciliare și sunt reprezentate de fibre de oxitalan fixate pe pe
capsula cristalinului)

3.Coroida – strat vascular situat extern fată de retină, este pigmentată. Între
vasele sangvine coroidiene există o tramă de țesut conjunctiv lax bogată în
fibroblaști, macrofage, limfocite, mastocite, plasmocite, fibre de colagen și elastice
precum și multe melanocite. Conține 2 straturi:

- strat coriocapilar – bine vascularizat, asigură nutriția unei părți a retinei

- membrana Burch (lamina vitrea) – se interpune între stratul coriocapilar și

retină. Se întinde de la nervul optic (papila optică) până la ora serrata, format din
cinci straturi. Stratul central este format dintr-o rețea de fibre elastice. Această rețea
este acoperită pe ambele fețe de lamele de fibre de colagen dublate de membrana
bazala a epiteliului pigmentar (spre interior) și de membrana bazală a capilarelor din
stratul coriocapilar (spre exterior).

- membrana supracoroidală este structura prin care coroida aderă la

sclerotică . Este un strat subțire de țesut conjunctiv lax bogat in melanocite.

Retina – derivă din pereții cupei optice, fiind formată din două straturi: retina
neurală (intern) și epiteliu pigmentar retinian (extern), între cele două există un
spațiu virtual – locul unde se produce dezlipirea retinei.
 Retina neurală are două regiuni: non-fotosensibilă, anterior de ora serrata și
fotosensibilă,posterior de ora serrata.Aceasta împreună cu nervul optic fac parte din
sistemul nervos central (datorită embriogenezei), astfel circulația de la nivelul retinei
aparținând de cea a creierului (bariera hematoencefalică) pe când restul structurilor
au o vascularizație de la arterele și venele centrale ale ochiului. Nervul optic datorită
originii embriologice nu este un nerv periferic, mielinizarea lui fiind formată de
oligodendrocite nu de celulele Schwann, astfel ne putem explica de ce nervul optic
este afectat în scleroza multiplă(acțiune de demielinizare a SNC)

Prezintă pe axul optic al ochiului fovea cetralis (zonă în care sunt prezente
doar celule cu conuri iar raportul celulă fotoreceptoare:celulă bipolară e de 1:1). Spre
exteriorul foveei există macula lutea, zonă cu predominanță de conuri dar găsim și
bastonașe.

Epiteliul pigmentar – interacționează fizic, metabolic și funcțional cu stratul

conurilor și bastonașelor, celulele fiind așezate în monostrat (formă hexagonală).
Polul bazal al epiteliului este așezat spre stratul intern al membranei Bruch a
coroidei; prezintă numeroase pliuri. Polul apical prezintă microvili care sunt asociați
dar nu stabilesc contacte cu segmentul extern al fotoreceptorilor, sunt prezente
granule de melanină. Porțiunile laterale sunt solidarizate prin complexe joncționale
de tip occludens, adherens și gap. Primele două tipuri constituie bariera sânge –
retină. Nucleul situat în apropierea membranei bazale.

Funcțiile epiteliului pigmentar:

o Metabolismul vitaminei A pentru generarea pigmenților vizuali (rodopsină);

o Recunoașterea, ingestia și fagocitarea discurilor eliminate de segmentul
extern al celulelor fotoreceptoare
o Formează bariera sânge – retină
o Absoarbe lumina (melanină)

Tipuri celulare în retină:

 Celule pigmetare
 Neuroni:
 Celule fotoreceptoare (celule cu bastonașe și conuri)
 Neuroni bipolari
 Neuroni multipolari (celule ganglionare)
 Celule de asociație (neuroni): - celule orizontale (între celulele
fotoreceptoare). Amacrine (între neuronii multipolari)
 Celule de susținere Muller (celule nevrotice)

Retina fotosensibilă este organizată în 9 straturi.

