Cursuri Histo Tot Merge PDF

Sistemul vascular
- Sistemul circulator este format din cord, sistem vascular sangvin și sistem vascular limfatic
- Sistemul vascular sangvin e un sistem închis de organe tubulare (vase) prin care circulă continuu sângele
pompat de cord
- Există un circuit pulmonar și unul sistemic
- Vasele sangvine sunt organe și conțin multiple țesuturi: epitelial, conjunctiv, muscular, nervos
Plan de organizare general al vaselor
- Lumen – central
- 3 tunici concentrice: intimă (internă), medie, adventice (externă)
Diferențe artere-vene
- Artere: lumen rotund, perete gros

- Vene: lumen oval/turtit mare, perete subțire
Diagnostic histologic de vas sangvin: lumen (în care se găsesc sau nu elemente figurate și delimitat de celule turtite
endoteliale) și perete format din 3 tunici (+/-)
Intima
- Endoteliu (epiteliu simplu pavimentos) = celule endoteliale pe MB

- 30-10 microni, poligonale, ax în lungul vasului, număr variabil în funcție de calibrul vasului, turnover 0.1-
1%/zi
- Nucleu central, oval/alungit
- Citoplasmă cu puține organite
- Microfilamete pentru contracție, filamente intermediare de vimentină, caveole, vezicule de pinocitoză, corpi
Weibel-Palade
- Celule progenitoare circulante (?)
- Celula endotelială prezintă heterogenitate funcțională și specificitate tisulară
- Corpii Weibel-Palade sunt vezicule electronodense care conțin structure microtubulare cu factor von
Willebrand, P-selectină, IL8, endoteline, angiopoietină-2 etc
- La ME, joncțiuni intercelulare (strânse, gap, desmozomi) & joncțiuni cu matricea extracelulară (adeziuni
focale)
Funcțiile celulei endoteliale:
- Barieră cu permeabilitate selectivă, cu variații teritoriale

- Sinteză colagen II, IV, V & proteoglicani pentru MB
- Metabolice: activează ATI în ATII prin EC; inactivează bradikinina, serotonina, prostaglandine, trombină în
compuși inerți; lipoliză: modificarea lipoproteinelor (LDL, VLDL) prin elib. unor radicali liberi ce produc
oxidarea acestora
- Produce factori de creștere: FGF, PDGF etc
- Barieră netrombogenă: secretă factori anticoagulanți (trombomodulină) și antitrombogeni (prostaciclină
PGI2, activatorul tisular al plasminogenului PAI)
- Sinteză și secreție de factori procoagulanți: complex factor VIII – von Willebrand
- Reglează fluxul sangvin și rezistența vasculară: vasoconstricție (endoteline, ACE – enzima de conversie a
angiotensinei, prostaglandine I2 și H2, tromboxan A2) și vasodilatație (postacicline, NO)
- Reglează și modulează răspunsul imun (interleukine 1, 6, 8, molecule de aderență celulară)
Stratul subendotelial
- Țesut conjunctiv lax: fibre de colagen, elastice, reticulină +/- FMN
Limitanta elastică internă (LEI)
- Lamelă elastină, ondulată, fenestrată
Media
- Straturi concentrice de FMN +/- lame elastic

- Dispuse circular/spiralat
- Fibre de colagen, reticulină
Limitanta elastică externă (LEE)
Adventicea
- Țesut conjunctiv: fibre de colagen I, fibre elastic, fibroblaste

- Rare FMN
- Vasa vasorum, nervii vaselor, vase limfatice
Clasificare morfofuncțională a vaselor
- Conducere: artere elastic

- Distribuție: artere musculare
- Reglare a presiunii: arteriole
- Schimb: capilare & venule postcapilare
- Întoarcere: vene
- Macrovasc. = toate mai puțin arteriole, capilare, venule (microvasc.) + vasa vasorum
Tipuri de vase: artere elastice, artere musculare, arteriole, metaarteriole, capilare, venule postcapilare, venule
colectoare, venule musculare, vene
Artera ELASTICĂ
- Aorta, pulmonare, carotida comună, subclavian, trunchiul brahiocefalic, iliaca comună

- Intima – groasă, NU are LEI
- Media – sub 40-70 de lamele elastice fenestrate concentrice; FMN; fibre de colagen; substanță
fundamentală, NU are LEE
- Adventicea – țesut conjunctiv, vasa vasorum, nervii vasului, vase limfatice
Artera MUSCULARĂ
- Majoritatea arterelor
- Intima – endoteliu crenelat, strat subendotelial subțire care se îngroașă cu vârsta (coronare, intracraniene,
renale), fibre de collagen, FMN rare; LEI groasă, dedublată uneori cu orificii (fenestre) prin care trec O 2,
substanțe nutritive prin difuziune la ½ internă a mediei
- Media – FMN pe 40 până la 5 rânduri, lamele elastice, fibre de reticulină, LEE mai puțin evidentă ca LEI
- Adventicea – țesut conjunctiv (fibre elastice abundente), FMN, vasa vasorum & limfatice (ramuri în ½ externă
a mediei), nervi vasomotori
- Perete gros: a. coronare, a. membre inferioare
- Perete subțire: a. intracraniene, a. pulmonare
ARTERIOLA
- Diametrul mai mic de 0.5 mm

- Intima – endoteliu pe MB, +/- strat subendotelial f subțire, LEI absentă la diameter mai mici decât 50 microni
(excepție: a. renale!)
- Media – 1-3 până la 5 rânduri de FMN, NU are LEE
- Adventicea – bine inervată, NU are vasa vasorum
METAARTERIOLA
- Ramificație a arteriolei
- 1 singur rând de FMN dar în strat discontinuu!
- Rol în reglarea, NU oprirea fluxului sangvin; menținerea presiunii scăzute în capilare
- Se ramifică în capilare
Sfincterul precapilar
- La emergența capilarului
- Inel complet de FMN
- Rol în oprirea complete a fluxului sangvin într-o anumită zona a rețelei capilare
Microcirculația
- Alcătuită din arteriole, metaarteriole, sfinctere precapilare, șunturi arteriovenoase, rețea capilară, venule
postcapilare, colectoare, musculare
- Implicată în schimburile de gaze, fluide, substanțe nutritive și cataboliți între sânge și țesuturi
- Schimburile au loc în principal la nivelul celor mai mici vase: capilarele sangvine
CAPILARELE
- Histologic nu există nicio diferență între capilarul arterial și cel venos

- Sistem de capilarizare normal = arteriolă – capilar – venulă
- Șunt arteriovenos = vase special foarte bine inervate, care reglează presiunea/fluxul sangvin, temperature
(conservare căldură)
- Sistem port venos = venulă – capilar – venulă: hepatic & hipotalamo-hipofizar
- Sistem port arterial = arteriolă – capilar – arteriolă: pancreatic (art. – cap. Ins. Langerhans – art. – cap. acini)
și glomerular renal (a. af. – glom. – a. ef. – cap. peritubular)
- Rețea capilară bogată: rinichi, ficat, mușchi striat
- Rețea capilară săracă: ț. conjunctiv, mușchi neted
- Tipuri: continue, fenestrate, sinusoide
Capilarul continuu (somatic)
- Diametru: 5-10 microni

- Lungime: zeci-sute micron
- Tipul cel mai frecvent întâlnit: SNC, nervi, mușchi, gl. exocrine, plămâni, timus, ggl. limfatic, testicul
- Endoteliu continuu (1-3 celule): caveole, vezicule (70 nm) – număr variabil, joncțiuni strânse, gap (acoperite
de falduri marginale)
- MB continuă subțire
- Pericite (celule Rouget)
- Fibre de colagen, reticulină
Pericitul = celula Rouget
- Celulă mezechimală perivasculară, cu multiple prelungiri ramificate care înconjoară capilare/venule

- Complet învelită de MB
- Situate la distanță în capilare și apropiate în venule postcapilare
- Rol contractil (A, M) și fagocitar
- Potențial mare de diferențiere în FMN, fibroblaste, osteoblaste, condroblaste, preadipocite, microglii
- Intervin în refacerea tisulară
Capilarul fenestrat (visceral)

- În TGI, plex coroid, gl. endocrine, rinichi
- Endoteliu continuu fenestrat: celula endotelială e fenestrată (orificii cu diam. 60-80 microni +/- diafragme de
4-6 nm, NU la capilarele glomerulare)
- MB continuă, groasă în capilarele glomerulare
- Rare pericite (celule Rouget)
- Puține fibre de colagen, reticulină
- Permeabilitate crescută față de capilarele continue
Capilarul sinusoid
- Diametru 20-40 microni

- Traseu sinuos, încetinind circ. Sângelui
- Ficat, splină, măduvă osoasă, adenohipofiză
- Endoteliu discontinuu cu cellule fusiforme, aspect neregulat și spații largi între celule sau în celule (0.5 – 2
microni)
- MB discontinua
- NU pericite (NU celule Rouget)
- Rare fibre de reticulină
- Macrofage pe sau în afara celulei endoteliale
- Schimburi cu țesuturile facilitate de structura peretelui capilar
Capilarele au funcție de barieră sânge-țesuturi (lichid interstitial), sânge-aer (bariera alveolocapilară), sânge-
ultrafiltrat (bariera ultrafiltrantă).
Bariera sânge-țesuturi
- Dinstanța medie a unei celule de capilar – 20-40 microni (exceptie: tendon, os, aponevroză, 1/2 internă a
mediei vaselor)
- Selectivitatea mare a barierei e data de: joncțiuni strânse, vezicule plasmalemale în număr redus, MB,
diafragmele fenestrațiilor
- Funcție de barieră au DOAR capilarere continue și fenestrate (diafragme) și funcționează bidirectional
- FOARTE SELECTIVĂ în SNC (hematoencefalică), timus, testicul, ochi (retina, cristalin-umoare apoasă)
Stratigrafia generală a barierei sânge-țesuturi:
- Învelișul suprafeței luminale a celulei endoteliale: glicocalix încărcat negative

- Celula endotelială: vezicule plasmalemale & canale transcelulare (endocitoză mediată +/- de receptori),
fenestrații și diafragme, joncțiuni intercelulare
- MB de grosime variabila, obișnuit 50-100 nm, exceptional 250 nm (MB glomerulară)
- Pericite ?
Factori care participă la schimb:
- Presiunea hidrostatică, oncotică, gradientul de concentrație

- Caracteristicile celulei endoteliale
- Mărimea/încărcarea electrică a moleculelor
- Peste 10 nm: fără selectivitate electrică (vezicule & canale plasmalemale = transcitoză, transport
transcelular)
- Sub 2 nm: transport paracelular, printer joncțiunile intercelulare
- O2, CO2 difuzează liber
- Glucoza – transportată active prin plasmalemă
- H2O, electroliți, molecule mici sub 2 nm – prin joncțiuni intercelulare
- Molecule mari peste 10 nm prin vezicule & canale plasmalemale
- Suprafața celulelor endoteliale e încărcat negativ, f puternic în special la nivelul diafragmelor
- Diafragmele permit trecerea moleculelor sub 10 nm dar transportul este selectiv electric
VENULELE POSTCAPILARE (pericitare)

- Cel puțin 3 celule endoteliale în secțiune tv
- Structură similar capilarelor DAR pericitele sunt în strat continuu (au celule Rouget)
- Joncțiuni intercelulare slabe
- Celulele endoteliale se contractă
- Joncțiunile se desfac sub acțiunea histaminei, serotoninei, bradikininei, prostaglandinelor
- Rol în inflamații, schimburi metabolice și diapedeza leucocitară
- În jur: meastocite, eozinofile, plasmocite, macrofage, fibroblaste
- Se continuă cu venule colectoare și venule musculare
- Venulele postcapilare din sistemul limfatic periferic cu excepția splinei sunt venule specializate = venule cu
endoteliu înalt; reprezintă locul de migrare a limfocitelor din circulația sangvină; celulele endoteliale în
aceste venule sunt cuboide, cu nucleu oval-alungit, cu numeroase organite, poliribozomi, RER, Golgi evident,
vezicule de transport, corpi WP (secreție)
Venule colectoare: mai mari, mai multe pericite (celule Rouget)
Venule musculare: 0.2-1 mm, în loc de pericite apar FMN (1-2 rânduri) și adventice fină (colagen) – NU au celule
Rouget (pericite)
VENELE
- 70% din sânge
- Mai mari și mai numeroase decât arterele
- Perete mai subțire și lumen mai mare
- 3 tunici, dar limitate mai puțin evident
- Variații structural mai mari
- Sunt de mai multe tipuri: mici (0.2-1 mm), medii (1-10 mm) și mari (peste 10 mm); musculare, conjunctive,
special (atipice)
- Pot avea sau nu valve
Intima
- Endoteliu & MB
- Strat subendotelial: fibroelastic longitudinal și subțire (gros la vene mari)
- Valve = 2 pliuri semilunare formate din endoteliu și ax fibroelastic, la vene mici și medii ale mb.
- Pot avea sau nu LEI (fină, la vene mai mari)
- FMN longitufinal în safenă, femurală, poplitee, ombilicală, jugulara internă, uterul gravid
Media
- FMN: câteva rânduri concentrice în venele musculare, lipsesc în venele conjunctive și atipice (vene
trabeculare splină, os, retina, cerebrale, pat unghial, placenta); prezente în toate 3 tunicile în uterul gravid
- Fibre de colagen și elastic longitudinale
Adventicea
- Cea mai groasă tunică

- Fibre de colagen și elastic longitudinale
- FMN în unele vene
- Fibre musculare CARDIACE longitudinale și circulare în vena cavă și pulmonare (și speciale dar nu la om,
obișnuit)
- Vasa vasorum, ramuri până la stratul subendotelial
Capilarul limfatic
- Diametru: peste 15 microni

- Acompanază vasele de sânge în țesuturi
- Formează rețele care drenează fluidul interstitial (începe cu un capăt orb închis, în deget de mănușă)
- Nu există în cartilaj, os, măduvă osoasă, epiteliu, placenta, SNC (glimfatice paravasculare cu funcție similar)
- Endoteliul: celule cu aspect de frunză de stejar, cu suprapuneri; fante intercelulare deci spații largi între
celule
- MB discontinue
- NU prezintă pericite ( NU au celule Rouget)
- Filamente fibrilină de 4-10 nm, ancorează endoteliul de ț. conjunctiv
- Limfa = fluid tisular (protein, lipide, macromolecule, celule immune)
- Intima – endoteliu pe MB continue ambele, +/- strat subendotelial foarte subțire, numeroase valve
- Media – rare FMN, colagen
- Adventicea – ț. conjunctiv lax
Ductul toracic
- Diametru: sub 0.5 cm, lungime: 40 cm

- Intima – endoteliu pe MB continue ambele, strat subendotelial subțire +/- rare FMN, numeroase valve
- Media – câteva rânduri de FMN, colagen, elastice
- Adventicea – subțire, ț.c. lax, FMN longitudinale, vasa vasorum
ORGANE LIMFOIDE
Sistemul imun este alcătuit din celule și structuri distribuite în întreg organismul. Celulele SI sunt
reprezentate în principal de limfocite, dar și de celule aparținând sistemului fagocitar mononuclear sau
celule prezentatoare de antigen. Ele se găsesc la nivelul țesutului limfoid, în circulația sangvină sau
limfatică și în țesutul conjunctiv cu diferite localizări.
Țesutul limfoid este compus dintr-o stromă conjunctivă alcătuită din celule
reticulare și fibre de reticulină (dublu reticul) în ochiurile căreia se găsesc limfocite,
macrofage, celule prezentatoare de antigen.
Organele limfoide sunt structuri anatomice distincte, încapsulate, alcătuite
predominant din țesut limfoid - timusul, splina și ganglionii limfatici. În afara acestora,
țesutul limfoid poate fi prezent în mucoasa sau submucoasa sistemului digestiv
(amigdale, plăci Peyer, apendice ileo-cecal) și a sistemelor respirator și urinar, purtând
denumirea generică de țesut limfoid asociat mucoaselor (MALT - Mucosal-Associated
Lymphoid Tissue).
Limfocitele au originea în măduva osoasă hematopoietică. O parte din ele
migrează și își continuă procesul de maturare în timus, fiind denumite limfocite T,
celelalte, denumite limfocite B, își încheie procesul de maturare tot la nivelul măduvei
hematogene (denumirea de limfocite B provine de la Bursa lui Fabricius, organ prezent
numai la păsări, la nivelul căruia are loc maturarea acestui tip de limfocite). Din acest
motiv, timusul și măduva osoasă hematogenă sunt denumite organe limfoide primare
(sau centrale), maturarea limfocitelor producându-se fără contact cu antigenele non-
self. Limfocitele migrează apoi din organele limfoide primare în organele limfoide
secundare (sau periferice) - ganglioni limfatici, splină, țesut limfoid asociat mucoaselor
- unde întâlnesc antigenele non-self, proliferează și se diferențiază în celule efectorii ale
răspunsului imun. Prin urmare, organele limfoide secundare sunt teritoriul pe care se
derulează etapele inițiale ale răspunsului imun.
Sistemul imun are rolul de a proteja organismul față de agresori externi (virusuri, bacterii, fungi,
paraziți) sau față de propriile molecule / celule modificate. Acesta poate face diferența între moleculele și
celulele proprii organismului (self) și cele străine (non-self). Noțiunea de non-self cuprinde orice
moleculă sau celulă (inclusiv cele proprii ce au suferit modificări) pe care organismul o va recunoaște și
împotriva căreia va elabora un răspuns imun.
Răspunsul organismului la prezența unor molecule sau celule non-self, denumit răspuns imun,
este de două feluri: răspuns imun (imunitate) celular(ă) și răspuns imun (imunitate) umoral(ă). RI celular
este mediat de limfocitele T, ce omoară microorganisme, celule străine (tumorale sau transplantate) sau
celule infectate viral. RI umoral este mediat de o categorie de glicoproteine serice denumite anticorpi,
produse de limfocite B diferențiate, denumite plasmocite, ce inactivează sau distrug substanțele străine.
Substanțele non-self capabile de a produce un răspuns imun al organismului sunt denumite
imunogene. Antigenele sunt acele substanțe ce pot fi recunoscute de anticorpi, chiar dacă ele însele nu
pot produce un răspuns imun.
Anticorpii, denumiți și imunoglobuline, sunt glicoproteine plasmatice produse de plasmocite
rezultate în urma proliferării și diferențierii limfocitelor B. Anticorpii au capacitatea de a se fixa specific de
antigenele corespunzătoare declanșând mecanisme efectorii în care sunt implicate alte elemente ale
sistemului imun. La om există cinci clase de imunoglobuline:
IgG - cea mai abundentă din imunoglobulinele serice (75%). Este compusă din două lanțuri grele
și două lanțuri ușoare unite prin legături disulfidice. Clivarea enzimatică a moleculei dă naștere unui
fragment Fc (cristalizabil), fără specificitate față de antigen, ce cuprinde porțiunile -COOH terminale ale
lanțurilor grele și unui fragment Fab (antigen binding), ce leagă antigenul și este compus din porțiunile -
NH2 terminale ale lanțurilor grele și din cele două lanțuri ușoare. Este prototipul celorlalte clase de
imunoglobuline.
IgA - se găsește în cantități mici în sânge, dar este principala imunoglobulină din lacrimi, salivă,
colostru, secrețiile nazale, bronhice, intestinale și vaginale, unde este prezent sub formă de IgA
secretorie. IgAs este alcătuită din două molecule de IgA unite prin lanțul J și dintr-un alt fragment
polipeptidic denumit componenta secretorie.
IgM - se găsește în proporție de 10% în ser, este o moleculă pentamerică, monomerii având
structură asemănătoare IgG, și, împreună cu IgD, este principala clasă de imunoglobuline de pe
suprafața limfocitelor B.
IgE - este un monomer, fiind implicată în reacțiile alergice.
La prima întâlnire cu un antigen, un limfocit B proliferează, jucând rolul de celulă progenitoare
pentru o populație de plasmocite ce vor produce imunoglobuline din clasa IgM. După stimularea
ulterioară cu același antigen, unele limfocite B rezultate în urma primului răspuns vor da naștere la
plasmocite ce produc anticorpi cu aceeași specificitate, dar aparținând unei alte clase, cum ar fi IgG, IgE
sau IgA. Procesul, denumit schimbare de clasă a imunoglobulinelor, este util deoarece clasele de
anticorpi diferă prin mecanismele efectorii pe care le declanșează în vederea eliminării agentului patogen
ce a declanșat răspunsul imun.
A. CELULELE ȚESUTULUI LIMFOID
1. Limfocitele
Limfocitele descind din celula stem hematopoietică pluripotentă. Aceasta se
diferențiază, dând naștere unui precursor limfoid comun. Diferențierea în celule
imunocompetente și maturarea au loc în organele limfoide primare.
Există două tipuri principale de limfocite: limfocite T și limfocite B. Clasificarea se
bazează pe locul diferențierii (timus, respectiv măduva hematogenă) cât și pe
moleculele de suprafață pe care le exprimă. Ambele tipuri dispun de receptori
membranari pentru antigen. O a treia categorie de limfocite sunt limfocitele NK (Natural
Killer - natural ucigașe), ce nu exprimă receptori pentru antigen
Limfocitele exprimă un număr mare de molecule pe suprafața lor, ce pot fi folosite pentru a
distinge diversele subpopulații limfocitare, între care nu există diferențe morfologice. Moleculele de
suprafață pot fi recunoscute de anticorpi monoclonali (anticorpi cu o singură specificitate, obținuți in vitro).
Aceștia au fost sistematizați în grupe (cluster) ce au specificitate pentru aceeași moleculă de suprafață,
fiecărei grupe atribuindu-i-se un număr CD (Cluster Designation). CD3, de exemplu, desemnează o
proteină transmembranară specifică limfocitelor T. Folosirea anticorpilor monoclonali marcați enzimatic
sau fluorescent permite studierea prin variate metode imunohistologice a țesutului limfoid.
Limfocitele T
Reprezintă 65 - 75% din limfocitele sangvine. Au pe suprafață receptorul pentru
antigen - TCR (T-cell Receptor). Limfocitele T recunosc antigenul numai dacă acesta
este asociat, pe suprafața unor celule, cu antigenele de histocompatibilitate HLA de
clasa I sau clasa II.
Există patru subpopulații funcționale principale de celule T, ce pot fi identificate
numai pe baza markerilor membranari:
• Limfocite T ajutătoare (T helper - Th) - stimulează activitatea altor celule ale
sistemului imun, ajutând limfocitele B să prolifereze și să se diferențieze în
plasmocite. Au ca marker de suprafață CD4, și pot recunoaște antigenele
numai dacă acestea sunt prelucrate și prezentate în asociere cu molecule
HLA clasa II.
• Limfocite T citotoxice (Tc) - au ca principală funcție liza celulelor infectate
viral, a celor transformate malign sau a celor transplantate de la altă
specie/individ. Se identifică prin prezența moleculelor CD8 și recunosc
antigenele asociate pe memebrana celulelor țintă cu molecule HLA clasa I.
• Limfocite T reglatorii (Tr) - modulează răspunsul imun. Aparțin subsetului de
celule CD4 pozitive, dar există și celule cu activitate inhibitorie ce exprimă pe
suprafață CD8.
• Limfocitele T de memorie - sunt cele ce au venit anterior în contact cu un
anume antigen, au durată de viață relativ mare și, la reîntâlnirea aceluiași
antigen, se pot activa sau diferenția rapid, stimulând mecanismele efectorii
ale imunității celulare. Limfocitele T de memorie recirculă între sânge și
organele limfoide secundare, oprindu-se în final în zone specializate din
acestea, unde se vor reîntâlni cu antigenele
Morfologic, se pot distinge două tipuri de limfocite T circulante, neactivate:
limfocite mici, fără granulații, cu raport nucleocitoplasmatic mare și limfocite mai mari,
cu raport nucleocitoplasmatic mai mic, conținând în citoplasmă granulații azurofile.
Ultimele sunt denumite și limfocite mari granulare (LGL - Large Granular Lymphocytes).
Majoritatea limfocitelor Th și jumătate din Tc sunt limfocite mici. La microscopul
electronic poate fi identificată în citoplasma acestora o structură denumită corp Gall,
alcătuită dintr-un grup de lizozomi primari și o picătură lipidică. Restul limfocitelor T
circulante au aspect de LGL, microscopia electronică punând în evidență în citoplasma
acestora mulți lizozomi primari (granule electronodense), și un aparat Golgi bine
dezvoltat.
După interacțiunea cu antigenul corespunzător, prezentat pe suprafața unor
celule specializate, limfocitele T se activează. Procesul duce la sinteza de proteine,
expresia de noi molecule de suprafață, dar și la schimbări morfologice. Celula T
activată (blast) are dimensiuni crescute, citoplasma mai bazofilă, mai multe mitocondrii
și poliribozomi liberi. Blaștii pot fi, la rândul lor, granulari sau agranulari.
Limfocitele B
Reprezintă aproximativ 15% din limfocitele sangvine. Au pe suprafață forma
membranară a IgM și/sau IgD, ce constituie, în asociere cu alte molecule, receptorul
pentru antigen al acestor celule. La întâlnirea cu antigenul specific, în unele situații fiind
necesară și intervenția potențatoare a limfocitelor Th, se activează și se diferențiază fie
în plasmocite, celule producătoare de imunoglobuline, fie în limfocite B de memorie.
Ultimele rămân în anumite zone din organele limfoide secundare unde, la o întâlnire
ulterioră cu același antigen, proliferează și se diferențiază rapid în plasmocite.
Celulele B în repaus (neactivate) circulante seamănă foarte mult cu celulele T
mici circulante, cu deosebirea că nu au în citoplasmă corpi Gall. Limfocitele B activate
(imunoblaști) au dimensiuni crescute, citoplasma mai bazofilă, corespunzând dezvoltării
reticulului endoplasmic rugos, a poliribozomilor liberi și a aparatului Golgi, vizibile în
microscopie electronică.
Unii dintre blaștii B se localizează în centrii germinativi ai foliculilor limfoizi
secundari. Aceste celule au citoplasmă bogată, nucleul mai mare, eucromatic, clivat, cu
un nucleol situat excentric. La ME se pot observa în citoplasmă poliribozomi liberi și
foarte puține cisterne ale reticolului endoplasmic rugos. Din acest tip de celulă pot lua
naștere limfocitele B de memorie, responsabile de răspunsul imun anamnestic.
Plasmocitul are aspectul cunoscut la microscopul optic (citoplasmă intens
bazofilă cu halou perinuclear, nucleu cu aspect în “cadran de ceas”), iar la ME se
observă straturi concentrice de cisterne ale reticolului endoplasmic rugos. Plasmocitele
se întâlnesc foarte rar în circulație, fiind situate mai ales la nivelul organelor limfoide
secundare (cordoanele medulare din ganglionii limfatici, cordoanele splenice), dar și în
măduva osoasă. Prin urmare, ultima poate fi considerată organ limfoid primar, dar și
secundar.
Proporțiile limfocitelor T și B diferă în sânge și în organele limfoide, după cum
rezultă din tabelul următor:
Localizare % limfocite T % limfocite B
Timus 100 0
Măduvă osoasă 10 90
Splină 45 55
Ganglioni limfatici 60 40
Sânge 80 20
Limfocitele NK
Provin dintr-un precursor limfoid, se maturează în măduva osoasă, nu au pe
suprafață receptori pentru antigen și, morfologic, majoritatea sunt limfocite mari
granulare. Au capacitatea de a liza celule țintă (infectate viral sau maligne) cu care nu
au venit anterior în contact, de unde și denumirea lor. Morfologic, aparțin clasei de
limfocite mari granulare. În sânge, se găsesc în proporție de 10-15%.
2. Celule prezentatoare de antigen (CPA)

În acestă categorie sunt incluse mai multe tipuri de celule ce se găsesc în
majoritatea țesuturilor, constituind o populație heterogenă, cu puternică activitate
imunostimulatoare. Unele se dezvoltă din precursori de la nivelul măduvei osoase.
Celule prezentatoare de antigen sunt considerate celulele dendritice interdigitate,
celulele Langerhans, macrofagele, celulele epiteliale timice și limfocitele B.
Trăsătura lor comună este una funcțională: ele prezintă antigenele prelucrate
limfocitelor T. Receptorul pentru antigen al limfocitelor T nu recunoaște moleculele în
starea lor nativă, ci numai fragmente polipeptidice scurte, prezentate în asociere cu
molecule HLA clasa I sau II. CPA au capacitatea de a endocita și procesa (degrada)
molecule proteice în compartimentul endo/lizozomal, rezultând peptide pe care le
prezintă pe membrană cuplate cu HLA clasa II. Ansamblul va fi recunoscut de TCR +
CD4. O altă situație este cea a celulelor infectate viral sau transformate malign ce
sintetizează proteine anormale. Din degradarea acestora în citosol rezultă lanțuri
polipeptidice asociate HLA clasa I, ce vor fi recunoscute de TCR + CD8 de pe
limfocitele Tc sau Ts.
Sistemul celulelor dendritice: celule Langerhans, celulele dendritice localizate
înmajoritatea țesuturilor, celule cu văluri din circulația limfatică și celulele dendritice
interdigitate situate la nivelul organelor limfoide secundare, al TLAM și timusului.
Celulele Langerhans din piele și din alte epitelii pavimentoase preiau antigenele
pătrunse local și apoi migrează sub forma celulelor “cu văluri”, prin vasele limfatice
aferente, în regiunea paracorticală a ganglionilor limfatici (zone T-dependente). Acolo,
ele interacționează cu celulele T, putându-le activa pe cele naive, și sunt cunoscute
drept celule dendritice interdigitate. Celule dendritice interdigitate se întâlnesc și în
zonele T-dependente ale splinei și țesutului limfoid asociat mucoaselor.
Celulele interdigitate din medulara lobulului timic sunt de asemenea CPA,
jucând un rol foarte important în procesul de maturare al limfocitelor T.
Celulele dendritice foliculare din centrul germinativ al foliculilor limfoizi
secundari se înscriu într-o categorie diferită de CPA. Ele nu sunt mobile (nu migrează)
și nu au capacitatea de a endocita și prelucra antigenele. Localizate la nivelul centrilor
germinativi din foliculii limfoizi, capturează pe suprafață antigene și le rețin perioade
relativ lungi, astfel încât acestea pot fi recunoscute de limfocitele B. Celulele dendritice
foliculare joacă astfel un rol important în activarea și diferențierea limfocitelor B. Au un
aspect caracteristic.
Macrofagele exprimă puține molecule HLA clasa II, dar au activitate fagocitară
intensă, pot circula și prezenta antigenul limfocitelor T deja activate sau limfocitelor B.
Macrofagele se întâlnesc în calitate de CPA în medulara și corticala ganglionilor
limfatici, în foliculii limfoizi și sinusurile marginale ale splinei, în țesutul limfoid asociat
mucoaselor și în timus.
Limfocitele B exprimă HLA clasa II mai intens după activare, pot prelua și
prezenta antigene celulelor Th.
B. TIMUSUL – ORGAN LIMFOID PRIMAR
Este un organ limfoid primar, limfoepitelial, situat în mediastin. Are origine dublă:
un primordiu de natură epitelială, dezvoltat din endoderm este invadat de limfocite de
origine mezenchimală.
Este un organ încapsulat, capsula de natură conjunctivă trimițând septuri ce
compartimentează organul în lobuli. În lobuli, celulele limfoide T (timocite) se dispun
într-o zonă periferică mai închisă la culoare - corticala, și o zonă centrală, mai puțin
intens colorată - medulara.
Timusul involuează odată cu vârsta, cele mai afectate fiind regiunile corticale ale
lobulilor. Țesutul limfoid este înlocuit cu adipocite albe. Cu toate acestea, timusul
continuă să producă și să pună în circulație limfocite T și la adult, deși în număr redus.
Corticala, mai aglomerată, conține timocite mai tinere ce proliferează intens,
celule mici, cu nucleul tahicromatic. Majoritatea timocitelor din corticală mor prin
apoptoză, în urma a două procese ce conduc la selectarea unor limfocite T capabile să
recunoască antigenele non-self și areactive față de cele self. Aceste procese sunt
selecția pozitivă (trăiesc numai timocitele capabile să interacționeze cu moleculele HLA
proprii organismului) și selecția negativă (mor timocitele ce interacționează cu peptide
proprii organismului prezentate în contextul HLA). Tot aici se găsesc:
• celule epiteliale reticulare - de formă stelată cu nucleii mai palizi, pozitive
pentru citokeratină. Prelungirile acestor celule sunt unite între ele prin
desmozomi, alcătuind o rețea ce cuprinde timocitele corticale; intervin în
procesul de selecție pozitivă.
• celule “doică” (nurse cells) - situate în cortexul extern, de natură epitelială.
Secretă, împreună cu primele factori solubili ce acționează în manieră
paracrină asupra timocitelor, creând un mediu favorabil proliferării acestora
(timozină, timulină, timopoietină, factorul umoral timic)
• Macrofage - fagocitează timocitele ce mor prin apoptoză, joacă și rol de CPA
La joncțiunea cortico-medulară se găsesc, pe lângă timocite, celule dendritice
interdigitate și macrofage, ambele prezentând antigene ce vor selecta timocitele,
modelând repertoriul lor antigenic.
În medulară, numărul timocitelor este mai mic, acestea fiind celule mai mature
din punct de vedere funcțional. Tot aici se găsesc celule reticulare epiteliale mai
numeroase decât în corticală și macrofage. Caracteristică zonei medulare a lobulului
timic este prezența corpusculilor Hassall. Sunt structuri ce conțin celule epiteliale turtite,
dispuse concentric, ce acumulează filamente de keratină, degenerează și, uneori, se
calcifică.
Vascularizația
Arterele pătrund pe la nivelul capsulei, se ramifică și pătrund în organ prin
septuri. Arteriole se desprind și pătrund în parenchim la nivelul joncțiunii cortico-
medulare. Din acestea pleacă vase capilare ce pătrund în corticală și apoi se arcuiesc
spre medulară, unde se deschid în venule. Medulara primește și ramuri direct din
arteriolele de la joncțiunea cortico-medulară.
La nivelul corticalei există o barieră sânge-timus, alcătuită din: endoteliul
nefenestrat și membrana bazală groasă a capilarelor, pericite, lamina bazală a celulelor
reticulo-epiteliale, precum și prelungiri ale acestora din urmă, ce învelesc capilarele.
Bariera împiedică contactul dintre antigene și timocitele în formare, nefiind prezentă în
medulară.
C. ORGANE LIMFOIDE SECUNDARE
Ganglionii limfatici sunt zonele în care este inițiat răspunsul imun împotriva
antigenelor pătrunse prin piele sau mucoase și vehiculate prin limfă. Splina răspunde la
antigenele prezente în circulația sangvină. Mecanismele efectorii în aceste situații sunt
în principal producerea de anticorpi sistemici și răspunsuri locale, mediate celular.
Țesutul limfoid asociat mucoaselor protejează organismul împotriva antigenelor
pătrunse prin suprafața mucoaselor, principalul mecanism efector fiind secreția locală
de IgA secretor. Datorită suprafeței mari a mucoaselor, țesutul limfoid asociat reprezintă
mai mult de jumătate din totalul țesutului limfoid al organismului, iar IgA este cea mai
abundentă imunoglobulină din organism.
Foliculul limfoid
Formațiune caracteristică țesutului limfoid, prezentă în toate organele limfoide
secundare, circumscrisă, rotund-ovalară, cu dimensiuni variabile. Pot fi de două feluri:
primari (areactivi) și secundari.
Foliculii limfoizi (FL) primari sunt mai mici și au aspect omogen, fiind alcătuiți din
celule B naive, mici, cu nuclei tahicromatici. Limfocitele B ce recunosc la nivelul
organelor limfoide secundare antigenul și primesc și semnale pozitive din partea
limfocitelor Th se activează și determină apariția în foliculii limfoizi a centrilor
germinativi, zone mai palide, înconjurate de o manta de limfocite B naive, regiune mai
intens colorată (aspectul caracteristic al FL secundar).
Centrul germinativ are două populații celulare, uneori individualizate ca regiuni :
• Centroblaste – limfocite B mai mari, cu caracterele blaștilor: nucleu rotund, neclivat,
eucromatic cu 1-3 nucleoli periferici, citoplasmă bazofilă; centroblastele prezintă
numeroase mitoze și dau naștere centrocitelor (regiunea clară)
• Centrocite - celule cu dimensiuni în general mai mici. Prezintă un nucleu clivat,
caracteristic: contur neregulat, cu incizuri mici, cromatină fin granulară. Citoplasma
este redusă cantitativ.
În această regiune se găsesc multe celule dendritice foliculare, ce vin în contact cu
centrocitele.
1. Ganglionii limfatici
Sunt organe limfoide încapsulate de formă ovoidală, distribuite de-a lungul
vaselor limfatice. Sunt o stație de filtrare importantă a lichidelor tisulare drenate prin
limfă, jucând un rol de apărare împotriva microorganismelor pătrunse în țesuturi și a
răspândirii celulelor maligne. Dimensiunile normale sunt de 3 – 25mm, mărirea
limfoganglionior peste 30mm fiind denumită adenopatie.
Au o față convexă și un hil prin care arterele pătrund, iar venele și vasele
limfatice ies. Capsula de țesut conjunctiv trimite în parenchim trabecule ce nu
compartimentează organul în lobuli, delimitând însă loje în regiunea corticală. Stroma
este formată din țesut reticular: celule reticulare și fibre de reticulină.
Ganglionul limfatic prezintă:
• zonă corticală externă, periferică, ce conține foliculi limfoizi secundari și primari
(zonă T - independentă). Între ea și capsulă se găsește sinusul subcapsular. Sinusul
este alcătuit dintr-o rețea de celule și fibre reticulare asociate cu macrofage și puține
celule limfoide. Sinusul subcapsular se continuă cu sinusurile intermediare
(parafoliculare), acestea deschizându-se în sinusurile medulare
• zonă corticală profundă (paracorticală) - zonă T-dependenta de țesut limfoid, nu
conține foliculi limfoizi; sunt prezente celulele dendritice interdigitate
• zonă medulară - cuprinde cordoanele medulare alcătuite din limfocite B, plasmocite
și macrofage, între care se găsesc sinusurile limfatice medulare. Sinusurile sunt
spații neregulate ce conțin limfă, parțial delimitate de celule scuamoase de tip
endotelial, celule reticulare și macrofage.
Circulația limfatică și sangvină
Vasele limfatice aferente pătrund prin capsula ganglionului și se deschid în
sinusul subcapsular. De aici limfa circulă în direcția sinusurilor intermediare și apoi
medulare. Circulația limfei se face cu viteză scăzută, în așa fel încât macrofagele și
CPA pot prelua marea majoritate a antigenelor și debriurilor vehiculate de aceasta.
Vasele limfatice eferente din hilul ganglionului colectează sinusurile medulare.
Vasele sangvine pătrund prin hil și dau, în final capilare dispuse în jurul foliculilor
limfoizi. Caracteristică este prezența la acest nivel a venulelor cu endoteliu înalt, locul
de pătrundere în țesutul limfoid a limfocitelor din sânge.
Limfocitele părăsesc circulația sangvină și pătrund în țesutul limfoid la nivelul
venulelor postcapilare cu endoteliu înalt - HEV (High endothelial venules). Acestea pot
fi găsite la nivelul ganglionilor limfatici (mai frecvent în regiunea paracorticală) și în
țesutul limfoid asociat mucoaselor. Ocazional, acest tip de endoteliu poate fi întâlnit și în
alte regiuni, unde are loc un proces inflamator. Sub acțiunea unor factori solubili
eliberați de celulele sistemului imun (citokine), celulele endoteliale plate, uzuale, se pot
transforma în celule înalte (cubice). Celulele endoteliale înalte exprimă pe suprafață
molecule de adeziune ce pot interacționa cu receptorii specifici de pe suprafața
limfocitelor. În acest fel, limfocitele naive din circulație pot pătrunde în țesutul limfoid,
unde pot coopera cu celulele prezentatoare de antigen, se activează și pot participa la
un răspuns imun.
2. Splina
Este cel mai mare organ limfoid din organism, fiind, prin bogăția de celule
fagocitare, un filtru important în calea patogenilor pătrunși în circulație. Aici are loc, de
asemenea, distrugerea hematiilor îmbătrânite. În calitatea sa de organ limfoid secundar,
splina este un loc în care limfocitele se activează și recirculă, dar și un important
producător de anticorpi.
Structură
Splina este înconjurată de o capsulă ce conține miofibroblaste, capsulă ce trimite
trabecule ce nu lobulează organul. Vasele sangvine intră/ies la nivelul hilului organului.
Pulpa splinei (parenchimul) nu are vase limfatice și este alcătuit dintr-un citoreticul în
care se găsesc limfocite, macrofage și celule prezentatoare de antigen.
Pulpa splinei apare macroscopic, în secțiune, de culoare roșie cu pete albe. De
aici de numirile date celor două zone, de pulpă roșie, respectiv albă.
Circulația intrasplenică
Artera splenică pătrunde în hil și dă ramuri trabeculare. Ramuri ale a. trabeculare
pătrund în parenchim și sunt imediat înconjurate de o teacă de țesut limfoid, denumită
teaca limfatică periarterială. Ramurile poartă denumirea de artere centrale (arterele
pulpei albe). Arterele centrale dau ramuri colaterale (arteriole foliculare) ce se distribuie
foliculilor limfoizi splenici (se deschid la nivelul sinusurilor marginale), terminându-se în
arteriolele penicilate ce au peretele format dintr-un endoteliu cu proprietăți contractile.
A. penicilate se deschid în sinusurile venoase splenice din pulpa roșie.
Există două căi prin care sângele ajunge din arteriole în sinusurile pulpei rosii:
• capilarele arteriale din zona perifoliculară se varsă direct în sinusuri prin vase de tip
bypass, circulația splenică fiind de tip închis. Circa 80% din volumul de sânge ce
circulă prin splină merge pe această cale rapidă.
• capilarele se deschid în spațiile cordoanelor pulpei roșii (cordoane Billroth), astfel
încât sângele este filtrat prin spațiile dintre celulele acestor cordoane, ca apoi să fie
colectat în sinusurile venoase - circulație de tip deschis. Este o circulație mai lentă,
reprezentând circa 20% din total.
Din sinusoidele splenice - venele trabeculare (nu au fibre musculare proprii în
medie) - venele splenice din hil.
Pulpa albă
Alcătuită din tecile limfatice periarteriale (zone T-dependente) și foliculii limfoizi
splenici (zone populate predominant de limfocite B). La limita dintre pulpa albă și cea
roșie se află zona marginală, alcătuită din sinusuri și ț. limfoid rar (lax). La acest nivel se
găsesc macrofagele zonei marginale, o populație particulară de macrofage: nu recirculă
și prezintă antigenele endocitate limfocitelor B din această zonă. În sinusurile zonei
marginale se deschid multe ramuri colaterale ale a. centrale, zona jucând un rol
important în filtrarea antigenelor din sânge și inițierea răspunsului imun. De asemenea,
zona marginală reprezintă locul prin care limfocitele B și T din circulație pătrund în
țesutul limfoid splenic. Tot aici se află celule dendritice interdigitate, capabile să prezinte
antigenele limfocitelor T.
Pulpa roșie
Reprezintă aproximativ 75% din parenchimul splenic, fiind alcătuită din
cordoanele Billroth situate înte spațiile vasculare (capilare și sinusuri venoase).
Cordoanele pulpei roșii sunt compuse dintr-o rețea de celule reticulare și fibre de
reticulină, în ochiurile căreia se află macrofage, plasmocite și multe elemente figurate
sangvine. Între cordoane se află sinusoidele, căptușite cu cel. endoteliale dispuse
paralel cu axul sinusului. Fibre de reticulină înconjoară celulele endoteliale. Lamina
bazală a endoteliului este discontinuă.
3. Țesutul limfoid asociat mucoaselor

