ȘCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ “SFÂNTUL IOAN” BUCUREȘTI

PROIECT
ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI

PROFESOR COORDONATOR ELEV

GHEORGHIȚA BRAȘOVEANU JULEA EMILIA

Clasa I-C
 CUPRINS

CAPITOLUL I

ALCATUIREA SISTEMULUI CIRCULATOR

Sistemul vaselor sanguine...........................................................pag 3

Sistemul vaselor limfatice...........................................................pag 10

Inima............................................................................................pag 17

Sângele........................................................................................pag 34

CAPITOLUL II

BOLI ALE SISTEMULUI CIRCULATOR

1.Stopul cardio-respirator.............................................................pag 45

2.Infarctul miocardic....................................................................pag 48

3.Tromboză venoasă profundă.....................................................pag 53

4.Anevrismele aortei....................................................................pag 41

Bibliografie..................................................................................pag 63

1
CAPITOLUL I
ALCATUIREA SISTEMUL CIRCULATOR
Sistemul circulator este cel ce realizează mişcarea sângelui prin ȋntreg
organismul. Inima şi vasele sanguine sunt cele mai improtante componente ale
sistemului circulator. Fiecare bătaie ȋmpinge sângele ȋn vasele de sânge ce
transportă: oxigen şi nutrimente către ţesuturi prin intermediul sistemului arterial şi
produşi de degradare şi metaboliţi de la nivel tisular către cord prin intermediul
sistemului venos. Sistemul limfatic este cea de- a treia componentă a sistemului
circulator, iar mecanismul său de funcţionare va fi detaliat ulterior.

Sistemul circulator este alcătuit din două sisteme reprezentate de:

 Sistemul vaselor sanguine

 Sistemul vaselor limfatice

Fig.1

2
SISTEMUL VASELOR SANGUINE

Sistemul vaselor sanguine este alcătuit din următoarele componente:

 Arterele – sunt vase ce pleacă de la nivelul cordului şi se ramifică pe

traiectul lor la fel ca ramurile unui copac, devenind din ce ȋn ce mai mici,
alcătuind arborele arterial ce ȋndeplineşte funcţia de transport la nivel tisular
atât a nutrimentelor, cât şi a oxigenului.
 Capilarele – sunt vase sanguine de mici dimensiuni ce formează o reţea
difuză ce realizază numeroase anastomoze şi la nivelul cărora au loc
schimburile dintre ţesuturi şi sânge.
 Venele – sunt vase ce se formează prin unirea reţelei difuze a capilarelor,
realizând un sistem ramificat ce porneşte ȋn mod opus arborelul arterial, de
la terminaţii subţiri către canale progresiv mai largi.

Fig.2

3
Structura vaselor sanguine

Structura vaselor sanguine este una generală reprezentată de cele trei straturi:
intima, media şi adventicea, la care se adaugă diferite modificări şi adaptări
specifice fiecărui sistem.

Cele trei straturi, de la interior spre exterior, sunt:

1. Intima - este alcătuită la rândul ei din mai multe straturi reprezentate de:

 endoteliul ce este localizat la nivelul laminei bazale

 ţesutul subendotelial ce este reprezentat de ţesut conjunctiv lax şi fibre
musculare netede cu dispoziţie longitudinală
 membrana elastică limitantă internă ce este prezentă doar la nivel arterial,
fiind alcătuită din numeroase fibre elastice, cu multiple fenestraţii

2. Media – este alcătuită din multiple straturi concentrice reprezentate de fibre

musculare ce au o dispoziţie helicoidală, la care se adaugă numeroase fibre
elastice, fibre reticulare, proteoglicani. Această tunica este limitată la exterior de
membrana limitantă externă.

3. Adventicea – este alcătuită din ţesut conjunctiv cu numeroase fibre de colagen

de tip I, fibre elastice dispuse longitudinal. La nivelul vaselor mari, la nivelul
adventicei, se poate identifica şi vasa vasorum ce se defineşte ca fiind un strat ce
conţine numeroase vase ce realizează vascularizaţia adventicei şi porţiunii externe
a mediei. Vasa vasorum este mai bine dezvoltată la nivelul venelor. Ȋn ceea ce
priveşte capilarele limfatice, acestea se pot găsi la nivelul adventicei pentru artere,
iar pentru vene, acestea pot penetra şi ajunge până la medie.

Inervaţia vaselor sanguine se realizează prin intermediul unei reţele de

fibre nervoase nemielinizate simpatice ce mai poartă denumirea şi de nervi
vasomotori şi formează nervi vascularis. Fibrele nervoase sunt mai numeroase la
nivelul venelor decâ la nivelul arterelor. Terminaţiile nervoase aferente de la nivel
arterial se pot clasifica ȋn baroreceptori şi chemoreceptori.

Baroreceptorii se pot identifica la nivelul:

 Sinusului carotidian, localizaţi imediat sub bifurcaţia carotidei primare, iar

terminaţiile nervoase provin din nervul XI;
 Arcului aortic.

4
Chemoreceptorii se pot identifica la nivelul:

 Corpusculului carotidian, fiind localizat la nivelul bifurcaţiei carotidei şi este

alcătuit din două tipuri de celule glomice;
 Corpusculului aortic, ce este localizat ȋntre subclaviculară şi carotida
dreaptă, pe dreapta şi ȋn apropierea subclavicularei stângi pe stânga.

A. Arterele

Arterele sunt vasele eferente de la nivelul cordului, adică toate vasele ce pleacă de
la acest nivel. Au formă tubulară, asemenea unor conducte, şi pe traiectul lor se
bifurcă şi se subţiază totodată, toată circulaţia arterială având aspect arborescent.

Fig.3

Dimensiunile lor sunt diferite, acestea putând fi clasificate ȋn funcţie de acest

criteriu:

 Arterele de mari dimenisuni sau arterele elastice sunt reprezentate de: aorta,
ramurile sale mari, subclaviculara, carotida comună, artera iliacă şi arterele
pulmonare.
 Arterele medii sau musculare ce mai sunt denumite şi artere de distribuţie
sunt reprezentate de arterele ce realizează vascularizaţia viscerelor.
 Arterele de mici dimensiuni sau arteriole ce se clasifică la rândul lor ȋn
arteriole mari şi mici.

1.Arterele mari

Structura arterelor mari este reprezentată de cele trei tunici elementare: intima,
media şi adventicea la care se adaugă periadventicea, ce are drept scop
poziţionarea arterei pe traiectul său.

5
Intima este alcătuită din:

 Endoteliu ce se continuă şi la nivelul cordului, constituind endocardul şi este

reprezentat dintr-un epiteliu simplu pavimentos. Celulele endoteliale au
drept scop realizarea unei permeabilităţi selective ce facilitează o difuziune
simplă pentru oxigen şi dioxid de carbon, transportă activ glucoza,
aminoacizii şi electroliţii, realizează endocitoză pentru diverse molecule
precum: LDL colesterol, factori de creştere, transferină. De asemenea,
celulele endoteliale ȋmpiedică apariţia trombilor prin controlul trombozei,
trombolizei şi agregabilităţii palchetare, elaborând molecule anticoagulante
şi antitrombotice (prostaciclină, activator al plasminogenului, molecule
heparin-like), molecule protombotice precum factorul von Willebrand şi
echilibrează fluxul sanguin şi reactivitatea vasculară prin intermediul
substanţelor vasoconstrictoare şi vasodilatatoare.
 Subendoteliul - este un ţesut conjunctiv cu numeroase fibre de colagen tip I
şi tip II, ȋntr-o matrice bogată ȋn proteoglicani.
 Membrana elastică limitantă internă ce este alcătuită din elastină dispusă
lamelar.

Media este alcătuită din lame elastice formate din fibre elastice fuzionate. Acestea
sunt dispuse sub formă de spirale, şi sunt conectate prin punţi. Printre lamele
elastice pot fi identificate şi fibre musculare netede.

Adventicea este alcătuită din ţesut conjunctiv lax, iar la nivelul ei se găseşte şi vasa
vasorum ȋmpreună cu terminaţii nervoase şi are rolul de a fixa arterele pe traiectul
lor, rol suplimentat prin intermediul periadventicei.

2.Arterele medii si mici

Structura arterelor medii şi mici este reprezentată tot de cele trei component de
bază: intima, media şi adventica, ȋnsă cu anumite modificări specifice faţă de
arterele de mari dimensiuni.

Intima este de astă dată aclătuită din endoteliu şi din ţesut endotelial, acesta din
urmă putând fi chiar absent la nivelul arteriolelor. Membrana limitantă elastică
internă are un aspect crenelat pentru arteriole şi pentru arterele medii.

Media este alcătuită din miocite contractile ce sunt dispuse laminar, ȋn 10-38 de
straturi concentrice. Pe lângă miocitele contractile se pot identifica şi miocite
secretorii ce sintetizează matricea extracelulară alături de prostacicline, factori de
creştere şi factori chemotactici. La nivelul mediei poate apărea şi metaplazia

6
fibroelastică din cadrul aterosclerozei. Numai la nivelul arterelor de calibru mare
se poate identifica şi membrana elastică limitantă externă.

Adventicea este alcătuită din ţesut conjunctiv lax, ce este bogat ȋn colagen de tip I.
Vasa vasorum este prezentă până la nivelul membranei elastice limitante externe,
alături de terminaţiile nervoase. Terminaţiile nervoase de origine simpatică
determină pe musculatura arterială vasoconstricţie (numai la nivelul coronarelor
determină vasodilataţie), iar parasimpaticul determină vasodilataţie.

Microcirculaţia este alcătuită din următoarele elemente:

 arteriolă;
 Reţeaua de capilare
 Metarteriole
 venulă postcapilară

Excepţiile de la această regulă sunt reprezentate de glomerulul renal şi sistemul

port.

Arteriola are o structură asemănătoare arterelor musculare la care doar membrana

elastică limitantă internă este vizibilă. Rolul arteriolelor este de a realiza rezistenţa
vasculară periferică, apărând astfel tensiunea arterială diastolică. De la nivelul
arteriolei vor lua naştere 2-3 metarteriole ce prezintă un diametru mai redus şi sunt
lipsite de adventice.

Fig.4

7
Reţeaua capilară este realizată prin intermediul ramificării arteriolelor, de la nivelul
unei arteriole rezultând un capilar preferenţial, iar din acesta formându-se reţeaua
capilară, ce se concentrează pe capilarul preferenţial ce drenează la nivelul venulei
postcapilare.

Capilarele sanguine sunt formaţiuni tubulare cu dimensiuni foarte mici, cu un

diametru de aproximativ 4-14 um şi cu o lungime mai mica de 1 mm. Sunt
alcătuită ȋn cea mai mare parte din endoteliu, iar la nivelul membranei bazale se
pot identifica numeroase pericite sau celule Rouget. La nivelul locului de
emergenţă din capilarul preferenţial se găseşte sfincterul precapilar, ce este prezent
şi la nivelul capilarului preferenţial, relaxarea unuia determinând contracţia
celuilalt.

Capilarele pot fi ȋmpărţite astfel:

• Capilare de tip I sau continui sunt repartizate ȋn special la nivelul regiunilor

cu schimburi reduse, pe la nivelul peretelui acestora putând sa treacă numai
molecule mici şi gazele.
•Capilarele tip barieră, localizate la nivelul timusului şi ţesutului nervos.
• Capilarele de tip II sau fenestrate ce sunt repartizate ȋn special la nivelul
regiunilor cu schimburi mai intense precum intestinul, pancreasul, glandele
endocrine.
•Capilarele de tip III sau sinusoide se pot identifica la nivelul ficatului, a
măduvei hematogene, limfoganglionilor, dar şi a splinei, fiind vase cu traiect
sinuos ce prezintă un endoteliu discontinuu.

Structurile de tip glomus pot fi identificate la nivelul extermităţilor precum vârful

degetelor, la nivelul urechilor, la nivelul lor vena fiind situată ȋn continuarea
arterei, membrana limitantă elastică internă dispărând.

Venula postcapilară are un diametru cuprins ȋntre 10 şi 100 um şi prezintă

numeroase pericite şi colectează la nivelul venulei colectoare, ce drenează la
rândul ei la nivelul venei musculare.

8
B. Venele

Venele sunt formaţiuni tubulare, vase de

capacitanţă şi pot fi de asemnea clasificate
astfel:

 Vene mari: vena cava superioară, vena

cava inferioară, venele pulmonare;
 Vene medii şi mici: vena jugulară
externă, vena jugulară internă;
 Venule Fig.5

Venele prezintă aceeiaşi structură generală reprezentată de intima, medie şi

adventice, ȋnsă la fel ca şi ȋn cazul arterelor, acestea prezintă anumite specificităţi.

Intima este alcătuită din endoteliu şi ţesut endotelial, ȋnsă membrana limitantă
elastică internă lipseşte.

Media este alcătuită din ţesut muscular, fibros şi elastic, ȋnsă ȋn cantitate mai mică
decât la nivelul arterei omonime.

Adventicea este de această data mai groasă decât la nivel arterial, cu vasa vasorum
foarte bogată şi cu numeroase terminaţii nervoase.

La nivelul porţiunii inferioare a corpului, venele sunt adaptate cu valve ce se

formează prin plierea intimei, fragmentând astfel coloana de sânge, scăzând
presiunea de la nivel parietal şi deteminând o singură direcţie de circulaţie a
fluxului sanguin.