1. Stratul conurilor și bastonașelor:
a. Formează stratul extern al retinei neurale;pentru a ajunge la
acesta, lumina trebuie să străbată toate straturile interne ale
retinei
b. Conține segmentele fotoreceptoare ale celulelor cu conuri și
bastonașe;
Celulele fotoreceptoare sunt neuroni modificați și au următoarea
segmentare: segment extern, zonă de legătură, segment intern
{toate trei participă la formarea stratului conurilor și
bastonașelor}, fibre externe, regiune nucleară, fibre interne;
Segmentul extern al celulelor fotoreceptoare – are aspect de
cilindru sau con, conține discuri fotoreceptoare delimitate de
membrane , acestea desprinzându-se de la vârful procesului, se
află în contact cu microvilii celulelor epiteliului pigmentar;
Zona de legătură (trunchiul de legătură) – este un cil modificat (9
dublete de microtubuli), pornește dintr-un corp bazal, prezintă un
proces caliceal (dilatare a cilului);
Celulele cu bastonaș –(120 de milioane), mai numeroase în
periferia retinei, sensibile la stimularea luminoasă de intesitate
mică, 496 nm, imaginea furnizată este monocromatică(un singur
tip celular cu un singur fel de pigment), segmentul extern conține
600-1000 de discuri așezate orizontal de-a lungul segmentului,
lumenul discului nu vine în contact cu spațiul extracelular,
membrana discurilor conține rodopsină (aldehidă a vitaminei A -
retinal- legată de o proteină –opsină- , sunt responsabile de
vedere nocturnă).
Celulele cu conuri – (7 milioane) , sunt trei tipuri similare
morfologic dar diferite prin pigmenți {L,M,S – LOW, MEDIUM,
SUPERIOR – 420,531,588 nm – albastru,verde,roșu}, pigmenți
numiți iodopsine, sensibilitate mare la stimuli luminoși de
intensitate mare, segmentul extern are formă conică fiind
înconjurat de o membrană ce prezintă invaginații ce dau naștere la
200 -500 de discuri (acesta este continuu cu spațiul extracelular),
sunt prezente în fovea centralis.
Fotorecepția- fotonii incidenți ai razei de lumina transformă
retinaldehida din forma cis în formă trans, apoi se activează opsina
de către transducină, care activează cGMP fosfodiesteraza,
aceasta scade nivelul ciclic de cGMP, astfel scade permeabilitatea
pentru Na a membranei celulare inducând o hiperpolarizare.
Hiperpolarizarea scade producția neurotransmițătorilor,
informație preluată de celulele bipolare, apoi amacrine, orizontale
 și în final de cele ganglionare. Astfel celulele ganglionare
generează potențialul de acțiune ce se trasmite la S.N.C.
2. Membrana limitantă externă – joncțiunile aderente între procesele
apicale ale celulelor Muller.
3. Strat nuclear extern – nucleii celulelor cu bastonaș sau con(mai mari, mai
puțin colorați, situați spre exteriorul stratului).
4. Strat plexiform extern – conține procesele celulelor cu con(pediculi) și
bastonaș (sferule), dendrite ale celulelor bipolare și prelungirile celulelor
amacrine și orizontale. La acest nivel întâlnim celule fotoreceptoare și
celule bipolare (1:1 în fovee) și sinapse între celule fotoreceptoare și
interneuroni (celule orizontale interplexiforme).
5. Strat nuclear intern – conține nucleii celulelor bipolare, orizontale,
amacrine și Muller. Capilarele din vasele retiniene se extind numai până la
acest strat.
6. Strat plexiform intern – conține axonii celulelor bipolare, dendritele
celulelor ganglionare și procesele celulelor amacrine și interplexiforme
7. Stratul celulelor ganglionare – pericarioni mari de neuroni multipolari,
dispuse în monostrat, cu excepția zonei macula lutea (8-10 straturi), sunt
absente la nivelul foveei, dar dendritele lor fac sinapsă la acest nivel cu
axonii celulelor bipolare în raport de 1:1. ???
8. Stratul fibrelor nervoase (optice) – axonii celulelor ganglionare converg
către papila nervului optic. Se dispun în mănunchiuri? Celulele gliale
Muller? . Sunt prezente vase sangvine de dimensiuni mari.
9. Membrana limitanta internă – formată din procesele bazale ale celulelor
gliale Muller, adiacente feței posterioare a corpului vitros