Agregate de țesut limfoid neîncapsulat pot fi găsite în lamina propria și, uneori,
submucoasa tracturilor digestiv, respirator și genitourinar. În funcție de localizarea sa,
TLAM a fost denumit țes. limfoid asociat intestinului (GALT – Gut-Associated Lymphoid
Tissue) sau bronhiilor (BALT – Bronhus-Associated Lymphoid Tissue). Țesutul limfoid
este organizat în foliculi limfoizi solitari sau agregați, prezentând centri germinativi
(foliculi secundari).
În anumite regiuni anatomice, țesutul limfoid este prezent în mod constant:
amigdalele palatine, linguale și faringiene (formează cercul amigdalian Waldayer),
plăcile Peyer de la nivelul ileonului terminal, apendicele vermiform.
Amigdalele conțin țesut limfoid (foliculi limfoizi agregați, cu zone interfoliculare T-
dependente) situat sub epiteliul de acoperire specific zonei. În profunzime, țesutul
limfoid este delimitat de o condensare a țesutului conjunctiv (pseudocapsulă).
Amigdalele palatine sunt organe pereche situate la limita dintre cavitatea bucală și
orofaringe. Sunt acoperite de epiteliu pavimentos stratificat nekeratinizat; acesta se
invaginează și formează cripte înconjurate de țesutul limfoid subiacent. În profunzime,
în vecinătatea amigdalei palatine se găsesc glande salivare mici, ale căror ducte se
deschid la suprafața epiteliului.
La nivelul ileonului, există zone în care se găsesc foliculi limfoizi secundari
agregați (mai mult de 5) în lamina propria până în submucoasă - plăcile Peyer.
Epiteliul intestinal ce acoperă plăcile Peyer este specializat în transportul
antigenelor de pe fața luminală spre ț. limfoid subiacent. Această funcție este îndeplinită
de celulele M ce prezintă pliuri numeroase la polul bazal (microfolds). Celulele M au
invaginări adânci ale porțiunii bazolaterale, ce formează “buzunare” în care se găsesc
limfocite T, B, macrofage și celule dendritice. Antigenele ajung prin transcitoză la țesutul
limfoid, unde determină un răspuns imun umoral, având ca principal mecanism efector
producerea și sinteza de IgAs. La acest nivel există o populație de limfocite T
intraepiteliale, cu caracteristici funcționale și fenotipice particulare. Țesutul limfoid
asociat mucoaselor conține celule dendritice interdigitate în zonele T-dependente, tot
aici se întâlnesc și venule cu endoteliu înalt.
4. Circulația limfocitelor
De la nivelul organelor limfoide primare, limfocitele migrează către organele
limfoide secundare. Aici, limfocitele T și B se dispun în zone distincte: zonele T-
dependente sunt regiunea paracorticală a ganglionilor limfatici, teaca limfatică
periarterială a pulpei albe splenice, regiunile interfoliculare de la nivelul țesutului limfoid
asociat mucoaselor, iar cele populate în special de limfocite B (T-independente) sunt
foliculii limfatici din toate organele limfoide secundare.
De la nivelul organelor limfoide secundare, limfocitele pleacă prin sânge sau limfă
către alte organe limfoide sau către țesuturi. Limfocitele T recirculă mai mult decât cele
B.
Limfocitele părăsesc circulația sangvină și pătrund în țesutul limfoid la nivelul
venulelor postcapilare cu endoteliu înalt - HEV (High endothelial venules). Acestea pot
fi găsite la nivelul ganglionilor limfatici (mai frecvent în regiunea paracorticală) și în
țesutul limfoid asociat mucoaselor. Ocazional, acest tip de endoteliu poate fi întâlnit și în
alte regiuni, unde are loc un proces inflamator. Sub acțiunea unor factori solubili
eliberați de celulele sistemului imun (citokine), celulele endoteliale plate, uzuale, se pot
transforma în celule înalte (cubice). Celulele endoteliale înalte exprimă pe suprafață
molecule de adeziune ce pot interacționa cu receptorii specifici de pe suprafața
limfocitelor. În acest fel, limfocitele naive din circulație pot pătrunde în țesutul limfoid,
unde pot coopera cu celulele prezentatoare de antigen, se activează și pot participa la
un răspuns imun.
Limfocitele activate, cu funcții de memorie sau efectorii părăsesc ganglionii
limfatici prin vasele limfatice eferente, de aici ajungând în circulația sangvină trecând
prin ductul limfatic toracic. Din splină, limfocitele trec direct în circulația venoasă.
Interacțiunile dintre limfocite și celulele endoteliale activate sunt responsabile și
de trecerea primelor din circulație în țesuturi. În cazul existenței unui proces inflamator,
celulele endoteliale exprimă anumite molecule de suprafață, specifice țesutului
respectiv, ce determină limfocitele ce dispun de receptorii corespunzători să
părăsească circulația și să se localizeze regiunile unde își vor exercita funcțiile.
Procesul are astfel specificitate, fiind demonstrat faptul că limfocitele recirculă
preferențial prin țesuturile prin care au trecut inițial.
Din țesuturi, limfocitele ajung la nivelul ganglionilor limfatici prin intermediul
vaselor limfatice aferente.
Aproximativ 1-2% din numărul total de limfocite recirculă în fiecare oră. În
ansamblu, procesul oferă ocazia unui număr mare de limfocite specifice unui imunogen
de a veni în contact cu antigenele corespunzătoare în microclimatul organelor limfoide
secundare. Acest lucru este foarte important, având în vedere faptul că limfocitele
posedă receptori cu o singură specificitate, prin urmare existând numai un număr relativ
mic de celule ce pot iniția sau susține un răspuns imun dirijat împotriva unui anumit
antigen.
Cavitatea orală,
faringele, esofagul și stomacul
Sistemul digestiv
• Alcătuit din tub digestiv și organe

asociate
• Tubul digestiv
– Segmente: cav. orală, faringe, esofag,
intestin subțire și gros, canal anal;
– Perete + lumen;
• Organe asociate:
– Organele din cav. bucală – limbă, dinți
– Glande anexe: salivare, pacreas, ficat,
vezică biliară
Cavitatea orală – repere anatomice
Structură generală:
1. Vestibul
• Arcade dentare
• Dinţi
2. Cavitate bucală propriu-zisă
• Tavan (palat dur şi moale)
• Podea (planşeu)
• Limba
• Istm buco-faringian
Structură histologică generală
1. Mucoasa orală
a. Epiteliu: pavimentos stratificat
ne- , para- sau (orto-)keratinizat
b. Membrană bazală
c. Lamina propria: ţesut conjuctiv lax sau
dens semiordonat
2. Submucoasa: ţesut conjunctiv cu gl.
salivare minore şi/sau ţes. adipos
Structură histologică generală
3. Musculara: fibre musculare striate

4. Structuri subiacente (profunde): os,
piele, mucoasa respiratorie
Varietăţi de mucoasă orală
1. Mucoasă de acoperire
2. Mucoasă masticatorie
3. Mucoasă specializată
Mucoasa de acoperire
• Localizare
▪ obraji
▪ buze
▪ mucoasa alveolară
▪ planşeul bucal
▪ faţa ventrală a limbii
▪ palatul moale
Mucoasa de acoperire – continuare
• Mucoasa:
▪ Epiteliu pavimentos stratificat nekeratinizat,
gros, cu 3 straturi celulare:
- stratul celulelor bazale
- strat intermediar (spinos)
- strat superficial
▪ Epiteliul se descuamează și se înnoiește la
aprox. 12 zile
▪ Alte tipuri celulare:
- melanocite – în stratul bazal
- celule Langerhans
- celule Merkel (neuroendocrine?, citoplasmă clară)
- limfocite intraepiteliale
▪ Membrană bazală
• Lamina propria:
▪ ţesut conjunctiv lax cu:
- vase sangvine şi limfatice
- terminaţii nervoase libere şi corp. Meissner
▪ papile:
- rare şi puţin adânci, cu excepţia
mucoasei alveolare
• Submucoasa:
▪ ţesut conjunctiv lax:
- fascicule de fibre de colagen
- fibre elastice
▪ glande salivare minore:
- buze, limbă, obraji, palat moale
- tubuloacinare; seroase, mucoase, mixte
▪ vase de sânge, nervi
▪ lipseşte pe faţa ventrală a limbii
Palat moale, col. HE
Mucoasa masticatorie
• Localizare
▪ gingii și palatul dur
• Mucoasa:
▪ Epiteliu pavimentos stratificat keratinizat
(palatul dur) sau parakeratinizat (gingii)
▪ Ep. pavimentos stratificat parakeratinizat
- stratul celulelor bazale
- strat spinos
- strat granular (minim)
- strat superficial – nuclei prezenți
Mucoasa masticatorie – continuare
• Lamina propria:
▪ strat papilar:
- papile ţes. conjunctiv profunde şi dese
- vase sangvine, teminaţii nervoase libere,
corpusculi Meissner
▪ strat reticular:
- ţesut conjunctiv dens semiordonat
- la nivelul gingiilor fibrele de colagen se
continuă cu cele din periost
Mucoasa masticatorie – continuare
• Submucoasa:
▪ prezentă numai la nivelul palatului dur
▪ anterior - ţesut adipos
▪ posterior – glande salivare minore ce se
continuă în palatul moale
Palat dur, col. HE, ob. 40x
Mucoasa specializată
• Localizare:
▪ faţa dorsală a limbii
▪ prezintă papile şi muguri gustativi
Buzele
• Ax musculo-conjunctiv:
▪ fibre musculare striate – mm. orbiculari
ai buzelor
▪ glande salivare minore
▪ adipocite
▪ vase sangvine şi fibre nervoase
▪ toate incluse în ţesut conjunctiv
Buzele - continuare
• Faţă externă:
▪ piele - ep. pavimentos stratificat
keratinizat, foliculi piloşi, glande
sebacee, glande sudoripare
▪ la comisuri – granulele Fox-Fordyce
Buzele - continuare
• Faţă internă
▪ mucoasă orală de acoperire
• Roşul buzelor (vermillion)
▪ ep. pavimentos stratificat keratinizat
subţire
▪ reţea vasculară bogată
Buză, col. HE
Obrajii
• Faţă externă: piele

• Faţă internă: mucoasă orală de
acoperire
▪ submucoasă – numeroase gl. salivare
▪ ţesut adipos, uneori sub formă de lobuli
– bula grăsoasă Bichat
▪ aderenţă la musculatura buccinatorie
prin ţesut conjunctiv neordonat
Obrajii - continuare
• Organul juxtaoral Chievitz:

▪ localizat în spaţiul bucotemporal, medial
de ramul ascendent mandibular
▪ insule de celule epiteliale cu aspect
scuamos într-o stromă conjunctivă
densă, cu terminaţii nervoase libere
▪ funcţii presupuse: neuroendocrine,
senzoriale
Organul juxtaoral Chievitz
Palatul şi uvula
• Palatul dur:
▪ acoperit de mucoasă masticatorie cu
falduri fixe.
▪ posterior, glande salivare mucoase
• Palat moale:
▪ versant bucal cu EPSNK
▪ versant faringian cu epiteliu
pseudostratificat cilindric ciliat (respirator)
▪ ax cu fibre musculare striate
• Uvula
▪ similară histologic palatului moale
Palatul dur, moale și uvula
Limba
• Ax muscular:
▪ fibre musculare striate perpendiculare
unele pe celelalte
▪ aparţin muşchilor extrinseci (genioglos,
hioglos) şi intrinseci (m. lingual)
▪ alternează cu glande salivare minore,
celule adipoase, numeroase vase
sangvine, fibre nervoase
• Faţă ventrală:
▪ mucoasă orală de acoperire,
• Faţă dorsală:
▪ mucoasă specializată
Limbă, col HE, ob. 4x
Limba – faţa dorsală
• Repere anatomice:
▪ bază, separată prin
▪ “V”-ul lingual (sulcus
terminalis) de
▪ corpul şi vârful limbii
▪ foramen cecum –
vestigiu al canalului
tireoglos
Limba – faţa dorsală
• Baza limbii (posterior):

▪ EPSNK
▪ cripte
▪ amigdale linguale: ţesut limfoid difuz şi
folicular, proemină la suprafaţă
▪ foramen cecum
Limba – mucoasa specializată
• Faţa dorsală: papile linguale

▪ Proeminenţe cu ax ţes. conjunctiv
▪ Tipuri morfologice:
- filiforme
- fungiforme
- foliate
- circumvalate
Limba – papilele linguale
• P. filiforme
▪ Numeroase, ascuţite
▪ Acoperite de EPSK
▪ Nu prezintă muguri
gustativi
• P. fungiforme
▪ Izolat, printre p.
filiforme
▪ Ax bogat vascularizat
▪ Rari muguri gustativi
• P. foliate
▪ Pe marginile limbii,
perpendiculare pe
axul lung
▪ Ax bogat vascularizat
▪ Conţin muguri
gustativi, mai
numeroşi la tineri
• P. circumvalate
▪ 8 -12 la nivelul “V”-ului
▪ 0,1 – 0,2 cm diametru
▪ Înconjurate de un şanţ
profund (vallum)
▪ Glande von Ebner
▪ Conţin numeroşi muguri
gustativi, pe versantul
lateral
Mugurii gustativi
• Formaţiuni ovoidale 80
x 50 μm
• Por gustativ
• Celule:
– senzoriale
(neuroepiteliale)
– de susţinere
– bazale
Mugurii gustativi – continuare
• Localizare:
▪ Cei mai numeroşi în papilele circumvalate
(~250 / papilă)
▪ P. fungiforme, p. foliate
▪ Arcul glosopalatin, palatul moale
▪ Faţa posterioară a epiglotei
▪ Peretele posterior faringian
• Inervaţie senzorială
▪ Filete nervoase din n. cranieni VII şi IX
▪ Plexuri subgemale, perigemale şi
intragemale
Mugurii gustativi – continuare
• Funcţie: percepţia gusturilor

▪ acru (acid)
Receptori: canale ionice
▪ sărat
▪ dulce
▪ amar Receptori cuplați cu proteina G
▪ umami
Inervaţia limbii
• Motorie: n. hipoglos (XII)

• Senzitivă generală:
▪ 2/3 anterioare – n. V
▪ 1/3 posterioară – n.IX
• Senzorială:
▪ 2/3 anterioare – n. VII
Dinţii
• Dentiţie deciduală:
▪ 20 dinţi
▪ 2i, 1c, 2m
• Dentiţie definitivă:
▪ 32 dinţi
▪ 2i, 1c, 2 pm, 3m
Dintele – structură generală
Smalţ
Coroana
Dentină
Pulpă
Odontoblaste
Os
alveolar
Radacina
Ligament
periodontal
Gingie
Canal radicular
Cement
Foramen
apical
Pulpa dintelui
• Pulpa dintelui
▪ Ţes. conjunctiv tânăr (mezenchimal), cu origine în
papila dentară
▪ celule stelate, cu prelungiri
▪ alte celule: limfocite, plasmocite, macrofage,
eozinofile
▪ substanţă fundamentală PAS+, gelatinoasă
▪ vase sangvine şi fibre nervoase din ggl. gasserian
(cu ramuri în vecinătatea odontoblastelor)
▪ spaţiul Weil: zonă acelulară, străbătută de fasc.
colagen (von Korff) ce pătrund în dentină
▪ odontoblaste adiacent dentinei
Dentina
• Componentă anorganică
(70%)
▪ Cristale de hidroxiapatită
▪ Linii incrementale von Ebner
(subţiri), Owen (groase)
▪ Tubuli dentinali (canaliculi
Tomes) – conțin procese
Tomes și f. nervoase
amielinice
▪ Spaţii Czermak
(interglobulare)
• Componenta organică
(30%)
▪ Matrice extracelulară
(colagen, GAG)
▪ Celule: odontoblaste
Sir John Tomes (1815-1895)
King’s College Hospital, Londra
Anton Gilbert Victor von Ebner, Ritter von Rosenstein

(1842-1925)
Johann Nepomuk Czermak
(1828-1873)
profesor, Universitatea din Leipzig
Dentina - continuare
• Odontoblaste
▪ Secretă predentina –
matricea organică
▪ Un strat ce mărgineşte
dentina, cel. unite prin
joncţiuni intercelulare
Dentina - continuare
• Odontoblaste
▪ Corp celular cilindric, cu
granule secretorii, corpii
abac
▪ Procese odontoblastice
apicale (fibre Tomes): cu
microtubuli,
microfilamente, granule
de secreţie
Smalţul
• Componentă
anorganică (98%)
– Cristale de
hidroxiapatită
– Cea mai dură substanţă
din organism
– Compus din prisme
adamantine şi substanţă
interprismatică
– Liniile Retzius -
mineralizare
Smalţul
– Prismele sunt
curbate, în formă de
S (-> liniile
Hunter-Schreger)
– Tufele smalţului, la
joncţiunea
smalţ-dentină
• Componenta organică:
amelogenină,
enameline, tuftelină, etc
• Cariile dentare: zone de
demineralizare
John Hunter (1728-1793)

Anders Retzius (1796-1860)
Institutul Karolinska, Stockholm
Smalţul - continuare
• Componentă organică
(2%): matrice
extracelulară
– Proteine specifice
smalţului:
• amelogenină (numai în
smalţul în formare)
• enameline +proteaze
• proteinele tufelor
– Produsă de adamantoblaste
(enameloblaste) în cursul
histogenezei dintelui
Histogeneza dintelui – faza de “mugure dentar”
• Ameloblaste:
– Secretorii
• celule înalte, cilindrice
• procese apicale
• RER, granule de
secreţie
– De maturare
• caractere
ultrastructurale ale
celulelor epiteliale de
transport
• Teaca epitelială Hertwig
Periodonţiul
• Cement
• Ligamentul alveolo-dentar
• Osul alveolar
• Gingia
Cementul
• Cement
– substanţă similară osului:
• componentă anorganică (40-50%)
• componentă organică
– tipuri:
• acelular
• celular: cementocite în cementoplaste
– nu este vascularizat
– nu formează sist. Havers
Ligamentul periodontal
• Ţesut conjunctiv dens

– fibre colagen ce
solidarizează cementul
de periost
– fibre oxitalanice
– fibroblaste
• Ţesut conjunctiv lax:
– grupat în insule
– bine vascularizat
(asigură şi nutriţia
cementului)
Ligamentul periodontal - continuare
• Insule epiteliale Malassez

• Funcţii lig. periodontal
– ancorare, suport, mobilitate
– remodelare os
– nutriţie cement
– propriocepţie
Alveola dentară
• Os alveolar
– compact: inserţia lig.
periodontal
– spongios
• Os de susţinere
– în profunzime
– os lamelar
Gingia
• Mucoasă orală
masticatorie
– EPS(P)K
– Şanţ gingival
– Membrana bazală
se ataşează de
smalţ = dispozitiv
de ataşare
epitelială (epiteliu
joncțional)
Faringele
• Nazofaringe
-> palatul
moale
• Orofaringe ->
vârful
epiglotei
• Hipofaringe
-> esofag
Nazofaringele
– coane nazale
– palat moale
– orif. faringeal al
trompei Eustachio
– reces faringian
Nazofaringe - histologie
• Mucoasa
– Epiteliu respirator (pseudostratificat
cilindric ciliat) – porțiunea superioară
(coane, tavan)
– Ep. pavimentos stratificat nekeratinizat –
porțiunea inferioară, partea ant. a
pereților laterali
– Porțiuni cu zone alternante de ER și EP
– Trecere bruscă între cele două tipuri de

epiteliu, sau epiteliu intermediar
Nazofaringe - histologie
• Submucoasa
– Țesut conjuctiv bogat în colagen
– Numeroase glande seromucoase
– Țesut limfoid: amigdala faingiană,
amigdala tubară,
• Planul profund: oase craniene, fața
orală a vălului palatin
Oro-
și hipofaringe
Repere anatomice:
– perete posterior
– epiglota
– pereți laterali
(amigd. palatină)
– sinus piriform
Oro- și hipofaringe - histologie
• Mucoasa
– Epiteliu pavimentos stratificat
nekeratinizat
– Lamina propria - fibre elastice
• Submucoasa
– glande seromucoase
– ț. limfoid: amigdala palatină
• Plan muscular – m. faringieni
longitudinal și constrictor (m. striați)
Faringe, 4x, col. aldehid-fuxină
Mucoasă
Submucoasă
Plan muscular
Epiglota
Fața faringiană - EPSNK
Cartilaj elastic
Fața respiratorie - ER
Structura generală a tubului digestiv
Stratigrafia peretelui - 4 tunici:
1.Mucoasă
2.Submucoasă
3.Tunica musculară
4.Adventiție / seroasă
Mucoasa
Funcții:
•Secreție: enzime, HCl, mucus, anticorpi

•Absorbție: compuși metabolici, apă,
vitamine, electroliți, etc
•Barieră
•Protecție imună
Mucoasa
3 componente:
1. epiteliu de acoperire
2. corion (lamina propria)
3. musculara mucoasei
Mucoasa
1. Epiteliul de acoperire:
– De la stomac la colon: simplu cilindric
– Esofag, canal anal: pavimentos stratificat
nekeratinizat
Mucoasa
2. Lamina propria/ corion:

– țesut conjunctiv lax,
– vase sanguine și limfatice mici
– terminații nervoase
– țesut limfoid + cel. imunocompetente
– glande ale mucoasei
Mucoasa
3. Musculara mucoasei:
– țesut muscular neted organizat în
• strat intern – circular
• strat extern - longitudinal
– rol: mișcări independente ale mucoasei
– caracteristică tubului digestiv
Modificări ale mucoasei
1. Evaginări:
– vilozităţi -> mucoasa
– pliuri -> mucoasa şi
submucoasa
rol: măresc suprafaţa

de contact
Modificări ale mucoasei
2. Invaginări:
– glande → mucoase
→ submucoase
rol: măresc suprafaţa

de secreţie
Submucoasa
• Tesut conjunctiv dens

• vase sanguine si limfatice (mari)
• Poate contine glande (esofag,
duoden)
• Plex nervos Meissner
• Țesut limfoid
Tunica musculară
• Fibre musculare striate: partea superioară a

esofagului, sfincter anal extern
• Fibre musculare netede: restul tubului digestiv
– Strat intern circular
– Strat extern longitudinal
– Plex mienteric Auerbach - între straturile de fibre
musculare netede
• Stomacul are in plus un strat oblic intern
• Sfinctere: cardial, piloric, valva ileocecală, anal
intern
Tunica externă
• Seroasă sau adventice

• Adventice - tesut conjunctiv lax bogat
in vase sanguine si limfatice
– esofag toracic, rect, organele fixate
la peretele posterior al abdomenului
• Seroasă - ţesut conjunctiv lax acoperit
de mezoteliu în restul tubului digestiv
– mezoteliul - epiteliu pavimentos simplu
Țesutul limfoid asociat tubului digestiv
1. ţesut limfoid difuz

2. ţesut limfoid nodular (foliculi limfatici)
- foliculi limfatici solitari
- esofag
- regiunea pilorică a stomacului
- intestin subţire şi gros
- agregate nodulare
- ileon (plăci Peyer)
- apendice
ŢESUT LIMFOID DIFUZ
ŢESUTUL LIMFOID NODULAR

Plexurile intramurale
• localizare: esofag -> sfincter anal intern

• format din:
– ganglioni vegetativi mici (3-50 neuroni)
• neuroni senzitivi
• interneuroni
• neuroni motori excitatori/ inhibitori şi
secretori
– fibre nervoase amielinice
– celule gliale
Plexul submucos Meissner
• bine dezvoltat la nivelul intestinului subțire

Georg Meissner
• controlează: (1829-1905)
▪ activitatea secretorie a mucoasei
▪ activitatea muscularei mucoasei
▪ vasele sangvine din submucoasă
Plexul submucos Meissner
Plexul mienteric Auerbach
• toată lungimea tubul digestiv

• controlează:
– activitatea motorie a tubului digestivLeopold Auerbach
(1828-1898)
– activitatea secretorie
↓
fibre care ajung în:
▪ plexul submucos
▪ vezica biliară
▪ pancreas
Plexul mienteric Auerbach
Esofagul
Esofagul
• Mucoasa:
– Epiteliu de acoperire
• pavimentos stratificat nekeratinizat
(metaplazie intestinală – esofag Barrett)
• Trecere bruscă la ep. simplu cilindric al
stomacului - zig-zag, linia Z
• Alte tipuri celulare: cel. endocrine,
melanocite, cel. Langerhans, limfocite
intraepiteliale
Joncțiunea eso-gastrică
Esofag Barrett
Esofag Barrett – metaplazia intestinală a mucoasei

esofagiene
Esofagul
• Mucoasa:
– Lamina propria
• țes. conjunctiv lax sărac celular
• papile conjunctive înalte
• Glande cardiale – mucus neutru, în porțiunea
terminală și porțiunea inițială
– Musculara mucoasei
• fibre musculare netede orientate predominant
longitudinal
• în porțiunea inferioară e mai groasă decât m.m.
stomacului
Esofagul
M – mucoasa, SM – submucoasa
EP – epiteliu, LP – lamina propria,

MM – musculara mucoasei, BV –
vase sangvine, CT - țes. conjunctiv,
N – nuclei ai celulelor conjunctive
Esofag
Glande ale mucoasei

(cardiale)
Esofagul
• Submucoasa:
– țes. conj. lax cu fibre elastice, vase
sangvine și limfatice, plex Meissner
– sist. venos (anstomoze porto – cave)
– Glande esofagiene proprii:
• mici, compuse tubuloalveolare
• cu duct excretor tapetat de epit. simplu ->
EPSNK.
• secretă mucus ușor acid și bicarbonat
• rare cel. seroase, oncocite
Esofagul
• Tunica musculara:
– 1/3 superioara- fibre musculare striate
– 1/3 mijlocie- fibre musculare striate si netede
– 1/3 inferioara- fibre musculare netede
– straturi circular intern și longitudinal extern
• Adventice la nivelul esofagului toracic /
seroasa - subdiafragmatic
Esofagul
M – mucoasa, ME – tunica
musculara, Ad - adventice
EP – epiteliu, LP – lamina propria,

MM – musculara mucoasei, IC –
strat muscular circular intern, OL –
strat muscular longitudinal intern
Stomacul
Stomacul
• Funcții:
– rol de rezervor de alimente
– macerarea şi digestia parţială -> chim gastric
– funcţie secretorie exocrină (HCl, pepsină,
electroliți, mucus) → suc gastric
– funcţie secretorie endocrină → SNED
– funcţie de absorbţie
Stomacul - regiuni
Regiune fundică
Corp
Regiune cardială
Histologic:
•Regiunea cardială
•Regiunea fundică
și a corpului
•Regiunea pilorică
Stomacul
• Mucoasa:
– pliuri longitudinale și șanțuri ->
– arii gastrice
– orificii de deschidere a criptelor gastrice
(foveole)
Stomacul
• Mucoasa:
– Epiteliu de acoperire
• simplu cilindric (tapetează
și criptele gastrice)
• Cel. secretoare de mucus
neutru – alcalin
• Vacuole la polul superior
Stomacul
• Mucoasa:
– Lamina propria
• țes. conjunctiv lax
• Glande gastrice
– Simple tubulare ramificate istm
– Istm, col, bază
– Se deschid la nivelul criptelor
– Diferite în funcție de regiunea col
gastrică
• Țesut limfoid bază
• Fibre musculare netede
Stomacul - mucoasa
• Regiunea cardială:
– Cripte scurte
– Glande lungi, sinuoase,
lumen larg
– Glande mucoase –
mucină neutră și
sialomucine
– Alte tipuri celulare: cel.
parietale, cel. secretoare
de lizozim
Stomac
Stomac, regiune cardială

Stomacul - mucoasa
• Regiunea pilorică:
– Cripte adânci
– Glande scurte, sinuoase,
lumen larg
– Glande mucoase –
mucină neutră
– Alte tipuri celulare: cel.
parietale, cel. secretoare
de lizozim, cel.
endocrine
Stomac
Stomac, regiune pilorică

Stomacul - mucoasa
• Regiunea fundică și a
corpului gastric:
– Cripte scurte
– Glande lungi, drepte, lumen
strâmt
– Celule:
• Parietale (oxintice) –
secretoare de HCl
• Principale (pepsinogene,
zimogene) – secretă
pepsinogen, lipază, renină
• Mucoase (col)
Stomac
Stomac, regiune fundică

Stomacul – glandele gastrice propriu-zise
• Cel. mucoase:
– La nivelul colului
– Secretă mucus acid
– Asemănătoare
celulelor de
suprafață, dar mai
mici
• Cel. oxintice:
– la nivelul corpului gl.
– rotunde, uni- sau
binucleate
– citoplasmă intens
acidofilă
– secretă HCl și factor
intrinsec
• Cel. oxintice, ME:

– numeroase mitocondrii
– sistem canalicular
intern
– sistem tubulo-vezicular
– nu conțin granule de
secreție
Stomac
celulă în activitate
celulă în repaus
Celula oxintică, ME
Stomac – secreția de HCl
H+ Cl-
Helicobacter pylori
- toxine
- urează
K+ K+ Cl-
H+ K+- ATP-aza
H+
K+ Cl- Receptori
• Histamina
Anhidrază
carbonică • Gastrină
- + K+
CO2 +H2O H++HCOH
3
• Acetilcolină
Cl- K+
CO2 HCO3-
Na+
Celule parietale (oxintice)

Factorul intrinsec (glicoproteină)
↓
necesar absorbţiei vitaminei B12
↓
Eritropoieză
- aclorhidrie
- gastrite atrofice
↓
Anemia megaloblastică Biermer
• Cel. principale
(zimogene):
– la nivelul bazei gl.
– piramidale, uninucleate
– citoplasmă cu polaritate
tinctorială
– secretă:
• pepsinogen
• lipază gastrică
• renină
• Cel. principale, ME:

– granule zimogen
– vezicule de secreție
– RER abundent, bazal
Stomacul - celule endocrine ale mucoasei
celulă produs
P/D1 grelină
EC serotonină
regiunea corpului
D somatostatin
ECL histamină
A glucagon (regiunea fundică)
Esofagul
• Mucoasa:
– Musculara mucoasei
• poate să apară un al treilea strat de fibre
musculare netede, circular extern
Stomacul
• Submucoasa:
– fără glande
• Musculara
– fibre musculare netede
– 3 straturi
• oblic intern
• circular mijlociu
• longitudinal extern
• Seroasa
Digestiv 1
Sistemul digestiv:
→ Alcătuit din tub digestiv și organe asociate:
Tubul digestiv:
→ Segmente: cav. orală, faringe, esofag, intestin subțire și gros, canal anal;
→ Perete + lumen;
Organe asociate:
→ Organele din cav. bucală – limbă, dinți
→ Glande anexe: salivare, pacreas, ficat, vezică biliară
❖ Cavitatea orala
Buzele – sunt 2 plici musculo-membranoase alcatuite din:
• Ax musculo-conjunctiv:
▪ fibre musculare striate – mm. orbiculari ai buzelor;
▪ glande salivare minore;
▪ adipocite;
▪ vase sangvine şi fibre nervoase;
▪ toate incluse în ţesut conjunctiv.
• Faţă externă:
▪ piele - epiteliu pavimentos stratificat keratinizat cu foliculi piloşi, glande sebacee, glande
sudoripare;
▪ la nivelul comisurilor se gasesc granulele Fox-Fordyce.
• Faţă internă
▪ mucoasă orală de acoperire.
• Roşul buzelor (vermillion)
▪ epiteliu pavimentos stratificat keratinizat subţire;
▪ reţea vasculară bogată;
Obrajii
• Faţă externă: piele;
• Faţă internă: mucoasă orală de acoperire;
▪ submucoasă – numeroase gl. salivare;
▪ ţesut adipos, uneori sub formă de lobuli – bula grăsoasă Bichat;
▪ aderenţă la musculatura buccinatorie prin ţesut conjunctiv neordonat;
• Organul juxtaoral Chievitz:
▪ localizat în spaţiul bucotemporal, medial de ramul ascendent mandibular;
▪ insule de celule epiteliale cu aspect scuamos într-o stromă conjunctivă densă, cu terminaţii
nervoase libere.
▪ funcţii presupuse: neuroendocrine, senzoriale
Palatul şi uvula
• Palatul dur:
▪ acoperit de mucoasă masticatorie cu falduri fixe;
▪ posterior, glande salivare mucoase.
• Palat moale:
▪ versant bucal cu epiteliu pavimentos stratificat necheratinizat;
▪ versant faringian cu epiteliu pseudostratificat cilindric ciliat (respirator);
▪ ax cu fibre musculare striate.
• Uvula
▪ similară histologic palatului moale.
15. Mucoasa cavitatii bucale (+16 din lista veche)
Cavitatea orala/ bucala este alcatuita din:
1. Vestibul – spatiu cuprins intre buze, obraji, arcade dentare si dinti