9
SISTEMUL VASELOR LIMFATICE

Sistemul limfatic este parte a sistemului circulator, care cuprinde o rețea de

vase limfatice care transportă un lichid clar numit limfă (latină apă) direcțional
spre inimă. Sistemul limfatic a fost descris pentru prima dată în secolul al XVII-
lea, în mod independent de către Olaus Rudbeck și Thomas Bartholin. Spre
deosebire de sistemul cardiovascular sistemul limfatic nu este un sistem închis.
Sistemul circulator uman procesează o medie de 20 de litri de sânge pe zi prin
filtrare capilară, prin care se elimină plasma, rămânând celulele sanguine.
Aproximativ 17 litri din plasma filtrată sunt reabsorbiți direct în vasele de sânge, în
timp ce restul de 3 litri rămân în lichidul interstițial. Una dintre principalele funcții
ale sistemului limfatic este de a asigura o cale alternativă pentru ca acești 3 litri în
plus pe zi să revină în sânge.

Fig.6

10
 Cealaltă funcție principală este aceea de apărare a sistemului imunitar. Limfa
este foarte asemănătoare cu plasma sanguină însă conține limfocite și alte celule
albe. Ea conține, de asemenea, produse reziduale și resturi de celule împreună cu
bacterii și proteine. Organele asociate compuse din țesut limfoid sunt locurile de
producție ale limfocitelor. Limfocitele sunt concentrate în ganglionii
limfatici. Splina și timusul sunt, de asemenea, organe limfoide ale sistemului
imunitar. Amigdalele sunt organe limfoide, care sunt de asemenea asociate cu
sistemul digestiv. Țesuturile limfoide conțin limfocite și, de asemenea, alte tipuri
de celule pentru sprijin. De asemenea, sistemul include toate structurile dedicate
circulației și producerii de limfocite (componenta celulară principală a limfei), care
include, de asemenea, măduva osoasă, și țesutul limfoid asociat cu sistemul
digestiv
Sângele nu vine în contact direct cu celulele și țesuturile parenchimatoase
din organism, ci mai degrabă constituenții sângelui mai întâi părăsesc vasele
microvasculare de schimb pentru a deveni fluid interstițial, care apoi vine în
contact cu celulele parenchimatoase ale corpului. Limfa este lichidul care se
formează atunci când fluidul interstițial intră în vasele limfatice inițiale ale
sistemului limfatic. Limfa este apoi deplasată de-a lungul rețelei de vase limfatice
fie prin contracțiile intrinseci ale pasajelor limfatice, fie prin compresia extrinsecă
a vaselor limfatice datorită forțelor externe exercitate de țesuturi (de exemplu,
contracțiile mușchilor scheletici), sau prin intermediul inimilor limfatice în cazul
unor animale. Organizarea ganglionilor limfatici și a drenajului urmează
organizarea corpului în regiuni interne și externe; prin urmare, drenajul limfatic al
capului, membrelor și pereților cavității corpului urmează un traseu extern, iar
drenajul limfatic al toracelui, abdomenului, precum și al cavităților pelviene
urmează un traseu intern. În cele din urmă, vasele limfatice se golesc în conductele
limfatice, care se varsă într-una dintre cele două vene subclaviculare, aproape de
joncțiunea lor cu venele jugulare interne.
Sistemul limfatic este alcătuit din:

 Un sistem complex de capilare ce colectează limfa de la diferite organe şi

ţesuturi;
 Un sistem elaborat de vase ce colecteză şi conduc limfa de la nivelul
capilarelor la nivelul venelor gâtului şi anume: la nivelul confluării dintre
vena jugulară internă stângă şi subclaviculara stângă pentru ductul toracic şi
confluarea dintre vena jugulară internă dreaptă şi subclaviculara dreaptă
pentru ductul limfatic drept;
 Organe limfoide şi noduli (ganglioni) limfatici ce sunt localizaţi pe traiectul
vaselor colectoare şi au drept scop filtrarea limfei şi ȋmbogăţirea ei cu
limfocite.

11
 Vasele limfatice sunt extrem de fragile, straturile lor fiind uneori translucide.
Ele sunt ȋntrerupte din loc ȋn loc de porţiuni ȋngustate, traiectul lor având aspect
nodular. Acest aspect este determinat de prezenţa valvelor, ȋn mod similar venelor.
Ȋn ceea ce priveşte structura parietală, aceasta este similară venelor (intimă, medie,
adventice) pentru vasele limfatice mari. Intima este subţire, transparentă, uşor
elastică şi este alcătuită dintr-un strat de celule endoteliale ce este susţinut de o
membrană elastică. Media este alcătuită dintr-un strat muscular neted şi fibre
elastice distribuite transversal.

Adventicea este alcătuită din fibre musculare netede cu dispoziţie

longitudinală sau oblică ce se ȋntrepătrund cu fibre conjunctive de la nivelul
ţesuturilor ȋnconjurătoare. Valvele de la nivelul vaselor limfatice sunt alcătuite din
ţesut fibros ȋmbrăcat de ţesut endotelial. Ȋn ceea ce priveşte forma, valvele sunt
semilunare şi sunt ataşate prin intermediul marginii convexe la nivel parietal,
marginile concave fiind libere şi poziţionate ȋn sensul fluxului limfatic.

Fig.7

12
De obicei, valvele sunt localizate sub formă de perechi, una ȋn faţa celeilalte, ȋnsa
uneori se pot identifica şi anomalii, ȋn special ȋn apropierea anastomozelor.

La nivelul vaselor limfatice, spre deosebire de vene, valvele sunt localizate la

intervale mai mici, iar numărul lor creşte ȋn apropierea organelor limfoide, la
nivelul vaselor limfatice cervicale şi ale membrelor superioare.

Pe traiectul vaselor limfatice se pot identifica ganglionii limfatici ce au rol ȋn

filtrarea limfei şi ȋmbogăţirea acesteia cu limfocite.

Timusul

Timusul este un organ limfatic primar și este locul celulelor T, limfocitele

sistemului imun adaptativ. Este localizat retrosternal. Acesta se dezvoltă în
copilărie, atingând un maxim în pubertate, după care involuează. Este un organ
mic, situat în cavitatea toracală, între cei doi plămâni (partea posterioară
a sternului).

Fig.8

13
Splina

Splina sintetizează anticorpii în pulpa sa albă și îndepărtează bacteriile

acoperite de anticorpi și celulele sangvine acoperite de anticorpi pe calea circulației
sangvine și a nodulilor limfatici. Un studiu publicat în 2009 utilizând șoareci a
descoperit că splina conține, în rezervele sale, jumătate din monocitele corpului la
nivelul pulpei roșii. Aceste monocite, după deplasarea către țesuturile lezate (cum
ar fi inima), se transformă în celule dendritice și macrofage în timp ce inițiază
vindecarea tisulară Splina este un centru de activitate a sistemului fagocitic
mononuclear și poate fi considerată echivalentul unui ganglion limfatic mare,
deoarece absența sa predispune la anumite infecții.
La fel ca și timusul, splina are doar vase limfatice eferente. Atât artera gastrică
scurtă cât și artera splenică o irigă cu sânge. Centrii germinali sunt irigați de
arteriole denumite rădăcini peniciliforme.
Până în luna a cincea de dezvoltare prenatală, splina creează celule roșii
sangvine. După naștere măduva osoasă rămâne singura responsabilă de
hematopoeză. Ca un organ limfatic major și având un rol central în sistemul
reticuloendotelial, splina păstrează capacitatea de a produce limfocite. Splina
stochează celule roșii sangvine și limfocite. Ea poate stoca suficiente celule roșii
sangvine pentru a ajuta în cazul unei urgențe. În orice moment pot fi stocate până
la 25% din limfocite.

Fig.9

14
Ganglionii limfatici (nodulii limfatici)
Un ganglion limfatic este o colecție organizată de țesut limfatic, prin care
limfa trece pe traseul său înapoi în sânge. Ganglionii limfatici sunt localizați la
anumite intervale de-a lungul sistemului limfatic. Câteva vase limfatice aferente
aduc limfa, care
pătrunde prin substanța
nodulilor limfatici, și
este apoi drenată
printr-un vas limfatic
eferent. Sunt între cinci
și șase sute de
ganglioni limfatici în
corpul uman, dintre
care mulți sunt grupați
în clustere în diferite
regiuni, precum în zona
axilară sau abdominală.
F
Fig.10
Corpul unui nodul limfatic constă din foliculi limfoizi aflați în partea
exterioară denumită cortex. Partea interioară a nodulului este denumită măduvă, și
este înconjurată de cortex pe toată suprafața, cu excepția unei porțiuni
denumită hil. Hil-ul se prezintă ca o adâncitură pe suprafața ganglionului limfatic,
făcând ca ganglionul limfatic - sferic de felul lui - să aibă forma bobului de fasole
sau ovoidă. Vasul limfatic eferent pornește direct din nodulul limfatic de aici.
Arterele și venele care irigă nodulul limfatic cu sânge intră și ies la nivelul hilului.
Există o zonă la nivelul ganglionului limfatic, denumită paracortex, care
înconjoară imediat măduva. Spre deosebire de cortex, care conține în principal
celule T imature sau timocite, paracortexul conține un amestec de celule T mature
și imature. Limfocitele intră în ganglionul limfatic prin venule endoteliale înalt
specializate, care se găsesc în paracortex.
Un folicul limfatic este o colecție densă de limfocite, numărul, mărimea și
configurația acestora modificându-se în concordanță cu starea funcțională a
ganglionului limfatic. De exemplu, foliculii se extind semnificativ când întâlnesc
un antigen străin. Selecția celulelor B, de asemenea numite limfocite B, apare în
centrul germinal al ganglionului limfatic.Ganglionii limfatici sunt în mod
particular mai numeroși în mediastin în torace, gât, pelvis, axilă (sub braț),
regiunea inghinală și în asociere cu vasele sangvine ale intestinelor.

15
Limfacitele

Vasele limfatice de asemenea denumite uneori vase de limfă, conduc limfa

între diferite părți ale corpului. Ele includ vasele tubulare ale capilarelor limfatice,
vasele colectoare limfatice, ductul limfatic drept și ductul toracic denumit de
asemenea și ductul limfatic stâng. Vasele limfatice transportă limfa înapoi în
sânge, în cele din urmă înlocuind volumul pierdut din sânge în timpul formării
lichidului interstițial. Aceste vase sunt numite, de asemenea, canale limfatice sau
simplu, limfatice.
Limfaticele sunt responsabile pentru menținerea balanței lichidelor
corporale. Rețeaua sa de capilare și vase limfatice colectoare, funcționează pentru a
drena eficient și a transporta fluidul extravazat înapoi în sistemul cardiovascular.
Fluidele împreună cu proteinele și antigenele sunt capturate și returnate circulației
sangvine. Există numeroase valve intraluminale menite să asigure un flux
unidirecțional fără reflux. Două sisteme de valve sunt utilizate pentru a se obține
acest flux unidirecțional - un sistem de valve primare și secundare
Capilarele sunt înfundate, iar supapele de aici utilizează niște joncțiuni
specializate, împreună cu filamente de ancorare, pentru a permite un flux
unidirecțional către vasele primare. Limfaticele colectoare sunt prevăzute totuși să
acționeze prin propulsarea limfei în circulația sangvină prin acțiunea combinată a
valvelor intraluminale și a celulelor musculare limfatice.

Fig.11

16
INIMA(CORDUL)

Inima este unul dintre cele mai importante organe ale corpului uman şi
funcţionează asemenea unei pompe musculare ce distribuie sângele ȋn ȋntreg
organismul. Aceasta se contractă şi se relaxează asemeni oricărui muşchi, ȋnsa este
unică prin faptul că funcţionează pe baza principiului „totul sau nimic”, fiecare
contracţie făcându-se cu toată forţa pe care aceasta o are.

Inima este localizată la nivelul toracelui, ȋn mediastinul mijlociu, o treime

din aceasta fiind localizată la dreapta faţă de linia mediană şi două treimi fiind
localizate la stânga liniei mediene.

Fig.11

Configuratia externa a inimii

Are forma unei piramide triunghiulare, cu vârful orientat ȋn jos, spre ȋnainte şi la
stânga, dimensiunea ei fiind aproximativ egală cu pumnul individului.Prezintă:

 trei feţe: o faţă ȋn raport cu scheletul toracic, o faţă ȋn raport cu diafragmul şi

o faţă ȋn raport cu plămânii;
 trei margini: o margine dreaptă, o margine spre anterior şi o margine spre
posterior;
 bază;
 un vârf
17
 Faţa sternocostală intră ȋn raport cu sternul şi coastele, iar la acest nivel se
pot identifica atriile (ȋn porţiunea superioară) şi ventriculii (ȋn porţiunea inferioară).
Ventriculii sunt reprezentaţi mai bine de ventricului drept la nivelul acestei feţe, cei
doi ventriculi, stâng şi drept, fiind despărţiţi de şanţul interventricular anterior. La
nivelul acestui şanţ se pot identifica marea venă a inimii şi artera descendentă
anterioară. Superior, ventriculul drept prezintă o prelungire ce poartă denumirea de
conul arterei pulmonare. Conul arterei pulmonare se continuă cu trunchiul arterei
pulmonare. Ventriculii sunt separaţi de atrii prin intermediul şanţului coronar.
Porţiunea atrială a feţei sternocostale este acoperită ȋn cea mai mare parte de artera
pulmonară şi aortă. Şanţul coronar este străbătut ȋn porţiunea dreaptă de către
artera coronară dreaptă şi mica venă a cordului, iar ȋn proţiunea stângă de artera
circumflexă alături de sinusul coronar. La nivelul bazei cordului se pot observa, pe
această faţa, două prelungiri ce poartă denumirea de auriculi sau urechiuşe, stâng,
respectiv drept.