Discul optic (pata oarbă) – la acest nivel axonii celulelor ganglionare străbat
sclerotica și pătrund vasele sangvine (vena și artera centrală).

Cristalinul (lentila naturală a ochiului)– este o structură avasculară, cu formă

de disc biconvex. Este fixat prin intermediul zonulei ciliare (sistem de fibre circulare =
zonula lui Zinn sau membrana lui Zinn) de corpul ciliar. Ca elemente constitutive
prezintă capsulă (lamina bazală a epiteliului) – formată din fibre de colagen tip IV și
glicoproteine, epiteliu subcapsular (simplu cubic) și fibre cristaliniene (celule
epiteliale modificate, alungite , fără nuclei). Pierderea elasticității cristalinului se
numește presbiopie și pierderea transparenței (opacifieriea cristalinului) este
întâlnitâ în cataractă.

Ligamentele zonulare (cele ale zonulei ciliare) sunt asemănătoare

microfilamentelor din structura fibrelor elastice și intervin în procesul de acomodare
 vizuală, care permit focalizarea imaginii obiectelor apropriate sau îndepărtate prin
modificarea convexității cristalinului.

Structuri anexe:

- Conjunctiva compusă din:

o Membrana transparenta
o Limb sclerocorneean cu doua componente: bulbară(aderentă pe cornee și
sclerotică) și palpebrală (acoperă fața internă a pleoapei, reflectându-se de la
nivelul sclerei)
o Elementele sunt date de un epiteliu cilindric stratificat și celule caliciforme
plus lamina propria.
- Pleoapele au în componență:
o Placa tarsală, legată de mușchiul tarsal (mușchi neted), aceste structuri fiind
căptușite de conjunctivă.
o Muschi striați – orbiculari ai ochilor și ridicători ai pleoapelor
o Sunt acoperite de epiderm (întâlnim fire de păr modificate ce vor forma
genele)
o Glande:
 Tarsale (Meibomius) – sunt glande sebacee alungite ce se deschid la
marginea pleoapelor, secreția e parte din filmul lacrimal.
 Zeis - glande sebacee ce se deschid în foliculii genelor
 Moll - sudoripare apocrine, spiralate
 Lacrimale accesorii: Wolfring (pe fața internă a pleoapelor) și Krause
(la nivelul fornixului)
- Sistemul lacrimal este format din:
o Glande lacrimale
 Tubulo-acinare compuse, seroase, cu celule mioepiteliale
 Se deschid în fundul de sac lacrimal
o Puncte lacrimale – ce se deschid în canaliculele lacrimale apoi în sacul
lacrimal și ajung la nivelul ductului nazolacrimal (cauza din care ne curge
nasul când plângem)
o Lacrimile – reprezentate de filmul de la nivelul feței anterioare a corneei.
Sunt secretia glandelor lacrimale Meibomius și a celulelor caliciforme
conjunctivale. Conțin proteine (lizozim), lipide și electroliți.
 Urechea

Este organul senzorial al auzului și echilibrului. Este format din ureche externă
(auricul, conduct auditiv extern, timpan), ureche medie (cavitatea timpanică, lanț osicular,
ferestrele ovală și rotundă, tuba auditivă), ureche internă (labirint osos și membranos).