2. Cavitatea orala prorpiu-zisa – in spatele dintilor si delimitate de:
 Superior – palatul dur si palatul moale
 Inferior – limba si planseul bucal
 Posterior – Istm oro-faringian/ buco-faringian
Structura histologica generala→ la nivelul cavitatii bucale intalnim urmatoarele structuri:
1. Mucoasa orala - formata din:

a) Epiteliu pavimentos stratificat ne-, para- sau ortokeratinizat
b) Membrana bazala
c) Lamina propria: formata din tesut conjunctiv lax sau dens semiordonat
2. Submucoasa - formata din tesut conjunctiv cu glande salivare minore +/- tesut adipos
3. Musculara - formata din fibre musculare striate
4. Structuri subiacente - os, piele, mucoasa respiratorie
La nivelul cavitatii bucale, intalnim 3 varietati de mucoasa orala:
A. Mucoasa de acoperire
Localizare: obraji, buze, mucoasa alveolară, planşeul bucal, faţa ventrală a limbii, palatul moale.
Mucoasa este formata din epiteliu pavimentos stratificat nekeratinizat gros, asezat pe o membrana bazala; este
format din 3 straturi celulare:
• strat bazal- un singur strat de celule asezate pe lamina bazala
• strat spinos- contine cateva randuri celulare
• strat superficial
→ Epiteliul se descuamează și se înnoiește la aprox. 12 zile.
→ Celulele sunt asemanatoare celor de la nivelul epidermului, incluzand keratinocite, melanocite (in stratul
bazal), celule Langerhans, celule Merkel (neuroendocrine, cu citoplasma clara), limfocite intraepiteliale
Lamina propria este formata din tesut conjunctiv lax si contine vase de sange si nervi care trimit TNL catre stratul
bazal al epiteliului si catre corpusculii Meissner de la nivelul papilelor. Lamina propria de la nivelul mucoasei de
acoperire are papile rare si putin adanci, ceea ce ii permite sa urmeze miscarea muschilor pe care este asezata
(exceptie face mucoasa alveolara care are papile adanci).
Submucoasa este prezenta sub mucoasa de acoperire peste tot, cu exceptia fetei ventrale a limbii. Este formata
din tesut conjunctiv lax si contine benzi de fibre de colagen si fibre elastice care leaga mucoasa de muschii
subiacenti. De asemenea, contine glande salivare minore pe buze, limba, obraji si palat moale (glande
tubuloacinare, mucoase, seroase sau mixte). Contine vase de sange, nervi si limfatice care reprezinta sursa
plexurilor neurovasculare din lamina propria.
B. Mucoasa masticatorie
Localizare: gingii și palatul dur
Mucoasa este format din epiteliu pavimentos stratificat keratinizat (palatul dur) sau parakeratinizat (gingii).
Epiteliul parakeratinizat este asemanator cu cel keratinizat, doar ca celulele din stratul superficial inca prezinta
nuclei, iar citoplasma lor se coloreaza slab cu eozina. Nucleii celulelor parakeratinizate sunt picnotici si persista
pana cand celulele superficiale se exfoliaza. Epiteliul mucoasei masticatorii are aceleasi straturi cu cele ale
epidermului (bazal, spinos, granular, superficial) cu exceptia stratului lucidum.
Lamina propria este formata, asemanator dermului, din 2 straturi: strat papilar si strat reticular.
→ Stratul papilar este mai gros si este format din tesut conjunctiv lax ce formeaza papile adanci si dese; faptul ca
papilele sunt adanci si dese contribuie la imobilitatea mucoasei masticatorii, protejand-o astfel de stresul produs
de fortele de frecare si de forfecare. De asemenea, stratul papilar contine vase sangvine si nervi care trimit TNL
catre epiteliu si terminatii catre corpusculii Meissner.
→ Stratul reticular este format din tesut conjunctiv dens semiordonat. Fibrele de colagen ale acestui strat se
continua cu cele din periost la nivelul rafeului palatin si la nivelul gingiilor.
Submucoasa este prezenta doar la nivelul palatului dur, continand benzi groase de colagen ce se intind intre
mucoasa si osul subiacent. Anterior, contine tesut adipos, iar posterior se afla glande salivare minore ce se
continua la nivelul palatului moale.
C. Mucoasa specializata
Localizare : este dispusa pe fata dorsala a limbii, fiind implicate in detectia stimulilor gustative
→ prezinta papile si muguri gustative
16. Structura histologica a limbii

Este un organ musculo-epitelial, asezat pe peretele inferior al cavitatii bucale. Muschii linguali sunt
dispusi cel mai profund, formand axul muscular al limbii. Muschii sunt atat extrinseci (au o insertie in afara limbii),
cat si intrinseci (se afla in totalitate in grosimea limbii). Musculatura striata a limbii este asezata in fascicule
dispuse in 3 straturi, fiecare avand directii perpendiculare fata de celelalte 2→ acest aranjament al fibrelor
musculare confera o mare precizie miscarilor limbii, miscari ce sunt esentiale atat pentru fonatie, cat si pentru
masticatie si deglutitie. Aceasta forma de organizare a musculaturii striate este localizata doar la nivelul limbii,
facand simpla identificarea preparatului microscopic. Printre fibrele musculare striate scheletice putem distinge si
glande salivare minore sero-mucoase, celule adipoase, numeroase vase sangvine, limfatice si terminatii nervoase.
1) Fata ventral a limbii – mucoasa orala de acoperire

2) Fata dorsala a limbii – mucoasa specializata
Fata dorsala a limbii este impartita in 2/3 anterioare si 1/3 posterioara de un sant in forma de V numit sulcus
terminalis, al carui varf este indreptat posterior si este reprezentat de foramen cecum (vestigiu al canalului
tireoglos)
1/3 posterioara – baza limbii: prezinta epiteliu pavimentos stratificat nekeratinizat ce formeaza cripte. Acest
epiteliu acopera amigdalele linguale, formate din tesut limfoid difuz si nodular ce proemina la suprafata. In
grosimea amigdalei linguale se pot intalni glande salivare minore mucoase.
2/3 anterioare ale fetei dorsale sunt acoperite de mucoasa orala specializata, care prezinta numeroase
neregularitati si proeminente cu ax conjunctiv numite papile linguale.
Exista 4 varietati de papile:
• Papile filiforme
-sunt cele mai mici si cele mai numeroase la om
-sunt ascutite si acoperite de un epiteliu pluristratificat pavimentos inalt keratinizat ce NU contine muguri
gustativi→ au doar rol mecanic
-sunt distribuite in cele 2/3 anterioare ale fetei dorsale
• Papile fungiforme
-dispuse izolat, printre p. filiforme (pe varful si pe marginile laterale ale limbii)
-au un ax conjunctiv bogat vascularizat
-prezinta rari muguri gustativi(1-5 la nivelul suprafetei apicale)
• Papilele foliate
-sunt delimitate despicături adânci ale mucoasei, cu versanți la nivelul cărora se găsesc muguri gustativi
-sunt dispuse pe marginile laterale, în zona posterioară a limbii, fiind aliniate perpendicular pe axul lung al limbii
-au un ax conjunctiv bogat vascularizat
-slab reprezentate la om
• Papilele circumvalate
-sunt in numar de 8-12 la nivelul “sulcus terminalis”
-sunt inconjurate de un sant profund numit vallum, la baza căruia se deschid glandele seroase von Ebner
-Conţin numeroşi muguri gustativi, pe versantul lateral (aprox 250/ papila)
-secretia salivara a glandelor von Ebner are rolul de a curata vallum-ul si de a permite astfel mugurilor gustativi sa
raspunda rapid la noi stimuli gustativi
Mugurii gustativi sunt prezenti la nivelul papilelor linguale. Cei mai numeroşi în papilele circumvalate
(~250 / papilă), dar si in fungiforme si foliate. Pe sectiunile histologice, acestia apar ca niste structuri ovoidale, de
aprox 80x50 microni, palid colorate, dispuse in grosimea epiteliului. La varful mugurelui gustativ, se remarca o
bresa in epiteliu numita por gustativ. Contin urmatoarele tipuri de celule:
• Celule senzoriale/neuroepiteliale: sunt cele mai numeroase celule din mugurele gustativ; mai groase,
citoplasma palida. Acestea se intind de la lamina bazala pana la porul gustativ unde isi expun microvilii de
la polul apical. Sunt conectate intre ele sau cu celulele de sustinere prin jonctiuni stranse dispuse in
preajma polului apical.
• Celule de sustinere: subtiri, mai intunecate. Se intind si ele de la lamina bazala pana la porul gustativ
unde isi expun microvilii.
• Celule intermediare : nu au microvili
• Celule bazale: sunt celule mici localizate in partea inferioara a mugurelui gustativ. Sunt celule stem, care
regenereaza toate celelalte tipuri celulare.
In afara de fata dorsala a limbii, mugurii gustativi mai sunt localizati si la nivelul arcului palatoglos, palatului
moale, fetei posterioare a epiglotei si peretelui posterior al faringelui.
Perceptia gustului:
→ Inervaţie senzorială: filete nervoase din n. cranieni VII şi IX formand plexuri subgemale, perigemale şi
intragemale.
→ Funcţie: percepţia gusturilor - acru (acid), sărat (receptorii lor sunt canale ionice), dulce, amar, umami
(receptorii sunt cuplati cu proteine G).
Inervaţia limbii
• Motorie: n. hipoglos (XII)

• Senzitivă generală:
▪ 2/3 anterioare – n. V
• Senzorială:
▪ 2/3 anterioare – n. VII
17. Dintele: histologie, functie

Dinţii sunt organe dure, fixaţi în alveolele maxilei şi mandibulei. Numărul şi aşezarea dinţilor pe fiecare
arcadă – maxilară şi mandibulară – de o parte şi alta a liniei mediane interincisive, respectă simetria bilaterală
a organismului. Se dezvoltă în raport cu vârsta şi sunt în număr diferit la copii şi adult. După aspectul şi funcţia lor
masticatoare, dinţii se diferenţiază în felul următor: incisivi, canini, premolari şi molari.
Omul are două dentiţii: una temporară - dinţii de lapte sau deciduali (20 dinţi: 2i, 1c, 2m) si dentiţie
definitivă (32 dinţi: 2i, 1c, 2 pm, 3m).
Caracterele generale ale dinţilor
Toţi dinţii au aceeaşi structură de bază. Fiecare dinte are trei părţi componente: coroană, col/colet şi
rădăcină.
→ Coroana este acea porţiune a dintelui care este acoperită de smalţ. Ea are două porţiuni: una care
apare vizibilă (expusă) în cavitatea bucală şi se numeşte coroana clinică, alta care include si partea acoperită de
gingie şi care se numeşte coroana anatomică.
→ Gâtul, colul sau coletul dintelui este porţiunea care leagă coroana de rădăcina dintelui. Se descrie un
colet anatomic, reprezentat de joncţiunea smalţ-cement şi un colet clinic, reprezentat de porţiunea situată
imediat deasupra alveolei dentare şi acoperită de gingie.
→ Rădăcina dinţilor este porţiunea prin care dintele se implantează în alveolă. Ea poate fi unică (incisivi,
canini), dublă (premolari) sau multiplă (molari). Vârful rădăcinii se numeşte apexul dintelui şi prezintă un orificiu,
foramenul apical, prin care dintele comunică cu spaţiul peridentar. Rădăcina este acoperită de cement, o
substanţă mineralizată asemănătoare osului.
Dacă se face o secţiune longitudinală prin dinte, se poate observa:

− în centru, dintele are o mică cavitate, numită camera pulpară, a cărei formă corespunde în mare
cu forma coroanei dentare. Această cavitate se continuă în rădăcina dintelui prin canalul
radicular. Canalul radicular comunică prin foramenul apical cu ţesutul conjunctiv din jurul
dintelui. Prin acest orificiu intră şi ies din pulpă vasele şi nervii.
− de jur împrejur, camera pulpară şi canalul radicular sunt înconjurate de dentină
− la nivelul coroanei, dentina e acoperită de smalţ
− la nivelul rădăcinii, dentina e acoperită de cement.
• Pulpa dintelui
 Ţesut conjunctiv tânăr (mezenchimal), cu origine în papila dentară;
 celule stelate, cu prelungiri dar si limfocite, plasmocite, macrofage, eozinofile
 substanţă fundamentală PAS+, gelatinoasă;
 vase sangvine şi fibre nervoase din ggl. gasserian (cu ramuri în vecinătatea odontoblastelor);
 spaţiul Weil: zonă acelulară, străbătută de fascicule de colagen (von Korff) ce pătrund în dentină;
 odontoblaste in zona adiacenta dentinei.
• Dentina - tesut calcifiat cu duritate mai mare decat osul. Este constituita in principal din fibrile de
colagen de tip 1, glicozoaminoglicani, fosfoproteine, fosfolipide si saruri de calciu sub forma de cristale de
hidroxiapatita.
 Componentă organică (30%)
→ Este reprezentata de matricea organica (predentina) secretata de odontoblaste = celule
pulpare care tapeteaza cavitatea pulpara;
→ Odontoblastul este o celula cu polaritate redusa, care secreta matricea doar la nivelul
polului dentinar. Dpdv structural, odontoblastii sunt similari celulelor care secreta
proteine:
• Pol apical cu granule de secretie si procese odontoblastice = fibre Tomes, cu
microtubuli, microfilamente, granule de secreţie, care patrund perpendicular in
profunzimea dentinei. Procesele se alungesc direct proportional cu densificarea
dentinei, de-a lungul canaliculelor dentinale, si care devin extrem de ramificate
in apropierea jonctiunii dentina-smalt. Fibrele Tomes au diametru de 3-4 µm in
apropierea corpului celular si se subtiaza progresiv;
• Un strat ce mărgineşte dentina, celule unite prin joncţiuni intercelulare;
• Corp celular cilindric, cu granule secretorii, corpii abac.
 Componenta anorganica (70%)

→ Reprezentata de cristale de hidroxiapatita de calciu;
→ Linii incrementale de crestere von Ebner (subţiri), Owen (groase).
→ Tubuli dentinali (canaliculi Tomes) – conțin procese Tomes și f. nervoase amielinice;
→ Spaţii Czermak (interglobulare).
• Smalţul – structura acelulara, de origine epiteliala, mineralizata in proportie de 98%.

 Componentă anorganică (98%)
→ Cristale de hidroxiapatită;
→ Cea mai dură substanţă din organism;
→ Compus din prisme adamantine şi substanţă interprismatică;
→ Liniile incrementale Rhetzius – aparute ca urmare a unor procese de mineralizare
defectuoasa;
→ Prismele sunt curbate, în formă de S (-> liniile Hunter-Schreger);
→ Tufele smalţului, la joncţiunea smalţ-dentină;
→ Cariile dentare: zone de demineralizare.
 Componentă organică (2%): matrice extracelulară

→ Proteine specifice smalţului:
• amelogenină (numai în smalţul în formare);
• enameline + proteaze;
• tuftelină (proteinele tufelor);
→ Produsă de adamantoblaste (enameloblaste) în cursul histogenezei dintelui.
Periodonțiul/ parodonțiul → Cuprinde totalitatea țesuturilor de suport al dintelui: osul alveolar,
cementul, gingia, ligamentul parodontal (alveolo-dentar).
• Cement
 substanţă similară osului:
→ componentă anorganică (40-50%);
→ componentă organică
• acelulara;
• celulara: cementocite în cementoplaste.
 nu este vascularizat;
 nu formează sisteme Havers;
 Sintetizat de cementocite, localizate în lacune (cementoplaste); celulele comunică între ele prin
prelungiri, adăpostite în canaliculi;
 De la periferia lui pleacă mănunchiuri de fibre, prelungiri ale fibrelor de colagen din structura
cementului, care pătrund în osul alveolar, alcătuind ligamentul alveolo-dentar.
• Ligamentul periodontal
 Ţesut conjunctiv dens
→ fibre colagen ce solidarizează cementul de periost;
→ fibre oxitalanice;
→ fibroblaste.
 Ţesut conjunctiv lax:
→ grupat în insule;
→ bine vascularizat (asigură şi nutriţia cementului);
→ Insule epiteliale Malassez = vestigiu al dezvoltării ligamentului.
 Funcţii lig. periodontal
→ ancorare, suport, mobilitate;
→ remodelare os;
→ nutriţie cement;
→ propriocepţie.
• Alveola dentară
 Os alveolar
→ compact: inserţia lig. periodontal;
→ spongios.
 Os de susţinere - în profunzime, os lamelar.
• Gingia - mucoasă orală masticatorie;

 Epiteliu pavimentos stratificat paracheratinizat sau cheratinizat;
 Şanţ gingival;
 Membrana bazală se ataşează de smalţ = dispozitiv de ataşare epitelială (epiteliu joncțional).
❖ Faringele:
• Nazofaringe - > palatul moale
• Orofaringe -> vârful epiglotei
• Hipofaringe -> esofag
Nazofaringele
▪ coane nazale
▪ palat moale
▪ orif. faringeal al trompei Eustachio
▪ reces faringian
• Histologie:
1. Mucoasa
▪ Epiteliu respirator (pseudostratificat cilindric ciliat) – porțiunea superioară (coane, tavan)
▪ Ep. pavimentos stratificat nekeratinizat – porțiunea inferioară, partea ant. a pereților laterali
▪ Porțiuni cu zone alternante de ER și EP
▪ Trecere bruscă între cele două tipuri de epiteliu, sau epiteliu intermediar
2. Submucoasa
▪ Țesut conjuctiv bogat în colagen
▪ Numeroase glande seromucoase
▪ Țesut limfoid: amigdala faingiană, amigdala tubară
3. Planul profund: oase craniene, fața orală a vălului palatin
Oro- si hipo- faringele
▪ perete posterior
▪ epiglota
▪ pereți laterali (amigd. palatină)
▪ sinus piriform
• Histologie:
1. Mucoasa
▪ Epiteliu pavimentos stratificat nekeratinizat
▪ Lamina propria - fibre elastice
2. Submucoasa
▪ glande seromucoase
▪ ț. limfoid: amigdala palatină
3. Plan muscular – m. faringieni longitudinal și constrictor (m. striați)
!!! Faringele se coloreaza cu aldehid-fuxina

18. Stratigrafia peretelui tubului digestiv – caractere
generale
Tubul digestiv este alcătuit dintr-o succesiune de organe tubulare, cu o structură caracteristică şi cu
particularităţi morfo-funcţionale zonale.
De la esofag şi până la portiunea distala a canalul anal, tubul digestiv are acelaşi plan general de
organizare, peretele său fiind format din patru straturi distincte, care începând dinspre lumen spre exterior, sunt
următoarele:
 mucoasa, care la rândul ei este constituită din epiteliul de suprafaţă, lamina propria (corion) şi
musculara mucoasei.
 submucoasa, formată din ţesut conjunctiv dens semiordonat
 musculara, alcatuită in majoritatea regiunilor din două straturi de muşchi netezi
 seroasa sau adventiţia.
Mucoasa
Structura peretelui tubului digestiv variază considerabil de la o regiune la alta; cele mai mari diferente
aparand la nivelul mucoasei. Epiteliul diferă de-a lungul tubului digestiv și este adaptat funcției specifice a fiecarei
portiuni. Mucoasa are trei funcții principale: protecție, absorbție și secreție.
Functii ale mucoasei tubului digestiv:
• Secreție: enzime, HCl, mucus, anticorpi
• Absorbție: compuși metabolici, apă, vitamine, electroliți, etc
• Barieră
• Protecție imună
Mucoasa este compusă din următoarele componente, dinspre interior spre exterior:
Epiteliul de suprafata
Are doua aspecte morfologice, in functie de segmentul de tub digestiv in care se afla. El poate fi:
• epiteliu pluristratificat pavimentos nekeratinizat → esofag, canal anal
• epiteliu simplu cilindric → de la stomac la colon
Tranzitia intre cele doua zone se face de obicei brusc dar uneori se poate face si treptat.
Prin intermediul membranei bazale, epiteliul de tapetare realizează contactul cu ţesutul conjunctiv lax
(corion).
Lamina propria
Corionul este format din tesut conjunctiv lax si prezintă un grad variabil de celularitate (mai accentuat
înspre porţiunile distale ale tractului digestiv), bogat în fibre reticulare şi elastice, bine vascularizat prin reţele de
capilare si inervat prin TN.
Prezinta tesut limfoid difuz si noduli limfatici ce poarta denumirea de țesut limfatic asociat intestinului
(GALT - gut-associated lymphatic tissue). Acesta funcționează ca o barieră imunologică integrată ce protejează
împotriva agenților patogeni și a altor substanțe antigenice care ar putea intra in mucoasă din lumenul canalului
alimentar. Cele mai mari agregate limfocitare sunt plăcile Peyer din ileon, ce ocupă nu numai lamina propria ci
uneori chiar şi submucoasa.
Prezinta glandele mucoasei.
Musculara mucoasei
Delimitează mucoasa de submucoasă. Este formată, in general, din două straturi de fibre musculare
netede, unul circular intern, altul longitudinal extern. Rolul ei este de a asigura o mişcare lină şi continuă a
mucoasei, care poate fi independentă de cea a întregului tub digestiv.
Exista modificari ale mucoasei in diverse segmente:

→ evaginari – pot sa intereseze doar mucoasa si atunci se numesc vilozitati sau pot sa antreneze si
submucoasa si atunci se numesc pliuri. Scopul este de a mari suprafata de absorbtie.
→ invaginari – ale mucoasei spre corion, fara sa depaseasca musculara mucoasei - alcatuiesc glandele
mucoase, iar daca depasesc musculara mucoasei si ajung pana in submucoasa se numesc glande
submucoase. Acestea au rol de a mari suprafata de secretie a glandelor. Invaginarile care strabat tot
peretele tubului digestiv sunt canalele glandelor anexe.
Submucoasa
Este formată din ţesut conjunctiv dens, care conţine vase sanguine mari, limfatice şi nervi. La acest nivel
se gaseste plexul submucos Meissner.
Submucoasa poate contine si glande si tesut limfoid.
!!! Există două localizări în care submucoasa conţine glande: esofagul şi duodenul, prezenţa lor uşurând
diagnosticul de organ al acestor segmente.
Musculara
Musculara constă din două straturi groase de muşchi netezi, unul circular intern, altul longitudinal extern.
(Cu exceptia partii superioare a esofagului si a partii terminale a canalului anal (sfincterul anal extern), unde
exista fibre musculare striate) În stomac se întâlneşte un al treilea strat muscular neted cu dispoziţie oblică, iar în
intestitul gros (colon), stratul longitudinal extern, îngroşat, formează trei benzi longitudinale echidistante, teniile
colonului. Între cele două straturi musculare se găseşte o cantitate mică de ţesut conjunctiv lax, cu vase de sânge,
limfatice, precum şi plexul mienteric sau plexul Auerbach.
Spre deosebire de plexul Meissner, plexul Auerbach este bine reprezentat in tot tubul digestiv.
De-a lungul tractului digestiv, în anumite zone, stratul muscular circular se îngroaşă şi formează sfinctere
şi valve:
→ sfincterul faringo-esofagian între faringe şi esofag
→ sfincterul cardial
→ sfincterul piloric situat între stomac şi duoden
→ valva ileo-cecală localizată între intestinul subţire şi gros
→ sfincterul anal intern din canalul anal.
Organele tubului digestiv pot prezenta fie o adventice (prezenta în sectorul supradiafragmatic, la nivelul
rectului si a organelor fixate la peretele posterior abdominal) sau o seroasa peritoneală (în majoritatea sectorului
subdiafragmatic – la nivelul organelor intraperitoneale).
Adventicea este reprezentată de o tunică de ţesut conjunctiv lax, care asigură calea de acces a vaselor şi
structurilor nervoase.
Seroasa peritoneală prezintă adiţional faţă de adventice un înveliş de epiteliu simplu pavimentos
(mezoteliu).
*Plexurile intramurale ( sub 19 lista veche)
Tubul digestiv este alcătuit dintr-o succesiune de organe tubulare, cu o structură caracteristică şi cu
particularităţi morfo-funcţionale zonale.
De la esofag şi până la portiunea distala a canalul anal, tubul digestiv are acelaşi plan general de
organizare, peretele său fiind format din patru straturi distincte, care începând dinspre lumen spre exterior, sunt
următoarele:
 mucoasa, care la rândul ei este constituită din epiteliul de suprafaţă, lamina propria (corion) şi
musculara mucoasei.
 submucoasa, formată din ţesut conjunctiv dens semiordonat
 musculara, alcatuită in majoritatea regiunilor din două straturi de muşchi netezi
 seroasa sau adventiţia.
Plexurile intramurale: localizare: esofag -> sfincter anal intern.

→ format din:
 ganglioni vegetativi mici (3-50 neuroni):
• neuroni senzitivi;
• interneuroni;
• neuroni motori excitatori/ inhibitori şi
• secretori.
 fibre nervoase amielinice;
 celule gliale.
La nivelul submucoasei este găzduit plexul submucos al lui Meissner, format din terminaţii nervoase
amielinice simpatice, postganglionare şi din microganglioni vegetativi parasimpatici, care conţin corpul celui de-al
doilea neuron pe lanţul parasimpatic. Acestea realizează inervarea şi motilitatea mucoasei, deoarece pun în
mişcare fibrele musculare ale muscularei mucoasei.
Plexul submucos Meissner:

→ bine dezvoltat la nivelul intestinului subțire;
→ controlează:
• activitatea secretorie a mucoasei;
• activitatea muscularei mucoasei;
• vasele sangvine din submucoasă.
La nivelul muscularei, intre păturile musculare apare o lamă fină de ţesut conjunctiv cu numeroase
capilare, cu origine în arteriolele submucoasei şi elemente ale celui de-al doilea plex nervos: mienteric Auerbach.
Plexul mienteric Auerbach:
→ toată lungimea tubului digestiv;
→ controlează:
• activitatea motorie a tubului digestiv;
• activitatea secretorie prin fibre care ajung în:
› plexul submucos
› vezica biliară
› pancreas.
19. Tesutul limfoid asociat tubului digestiv
Agregate de ţesut limfoid neîncapsulat pot fi găsite în lamina propria şi, uneori, submucoasa tracturilor
digestiv, respirator şi genitourinar. În funcţie de localizarea sa, TLAM a fost denumit ţes. limfoid asociat
intestinului (GALT – Gut-Associated Lymphoid Tissue) sau bronhiilor (BALT – Bronhus-Associated Lymphoid
Tissue). Ţesutul limfoid este organizat în foliculi limfoizi solitari sau agregaţi, prezentând centri germinativi
(foliculi secundari).
În anumite regiuni anatomice, ţesutul limfoid este prezent în mod constant: amigdalele palatine, linguale
şi faringiene (formează cercul amigdalian Waldayer), plăcile Peyer de la nivelul ileonului terminal, apendicele
vermiform.
Amigdalele conţin ţesut limfoid (foliculi limfoizi agregaţi, cu zone interfoliculare T-dependente) situat sub
epiteliul de acoperire specific zonei. În profunzime, ţesutul limfoid este delimitat de o condensare a ţesutului
conjunctiv (pseudocapsulă). Amigdalele palatine sunt organe pereche situate la limita dintre cavitatea bucală şi
orofaringe. Sunt acoperite de epiteliu pavimentos stratificat nekeratinizat; acesta se invaginează şi formează
cripte înconjurate de ţesutul limfoid subiacent. În profunzime, în vecinătatea amigdalei palatine se găsesc glande
salivare mici, ale căror ducte se deschid la suprafaţa epiteliului.
La nivelul ileonului si al apendicelui vermiform, există zone în care se găsesc foliculi limfoizi secundari
agregaţi (mai mult de 5) în lamina propria până în submucoasă - plăcile Peyer.
Epiteliul intestinal ce acoperă plăcile Peyer este specializat în transportul antigenelor de pe faţa luminală
spre ţ. limfoid subiacent. Această funcţie este îndeplinită de celulele M ce prezintă pliuri numeroase la polul bazal
(microfolds). Celulele M au invaginări adânci ale porţiunii bazolaterale, ce formează “buzunare” în care se găsesc
limfocite T, B, macrofage şi celule dendritice. Antigenele ajung prin transcitoză la ţesutul limfoid, unde determină
un răspuns imun umoral, având ca principal mecanism efector producerea şi sinteza de IgAs. La acest nivel există
o populaţie de limfocite T intraepiteliale, cu caracteristici funcţionale şi fenotipice particulare. Ţesutul limfoid
asociat mucoaselor conţine celule dendritice interdigitate în zonele T-dependente, tot aici se întâlnesc şi venule
cu endoteliu înalt.
20. Esofagul
Esofagul este un tub muscular ce face legătura între orofaringe şi stomac. El are rol de transport,
conducând alimentele nedigerate, dar fragmentate, în stomac, unde începe digestia. Transportul alimentelor este
asigurat prin deglutiţie.
La om, lungimea esofagului este de aproximativ 25 cm, începând de la cartilajul cricoid, până la
joncţiunea gastro-esofagiană.
Esofagul este un organ tubular tipic, alcătuit din cele patru tunici caracteristice tubului digestiv.
Mucoasa reprezintă o continuare a mucoasei faringiene şi a cavităţii bucale. Mucoasa esofagului nu este
netedă, ci prezintă numeroase plicaturări, astfel încât, pe secţiune transversală, aspectul esofagului este stelat.
Aceste plicaturări îi permit distensia în momentul trecerii alimentelor.
Epiteliul de suprafata
Epiteliul este stratificat pavimentos nekeratinizat. Cu toate acestea, la multe animale, epiteliul este
keratinizat, reflectând o dietă alimentară grosieră. La oameni, celulele de suprafață pot prezenta unele granule
de keratohialină, dar keratinizarea nu apare în mod normal.
Tranziţia spre epiteliul gastric (epiteliul simplu cilindric) e bruscă, realizându-se la aprox. 1-1,5 cm
deasupra orificiului cardial.
Alte tipuri celulare prezente la acest nivel sunt: cel. endocrine, melanocite, cel. Langerhans, limfocite
intraepiteliale.
Lamina propria
Este alcatuita dintr-un tesut conjunctiv lax sarac celular. Contactul epitelio-mezenchimal este ondulat,
datorită prezenţei unor papile inalte similare cu papilele dermice.
În porţiunea initiala si in cea terminală, conţine inconstant glande de tip mucos numite "glande cardiale
esofagiene", similare cu glandele cardiale ale stomacului. Secreta mucus neutru.
Musculara mucoasei
Este formata dintr-un strat intern circular si un strat extern longitunal (mai bine reprezentat - fibre
musculare netede orientate predominant longitudinal). In portiunea inferioara, este mai groasa decat musculara
mucoasei stomacului.
Submucoasa este formata din tesut conjunctiv lax cu fibre elastice, ce contine vase sangvine, limfatice si
plexul submucos Meissner. De asemenea, vasele venoase din submucoasa formeaza anastomoze porto-cave.
Submucoasa esofagului conţine glande esofagiene proprii, mucoase, compuse tubuloalveolare. Pe langa celulele
mucoase, contine rare celule seroase si oncocite. Ductul excretor este tapetat de un epiteliu pluristratificat
pavimentos nekeratinizat. Secreta mucus usor acid+ bicarbonat.
Musculara
 1/3 superioara- fibre musculare striate
 1/3 mijlocie- fibre musculare striate si netede
 1/3 inferioara- fibre musculare netede
 2 straturi: circular intern și longitudinal extern
Adventicea/seroasa
Adenticea leagă esofagul la nivelul toracelui de organele toracice din jur şi are structura tipică. Esofagul
abdominal este acoperit de seroasă (peritoneu).
Jonctiunea eso-gastrica
Joncţiunea gastro-esofagiană este locul în care epiteliul pavimentos stratificat necheratinizat al esofagului
(mucoasă de protecţie), se transformă brusc în epiteliul simplu cilindric al regiunii cardiale a stomacului (mucoasă
secretorie). Joncţiunea gastro-esofagiană se mai numeşte joncţiunea scuamo-cilindrică. Ea este vizibilă
macroscopic sub forma unei linii sinuoase, numită "linia Z", unde culoarea roşie a mucoasei stomacului
contrastează cu culoarea alb-cenuşie a celei esofagiene.
La nivelul joncţiunii, musculara nu formează un veritabil sfincter anatomic, ci un sfincter funcţional

(sfincterul cardial), ce împiedică refluxul conţinutului gastric în esofag.
21. Stomacul- structura si criteriile morfofunctionale de

delimitare a regiunilor gastrice
Stomacul este o porţiune dilatată, extensibilă a tubului digestiv care se întinde de la cardia, până la
sfincterul piloric.
Funcții:
 rol de rezervor de alimente;
 macerarea şi digestia parţială → chim gastric;
 funcţie secretorie exocrină (HCl, pepsină, electroliți, mucus) → suc gastric;
 funcţie secretorie endocrină → SNED;
 funcţie de absorbţie.
Anatomistii impart macroscopic stomacul in 4 regiuni: regiunea cardiei, fornixul (fundusul) gastric, corpul
gastric si regiunea pilorica. Histologii subdivizează, de asemenea, stomacul, dar în doar trei regiuni. Aceste
subdiviziuni nu se bazează pe localizare, ci pe tipurile de glande care apar în mucoasa gastrică.
Astfel, regiunile histologice ale stomacului sunt:
 Regiunea cardiala (cardia), partea din apropierea jonctiunii gastro-esofagiene, care conține
glandele cardiace
 Regiunea pilorică (pilorul), partea proximală a sfincterului piloric, care conține glandele pilorice
 Regiunea fundică (fundus) si a corpului, cea mai mare parte a stomacului, care este situată între
cardia și pilor și conține glandele fundice sau gastrice
Structura histologică a stomacului respectă planul general de organizare al tubului digestiv. De-a lungul
stomacului, submucoasa, musculara şi seroasa au aceeaşi structură. Mucoasa are însă aspecte diferite în diferite
regiuni, deoarece conţine glande de diferite tipuri si este impartita in 3 regiuni (prezentate anterior).
În stare de repaos, pe suprafaţa internă a stomacului se observă numeroase pliuri longitudinale (rugae),
care-i permit distensia după ingestia de alimente. Ele sunt formate din mucoasă şi submucoasă şi sunt mai
evidente în porţiunea distală a stomacului si mai putin dezvoltate in regiunea superioara, proximala.
La o examinare cu lupa, pe suprafaţa pliurilor se pot observa multiple arii neregulate, uşor
supradenivelate, despărţite între ele de mici adâncituri; acestea sunt ariile gastrice. La o mărire şi mai mare, pe
suprafaţa ariilor gastrice se observă nenumărate mici adâncituri, care reprezintă locul de deschidere al criptelor
sau foveolelor gastrice.
Mucoasa
Epiteliu de acoperire
Căptuşeşte întreaga suprafaţă a stomacului; nu este perfect neted, deoarece se înfundă uşor în corion,
formând criptele (foveolele) gastrice
Structural, este un epiteliu simplu cilindric monomorf (format dintr-un singur tip de celule).
→ Celulele sale sunt cilindrice înalte şi conţin la polul apical, mai bombat, un număr mare de
granule de mucină, care ocupă cea mai mare parte din celulă; pe secţiunile histologice colorate
cu HE, polul lor apical apare gol sau vacuolat necolorat, deoarece mucina este extrasă din
celulă în timpul prelucrării histologice (se poate pune în evidenţă prin coloraţii speciale, cu
albastru de toluidină sau cu PAS)
→ Nucleul celulelor este situat în treimea inferioară a acesteia
→ ME: la suprafaţă celulele au microvili scurţi, acoperiţi cu un strat de glicocalix; subnuclear un
RER bine dezvoltat şi un aparat Golgi voluminos, situat supranuclear
Lamina propria/ corion
Este formata din tesut conjunctiv lax, redus datorită densităţii glandelor.
Contine glande gastrice: simple tubulare ramificate, ce prezinta un istm, un col si o baza; sunt diferite in
functie de regiunea gastrica: cardiala, a fundului si corpului gastric si regiunea pilorica.
Conţine şi elemente migrate, mai ales limfocite, dar rareori realizează infiltraţii limfoide → prezenta lor
semnifica existenta unui proces patologic (ex. Infectia cu H. pylori)
Contine si fibre musculare netede ce se desprind din stratul circular intern al muscularei mucoasei → prin
contractia lor, au rolul de a facilita eliminarea produsului de secretie al glandelor
Glandele gastrice
• Corionul permite diferentierea celor trei regiuni histologice ale stomacului:
→ regiunea cardiala
› contine cripte scurte, putin adanci (1/4 din grosimea corionului) si
› glande lungi, sinuoase, cu lumen larg.
› Mai multe glande se deschid in aceeasi cripta.
› Glande mucoase – mucină neutră și sialomucine.
› Alte tipuri celulare: cel. parietale, cel. secretoare de lizozim.
→ regiunea pilorica (antrul si canalul piloric)
› contine cripte adanci si
› glande scurte, drepte, cu lumen larg, care se pot bifurca la capete.
› Mai prezinta glande mucoase cu mucina neutra.
› Alte tipuri celulare: cel. parietale, cel. secretoare de lizozim, cel. Endocrine
→ regiunea corpului si fundului stomacului
› contine cripte lungi (1/2 din grosimea corionului) si
› glande mai scurte, drepte si cu lumen stramt.
› Celule:
• Parietale (oxintice) – secretoare de HCl;
• Principale (pepsinogene, zimogene) – secretă pepsinogen, lipază, renină;
• Mucoase (col)
❖ Cel. mucoase:
→ La nivelul colului
→ Secretă mucus acid
→ Asemănătoare celulelor de suprafață, dar mai mici.
❖ Cel. oxintice:
→ la nivelul corpului glandei
→ rotunde, uni- sau binucleate
→ citoplasmă intens acidofilă
→ secretă HCl și factor intrinsec
→ La ME:
› numeroase mitocondrii
› sistem canalicular intern
› sistem tubulo-vezicular
› nu conțin granule de secreție.
Factorul intrinsec (glicoproteină)
↓
necesar absorbţiei vitaminei B12
↓
Eritropoieză
• aclorhidrie
• gastrite atrofice
↓
Anemia megaloblastica Biermer.
❖ Cel. principale (zimogene):