Fig.12
18
 Faţa diafragmatică sau inferioară este aproape orizontală şi este reprezentată
preponderent de către ventriculul stâng, ventriculul drept reprezentând doar o
porţiune foarte mică. Cei doi ventriculi sunt despărţiţi prin intermediul şanţului
interventricular posterior la nivelul căruia se identifică artera interventriculară
posterioară, ram din artera coronară dreaptă şi vena coronară medie. La nivelul
feţei diafragmatice se poate identifica crux cordis ce este reprezentată de intersecţia
dintre şanţul coronar şi şanţul interventricular.

Faţa pulmonară este orientată spre posterior şi la stânga şi este reprezentată

preponderent de o porţiune din ventriculul stâng. Prezintă şanţul coronar stâng la
nivelul căruia putem identifica artera atrioventriculară stângă şi marea venă
coronară. Acesta din urmă ȋmparte faţa pulmonară ȋntr-o porţiune atrială ce
corespunde atriului stâng, şi o
porţiune ventriculară ce
corespunde ventriculului
stâng.

Marginea dreaptă este ȋn

raport direct cu pleura şi cu
faţa medială a plămânului
drept. Marginile anterioară şi
posterioară nu sunt bine
evidenţiate.

Vârful inimii este reprezentat

de vârful ventriculului stâng şi
este orientat ȋn jos, ȋnainte şi
la stânga şi poate fi identificat
la nivelul spaţiului V
intercostal stâng, pe linia medioclaviculară. Fig.13

Baza are o poziţie ȋn sus, ȋnapoi şi spre dreapta, iar la nivelul ei se poate identifica
şanţul interatrial ce o ȋmparte ȋn două porţiuni şi anume:

 porţiune stângă reprezentată de atriul stâng, ȋmpreună cu orificiile celor 4

vene pulmonare;
 porţiune dreaptă reprezentată de atriul drept, ȋmpreună cu cele două orificii
ale venelor cave superioară, respectiv inferioară

19
Configuratia interna a inimii

Inima este alcătuită din patru cavităţi şi anume: 2 atrii şi 2 ventriculi.

Structura atriilor este uşor diferită de cea a ventriculilor, prezentând anumite

caracteristici generale:

 sunt alcătuite dintr-un perete mult mai subţire şi mai neted decât al
ventriculilor
 dimensiunile sunt mai reduse decât dimensiunile ventriculilor
 la nivelul lor sângele ajunge prin intermediul venelor
 fiecare prezintă câte un auricul stâng, respectiv drept
 comunică cu ventriculii prin intermediul orificiilor atrioventriculare

Structura ventriculilor prezintă de asemenea câteva caracteristici generale proprii şi

anume:

 dimensiunile lor sunt semnificativ mai mari decât dimensiunile atriilor

 pereţii sunt groşi, neregulaţi, prezintă trabecule şi cordaje tendinoase

Fig.14

20
Atriul drept

Are forma unui cub ce prezintă spre anterior o prelungire reprezentată de auriculul
drept. Peretele lateral are aspect neregulat şi la acest nivel se pot identifica muşchii
pectinaţi ai atriului drept.

Peretele medial sau septal este alcătuit din septul interatrial (septul ce separă cele
două atrii). Acesta prezintă ȋn porţiunea centrală o depresiune ce poartă denumirea
de fosa ovală, aceasta corespunzând canalului interatrial a lui Bottalo din timpul
vieţii intrauterine.

Peretele superior prezintă două orificii şi anume: orificiul de vărsare a venei cave
superioare şi orificiul de intrare ȋn auricul.

La nivelul peretelui inferior se pot identifica:

 orificiul de vărsare a venei cave inferioare ce prezintă valva venei cave

inferioare denumită şi valva lui Eustachio;
 anteromedial- orificiul sinusului venos coronar ce prezintă valva sinusului
coronar ce mai poartă denumirea şi de valva lui Thebesius;
 de la nivelul valvei lui Eustachio pleacă spre peretele septal o proeminenţă
ce poartă denumirea de banda sinusală ce conţine tendonul lui Todaro. Sub
acest tendon se poate identifica triunghiul lui Koch ce este delimitat:
superior de tendonul lui Todaro, inferior de valva tricuspidă, iar lateral se
identifică orificiul sinusului venos coronar. Ȋn profunzimea ariei triunghiului
lui Koch se găseşte nodulul atrioventricular ȋmpreună cu porţiunea
incipientă a fasciculului lui Hiss.

Peretele posterior prezintă o proeminenţă ce poartă denumirea de creasta terminală,

aceasta fiind localizată la dreapta faţă de orificiile celor două vene cave. Superior
de creasta terminală se identifică nodul sinoatrial.

Peretele anterior este reprezentat de orificiul atrioventricular drept ȋmpreună cu

valva tricuspidă ce este alcătuită din trei cuspe şi anume: anterioară, posterioară şi
septală.

21
Ventriculul drept

Se prezintă sub forma unei piramide triunghiulare, având trei pereţi, o bază şi un
vârf. Peretele anterior este neregulat, prezentând numeroase trabecule cărnoase: de
ordin I reprezentate de muşchiul papilar anterior de la care se extind cordaje către
cuspele anterioară, respectiv posterioară a tricuspidei, dar şi trabecule de ordin II şi
III.

Peretele posterior este de asemenea neregulat, prezentând trabecule cărnoase de

ordin II şi III şi unul singur de ordin I reprezentat de muşchiul papilar posterior
cele trimite către cuspele posterioară şi septală a valvei tricuspide.

Peretele medial sau septal este reprezentat de septul interventricular (septul ce

separă cei doi ventriculi). De asemenea prezintă numeroase trabecule cărnoase de
ordin II şi III şi doar unul singur de ordin I reprezentat de muşchiul papilar septal,
ce trimite cordaje către cuspele septală şi anterioară a valvei tricuspide. Dintre
trabeculele cărnoase de ordin II se evidenţiază trabecula septomarginală ce
ȋnglobează ramul drept al fasciculului Hiss.

Vârful ventriculului drept este localizat ȋn apropierea vârfului inimii, doar la un cm

mai sus şi mai la drepata faţa de acesta.

Baza ventriculului drept prezintă două orificii şi anume: orificiul atrioventricular

drept şi orificiul trunchiului arterei pulmonare. Orificiul atrioventricular drept
delimitează atriul drept de ventriculul drept şi este prevăzut cu valva tricuspidă.
Orificiul trunchiului arterei pulmonare este prevăzut cu valva pulmonară ce este
alcătuită din trei cuspe semilunare (ȋn cuib de rândunică) : una anterioară şi două
posterioare.

Cavitatea ventriculului drept ȋncepe de la nivelul orificiului atrioventricular până

aproape de vârful inimii şi poate fi ȋmpărţită ȋn trei regiuni diferite: o regiune de
primire a sângelui de la nivelul atriului drept, o regiune trabeculară, localizată
apical, şi o regiune distală, de evacuare, ce mai este denumită şi conus sau
infundibul. Regiunea de primire a fluxului de sânge este delimitată ȋntre orificiul
atrioventricular şi regiunea muşchilor papilari. Regiunea trabeculară este localizata
spre vârful ventriculului drept, fiind acoperită de trabecule musculoase. Rolul
acestora este de a ȋncetini viteza fluxul sanguin şi totodată participă la fromarea
structurii de rezistenţă a cordului. Regiunea de evacuare sau conusul prezintă pereţi
netezi şi are o formă conică. Datorită pereţilor netezi din această regiune, viteza
sângelui creşte.

22
Atriul stâng

Are forma unui cub, prezentând un perete lateral, un perete medial, un perete
superior şi un perete inferior. Peretele lateral se continuă prin intermediul
orificiului auricului stâng cu cavitatea acestuia. Peretele medial sau septal este
reprezentat de septul interatrial. Peretele superior şi cel inferior nu prezintă
elemente anatomice importante. Perele posterior prezintă cele 4 orificii ale venelor
pulmonare: două drepte şi două stângi.

Peretele anterior conţine orificiul atrioventricular stâng ce prezintă valva bicuspidă

sau mitrală, ce este alcătuită din două cuspe: una anterioară mai voluminoasă şi
una posterioară cu dimensiuni mai reduse.

Ventriculul stâng

Este cavitatea cordului ce prezintă cele mai mari dimensiuni, având aspectul unui
con. Prezintă un perete lateral, un perete medial, două margini, o bază şi un vârf.
Peretele lateral prezintă numeroase trabecule de ordin II şi III. Peretele medial sau
septal este reprezentat de septul interventricular şi prezintă trabecule cărnoase. La
nivelul marginii anterioare se poate identifica muşchiul papilar anterior ce trimite
cordaje către cele două cuspe ale mitralei. Vârful ventriculului stâng coincide cu
vârful inimii şi prezintă trabecule cărnoase de ordin II şi III.

Baza ventriculului stâng conţine două orificii:

 orificiul atrioventricular stâng

 orificiul aortei

Orificiul atrioventricular stâng este puntea de legătură dintre atriul stâng şi

ventriculul stâng şi la nivelul său se găseşte valva bicuspidă sau mitrală cu cele
două cuspe.

Orificiul aortei se gaseşte la drepta faţă de orificiul atrioventricular stâng şi la

nivelul acestuia se identifică valva aortei ce este alcătuită din trei cuspe semilunare
(ȋn cuib de rândunică): una posterioară şi două anterioare.

Cavitatea ventriculului stâng poate fi ȋmpărţită ȋntr-o porţiune atrială la nivelul

căreia pătrunde iniţial fluxul sanguin şi o porţiune arterială ce mai poartă
denumirea de vestibulul aortic.

23
Structura peretului cardiac

Peretele cardiac este alcătuit de la exterior spre interior din:

 Epicard
 Miocard
 Endocard

Fig.15

Epicardul

Este de fapt foiţa viscerală a pericardului seros şi are drept scop ȋmpiedicarea
apariţiei frecării ȋn timpul contracţiilor ritmice ale cordului. Ȋntre epicard şi
endocard se găseşte miocardul ȋmpreună cu scheletul fibros şi sistemul excito-
conductor al inimii.

Scheletul fibros al inimii este reprezentat de patru inele fibroase şi două trigoane
fibroase. Inelele fibroase mai poartă denumirea şi de inelele lui Lower şi sunt
localizate la nivelul orificiilor atrioventriculare şi la nivelul orificiilor arteriale
reprezentate de aortă şi artera pulmonară. Trigonul fibros stâng se găseşte ȋntre
orificiul aortic şi orificiul mitral, iar cel drept se găseşte ȋntre orificiul trunchiului

24
arterei pulmonare şi orificiul tricuspid. La nivelul inelelor fibroase
atrioventriculare se inseră baza cuspelor atrioventriculare.

Scheletul fibros are drept scop stabilirea unei discontinuităţi electrofiziologice ȋntre
atrii şi ventriculi.

Miocardul(Muşchiul inimii)

Muşchiul inimii prezintă un miocard contractil şi un sistem excitoconductor.

Miocardul contractil este reprezentat de fibre musculare miocardice atriale şi

ventriculare, cele atriale fiind scurte (situate profund) şi lungi (situate superficial),
iar cele ventriculare sunt ȋn vârtej sau ȋn spirală (situate superficial) şi ȋn straturi
profunde interventriculare.

Peretele inimii conţine şi un ţesut muscular special, excitoconductor, care

funcţionează ca un ceasornic biologic: el produce ritmic impulsuri care
declanşează automat contracţiile miocardului.

Datorită acestui ţesut, inima continuă să bată chiar dacă i se întrerup legăturile cu
sistemul nervos şi chiar dacă este scoasă din organism şi i se asigură condiţiile
necesare de nutriţie.

Endocardul
Endocardul este tunica internă a cordului. El căptușește încăperile inimii, trecând
fără întrerupere de la atrii spre ventricule, acoperind și valvulele, cordajele
tendinoase și mușchii papilari. Endocardul de la nivelul atriilor se continuă cu
intima venelor, iar la nivelul ventriculilor, cu intima arterelor. Endocardul inimii
drepte este independent de endocardul inimii stângi. Este constituit din endoteliu,
un strat subendotelial și un strat subendocardic.
Endoteliul este format dintr-un epiteliu pavimentos simplu așezat pe o membrană
bazală. El se continuă cu endoteliul vaselor mari de la baza cordului. Stratul
subendotelial se găsește imediat sub membrana bazală a endoteliului și este
reprezentat de o lamă fină de țesut conjunctiv lax. Stratul subendocardic este de
asemenea format din țesut conjunctiv lax și se continuă cu țesutul conjunctiv
interstițial al miocardului.
Endocardul, constituit în principal din celule endoteliale, controlează
funcția miocardului. Acest rol modulator este diferit de mecanismele de reglare
homeo- și heterometrice ce controlează contractilitatea miocardică. Mai mult de
atât, endoteliul capilarelor miocardului, care este, de asemenea, strâns apoziționat
cardiomiocitelor, este implicat în acest rol modulator. Astfel, endoteliul cardiac
controlează dezvoltarea inimii în embrion, precum și cea a adultului, de exemplu în

25
timpul hipertrofiei. În plus, contractilitatea și mediul electrofiziologic ale
cardiomiocitelor sunt reglate de endoteliul cardiac.
Endoteliul endocardului poate acționa, de asemenea, ca o barieră hemato-cardiacă
(analoaga barierei hemato-encefalice), astfel controlând compoziția ionică a
lichidului extracelular în care sunt scăldate cardiomiocitele.