Urechea externă

- Pavilionul urechii – cartilaj elastic acoperit de tegument

- Meat auditiv extern – conduct tapetat de piele cu glande ceruminoase
(asemănătoare glandelor sudoripare apocrine)
- Membrană timpanică – fața externă prezintă epiderm, la interior prezintă țesut
conjunctiv cu fibre de colagen și elastice iar fața internă prezintă epiteliul cavității
timpanice (simplu pavimentos)

Urechea medie este o cavitate pneumatică, tapetată de epiteliu simplu pavimentos,

aderent de perios. Conține lanțul osicular format din: ciocan(malleus) – atașat de timpan;
nicovală (incus); scăriță (stapes) – apasă pe membrana ferestrei ovale. De asemenea se
găsesc mușchi: tensor al timpanului, mușchiul scăriței (cu rol în reflexul de atenuare a
zgomotelor puternice). Tuba auditivă aflată pe peretele anteromedial al urechii medii
conține epiteliu pseudostratificat cilindric, celule caliciforme și țesut limfoid; are rolul de a
egaliza presiunea pe ambele fețe ale timpanului.

Urechea internă este formată din:

1. Labirint osos ce cuprinde:

a. Vestibul osos cu ferestrele ovală și rotundă
b. Canale semicirculare – anterior, posterior și lateral
c. Cohlee – modil, rampă osoasă
2. Labirint membranos:
a. Utriculă și saculă (vestibul membranos), conectate prin duct
b. Ducte semicirculare – anterior, posterior, lateral
c. Duct cohlear – între membrana bazilară și cea vestibulară
d. Duct endolimfatic
3. Labirintul membranos conține endolimfă ce are o compoziție asemănătoare fluidului
intercelular (K crescut, Na scăzut)
4. Între labirintul membranos și cel osos se află perilimfa – lichid asemănător lichidului
extracelular.

Celulele senzoriale ale urechii interne sunt localizate la nivelul a șase regiuni din
labirintul membranos:
 - Crestele ampulare – în cele trei ampule ale ductelor semicirculare, cu rol în detecția
accelerărilor unghiulare
- Macula utriculei și macula saculei, cu rol în detecția accelerărilor liniare
- Organul lui Corti (cohlear), receptor auditiv.

Celulele senzoriale ale urechii interne sunt celule păroase, adică celule epiteliale cu
stereocili. Sunt de două tipuri (tip 1 și tip 2), după tipul de terminație nervoasă (celulă
caliceală vs celulă în buton). Celulele vestibulare au și cili pe când cele cohleare prezintă
doar corpi bazali. Acestea funcționează ca traducători mecanici cu ajutorul proteinelor canal
MET (mechano-electric transducer) pentru K+.

Crestele ampulare sunt formațiuni ale ampulelor canalelor semicirculare ce conțin

epiteliu senzorial. Acest epiteliu este acoperit de cupolă care este o masă gelatinoasă
mișcată de endolimfă. Celulele ce se întâlnesc la nivelul crestelor ampulare sunt celulele
păroase și celulele de susținere.

Maculele se gâsesc în utriculă și saculă (pentru acceleratia verticală – orizontală).

Acestea conțin epiteliul senzorial alcătuit din celule păroase și de susținere, acoperite de o
membrană otolitică (denumită așa datorită prezenței la acest nivel a unor cristale mari de
calciu numite otoliți).

Organul lui Corti – structură senzorială responsabilă de funcția auditivă, localizata în

canalul cohlear.Structura histologică a acestei formatiuni este următoarea:

1. Celulele senzoriale (păroase) – sunt celule cu stereocili dispuse de o parte și de

alta a pilierilor în două straturi (extern – lateral, intern- medial). Stereocilii
celulelor externe sunt înglobați într-o masa gelatinoasă numita membrana
tectoria.
2. Celulele de susținere:
a. Pilierii sunt formați din celule piramidale care delimitează tunelul Corti
b. Celulele falangiene (Deiters) externe și interne: polul superior în formă de
cupă – adăpostesc celulele senzoriale
c. Celulele Hensen
d. Celulele Claudius