→ la nivelul bazei glandei
→ piramidale, uninucleate
→ citoplasmă cu polaritate tinctorială
→ secretă:
• pepsinogen
• lipază gastrică
• renină
→ ME:
› granule zimogen
› vezicule de secreție
› RER abundent, bazal.
❖ Celulele endocrine produc:

celulă produs
P/D1 grelină
EC serotonină
ECL histamină
D somatostatina
A glucagon (regiunea fundică)
Musculara mucoasei
Are structura completă, cu două tunici (circulara interna si longitudinala), la care se poate ocazional
adăuga şi o a treia externă circulară.
Submucoasa este compusă din țesut conjunctiv dens care conține cantități variabile de țesut adipos și
vase de sânge, precum și fibre nervoase și celule ganglionare care compun plexul submucos (Meissner). Acesta
din urmă inervează vasele submucoasei și fibrele musculare netede din musculara mucoasei. NU prezinta glande.
Musculara este alcătuită exclusiv din musculatură netedă şi stomacul este singura regiune din tubul
digestiv care, la nivelul corpului gastric, prezintă trei tunici/straturi - oblic intern, circular, longitudinal extern
(tunică internă oblică este absentă la nivelul marii curburi). Tunica longitudinală lipseşte în unele arii ventrale şi
dorsale. Tunica circulară medie prezintă o îngroşare accentuată la nivelul pilorului, realizând un sfincter
morfologic evident. Plexul Auerbach este foarte bine reprezentat si inerveaza musculatura de la acest nivel.
Seroasa se continua cu peritoneul parietal al cavitatii abdominale prin intermediul omentului mare si cu
peritoneul visceral al ficatului prin omentul mic.
22. Glande fundice – structura, functii

Glandele fundice, numite și glande gastrice, sunt prezente in aproape toata mucoasa gastrică, cu excepția
regiunilor relativ mici ocupate de glandele cardiace și pilorice.
Glandele fundice sunt cele mai numeroase, cu o mare densitate, putând masca corionul în care se
găsesc. Aproximativ 3-7 glande se deschid într-o criptă. . Au cripte scurte. Sunt glande simple tubulare ramificate,
lungi, cu lumen stramt.
Fiecare glanda fundica prezinta 3 portiuni distincte: istmul, colul si portiunea bazala, cu o distributie
distincta a celulelor epiteliale.
 Istmul, localizat in apropierea orificiilor criptelor gastrice, contine:
→ celule mucoase in curs de diferentiere, care migreaza si substituie celulele mucoase superficiale;
→ celule stem nediferentiate;
→ celule parietale (oxintice).
 Colul glandular contine celule mucoase cervicale si celule parietale;
 Portiunea bazala a glandelor fundice contine in principal celule parietale si celule principale
(zimogene);
 Exista si celule argirofile dispersate la nivelul colului si in portiunea bazala a glandelor fundice.
Sunt tapetate de un epiteliu simplu cilindric polimorf, cu o populaţie celulară heterogenă:
❖ Celule stem:
→ Intalnite in numar mic la nivelul istmului si al colului glandelor fundice, celulele stem sunt celule
cilindrice joase, cu nucleu ovalar, situat in portiunea bazala a acestora;
→ Aceste celule prezinta o rata crescuta a mitozelor;
→ Sunt capabile sa se diferentieze in toate tipurile de celule epiteliale ale glandelor gastrice;
→ O parte din celulele fiice migreaza in directie luminala pentru a substitui celulele mucoase de la
nivelul orificiului criptelor gastrice si celulele mucosae superficiale, al caror ciclu normal de viata
are o durata de numai 4-7 zile;
→ Alte celule fiice migreaza in treimea profunda a glandelor fundice si se diferentiaza in celule
mucoase, celule parietale, celule principale sau celule argirofile. Aceste celule au o durata de
viata mai mare decat cea a celulelor mucoase superficiale;
→ In mod obisnuit numarul lor este redus dar ele cresc ca numar atunci cand mucoasa este
agresata.
❖ Celule parietale/oxintice:
→ Sunt celulele care secretă HCl şi factorul intrinsec, dar nu contin granule de secretie;
→ Sunt mai numeroase în jumătatea superioară decât în jumătatea inferioară a glandei gastrice;
→ Morfologic sunt celule de talie mare, piramidale (triunghiulare pe secţiuni histologice)/rotunde,
cu un nucleu rotund, situat central (pot fi si binucleate) şi cu citoplasmă puternic eozinofilă.
Dimensiunea si tinctorialitatea citoplasmei le fac uşor de diferenţiat de celelalte celule ale
epiteliului glandelor fundice!!!
→ In microscopia electronică se observă foarte multe mitocondrii (responsabile de acidofilia
puternica) si că aceste celule au o foarte mare suprafaţă de contact cu lumenul, dată de
invaginaţii profunde ale membranei celulare la polul apical, ce pot ajunge chiar până la polul
bazal al celulei. Invaginaţiile sunt tapetate cu microvilozităţi, formând împreună sistemul
canalicular intracelular. În citoplasma din jurul canaliculelor se găsesc cuiburi de vezicule cu
centrul clar, delimitate de o membrană, care formează sistemul tubulovezicular→ aspectul celor
două structuri este diferit în repaus şi în activitate:
➢ Celulele aflate in repaus prezinta numeroase structuri tubuloveziculare cu localizre
apicala, submembranara si un numar redus de microvili;
➢ Cand celulele sunt stimulate sa secrete ioni de H+ sau Cl- , structurile
tubuloveziculare fuzioneaza cu membrana celulara si formeaza canalicule
intracelulare si un numar mare de microvili – creste suprafata membranei;
→ Sinteza HCl:
 celula captează acidul carbonic din plasmă sau lichidul interstiţial, anhidraza
carbonică, de origine mitocondrială, îl disociază şi H+ este pompat în lumenul
canaliculilor;
 prin pompe ionice, se preia NaCl din exterior, iar Cl¯ va fi pompat separat în canaliculii
intra şi intercitoplasmatici;
→ La om, celulele parietale secretă şi factorul intrinsec, o glicoproteină ce se combină cu vitamina
B12, formă sub care această vitamină se poate absorbi în ileon.
→ Activitatea celulelor se află sub control vegetativ (parasimpaticul stimulează secreţia de HCl) şi
hormonal (Histamina şi Gastrina stimulează secreţia celulară, VIP şi GIP inhibă secreţia).
❖ Celule mucoase cervicale:

→ Sunt situate in regiunea colului glandei gastrice;
→ Pot fi dispuse in grupuri sau intercalate intre celulele parietale de la nivelul colului;
→ Mucusul secretat de aceste celule difera de mucusul celulelor superficiale (mucus solubil, mai
puțin alcalin în comparație cu mucusul insolubil si alcalin produs de celula mucoasă de
suprafață);
→ Au contur neregulat, nucleu localizat bazal si granule de secretie dispuse in apropierea polului
apical.
❖ Celule principale/ zimogene:
→ Sunt intalnite predominant in portiunea bazala a glandelor si prezinta caracteristicile celulelor
capabile sa sintetizeze si sa secrete proteine → polaritate tinctoriala;
→ RER-ul abundent în citoplasma bazală conferă acestei părți a celulei un aspect bazofil, în timp ce
citoplasma apicală este eozinofilă datorită prezenței veziculelor secretoare, numite și granule
zimogene, deoarece conțin precursori enzimatici;
→ Secreta: pepsinogen, lipaza gastrica, renina (labfermentul)
* La contactul cu sucul gastric acid, pepsinogenul este transformat în pepsină, o enzimă
proteolitică.
❖ Celule enteroendocrine/ enterocromafine / argentafine

→ Apartin sistemului neuroendocrin difuz (SNED)
→ Celulele entereroendocrine se găsesc la toate nivelurile glandei fundice, deși tind să fie ceva mai
răspândite în baza acestora;
→ In MO, coloratie HE sunt greu de identificat (apar evidente in coloratii imunohistochimice); in ME,
pot fi evidentiate prin localizarea granulelor de secretie in apropierea polului bazal al celulelor;
→ Cu ajutorul TEM, cel puțin 17 diferite tipuri de celule enteroendocrine au fost descrise pe baza
mărimii, formei și densității veziculelor secretorii;
→ Secreta o mare varietate de hormoni, ce actioneaza endocrin sau paracrin pentru reglarea
secretiei si motilitatii gastrice si intestinale:
celulă produs
› P/D1 grelină
› EC serotonină Regiunea corpului
› ECL histamină
› D somatostatin
› A glucagon (regiunea fundică)
TUB DIGESTIV(2) (2020)- NOTE DE CURS
INTESTINUL SUBŢIRE
- cel mai lung segment al tubului digestiv
- se întinde de la orificiul piloric până la joncţiunea ileo-cecală (valva ileocecală)
- are 3 componente:
- duoden: de la orificiul piloric pînă la flexura duodeno-jejunală, lungime 25 cm, porţiunea fixă a
intestinului subțire, segmentul cel mai dilatat
- jejun: lungime aprox. 2,5 m, porţiune mobilă
- ileon: până la valva ileocecală, lungime aprox. 3,5 m, porţiune mobilă
- are acelaşi plan de organizare ca și celelalte segmente ale tubului digestiv: mucoasă, submucoasă,
musculară şi tunică externă
- datorită rolurilor pe care le deţine apar modificări semnificative la nivelul mucoasei şi submucoasei
în scopul măririi suprafeţei de absorbţie şi secreţie
Particularităţi structurale
1. Plici circulare (valve Kerckring sau valvule conivente)
- sunt formate din mucoasă şi submucoasă
- sunt evaginări transversale permanente (semilunare sau circulare)
- proemină în lumen, putând ocupa 2/3 din circumferinţă
- sunt vizibile cu ochiul liber
- localizare:
- apar la o distanţă variabilă de orificiul piloric (5-6 cm)
- mai numeorase în porţiunea distală a duodenului şi în jejunul proximal
- dispar în partea distală a ileonului (la 1 m de valva ileocecală)
- măresc suprafaţa mucoasei de aproximativ 3 ori
2. Vilozităţi intestinale
- sunt formate numai din mucoasă
- sunt evaginări permanente, paralele cu axul lung al intestinului subțire
- dau aspect catifelat suprafeţei interne a intestinului subţire
- localizare: exclusiv la nivelul intestinului subţire, dispar în apropierea valvei ileo-cecale
- variază ca înălţime, număr pe unitatea de suprafaţă şi aspect:
- înălţime: scad în înălţime de la duoden spre ileon
- număr : scade la nivelul ileonului
- aspect: în duoden largi, în jejun cilindrice/digitiforme, în ileon mai scurte
3. Microvilii
- localizați la polul apical al enterocitelor
- la MO: formează alături de glicocalix platoul striat
- la ME: miez de filamente de actină ancorate la vârful microvilului, ataşate între ele şi la membrana
microvilului, care se extind în citoplasma apicală, unde se inseră pe placa terminală ataşată la o
zonulă adherens
4. Cripte sau glande intestinale Lieberkühn
- structuri simple tubulare drepte formate prin invaginarea epiteliului de suprafaţă, care nu depăşesc
musculara mucoasei
- se deschid în lumenul intestinal, între bazele vilozităţilor
2
Structura vilozitaţii intestinale
- Un ax conjunctiv acoperit de un epiteliu simplu cilindric, unde axul conjunctiv (extensie a
corionului) este bogat celular, cu:
- celule conjunctive (fibroblaste şi miofibroblaste)
- celule imunocompetente (limfocite, macrofage, plasmocite, eozinofile)
- în axul conjunctiv:
- în funcţie de mărimea vilozităţii, una sau mai multe arteriole, o reţea de capilare fenestrate şi una
sau mai multe venule
- un capilar limfatic central (chiliferul central)
- fibre musculare netede desprinse din musculara mucoasei, dispuse paralel cu axul lung al
vilozităţii, care formează muşchiul vilozitar Brücke
- fibre nervoase amielinice din plexul submucos, asociate fibrelor musculare şi vaselor de sânge
din axul vilozităţii
- Vilozitatea intestinală are contracţii ritmice, independente de contracțiile tunicii musculare, realizate
pe seama miofibroblastelor şi fibrelor musculare netede din muşchiul vilozitar Brücke și aflate sub
controlul plexului submucos Meissner, care facilitează deplasarea moleculelor absorbite spre
capilarele sangvine sau limfatice.
A. MUCOASA : particularități la nivelul epiteliului de acoperire și corionului
1. Epiteliu de acoperire: simplu cilindric format din mai multe tipuri de celule:
1. Celule absorbante (enterocite)
- localizare: principalele celule ale epiteliului de suprafață, mai puţine la nivelul glandelor Lieberkühn
- MO: celule cilindrice înalte cu nucleul oval spre polul bazal, citoplasma moderat bazofilă, platou
striat la polul apical
- ME: numeroși microvili la polul apical, acoperiţi de un glicocalix gros; organite celulare bine
reprezentate (mitocondrii alungite şi REN concentrate în citoplasma apicală, CG supranuclear, RER
și ribozomi liberi, mici granule secretorii, lizozomi mici); în zona apicală a domeniului lateral
formează complexe joncţionale care împiedică pătrunderea moleculelor din lumen în spaţiul
intercelular și menţin distincte domeniile apical şi laterobazal; în zona bazală a domeniului lateral
membranele se plicaturează şi determină un spaţiu intercelular, dilatat în timpul transportului ionilor,
apei şi lipidelor; membranele laterobazale conţin enzime de transport ( Na+/K+ ATP-ază)
- roluri:
- în digestie: realizează sinteza enzimelor intestinale care completează digestia chimică a
glucidelor şi proteinelor (peptidaze, dizaharidaze, enterochinaza); enzimele sunt secretate la
polul apical, adsorbite la nivelul glicocalixului unde îşi exercită acțiunea, ele neintrând în
lumenul intestinal
- în absorbţie (produşi finali de digestie, rar proteine integrale prin pinocitoză, electroliţi și apă)
- pe seama acizilor graşi cu lanţ lung de C şi monogliceridelor resintetizează la nivelul REN
trigliceride care, în complexul Golgi, sunt transformate în chilomicroni prin combinare cu
proteine; din veziculele golgiene, chilomicronii vor fi exocitaţi în spaţiul intercelular, de unde
sunt preluaţi de chiliferul central
2. Celule caliciforme
- localizare: la nivelul epiteliului de suprafață şi glandelor Lieberkühn, printre enterocite
- numărul lor creşte dinspre duoden spre ileon
- rol: secretă mucus care protejează mucoasa intestinală de efectele citolitice ale conţinutului intestinal
și previne aderarea şi invazia mucoasei de numeroasele bacterii din lumenul intestinal
3
3. Celule Paneth
- sunt prezente numai la anumite specii, între care şi cea umană
- localizare: numai la baza glandelor Lieberkühn, mai numeroase în ileon
- se menţin la baza glandei aproximativ patru săptămâni, după care suferă procesul de apoptoză
- MO: citoplasma bazală bazofilă, citoplasma apicală acidofilă (datorită conţinutului granulelor mari
de secreţie)
- ME: caracterele unei celule producătoare de proteine de export și numeroşi lizozomi; granulele de
secreţie au un miez electronodens proteic şi un halou bogat în polizaharide, conţin o proteină bazică,
bogată în arginină (responsabilă probabil de acidofilia citoplasmei), lizozim, α şi β-defensis (criptidine)
- roluri: intervin în reglarea florei microbiene intestinale
- produc substanţe antimicrobiene: prin defensis şi lizozim digeră peretele unor bacterii
- au proprietăţi fagocitare (bacterii, protozoare)
- o subpopulaţie de celule Paneth conţine IgA, sugerând cooperarea lor cu celule producătoare de
Ac din lamina proprie
4. Celule M (celule cu microfalduri)
- localizare: în zonele epiteliului de suprafaţă în dreptul cărora în corion se află foliculi limfatici mari
solitari sau foliculi din agregate nodulare; la acest nivel lipsesc vilozitățile și glandele intestinale
- sunt considerate enterocite modificate care la polul apical au pliuri (microfalduri)
- la polul bazal corpul lor este adânc invaginat cu formarea unor recesuri în care se găsesc limfocite B
şi T şi celule dendritice migrate din ţesutul limfoid adiacent
- au rol în iniţierea răspunsului imun local fiind celule transportoare de antigene:
- preiau molecule antigenice din lumenul intestinal prin endocitoză, pe care le transportă sub
formă de vezicule de endocitoză către membrana de la polul bazal şi le descarcă în spaţiile
extracelulare adiacente, de unde sunt preluate de celule dendritice (care procesează antigenele și
le prezintă limfocitelor T helper
- limfocitele T helper activează limfocitele B care se diferențiază în plasmocite, celule care
sintetizează Ig
- plasmocitele produc cantităţi importante de IgA care sunt descărcate în corion sub formă de
dimeri (moleculele de Ig A se unesc prin lanţul polipeptidic J) şi care se leagă de receptori
membranari aflaţi la polul bazal al celulelor epiteliale
- complexul IgA-receptor este endocitat şi transportat spre membrana apicală a celulei
- la nivelul membranei apicale, receptorul este clivat proteolitic şi segmentul extracelular al
receptorului, numit componentă secretoare, rămâne legat de IgA
- IgA ataşată de componenta secretoare a receptorului formează IgA secretoare, combinaţie care o
face rezistentă la acţiunea enzimelor proteolitice
- IgA secretoare se descarcă la suprafaţa epiteliului, fiind adsorbită la nivelul glicocalixului, unde
protejează mucoasa de invazia bacteriană şi virală
5. Celule endocrine
- fac parte din SNE difuz (axa gastro-entero-pancreatică)
- localizate în special la baza glandelor Lieberkühn, dar şi la nivelul vilozităţilor
- mai numeroase la nivelul intestinului subţire comparativ cu celelalte segmente ale tubului digestiv
- în epiteliul de suprafață sunt de tip deschis, iar în glandele intestinale de tip închis
- rol: secretă mesageri chimici cu acţiune endocrină şi paracrină (vezi slide curs)
6. Celule stem (nediferenţiate)
- localizare: la baza glandelor Lieberkühn
- MO: citoplasma bazofilă şi frecvente mitoze
4
- ME: greu de recunoscut pe seama caracterelor morfologice; se identifică prin marcarea cu
timidină tritiată
- rol: sursa de reînnoire a epiteliului; se pot diferenţia în toate celelalte tipuri de celule ale epiteliului
intestinal: în timpul diferenţierii migrează la nivelul glandelor și vilozităţilor, cu excepția celor care
se diferențiază în celule Paneth
7. Celule migrate
- sunt celule sangvine, în special limfocite, care traversează epiteliul intestinal
2. Corion
- cripte intestinale scurte
- mecanisme de apărare locală reprezentate prin:
- teacă fibroblastică pericriptală formată din fibroblaste care se divid lângă baza glandelor
intestinale şi care migrează la suprafaţa epiteliului unde iau caracterele unor macrofage
- cantitate mare de ţesut limfoid difuz şi nodular; numeroşi foliculi limfatici care în partea distală a
ileonului formează plăcile Peyer (în apropierea joncţiunii cu colonul, opus inserţiei mezenterului,
sunt în număr de 30-40, fiecare placă conţinând peste 10 de noduli limfatici, se extind şi în
submucoasă)
B. SUBMUCOASA
- la om, numai în partea superioară a duodenului conţine glande Brünner:
- glande compuse tubulare ramificate; sunt prevăzute cu canale de excreţie care se deschid la baza
glandelor Lieberkühn şi numai ocazional direct în lumenul duodenului
- glande de tip mucos (conţin și celule endocrine care secretă EGF)
- rol: secretă mucus vâscos, alcalin, care protejează mucoasa intestinală prin neutralizarea chimului
gastric și crează un pH alcalin optim pentru activitatea enzimelor pancreatice
C. MUSCULARA: țesut muscular neted organizat pe două straturi (circular intern şi longitudinal extern)
D. TUNICA EXTERNĂ: este o seroasă, cu excepţia duodenului, unde posterior este înlocuită de adventice
INTESTINUL GROS
- lungime mai mică decât intestinul subțire (1,5 m), diametrul mai mare
- are 3 componente:
- cec (prezintă o evaginare numită apendice vermiform)
- colon (ascendent, transvers, descendent şi sigmoid)
- rect cu două componente:
- superioară (rectul propriu-zis) cu lungimea de aprox. 12 cm, se întinde de la joncţiunea recto-
sigmoidiană până la diafragma pelvină (linia anorectală); în partea inferioară este dilatat
formând ampula rectală
- inferioară (canalul anal) cu lungimea de 3-4 cm, se întinde de la diafragma pelvină până la
orificiul anal
- structura peretelui este adaptată pentru funcţia de absorbţie (apă şi ioni) și secreţie de mucus pentru
lubrifiere
- are acelaşi plan de organizare (cele patru tunici) de la joncţiunea ileocecală până la joncţiunea
rectoanală, cu următoarele particularităţi:
A. TUNICA MUCOASĂ (cu excepţia canalului anal)
- nu prezintă plici circulare (valve Kerckring)
- nu prezintă vilozităţi intestinale
- are suprafața internă netedă
5
- la nivelul rectului, în apropiere de ampula rectală, formează 2-3 pliuri transversale (plici
semilunare Houston)
1. Epiteliu de acoperire: simplu cilindric cu celule absorbante, caliciforme, celule Paneth (cec și
apendice), celule M (apendice), celule stem (în 1/3 inferioară a criptelor)
Celule absorbante (colonocite)

- localizare: la nivelul epiteliului de suprafaţă şi criptelor Lieberkühn
- în epiteliul de suprafaţă sunt mai numeroase decât celulele caliciforme:
- 1 celula caliciformă la 4 celule absorbante, în cea mai mare parte a colonului
- în apropierea rectului raportul scade la 1:1
- la nivelul rectului propriu-zis celulele caliciforme devin predominante
- faţă de enterocite:
- au platou striat mai subţire, fiind format din microvili scurţi
- au placa terminală mai puţin dezvoltată
- glicocalixul este lipsit de enzime digestive
- cantitate mare de Na +/K+ ATP-ază în membrana laterobazală
- rol: absorbţie de apă şi ioni; în segmentul proximal al colonului se pot absorbi acizi graşi, resintetiza
trigliceride şi forma chilomicroni
Celule caliciforme
- localizare: la nivelul epiteliului de suprafaţă şi criptelor Lieberkühn
- mai numeroase decât în intestinul subţire
- numărul lor crește de-a lungul intestinului gros
- mai numeroase în cripte decât în epiteliul de suprafaţă
- depozite de mucus mai reduse, deoarece sinteza activă se însoţeste de secreţie continuă
- rol: produc mucus cu rol lubrifiant
2. Corionul
- numeroase glande Lieberkühn: mai lungi decât în intestinul subţire; la nivelul apendicelui mai
puţine, grupate, cu lungime variată; au aceleaşi tipuri de celule ca cele din intestinul subţire, dar
conţin mai multe celule caliciforme și mai puţine tipuri de celule endocrine (vezi slide curs)
- numeroase fibroblaste: formează teacă fibroblastică pericriptală la fel ca în intestinul subţire, cu
acelaşi rol; în plus, o populaţie de fibroblaste localizate sub membrana bazală a epiteliului intestinal,
produc un strat subţire de colagen şi proteoglicani, prin care este reglat ritmul de difuziune al
moleculelor absorbite între baza celulelor epiteliale şi sistemul circulator
- bogat în ţesut limfoid difuz şi nodular, cu foliculi limfatici mari, solitari, care se pot extinde până în
submucoasă (corelat cu numărul mare de bacterii din lumen); la nivelul apendicelui, ţesutul limfoid
este organizat în foliculi limfatici care se dispun în jurul lumenului (aspectul lipseşte la naştere, se
constiuie progresiv în primii 10 ani, iar la adult dispare progresiv, fiind înlocuit cu ţesut conjunctiv )
3. Musculara mucoasei subţire, adeseori perforată şi mascată de ţesutul limfoid
B. TUNICA SUBMUCOASĂ
- foarte bine vascularizată şi cu numeroase adipocite (colon și cec)
C. TUNICA MUSCULARĂ
- este organizată pe două straturi, circular intern şi longitudinal extern
- la nivelul apendicelui tunica musculară este subţire, favorizând extinderea proceselor inflamatorii
acute la seroasa peritoneală
- la nivelul cecului şi colonului stratul muscular longitudinal este discontinuu, formând prin
condensare trei benzi longitudinale, numite tenii
6
- de la nivelul teniilor se desprind fibre musculare care pătrund în stratul circular intern
- tonusul teniilor şi contracţia independentă a fibrelor musculare desprinse determină apariţia între
tenii a unor proeminenţe sacciforme numite haustre
D. TUNICA EXTERNĂ
- este o seroasă la nivelul apendicelui, cecului şi în segmentele intraperitoneale ale colonului, fiind
înlocuită cu adventice la nivelul peretelui posterior al colonului ascendent şi descendent
(retroperitoneale) şi la nivelul rectului
- numai la nivelul colonului, mai ales de-a lungul teniilor, proiecţii care conţin ţesut adipos
(apendicele epiploic)
Histologia canalul anal

A. TUNICA MUCOASĂ
- în partea superioară a canalului anal mucoasa formează 8-10 pliuri longitudinale (coloanele anale
Morgagni), mai pronunţate în copilărie, care alternează cu depresiuni sub forma unor buzunăraşe
numite sinusuri anale
- în partea inferioară, coloanele anale sunt unite prin pliuri transversale numite valve anale; linia
formată de valvele anale se numeşte linia pectinee
- în funcţie de epiteliul de acoperire se descriu 3 zone:
1. Zona colorectală
- localizare: 1/3 superioară a canalului anal
- mucoasa conţine:
- epiteliu de suprafată simplu cilindric, identic cu cel din rectul propriu-zis
- corion cu glande Lieberkühn
- musculara mucoasei
- la nivelul sinusurilor anale apar glande anale:
- simple tubulare ramificate, de tip mucos
- se deschid la nivelul unor mici depresiuni ale mucoasei anale numite cripte anale
- se pot extinde până în submucoasă sau musculară
- dacă deschiderea lor este blocată, iau naştere abcese anale care se deschid la piele, dând naştere
unei fistule anale
2. Zona de tranziţie
- localizare: 1/3 medie a canalului anal
- este zona unde are loc tranziţia de la epiteliu simplu cilindric la epiteliu stratificat pavimentos
keratinizat
- corion bogat în ţesut limfoid; dispar glandele Lieberkühn și musculara mucoasei
3. Zona scuamoasă
- localizare: 1/3 inferioară a canalului anal
- trecerea de la zona de tranziţie la zona scuamoasă este marcată de linia anocutanată
- este căptuşită de piele, unde:
- epidermul este un epiteliu stratificat pavimentos moderat keratinizat
- dermul conține glande sebacee și sudoripare (cele din jurul orificiului anal de numesc glande
circumanale și sunt apocrine); conține și vene din plexul hemoroidal extern
7
B. TUNICA SUBMUCOASĂ: la nivelul coloanelor anale, există vene lipsite de valvule
(formează plexul hemoroidal intern) care comunică cu cele din plexul hemoroidal extern
C. TUNICA MUSCULARĂ:
- stratul circular intern se îngroaşă pentru a forma sfincterul anal intern
- în afara sfincterului anal intern, fibre musculare striate din diafragma pelvină formează sfincterul
anal extern
- stratul longitudinal trece printre cele două sfinctere anale şi se termină în ţesutul dens al dermului
GLANDE ANEXE DIGESTIVE – NOTE DE CURS (2020)
GLANDE ANEXE ALE TUBULUI DIGESTIV
I. GLANDELE SALIVARE MARI

- glande anexe responsabile de producerea a 90% din volumul total al salivei, restul de 10% fiind produs de
glandele salivare mici diseminate în mucoasa orală şi linguală
- sunt în număr de 3 perechi: parotide (cele mai mari glande salivare), sublinguale şi submandibulare;
- secretă saliva, un fluid apos diluat care conţine un complex de proteine cu activitate antimicrobiană şi
digestivă
- morfologie: glandă compusă acinoasă (glanda parotidă) sau compusă tubuloacinoasă (glanda sublinguală și
glanda submandibulară)
- mecanism de excreţie: merocrin
STRUCTURA GLANDELOR SALIVARE MARI:
- fiecare glandă este înconjurată de o capsulă conjunctivă moderat densă (în glanda sublinguală capsula mai
puţin definită) din care pornesc trabecule care compartimentează glanda în lobi şi lobuli:
- au acelaşi plan de organizare
1. parenchim (totalitatea elementelor de origine epitelială) format din unităţile secretorii (adenomerii) sub
formă de acini și sistemul canalicular
2. stromă (ţesutul conjunctiv care susţine parenchimul şi în care se află vase sangvine, vase limfatice şi
terminaţii nervoase) care formează în jurul lobilor și lobulilor stroma perilobară şi stroma perilobulară;
ţesutul conjunctiv care intră în interiorul lobulului se distribuie în jurul fiecărei unităţi secretorii,
formând stroma periacinară în care se găsesc numeroase limfocite şi plasmocite; în glanda parotidă
stroma conține și adipocite intra- şi interlobulare
Acinii glandulari:
- după natura produsului de secreție pot fi seroşi, mucoşi și micşti
- au în structură, alături de celulele secretorii, celule mioepiteliale
- în funcție de raportul dintre tipurile de acini:
- glanda parotidă este o glandă de tip seros (exclusiv acini seroși)
- glanda sublinguală este o glandă de tip muco-seros (predomină celulele mucoase, conţine predominant
acini mucoşi, alături de rari acini micşti şi seroşi)
- glanda submandibulară este o glandă de tip sero-mucos (predomină celulele seroase, conţine
predominant acini seroşi, 90%, alături de acini micşti, 10%)
Sistemul canalicular
- continuă unităţile secretorii şi este format dintr-un sistem canalicular intralobular și un sistem canalicular
extralobular
- sistemul canalicular intralobular este reprezentat de ductele intercalate Boll, ductele striate Pflüger și
ductele intralobulare; peretele lor este format din epiteliu și LB; la nivelul lor sunt prezente celule
mioepiteliale; nu sunt înconjurate de stromă conjunctivă; diferă prin epiteliu (simplu cubic/pavimentos în
ductele Boll, simplu cubic/cilindric, cu celule a căror citoplasmă este intens acidofilă în ductele striate
Pflüger și simplu cubic/cilindric până la pseudostratificat cilindric în ductele intralobulare); glandele
seroase au ductele intercalate și striate lungi pentru că modifică secreția seroasă prin reabsorbție și secreție
(intercalate mai lungi în glanda parotidă, striate mai lungi în glanda submandibulară), în timp ce glandele
mucoase au ductele intercalate și striate scurte (secreția mucoasă nu este modificată)
- sistemul canalicular extralobular este reprezentat de ducte interlobulare și ducte lobare; au un epiteliu
aşezat pe o LB, al cărui aspect variază de la pseudostratificat cilindric (ductele interlobulare) până la
epiteliu stratificat cilindric/cubic (ductele lobare); sunt înconjurate de stromă conjunctivă și nu au celule
mioepiteliale
2
- în glanda sublinguală fiecare lob se deschide printr-un duct lobar propriu; în glanda parotidă și
submandibulară ductele lobare confluează într-un canal excretor principal (canal excretor principal Stensen
la glanda parotidă și canalul excretor principal Wharton la glanda submandibulară); canalul excretor
principal are un epiteliu stratificat cilindric care în apropiere de deschidere devine stratificat pavimentos
necheratinizat, aşezat pe o LB, un corion format din ţesut conjunctivo-vascular și un strat fibromuscular
II. PANCREASUL
- este o glandă mixtă, cu o componentă exocrină şi o componentă endocrină
- din punct de vedere anatomic prezintă: cap (localizat în concavitatea duodenului), corp și coadă (în raport
cu hilul splenic)
- nu are o capsulă propriu-zisă, suprafaţa anterioară este acoperită de peritoneu, iar restul de un strat subţire
de ţesut conjunctiv lax
- parenchimul este compartimentat în lobuli
Pancreasul exocrin
- ocupă peste 95% din volumul pancreasului
- morfologie: glandă compusă acinoasă
- seamănă cu glanda parotidă, fiind o glandă de tip seros, de care se deosebeşte prin absența celulelor
mioepiteliale și a ductelor striate și prezența celulelor centroacinoase (celule scuamoase cu nucleu turtit şi
citoplasmă palidă, întâlnite numai la nivelul pancreasului, localizate în centrul acinilor, considerate
componenta intraacinară a ductelor intercalate)
- parenchimul glandular este format din acini seroși și un sistem canalicular alcătuit din ducte intercalate,
ducte intralobulare, ducte interlobulare, și canale mari (principal Wirsung şi accesor Santorini)
- pancreasul exocrin secretă sucul pancreatic, care, pe lângă apă și electroliţi, conține numeroase enzime
digestive; secreţia pancreatică este alcalină datorită conţinutului mare în ioni bicarbonaţi adăugaţi secreţiei
de către celulele din ductul intercalat
Pancreasul endocrin
- celulele endocrine din pancreas se prezintă sub două forme: insule celulare Langerhans și celule endocrine
izolate sau în grupuri mici printe celulele exocrine ale acinilor pancreatici şi printre celulele ductelor
pancreatice mari
Insulele Langerhans
- reprezintă 1-5% din volumul pancreasului
- au formă rotundă sau ovală și sunt în număr de aprox. 1 milion de insule (la om), mai numeroase la nivelul
cozii, cu mărime variată (majoritatea între 100-200 μm), numărul de celule din fiecare insulă variind de la
câteva celule până la sute de celule
- sunt formate din celule dispuse în cordoane, separate prin capilare sangvine fenestrate
- fiecare insulă este înconjurată de o reţea fină alcătuită din fibre reticulare, prin care este separată de
pancreasul exocrin
Particularităţi structurale şi funcţionale ale celulelor endocrine din pancreas
MO:
- mai mici comparativ cu celulele acinare
- mai palide comparativ cu celulele acinare, ele având afinitate redusă faţă de coloranţi
- citoplasmă cu aspect omogen sau fin granular pentru că granulele de secreţie sunt foarte mici
- nucleu central, bogat în eucromatină, cu nucleol evident
ME:
- ultrastructural au caracterele unor celule producătoare de amine/ peptide mici, fiind componente ale SNED
Vascularizaţia pancreasului endocrin
- la nivelul pancreasului endocrin ajunge 20% din sângele arterial care se distribuie pancreasului şi se
realizează o circulaţie de tip portal numită sistemul port insulo-acinar: mai multe arteriole aferente ating
3
periferia insulei, se capilarizează şi irigă în cascadă celule insulare, mai întâi pe cele periferice (A şi D),
apoi pe cele centrale (B); capilarele se adună în arteriole eferente care părăsesc insula şi se capilarizează
periacinar; acest tip de vascularizaţie asigură acţiunea directă a hormonilor produşi de celulele din insulele
Langerhans pe celulele acinare
Inervaţia pancreasului endocrin
- fibre nervoase vegetative amielinice se termină la aproximativ 10% din celulele insulare; între celule există
joncţiuni gap prin care celulele sunt cuplate electric
.
Prin imunocitochimie au fost identificate:

1. celule B sau β
- reprezintă 70% din celulele insulare
- localizare: se concentrează în centrul insulei
- secretă insulină
2. celule A sau α
- reprezintă 20% din celulele insulare
- localizare: mai numeroase la periferia insulei
- secretă glucagon
3. celule D sau δ
- reprezintă 5-10% din celulele insulare
- localizare: la periferia insulei
- secretă somatostatin
- au acţiune paracrină: somatostatinul inhibă secreţia de glucagon şi insulină de către celulele insulare
4. celule PP sau F
- reprezintă 1-2% din celulele insulare
- localizare: la periferia insulei, dar şi izolate în peretele acinilor şi canalelor excretorii
- secretă polipeptid pancreatic
5. celule epsilon sau ε
- reprezintă < 1% din celulele insulare
- localizare: la periferia insulei și extrapancreatic
- secretă grelină
Ultrastructural se deosebesc prin granulele de secreţie:
Celulele B
- granule de secreţie cu diametrul de 300 nm
- la om, granulele de secreţie conţin unul sau mai multe cristale electronodense înconjurate de un halou clar;
la nivelul cristalului insulina este stocată sub forma unui complex cu zinc; prin asociere cu zinc complexul
este mai stabil şi mai puţin solubil
Celule A
- conţin granule de secreţie mai mici (250 nm) cu un miez electronodens înconjurat de un halou clar foarte
subţire
- granulele conţin glucagon şi glicentină (glucagon-like peptide)
4
III. FICATUL
- localizat în cavitatea abdominală, sub diafragm
- al doilea organ ca mărime, după piele
- cel mai mare organ intern
- cea mai mare glandă din organism
- esenţial pentru viaţă, acţionează ca o interfaţă între tubul digestiv şi sânge, toate substanţele absorbite
trecând prin ficat
- este considerat o glandă mixtă:
- funcţie exocrină: sinteză și secreție de bilă
- funcţie endocrină: sinteză și secreție de mesageri chimici (somatomedine)
ORIGINE EMBRIOLOGICĂ
- provine dintr-o evaginare endodermală a peretelui anterior al tubului digestiv primar (în zona care va deveni
duoden), numită diverticulul hepatic; diverticulul hepatic creşte în mezenchimul septului transvers; la
nivelul diverticulului celulele proliferează şi dau naştere hepatocitelor pentru a forma parenchimul hepatic;
din tija diverticulului hepatic care devine canal hepatic comun se formează diverticulul cistic care va da
naştere veziculei biliare şi canalului cistic
STRUCTURĂ
- organ asimetric, cu formă neregulată, încapsulat (capsula Glisson), învelit de peritoneul visceral; din
capsulă se desprind trabecule care compartimentează ficatul în lobi și lobuli (la om, lobulii sunt incomplet
delimitați)
- din punct de vedere structural ficatul conţine:
1. parenchim hepatic format din celule (majoritatea hepatocite) și un sistem canalicular biliar
2. stromă, care în ficatul uman normal este în cantitate mică
UNITĂŢI MORFOLOGICE ŞI FUNCŢIONALE ALE FICATULUI
- Există 3 modalităţi de descriere a structurii ficatului care reprezintă 3 moduri diferite de interpretare
structurală şi funcţională a acestui organ:
1. Lobulul hepatic clasic
- este aria din parenchimul hepatic al cărei sânge este drenat într-o venă centrolobulară
- are aspectul unei prisme, de regulă hexagonală
- conţine în centru o venă (vena centrolobulară) şi este format din lame (plăci) de hepatocite cu dispoziţie
radiară pornind de la vena centrolobulară, care se ramifică și se anastomozează, realizând o structură
labirintică în care se găsesc capilare sangvine (capilare sinusoide) şi ducte biliare
- pe secţiune are formă poligonală (de obicei hexagonală) cu o venă în centru (venă centrolobulară) şi spaţii
interlobulare (portale) în unghiurile poligonului; hepatocitele formează cordoane celulare Remack cu
dispoziţie radiară pornind de la vena centrolobulară; exceptând zonele unde se ramifică sau se
anastomozează, la adult, fiecare cordon are lăţimea unui hepatocit și grosimea a cel puţin două rânduri
celulare între care se delimitează spaţii intercelulare care vor forma canaliculii biliari
- la periferia lobulului hepatic, hepatocitele formează placa limitantă, de grosimea unui hepatocit, care
formează un perete aproape continuu între interiorul lobulului şi spaţiul portal, fiind perforată de ramuri
vasculare şi ducte biliare
- spaţiile portale Kiernan: sunt localizate în unghiurile poligoanelor, au mărime variată și conţin triada portală
(vena interlobulară, artera interlobulară, canalul biliar interlobular), la care se adaugă unul sau mai multe
vase limfatice, fibre nervoase amielinice și țesut conjunctiv cu limfocite, macrofage și mastocite (nu PMN
și plasmocite)
5
- în ficatul uman normal, ţesutul conjunctiv perilobular este redus cantitativ şi de aceea nu se realizează o
delimitare netă a lobulilor, elementele de reper fiind vena centrolobulară şi spaţiile portale
2. Lobulul portal Sabourin
- este aria din parenchimul hepatic a cărei bilă este tributară unui canal biliar aflat în spaţiul portal
- pe secţiune: formă triunghiulară, centrat de un spaţiu portal, în fiecare unghi al triunghiului aflându-se câte
o venă centrolobulară din trei lobuli clasici adiacenţi
3. Acinul hepatic Rappaport
- este aria din parenchimul hepatic tributară aceleiaşi vascularizaţii şi aceluiaşi canal biliar
- pe secţiune are forma unui romb cu două arii triunghiulare situate în doi lobuli clasici vecini, adiacente prin
baza lor, reprezentată de o margine a unui lobul clasic
- în raport cu localizarea în acin, se descriu 3 zone funcţionale, cu dispoziţie concentrică, zona I fiind la
periferia lobulului clasic, iar zona III în apropierea venei centrolobulare:
- hepatocitele din zona I:
∗ primesc sângele cu cel mai mare conţinut în oxigen şi substanţe nutritive, fiind cele mai active din
punct de vedere metabolic
∗ primele celule care depun glucoză sub formă de glicogen (glicogenogeneză)
∗ primele celule care răspund la scăderea glicemiei prin depolimerizarea glicogenului
∗ primele celule în care apare procesul de gluconeogeneză
∗ primele celule la nivelul cărora apar semne de regenerare
∗ primele celule care vin în contact cu toxinele
∗ primele celule care arată modificări corelate cu staza biliară (în ocluziile biliare)
- hepatocitele din zona III:
∗ primesc sânge încărcat cu mai puţin oxigen, fiind mai puţin rezistente la agresiuni
∗ primele celule care suferă necroză ischemică
∗ primele celule la nivelul cărora apare glicoliza și sinteza de acizi grași, respectiv TG
∗ ultimele celule care reacţionează la toxine şi stază biliară
- hepatocitele din zona II au morfologie şi proprietăţi intermediare
- Se considră că toate hepatocitele au acelaşi potenţial, dar structura şi funcţia lor diferă în funcție de
concentraţia de oxigen din sângele cu care vin în raport
HEPATOCITUL
- hepatocitele reprezintă 80% din populaţia celulară a ficatului
- asigură funcţia exocrină şi endocrină a ficatului
- au durata de viaţă 150 zile
- celulă poliedrică ( 30/20 µm), cu 2 tipuri de suprafeţe:
- suprafeţe în raport cu capilare sinusoide numite suprafeţele sinusoidale sau polii vasculari ai
hepatocitului
- suprafeţe în raport cu hepatocite învecinate, parţial separate pentru a forma un canalicul biliar, numite
suprafeţe canaliculare sau polii biliari ai hepatocitului
Aspect la MO
Nucleu: hepatocitele pot fi uni- sau binucleate
- obişnuit, sunt uninucleate cu nucleu central, eucromatic, frecvent cu poliploidie (majoritatea sunt
tetraploizi, 4n ADN); volumul nucleului creşte proporţional cu gradul de poliploidie
- 25% sunt hepatocite binucleate; numărul lor creşte cu vârsta şi în timpul proceselor de regenerare
6
- în ficatul adultului sănătos, mitozele sunt rare (1 mitoză la 10.000-20.000 celule); frecvenţa mitozelor creşte
semnificativ în perioada reparaţiilor consecutive leziunilor hepatice
Citoplasma
- acidofilă, fin granulară, cu granule bazofile (corpii Berg) și cu incluziuni de glicogen și lipidice
Aspect la ME
Celula înalt diferenţiată, polarizată, bogată în organite celulare:
- RER: este localizat la polul vascular; are corespondent în MO corpii bazofili Berg; are rol în sinteză de
proteine de export (albumină, factori de coagulare, globuline nonimune α şi β, componenta proteică a
lipoproteinelor, proteine şi glicoproteine implicate în transport, factori de creştere); după sinteză, moleculele
proteice migrează în complexul Golgi și prin intermediul acestuia sunt exocitate la nivelul polului vascular,
ele nefiind stocate în citoplasmă;
- REN: este dispersat în citoplasmă; are aspect de reţea de tubuli ramificaţi şi anastomozaţi; în unele arii se
continuă cu tubuli ce aparţin RER; are rol în sinteză de colesterol, în metabolismul glicogenului
(glicogenoliză), în procese de degradare a unor medicamente şi toxine prin oxidare şi conjugare, în producerea
bilei (sinteza de acizi biliari și conjugarea bilirubinei);
∗ hepatocitul sintetizează din colesterol acizii biliari primari (acidul colic şi chenodeoxicolic) pe care îi
conjugă cu aminoacizi (glicină, taurină), formând acizii biliari conjugaţi (acizii glicocolic şi taurocolic);
la pH-ul alcalin al bilei, acizii biliari se transformă în săruri biliare, care au rol în emulsionarea
grăsimilor şi în absorbţia de acizi graşi şi monogliceride la nivelul tubului digestiv;
∗ sub acţiunea glucuroniltransferazei, bilirubina insolubilă (derivată din biliverdina formată în celulele
Kupffer sau macrofagele din splină), este conjugată cu acidul glucuronic, formând bilirubina
glucuronidată, forma solubilă care este secretată în canaliculii biliari; când este depăşită capacitatea
hepatocitului de a prelua bilirubina din sânge, aceasta se acumulează în sânge şi determină apariţia
icterului;
- Mitocondrii: sunt disperate în citoplasmă; au forme şi mărimi variate; mai numeroase în hepatocitele de la
periferia lobulului unde predomină procesele oxidative;
- Complexul Golgi: este localizat lângă nucleu, se extinde spre polul biliar; multiplu (50 /celulă,) sau unic cu
multiple ramificaţii; are rol în excreţia proteinelor plasmatice, în formarea lipoproteinelor care sunt
descărcate în circulaţia sanguină (VLDLs) și în formarea lizozomilor;
- Lizozomii (corpii peribiliari): sunt localizați la polul biliar; au aspect heterogen (secundari, terţiari); au rol
în catabolizarea unor substanţe exogene sau îndepărtarea unor organite degenerate și în stocarea de ioni,
conţinând în condiţii normale substanţe de tipul feritin-like;
- Peroxizomii (corpii denşi): sunt localizați peribiliar şi în apropierea REN şi a depozitelor de glicogen;
conţin enzime oxidative şi catalaza (enzima marker); au rol în procese de detoxifiere (prin oxidază şi
catalază), în gluconeogeneză, în metabolismul purinelor (adenină și guanină), formând acid uric, în
metabolismul alcoolului (transformă ½ din alcoolul ingerat în acetaldehidă), în β oxidarea acizilor graşi cu
lanţ lung de C;
- Incluziunile celulare: incluziuni de glicogen (localizate în apropierea REN, mai numeroase în hepatocitele
din regiunea periferică a lobulului, aspectul lor variază în raport cu ritmul diurn şi starea de nutriţie);
incluziuni lipidice (localizate preferenţial spre polul vascular, au caracter tranzitoriu, mai frecvente în
sarcină, lactaţie);
∗ În etilism apar picături lipidice permanente, iniţial în hepatocitele din imediata vecinătate a venei
centrolobulare , ulterior în toate hepatocitele (ficatul gras)
7
Membrana plasmatică conţine domenii specializate la polul vascular şi biliar:
∗ la polul vascular: 75% din suprafaţa membranară este în raport cu capilare sinusoide; la acest nivel
membrana prezintă microvili care măresc suprafaţa de schimb de aprox. 6 ori; polul vascular este separat
de peretele capilarului sinusoid prin spaţiul perisinusoidal Disse
∗ la polul biliar: 15% din suprafaţă membranară corespunde polului biliar; membranele a două hepatocite
învecinate delimitează pe o anumită distanţă un spațiu intercelular (canalicul biliar), nivel la care membranele
adiacente conţin microvili care proemină spre lumen; deasupra şi dedesubtul canalicului biliar se găsesc
joncţiuni strânse, impermeabile pentru bilă; la nivelul microvililor se remarcă o intensă activitate enzimatică,
secreţia biliară în acest spaţiu fiind un proces activ
Spaţiul perisinusoidal Disse (150-200 A°)
- este spaţiul dintre hepatocite şi capilarele sinusoide prin care se realizează schimburile în dublu sens dintre
plasmă şi hepatocite; conţine microvili ai hepatocitelor, benzi de fibre reticulare (colagen tip III), celule
perisinusoidale (celule hepatice stelate și insule de celule hematopietice, numeroase în viaţa fetală, rare la
adult, cu excepţia anemiilor cronice)
- celule hepatice stelate (perisinusoidale Ito, lipocite) sunt considerate fibroblaste modificate; sunt rare, în
ficatul uman normal reprezentând 5-8% din populaţia celulară; sunt localizate mai frecvente spre centrul
lobulului clasic; au organite celulare slab dezvoltate și numeroase picături lipidice (esteri de vitamina A);
au rolul de a depozita vitamină A exogenă (retinol) și de a sintetiza colagen III; în condiţii patologice
(inflamaţii cronice, ciroză) suferă modificări de fenotip (pierd vitamina A şi se transformă în
miofibroblaste), moment în care sintetizează colagen I şi III pe care îl depun în spaţiul Disse, fiind
responsabile de formarea fibrelor conjunctive şi de colagenizările din spaţiul Disse și acţionează ca
veritabile pericite care determină creșterea rezistenţei vasculare în sinusoidele adiacente
REGENERAREA FICATULUI: deşi rata de diviziune a celulelor hepatice este mică, după leziuni, ficatul are
mare putere de regenerare prin procese de hiperplazie şi hipertrofie ale celulelor restante; la repetarea
agresiunilor, pe lângă regenerarea hepatocitelor, apare şi o sinteză crescută de ţesut conjunctiv (fibroză
hepatică) care dezorganizează structura organului; procesul de fibroză debutează în spaţiile portale; în jurul
unor zone de proliferare celulară se formează noi septuri conjunctive, ceea ce duce la pierderea treptată a
arhitecturii normale a organului
VASCULARIZAŢIA SANGVINĂ A FICATULUI
- ficatul eate un organ bogat vascularizat, primeşte 1/4 din debitul cardiac; are dublă vascularizaţie,
funcţională (reprezentată de vena porta care aduce la nivelul ficatului substanţe nutritive şi toxice absorbite
la nivelul tubului digestiv, produşi de degradare ai hemoglobinei de la nivelul splinei și secreţia endocrină a
celulelor endocrine din tractul gastrointestinal și pancreas) şi nutritivă (reprezentată de artera hepatică, care
aduce la nivelul ficatului sânge oxigenat)
- ultimele ramificaţii ale arterei hepatice şi venei porte din spaţiul portal se deschid în capilarele sinusoide
Capilarele sinusoide
- conţin amestec de sânge venos şi arterial, hepatocitele nefiind expuse unui sânge complet oxigenat
- la nivelul lor sângele circulă dinspre periferia spre centrul lobulului hepatic
- au un traiect sinuos, cu un endoteliu discontinuu și o LB discontinuă formată din fibre reticulare dispuse ca
o reţea laxă în jurul endoteliului
- peretele lor nu formează o adevărată barieră morfologică între conţinutul sinusoidelor și spaţiul
perisinusoidal, plasma venind în raport direct cu suprafaţa hepatocitelor, permiţând schimburile dintre
plasmă şi hepatocite în ambele sensuri
- diferă de alte sinusoide prin prezenţa în structura lor a două tipuri celulare (endoteliale și Kupffer)
∗ Celulele endoteliale predomină ca număr în structura peretelui capilar; la MO apar alungite, cu nucleu
care proemină spre lumen; la ME se observă puţine organite celulare, numeroase vezicule de pinocitoză,
8
numeroase fenestre, adeseori grupate, fără diafragm, celulele stabilind între ele joncţiuni gap; au un
conţinut mare în enzime cu rol în transport
∗ Celulele Kupffer (macrofage sinusoidale stelate) derivă din monocite circulante, fiind componente ale
sistemului mononuclear fagocitar; reprezintă 15% din populaţia celulară a ficatului; la MO au formă
stelată, nucleu eucromatic, bombează în lumenul cailarului, se evidenţiază cu coloranţi vitali (albastru
de Trypan); la ME se observă lizozomi, fagolizozomi, corpi reziduali, numeroase mitocondrii, RER; nu
formează joncţiuni cu celulele endoteliale adiacente; intervin în imunitate (au receptori de suprafaţă
pentru imunoglobuline şi complement, secretă citokine), au activitate fagocitară (pigmenţi, eritrocite
degenerate sau îmbătrânite care nu au fost capturate de macrofagele din splină), au rol în sinteza de
proteine de export ale ficatului (5%),
∗ Celulele “pit” au fost puse în evidenţă la ME; sunt rare la om (1 celulă pit/10 celule Kupffer); sunt
localizate în capilarul sinusoid, obişnuit ataşate de celule endoteliale, dar și de celulele Kupffer, cu o
faţă orientată spre sânge; emit pseudopode şi pot trece în spaţiul Disse; la ME se remarcă prezența unor
granule cu φ 300 nm care conţin enzime lizozomale; sunt considerate o variantă de limfocite circulante
(limfocite mari granulare cu activitate de NK cells)
VASCULARIZAŢIA LIMFATICĂ A FICATULUI
- nu au fost identificate capilare limfatice în lobulii heptici
- originea limfei este plasma care rămâne în spaţiul Disse și care este drenată în spaţiul periportal Mall
(spațiul dintre placa limitantă şi ţesutul conjunctiv periportal), iar de aici în capilarele limfatice din spaţiile
portale
- este bine dezvoltată în spaţiile extralobulare; capsula şi ţesutul conjunctiv trabecular conţin numeroase vase
limfatice; ele apar în ţesutul conjunctiv trabecular, însoţind ramurile venei porte, arterei hepatice şi canalele
biliare, până la ramificarea lor la periferia lobului
SISTEMUL CANALICULAR BILIAR
- prin sistemul canalicular biliar circulă bila, produsul de secreţie exocrin al ficatului, la formarea căreia
participă hepatocitele şi celulele Kupffer; comparativ cu sângele, bila curge de la centrul lobulului spre
periferie; ajunge de la nivelul hepatocitelor în duoden printr-un sistem canalicular (vezi clasificare slide
curs)
- canaliculele biliare sunt localizate la nivelul lobului hepatic; reprezintă originea sistemului canalicular; nu
au perete propriu, fiind un spațiu delimitat de membranele a două hepatocite învecinate; se observă
ocazional la MO ca mici cavităţi între hepatocitele adiacente; prin tehnici speciale (Gömöri) s-a constatat că
ele formează o reţea între hepatocite
- canalele (pasajele) Hering reprezintă joncţiunea dintre canaliculele biliare şi canalele biliare extralobulare;
sunt căptuşite de un epteliu așezate pe o LB continuă, epiteliul fiind format parţial de hepatocite şi parţial de
colangiocite (celule epiteliale care căptuşesc arborele biliar), unite prin joncţiuni strânse; în aceste canale se
găsesc celule stem (celule ovale) care proliferează şi migrează în parenchim, ele având capacitatea de a se
diferenţia în hepatocite sau colangiocite (intervin în regenerarea hepatocitelor, dar numai în cazul ficatului
bolnav)
- canalele biliare extralobulare (perilobulare şi interlobulare) sunt localizate în spaţiile portale şi septurile
conjunctive; peretele lor este format din epiteliu simplu cubic/ cilindric cu microvili, aşezat pe LB; pe
măsură ce diametrul canalului creşte LB este înconjurată de ţesut conjunctiv bogat în fibre elastice, în care
pot apărea și fibre musculare netede
- căile biliare extrahepatice au peretele format din trei tunici (mucoasă, musculară și adventice); mucoasa
conţine un epiteliu simplu cilindric, cu celule secretoare de mucus; corionul este bogat în fibre elastice, cu
infiltrate limfoide şi glande tubuloacinoase de tip mucos; tunica musculară formează iniţial un strat
discontinuu, iar în apropierea duodenului devine continuu şi prin îngroşare formează sfincterul Oddi; în
canalul cistic mucoasa formează numeroase pliuri spiralate cu ax muscular (valvele spirale Heister); în
9
canalul coledoc epiteliul conține și celule endocrine (somatostatin); cu puţin înainte de deschiderea în
duoden, canalul coledoc se uneşte cu canalul principal Wirsung, acest traiect scurt comun formând ampula
Vater
Vezicula biliară (colecistul)

- diverticul piriform legat de canalul hepatic comun prin canalul cistic
- are o capacitate medie de 30- 50 ml, dar se poate destinde considerabil
- are proprietatea de a concentra bila secretată de ficat
- are 3 componente: fund, corp și col
- peretele este format din mucoasă, tunică fibromusculară și tunică externă
- față de componentele tubului digestiv, nu are musculara mucoasei și nici submucoasă
1. Mucoasa este alcătuită dintr-un epiteliu şi un corion
- epiteliul este simplu cilindric aşezat pe o MB și formează numeroase cripte în corion (pesudoglande),
invaginări ce pot ajunge pâna la musculară şi pot fi sediul acumulării de microorganisme (cripte sau
sinusuri Rokitansky-Aschoff); celulele din epiteliu au MV scurţi și fini la polul apical (formează un
platou striat subţire) şi pliuri laterobazale (intervin în absorbţia de apă şi ioni, concentrând bila de 10
ori)
- corionul este subţire, cu infiltate limfoide; lângă col, conţine glande mucoase tubuloalveolare scurte care
secreta mucus ce intră în compoziţia bilei; este bogat vascularizat şi inervat (terminaţii nervoase
receptoare pentru durere)
2. Tunica fibromusculară conține fascicule formate din fibre musculare netede, cu grosime şi orientare variată,
alcătuind o reţea împreună cu ţesut conjunctiv
3. Tunica externă este adventice la nivelul feţei orientate spre capsula Glisson și în rest seroasă.
SISTEM ENDOCRIN (2020) - NOTE DE CURS
Celulele care au proprietatea de a sintetiza şi secreta substanţe cu rol de mesageri chimici care
ajung în mediul intern se numesc celule endocrine;
După originea lor, celulele endocrine pot fi celule epiteliale (majoritatea), conjunctive, musculare și
nervoase .
Distribuţia celulelor endocrine: formează organe specializate numite glande endocrine (pineala,
pituitara, tiroida, paratiroidele, suprarenalele); formează componenta endocrină a glandelor mixte
(pancreas, gonade); formează grupuri celulare incluse în parenchimul unor organe specializate pentru o
anumită funcţie (SNED).
Structura glandelor endocrine:
→ nu au canale de excreție;
→ sunt foarte bine vascularizate, produsul de secreție ajungând în matricea extracelulară a
țesutului conjunctiv și de aici în capilare (sangvine sau limfatice);
→ celulele care produc hormoni formează parenchimul și sunt, în general, agregate de
celule epiteloide, fiind organizate în foliculi, cordoane sau cuiburi celulare
COMPLEXUL HIPOTALAMO - HIPOFIZAR
→ Este localizat la baza encefalului, fiind format din hipotalamus și hipofiză între care există strânse conexiuni
anatomice şi funcţionale
HIPOTALAMUSUL
→ formează podeaua şi pereţii laterali ai ventriculului III;
→ posedă o organizare de tip nervos, corpii neuronali formând nucleii hipotalamici;
→ unii neuroni hipotalamici au şi activitate secretorie, fiind capabili să elaboreze neurohormoni;
→ neuronii hipotalamici implicaţi în procesul secretor au, pe lângă atributele unei celule nervoase, un
aparat de sinteză proteică bine dezvoltat (mai mulţi corpusculi Nissl), numeroşi microtubuli implicaţi în
transportul mesagerului chimic și granule de secreţie, cu aspect şi dimensiuni variate;
→ sunt denumiţi neuroni peptidergici deoarece produsul de secreţie este reprezentat de peptide
(excepţie dopamina) ;
→ neuronii secretori din hipotalamus se clasifică în neuroni magnocelulari (neuroni mari aflaţi în relaţie cu
lobul posterior hipofizar) și neuroni parvocelulari (neuroni mai mici aflaţi în relaţie cu lobul anterior
hipofizar).
Neuronii magnocelulari
→ sunt localizaţi aproape în întregime în nucleii supraoptic (SO) şi para-ventricular (PV);
→ sunt neuroni multipolari, mari (diametrul până la 25 µm), au granule de secreţie cu diametru 160 - 200
nm și axoni nemielinizaţi şi lungi;
axonii lor se termină asinaptic, prin conexiuni de tip neurovascular și posedă pe traseul lor dilataţii
numite corpi Herring, în care sunt stocate granule de secreţie, alături de mitocondrii, puțini microtubuli
și REN;
→ cea mai mare parte a axonilor ajung la lobul posterior hipofizar, formând conexiunile nervoase
hipotalamo-hipofizare (tractul hipotalamo-hipofizar);
→ au rol în sinteza de peptide posthipofizare/ neurohormoni hipotalamici efectori (vasopresina/ADH şi
ocitocina/oxitocina);
→ cei doi nuclei (SO şi PV) participă împreună la elaborarea celor două peptide posthipofizare, ele fiind
secretate de neuroni diferiți (ADH și ocitocină în mod egal în nc. SO și ocitocina mai multă în nc. PV);
→ peptidele sunt sintetizate în pericarionii neuronilor secretori sub formă de precursori care conţin,
alături de hormon, o proteină specfică de transport (neurofizină);
→ existența unei bariere creier-sânge face ca hormonii sintetizaţi de pericarioni sa fie transportaţi cu
ajutorul microtubulilor de-a lungul axonilor neuronilor secretori şi stocaţi în dilataţiile axonale;
→ prin acţiunea unei proteaze, în timpul transportului, are loc clivajul moleculei precursoare și astfel,
eliberarea în sânge se face în stare liberă (hormon, neurofizină);
→ descărcările hormonale se fac sub influenţa potenţialelor de acţiune generate în pericarionii neuronilor
secretori, care se propagă de-a lungul axonilor până la terminaţia acestora, provocând expulzia
hormonului prin exocitoză dependentă de Ca2+
Neuronii parvocelulari
→ sunt localizaţi în principal în hipotalamusul medio-bazal/ aria hipofiziotropă, în mai mulți nuclei
hipotalamici (arcuat, ventromedial, dorsomedial, periventriculari, paraventricular);
→ sunt neuroni multipolari, mai mici (diametrul 15 µm), cu granule de secreţie cu diametru 100-110 nm și
axoni nemielinizați și scurţi;
→ axonii lor se termină asinaptic, prin conexiuni de tip neurovascular, majoritatea ajungând în eminenţa
mediană, unde vin în contact cu un plex capilar (componentă a sistemului port hipofizar);
→ au rol în sinteza de peptide hipofiziotrope care au ca funcţie principală reglarea activităţii
adenohipofizei, fiind denumiţi neurohormoni de eliberare şi de inhibare a hormonilor adenohipofizari;
→ eliberarea lor în sânge este controlată prin mecanism de feed-back negativ exercitat de la nivelul
adenohipofizei sau glandelor periferice controlate de adenohipofiză.
GLANDA HIPOFIZĂ (GLANDA PITUITARĂ)

→ este o glandă mică (12x10x9 mm), cu formă ovală, uşor mai mare la femeie (creşte la multipare);
→ este localizată în şaua turcească a osului sfenoid, la partea inferioară a hipotalalmusului, de care se
leagă prin tija pituitară (infundibulară); are raport anterior şi superior cu chiasma optică;
→ este acoperită de o capsulă conjunctivă fibroasă provenită din dura mater (diafragma selară), care
închide incomplet şaua turcească;
→ din capsula se desprind septuri care delimitează lobii hipofizari şi care se extind şi la nivelul
parenchimului sub forma unei reţele de fibre reticulare;
→ are două componente diferite din punct de vedere embriologic, structural şi funcţional:
→ lobul anterior (adenohipofiza) format din țesut epitelial secretor și lobul posterior (neurohipofiza)
format din țesut nervos;
→ lobul anterior este alcătuit la rândul lui din:
• pars distalis (localizată în șaua turcească, componenta majoră a glandei, 75%),
• pars intermedia (localizată în șaua turcească, separată de pars distalis prin fanta Rathke, variază
ca dimensiuni în raport cu vârsta, la adult numai 2%) și
• pars tuberalis (lamă subţire de ţesut glandular care înconjoară incomplet tija pituitară);
→ lobul posterior (neurohipofiza) este alcătuit la rândul lui din:

• pars nervosa (localizată în şaua turcească) și
• tija pituitară/ infundibulară (face legătura între eminenţa mediană şi pars nervosa)
➢ Adenohipofiza derivă din ectoderm, dintr-o evaginare a cavităţii orale primitive (punga Rathke) care
migrează cranial;
➢ Neurohipofiza derivă din neuroectoderm, fiind o evaginare a planşeului ventriculului III care migrează
caudal până la nivelul şeii turceşti;
➢ Punga Rathke se detaşează de epiteliul de origine, înconjoară parţial evaginarea diencefalului şi
formează adenohipofiza (din peretele anterior al pungii Rathke se formează pars distalis, din peretele
posterior pars intermedia și din pereții laterali care se extind în jurul evaginării diencefalice pars
tuberalis;
➢ Cavitatea pungii Rathke persistă sub forma unei mici fante sau unor chisturi (resturi embrionare din
punga Rathke)
VASCULARIZAŢIA COMPLEXULUI HIPOTALAMO-HIPOFIZAR

Este specializată pentru reglarea hipofizei de către hipotalamus; se descriu mai multe reţele
vasculare (reţeaua posthipofizară, reţeaua hipotalamo- adenohipofizară, etc.);
➢ Reţeaua posthipofizară provine din arterele hipofizare inferioare și vascularizează pars nervosa
(artera hipofizară inferioară se divide în mai multe ramuri care formează o reţea de capilare
fenestrate în pars nervosa, continuate cu vene eferente care se deschid în sinusul durei mater);
➢ Reţeaua hipotalamo- adenohipofizară provine din arterele hipofizare superioare și vascularizează
eminenţa mediană, tija pituitară și pars tuberalis;
➢ Se formează două sisteme vasculare porte (sistemul port lung și sistemul port scurt);
➢ In sistemul port lung, fiecare arteră hipofizară superioară se împarte în două ramuri, care se continuă
cu o reţea de capilare fenestrate în eminenţa mediană şi partea superioară a tijei pituitare, în
apropierea terminaţiilor axonale ale neuronilor din aria hipofiziotropă, formând plexul capilar primar
al sistemului port lung;
➢ Acesta este drenat de vene portale lungi care ajung la pars distalis unde se capilarizează, formând
plexul capilar secundar adenohipofizar/ capilare sinusoide;
➢ In cadrul sistemul port scurt, artera trabeculară, desprinsă din ramura anterioară a arterei hipofizare
superioare, coboară pe faţa anterioară a tijei pituitare, pătrunde în pars distalis şi se anastomozează
cu o ramură a arterei hipofizare inferioare pentru a forma în partea inferioară a tijei pituitare, plexul
capilar primar al sistemului port scurt;
➢ Plexul capilar primar al sistemului port scurt este drenat de vene portale scurte care se varsă în plexul
capilar secundar adenohipofizar;
➢ Plexul capilar secundar este drenat de vene eferente care se varsă în sinusul durei mater.
➢ Fluxul sangvin parcurge acest dispozitiv vascular în sens descendent, dinspre hipotalamus spre
hipofiză (vehiculează hormonii hipofiziotropi spre lobul anterior hipofizar şi controlează activitatea
secretorie a celulelor adenohipofizare), dar și în sens ascendent, dinspre hipofiză spre hipotalamus
(prezent în mod constant, în cantitate mică, vehiculează hormonii hipofizari spre hipotalamus, fiind o
cale de reglare prin feed-back scurt)
Existenţa conexiunii vasculare hipotalamo-hipofizare a fost demonstrată de Gr.T.Popa şi U. Fielding (1930).
Inervaţia hipofizei:
› lobul posterior conține axonii neuronilor secretori din hipotalamusul anterior, în timp ce lobul
anterior are inervație vegetativă vasomotorie;
› nu au fost identificate fibre vegetative în relaţie cu epiteliul secretor
LOBUL ANTERIOR (ADENOHIPOFIZA)

→ Are structură predominant celulară și este format din celule endocrine epiteliale cu secreţie proteică
(acidofile și PAS negative) și glicoproteică (bazofile şi PAS pozitive) dispuse în cuiburi, cordoane sau
foliculi, înconjurate de o reţea fină de fibre reticulare şi o bogată reţea de capilare sangvine;
→ Celulele diferă între ele ca mărime, formă, proprietăți tinctoriale și natura produsului de secreție.
❖ Pars distalis:
• conține celule granulare/ endocrine
› 50% celule somatotrope care secretă STH,
› 15-20% celule lactotrope care secretă prolactina,
› 15-20% celule corticotrope care secretă POMC din care la om se desprind subunităţile
ACTH și β-lipotropină,
› 10% celule gonadotrope care secretă FSH şi LH și
› 5% celule tireotrope care secretă tireotropina)
• și celule agranulare (populație celulară heterogenă în care au fost identificate celule folículo-
stelate/ cromofobe;
• în timpul sarcinii și lactației celulele lactotrope suferă procese de hiperplazie și hipertrofie,
determinând creșterea în volum a glandei pituitare;
• celulele foliculo-stelate au prelungiri care înconjoară celulele endocrine, formează grămezi sau
mici foliculi, sunt interconectate prin jonc. gap cu conexina 43 și au activitate fagocitară și
secretorie;
• formează o rețea care ar transmite semnale din pars tuberalis spre pars distalis, participând la
reglarea eliberării hormonilor din pars distalis;
• unele date sugerează că la adult ar putea fi celule stem progenitoare;
• celulele au o anumită repartiție în pars distalis (celulele somatotrope şi lactotrope numai în
părțile laterale, celulele corticotrope în partea mediană şi posterioară, celulele tirotrope în
partea anterioară, celulele gonadotrope sunt uniform distribuite);
• pentru celulele agranulare nu există date care să ateste o anumită topografie
❖ Pars intermedia:
• este separată de pars distalis prin fanta Rathke și alipită de lobul posterior (parte din celulele
sale migrează în pars nervosa realizând infiltrarea bazofilă);
• este alcătuită predominant din celule bazofile, alături de care apar şi celule cromofobe;
• celulele din parenchim înconjoară foliculi cu coloid (se consideră că celulele foliculare derivă
din celulele foliculo-stelate sau din celulele secretoare de hormoni, iar compoziția coloidului nu
este stabilită, dar conține resturi celulare);
• sunt celule corticotrope, funcția lor la om, fiind încă neclară (au fost identificate cantități mici
de MSH, un hormon nefuncțional la om, el fiind un produs secundar al procesării β-
lipotropinei).
❖ Pars tuberalis:
• este o zonă bogat vascularizată, conține vene din sistemul port și este alcătuită din celule
bazofile, mici, organízate în mici foliculi, unde sunt cuboidale și cuiburi sau cordoane unde sunt
pavimentoase; majoritatea celulelor sunt gonadotrope și corticotrope.
LOBUL POSTERIOR (NEUROHIPOFIZA)