Pericardul

Cordul ȋmpreună cu vasele mari este ȋmbrăcat de pericard ce este un sac fibroseros.
Acesta este alcătuit din pericardul fibros şi pericardul seros.

Pericardul fibros are forma unui trunchi de con şi prezintă:

 faţă anterioară ce este ȋn raport direct cu pleura, plămânii, cutia toracică

reprezentată de stern şi coaste
 faţă posterioară ce este ȋn raport direct cu aorta descendentă toracică,
esofagul-porţiunea toracică, nervii vagi şi bronhiile principale
 două margini laterale
 bază la nivelul vaselor mari, pe care se rasfrânge parţial
 bază ȋn raport cu diafragmul

Pericardul este fixat la cuşca toracică prin intermediul mai multor ligamente:

Fig.15

 sternopericardice
 cervicopericardice
 vertebropericardice
 frenopericardice

Pericardul seros este alcătuit

din două foiţe: una parietală
ce căptuşeşte suprafaţa
interioară a pericardului
fibros şi una viscerală sau
epicard. Ȋntre cele două foiţe
se găseşte o lama fină de
lichid pericardic. Cele două foiţe se reȋntâlnesc la nivelul vaselor mari, formând
două tunele vasculare:unul arterial ce cuprinde aorta şi trunchiul arterei pulmoare
şi unul venos ce cuprinde venele cave şi venele pulmonare. Prin reflexia
pericardului seros, iau naştere sinusurile pericardice: sinusul transvers, sinusul
oblic, sinusul superior aortic, sinusul inferior aortic, sinusul dintre vena cavă
26
superioară şi vena pulmonară superioară dreaptă, sinusul dintre venele pulmonare
drepte, sinusul dintre vena cavă inferioară şi vena pulmonară inferioară dreaptă,
sinusul dintre venele pulmonare stângi.

Vascularizaţia pericardului este realizată de artera toracică internă, aorta

descendentă toracică şi artera musculofrenică. Inervaţia este realizată de nervii
vagi, frenici şi sistemul nervos simpatic.

Vascularizaţia inimii

Vascularizaţia arterială a inimii este realizată prin intermediul:

- arterei coronare drepte, ramură din aorta ascendentă, situată ȋn porţiunea iniţială
ȋntre auriculul drept şi trunchiul arterei pulmonare, după care se localizează la
nivelul şanţului coronar anterior, respectiv posterior. Se termină la nivelul şanţului
interventricular posterior prin artera interventriculară posterioară. Ramuri ale
arterei coronare drepte sunt reprezentate de : artera dreaptă a conului, arterele
ventriculare anterioare drepte, artera interventriculară posterioară, arterele atriale,
artera nodului sinusal, artera nodului atrioventricular.

- arterei coronare stângi, ramură din aorta ascendentă, este situată iniţial ȋntre
auriculul stâng şi trunchiul arterei pulmonare. La nivelul şanţului interventricular
anterior se termină prin artera interventriculară anterioară. La nivelul şanţului
coronar, din artera coronară stângă ia naştere un ram colateral ce poartă denumirea
de artera circumflexă. Artera interventriculară anterioară se ramifică ȋn: arterele
ventriculare anterioare stângi, artera stângă a conului ce se anastomozează cu
artera dreaptă a conului, ramuri septale pentru 2/3 din septul interventricular

Fig.16

27
Artera circumflexă dă următoarele ramuri: artera marginală stângă, ramuri
ventriculare anterioare şi posterioare, arterele atriale, artera nodului sinusal şi
artera nodului atrioventricular.

Astfel, foarte importantă este zona vascularizată de fiecare coronară ȋn parte,

putându-se identifica artera afectată ȋn fucnţie de zona necrozată ȋn urma unui
infarc miocardic.

Artera coronară dreaptă vascularizează ventriculul drept, o porţiune din peretele

posterior al ventriculul stâng, 1/3 inferioară a septului interventricular, atriul drept
şi sistemul excitoconductor.

Artera coronară stângă vascularizează ventriculul stâng, o porţiune din peretele

anterior al ventriculului drept, 2/3 superioare a septului interventricular şi atriu
stâng.

Venele sunt organizate ȋntr-un sistem venos superficial şi un sistem venos profund.

Sistemul venos superficial este reprezentat de sinusul venos coronar ce poate fi

identificat la nivelul şanţului coronar posterior. Traiectul acestuia se termină la
nivelul peretelui inferior al atriului drept. La nivelul sinusului venos coronar se
varsă vena coronară mare, vena coronară mică, vena coronară mijlocie, vena
posterioară a ventriculului stâng, vena oblică a atriului stâng.

Sistemul excitoconductor

Este alcătuit din celule miocardice cu proprietăţi specifice precum automatismul

(generează impuls electric ȋn mod spontan) şi conducerea impulsului.

fig.16

28
Celulele miocardului ce prezintă automatism mai sunt denumite şi celule
miocardice tip P sau pacemaker. Proprietatea de automatism este deţinută de
celulele din nodul sinoatrial, din fibrele atriale specializate sau fasciculul
Bachmann, din nodul atrioventricular, din fasciculul Hiss şi ramurile sale şi din
reţeaua Purkinje.

Ȋn mod normal, activitatea electrică a inimii este controlată de nodul sinoatrial,

acesta fiind pacemakerul fiziologic al inimii. Mai poartă denumirea si de nodul
Keith-Flack şi este localizat la nivelul peretelui posterior al atriului drept, superior
de creasta terminală. Impulsurile trimise de acesta sunt cu o frecvenţă de 70-
80/min.

Ȋn alcătuirea sa intră mai multe tipuri de celule şi anume:

 celulele P cu rol de pacemaker, disfuncţia acestora determinând apariţia

pauzelor sinusale, oprirea sinusală urmate de ȋnlocuirea ritmului cu unul din
centrii excitoconductori mai lenţi
 celulele T tranziţionale, disfuncţia acestora determinând blocarea excitaţiei
ȋnainte ca aceasta să ajungă la nivelul miocardului atrial
 celule nodale de tip Purkinje

Nodul atrioventricular este localizat la nivelul septului interatrial inferior şi ȋn

alcătuirea sa intră aceleaşi tipuri de celule ca şi ȋn nodul sinoatrial. Mai poarta
denumirea de nodul Aschoff-Tawara şi produce impulsuri cu o frecvenţă de 40-
50/min. La acest nivel este ȋntârziat impulsul trimis de la nivelul nodului sinoatrial.
Ȋntârzierea impulsului are două avantaje şi anume:

o depolarizarea ventriculară este ȋntârziată până când atriile şi-au golit

conţinutul ȋn ventriculi
o limitează numărul maxim de stimuli ce pot determina depolarizarea
ventriculilor pe unitatea de timp

Fasciculul Bachmann este situat ȋntre vena cavă superioară şi atriul drept, iar din el
pleacă fasciculul internodal anterior James.

Fasciculul internodal mijociu sau Wenckebach face legătura dintre nodul sinoatrial
şi atrioventricular.

Fasciculul internodal posterior sau Thorel realizează tot legătura dintre nodul
sinoatrial şi cel atrioventricular.

Fasciculul Hiss porneşte de la nivelul triunghiului lui Koch şi intră ȋn septul

interventricular, după care se ramifică ȋn două ramuri, unul drept şi unul stâng. El
produce impulsuri cu o frecvenţă de 25-30/min.

29
Inervaţia inimii

La inervaţia inimii participă atât sistemul vegetativ simpatic, cât şi cel

parasimpatic.

Inervaţia parasimpatică este realizată prin intermediu ramurilor cardiace cervicale

şi toracale ale celor doi nervi vagi. Nervii cardiaci cervicali superiori se desprind
din nervul vag, deasupra ganglionului inferior al vagului, iar nervii cardiaci
inferiori se desprind din nervul laringeu recurent. Acţiunea inervaţiei parasimpatice
este cardiomoderatoare: scade frecvenţa cardiacă şi determină vasoconstricţia
coronarelor.

Inervaţia simpatică se realizează prin intermediul nervilor cardiaci cervicali

superiori, mijlocii şi inferiori, alături de 3-4 nervi cardiaci toracici. Nervul cardiac
cervical superior ȋşi are originea ȋn ganglionul simpatic cervical superior. Nervul
cardiac cervical mijlociu ȋşi are originea ȋn ganglionul cervical mijlociu, iar nervul
cardiac cervical inferior ȋşi are originea ȋn ganglionul simpatic stelat. Acţiunea
simpaticului este de a creşte frecvenţa cardiacă şi de a dilata vasele coronare.

Aceşti nervi simpatici şi parasimpatici formează două plexuri cardiace:

 anterior
 posterior

Plexul cardiac anterior (superficial), localizat ȋntre aortă şi trunchiul pulmonar, este
alcătuit din nervii cardiaci superiori ai vagului şi nervii cardiaci superiori stângi
simpatici.

Plexul cardiac posterior (profund) este localizat ȋn jurul venei cave şi posterior de
aorta ascendentă.

Există şi un plex subendocardic, unul intramiocardic şi unul subepicardic.

Activitatea cordului este influenţată şi de reflexele reglatoare glomice sinusale.

30
Fiziologia inimii

Funcţia principală a cordului este aceea de a furniza oxigenul şi substanţele

nutritive necesare ţesuturilor şi totodată de a ȋndepărta dioxidul de carbon şi
metaboliţii. Acest lucru se realizează prin intermediul a două circulaţii: cea
dreaptă, pulmonară şi cea stângă, sistemică.

Pentru ȋnceput, de reţinut este faptul că inima stângă reprezentată de atriul şi

ventriculul stâng conţin numai sânge oxigenat, iar atriul drept şi ventriculul drept
conţin numai sânge amestecat cu dioxid de carbon.

Fig.17

Astfel, sângele oxigenat de la nivelul atriului stâng trece la nivelul ventriculului

stâng prin intermediul orificiului atrioventricular, prin deschiderea valvei mitrale.
De la nivelul ventriculului stâng este ejectat prin valva aortică la nivelul aortei,
aceasta furnizând sânge oxigenat şi nutrienţi tuturor ţesuturilor. La nivel tisular,
mai exact la nivelul circulaţiei capilare, se realizează schimbul de gaze, oxigenul
arterial fiind eliberat şi preluat de ţesuturi, ȋn timp ce dioxidul de carbon, rezultat ȋn
urma metabolismului tisular, ȋi ia locul. Sângele ȋncărcat cu dioxid de carbon
ajunge la nivelul sistemului venos ce se varsă prin intermediul celor două vene
cave superioară, respectiv, inferioară, la nivelul atriului drept. De aici, sângele
neoxigenat ajunge ȋn ventricului drept prin intermediul orificiului atrioventricular
31
drept prin deschiderea valvei tricuspide. De la nivelul ventricului drept, acesta este
ejectat ȋn trunchiul pulmonarei. Cele două artere pulmonare transportă sângele
ȋncărcat cu dioxid de carbon la nivel pulmonar unde are loc hematoza ce se
defineşte prin procesul de eliberare a dioxidului de carbon ȋn alveole şi
reȋncărcarea cu oxigen a acestuia. Sângele oxigenat se reȋntoarce la nivelul atriului
stâng prin intermediul celor patru vene pulmonare: două drepte si două stângi.

Ciclul cardiac

Ciclul cardiac mai poartă denumirea şi de revoluţia cardiacă, şi este asemănător

atât pentru cordul drept (reprezentat de atriu şi ventriculul drept), cât şi pentru
cordul stâng (reprezentat de atriu şi ventriculul stâng).

Pentru o frecvenţă cardiacă de 70 de bătăi/ minut, ciclul cardiac are o durată de

0,82 de secunde.

Ciclul cardiac pentru inima stângă

Ciclul cardiac ȋncepe cu sistola atrială ce durează 0,08 - 0,12 secunde, ȋn timpul
acesteia având loc faza de umplerea atrială a ventriculului. După terminarea
sistolei atriale, se egalizează presiunile atrioventriculare, lucru ce duce la
ȋnchiderea valvei mitrale. Prin ȋnchiderea atât a valvei mitrale, cât şi a valvei
aortice, presiunea de la nivelul ventriculului stâng creşte considerabil. După
această creştere presională, are loc deschiderea valvelor aortice şi ejecţia sângelui
de la nivelul cavităţii ventriculului stâng prin contracţia acestuia. Contracţia este
urmată de relaxare, şi ulterior de umplere ventriculară.

Contracţia ventriculului stâng are două etape:

 ȋntr-o primă etapă se realizează contracţia izovolumetrică (ventriculul ȋşi

menţine acelaşi volum de sânge, nici nu primeşte de la nivelul atriilor, nici
nu pompează sânge ȋn aortă) cu durată de 0,04 - 0,06 secunde;ȋn această
etapă ventriculul stâng este ȋn continuare o cavitate ȋnchisă, valvele aortice
menţinându-se ȋnchise;
 etapa de ejecţie ventriculară maximă, ce ȋncepe odată cu depăsirea presiunii
diastolice din aortă de către presiunea din ventriculul stâng, moment ȋn care
valva aortică se deschide

Relaxarea ventriculului stâng se realizează tot ȋn două etape:

 ȋntr-o primă etapă are loc faza de ejecţie lentă ce durează 0,10 - 0,20
secunde;

32
  ulterior apare relaxarea izovolumetrică-scăderea presiunii intraventriculare
sub presiunea diastolică din aortă determină ȋnchiderea valvei aortice.
Ventriculul stâng revine o cavitate ȋnchisă cu o presiune scăzută la un volum
ventricular constant

Umplerea ventriculară se realizează de această dată ȋn trei etape:

 iniţial are loc umplerea rapidă, ce se realizează datorită deschiderii valvei

mitrale şi scăderii presiunii intraventriculare stângi sub cea intraatriale stângi
 este urmată de umplerea lentă sau diastazis şi este reprezentată de perioada
ȋn care presiunea din cele două cavităţi se egalizează
 umplerea atrială ce se realizează prin sistola atrială

Fig.18

33
SÂNGELE

Sângele este un ţesut sub formă lichidă ce este alcătuit din:

 plasma sanguină
 elementele figurate ale sângelui

În întreg organismul circulă în mod normal aproximativ 5,5 litri de sânge, ceea ce
reprezintă proximativ 1/13-1/14 din greutatea corporală a unui adult de
aproximativ 55-70 de kg. Acest volum sanguin poate fi împărţit într-un volum de
3,5 litri sau 55% din volumul sanguin reprezentat de plasmă şi 1,5-2 litri sau 45%
din volumul sanguin reprezentat de elemenele figurate.

Prin intermediul acestui ţesut lichid se realizează toate schimburile nutritive şi de

epurare dintre organism şi mediul extern.

Aproximativ jumătate din masa saguină totală se găseşte la nivelul viscerelor şi

plexurilor subpapilare, unde circulaţia este extrem de lentă, acest sânge purtând
denumirea de sânge stagnant sau sânge de rezervă.

La sexul masculin masa sanguină este mai mare cu 10% decât la sexul feminin, în
special datorită unui volum hematic mai mare.

Repartiţia sângelui în organism este următoarea:

 La nivel muscular, 40% din volumul sanguin

 La nivelul pielii, 30% din volumul sanguin
 La nivelul viscerelor, 25% din volumul sanguin
 La nivelul coronarelor, 5% din volumul sanguin

Plasma sanguină

Plasma sanguină este un lichid transparent ce prezintă o culoare uşor gălbuie,

culoare ce este dată prin intermediul pigmeţilor biliari. Ea reprezintă componenta
lichidă a sângelui, fiind alcătuită în proporţie de 90% din apă şi doar 10 % din
reziduuri uscate.

Reziduurile uscate pot fi de natură anorganică sau organică.

Proteinele pasmatice sunt reziduuri uscate de natură organică azotate şi sunt în

cantitate de 7,5 g%. Putem vorbi despre hipoproteinemie în momentul în care
acestea scad sub 6 g% şi de hiperproteinemie atunci când cresc peste 8 g%.

34
Proteinele de la nivelul plasmei pot fi clasificate astfel:

 Albumine
 Globuline
 Fibrinogen

Electoforeza proteielor le împarte în 5 fracţiuni: serumalbumine, fracţiunile α1, α2,

β şi γ- globulinele.

Serumalbuminele se găsesc în cantitatea cea mai mare în plasmă, fiind ½ din

proteinele totale. Au masa moleculară mare, de 68 000 daltoni, iar concentraţia lor
determină cea mai mare parte din presiunea coloid-osmotică. De asemenea,
serumalbuminele sunt foarte importante pentru transportul unor produşi hidrofobi
precum acizii graşi liberi, bilirubina, vitaminele liposolubile, hormonii sterozi.

Fracţiunea α1 are drept scop transportul unor molecule precum vitamina B12 sau
hormonii tiroidieni.

Din fracţiunea α2 fac parte ceruloplasmina, haptoglobina, angiotensinogenul,

kininogenul.

Fracţiunea β poate fi împărţită în β1 şi β2, în prima categorie încadrându-se

transferina, iar în a doua β-lipoproteinele şi imunoglobulinele β2.

Fracţiunea γ globulinică este reprezentată de imunogobuline (anticorpi) ce pot fi

împărţite în Ig A, Ig D, Ig E, Ig G. γ-globulinele se formează la nivelul
ganglionilor limfatici şi a organelor limfoide, fiind sintetizate de către plasmocite
(plasmocitele se formează din limfocitele B, prin diferenţierea şi proliferarea
acestora).

Fibrinogenul are o concentraţie sanguină de 0,2-0,4 g% şi este secretat la nivelul

ficatului, având un rol foarte important în coagularea sângelui.

Substanţele azotate neproteice din plasmă sunt reprezentate de produşi ai

catabolismului proteic precum acidul uric, urea şi creatinina, dar şi acizi aminaţi,
pigmenţi biliari şi polipeptide.

Substanţele anorganice ale plasmei sunt reprezentate de Na, K, Ca, Mg, Cl, F, Br,
I, Fe şi Cu, fosfaţi, sulfaţi.

Sodiul (Na) este în concentraţie de 138-142 mEq/l şi este principalul cation ce

realizează osmolaritatea lichidului extracelular şi mai mult, participă la menţinerea
echilibrului acido-bazic şi hidro-electrolitic.

35
Potasiul (K) este principalul cation intracelular, concentraţia sa plasmatică fiind
doar de 15-20 mg%, adică 4 mEq/l.

Calciul (Ca) de la nivelul plasmei este într-o concentraţie de 5-5,5 mEq/l, putând fi
întâlnit sub formă liberă, ionizată sau legat de proteine.

Clorul (Cl) este unul din cei mai importanţi anioni ai plasmei şi se găseşte în
concentraţia de 103 mEq/l.

Magneziu (Mg) este un cation ce predomină în mediul intracelular, la nivelul

plasmei găsindu-se în concentraţie de 1,5-2 mEq/l.

Bicarbonatul (CO3H-) are o concentraţie de 26 mEq/l şi participă la menţinerea

echilibrului acido-bazic în limite normale.

Elementele figurate ale sângelui

Elementele figurate ale sângelui sunt reprezentate de:

 Hematii
 Trombocite
 Leucocitece se împart în:
1. limfocite
2. monocite
3. neutrofile
4. eozinofile
5. bazofile

Hematiile

Hematiile reprezintă aproximativ 2,3-2,5 litri din volumul sanguin total. Ele pot fi
descrise ca fiind elemente celulare lipsite de nucleu = anucleate, cu formă de disc
biconcav, cu diametrul de aproximativ 7,5-8,3 μm.

În anumite patologii, hematiile îşi pot modifica dimensiunile (macrocite,

microcite), forma (schizocite, anulocite).

Culoarea este roşie-portocalie, aceasta fiind determinată de prezenţa hemoglobinei.

Prezintă o zonă centrală mai palidă şi cu margini mai intens colorate.

Numărul de hematii este în mod fiziologic de 5.100.000+_ 500.000/mmc la bărbat

şi de 4.600.000+_500.000 la femeie.

36
 Fig.19

Principalul rol al hematiilor este de a transporta oxigenul de la nivel pulmonar la

nivel tisular şi de a prelua de aici dioxidul de carbon, ce va fi transportat până la
nivel pulmonar, unde va fi eliminat.

Hematiile sunt produse la nivelul măduvei hematogene în mod continuu din celule
stem la o rată de 2 - 3 milioane pe secundă.

Hemoglobina este proteina transportoare a oxigenului şi dioxidului de carbon de la

nivelul hematiilor, şi reprezintă 95% din aceasta.

Numărul de hematii se poate modifica în sensul creşterii sau scăderii lor şi poate fi
de natură fiziologică sau patologică.

Trombocitele Fig.20

Trombocitele mai sunt denumite şi plachete

sanguine şi sunt elemente acelulare, anucelate,
având un rol foarte important în realizarea
proceselor de hemostază. Se formează la nivelul
măduvei hematogene, din aceiaşi celulă stem
din care se formează hematiile şi limfocitele. O
treime din trombocite se găsesc la nivelul
circulaţiei splenice, restul găsindu-se în torentul
sanguin. Durata de viaţă a unui trombocit este
de aproximativ 8 zile. Distrugerea lor are loc la

37
nivel splenic şi hepatic, dar şi la nivelul circulaţiei generale.

Trombocitele prezintă trei zone morfofuncționale net delimitate:

 zona periferică: implicată în procesele de adeziune și emiterea de

pseudopode
 hialoplasma: zona contractilă a trombocitului
 zona organitelor (granulomer): are o funcție predominant secretorie și
conține granule și corpi denși secretori

Plachetele sangvine conțin glucide (1,9%), proteine (12%) și lipide (3%). La

periferie prezintă un inel de microtubuli ce conțin actină și miozină. Cu
microscopul elecronic au fost puse în evidență doua tipuri de granule: unele dense,
cu conținut bogat în ADP și serotonină ca factori agreganți, altele conținătoare de
proteine biologic active.

Trombocitele sunt elemente înalt adaptate funcției hemostatice. În cursul acestui

proces, ele aderă la peretele vascular lezat, sunt stimulate de acest contact, se
agregă și secretă, realizând timpul vasculo-plachetar al hemostazei din cadrul
reacțiilor de apărare antihemoragică.

Leucocite

Cunoscute şi sub denumirea de

celule albe, leucocitele sunt
definite ca celule circulante a căror
rol principal este protecţia
organismului. Ele nu sunt
localizate strict la nivel sanguin,
putând fi întâlnite şi la nivelul
splinei, ficatului şi ganglionilor
limfatici. Sunt produse la nivelul
măduvei hematogene din acelaşi
tip de celule stem ca şi hematiile.
Numărul acestora este la adulţi de
6.000-8.000 leucocite/mmc, iar în
cazul nou-născuţilor valorile pot
ajunge şi până la 12.000-20.000
leucocite/mmc, iar la sugari la
9.000-12.000/mmc.

Fig.21
38
Funcţiile sângelui

Sângele are o multitudine de funcţii, printre care pot fi enumerate funcţia

circulatorie, funcţia respiratorie, funcţia nutritivă, funcţia excretorie, funcţia de
menţinere a echilibrului hidro-electrolitic, funcţia de termoreglare, funcţia de
apărare a organismului.

Funcţia circulatorie

Se ştie faptul că sângele contribuie la realizarea şi menţinerea presiunii arteriale

prin intermediul volumului său, dar şi a proprietăţilor sale fizice şi chimice.
Presiunea arterială este direct dependent de masa sanguină circulantă, motiv pentru
care o scădere a volemiei va determina o scădere a presiunii arteriale până la
colpas vascular. O creştere a volumului circulant va duce la hipervolemie (ce se
întâlneşte în ingestia masivă de apă şi sare, în mielomul multiplu, în sarcină) şi în
consecinţă va creşte şi presiunea arterială.

Funcţia respiratorie

Prin intermediul sângelui se realizează transportul gazelor sanguine: a oxigenului

de la nivel pulmonar la nivel tisular, frunizând astfel necesarul de oxigen pentru
realizarea metabolismului şi totodată preluând dioxidul de carbon şi transportarea
lui la nivel pulmonar, urmat de eliminarea acestuia.

Funcţia excretorie

Prin intermediul sângelui se transportă marea majoritate a cataboliţilor de la nivel

tisular la nivelul organelor excretoare. Principalii metaboliţi transportaţi sunt
reprezentaţi de uree, acid uric, amoniac, dioxid de carbon, acid lactic, compuşi
cetonici, deoarce acumularea acestora la nivel tisular determină instalarea unor
fenomene toxice.

Funcţia nutritivă

Se realizează prin intermediul sângelui, acesta funcţionând ca o punte între ţesuturi

şi organele la nivelul cărora se realizează absorbţia pricipalelor substanţe nutirive.
Sângele este principalul transportor al glucozei, al aminoacizilor, al lipidelor,
absenţa acestora împiedicând realizarea metabolismului tisular.

Menţinerea echilibrului hidro-electrolitic

Se realizează conform echilibrului lui Starling, sângele fiind principala modalitate

de comunicare a mediului extern cu cel intern, această comunicare menţinând

39
echilibrul fizico-chimic ce condiţionează desfăşurarea în mod fiziologic a
proceselor vitale.

Funcţia de termoreglare

Homeotermia reprezintă menţinerea constantă a temperaturii corpului. Sângele

acţionează la nivelul proceselor de acumulare şi dispersare de energie termică,
având astfel un rol major în termoreglare.

Funcţia de apărare

Funcţia de apărare a sângelul este realizată atât prin intermediul imunităţii celulare
de care sunt responsabile elementele figurate specializate precum leucocitele, dar şi
prin intermediul imunităţii umorale realizate de anticorpii secretaţi de către
plasmocite.

Funcţia de reglare a pricipalelor funcţii ale organismului

Este realizată prin intermediul multitudiniii de substanţe active conţinute, astfel

fiind reglate funcţii precum cea excretorie, circulatorie, digestive etc.

Proprietățile sângelui

Sângele prezintă asemeni oricărei substanţe anumite proprietăţi fizico-chimice

precum:

o culoarea
o densitatea
o temperatura
o vâscozitatea
o ph-ul

Necesitatea menţinerii constante a acestor proprietăţi este un lucru indispensabil

pentru realizarea homeostaziei.