→ Are o structură predominant fibrilară, fiind o extensie a SNC-ului care stochează și eliberează hormoni
sintetizați la nivelul hipotalamusului anterior;
→ în ambele componente este format din fibre nervoase amielinice, bogate în microtubuli (axoni ai
neuronilor din nucleii SO şi PV), având, în cea mai mare parte, o direcţie paralelă cu axul lung al tijei;
→ în terminațiile axonale dilatate din pars nervosa, alături de vezicule neurosecretorii care conțin ADH sau
ocitocină, se găsesc vezicule care conțin acetilcolina, cu posibil rol în eliberarea conținutului veziculelor
neurosecretorii și vezicule cu miez electronodens, asemănătoare cu cele din MSR și terminațiile
nervoase adrenergice;
→ în pars nervosa se adaugă pituicite, microglii, fibroblaste, mastocite și bogată reţea de capilare
fenestrate;
→ pituicitele sunt cele mai frecvente celule (25% din pars nervosa), sunt similare astrocitelor (conțin
filamente intermediare rezultate din asamblarea proteinelor gliale fibrilare acide), au nucleu voluminos,
bogat în eucromatină, au raport apropiat cu capilarele sangvine, prelungirile lor înconjurând incomplet
terminaţiile axonale ale neuronilor hipotalamici
GLANDA TIROIDĂ
→ cea mai mare glandă endocrină la adult, este localizată în regiunea cervicală, pe ambele părți ale
laringelui și traheei superioare și anterior de cartilajele 2-3 ale traheei;
→ este alcătuită din doi lobi laterali cu formă alungită, conectaţi printr-un istm;
→ la 40% din populaţie apare un al treilea lob (lobul piramidal Lalouette);
→ lobii tiroidieni sunt uniţi de laringe şi trahee prin ţesut conjunctiv lax, tiroida fiind mobilă cu mişcările
din timpul deglutiţiei;
→ diferă de celelalte glande endocrine deoarece depozitează în cantitate mare produşii de secreţie,
depozitare care se face extracelular, la nivelul unei substanţe numită coloid;
→ în absenţa sintezei hormonale, hormonii depozitaţi în coloid pot asigura necesarul de hormoni tiroidieni
pentru o perioadă de aproximativ trei luni;
→ este înconjurată de o capsulă conjunctivă subțire din care se desprind septuri care compartimentează
parenchimul în lobuli;
→ parenchimul glandular este organizat în formaţiuni numite foliculi, consideraţi unităţile structurale şi
funcţionale ale glandei, separaţi prin ţesut conjunctiv;
→ către 50 ani ţesutul conjunctiv interfolicular se încarcă cu adipocite;
→ conţine o bogată reţea de capilare fenestrate şi capilare limfatice ce vin în contract cu membrana
bazală a foliculilor;
→ fibre nervoase vegetative se distribuie vaselor, dar şi foliculilor
Foliculii tiroidieni
• au forma unor microsfere care pe secţiune au aspectul unor vezicule rotunde sau ovale; sunt în
număr de sute de mii; variază ca dimensiuni (0,2-1mm);
• sunt cavităţi complet închise de un un epiteliu simplu așezat pe o MB, cu celule a căror formă
variază de la pavimentoasă la columnară, în funcţie de activitatea celulei;
• conţin o substanţă omogenă, gelatinoasă şi transparentă numită coloid ce poate prezenta la
periferie vacuole de resorbţie; principala componentă a coloidului este tireoglobulina (TG)
sintetizată de celulele foliculare, o glicoproteină cu GM mare, care conţine multe reziduuri de
tirozină (nu toate vor fi iodate), cu semnificația de precursor şi depozit de hormoni tiroidieni.
Parenchimul tirodian conţine două populaţii celulare diferite ca origine embriologică, structură și
funcție (celule foliculare și celule parafoliculare):
→ celule foliculare se dezvoltă dintr-o prelungire endodermală care ia naștere dintr-un diverticul
median aflat în dreptul lui foramen cecum situat pe planșeul faringelui embrionar și care
migrează caudal, formând canalul tireoglos;
→ în dreptul traheei canalul se divide în doi lobi;
→ celulele endodermale se vor diferenția în celule foliculare și vor organiza foliculii tiroidieni;
→ în timpul acestei migrări canalul tireoglos se atrofiază;
→ dacă persistă, canalul tireoglos poate da naştere unor structuri permanente (lobul piramidal)
sau poate forma chisturi sau ţesut tiroidian ectopic (ex.tiroidă linguală);
→ celule parafoliculare au origine neuroectodermală, în crestele neurale și invadează corpii
ultimobranhiali care, la rândul lor, migrează și invadează lobii tiroidieni.
Celula foliculară
• este celulă cu polaritate distinctă în ceea ce priveşte distribuţia organitelor celulare și are
caracterele unei celule care sintetizează, secretă, absoarbe şi digeră proteine;
• la MO are citoplasmă slab bazofilă subnuclear și nucleu central, cu nucleol proeminent în
celula activă, a cărui formă depinde de înălțimea celulei;
• la ME se observă RER localizat la polul bazal (în timpul sintezei TG se extinde către polul apical
și apare dilatat), COMPLEX GOLGI apical și perinuclear, mitocondrii filamentoase, dispersate în
citoplasmă, microvili la polul apical (variază în dimensiuni în funcţie activitatea celulei), vezicule
în citoplasma apicală (vezicule mici de origine golgiană ce conţin TG şi vezicule mari cu coloid
endocitat), lizozomi (fuzionează cu picături de coloid endocitat şi formează fagolizozomi spre
polul apical);
• realizează sinteza de hormoni tiroidieni iodaţi (triiodotironina şi tiroxina), proces care este
reglat de cantitatea de iod din celulă şi de TSH; sinteza hormonilor tiroidieni iodați are loc în
coloid prin iodarea tirozinei din TG şi cuplarea moleculelor de tirozină iodată, parcurgând mai
multe etape:
1. Sinteza, secreţia şi depozitarea TG în coloid: preluarea din circulaţie la nivelul membranei plasmatice
bazale a aminoacizilor şi monozaharidelor prin transport activ; sinteza componentei proteice a TG în
RER; glicozilarea proteinei în RER şi COMPLEX GOLGI; transportul TG sub formă de vezicule mici
golgiene la nivelul membranei apicale; eliberarea TG prin exocitoză în lumenul folicular; în unele
vezicule cu TG este prezentă şi o glicoproteină cu rol enzimatic numită tiroid-peroxidaza (TPO); ea
este ataşată de membrana veziculei şi după exocitoză este expusă spre suprafaţa luminală a celulei
foliculare, fiind implicată în oxidarea iodului anorganic şi iodarea tirozinei din TG
2. Reabsorbţia, difuzia şi oxidarea iodului: preluarea din circulaţie a iodului anorganic împotriva unui
gradient de concentraţie şi electric, prin intermediul unui simporter localizat la nivelul membranei
plasmatice latero-bazale care transportă simultan Na+ şi I- (NIS); transportul iodului prin difuziune la
nivelul polului apical al celulei; transportul iodului în coloid sub acţiunea unei proteine transportoare
(pendrina); oxidarea rapidă a iodului anorganic în coloid sub acţiunea TPO
3. Iodarea TG prin legarea iodului la radicalii aromatici ai tirozinei din TG sub acţiunea TPO, rezultând
tirozine iodate (monoiodtirozină, MIT şi diiodtirozină, DIT)
4. Formarea hormonilor tiroidieni prin cuplarea moleculelor de tirozină iodată cu formarea hormonilor
tirodieni, care ramân ataşati de TG (tiroxina din DIT+DIT și triiodotironina din MIT + DIT)
5. Absorbţia coloidului: endocitarea coloidului; TG endocitată poate urma două căi (calea lizozomală și
calea transepitelială;
› în calea lizozomală (predominantă), după endocitoză, componentele citoscheletului ghidează
picăturile de coloid spre lizozomi, veziculele de endocitoză fuzionează cu lizozomii și formează
fagolizozomi care se deplasează spre membrana latero-bazală a celulei foliculare;
› în timpul transportului, sub acţiunea unei proteaze lizozomale, are loc desprinderea
hormonilor de pe TG (T3 şi T4);
› în calea transepitelială (în hipertiroidie când TSH/TSH-like crește expresia megalinei),
pătrunderea TG iodate la nivelul polului apical este mediată de o proteínă transmembranară
(megalina);
› TG este trasportată intactă de la polul apical către polul laterobazal, de unde va fi descărcată
în circulație,
6. Secreţia hormonilor tirodieni: difuziunea hormonilor sintetizaţi prin membrana plasmatică bazală a
celulei foliculare în capilare (90% T4)
Procesul de sinteză și secreţie se desfăşoară în două faze:

1) fază exocrină în care TG este sintetizată şi secretată în coloid și
2) o fază endocrină în care din coloidul resorbit se formează hormonii tiroidieni activi
care sunt secretaţi în mediul intern.
Hormonii tiroidieni iodaţi stimulează dezvoltarea SN şi creşterea scheletului, stimulează metabolismul
celular, în special metabolismul oxidativ
Celulele parafoliculare (celule C):

• sunt rare (0,1% din masa ţesutului tiroidian),
• mai numeroase la copii decât la adult,
• mai mari decât tireocitele, izolate sau în grup și localizate în afara foliculilor tiroidieni, dar și în
peretele folicular, în raport cu MB a foliculilor, fără ca să vină în contact cu coloidul folicular;
• la MO sunt celule cu citoplasmă palidă (celule clare), cu nuclei mari, ovali, eucromatici;
• la ME nu au polaritate, conțin numeroase cisterne de RER şi COMPLEX GOLGI dezvoltat,
mitocondrii alungite, granule de secreţie distribuite în toată citoplasma, rotunde sau ovale,
electronodense care conţin în special calcitonină, alături de serotonină şi somatostatin;
• au rol în sinteza calcitoninei care stimulează osteoblastele şi favorizează eliminările renale de
calciu şi fosfor, fiind un hormon hipocalcemiant.
GLANDELE PARATIROIDE
→ sunt glande vitale prin rolul pe care îl au în homeostazia calciului;
→ sunt localizate în partea posterioară a tiroidei, la ambii poli (superior şi inferior) ai lobilor tirodieni drept
şi stâng;
→ variază ca număr (la aproximativ 90% dintre indivizi sunt în număr de 4 glande), formă (de obicei masă
ovoidală) şi mărime (3 x 6 mm şi G totală 400 mg);
→ derivă din endoderm, din pungile endobranhiale (3 cele inferioare, alături de timus şi 4 cele superioare,
alături de corpul ultimobranhial); fiecare glandă are o capsulă conjunctivă subţire, fiind separată de
tiroidă prin ţesut conjunctiv lax;
→ adesea sunt cuprinse în capsula tiroidei sau uneori în parenchimul tiroidian, crescând riscul operator în
tiroidectomii;
→ parenchimul este alcătuit din celule organizate în cordoane, înconjurate de capilare fenestrate;
→ au fost identificate în parenchim două tipuri celulare (celule principale și celule oxifile);
→ aspectul parenchimului variază în raport cu vârsta individului (la copii numai celule principale, după
vârsta de 5-7 ani apar celulele oxifile care cresc numeric până la pubertate, când ating 3% din volumul
glandei);
→ la adulţi suferă o involuţie adipoasă, cu reducerea parenchimul glandular, ţesutul adipos putând ajunge
la 60-70% din greutatea glandei
Celulele principale:
• la MO apar ca celule mici, poligonale, cu nucleu rotund, cu citoplasmă cu aspect variabil în
raport cu activitatea celulei, cu incluziuni de glicogen şi lipidice (reduse în timpul sintezei) şi
incluziuni de lipofuscină;
• la ME au caracterele ultrastructurale ale unor celule care sintetizează și secretă proteine, cu
granule de secreție localizate spre periferia citoplasmei;
• când celula este în repaus, citoplasma este clară, având un conţinut mare în glicogen, dar RER
şi COMPLEX GOLGI reduse;
• când celula este în fază secretorie, citoplsama apare mai întunecată, glicogenul dispare, RER şi
COMPLEX GOLGI se dezvoltă progresiv și apar granule de secreţie cu conţinut moderat dens;
• secretă parathormon (PTH), un hormon hipercalcemiant şi hipo-fosfatemiant prin acţiune la
nivel osos, renal şi indirect intestinal (prin stimularea sintezei de vitamină D);
• PTH stimulează osteoblastele (au receptori pentru PTH) care secretă factori de stimulare
pentru osteoclaste
Celulele oxifile:
• la MO sunt mai mari decât cele principale,
• citoplasma este puternic acidofilă şi granulară,
• nucleul este mic, central, uneori picnotic;
• la ME se observă:
› un număr neobişnuit de mare de mitocondrii modificate,
› RE slab dezvoltat și
› absenţa granulelor de secreţie, elemente care sugerează că din punct de vedere
endocrin sunt inactive;
• nu se cunoaşte funcţia lor, unii le consideră celule pe cale de degenerare, cele două tipuri
celulare fiind stadii funcţionale diferite ale aceluiaşi tip celular
GLANDELE SUPRARENALE
→ sunt glande vitale prin multiplele efecte biologice ale hormonilor steroizi pe care îi sintetizează;
→ sunt localizate retroperitoneal, la polul superior al rinichilor, în grăsimea perirenală;
→ diferă ca formă (suprarenala dreaptă are de obicei formă variată, în timp ce suprarenala stângă are
formă de semilună);
→ dimensiunile (L = 4-6 cm x l = 1-2 cm x g = 4-6 mm şi G = 8 gr. împreună) variază în raport vârsta (mai
mari la copil);
→ sunt acoperite de o capsulă conjunctivă fibroasă care trimite septuri fine ce nu compartimentează
parenchimul; fiecare glandă suprarenală este alcătuită din două componente diferite ca origine
embriologică, structura si funcţie, care se unesc în timpul dezvoltării embrionare:
• corticosuprarenala (zona periferică, 80-90% din volumul glandei, mai clară, de culoare galbenă, cu
aspect striat) și
• medulosuprarenala (zona centrală, 10-20% din volumul glandei, mai întunecată, de culoare roşie-
maronie);
→ între cele două componente nu există o linie netă de demarcaţie
Originea embriologică este dublă:

 corticosuprarenala (CSR) are originea mezodermică, ea derivând din epiteliul cavităţii celomice, iar
 medulosuprarenala (MSR) are origine neuroectodermică, ea derivând din crestele neurale;
Secreţia hormonală este diferită:

 CSR secretă hormoni steroizi și se află sub controlul adenohipofizei,
 MSR secretă catecolamine și se află sub controlul SNV simpatic
Vascularizaţia suprarenalelor este asigurată de arterele suprarenale (superioare, mijlocii și inferioare); din
aceste artere se desprind numeroase ramuri care dau naştere arterelor capsulare; din arterele capsulare se
desprind arteriole corticale şi medulare; arteriolele corticale se capilarizează în zona corticală; arteriolele
medulare ajung direct în zona medulară, unde se capilarizează; în zona superficială, capilarele corticale
formează un plex subcapsular, în zona mijlocie sunt rectilinii şi paralele, iar în zona profundă formează o
reţea care se deschide în capilare şi în mici venule din MSR; sângele din zona corticală transportă hormonii
secretaţi la acest nivel şi îi pun în contact cu celulele din zona medulară
CORTICOSUPRARENALA
→ are un parenchim alcătuit din celule secretorii dispuse în trei zone (glomerulară, fasciculată şi
reticulară), înconjurate de capilare sangvine de tip fenestrat/sinusoid;
→ cele trei zone sunt de fapt trei părţi ale aceloraşi cordoane celulare;
→ zona glomerulară este singura zonă unde celulele se divid;
→ celulele migrează lent de la periferie spre centrul glandei, fiecare celulă fiind localizată succesiv în zona
glomerulară, zona fasciculată, zona reticulară; pe parcursul migrării, celula se diferenţiază, se
maturează şi involuează;
→ raportul dintre cele trei zone variază în funcţie de vârstă şi condiţiile de viaţă.
❖ Zona glomerulară (10-15% din volumul CSR)

• este situată imediat sub capsulă, discontinuă la om;
• este alcătuită din cordoane celulare circulare/arcuate, înconjurate de septuri fine conjunctive şi de
capilare sanguine;
• este alcătuită din celule mici, cu nucleu rotund, cu citoplasma acidofilă (numeroase mitocondrii
dispuse ca sertarele unei biblioteci), cu picături lipidice mici;
• secretă hormoni mineralocorticoizi care reglează echilibrul Na+/K+ şi balanţa hidrică (aldosteron şi
deoxicorticosteron);
• principalul mecanism de control al secreţiei este reprezentat de sistemul renină-angiotensină, ACTH-
ul intervenind în mică măsură (după hipofizectomie sau inhibarea ACTH-ului, zonele interne se
atrofiază, în timp ce zona glomerulară se păstrează nemodificată).
❖ Zona fasciculată (pîna la 75% din volumul CSR)

• este alcătuită din cordoane celulare paralele, formate din unul sau două şiruri celulare, separate prin
capilare sangvine;
• este zona cu cele mai mari celule din CSR, frecvent binucleate, cu nucleu rotund şi nucleol vizibil,
citoplasmă slab colorată, acidofilă și cu aspect vacuolar prin conţinutul mare de picături lipidice
(spongiocite);
• secretă hormoni glucocorticoizi cu importante roluri metabolice, în special pe metabolismul glucidic
(hiperglicemianţi) şi rol antiinflamator, principalul hormon secretat fiind cortizolul (hidrocortizonul) și
hormoni androgeni slabi; este reglată de ACTH.
❖ Zona reticulară (5-10% din volumul CSR)

• este alcătuită din cordoane celulare scurte, divizate în mici ramuri, anastomozate în reţea, formate
din cele mai mici celule ale CSR cu citoplasma acidofilă (conţinut mare în lizozomi) și întunecată
(numeroase incluziuni de lipofuscină, caracteristice a acestei zone), cu puţine picături lipidice;
• frecvent apar şi celule cu formă neregulată şi nuclei picnotici, sugerând intrarea în apoptoză;
• secretă hormoni androgeni (în special DHEAs, alături de androstendion) şi glucocorticoizi;
• este reglată de ACTH.
La ME
→ celulele din cele trei zone ale CSR au caracterele unor celule care sintetizeaza și secretă hormoni
steroizi:
› mitocondrii cu criste tubulo-veziculare înconjurate de cantităţi mari de REN (organite care
conţin enzimele căii de sinteză a steroizilor),
› picături lipidice (sediul de stocare a colesterolului, mai numeroase în celula inactivă),
› membrană celulară cu microvili spre spaţiul subendotelial;
Celulele CSR nu conţin granule de secreţie, hormonii sintetizaţi fiind secretaţi imediat în sânge
prin difuziune.
MEDULOSUPRARENALA
→ este un paraganglion simpatic, cu origine în crestele neurale, fiind privită ca o componentă a SNED;
→ acţionează ca un traductor neuroendocrin, sinteza şi secreţia sa depinzând de impulsul nervos sosit prin
fibrele preganglionare simpatice pe calea nervului marele splanhnic;
→ are un parenchim alcătuit din celule dispuse în cuiburi/ cordoane ramificate, aflate în relaţie cu capilare
sangvine şi venule postcapilare;
→ la nivelul parenchimului se descriu două tipuri majore de celule: numeroase celule cromafine/
feocromocite (neuroni simpatici postganglionari modificaţi care pierd dendritele şi axonii în timpul
dezvoltării embrionare şi devin celule secretorii) și puţine celule ganglionare;
→ celulele cromafine crescute în culturi formează o prelungire de tip axonal, a cărei creştere poate fi
inhibată de glucocorticoizi (glucocorticoizii intervin în controlul morfologiei celulelor cromafine)
Celulele cromafine
• sunt celule mari, cu citoplasmă bazofilă, fin granulară;
• la ME se observă
› un aparat de sinteză bine dezvoltat (RER, mitocondrii şi COMPLEX GOLGI) și
› granule de secreţie cu diametru 150-350 nm, concentrate spre polul capilar;
• fiecare celulă realizează sinapsă colinergică cu fibre simpatice preganglionare;
• realizează sinteza şi secreţia de catecolamine (epinefrină şi norepinefrină);
• la om, au fost descrise două tipuri de celule cromafine, în funcţie de conţinutul granulelorde secreție:
› celulele cromafine care secretă epinefrina, cele mai numeroase (80%), cu granule delimitate
de membrana mai mici, cu conţinut mai puţin dens și
› celule cromafine care secretă norepinefrină (20%) cu granule cu contur neregulat, cu un
conţinut mai dens la fluxul de electroni, care ocupă o parte din granulă, având o dispoziţie
excentrică;
• alături de catecolamine, granulele de secreţie mai conţin cromogranine (proteine care leagă
catecolaminele), enzima care catalizează reacţia prin care se sintetizează norepinefrina din dopamină
(dopamin-β-hidroxilaza), peptide opioide (encefaline), ATP, Ca2+.
Sinteză catecolaminelor:
 Tirozina preluată din sânge este convertită în citoplasmă în dihidroxi- fenilalanină (DOPA) şi apoi
în dopamină (DA);
 DA este pompată în vezicule de origine golgiană (care conţin deja cromogranine, encefaline, ATP,
Ca2+ şi dopamin-β-hidroxilază) şi convertită în norepinefrină (NE);
 NE trece în citoplasmă unde sub acţiunea unei enzime de metilare, feniletanolamin-N-
metiltransferazei (PNMT) este transformată în epinefrină (E);
 E traversează membrana veziculei cu ajutorul unei pompe şi ajunge în granula de secreție;
conexiunile vasculare dintre zona corticală şi medulară a suprarenalei exercită efecte importante
asupra fiziologiei celulelor medulare, glucocorticoizii care ajung din corticală în medulară activând
PNMT;
 eliberarea conţinutului granulelor de secreţie se face prin exocitoză, sub control direct şi exclusiv
nervos.
GLANDA PINEALĂ (EPIFIZA)
→ are maxim de activitate în timpul copilăriei, de la pubertate începe să involueze;
→ este localizată în partea posterioară a diencefalului, inferior de corpul calos şi deasupra coliculilor
cvadrigemeni superiori, fiind ataşată de plafonul ventriculului III printr-o tijă numită habenulă ;
→ are mărimea unui bob de mazăre (5-8 mm L/ 3-5 mm) și greutate mică (150 mg);
→ derivă din neuroectoderm, dintr-o evaginare diverticulară pe linia mediană a tavanului diencefalului
posterior, al cărei lumen comunică cu ventriculul III;
→ peretele evaginării se îngroaşă, se faldurează şi devine o masă solidă celulară, iar comunicarea cu
ventriculul III dispare, exceptând baza diverticulului, în interiorul căruia pătrunde o mică prelungire a
ventriculului III (recesul pineal);
→ este acoperită de o capsulă conjunctivă fină fibroasă provenită dintr-o îngroşare a piei mater, din care
se desprind septuri care compartimentează incomplet parenchimul în lobuli:
› este bogat vascularizată (are cel mai important flux sangvin întâlnit la nivelul glandelor
endocrine);
→ primește numeroase fibre nervoase simpatice amielinice din ganglionul cervical superior, cu rol în
controlul secreţiei epifizei;
→ se consideră că pineala ar avea și conexiuni nervoase directe cu SNC ( hipocamp), de la care primeşte
aferenţe prin habenulă;
→ parenchimul este alcătuit din celule dispuse în cordoane sau cuiburi;
→ pe măsura înaintării în vârstă creşte conţinutul în ţesut conjunctiv (lobulaţia devine mai evidentă), apar
formaţiuni chistice și concreţiuni calcare (nisipul cerebral, corpora arenacea, acervulus cerebri);
→ concrețiunile calcare sunt localizate în spaţiile peri-vasculare sau în parenchim, apar în copilărie,
numărul şi dimensiunile lor cresc odată cu vârsta, au structură lamelară, uneori aspect coraliform;
→ sunt depozite de săruri de calciu şi magneziu care se dispun sub forma unor inele concentrice în jurul
unei matrice proteice extracelulară (caracter bazofil) produsă de pinealocite:
› originea şi rolul lor necunoscute; prezenţa lor pare să nu modifice activitatea glandei;
→ fiind opace la radiaţiile X, devin un punct de reper la examinările radiografiilor şi CT, cunoscut fiind că
epifiza este localizată în centrul craniului
Parenchimul are două tipuri principale celulare: pinealocite (95%) și celule interstiţiale (5%).
Pinealocitele
• sunt neuroni modificaţi și răspund la stimuli nervoşi prin secreţie de amine şi peptide;
• la MO, în coloraţiile standard, se observă corpul celular cu citoplasma slab bazofilă, cu un nucleu
mare, rotund, eucromatic, cu nucleol proeminent, uneori cu invaginări adânci;
• prin impregnare argentică, corpul apare ramificat, cu două sau mai multe prelungiri lungi şi sinuoase,
care se termină prin butoni (dilataţii), unele în apropierea capilarelor sanguine, sugerând activitatea
endocrină a celulelor;
• în cantitate variabilă conțin incluziuni de glicogen, lipidice, pigmentare (melanină, hemosiderină) şi de
lipofuscină (după pubertate);
• la ME se remarcă:
› un aparat de sinteză proteică bine dezvoltat (RER abundent, numeroase mitocondrii),
› granule de secreţie la nivelul proceselor citoplasmatice, cu diametrul 100 nm, unele cu miez
dens, care stochează serotonină;
› un citoschelet foarte bine dezvoltat, format din microtubuli și microfilamente;
› structuri tubulare dense ataşate de membrană, acoperite de vezicule (par dispuse la întâmplare,
cresc numeric la întuneric, cu funcţie necunoscută, se mai întâlnesc în retină şi urechea internă
unde formează sinapse în panglică);
• conţin enzime implicate în metabolismul aminelor biogene, respectiv N-acetiltransferaza (NAT) și HO-
indol-O-metiltransferaza (HOIMT), care asigură acetilarea şi metilarea serotoninei;
• secretă indolamine (serotonină care este preluată de axoni presinaptici şi melatonină care este
descărcată în sânge) și peptide (argininvasotocina, angiotensina I, etc.)
Celulele interstiţiale
• sunt asemănătoare astrocitelor,
• au nucleu alungit și hipercrom,
• înconjoară incomplet capilarele şi pinealocitele și
• sunt mai frecvente în tija habenulară
Rolul glandei pineale:

→ glandă unică prin localizarea ei, fiind situată în spatele globilor oculari, chiar în centrul geometric al
craniului;
→ studiul fosilelor arată prezența ei pe toate treptele evoluţiei vertebratelor;
→ la vertebratele inferioare are rol senzorial fotoreceptor, fapt demonstrat de prezenţa în structura ei a
celulelor fotoreceptoare, asemănătoare celulelor retiniene;
→ în dezvoltare filogenetică, celulele fotoreceptoare devin rudimentare la păsări.
La mamifere
rolul senzorial fotoreceptor dispare complet;
celulele își dezvoltă funcţia de secreţie endocrină;
derivând filogenetic din celulele fotoreceptoare pineale, își păstrează fotoperiodicitatea funcţiei,
secreţia fiind influenţată de lumină şi întuneric; activitatea pinealei este controlată de nucleul
hipotalamic suprachiasmatic care conţine neuroni ce descarcă spontan impulsuri responsabile de
ritmurile circadiene şi sezoniere, precum și de eliberarea ciclică a unor hormoni în organsim;
glanda îşi dezvoltă inervaţia aferentă reprezentată de SN simpatic, cuplată prin intermediul
hipotalamusului cu retina;
în urma acestor conexiuni nervoase, pineala interpretează mesajele senzoriale trimise de retină şi le
traduce în mesaje hormonale pe care le transmite în întregul organism, acționând ca un traductor
neuroendocrin;
la nivelul retinei, există un sistem fotoreceptor care mediază secreţia de melatonină format din
celulele ganglionare retiniene conectate prin tracturile retino-hipotalamice cu nucleul
suprachiasmatic din hipotalamus;
de la acest nivel, prin tractul hipotalamo-spinal, impulsurile sunt transmise la coarnele laterale din
măduva toracală;
pe o eferență simpatică cu stație în ganglionul cervical superior din lanţul simpatic laterovertebral,
fibrele postganglionare simpatice mediate de norepinefrină ajung la pinealocite;
aceste conexiuni nervoase vor asigura modificarea activităţii NAT (nu şi a HOIMT) în raport cu ritmul
circadian (activitatea NAT scade ziua și creşte noaptea; în felul acesta sinteza de melatonină este
influenţată de intensitatea luminii din mediu (scade la lumina și crește la întuneric)
Dintre componentele extractului de epifiză, melatonina a fost cel mai mult studiată;
ea are numeroase efecte benefice asupra organismului care diminuă odată cu înaintarea în vârstă:
→ reglează bioritmurile organismului, coordonează ritmul nictemeral (induce somnul),
→ participă la adaptarea organismului la fusul orar,
→ modifică dispoziţia persoanei (creşterea frecvenţei depresiilor în anotimpurile reci),
→ efecte antigonadale şi antiovulatorii prin acţiune la nivel hipotalamic şi hipofizar (tumorile care
distrug pineala determină pubertate precoce),
→ intervine în reglarea glicemiei,
→ inhibă creşterea tumorilor și
→ are efect antioxidant (protejează SNC prin capacitatea ei de a elimina radicalii liberi, fiind un
„antioxidant de sacrificiu”)
Curs 8 Sistemul respirator
Sistemul respirator = totalitatea organelor care participă la realizarea schimburilor gazoase între aerul atmosferic și
mediul intern, schimburi cunoscute sub numele de hematoză
Hematoză = procesul prin care se asig. trecerea O2 atmosferic în mediul intern, necesar procesului de respirație
celulară și eliminarea CO2 rezultat din metabolismul celular din mediul intern în cel atmosferic
Pentru a realiza această funcție, aparatul resp. e format din multipli saci aerieni distensibili, cu perete subțire, prin
care se realizează pasajul gazelor respiratorii dintre mediul intern și mediul extern. Aerul este vehiculat printr-o serie
de structuri tubulare (arborizația bronșică).
Primordiul de aparat resp. apare în S3, dezv. se produce în sens caudo-cranial: se separă inițial primordiile
bronhopulmonare și apoi traheea și laringele.
Funcțiile aparatului respirator (respiratorii – principale și secundare – și non-respiratorii):
 Principale
1. Schimbul gazos
2. Filtrarea aerului
3. Conducerea aerului
 Secundare
1. Generarea vocii, determinată de traversarea curentului de aer prin dreptul corzilor vocale
2. Condiționarea aerului – aerul care intră la niv. alveolar e unul umectat, filtrat
3. Echilibrul acido-bazic
4. Mirosul
 Non-respiratorii
1. Metabolică – cel. endoteliale dar și ale interstițiului conjunctiv
2. Hematopoietică – în cursul evoluției intrauterine a pulmonului, pentru o scurtă perioadă de timp
3. Rezervor vascular
4. Antiinfecțioasă
Respirația include 3 funcții separate:

1. Ventilația: inspir/expir
2. Schimbul gazos:
plămâni: aer – sânge pulmonar
țesuturi: sânge – țesut
3. Utilizarea O2: respirația celulară
Sistemul respirator presupune un angrenaj de elemente tubulare care conduc aerul inspirat de la niv. exteriorului
organismului către alveola pulmonară:
 Segment de conducere: cavitate nazală – faringe – laringe – trahee – bronhii – bronhiole – proțiunea distaltă
bronhiole terminale
 Segment respirator: porțiune distală bronhiole terminale – bronhiole respiratorii – ducte alveolare – saci
alveolari – alveole pulmonare
Segmentul de conducere
 sistem tubular care începe și se ramifică de la un organ singular, traheea, și care, prin dihotomizări succesive
ajunge până la aprox 60.000 de mici organe tubulare, bronhiolele terminale, per pulmon (grad de ramificare
extrem de avansat al unui organ median, unic)
 o moleculă de O2 va pătrunde pătrunde prin organe tubulare care suferă până la al 25-lea grad de ramificare
până vor ajunge la segm. respirator
FOSELE NAZALE
 primul segment al sist. respirator

 situate la niv. piramidei nazale
 formate din 2 segm.:
 vestibul nazal – în partea anterioară a piramidei nazale
 fosele nazale propriu-zise – posterior
 comunică:
 posterior cu rinofaringele
 anterior cu o serie de cavități aeriene – sinusurile frontale, maxilare, etmoidale, sfenoidale
 pe tavanul foselor nazale se găsește mucoasa olfactivă, care repr. segm. periferic al analizatorului olfactiv
 vestibulul nazal:
- are formă de trunchi de piramidă
- lateral: aripioarele nazale (alae nasi)
- inferior: osul maxilar
- median: septul nazal
- are un schelet osos și cartilaginos
- e tapetat de o mucoasă particulară, care face trecerea de la pielea feței la mucoasa de tip respirator a
foselor nazale propriu-zise: mucoasa vestibulară e o continuare a structurii histologice a pielii – epiteliu pav.
stratificat fără keratinizare, pe o lamina propria, papilară, bogată în vase sangvine, gl. seromucoase, gl.
sebacee (la niv. antrumului, vom găsi fire de păr – vibrisae), infiltrații limfoide, foliculi limfatici mici
- prezintă pe peretele lateral 3 prelungiri osoase curbate de țesut spongios: cornetele nazale (sup., mijl. și
inf.), care imprimă coloanei de aer un regim de curgere turbionar, ce permite reținerea impurităților de
dimensiuni mai mari la niv. foselor nazale (a doua filtrare, prima fiind la nivelor vibrisaelor)
 structura osoasă e tapetată de o mucoasă alc. dintr-un epiteliu și un corion:
Mucoasa respiratorie
- epiteliul respirator: cilindric pseudostratificat cu celule caliciforme, acoperit de o peliculă de mucus produs
de gl. seromucoase și de cel. caliciforme
- corionul e unul de apărare, foarte aderent la periost, foarte bogat în cel. de tip limfoplasmocitar și în
macrofage + gl. seromucoase + gl. tubuloacinoase ramif. cu rol în umidificarea supr. mucoasei și de a
condiționa aerul inspirat; dispozitiv vascular particular, care asig. condiționarea supl. a aerului dpdv al
temperaturii: există numeroase artere care se anastomozează în partea profundă a corionului și formează un
plex arterial din care pornesc niște ramificații ascendente, spre epiteliu, sub care se realizează o bogată rețea
de capilare cu perete continuu de calibru mărit: venele realizează 2 plexuri, superficial și profund; așadar, un
plex arterial și 2 venoase, între ele numeroase anastomoze, complexe; acestea sunt ușor manipulabile de
diverse substanțe vasoactive, mediatori anafilactici sau de creșterea TA
Epiteliul respirator este alcătuit din 5 tipuri celulare:
1. celule cilindrice ciliate

 celule prismatice
 înălțime de aprox 20 μm
 diametru de 7 μm
 supr. lat. form. numeroase interdigitații și complexe joncționale: desmozomi și joncțiuni cu cel bazale și
interm.
 nucleu ovalar, cu axul în axul celulei, perp. pe MB, la înălțimi dif, cel mai adesea în 1/2 inf.
 citopl. conține toate organitele celulare, apare ușor mai translucidă în MO pt că nu conține granule de
secreție în zona apicală
 MK sunt mai numeroase și ocupă cea mai mare parte a polului apical, fiind cantonate în jurul corpusculului
bazal de la nivelul bazei cililor polului apical
 lizozomii sunt dispersați în întreaga citopl.
 ribozomii și RER sunt mai puțin repr.
 cilii sunt distribuiți uniform pe supr. polului apical, în nr. de 250/cel. (mediu), lungime 6-10 μm, grosime 0.2
μm
2.celule caliciforme
 polul apical e mult mai destins, are formă de caliciu
 numeroase granule de mucină
 1/5 din nr. cel. epiteliale din mucoasa resp., 6800 de cel./mm 2; în caz de iritații cronice/infecții pulm., rap.
dintre cel. caliciforme și restul poate deveni 1/3, o creștere rapidă se obs la 30 min după adm. de pilocarpină,
când mai mult de jum. din cel. devin mucipare (stim. de stim. beta 2 adrenergici, inhibată de stim. beta 1
adrenergici)
 sunt considerate adevărate glande unicelulare intraepit., dat. faptului că sunt specializate în secreția de
mucoproteine
 produc mucopolizaharide care se acum. în granule care destind polul apical
 înspre 1/2 bazală: echip. de sinteză proteică f bine repr., cu nucleu eucrom., cu nucleol evident, mult RER,
MK, ap. Golgi bine reprezentate
3. celule cu margine în perie (viloase) – alveolocite de tip III

 cel. cilindrice, înalte, cu polul bazal sprijinit pe MB, cu polul apical proeminent
 la supr. epit. resp. prezintă la polul apical mănunchiuri de microvili ce le conferă un aspect ultrastructural
care le deosebește de celelalte; microvilii sunt înalți, uniformi, mai denși decât la cel. ciliate (cei de printre
cili)
 RER abundent, mulți ribozomi, poliribozomi, ap. Golgi, filamente care traversează citopl. de la polul apical la
polul bazal
 nr. microvililor e de aprox 120-140/celulă
 mai sunt numite alveolocite de tip III, deoarece prezența lor a fost descrisă și la niv. epit. resp. de la niv.
alveolelor pulmonare
 roluri: încă studiate, probabil chemoreceptori (vecinătate cu filete nervoase), absorbție (microvili)
4.celule bazale
 celule piramidale, de dim. mari, prismatice
 nucleu eucromatic, central, rotund
 organite celulare repr. în proporții egale
 dispuse în proximitatea MB, la baza epit. resp.
 celule care au fost creditate cu rol de celule stem pentru epit. resp.
 fiecare celulă e înconjurată de un spațiu larg, nereg., sinuos, ocupat de prelungirile citopl. ale cel. vecine cu
care se joncționează prin interdigitații/desmozomi
 citopl. redusă, bazofilă
 leziunile epit. det. o proliferare rapidă a acestora și apariția unui epit. hiperplazic monomorf
5.celule Kulchitsky (K) – celule cu granule mici