Culoarea sângelui

este data prin intermediul hemoglobinei de la nivelul hematiilor şi diferă în funcţie

de gradul de saturare în oxigen a acesteia. Astfel, la nivel arterial, unde
hemoglobina este 100% saturată în oxigen formând oxihemoglobina, sângele are o
culoare de roşu intens, pe când la nivel venos, unde saturaţia în oxigen a
hemoglobinei este de 60%, dar şi prezenţa unei mari cantităţi de hemoglobin
redusă, conferă sângelui venos culoarea roşu- închis.

40
 Fig.22

Densitatea sângelui

este data de numărul de elemente figurate, dar şi de cantitatea de solviţi de la

nivelul lui.

Densitatea normală a sângelui este la bărbaţi de 1061 şi la femei de 1057. Există

anumite variaţii ale densităţii sângelui, fiziologice sau patologice.

Variaţiile fiziologice apar datorită pierderii sau ingestiei de lichide.

Variaţiile patologice pot fi întâlnite în următoarele situaţii:

Scăderi ale densităţii sanguine:

o Hipoproteinemiile din cadrul hepatopatiilor, pierderilor renale, reducerea

aportului alimentar
o Scăderea numărului de elemente figurate, aşa cum se întâmplă în anemii

41
Creşteri ale densităţii sanguine:

o Hiperproteinemii, ca în cazul mielomului multiplu

o Creşterea numărului de elemente figurate, aşa cum se întâlneşte în
poliglobulii, în deshidratare, în hemoconcentaţiile din şoc

Temperatura sângelui

se încadrează între 37,7◦C şi 38 ◦C până la un maximum de 40◦C la nivel hepatic şi

un minim de 36◦C la nivelul plămânilor şi scrotului.

Vâscozitatea

poate fi definită ca fiind absenţa alunecării între straturi diferite de fluid, iar
valorile sale normale se încadrează astfel: 4,7 la bărbaţi şi 4,4 la femei, cu o medie
de 4,6. Principalul factor ce contribuie la realizarea vâscozităţii sângelui este
reprezentat de numărul elementelor figurate.

Prin intermediul vâscozităţii este influenţată rezistenţa perfierică, iar prin aceasta,
presiunea arterială.

Variaţii ale vâscozităţii

Scăderi ale vâscozităţii:

o Anemia
o Hemoragia
o Creşteri ale vâscozităţii
o Creşterea numărului de elemente figurate ca în cazul leucemiilor,
poliglobuliilor

Ph-ul sanguin

Variaţiile ph-ului sanguin se face în mod normal între 7,38-7,42, o creştere a ph la

7,6-7,8 determinând instalarea comei, la 6,8 sau 8 aparând decesul.

42
Antigenele şi anticorpii sistemului ABO

Sistemul ABO este primul sistem de antigene de grup sanguin identificat, fiind şi
cel mai bine cunoscut. A fost descoperit în anul 1900 la Universitate din Viena de
Karl Landteiner.

Este alcătuit din următoarele grupe majore: A, B, AB şi O. Pentru realizarea

grupelor sanguine sunt responsabili două antigene şi doi anticorpi.

Persoanele ce au grupa de sânge A (sau grupa II) prezintă pe suprafaţa hematiilor

antigenul A, deci anticorpii anti-A nu vor fi prezenţi deoarece producerea lor de
către organism ar determina distrucţia propriilor hematii.

Persoanele ce au grupa de sânge B (sau grupa III) prezintă pe suprafaţa hematiilor

antigenul B, deci anticorpii anti-B nu vor fi prezenţi.

Persoanele ce au grupa de sânge AB (sau grupa IV) prezintă pe suprafaţa

hematiilor atât antigen A, cât şi antigen B, la aceştia lipsind atât anticorpii anti-A
cât şi anticorpii anti-B. Ei sunt primitorii universali, putând primi sânge de la orice
grupă de sânge.

Persoanele ce au grupa O (sau grupa I) nu prezintă nici antigen A, nici antigen B

pe suprafaţa hematiilor, deci ei vor fi donatori universali, însă nu vor putea primi
sânge decât de la donatori tot cu grupa O.

Grupele de sânge se moştenesc prin gene de la nivelul cromozomului 9, fiecare

individ primeşte una din cele trei alele (A, B sau O) de la fiecare părinte.

Atât alela A, cât şi alela B sunt alele dominate faţă de O. Astfel, indivizii ce vor
avea genotipul AO, vor avea fenotipul A. Persoanele ce au fenotipul O, au
genotipul OO, ei moştenind alela recesivă de la ambii părinţi. Alelele A şi B sunt
codominante, de aceea dacă alela A este moştenită de la un părinte şi alela B este
moşteniă de la altul, fenotipul va fi AB.

Antigenele A şi B nu se găsesc doar pe suprafaţa hematiior, ele sunt secretate în

mod normal şi la nivelul fluidelor corpului precum salivă, lacrimi şi urină.

43
Rh-ul sanguin

Tipurile de Rh au fost descoperite în anul 1940 de Karl Landsteiner şi Alexander

Wiener.

Sistemul Rh a fost numit după maimuţele rhesus, ele fiind utilizate pentru
obţinerea antiserumului utilizat în identificarea mostrelor de sânge. Dacă antiserul
va glutina sângele, însemna că Rh-ul era pozitiv. Dacă antiserul nu aglutina mostra
de sânge, însemna că era Rh-ul era negativ. În moştenirea Rh-ului sunt implicate
două alele: D şi d. Indivizii pot fi homozigoţi dominanţi (DD) sau heterozigoţi
(Dd), aceştia având Rh-ul +.Cei care sunt homozigoţi recesivi (dd) sunt numai Rh-.

Din punct de vedere clinic, incompatibilitatea Rh-ului, asemeni incompatibilităţii

grupelor de sânge, poate duce la numeroase complicaţii. Cea mai frecvent întâlnită
este incompatibilitatea de Rh-ului dintre mamă şi făt, ce se întâmplă numai la
mame cu Rh-ul– (dd) şi făt cu Rh-ul+. Anticorpii materni pot străbate placenta şi
distruge hematiile fătului. Acest risc creşte cu fiecare sarcină, la primul născut
neexistând de obicei complicaţii decât dacă mama a avut transfuzii sanguine în
antecedente.

Fig.23

44
CAPITOLUL II
BOLI ALE SISTEMULUI CIRCULATOR
1.Stopul cardio-respirator
Stopul cardiac este reprezentat de oprirea bruscă a activității mecanice a
cordului, ducând la oprirea circulației sângelui. În urma stopului cardiac, sângele
nu mai ajunge la organele vitale, privându-le de oxigen. Astfel, netratat, stopul
cardiac duce la deces.

Stopul respirator nu este același lucru cu stopul cardiac, însă, fără tratament,
inevitabil, unul duce la celălalt. Oprirea schimburilor gazoase de la nivel pulmonar
pentru mai mult de 5 minute poate determina leziuni ireversibile ale organelor
vitale, în special la nivel cerebral. Stopul respirator este urmat aproape întotdeauna
de stop cardiac, dacă nu este reluată funcția respiratorie.

Atunci când stopul cardiac și stopul respirator sunt simultane, indiferent care
dintre cele două s-a instalat primul, vorbim despre stop cardio-respirator.

Este important să nu confundăm stopul cardiac cu atacul de cord (infarctul),

cele două entități medicale fiind diferite. Dacă stopul cardiac este o problemă
de activitate electrică a inimii, infarctul este o problemă de circulație la
nivelul arterelor coronare (arterele principale care vascularizează cordul).

Cauzele stopului cardio-respirator

În cazul adulților, stopul cardiac este, de obicei, determinat de afecțiuni
cardiace preexistente (orice fel de boală cardiacă, în specială afecțiuni
coronariene). La copii stopul cardiac este rar, predominând stopul respirator.
Această diferență duce la abordări diferite din perspectiva manevrelor de
resuscitare cardiopulmonară.

Posibile cauze de stop cardiac și stop respirator la adulți sunt:

 afecțiuni cardiace
 trombembolism pulmonar
 hemoragii masive gastro-intestinale
 traumatisme
 insuficiență respiratorie
 tulburări metabolice

45
  supradoze de medicamente (opioidele și sedativ - hipnoticele prin acțiunea
lor la nivelul sistemului nervos central)
 obstrucția căilor aeriene superioare cu sânge, mucus, lichid de vărsătură,
corpi străini
 spasm sau edem al corzilor vocale (de exemplu în șocul anafilactic)
 inflamație la nivelul faringelui, laringelui sau traheei
 obstrucția căilor aeriene inferioare în urma aspirației de sânge, lichid de
vărsătură
 bronhospasmul
 înecul
 disfuncții la nivelul sistemului nervos central
 afecțiuni neuro-musculare care se manifestă și la nivelul musculaturii
respiratorii (leziuni de coloană vertebrală, miastenia gravis, botulism,
poliomielită, Sindromul Guillain-Barre)
 oboseala musculaturii respiratorii, atunci când pacientul respiră pentru o
perioadă de câteva minute la mai mult de 70% din capacitatea lui pulmonară
voluntară maximă

Simptomele stopului cardio respirator

De obicei, fiind un eveniment brusc, primul semn al stopului cardio-
respirator este pierderea stării de conștiență. Uneori, există semne și simptome
premergătoare:

 agitație
 confuzie
 dispnee (respirație dificilă)
 respirație rară, neregulată
 tahicardie
 dureri la nivelul toracelui
 retracții intercostale sau sternoclaviculare, mișcări respiratorii paradoxale
(pot fi menționate și ca balans toraco-abdominal, apar în oboseala extremă a
mușchilor respiratorii și în special a mușchiului diafragm)
 pacienții care au un corp străin la nivelul căilor aeriene se pot îneca, pot avea
stridor expirator sau pot arăta cu mâinile către gât
 la pacienții în stare critică sau cu boli în stadiu terminal, stopul cardio-
respirator se instalează de obicei după o perioadă de deteriorare clinică;
 diaforeză (transpirație intensă)
 greață, vărsături
46
Tratamentul stopului cardio respirator
În cazul unui stop cardio-respirator, tratamentul începe simultan cu punerea
diagnosticului. Atitudinea terapeutică de referință este începerea manevrelor de
resuscitarea cardio-pulmonară, BLS (Basic Life Support) urmat de ALS
(Advanced Life Support).

Pentru a rezuma pașii necesari pentru resuscitarea reușită utilizăm conceptul

Lanțul Supraviețuirii:

 recunoașterea precoce a stopului cardiac (include atât recunoașterea

semnelor premergătoare și a instalării stopului, cât și apelarea serviciului de
urgență 112);
 începerea precoce a manevrelor de resuscitare BLS de către privitori,
personal medical sau nemedical
 defibrilarea precoce (realizată în primele 3-5 minute, atunci când este
necesară, poate crește rata de supraviețuire la 49-75%); poate fi realizată de
personalul medical, la venirea echipajului de urgență sau de către privitori
folosind defibrilatoarele automate amplasate în zonele publice (de exemplu
în stațiile de metrou sau în aeroport)
 începerea precoce a manevrelor de resuscitare ALS

Dacă manevrele de resuscitare BLS pot fi efectuate de orice martor al

evenimentului, manevrele ALS pot fi efectuate doar de personal medical
specializat.

Manevrele ALS pot include:

 accesul venos periferic sau central pentru administrarea medicației; în cazul

eșecului obținerii accesului venos se pot utiliza calea intraosoasă sau raheală
 intubarea oro-traheală cu o sondă de intubare oro-traheală sau cu o mască
laringiană
 cricotiroidotomia
 administrarea de Adrenalină face parte din protocolul de bază al resuscitării
cardio-pulmonare, dar pot fi utilizate și alte substanțe ca antiaritmicele
(Amiodarona, Lidocaină, Atropină), magneziu, bicardonat
 administrarea de clorură de sodiu 0, 9% sau soluție Hartmann pentru
refacerea volemiei

47
 Începerea cât mai precoce a manevrelor de resuscitare cardio-pulmonară de
către privitori (personal nemedical) îmbunătățește semnificativ șansele de
supraviețuire ale pacientului (acestea fiind chiar de 10 ori mai mari).

Resuscitarea cardio-pulmonară reușită este doar primul pas spre recuperarea

pacientului. Din cauza fenomenelor ischemice din timpul stopului cardio-respirator
urmate de reperfuzia organelor, pacientul poate necesita susținere multi-organică.
Recuperarea neurologică a pacientului depinde de tratamentul post-resuscitare, dar
și de perioada de timp petrecută în stop cardiac.

2.Infractul miocardic
Infarctul miocardic, atacul cardiac sau atacul de cord este o urgență medicală
în care circulația sanguină a cordului este blocată brusc, determinând moartea
mușchiului cardiac prin lipsa de oxigen.

Majoritatea infarctelor miocardice sunt determinate de un trombus care blochează

una dintre arterele coronare. Arterele coronare aduc sânge bogat în oxigen la inimă
și substanțe nutitive. Dacă acesta este blocat, mușchiul miocardic suferă de hipoxie
și moare.

Un trombus (cheag de sânge) se formează de obicei acolo unde o arteră coronară

este stenozată de către o placă ateromatoasă. Uneori, această placă se fisurează sau
chiar se rupe, declanșând formarea trombusului.

Infarctul miocardic este asociat cu o mortalitate de 30%, peste jumătate

dintre decese survenind în perioada de prespitalizare. Prognosticul este variabil și
depinde de intervenția terapeutică, mărimea zonei infarctizate și controlul
terapeutic post-infarct.

48
 Fig.24

Cauzele infarctului miocardic

Infarctul miocardic are loc cel mai frecvent din cauza rupturii unei plăci
aterosclerotice într-o arteră coronară cu spasm arterial secundar și formare de
trombus.

Alte cauze includ:

 angina variantă, hipertrofia ventriculară

 hipoxia prin intoxicație cu monoxid de carbon
 embolii arteriali coronari din colesterol, aer sau produse de sepsis
 consumul de cocaină, amfetamine, efedrină
 arterită, anomaliile coronare, incluzând anevrismul arterelor coronare
 creșterea efectului inotrop sau a debitului cardiac, care crește cererea de O2
a miocardului
 disecția aortică cu implicarea retrogradă a arterelor coronare
 sindromul Marfan, boala Kawasaki, arterita Takayasu
49
  progeria, necroza cistica medială

Factorii de risc care pot declanța infarctul miocardic

Factorii de risc nemodificabili ai aterosclerozei:

 vârsta înaintată
 sexul masculin
 istoricul familial pentru boli cardiace aterosclerotice pozitiv

Factorii de risc modificabili ai aterosclerozei:

 fumatul
 diabetul zaharat
 hipertensiunea, dislipidemia
 obezitatea

Alt factori de risc pentru ateroscleroză:

 nivelul crescut al homocisteinei

 stilul de viață sedentar
 stresul psihosocial
 prezența bolii vasculare trombotice periferice
 igiena orală deficitară

Simptomele infarctului miocardic

Istoricul este foarte important în stabilirea diagnosticului. Durerea retrosternală
este descrisă tipic ca o gheară, presiune sau sufocare cu senzație de moarte
iminentă. Durerea poate iradia în gât, braț și umăr stâng și epigastru. Brațul stâng
este cel mai frecvent afectat, deși durerea se poate resimți în ambele brațe.

Dispneea care poate acompania durerea poate fi izolată, indicând complianța

ventriculară diminuată în cadrul ischemiei cardiace acute. Dispneea poate fi
singura manifestare la persoanele în vârstă sau la pacienții cu diabet.

Greața, durerea abdominală sau ambele sunt frecvent prezente în infarctul care
implică peretele cardiac inferior sau posterior.

Alte simptome întâlnite sunt:

o anxietatea
o cefaleea cu sau fără sincopă
o tusea
50
 o greața cu sau fără vărsătură
o diaforeza
o wheezing

Pacienții în vârstă și cei cu diabet pot prezenta manifestări clinice subtile și se pot
plânge de fatigabilitate, slăbiciune sau sincope. Aceștia se pot prezenta și cu status
mental alterat. Cei cu demență sau confuzie nu pot să ofere informații despre
atacurile de ischemie din antecedente.

Infarctul miocardic este în peste jumătate din cazuri clinic silențios și nu determină
simptomele clasice descrise, trecând nerecunoscute de către pacienți. Se
suspicionează un infarct miocardic la pacienții în vârsta, cu insuficiență cardiacă,
diabet, demență și de sex feminin.

Infarctul miocardic debutează uneori brusc și cu intensitate. Dar, de cele mai multe
ori, debutul este lent, cu durere ușoară și disconfort. Pacienții nu înțeleg ce se
întâmplă și așteaptă prea mult înainte de a cere ajutor.

Semnele producerii unui infarct miocardic:

o Durere toracică. În majoritatea cazurilor, pacienții acuză dureri (senzații de

apăsare, presiune) în piept, care pot să dureze câteva minute sau pot să
dispară și să apara din nou
o Dureri în partea superioară a corpului. Simptomele includ durere sau
disconfort la unul sau ambele brațe, spate, gât, falcă sau stomac
o Respirație dificilă
o Alte semne: transpirație rece, vărsături sau stare generală de slăbiciune

Tratamentul infarctului miocardic

Terapia inițială în atacul de cord este direcționată spre recuperarea a cât mai mult
din miocardul afectat, prin metode medicamentoase sau chirurgicale. Tratamentul
secundar urmărește terapia durerii, restaurarea echilibrului electrolitic și aportului
de O2, prevenirea ischemiei secundare și tratarea complicațiilor care au intervenit.

Măsurile de urgență:

o efectuarea unui EKG

o toți pacienții necesită monitorizare cardiacă
o prinderea a doua linii venoase
o efectuarea unei pulsoximetrii și administrarea de O2
o efectuarea unei radiografii toracice

51
Terapia medicamentoasă

Aspirina trebuie administrată imediat. Aceasta scade mortalitatea și reinfarctizările.

În caz de alergie la aspirină, se poate folosi clopidogrel.

Beta-blocantele folosite pentru controlul ritmului cardiac și scăderea necesarului de

O2. Metroprololul este standardul, fiind un blocant selectiv al receptorului beta1-
adrenergic care scade automatismul contracțiilor. Beta-blocanții reduc rata de
reinfarctizări și ischemia recurentă.

Nitrații sunt folositori pentru reducerea presarcinii și ameliorare simptomatică, dar

nu influențează rata de mortalitate. Nitroglicerina intravenoasă se folosește pentru
remiterea disconfortului ischemic, controlul hipertensiunii sau a congestiei
pulmonare.

Nitrații nu trebuie administrați:

o pacienților care au luat fosfodiesterază cu mai puțin de 24 de ore înainte

o care prezintă infarct al ventriculului drept
o ritmul cardiac mai mic de 60 sau mai mare de 100

Sulfatul de morfină se administrează pentru a ameliora durerea și anxietatea.

Terapia trombolitică

Aceasta trebuie administrată în primele 12 ore de la instalarea simptomelor de

infarct miocardic la un pacienți cu supradenivelare ST mai mare de 0,1 mV.

Activatorul tisular al palsminogenului (t-PA) este superior streptokinazei, iar

eficacitatea stă în timpul rapid de administrare.

Administrarea de glicoproteină plachetară IIb/IIIa la pacienții cu risc de ischemie

continuă și cei cărora le este indicată cateterizarea percutană cardiacă. Cei mai
utilizați sunt eptifibatide și tirofiban.

Heparina se administrează la pacienții care au luat glicoproteină plachetară, dar nu

și la cei care au luat streptokinază. Este indicată și la pacienții recomandați pentru
angioplastie.

Inhibitorii enzimei de conversie a angiotensinei reduc mortalitatea după un infarct.

Administrarea lor cât mai rapidă dacă pacientul nu prezintă contraindicații și este
stabil. Au beneficiile cele mai mari la pacienții cu difuncție de ventricul stâng.

52
Terapia chirurgicală

Angioplastia percutană coronariană este opțiunea la majoritatea pacienților

care nu răspund la terapia medicală, la care terapia trombolitică a eșuat, care sunt
în șoc cardio-vascular și care au contraindicații pentru anticoagulante.

By-pass-ul coronaro-aortic cu crefon venos sau arterial este indicat la

pacienții la care angioplastia a eșuat și la cei care dezvoltă complicații mecanice
cum ar fi: ruptura mușchilor papilari, a ventriculului stâng.

Dieta

Inițial pacienții nu se vor alimenta oral pâna nu sunt stabilizați. Este indicată
dieta fără sare, grăsimi, colesterol, fumat și alcool.

În primele 24-48 de ore pacienții vor sta la pat. După acest interval vor reîncepe
activitatea fizică gradat.

3.Tromboza venoasă profundă

Tromboza venoasă profundă se caracterizează prin prezenţa de sânge
coagulat-trombus în venele profunde ale membrelor inferioare şi superioare.

Tromboza venoasă profunda şi embolia pulmonară sunt manifestări ale unei

singure entităţi clinice numite tromboembolismul venos. Tromboza membrelor
inferioare este cea mai comună tromboza venoasă profundă cu o prevalenţă de 1 la
1.000 de persoane. Reprezintă sursa cea mai frecventa de emboli pulmonari cu o
mortalitate de 25.000 pe an.

Tromboza venoasă profundă apare mai ales la persoanele peste 50 de ani

care îndeplinesc anumiţi factori de risc, cum ar fi: sarcina, perioade mari de
imobilizare, condiţii procoagulante moştenite, cancer, fumat, intervenţiile
chirurgicale recente.

Tromboza venoasă nu trebuie confundată cu flebita sau tromboza venoasa

superficiala care se dezvoltă atunci când trombuşii se formeaza in venele
superioare ale membrelor inferioare. Tromboza venoasa nu este atât de severă
deoarece trombii nu migreaza spre plămâni şi nu determină embolismul pulmonar.

Tromboza venoasă profundă este reprezentată de formarea unui cheag de sânge

(tromb) în venele profunde ale membrelor inferioare, pelvisului sau membrele
53
superioare. Trombii se pot forma fie la nivelul venelor superficiale (boala se
numeste tromboflebita sau simplu flebita) sau la nivelul venelor profunde.

Trombii de la nivelul venelor superficiale cauzează rareori probleme, pe

când cei de la nivelul venelor profunde necesită evaluare medicală imediată.
Trombii de la nivelul venelor profunde se pot mări în dimensiuni, pot circula în
torentul sanguin până la nivelul plămânilor, determinând embolism pulmonar ce
poate ameninţa viaţa.

Fig.25

Cauzele trombozei venoase profunde

Cauze şi în acelaşi timp factori de risc pentru tromboza venoasă profundă sunt:

Cauze generale

 vârsta peste 50 de ani, imobilizarea peste trei zile

 sarcina şi perioada post-partum, intervenţii chirurgicale majore în urma cu
cel mult 4 săptămâni
 călătorii lungi cu avionul mai mult de patru ore

Cauze medicale

 cancerul, tromboza venoasă în antecedente

 atacul cerebral, infarctul miocardic acut
 insuficienţa cardiaca congestiva, sepsis
 sindromul nefrotic, colita ulcerativa

54
Trauma

 trauma multipla, trauma coloanei vertebrale şi a maduvei spinării

 arsurile, fracturile membrelor inferioare

Vasculitele

 lupusul eritematos sistemic, sindromul Bechcet

 homocistinuria

Cauze hematologice

 policitemia vera rubra, trombocitoza

 modificari ereditare ale coagularii/fibrinolizei
 deficitul de antitrombina III, deficitul de proteina C si S
 mutatia protrombinei 20210A, factorul V Leiden Fig.26
 disfibrinogemiile si alterarile
activarii plasminogenului

Medicamente si droguri

 consumul abuziv de droguri

intravenoase
 contraceptivele orale, estrogenii
 trombocitopenia heparin-indusa

Simptomele trombozei venoase

profunde

Tromboza venoasă profundă cauzează

simptome minime. În cazul în care
acestea apar, pot include:

o edeme (mărire de volum).

Acestea pot fi generalizate
la nivelul membrului
afectat sau localizate de-a
lungul vasului de sânge
afectat, ce va avea un
aspect de cordon inflamat
şi poate fi simtit la palpare

55
 o creşterea temperaturii locale
o durere sau sensibilitate. Durerea poate fi continua la nivelul gambei
sau coapsei sau poate fi prezentă doar la atingerea zonei sau la
sprijinirea sau mersul pe piciorul respectiv
o eritem (inroşirea tegumentelor).

Exista mai multe afecţiuni cu simptome similare, de exemplu chistul Baker sau
celulita, iar acestea pot sa faca dificil diagnosticul.

Uneori embolismul pulmonar ridica suspiciunea asupra trombozei venoase

profunde. Embolismul pulmonar se produce prin blocarea brusca a unei artere de la
nivelul plamanilor.

Trombii de la nivelul venelor profunde din membrele inferioare sunt cauza cea mai
frecventa de embolism pulmonar.

Simptomele embolismului pulmonar includ:

o dispnee (respiratie scurta, insuficienta) instalata brusc

o durere la nivelul toracelui ce se agraveaza in inspir
o tuse ce poate fi sanguinolenta (cu striuri de sânge)
o tahicardie (ritm cardiac crescut)

Tratamentul trombozei venoase profunde

Scopurile principale ale tratamentului pentru tromboza venoasă profundă sunt de a

preveni:

 mărirea dimensiunilor trombului

 desprinderea trombului si embolizarea plămânilor
 dezvoltarea sindromului posttrombotic, o afecţiune ce produce durere,
edeme şi răni la nivelul membrului afectat
 recurenţa trombilor

Odata stabilit diagnosticul de tromboza venoasă, tratamentul trebuie început

imediat pentru a preveni creşterea în dimensiuni a trombului sau desprinderea şi
embolizarea lui. Terapia precoce scade de asemenea riscul de sindrom
posttrombotic.

Tromboza venoasă profundă este tratată de obicei cu anticoagulante: heparină sau

warfarină. Heparina este administrată prin injectare intravenoasa, iar warfarina se
administreaza pe cale orala. Heparina acţioneaza imediat, pe când warfarina devine
eficienta la cateva zile după administrare. Tratamentul se începe cu ambele

56
medicamente, dar administrarea de heparină va intrerupta dupa ce warfarina va
deveni eficientă.

Pacienţii cu tromboză venoasă la nivelul venelor coapsei continua tratamentul cu

warfarină timp de 3-6luni, uneori chiar mai mult. Dupa 3-6 luni, în funcţie de
factorii de risc, medicul poate recomanda continuarea administrării de warfarina în
doze mai mici ca tratament de întreţinere pentru a preveni recurenţa trombilor.