 sunt celule neuroendocrine, aparțin SNED
 se găsesc în epit. resp., dar și în cel bronșic
 la nivel digestiv, au ca și coresp. cel. cromafine
 celule izolate sau care se găsesc sub formă de insule celulare, dar întotdeauna la baza epit., în contact cu MB
 se pot numi și celule dendritice, dat. multiplelor prelungiri pe care le prezintă
 celule de tip secretor, au în citopl. multe granule sferice de sinteză proteică de tip endocrin, electronodense
și situate perinuclear; delimitate de o mb. proprie, diametrul variază între 100-300 nm
 pot prezenta microvili apical
 în patologie, dau naștere unor tumori particulare (carcinoide bronșice), intervin în dezv. carcinoamelor
microcelulare, formă extrem de agresivă de cancer pulmonar, cu rată de dezv. rapidă și rată de mortalitate
mare
Mucoasa respiratorie – aspect particular: extrem de roșie comparativ cu cea olfactivă, dat. plexurilor vasculare
Aspect mucoasă nazală MO în HE: lamă de secțiune la nivelul cornetului nazal mijlociu, epit. simplu cilindric cu
tendință de pseudostratificare (respirator), nuclei care sunt dispuși la înălțimi dif. față de o MB; observăm dat. formei
nucleilor și dat. prezenței de eu/heterocromatină mai multe pop. cel.: cel. ciliate (cilii); din loc în loc lipsa de
continuum a epiteliului dat. prez. cel. caliciforme; 1/2 bazală: mai multe pop. de nuclei, unii f eucromatici situați
aproape de MB, deci aparțin cel. bazale; altele sunt mai închise și bazofile, probabil celule K, ne tb. imunohistochimie
pt. a decela cu exactitate tipul celular; pt. alveolocitele III ne tb. MET, nu sunt evidente în MO. Sub epiteliul resp.
avem țesut conjunctiv bogat în fibre de colagen dispuse ca mănunchiuri, fibroblaste, fibrocite, elemente vasculare.
Toată această structură se ancorează de pericondrul cartilajului hialin, care repr. peretele resp. cornet nazal mijlociu.
Mucoasa olfactivă
 plafonul cav. nazale, fața inf. a lamei ciuruite a etmoidului - la niv. tavanului cornetului nazal superior și pe
regiunea sup. a septului nazal – median
 repr. un organ senzorial capabil să identif. anumitemolecule introd. în org. odată cu aerul inspirat (funcție
secundară a căilor aeriene superioare)
 supr: 2.5-5 cm2
 macroscopic, are o culoare diferită față de mucoasa resp. și anume galben-brun, la care contribuie mai multe
elem., contrastează puternic cu roșul mucoasei resp.
 impactul dintre subst. conținute în aerul inspirat în suspensie și mucoasa olfactivă este favorizat de prezența
acestor coane și a meaturilor nazale care creează curgerea turbionară a fluxului de aer
 Epiteliul olfactiv:
 un neuroepiteliu
 singura zonă din org. unde cel. epit. vin în contact direct cu celule nervoase
 epiteliu pseudostratificat cilindric, dar lipsit de cel. caliciforme și cili
 grosime 100 μm
 conține 3 tipuri celulare: olfactive, de susținere, bazale
1. celule olfactive
- neuroni senzitivi bipolari situați printre cel. de susținere
- corpul (perikarionul) are un aspect fusiform, conține un nucleu situat în zona ecuatorială
- citopl. cu toate organitele impl. în sinteză proteică dar și în conducerea ei, deci și neurofibrile
- prel. dendritică pornește de la polul extern al perikarionului și se termină la suprafața epit. într-
o formațiune veziculoasă numită veziculă olfactivă
- de pe corpul veziculei olfactive se desprinde un număr variabil de cili olfactivi sau peri olfactivi –
niște formațiuni filamentoase lungi de până la 70 μm cu rolul de a recepționa stim. olfactivi și se
orientează pe supr. mucoasei olfactive
- axonul, opus dendritei, depășește MB (fiind situat la 180 de grade de emergența procesului
dendritic), traversează corionul, apoi lama ciuruită a etmoidului și în grupuri de axoni lipsiți de
mielină (filete nervoase) vor constitui porțiunea emergentă a n. olfactiv
- există o oarecare ușurință e epit. olfactiv de a își regenera neuronii senzitivi în urma distrugerii
chimice/fizice a mucoasei olfactive, lucru unic la niv. SN
2. celule de susținere
- celule columnare, înalte, care ajung cu polul apical la supr. epit.
- polul apical prezintă microvili scurți
- granule de pigment galben-brun
- citopl. conține RER, REN, complex Golgi, numeroase mitocondrii
- nucleu ovalar, situat la același nivel cu nucleii celulelor de susținere învecinate
- prezintă în versanții laterali, median, concavități care găzduiesc corpul celulelor nervoase
învecinate
3. celule bazale
- în apropierea MB, la baza epit. olfactiv
- /celule de înlocuire
- considerate celule stem, se divid și diferențiază în celule olfactive sau sustentaculare (de
susținere)
- mici
- formă piramidală
- nucleu rotund, central
- emit numeroase prelungiri care joncționează cu cel. bazale dar și cu cel. de susținere, unele
venind în contact cu prel. axonică a cel. senzoriale
 moleculele odorante sunt dizolvate în mucus și legate la proteina de legătura odorantă secr. de
celulele sustentaculare
 mucusul de la acest nivel nu e secr. de cel. caliciforme, ci de glandele Bowman
Mucoasa olfactivă la MO, HE: epit. olfactiv cu tipurile celulare: cel. sustentaculare cu nuclei mai eucromatici; celule
olfactive ai căror nuclei se găsesc în apropierea 1/2 înălțimii epiteliului; în apropierea MB: celule bazale cu nuclei
numeroși
 Lamina propria:
 este despărțită prin membrana bazală condensată de epiteliu
 este o atmosferă de țesut conjunctiv destul de săracă în fibre, dar bogată în celule, în care se pot
observa aglomerări cel. epiteliale = glande Bowman, glande tubulare alveolare
 printre glande găsim numeroase aglomerări limfocitare și chiar foliculi limfoizi uneori
 epiteliul care căptușește gl. Bowman, arhitecturizat sub forma unui epit. simplu alcătuit din cel.
piramidale cu gl. secretorii la polul apical; secreția lor e o lamă fină de fluid care înconjoară cilii
olfactivi, facilitând accesul substanțelor odorante din aer spre receptorii senzoriali
 dispozitivul vascular sangvin și limfatic e foarte bine repr. la acest nivel
 ductele de excreție ale gl. Bowman sunt tapetate de un epit. simplu cubic, secreția e fie mucoasă fie
seroasă și se bazează în pp. pe secreția unui tip particular de mucină MUC5AC hidratată la supr. epit.
olfactiv prin intermediul unor canale de apă care aparțin sistemului aquaporinelor AQP: AQP5 –
apicală și AQP1 – fibroblaștii periglandulari
 granule de lipofuscină
 Proteina de legătura odorantă (30 kDa) leagă moleculele odorante vehiculate prin fluxul de aer și le prezintă
celor 3 tipuri de receptori legați la proteinele G heterotrimerice care decl. calea adenilatciclazei, prod. de
AMPc, care legat la canalele de Na + și Ca++ realiz. pătrunderea masivă a acestor ioni, depol. membranei
celulare și inițierea PA care ulterior va fi transmis prin interm. axonilor, formațiunilor glomerulare la
deutoneuronii căi olfactive (cel. mitrale)
FARINGELE
 continuă fosele nazale

 este alcătuit din nasofaringe (posterior de coane nazale), orofaringe, laringofaringe; toate sunt org. tubulare
care continua vestibulul nazal înspre trahee
Rinofaringele (nasofaringele)
 este situat imediat în partea post. a coanelor nazale

 repr. partea sup. a faringelui
 el comunică larg cu orofaringele
 tapetat în cea mai mare parte de o mucoasă de tip respirator care continuă mucoasa nazală; din loc în loc se
pot identifica insule de epiteliu pavimentos stratificat fără keratinizare; pe peretele post. mucoasa e înlocuită
cu una de tip bucal
 la copil, pe linie mediană, se găsește o amigdală impară: amigdala faringiană, a cărei hipertrofie det. apariția
vegetațiilor adenoide (polipilor faringieni); înainte erau excizionați ca o măsură preventivă a
faringoamigdalitelor repetate
LARINGELE
 organ tubular complex cu aspect de trunchi de pir. triunghiulară cu baza mare cranial și cea mică situată
caudal
 leagă faringele de trahee
 prezintă în structura peretelui 3 tunici concentrice:
1. internă – mucoasă
2. mijlocie – fibrocartilaginoasă
3. externă – adventice
Mucoasa
 formată din epit. și corion, desp. printr-o MB
 în partea sup., epiteliul e de tip pavimentos stratificat nekeratinizat, o continuare a epiteliului faringian;
același tip de epiteliu e prezent și la niv. feței linguale a epiglotei, corzilor vocale inf., feței interne a
cartilajelor aritenoide
 în rest, epiteliul e de tip respirator și se continuă inf. cu epiteliul traheei
 prezintă 2 perechi de repliuri ale mucoasei care proemină în lumenul laringelui și constituie corzile vocale,
separate între ele de ventriculul Morgagni
 corzile vocale superioare (false/accesorii/vestibulare):
- de la cartilajul tiroid (fața ant.) până la cartilajele aritenoide (fața post.)
- prezintă câte un repliu al mucoasei care se răsfrânge pe câte o structură conjunctivă fibroelastică, care
formează lig. tiroaritenoid superior stâng și drept
- ”false” deoarece nu intervin activ în fonație
- mucoasa lor e de tip resp., având în corion numeroase glande seromucoase
 corzile vocale inferioare (adevărate):
- de la cartilajul tiroid (față post.) până la cartilajele aritenoide (fața inf.)
- mai voluminoase, în structura lor găsindu-se, pe lângă lig. tiroaritenoid inf., și numeroase fibre elastice
și fibre musculare striate, care aparțin m. tiroaritenoidian
- epiteliul este unul pavimentos stratificat fără keratinizare, dispus pe un corion
 corionul e bogat în țesut conjunctiv lax și în vase de sânge; prez. țesutul conjunctiv lax și a subst.
fundamentale când o hidrofilie particulară speculată de unele procese infl. și alergii – edem
Tunica fibrocartilaginoasă
 constituie scheletul laringelui
 este formată din mai multe piese cartilaginoase mari, de tip hialin (tiroid, cricoid), dar și cartilaje de tip mic,
elastic (epiglotic, cuneiforme, aritenoide, corniculate); legate între ele prin ligamente și prin mm. intrinseci ai
laringelui
 acest schelet cartilaginos are rolul de menține permanent glota deschisă
 la parta sup. a laringelui, anexată feței sale anterioare, proemină epiglota, în formă de rachetă de tenis sau
de frunză ancorată cu pețiolul de unghiul cartilajului tiroid
TRAHEEA
 conduct aerian cu o lungime de până la 12 cm și un diametru de aprox 2.5 cm

 organ tubular, lumenul e înconjurat de 3 tunici mari:
1. mucoasă cu submucoasa acesteia
2. tunică fibromusculocartilaginoasă
3. adventice
 continuă laringele și se întinde până la niv. 1/3 medii a mediastinului, unde se bifurcă și generează 2 bronhii
primare; locul de bifurcație a traheei poartă denumirea de carena traheală
Mucoasa
 epiteliu de tip respirator, unde celulele endocrine au mai multe tipuri de granule, care conțin: catecolamine,
serotonină, bombesină; unele granule sunt asociate terminațiilor nervoase la acest nivel și se creează o
structură care poartă denumirea de corpi neuroepiteliali
 la niv. mucoasei traheale găsim un element particular, și anume membrana bazală, unul din foarte puținele
locuri din organismul viu unde MB poate fi vizibilă în MO (HEAM: MB lată 25-40 μm, aspect amorf, sticlos,
vitros prin asocierea de pachete de fibre de colagen; e mult mai groasă la tușitorii cronici, bronșitici,
fumători)
 lamina propria e alcătuită dintr-un țesut conjunctiv lax, bogat în infiltrate celulare inflamatorii, limfocite,
plasmocite, care intră în alcătuirea unui sistem numit BALT (bronchi-associated lymphatic tissue)
Cilii
 fiecare cel. cilindrică ciliată prezintă pe supr. polului apical aprox 250 de cili în medie
 sunt structuri digitiforme, lungi, de până la 10 μm și cu o grosime de până la 0.2 μm
 printre cili, membrana polului apical al cel. cilindrice emite numeroase prelungiri citoplasmatice cu aspect
microvilozitar, ceea ce denotă și o acțiune de absorbție a acestor celule
 fiecare cil este învelit de o membrană celulară și repr. o prelungire a ectoplasmei apicale
 în secț. transversală:
 structură microtubulară complexă e formată dintr-un ax central, format din 2 microtubuli cu un diametru
de aprox 250 Å, uniți între ei printr-o punte centrală și înveliți într-o teacă proteică, de unde emerg
spițele radiare – punți proteice care solidarizează perechea centrală de microtubuli compleți de
perechile periferice în număr de 9, perechi incomplete (unul este complet – microtubul A, iar unul este
incomplet, are în secțiune forma lit. C și se numește microtubul B)
 la microtubulul complet se leagă celălalt capăt al spiței radiare
 microtubulul complet comportă o punte proteică de nexină cu microtubulul incomplet al perechii
învecinate: există o solidarizare proteică atât a perechilor periferice cu perechea central completă, dar și
între perechile periferice între ele
 la microtubulul A există suplimentar atașate brațe de dineină, care se găsesc într-un unghi de 90 de
grade unul față de celălalt; prezența acestei angulații având un rol extrem de imp. în contracție, mișcare
a cilului
Imagine histologică trahee – identificăm: epit. respirator, celule cilindrice ciliate (cili apical), lamina propria cu
numeroase celule cu aspect monomorf (limfocite din torentul sangvin), vase de sânge, elem. secretorii – gl.
submucoase, grupuri izogene de condrocite – cartilaj hialin cu pericondru, mușchi neted; MB – structură laminară,
amorfă, acelulară, cu aspect sticlos
Submucoasa
 țesut conjunctiv lax cu numeroase elem. glandulare, particulare pentru această tunică a traheei, glande care
prezintă atât acini micști, dar și acini mucoși per se
 acinii micști sunt ușor recunoscibili prin prezența semilunei seroase
 numeroase elem. vasculare (hematii conglomerate)
 țesut limfatic
 filete nervoase
Tunica fibro-musculo-cartilaginoasă
 conține cartilaj hialin dispus sub forma inelelor cartilaginoase traheale, foarte caracteristice pt. organ în sine
 prezintă elemente musculare (m. neted din porț. posterioară a inelelor cartilaginoase)
 țesut conjunctiv
Cartilajele traheale
 dispuse sub forma unor inele cartilaginoase
 în număr de 16-20
 forma lit. C, dar nu perfectă; frecvent, se pot uni sau bifurca la extremități
 rolul este de armătură mecanică, mențin deschis diametrul traheei în contextul variațiilor presionale dintre
inspir și expir
 alcătuite din cartilaj hialin (numeroase grupuri izogene de 2-4 condrocite în condroplaste, pericondru care o
departajează de țesutul conjunctiv înconjurător)
 rolul mușchiului e de a regla diam. traheal
Adventicea
 conține un țesut conjunctiv lax cu numeroase vase sangvine, limfatice, terminații nervoase
*Sindromul Kartagener sau diskinezia ciliară primară: cu determinism genetic, în care rolul principal îl are cz
9, brațul scurt; afectarea duce la imposibilitatea secreției de către celulă a unei dineine performante, care să
participe coerent prin polimerizare la angularea cilului resp. pe suprafața apicală a epiteliului, ceea ce se
obține – o mișcare ciliară ineficientă, nesincronizată = ciliopatie, care se răsfrânge asupra clearance-ului
mucoasei resp. – imposib. mucusului impregnat cu diverse particule non-self de a fi transferat către
porțiunea cranială a traheei, spre largine; stagnarea unui astfel de mucus va produce inițial o inflamanție,
după care o infecție drenantă. Datorită prezenței cililor la niv. tractului genital, pacienții suferă și de
infertilitate și, dat. prezenței cililor la niv. urechii interne, și pierderea auzului.
BRONHIILE
 primare iau naștere din bifurcarea traheei

 sunt identificate prin strat muscular continuu și plăci cartilaginoase hialine
1. bronhii principale (primare)
2. bronhii lobare (secundare): 3 pt. dreapta, 2 pt. stânga
3. bronhii segmentare (terțiare)
4. bronhiole terminale & respiratorii
1. bronhiile primare au aceeași structură ca și traheea
2&3. bronhiile lobare și segmentare:

 sunt căptușite de un epiteliu respirator care este localizat pe MB
 MB este mult mai îngustă față de cea traheală
 corionul e repr. de un țesut conjunctiv lax bogat în infiltrat inflamator și conține glandele bronșice
 epiteliu respirator, asem. celui de la niv. căilor aeriene superioare: cilindric pseudostratificat ciliat, prezintă
cel. caliciforme; printre cel. care constituie pop. majoritară, s-au identificat și alte tipuri celulare: celule
bazale, celule intermediare, celule cilindrice (maj.), celule seroase, celule Clara (în special înspre porțiunile
terminale ale acestor bronhii)
 lamina propria care conține numeroase celule imune migrate din torentul sangvin
 fibre musculare netede
 cartilaj hialin, dar nu sub formă de inele cartilaginoase, ci drept insule de cartilaj hialin departajate de zone
de țesut conjunctiv
(întotdeauna la aceste bronhii ne uităm la ce se găsește în afara peretelui lor, de obicei parenchim pulmonar
în care alveolele pulmonare se găsesc + septurile lor alveolare)
 tunica musculofibrocartilaginoasă prezintă piese de cartilaj hialin mici, disparate
 infiltrat limfoid = BALT
 țesutul conjunctiv lax de la exteriorul lor ne prezintă organul tubular, pasajul de trecere al aerului
 pe măsură ce ne îndepărtăm de trahee și diametrul scade, resp. gradul de ramificare crește, calitatea elem.
care intră în alcătuirea acestui perete se modifică: trahee – epiteliu simplu cilindric cu aspect de
pseudostratificare și cu cili; pe măsură ce crește ramif, el își scade înălțime, iar nr. cililor scade până dispar
complet; alveola pulmonară – epiteliu pavimentos, cuboidal
 nr. cel. Goblet scade
 celulele Clara apar de la niv. bronhiolelor terminale și se găsesc până la niv. sacilor și ductelor
 cel. ciliate diminuă, resp. nr. cililor apical
 glandele scad
 cartilajul hialin inițial se găsește sub formă de inele cartilaginoase, dar pe parcurs se îngustează, devin
discontinue, insulare, până dispar complet, fiind înlocuite de prez. mușchiului
 fibrele elastice sunt prezente generos în toată stroma pulmonară, stroma elastică îl ajută să participe pasiv la
expansiunile cutiei toracice din inspir/expir
4. bronhiolele
 organe tubulare care conduc aerul spre alveole
 diametru sub 1 mm
 aspectul lor structural diferă de cel al bronhiilor:
 mucoasa este mult mai plicaturată decât la bronhii
 în epiteliu se găsesc cel. ciliate, bazale și f puține cel. caliciforme astfel încât epiteliul devine un epiteliu cu
aspect cilindric simplu prin lipsa cel. intermediare; pe măsură ce lumenul bronhiolelor se micșorează, se
reduce și nr. de cel. caliciforme
 cel. epit. se ancorează între ele prin complexe joncționale și desmozomi
 cartilajul este absent
 printre cel. epit. bronhiolar apar și cel. Clara:
- alungite
- cu un nucleu dispus bazal
- au în citopl. numeroase granule de secreție delim. de o membrană, al căror conținut nu e cunoscut încă
- printre altele, sintetizează și o proteină particulară: proteina CC16
- se pare că aparțin/se credea în trecut că ar aparține (?) SNED
 fibrele musculare netede devin continue, realizează o pătură continuă, numită mușchi Reissessen, cu rol
deosebit în inspirație/expirație
*când contracția acestui mușchi devine puternică și prelungită, mecanica ventilatorie devine dificilă și se
produce criza de astm bronșic
 adventice subțire, care se cont. cu țesutul conjunctiv al stromei pulmonare
 bronhiolele terminale se cont. cu bronhiola resp.
- rare celule cromafine
- corion aglandular
*Bronhospasmul (astmul bronșic) – contracția m. Reissessen; găsim la acest nivel numeroși receptori beta2
adrenergici, astfel încât molecule farmacologice (antagoniști de rec. beta2 adrenergici cu acțiune lungă sau
scurtă) produc relaxarea fibrelor m. Reissessen cu dilatarea bronhiolelor terminale
 bronhiolele respiratorii sunt captușite de un epiteliu simplu cubic care prez. foarte rare celule ciliate, de obicei
columnare joase; prezintă celule Clara
- pot prezenta în discontinuumul peretelui alveolele pulmonare, numai că alveolele prezintă la acest nivel
niște particularități de deschidere; prezintă un picior de inserție al alveolei – este prevăzut cu numeroase
fibre elastice și fibre musculare netede, ele formând o structură asemănătoare unui sfincter terminal
- încep să aibă rol pe langă transportul aerului, și în schimbul gazos
Celulele Clara
 dintre activitățile enzimatice cele mai intense ale lor, sunt activități ale ATP-azelor, glucozo-6-
fosfatdehidrogenazei, succinatdehidrogenazei
 prezența unor granule la nivelul polului apical sugerează posibila diferențiere a acestor celule din celule
caliciforme
 nu prezintă pe suprafața lor cili, având o suprafață relativ netedă
 prezintă neregularități în schimb, datorită fuziunii veziculelor de transport cu mb. apicală
 suprafața lor apare sub formă de dom
 conțin pe lângă granulele secretorii, aparat de sinteză proteică, REN, mitocondrii apicale
 studii: fosfataze lizozomale – degradarea fosfolipidelor din surfactantul pulmonar/peretelui bacterian; în
cazul unor distrugeri masive ale cel. ciliate și caliciforme, cel. Clara sunt capabile să asig. regenerarea
acestora, prin intermediul unei forme celulare imature (studii în lucru)
 tip de secreție:
 exocitoză
 secr. apocrină
 secr. merocrină
 stim. adrenergic
 resp. de secreția unei proteine – CC16 = Clara Cell secretory protein (15.8 kDa)
 funcție de detoxifiere prin intermediul citocrom oxidazei P450 dep.
 o citoplasmă mai clară, un nucleu eucromatic, situat înspre polul bazal, ușor excentric
DUCTELE ȘI SACII ALVEOLARI
 elem. supl. de ramificație care se formează din bronhiolele respiratorii și care au pe toată circumferința lor
alveole pulmonare (prin piciorușele de inserție)
 dacă ductele alveolare = căi aeriene mai lungi, în care peretele este discontinuu, sacii alveolari repr. practic
antrumuri în care se deschid mai multe alveole într-un spațiu comun
ALVEOLELE PULMONARE
 sunt structurile parenchimului pulmonar la niv. cărora se produc schimburile gazoase

 au un aspect saciform (în cuib de rândunică)
 se deschid în canalul alveolar sau la niv. sacilor alveolari, motiv pt. care, dacă pe secțiune astfel de alveole
pulmonare arată ca niște formațiuni rotunde, ele în 3D arată ca niște sferule, atașate prin acel picioruș
canalului alveolar/ductelor alveolare/sacilor alveolari
 au diametrul de 0.2 mm (200 μm) maxim, în medie 140 μm
 o alveolă = un volum de 10.5*10-6 cm3
 300 milioane alveole/pulmon
 suprafața totală a alveolelor unui pulmon – 75 m2
 ele prezintă o structură complexă adaptată funcției de hematoză
 s-au identificat 3 elemente:
epiteliul alveolar, alcătuit din pneumocite de tip I, de tip II, celule alveolare de tip III (similare celor din
peretele traheal)
Pneumocitele de tip I
- populația celulară cea mai bine repr. de la niv. pulmonului (95% din suprafața alveolară)
- aplatizate, greu vizibile în MO, datorită grosmii extrem de reduse (grosimea medie e de aprox 0.5-0.6 μm)
- nucleul e dispus central, are o formă ovalară/turtită, asem. nucleilor cel. endoteliale
- în jurul nucleului, se găsește aparatul reticular Golgi, ribozomi, câteva mitocondrii, chiar și mici vezicule de
pinocitoză
- tapetează cav. alveolară și participă la realizarea barierei aer-sânge
- sunt adaptate transportului gazelor respiratorii, prin porțiunile efilate
- nu sunt implicate în mitoză, nu se divid, populația se reînnoiește prin diviziunile mitotice ale pneumocitelor
de tip II
- nucleu lentiform, aplatizat, în porțiunea dilatată
- joncțiuni între pneumocitele de tip I și tip II
Pneumocitele de tip II
- dimensiuni mai mari
- se găsesc în contact direct cu MB prin polul lor bazal
- 5% din suprafața alveolară
- ele proemină la nivelul lumenului alveolei pulmonare
- au formă cubică/ovalară
- la polul apical prezintă numeroși microvili acoperiți de o peliculă de surfactant
- citoplasma e abundentă și prezintă toate organitele celulare
- nucleul e voluminos, neregulat, dispus central sau ușor excentric
- complex Golgi foarte bine reprezentat, situat perinuclear; mitocondrii numeroase; numeroși lizozomi,
peroxizomi, dar, având în vedere rolul secretor, aceste celule prezintă în citopl. niște structuri particulare cu
o anumită geometrie de dispunere a lamelelor interne = corpi lamelari (o structură sim. și la niv. pielii): conțin
fosfolipide, proteine, lipide care ulterior vor fi exocitate și vor constitui elem. ale surfactantului
- secretă prin merocrinie acești corpi lamelari
- în unele condiții prezintă și proprietăți fagocitare, în citopl. lor evidențiindu-se numeroase vacuole de
pinocitoză
- răspund suplimentar rapid la injurii locale prin diviziuni celulare active, înlocuind într-o primă fază
pneumocitele de tip I
- ME: nucleu mare, eucromatic, cu numeroși nucleoli evidenți, numeroase complexe por (disrupții la nivelul
continuumului heterocromatinei), mitocondrii, corpi lamelari (criste interne; proteine, lipoprot.), supr. cel.
prezintă expansiuni ale membranei sub forma microvililor care vor fi acoperiți ulterior de surfactat; cel. care
iau contact cu pneumocite de tip I, dar și cu cel. endoteliale (elem. vasc.)
Pneumocitele de tip III

- celule cu formă piramidală
- prezintă o margine în perie, au microvili scurți și groși
- bazal, prezintă o citoplasmă condensată
- roluri probabile ar fi: absorbție, contractilitate prin prezența miofilamentelor contractile, chemorecepție
datorită vecinătății cu filetele nervoase nemielinizate în proximitate
Ventilația pulmonară colaterală
 este un termen inițial introdus în 1931, reluat mai nou

 se subliniază prezența unor soluții de continuitate între alveolele învecinate sau între ramificațiile terminale
ale arborizației bronșice; cu alte cuvinte, ”ventilarea structurilor alveolare prin intermediul unor căi sau
canale care șuntează căile normale de ventilație”
 3 astfel de căi:
 alveolă-alveolă, prin intermediul porilor Kohn
 bronhie-alveolă, prin intermediul canalelor Lambert
 bronhie-bronhie, prin intermediul căilor Martin
PORII KOHN
 sunt deschideri între 2 alveole învecinate

 sunt localizați la niv. septului alveolar, realizând o egalizare presională în mom. inspirului
 mai dens distribuiți la nivelul zonelor hiperventilate
 aprox 15 μm
 circulare sau ovale
 de obicei sunt acop. de pneumocitele de tip I, datorită faptului că ele au niște prelungiri lungi citoplasmatice
și destul de lățite terminal care formează adevărate pânze citoplasmatice, extinzându-se pe distanțe de
aprox 50 μm de la nucleu și joncționându-se cu prelungiri învecinate, formându-se structuri vail-like; aceste
prelungiri pot străbate acești pori Kohn, astfel încât prelungirile pot trece de la o alveolă la alveola învecinată
 nu sunt doar niște perforații simple în septurile alveolare, sunt niște soluții de continuitate între 2 alveole
învecinate acoperite, căptușite de prelungirile pneumocitelor de tip I
CANALELE LAMBERT
 realizează comunicare bronhioalveolară, între bronhiolele terminale și alveolele adiacente

 dimensiuni de până la 200 μm
*Emfizemul: distrucția pereților alveolari, practic dispariția porilor Kohn sau canalelor de comunicare
Lambert cu bronhiolele terminale va duce la crearea unor antrumuri mari, unor formațiuni cistiforme în
parenchimul pulmonar. Eliminarea unor septuri interalveolare va duce și la pierderea de epiteliu respirator,
astfel încât în emfizemul pulmonar are loc în fapt o reducere a supr. epit. resp. cu implicații în transportul
gazos. Poate fi dobândit sau moștenit (def. de alfa1-antitripsină).
SURFACTANTUL PULMONAR
 este realizat de către pneumocitele de tip II și de către celulele Clara

 suprafața internă a pereților alveolari este acoperită de un film subțire de lichid rezultat prin exudarea
plasmei din capilare, la care se adaugă fosfolipidele secretate de aceste 2 tipuri de celule
 este într-o continuă mișcare, dinamică, distrus și reînnoit continuu; o parte este resorbit și trecut în capilare,
iar o altă parte urcă spre arborele bronșic în cursul resp.
 funcțiile sunt multiple: previne colabarea alveolelor pulmonare în expir datorită tensiunii superficiale,
favorizează transportul gazelor, permite realizarea proceselor de pinocitoză sau endocitoză, realizează un
mediu optim pentru activitatea macrofagelor alveolare
 la niv. pneumocitelor de tip II există corpii lamelari care sunt eliminați prin exocitoză, prezintă straturi
concentrice de proteine care stochează surfactant; exocitarea lor creează la niv. porțiunii superficiale a
epiteliului respirator o structură foarte geometrizată = mielină tubulară, alcătuită din 90% lipide și 10%
proteine (apoproteine de tip SP-A, SP-B, SP-C, SP-D, cu impl. clinice majore SP-B; toate impl. în imun.
locală/opsonizare virală/fagocitare)
*Sindromul de detresă respiratorie a nou-născutului (anterior cunoscut drept boala membranelor hialine)
SP-B e implicată (deficitul ei congenital). Se poate prin administrare de glucocorticoizi înainte de naștere,
care induc sinteza de surfactant
Bariera aer-sânge
 în esență repr. o enumerare de structuri pe care o moleculă de O 2, resp. CO2 le străbate fie dinspre lumenul
alveolar pentru O2, fie dinspre lumenul vascular pentru CO2, pentru a traversa din mediul intern în mediul
extern, sau invers
 în cazul moleculei de O2, ea e reprezentată de urm. structuri (o stratigrafie la niv. septului interalveolar):
 pelicula de surfactant care acoperă polul apical al celulelor respiratorii
 porțiunea efilată a pneumocitelor de tip I
 o primă MB pe care se găsește epiteliul respirator
 o lamă fină de țesut conjunctiv care intră în alcătuirea stromei pulmonare
 a doua MB care bordează lama de țesut conjunctiv, MB a endoteliului vascular
 celule endoteliale
 lumen vascular
 hematie
 grosimea e de 0.45 μm
Stroma pulmonară
 e formată din țesut conjunctiv prezent în septurile interalveolare, periacinar, interlobular

 la copii, este mai laxă și redusă cantitativ comparativ cu stroma pulmonară a adultului
 țesutul conjunctiv stromal e format din fibre conjunctive, celule, subst. fundamentală
 fibre elastice: având o orientare plexiformă, asigurând astfel variații de volum ale pulmonului și care
fac ca expirația fiziologică sa aibă loc fără consum de energie; în caz de pneumotorax, fibrele elastice
sunt răspunzătoare de colabarea plămânului către hil; pe măsură ce organismul îmbătrânește, fibrele
elastice din stroma pulmonară se reduc cantitativ, devin mai dezorganizate, sunt înlocuite cu fibre de
colagen, care nu e creditat cu o deformare elastică
fibre de colagen delicat (III – reticulină și IV – la nivelul MB, pulmonul având o supr. mare de MB,
care este fie a capilarelor sau a epit. resp.; prin impregnare argentică)
fibre de reticulină
 substanță fundamentală sub formă de GAGs sau proteoglicani
*Scleroza sistemică (implicarea pulmonară) = fibroză exuberantă produsă printr-un fenomen inflamator prelungit și
autoimun (atacului anticorpilor la acest nivel); are loc o deturnare atât genetică cât și autoimună a fibroblastelor în a
produce fibre elastice, dar a produce fibre de colagen, astfel încât plămânul își pierde treptat elasticitatea, devine un
plămân ”împietrit”, cu o stromă care nu mai e abilă să se deformeze pasiv la mișcările cutiei toracice, neputând
contribui la procesul de inspir/expir, devine insuficient și creează HTP
Macrofagele pulmonare
 un alt tip celular care se găsește la niv. supr. epit. respirator

 aici, aceste macrofage poartă denumirea de celule prăfoase, care provin din macrofagele circulante
 le putem găsi pe secțuni fie la niv. septurilor interalveolare, fie pe supr. epit. respirator, folosindu-se metode
de histochimie și ME, s-a identificat chiar existența a 2 tipuri de macrofage alveolare: unele care se aseamănă
microvililor (celule cu prelungiri, după unii ar fi progenitoare ale fagocitelor active), altele rotunjite, cu
prelungiri pseudopotice scurte (cu activitate fagocitară intensă)
 al doilea tip e cel prezent la niv. peretelui și lumenului alveolelor pulmonare; nr. lor în schimb crește rapid
când apar procese inflamatorii locale sau când la suprafața epit. resp. se găsesc particule non-self care au
străbătut toate procesele de filtrare supraiacente
 le recunoaștem ușor prin prez. lizozomilor de tip II și de tip III (granule închise la culoare în citopl.); supr.
lumenală prez. microvili lungi asem. unor tentacule; citopl. conține numeroase mitocondrii cu criste
proeminente, lizozomi, fosfataze acide, aril-sulfataze, corpi lamelari, feritină, vacuole de lipide
 alte macrofage pot fi găsite chiar și liber în cav. alveolară sau pot străbate porii Kohn, trecând de la o alveolă
la alta
*în tuberculoza pulmonară, multe macrofage își pun la comun citoplasma, iar nucleii se dispun sub formă de
potcoavă = celule Langerhans gigante (în stadiul granulomatos)
Vascularizația pulmonului
 este formată din 2 sisteme circulatorii distincte: o circulație funcțională (pulmonară) și una nutritivă
(bronșică)
 circulația funcțională începe din VD, de unde pornește AP, de tip elastic, care aduce la plămâni sânge venos,
bogat în CO2; 90% din sângele transportat la plămâni este vehiculat prin AP, care se divide în 2 rr: dreaptă și
stânga, fiecare a. se divide similar arborelui bronșic, rezultând aa. lobare, segmentare, lobulare, ultimele
arteriole dând naștere unei rețele capilare care se dispune în septurile interalveolare, unde se realizează
hematoza; capilarele confluează, formează venule, iar apoi venele pulm. conduc sângele oxigenat în AS
 circulația nutritivă ia naștere din aortă sua din aa. intercostale; aa. bronșice de tip muscular transportă cu
aprox 10% din sângele ce ajunge în pulmoni, ele dând naștere numeroaselor ramificații în jurul arborelui
bronșic, se termină la niv. bronhiolelor respiratorii; circulația bronșică formează numeroase rețele capilare
peribronșice sau în peretele bronhiilor și bronhiolelor, venele bronșice convergând în hilul pulm. și
deschizându-se în vv. azygos și hemiazygos
 vascularizația limfatică: capilarele sunt peribronhovasculare și în septurile interlobulare; nu există capilare
septale perialveolare – explică apariția edemului pulmonar; este foarte abundentă, începe prin apariția
capilarelor limfatice în septurile interlobulare și în spațiile peribronhovasculare de la vârful lobulului
capilarele limfatice confluează și formează vasele limfatice care alcătuiesc 2 plexuri:
- superficial, sub pleura viscerală
- profund, care va însoți căile aeriene intrapulmonare, vasele pulm. și vasele bronșice
cele 2 plexuri converg înspre hilul pulm. și își trimit limfa în ganglionii hilari și intertraheobronșici
Pleura
 este formată dintr-o foiță viscerală și una parietală, care converg la nivelul hilului pulm.
 între cele 2 foițe se realizează un spațiu virtual în care se găsește o mică peliculă de fluid
 histologic, pleura este constituită din:
 mezoteliu = epit. pav. simplu continuu cu funcție de filtrare a plasmei, de secreție, absorbție și
fagocitoză a elementelor din lichidul pleural
celulele mezoteliale sunt celule aplatizate cu o grosime variablă de 5-8 μm, se joncționează prin
interdigitații si desmozomi
la polul apical, celulele mezoteliale pot prezenta vilozități
 mezoteliul este localizat pe o MB formată din fibre de colagen, elastină și substanță fundamentală
 țesut conjunctiv submezotelial este un țesut conjunctiv bogat în fibre elastice, de colagen, dar și
numeroase terminații nervoase
format dintr-un plan fibroelastic superficial, bogat în fibre elastice și un plan fibroelastic profund,
care conține mai mult țesut conjunctiv lax, vase sangvine, limfatice și terminații nervoase
 în cav. pleurală există o cantitate destul de mică de lichid pleural, care favorizează alunecarea celor 2 foițe și
mișcările de inspir/expir
*totuși, în stări patologice, cantitatea de lichid pleural poate crește, iar boala capătă denumirea de pleurezie;
în funcție de natura colecției de fluid care se găsește între cele 2 foițe ale pleurei putem vorbi de o pleurezie
seroasă, colecție limfatică, colecție hematică în traumatisme
Telocite
 celule conjunctive de origine mezenchimală care sunt caracterizate de un corp celular mic, dar cu prelungiri
cleulare foarte lungi, întinse, care vin și se întrepătrund printre elementele vasculare, în contact direct cu
elementele nervoase la polul bazal al celulelor din epit. respirator
 sunt celule care sunt în continuare în studiu
 au fost indentificate și la nivelul nișelor de celule stem pulmonare
 puternică implicare în comunicare și integrare
 se crede că sunt celule adjuvante/precursoare pentru celulele stem pulmonare în procesul de diferențiere
APARATUL URINAR_2020_Note de curs / Gherghiceanu M
BIOLOGIE CELULARĂ, MOLECULARĂ ȘI HISTOLOGIE
APARATUL URINAR
Aparatul urinar este format din:

 RINICHI
 CĂI EXCRETOARE
o INTRARENALE: CALICE MICI, CALICE MARI ȘI BAZINET
o EXTRARENALE: URETERE, VEZICĂ URINARĂ ȘI URETRĂ
RINICHIUL
Rinichii sunt organe parenchimatoase, pereche, situate retroperitoneal, de o parte și de alta a coloanei
vertebrale, de la nivelul vertebrelor toracală T12 până la lombară L3. Fiecare rinichi are dimensiuni de
aproximativ 10–13 cm lungime, 5–7 cm lățime și 3–3,5 cm grosime.
Rinichii au rol esențial în:

- excreția produșilor de catabolism și a substanțelor chimice străine;
- menținerea balanței hidro-electrolitice, a echilibrului acido-bazic și a pH-ului plasmatic constant;
- menținerea echilibrului osmotic, reglarea și menținerea compoziției și a volumului fluidului
extracelular;
- reglarea tensiunii arteriale (prin sinteza și secreția reninei și a medulipinei).
Rinichii au rol important în homeostazia hidro-electrolitică, eliminarea produșilor de catabolism eliberați

din celule în circulație de unde sunt filtrați și excretați prin urină. Inițial plasma este separată de celule
și proteine mari la nivelul filtrului glomerular unde se produce ultrafiltratul glomerular (urina primară,
plasmă deproteinizată). Urina primară este modificată prin procese de resorbție selectivă și secreție
specifică de-a lungul tubilor uriniferi rezultând urina finală care conține apă și electroliți, uree, creatinină,
acid uric și numeroși produși de degradare. Urina finală este transportată prin calice, bazinet și uretere
în vezica urinară, unde poate fi stocată temporar iar de aici, prin intermediul uretrei, este apoi eliminată
din organism.
Rinichiul are și funcție endocrină prin sinteza și secreția unor hormoni (eritropoietină, renină,
medulipină, prostaglandine) și a unor molecule bioactive (la nivelul tubilor proximali, hidroxilarea
secundară a vitaminei D3 pentru a forma 1,25-(OH)2 vitamina D3 sau calcitriol – compus activ ce
controlează concentrația plasmatică a calciului).
Structură generală a rinichiului.