Pentru tratamentul trombozei venoase profunde sunt disponibile doua tipuri de

heparina: heparina nefractionata, ce se administreaza in spital si heparina
fractionata (heparina cu greutate moleculara mica) ce poate fi administrata la
domiciliu, este mai usor de folosit si mai ieftina. De asemenea, heparina cu
greutate moleculara mica nu necesita efectuarea periodica de teste pentru a
monitoriza efectele ei. Ambele tipuri de heparina sunt la fel de eficiente.

Pacienţii cu tromboză venoasă profundă la nivelul venelor gambei necesită terapie

anticoagulantă timp de 6-12 saptamani. În cazul în care terapia anticoagulanta este
contraindicată, se pot administra antiinflamatorii nesteroidiene, de genul aspirinei
sau naproxenului şi se fac monitorizări periodice ecografice ale trombului. Se pot
recomandă şi alte măsuri de genul ridicarea picioarelor, atunci cand e posibil,
utilizarea unor comprese calde şi folosirea de ciorapi elastici. Aceste măsuri ajuta
la diminuarea durerii ce apare în tromboza venoasă profundă.

În cazul în care terapia anticoagulanta este contraindicată se pot instala filtre în

vena cava inferioara sau se pot administra alte terapii medicamentoase.

4.Anevrismele aortei
Anevrismul aortic definește dilatarea patologică a unui segment aortic. Un
criteriu important care poate cataloga dilatarea aortei drept anevrism este depășirea
diametrului aortei cu cel puțin 50% în rândul persoanelor de aceeași vârstă și sex.
Acest fenomen predispune vasul la ruptură, fiind necesară o evaluare diagnostică
promptă și implementată de urgență conduita terapeutică specifică.

Anevrismele aortice abdominale prezintă o incidență mai crescută față de

anevrismele aortice toracice. Preponderent este afectat sexul masculin, în rândul
căruia se înregistrează un procent de 1,3-8,9%, spre deosebire de sexul feminin
care este afectat în proporție de 1,0-2,2%.

57
Clasificarea anevrismelor

Anevrismele aortice se pot clasifica în funcție de următoarele elemente:

localizare, dimensiunile segmentelui aortic interesat și cauzele care au determinat
apariția anevrismului.

În cazul aortei toracice, anevrismul este considerat când diametrul vasului

depășește 5 centimetri. Termenul de dilatație a aortei toracice este utilizat în
situațiile în care diametrul este cuprins între 4 și 5 centimetri.

În funcție de localizare, anevrismele aortice toracice sunt clasificate astfel:

 anevrismul aortei ascendente sau anevrismul rădăcinii aortice, întâlnit în

60% din cazuri
 anevrismul aortei descendente, a cărei frecvență este de 35%
 anevrismul arcului aortic, rar spre deosebire de precedentele, se întâlnește în
mai puțin de 10% cazuri

Anevrismul toraco-abdominal definește anevrismul aortei toracice descendente

care evolutiv se extinde distal astfel încât aorta abdominală urmează a fi implicată.

Anevrismul aortic abdominal este cel mai frecvent întâlnit. În 80% din cazuri este
decelată localizarea acestuia la nivelul segmentului aortic delimitat de arterele
renale și bifurcația aortică.

Fig.26
58
Cauzele anevrismelor

Cauzele anevrismelor toracice și abdominale sunt variate și înglobează atât

factori de natură degenerativă (ateroscleroză), cât și factori infecțioși, genetici
(mutații ale genelor MYH11 și ACTA2) sau externi (în cazul traumatismelor).

În funcție de relația anatomică a anevrismului la peretele vascular, anevrismul

aortic toracic poate fi adevărat, când toate cele trei straturi ale peretului vascular
(intima, media, adventicea) sunt implicate sau fals (pseudoanevrism), definit prin
existența unei comunicări între lumenul vascular și adventice (intima și media sunt
lacerate sau rupte, iar sângele este acumulat, asemenea unei pungi anevrismale, la
nivelul adventicei și a țesutului perivascular) și a continuității fluxului sanguin de
la nivelul lumenului vascular cu cel de la nivelul lumenului anevrismal.

Cauza anevrismelor aortice toracice adevărate poate fi reprezentată de:

 ateroscleroză, anevrismele aterosclerotice fiind frecvent întâlnite

 aortita, rar reprezintă o cauză spre deosebire de dilatarea postinflamatorie a
rădăcinii aortice. Bolile implicate în acest context sunt artrita reumatoidă,
spondilita anchilozantă, arterita Takayasu (diagnostic diferențial în cadrul
pacientelor cu vârsta mai mică de 40 ani), arterita cu celule gigante
(diagnostic diferențial al aortitei în rândul pacienților cu vârsta mai mare de
75 ani), sifilisul (rar)
 boli ale țesutului conjunctiv precum, sindromul Marfan, sindromul Ehlers-
Danlos, sindromul Loeys-Dietz
 valva aortică bicuspidă

Etiologia falselor anevrisme este reprezentată de traumatisme (disecții sau

lacerații), cauze iatrogenice (intervenții chirurgicale) și infecția micotică.

Anevrismele aortice abdominale prezintă cauze comune cu anevrismele aortice

toracice și pot fi consecința următoarelor afecțiuni:

 ateroscleroza este factorul cel mai frecvent incriminat

 vasculite (boala Takayasu)
 boli ale țesutului conujnctiv (sindromul Marfan, sindromul Ehlers-Danlos)
 traumatismul cauzează apariția unui pseudoanevrism

Factorii de risc implicați în apariția anevrismelor aortice abdominale sunt

legați de vârsta pacientului (riscul crește după vârsta de 60 ani), sex (de 4 până la 6
ori mai frecvente în rândul bărbaților față de femei), etnie (mai frecvent întâlnite în
rândul persoanelor de culoare albă) și fumat. Fumatul poate fi considerat un factor

59
de importanță majoră, contribuind la procesul de formare a anevrismului. În plus,
hipertensiunea arterială se numără printre factorii care predispun la apariția
afecțiunii. Hipertensiunea arterială diastolică prezintă un risc crescut de apariție a
anevrismului aortic, dar și de disecție de aortă, în special în rândul pacienților ale
căror valori mari tensionale nu pot fi controlate.

Factorii genetici sunt elemente importante implicate în apariția anevrismelui aortic

toracic, drept entitate singulară, neasociată cu alte comorbidități, și a unor
sindrome (sindromul Marfan, sindromul Turner, sindromul Ehlers-Danlos,
sindromul Loeys-Dietz, sindromul familial al anevrismului de aortă toracică și al
disecției). Din această categorie fac parte bolile țesutului conjunctiv care prezintă
drept substrat fiziopatogenic instabilitatea matricei extracelulare.

În cadrul sindromului Marfan, care prezintă mutația genei fibrilina-1, boala

aortică, implicit anevrismul aortic, reprezintă un criteriu de diagnostic. Frecvent
anevrismele sunt întâlnite la nivelul rădăcinii aortice, iar în situațiile în care
joncțiunea sinotubulară este implicată, regurgitarea valvei aortice poate fi prezentă
(15-44% din cazuri).

Simptomele anevrismelor

Majoritatea pacienților cu anevrisme aortice necomplicate nu prezintă

simptome sau semne specifice, diagnosticul fiind realizat în cadrul unei evaluări de
rutină sau în urma unor teste screening populaționale.

Cazurile simptomatice prezintă manifestări rezultate în urma efectului de masă a

anevrismului asupra organelor și structurilor învecinate sau a unor complicații
posibile: regurgitare aortică progresivă, insuficiență cardiacă cauzată de dilatarea
rădăcinii aortice, embolism, consecința unui tromb mural sau ateroembolism

Durerea cronică abdominală sau localizată posterior, la nivelul spatelui, reprezintă

un simptom nespecific, fiind consecința presiunii exercitate de către dilatatrea
segmentului aortic asupra structurilor învecinate.

Durerea lombară de intensitate crescută, cu debut brusc poate sugera iminența de

ruptură a unui anevrism.

Uterohidronefroza se poate datora unui anevrism de etiologie inflamatorie sau unui

anevrism care implică bifurcația iliacă.

Ruptura anevrismală poate fi recunoscută prin intermediul triadei clinice care

curprinde: durere instalată brusc localizată în etajul abdominal mijlociu (poate
iradia către scrot), prezența unei mase abdominale pulsatile, șoc.
60
Ruptura unui averism de aortă abdominală poate fi, în funcție de localizarea
rupturii, fatală sau poate avea o evoluție bifazică (ruptura nu este dramatică în
timpul 1, însă există riscul de a se agrava starea pacientului în timpul 2).

Ruptura anevrismului de aortă abdominală poate fi:

 antero-laterală în cavitatea abdominală (20%)

 retroperitoneală (80% din cazuri)
 fistulă aorto-cavă (3-4% din cazuri)
 fistulă aorto-enterică primară (<1%)

Manifestările atipice ale rupturii anevrismale abdominale sunt: durere în

hipocondrul drept, paralizie tranzitorie a membrelor inferioare, durere scrotală,
echimoză testiculară (semnului lui Bryant), tromboză venoasă ileofemurală.

Simptomul primordial în ruptura anevrismului toracic este durerea toracică severă

debutată brusc. Fistulizarea la nivel esofagian cauzează hematemeză sau
hemoptizie în cazurile în care ruptura anevrismală s-a produs la nivel bronșic sau al
traheei. În plus, s-a observat asocierea anevrismelor aortice toracice cu anevrismele
cerebrale (prevalența de 10%).

Pseudoanevrismele aortei toracice sunt, în cele mai multe situații, consecința

traumatismelor cutiei toracice. Rata de mortalitate a acestor cazuri este
semnificativ crescută.

Tratamentul anevrismelor

Modificarea factorilor de risc este o condiție necesară care limitează

creșterea anevrismală și scade riscul apariției complicațiilor. În acest sens, se
recomandă controlul optim al hipertensiunii arteriale și hipercolesterolemiei
(factori etiologici) și exercițiul fizic moderat și regulat în cazul anevrismelor de
dimensiuni mici.

Indicațiile intervenției chirugicale sunt dependente de dimensiunile

anevrismului. Astfel, anevrismele aortice de dimensiuni mici (3,0 - 3,9 centimetri)
necesită monitorizare la intervale regulate de timp, deoarece riscul de ruptură este
nesemnificativ. Însă, dimensiunile anevrismale situate între 4 și 5,5 centimetri,
creșterea rapidă în dimensiuni (>1 centimetru/an), precum și apariția simptomelor
reprezintă criterii de indicație a terapiei chirugicale.În plus, alți factori sunt
importanți în momentul în care intervenția chirurgicală se indică, dintre care: sexul,

61
antecedentele heredo-colaterale, dimensiunile corporale, rata de creștere
anevrismală, afecțiuni valvulare prezente sau alte comorbidități.

Căile abordate în tratamentul anevrismelor sunt endovasculară și chirugicală,

prin abord transabdominal sau retroperitoneal.

Procedura endovasculară este minim invazivă, în cazul anevrismelor

abdominale utilizând un stent graft fixat la nivel anevrismal cu acces prin artera
femurală. Avantajele acestei tehnici sunt numeroase: reducerea timpului de
spitalizare și a timpului petrecut în unitatea de terapie intesivă, pierderea unei
cantități reduse de sânge, lipsa necesității efectuării anesteziei generale, durere de
intensitate redusă postoperator. Monitorizarea anevrismelor aortice abdominale se
realizează cu ajutorul angio-CT-ului.

În cazul anevrismelor aortice toracice, tratamentul constă în efectuarea

tehnicii endovasculare (TEVAR), care a prezentat în urma studiilor un procent al
mortalității și morbidității redus sau abordul chirurgical. Intervenția chirurgicală
implică rezecția segmentului anevrismal și înlocuirea cu un graft protetic. Cazurile
anevrismale care nu interesează rădăcina aortică și nu prezintă afectare valvulară
sunt rezolvate doar prin fixarea tubului de graft. Procedura Bentall (utilizarea unui
tub graft Dacron și reimplantarea arterelor coronare la acest nivel) este necesară în
situațiile în care rădăcina aortică este afectată.

62
Bibliografie
 www.romedic.ro

 Semiologie medicală, volumul I, George Ioan Pandele, Editura Ars Longa

 www.sfatulmedicului.ro

 Manual de cardiologie, Mihai Dan Datcu, Georgeta Datcu, Editura Junimea

 www.wikipedia.org

 Mic tratat de cardiologie, Carmen Ginghină, Editura Academiei Române

 https://emedicine.medscape.com

 Semiologie medicală, Volumul II, George Ioan-Pandele, Editura Cantes

 2.Hematologie-oncohematologie, Laurent Karila, Book Des ECN, ediţia în

limba română, Editura Medicală Universitară „Iuliu Haţieganu” U.M.F.
Cluj-Napoca

 https://radiopaedia.org

 Fiziologie umană, Ediţia a III-a, Ion Haulică,Editura Medicaă

 Medical Physiology, eleventh edition, Editura medicală Calisto

 https://www.ncbi.nlm.nih.gov

 Curs de cardiologe- diagnostic şi tratament, Irina-Iuliana Costache, editura

PIM

 Sistemul circulator, Histologie generală, Editura Corson , Cornelia Amălinei

 https://patient.info

63