Rinichiul are forma unui bob de fasole cu o margine convexă, o margine concavă, pol superior și pol
inferior. La polul superior al fiecărui rinichi, înconjurată de țesut adipos se găsește glanda suprarenală.
Pe marginea concavă prezintă un hil, prin care pătrund sau ies din rinichi vasele sanguine, limfaticele
și nervii. La acest nivel se găsește o cavitate care conține căile urinare intrarenale: calicele mici,
calicele mari și bazinetul (pelvisul) renal care se continuă cu ureterul. Spațiul care înconjoară
bazinetul și calicele conține țesut adipos, vase și nervi și se numește sinus renal.
1
Rinichiul, acoperit de o capsulă fibro-conjunctivă, este un organ parenchimatos, tubulo-vascular, conține

nefroni (formați din corpuscul renal și tubi uriniferi), prezintă în secțiune două zone diferite din punct de
vedere embriologic, structural și funcțional: corticala și medulara.
CAPSULĂ RENALĂ - țesut conjunctiv dens semiordonat - învelește rinichiul la periferie și este
translucidă, ușor detașabilă în condiții normale. Capsula pătrunde la nivelul hilului și se continuă cu
țesutul conjunctiv din pelvisul renal.
Capsula renală prezintă două straturi:
 un strat extern format din fibre de colagen și un număr mic de fibroblaste elongate și
 un strat intern format din straturi paralele de celule interstițiale cu caracter mioid (impropriu numite
miofibroblastele).
CORTICALA RENALĂ este situată în periferia rinichiului, este brun-roșiatică (90-95% din sângele ce
trece prin rinichi este localizat la acet nivel), are aspect granular determinat de prezența unor formațiuni
sferice, corpusculii renali Malpighi. Corticala conține corpusculii renali, segmentele contorte ale
tubilor, porțiunea proximală a tubilor colectori asociați și un sistem vascular complex. Spre marginea
convexă a rinichiului, corticala prezintă un segment subțire fără corpusculi renali (cortex corticis).
MEDULARA RENALĂ este situată spre partea mediană a rinichiului, palid colorată, formată din 8  18
formațiuni conice numite piramidele renale Malpighi care au baza spre corticală și vârful (papilă) spre
sinusul renal unde proemină în calicele mici).
Medulara prezintă prelungiri care se extind din baza piramidei, în corticală, spre marginea convexă a
rinichiului – razele medulare (piramidele Ferrein), aproximativ 400500 de raze medulare pentru
fiecare piramidă renală.
Medulara are un aspect striat generat de dispoziția paralelă a segmentele drepte ale tubilor, tubiilor
colectori și vaselor - vasa recta merg paralel cu tubii și formează împreună sistemul de schimb
contracurent care concertează urina).
În microscopie optică, diagnosticul histologic de rinichi se pune pe baza prezenței corpusculilor renali Malpighi
situați în corticală - formațiuni rotunde cu numeroși nuclei (ai celulelor endoteliale, podocitelor și celulelor
mezangiale) înconjurată de un spațiu optic vid - spațiul urinar al capsulei Bowman. În jurul acestor corpusculi se
găsesc structuri tubulare secționate transversal în corticală (segmentele contorte ale tubilor proximali și distali) și
longitudinal în medulară (segmentele drepte ale tubilor și tubii colectori).
Corticala și medulara renală nu sunt complet separate, ele se întrepătrund:

 corticala trimite prelungiri între piramidele renale Malpighi, numite coloane renale Bertin care
ajung până la sinusul renal.
 prelungiri ale medularei pornesc ascendent în corticală de la baza piramidelor Malpighi - raze
medulare sau piramide Ferrein (400  500 pentru fiecare piramidă Malpighi).
Corticala este împărțită în:
 cortex corticis – subcapsular (o zonă periferică, îngustă, continuă, fără glomeruli)
 labirintul cortical – zona de corticala alternând cu razele medulare (piramidele Ferrein),
 coloanele Bertin – corticala dintre piramidele Malpighi.
Fiecare piramidă renală Malpighi prezintă:

 zonă de medulară superficială, subdivizată la rândul ei în:
o porțiune externă (din care emerg razele medulare Ferrein)
o porțiune internă (baza piramidelor renale)
2
 zonă de medulară profundă care se termină cu papila renală la nivelul calicelor mici. Tubii
colectori se deschid la nivelul papilei renale (vârful piramidei Malpighi) care are un aspect
perforat (area cribrosa) generat de deschiderile tubilor colectori în calicele mici.
Rinichiul are organizare lobară.

LOB RENAL – format dintr-o piramidă renală Malpighi împreună cu corticala corespondentă
bazei și corticala adiacentă din coloanele renale (Bertin) și este delimitat de 2 artere interlobare..
Organizarea lobară a rinichiului este evidentă în perioada fetală și în copilărie (suprafață boselată). În
dezvoltare, aspectul lobulat se atenuează astfel că rinichiul adultului are o suprafață netedă. Numărul
lobilor renali este egal cu numărul piramidelor renale (8  18).
LOBUL RENAL – format de un tub colector împreună cu toți nefronii aferenți. Lobulul renal
corespunde unei raze medulare (piramida Ferrein) cu cortex cortici și labirintul cortical ce o înconjoară.
Lobulul renal, deși nu are delimitare morfologică clară, este situat între 2 artere interlobulare și constituie
o unitate funcțională.
VASCULARIZAȚIA RINICHIULUI
Rinichii primesc  25% din volumul sangvin (1L/minut). Sângele este circulat complet prin rinichi în 5
minute. Aproximativ 95% din sângele care trece prin rinichi se găsește în corticală și numai 5% în
medulară.
Fiecare rinichi este vascularizat de o artera renală, ramuri ale aortei abdominale.
Artera renală se divide în mai multe ramuri la intrarea în hil – arterele segmentare renale situate în
sinusul renal. Fiecare ramură se divide la rândul său în arterele interlobare care trec printre piramide,
au traiect ascendent până la baza piramidelor Malpighi.
La joncțiunea cortico-medulară arterele interlobare dau naștere arterelor arcuate care se curbează pe
baza piramidelor. Din ele pleacă arterele interlobulare care pătrund în labirintul cortical, la distanțe
egale de razele medulare, și au traiect ascendent spre capsula renală.
De-a lungul arterelor interlobulare se desprind arteriolele aferente. Acestea intră într-un spațiu sferic
delimitat de capătul proximal al tubilor (capsula Bowman) și formează un ghem de capilare cunoscute
sub numele de capilare glomerulare (glomerul renal). Capilarele glomerulare formează anse ce se
reunesc la polul vascular formând arteriola eferentă.
Arteriolele eferente care drenează glomerulii superficiali (corticali) sunt scurte și se capilarizează
formând o rețea capilară peritubulară în corticală. Aceste capilare vor drena sângele din corticala
superficială în venele corticale superficiale, venele stelate și apoi în vele interlobulare.
Din arteriolele eferente ale glomerulilor juxtamedulari se desprind câteva arteriole drepte descendente
care merg paralel cu segmentele drepte ale tubilor. Arteriolele drepte descendente coboară în medulară
(pot merge până la nivelul papilei renale) unde, formează o ansă și devin ascendente ca venule drepte.
Arteriolele drepte descendente și venulele drepte ascendente formează vasa recta. Din arteriolele
eferente drepte se desprind plexuri capilare peritubulare (fenestrate) ce deservesc medulara. Aceste
capilare drenează în venele arcuate și interlobare. Sângele capilarelor peritubulare (postglomerular),
este bogat în coloizi, are o presiune coloid osmotică mare, ceea ce favorizează resorbția apei din
lumenul tubular.
Glomerulul este o rețea capilară situată între două arteriole: arteriola aferentă și arteriola eferentă.
Arteriola eferentă realizează un sistem port arterial, între capilarele glomerulare și capilarele
peritubulare. Capilarele peritubulare sunt capilare fenestrate.
Vascularizația venoasă urmărește aceeași traiectorie în sens invers. Venele renale se deschid în vena
cavă inferioară.
Circulația renală este de tip terminal, nu există legături anastomotice între arterele interlobare,
arcuate și interlobulare, iar obliterarea lor determină necroza parenchimului renal deservit.
3
SISTEMUL LIMFATIC RENAL

• sistem primar – limfaticele încep din adventicea arterelor interlobulare și drenează limfa prin
hilul renal în nodulii limfatici para-aortici,
• sistem secundar – drenează cortexul superficial prin capsula renală.
ȚESUTUL INTERSTIȚIAL RENAL

Interstițiul renal este format din celule interstițiale și matrice extracelulară și conține vasele sanguine,
limfatice și terminații nervoase.
În corticala rinichiului uman interstițiul este mai slab reprezentat decât în medulară:
• 7-9% din parenchimul cortical
• 12-20% medulara superficială → 30% in medulara profundă
• 40% în varful papilei
Matricea extracelulară este compusă din glicozaminoglicani, rare fibre de colagen I si III, fibronectina.
CELULELE INTERSTIȚIALE:
Celule interstițiale în corticala sunt de 2 tipuri:
• tip 1 fibroblastic, stelate, pozitive pentru ecto-5’-nucleotidază, sintetizeză eritropoietina*
• tip 2 monocite, cu activitate macrofagică atunci când este necesar.
*Eritropoietina este un hormon (glicoproteină) ce reglează producția de eritrocite în funcție de necesitățile de
oxigen ale țesuturilor. Își exercită efectul printr-un sistem feedback complex, în care secreția renală a hormonului
este controlată de un senzor renal pentru oxigen care răspunde la modificările presiunii parțiale ale oxigenului din
sânge. În condițiile creșterii presiunii parțiale a oxigenului, nivelul de sinteză a eritropoietinei scade.
4
Celule interstițiale în medulară:

• tip 1 reno-medulare – de tip fibroblastic, cu vezicule lipidice în citoplasmă, sintetizează
medulipină I (hormon vasodilatator, convertit în ficat în medulipină II, determină vasodilatație
și scade TA),
• tip 2 monocite – de tip macrofagic,
• tip 3 pericite sau celule mioide.
INERVAȚIA RINICHILOR este predominant simpatică din plexul celiac (nerv splanhnic, plex renal).
NEFRONUL reprezintă unitatea morfo-funcțională a rinichiului, este responsabil de formarea
urinei și are două componente:
 CORPUSCULUL RENAL Malpighi
 SISTEM TUBULAR cu mai multe segmente:
- Segment proximal (cu o porțiune contortă - TCP și o
porțiune dreaptă)
- Segment intermediar (ansa Henle, cu o porțiune
descendentă și o porțiune ascendentă)
- Segment distal (cu o porțiune contortă – TCD și o
porțiune dreaptă)
Mai mulți nefroni se deschid prin ducte conectoare scurte într-un tub colector.
Tubii colectori (au origine embriologică diferită față de nefron) își măresc calibrul pe măsură ce
colectează urina din mai mulți nefroni, se transformă în ducte colectoare ce se deschid la nivelul
papilelor piramidelor renale (area cribrosa, 300 de orificii/papilă) în calicele mici. Tubii colectori sunt
responsabili cu concentrarea finală a urinei.
Un nefron împreună cu tubul colector aferent formează un tubul urinifer.
Există diferite TIPURI DE NEFRONI, clasificați în funcție de localizarea corpuscului renal în corticala
renală:
- nefroni corticali - au corpusculul renal este situat superficial în cortexul periferic, au anse
Henle scurte se extind doar până în medulara externă,
- nefroni juxtamedulari - au corpusculul renal în proximitatea piramidelor medulare și au anse
Henle lungi care pot ajunge până la papilele renale (1/8 din nefroni),
- nefroni intermediari - localizați în segmentul median al cortexului, ansele Henle au lungime
intermediara.
CORPUSCULI RENALI (MALPIGHI) sunt structuri sferice cu diametrul de 200300 μm, vasculo-
epiteliale, situate exclusiv în corticală.
Corpusculul renal Malpighi este format dintr-un ghem de capilare (glomerulul renal), conținut
într-o capsulă epitelială cu pereți dubli, capsula Bowman. Frecvent, pentru că este mai ușor în
practica medicală, se folosește termenul de glomerul renal pentru a desemna corpusculul renal Malpighi
cu toate elementele sale.
Fiecare corpuscul renal are 2 poli:

- pol vascular, prin care pătrunde arteriola aferentă și iese arteriola eferentă din glomerul
- pol urinar, prin care spațiul urinar al capsulei Bowman se continuă cu lumenul tubului contort
proximal.
5
CAPSULA BOWMAN (CB) este o invaginație a capătului proximal al nefronului ce formează o cavitate
care conține ghemul capilar. CB este constituită din două foițe:
- foița parietală sau externă, care delimitează corpusculul renal. Foița parietală este
reprezentată de un epiteliu simplu pavimentos, situat pe o membrană bazală groasă (1,21,5μm).
- foița viscerală sau internă, se mulează pe capilarele glomerulare, intră în alcătuirea barierei
filtrante glomerulare. Foița viscerală este formată din celule epiteliale modificate încă din timpul
dezvoltării embrionare - podocite.
Între cele două foițe ale CB există un spațiu virtual - spațiul urinar - unde se acumulează ultrafiltratul
glomerular (urina primară). Spațiul urinar comunică prin polul urinar cu lumenul tubului proximal.
A – CORPUSCUL RENAL
B – TUB CONTORT PROXIMAL
C – TUB CONTORT DISTAL
D – APARAT JUXTAGLOMERULAR
1. membrană bazală
2. epiteliul parietal al capsulei Bowman
3. epiteliul visceral al capsulei Bowman
3a. pedicele podocitelor
3b. podocite (corp celular)
4. spațiul urinar Bowman
5a. Mezangiul - intraglomerular
5b. Mezangiul - extraglomerular
6. celule granulare (juxtaglomerulare)
7. macula densa
8. celule musculare vasculare
9. arteriola aferentă
10. capilare glomerulare
https://en.wikipedia.org/wiki/Renal_corpuscle
11. arteriola eferentă
GLOMERULUL (latină glomus – ghem) este alcătuit dintr-un ghem de capilare, provenite din arteriola
aferentă, care se divide în hilul corpusculului renal în 4  8 ramuri primare, din care se desprind apoi
capilarele glomerulare (1050 capilare). Capilarele tributare unei diviziuni a arteriolei aferente
formează un lobul glomerular, dar lobulația este evidentă doar în condiții patologice. Capilarele
glomerulare se reunesc la polul vascular pentru a forma arteriola eferentă ce părăsește CB prin polul
vascular. Capilarizarea se face în jurul unor axe mezangiale - formate de celule musculare modificate,
numite celule mezangiale, și matrice extracelulară mezangială.
Acest tip de microvascularizație, arteriolă – capilar – arteriolă, este specific glomerulului și funcției sale de
ultrafiltrare. Gradientul de presiunea hidrostatică între lumenul capilarului glomerular și spațiul urinar este mai mare
decât în capilarele din alte teritorii (4060 mmHg în capilarele glomerulare comparativ cu 2530 mmHg în alte
teritorii capilare) și poate fi reglat prin modificarea stării contractile a celulelor musculare netede ale arteriolelor
aferentă și eferentă și a celulelor mezangiale.
6
Corpuscul renal – microscopie optică (colorație albastru de toluidină).
CELULE ENDOTELIALE au corpul celular situat spre mezangiu. Cu excepția porțiunii aflate în contact
cu mezangiul, celulele endoteliale sunt separate de spațiul urinar de filtrare doar de membrana bazală
și epiteliul visceral al CB (podocite), pentru a maximiza suprafața de filtrare (0,51mp).
ENDOTELIUL capilarului glomerular are un nucleu situat spre mezangiu iar corpul celular efilat
prezintă numeroase fenestrații, dispuse neregulat, mari, cu diametrul de 60-100 nm care permit trecerea
plasmei sangvine și nu permit trecerea elementelor figurate (celulele sangvine). Endoteliul glomerular
prezintă glicocalix bine dezvoltat, încărcat negativ, care împiedică trecerea macromoleculelor proteice
(albumina). Glicocalixul acoperă fenestrele care nu prezintă diafragma. Membrana celulelor endoteliale
conține în număr mare canalele de transport a apei - aquaporină 1( AQP 1).
Capilare glomerulare – microscopie electronică. E – celulă endotelială, M – mezangiu, Po- podocit, EP

– celulă epitelială parietală, SU – spațiu urinar.
7
CELULELE MEZANGIALE formează suportul capilarelor glomerulare - sunt celule musculare

vasculare modificate care pătrund în glomerul la nivelul polului vascular. Celulele mezangiale au formă
stelată, cu prelungiri; comunică cu mezangiul extraglomerular (lacisul) din aparatul juxtaglomerular.
Celulele mezangiale și celulele lacisului (juxtaglomerulare) derivă din precursori ai celulelor musculare
netede din mezenchimal metanefritic. Celulele mezangiale prezintă contacte cu celulele endoteliale și
participă la reglarea fluxului sanguin prin capilare.
Funcții ale celulelor mezangiale:

- suport - sintetiza matricei mezangiale (compoziție asemănătoare membranei bazale), structură
amorfă, contribuie la susținerea pereților capilari,
- reglarea filtrării glomerulare sub acțiunea angiotensinei (aport minim în modificarea presiunii de
filtrare),
- fagocitoza/ endocitoza macromoleculelor și agregatelor proteice (ex. complexelor imune)
ajunse în filtrul glomerular,
- sinteza unor molecule bioactive (IL1, PGE2, PDGF) ca răspuns în leziuni glomerulare.
PODOCITELE alcătuiesc foița viscerală a capsulei Bowman. Podocitele sunt celule epiteliale modificate
încă din timpul dezvoltării embrionare, înalt specializate și diferențiate terminal (nu se divid).
Podocitele sunt celule stelate mari, 2030 μm, cu nuclei mari lobați, cu o citoplasmă bogată în
microfilamente și microtubuli, sistem Golgi, mitocondrii.
Fiecare podocit emite prelungiri ramificate:
- primare, paralele cu membrana bazală a capilarului,
- secundare, desprinse din primele și
- terțiare, numite pedicele, perpendiculare pe membrana bazală glomerulară. Doar pedicelele
intră în contact direct cu MBG.
Pedicelele a două podocite vecine se dispun alternant pe MBG (se interdigitează) și creează niște spații
înguste numite fante de filtrare ( 25 nm).
Între pedicelele vecine, la nivelul MBG, se stabilesc joncțiuni speciale – diafragmele de filtrare –
joncțiuni strânse și de adeziune, combinate și modificate.
Diafragma de filtrare este formată din numeroase molecule de adezivitate dintre care mai importante
sunt: nefrina, NEPH-1, P-caderina, FAT-1 (protocadherin), TRPC6 (transient receptor potential cation
channel C6). Moleculele joncționale sunt conectate cu citoscheletul de actină printr-o serie de proteine
adaptoare: CD2AP (CD2 adaptor protein) sau NCK (non-catalytic region of tyrosine kinase adaptor
protein) și susținute prin elemente ale complexului joncțional de tip zonula ocludens (ZO-1).
Domeniul bazal podocitar este ancorat de MBG prin α3β1-integrine, α și β-distroglicani și proteine
transmembranare (tetraspanina - CD151) care realizează conexiunea cu actina din citoscheletul
podocitar. Ancorarea pedicelelor la MBG este importantă pentru selectivitatea barierei de filtratare.
Domeniul apical podocitar este acoperit de sialoproteine polianionice, în principal podocalixină.
Structura podocitelor este susținută de un citoschelet format din microtubuli și microfilamente (actină,
miozină-II, α actinină-4 și vinculină). Filamentele de actină sunt conectate atât cu domeniul apical cât și
cu cele bazal sau bazo-lateral și se continuă longitudinal de-a lungul fiecărui pedicel. Conectarea
citoscheletului cu MBG implică podocitul în asigurarea suportului structural al capilarelor glomerulare
iar asocierea sa cu miozină și cu sinaptopodină și CD2AP permite modificarea formei pedicelelor și
variația dimensiunilor fantelor de filtrare, implicit a selectivității filtrării glomerulare.
8
BARIERA DE FILTRARE GLOMERULARĂ (membrană filtrantă) – este formată din:

- endoteliu capilarului glomerular, fenestrat (pori mari 60100nm diametru, fără diafragmă)
- membrană bazală glomerulară (MBG) (groasă, 250300nm)
- pedicele – prelungiri terțiare ale podocitelor – celulele epiteliale ce formează foița viscerală a
capsulei Bowman.
La nivelul membranei filtrante are loc ultrafiltrarea plasmei și formarea urinei primare.
MEMBRANA BAZALĂ GLOMERULARĂ , are o grosime de 250300 nm la adult, este singura

structură continuă din peretele capilar și este formată din fuziunea laminei bazale a endoteliului
glomerular cu lamina bazală a podocitului.
La microscopul electronic se disting:
- un strat intern, spre capilar (lamina rara internă)
- un strat dens, mijlociu (lamina densa)
- un strat extern, spre podocite (lamina rara externă)
La nivelul laminelor rara sunt situate proteine de adeziune, glicocalixul endotelial, respectiv podocitar și
heparan sulfat (polianionic). Heparan sulfatul realizează rețele cu ochiuri de 60 nm cu rol în filtrare,
împiedicând trecerea proteinelor încărcate negativ prin membrana bazală.
Lamina densa a MBG este constituită din laminină 521, entactină, proteoglicani, colagen IV. Colagenul
IV din MBG formează 2 rețele distincte de hetero-hexameri, α1-α1-α2(IV) și α3-α4-α5(IV), ultima fiind
predominantă în rinichiul adult.
Bariera de filtrare glomerulară – microscopie electronică.
FOITA PARIETALĂ A CAPSULEI BOWMAN este alcătuită din celule epiteliale turtite cu un cil
central, exprimă caderine și citokeratine, dar nu exprimă și markeri podocitari. La polul urinar, în
regiunea de deschidere a sistemului tubular, celulele epiteliale devin cubice și conțin o parte din
organitele celulelor din TCP cu care se continuă. Epiteliul parietal se continuă cu epiteliul visceral la
nivelul polului vascular, tranziția dintre cele două fiind bruscă.
9
Celulele epiteliului parietal, simplu scuamos, sunt susținute de o membrană bazală (MB) - membrana
bazală a capsulei Bowman - care are o structură lamelară, o grosime de 1,2-1,5 μm, în care predomină
hexamerii α1-α1-α2(IV) și α5-α5-α6(IV) ai colagenului de tip IV și condroitin sulfatul.
MB a CB se continuă la polul vascular cu MBG iar la polul urinar cu MB a TCP.
La nivelul glomerulului are loc ultrafiltrarea plasmei sanguine, proces favorizat de o presiune hidrostatică
mare la nivelul capilarelor glomerulare (glomerulii realizează o suprafață de filtrare mare). Filtratul
glomerular (plasmă deproteinizată) are o compoziție chimică asemănătoare plasmei sanguine, dar nu
conține celule și foarte puține proteine (mici cantități de albumină). Filtratul glomerular total este de 170-
200 litri pe zi, din care peste 85% se resoarbe la nivelul tubului urinifer, astfel încât zilnic se elimină
1,52 litri de urină.
APARATUL JUXTAGLOMERULAR (AJG) situat la polul vascular al corpusculului renal conține 2 tipuri
de celule musculare vasculare modificate într-un spațiu delimitat de:
- macula densa a tubului contort distal (TCD),
- arteriola aferentă și
- arteriola eferentă.
Această zonă este bogat inervată de fibre adrenergice.
Celulele AJG:
- celulele granulare - producătoare de renină, sunt concentrate în peretele arteriolei aferente,
dar se găsesc în număr mic și în peretele arteriolei eferente (PAS+). Ultrastructural aceste
celule sunt asemănătoare celulelor mioepiteliale înalt specializate, conținând filamente
contractile și granule neuroendocrine de două tipuri: tip I de formă neregulată care conțin corpi
cristalini romboidali (protogranule) considerați a fi precursorii altor tipuri de granule și tip II, mai
mari, sferice, uniform electronodense delimitate de o endomembrană incert definită,
considerate a fi granule mature secretoare de renină.
- celulele mezangiale extraglomerulare - lacisul sau pernuța polară - ocupă interiorul
triunghiului a cărui bază este macula densa iar laturile sunt cele două arteriole, aferentă și
eferentă. La vârful triunghiului celulele lacisului se continuă cu mezangiul glomerular.
Membrana bazală subiacentă epiteliului TCD care formează macula densa este foarte subțire, se insinuează printre
celulele AJG, venind în raport cu ele. Celulele maculei densa au rol de osmoreceptor. La concentrații scăzute de
sodiu, recepționate la acest nivel, sunt stimulate celulele secretoare de renină. Corelația între macula densa și
aparatul juxtaglomerular asigură funcția de autoreglare a debitului sanguin renal.
Renina acționează asupra unei proteine plasmatice, angiotensinogen, pe care îl transformă în angiotensina I. Sub
acțiunea unei enzime de conversie, angiotensina I devine angiotensină II, substanță vasoconstrictoare, care
influențează tonusul vascular pe de o parte, pe de altă parte stimulează secreția de aldosteron, care determină
retenția de sodiu la nivelul TCD. Sodiul reținut duce la creșterea volumului sanguin circulant, factor care împreună
cu arterioloconstricția determinată de angiotensina II, contribuie la creșterea presiunii arteriale. Excesul de sodiu
scade secreția de renină în sânge, cu inhibarea secreției de aldosteron și creșterea concentrației de sodiu în urină.
Porțiunea tubulară a nefronului are o lungime de aproximativ 40 mm, un traiect sinuos și este
alcătuită din 3 segmente:
 tubul proximal,
 intermediar (ansa Henle) și
 tubul distal.
Celulele epiteliale ale nefronului tubular se numesc nefrocite. Nefrocitele sunt conectate prin complexe
joncționale (zonula ocludens, zonula adhaerens, desmozomi - macula adhaerens), au pol apical și pol
laterobazal și sunt situate pe o membrană bazală.
10
TUBUL PROXIMAL de aproximativ 14 mm lungime și 60 μm diametru este alcătuit dintr-o porțiune

contortă (sinuoasă - TCP) situată în corticală și una dreaptă situată în medulară (razele medulare) care
se continuă cu ansa Henle. Unii autori consideră segmentul drept ca fiind porțiunea dilatată a ansei
Henle.
Lumenul tubului proximal este delimitat de un epiteliu simplu cilindric, format din 3-6 celule/secțiune
transversală:
- celule cubice, au nucleii rotunzi, cu nucleol vizibil, citoplasma intens eozinofilă, granulară,
bogată în mitocondrii, aparat Golgi, numeroși lizozomi și peroxizomi.
- la polul apical aceste celule au numeroși microvili inegali (aspect optic de margine în perie)
care măresc suprafața de resorbție. La nivelul marginii în perie se găsesc: ATP-aza (Na+/K+
ATPaza), fosfataza alcalina, peptidaze, canale ionice, H+ peptide cotransporter, SGLT 2 (Na+
glucose cotransporter), receptori pentru proteine, etc. La nivelul TCP se resorb glucoza (100%),
amioacizi (98%).
- polul bazal are numeroase pliuri formate de invaginări ale membranei plasmatice (labirint
bazal), care formează compartimente în care se localizează mitocondriile dispuse uneori în
coloane paralele cu axul lung al celulei. La acest nivel sunt localizași numeroși transportori
(GLUT2, transportori pentru aminoacizi, canale ionice, etc).
- la polul apical, între nefrocite sunt complexe joncționale epiteliale iar pe fețele laterale,
interdigitații, datorită cărora limitele intercelulare apar neclare în microscopie optică.
La nivelul tubului proximal se resoarbe din ultrafiltratul glomerular (urina primară) peste 85% din apa, electroliți,
glucoza și o mare parte din aminoacizi. Glucoza, aminoacizii și sodiul se reabsorb prin procese de transport activ
(cu consum mare de energie - furnizată de mitocondrii) iar apa pasiv. Absorbția unor proteine prezente în ultrafiltrat
are loc prin pinocitoză (numeroase vezicule la polul apical). Proteine sunt degradate de lizozomi iar aminoacizii
rezultați sunt tranferați în capilarele peritubulare. În TCP se secretă anioni organici și cationi (H+, NH4+). La acest
nivel se modifică pH-ul urinar prin reabsorbția bicarbonatului.
La nivelul nefrocitelor TCP se produce hidroxilare secundară a vitaminei D3 care devine activă și este
implicată în menținerea calcemiei.
Segmentul drept al al tubului proximal este scurt și este numit și segmentul gros descendent al ansei
Henle. Nu este specializat pentru absorbție, prezintă celule mai scunde, numărul microvililor și al
mitocondriilor este mai scăzut decât în segmentul proximal al TCP.
SEGMENTUL INTERMEDIAR - ansa Henle, în formă de ansă („U”), are un segment descendent,
subțire (1215 μm în diametru) se continuă cu un segment mai gros ascendent care se continuă cu
segmentul drept al tubului distal. Cele 2 brațe ale ansei au permeabilitate diferită.
Segmentul intermediar al nefronilor din corticala superficială este mai scurt, pătrunde numai puțin în
medulară, pe când cel al nefronilor juxtamedulari pătrunde mai adânc în medulară putând ajunge la
nivelul papilelor.
Se descriu mai multe tipuri de nefrocite la nivelul ansei Henle:
- tipul I de nefrocite se găsesc în porțiunile descendente și ascendente ale nefronilor cu ansa
Henle scurtă. Celulele sunt pavimentoase, citoplasma prezintă câteva organite comune, iar
interdigitațiile sunt foarte reduse.
- tipul II de nefrocite se găsesc în porțiunea descendentă a nefronilor cu ansa Henle lungă,
nefroni situați în labirintul cortical. Aceste celule sunt cubice, citoplasma conține organite mai
multe. La polul apical, celulele prezintă rari microvili. Fețele laterale ale celulelor prezintă
interdigitații.
- tipul III de nefrocite se întâlnesc în porțiunea descendentă a ansei Henle, situată în medulara
profundă. Celulele sunt pavimentoase, prezină puțini microvili la polul apical iar interdigitațiile
sunt absente.
11
- tipul IV de nefrocite se identifică la nivelul porțiunii ascendente terminale a ansei Henle a

nefronilor juxtamedulari. Sunt celule pavimentoase, fără microvili, cu puține organite.
Rolul celor patru tipuri celulare nu este pe deplin elucidat. Ansa Henle participă la procesele de schimb
contracurent, care duc la concentrarea urinei. Diferențele morfologice reprezentate de microvili, mitocondrii și
interdigitații, reflectă cel mai probabil, rolul activ sau pasiv al acestor celule în procesul concentrării urinei.
Ansa Henle este implicată în retenția apei. Ramura descendentă a ansei este permeabilă pentru apă și puțin
permeabilă pentru NaCl iar cea ascendentă este înalt permeabilă pentru NaCl și impermeabilă pentru apă. În
ramura groasă, ascendentă, sodiul este transportat activ în afara tubilor realizând hipertonia interstițiului medular
(osmolaritatea interstițiului este de aproape patru ori mai mare decât cea a sângelui). Brațele anselor Henle sunt
paralele cu arteriolele și venulele drepte (vasa recta) și formează sistemul multiplicator contracurent.
La nivelul segmentul gros ascendent al ansei Henle se sintetizează uromodulina (numită și proteina
Tamm-Horsfall, cea mai abundentă proteină din urină, în condiții normale) care influențează reabsorbția
NaCl, inhibă agregarea cristalelor de oxalat de calciu, protejează sistemul urinar de infecții.
TUBUL DISTAL al nefronului are la rândul său o porțiune dreaptă în medulară, care continuă ramura
ascendentă a ansei Henle și o porțiune contortă (TCD) situată în corticală. Segmentul drept al tubului
distal este numit și segmentul gros ascendent al ansei Henle. TCD se deschide în tubul colector printr-
un segment scurt de conectare (duct conector).
TCD are 30 μm diametru luminal, delimitat de un rând de 1214 nefrocite, mai mici decât în TCP, situate
pe membrana bazală. Nu au margine în perie la polul apical (doar rari microvili) de aceea, pe secțiuni
histologice, lumenul TCD apare neted și aparent mai larg decât lumenul TCP. Citoplasma, mai slab
eozinofilă (aparent mai puține mitocondrii decât TCP) și mai clară conține mai puține organite, dar
bogată în fosfază alcalină. Nucleul este rotund, eucromatic, cu nucleol vizibil.
Tubul distal are un segment specializat – macula densa, segmentul terminal al porțiunii drepte – care
se poziționează la polul vascular al corpusculului renal, între arteriola aferentă și arteriola eferentă,
participând la formarea aparatului juxtaglomerular. La nivelul maculei densa epiteliul cubic al TCD
devine mai înalt (nefrocite columnare), cu nucleul situat apical iar membrana bazala se subțiază.
Funcțional, la nivelul tubului distal se continuă resorbția (Ca2+, Na+, bicarbonat) dar au loc și procese
de secreție a unor compuși urinari (amoniu). Resorbția Na+ este reglată de aldosteron la acest nivel
(nivelul aldosteronului – sintetizat de glanda suprarenală - este controlat de renina sintetizată în celulele
granulare ale aparatului juxtaglomerular).
TUBII COLECTORI
Mai mulți nefroni se deschid într-un tub colector, situat exclusiv în medulara renală, respectiv în razele
medulare și piramidele Malpighi. Vârful piramidelor Malpighi este format de o structură numită papilă.
Suprafața intrasinusală a papilelor este perforată de orificiile tubilor colectori (area cribrosa).
Tubii colectori au următoarele segmente:

- tub conector, situat la nivelul razelor medulare, continuă TCD. Lumenul, cu un diametru de 30
μm, este delimitat de un epiteliu simplu cubic,
- tub colector cu diametru de  60 μm, delimitat de un epiteliu simplu cubo-cilindric,
- duct colectoar - tub papilar Bellini, se deschide la nivelul papilei renale, are lumen larg, 200
μm, delimitat de un epiteliu simplu cilindric.
Tubii colectori și ductele colectoare prezintă două tipuri de celule:

1. Celulele principale - clare, sunt cele mai numeroase. Celulele prezintă interdigitații cu celulele
vecine. La polul apical se evidențiază un cil și câțiva microvili. În citoplasmă, aceste celule conțin
12
rare mitocondrii. Celulele conțin canale de apă reprezentate de AQP-2 (aquaporine, reglate de
ADH – hormon antidiuretic), care asigură permeabilitate tubilor colectori. AQP 3 și 4 sunt
prezente în membranele bazo-laterale. Prezintă numeroși receptori pentru mineralocortocoizi.
Celulele principale sunt cele asupra cărora acționează aldosteronul (crește resorbția Na+ și
secreția K+) și ADH (mutații ale AQP2, responsabile de resorbția apei sub acțiunea ADH,
produc diabet insipid nefrogen congenital).
2. Celulele intercalate - întunecate, mai puțin numeroase, conțin numeroase mitocondrii, ceea
ce conferă aspectul mai întunecat. La polul apical, celulele au microvili. Nu prezintă labirint bazal
dar au interdigitații cu celulele vecine. Ele sunt specializate în secreția activă de H+ (celule
intercalate ) și bicarbonat (celule intercalate ) în lumenul tubilor colectori.
CĂILE EXCRETOARE URINARE sunt formate din:
 sistemul pielo-caliceal în care se varsă ductele colectoare Belini prin orificiile papilare în calicele
urinare minore și apoi în calicele majore
 pelvisul renal (bazinetul) preia urina de la nivelul calicelor, la nivelul hilului renal se continuă cu
ureterul
 ureterul, un conduct muscular lung care conduce urina spre vezica urinară
 vezica urinară, rezervor major
 Uretra prin care urina este eliminată la exterior
Mucoasa căilor urinare, cu excepția porțiuni terminale a uretrei, prezintă un epiteliu specializat
numit uroteliu.
UROTELIUL este un epiteliu pluristratificat, a cărui grosime variază în funcție de localizarea sa de-a
lungul tractului urinar inferior și de capacitatea de distensie a fiecărui segment. În calicele mici se pot
observa doar 2-3 straturi de celule, în timp ce în vezica urinară goală (150-200 ml) se pot observa 5-6
straturi celulare și doar 2-3 straturi celulare în vezica urinară plină (400-600 ml).
Mucoasa
- uroteliu/epiteliu tranzițional stratificat, impermeabil, extensibil (reînnoire în 200 zile; barieră) are trei
straturi celulare:
• bazal – celule cubice care stau pe membrana bazală subțire, de care sunt ancorate prin
hemidesmozomi;
• intermediar – celule „în rachetă” (14 straturi vizibile funcție de gradul de distensie)
poligonale, interconectate prin desmozomi;
• superficial – celule umbeliforme (suprafață luminală convexă are formă de umbrelă, dom;
acoperă mai multe celule intermediare), poliedrale mari  100 μm (cuboidale – nedestinse,
plate – destinse), uneori binucleate sau multinucleate.
Celulele umbeliforme prezintă complexe joncționale la polul apical și numeroase interdigitații
cu celulele vecine. La polul apical prezintă specializări membranare care permit distensia
membranei fără a se rupe – plăci uroteliale (70-90% din membrana luminală). Plăcile uroteliale
sunt domenii membranare rigide (formate de aglomerări de uroplachină, o proteina
hexamerică de 16 nm) unite prin zone flexibile. Plierea plăcilor membranare determină apariția
13
unor vezicule fuziforme la polul apical al celulelor umbeliforme atunci când lumenul nu este
destins.
- membrana bazală subțire
- lamina propria – țesut conjunctiv lax.
URETERUL este un conduct lung, 25 cm, cu lumen stelat și perete format din trei tunici:
- Mucoasa
o uroteliu
o lamina propria (corion) cu fibre conjunctive si elastice, vase sanguine și limfocite
- Musculara – celule musculare netede dispuse în straturi:
o strat intern, longitudinal
o strat extern, circular
o start longitudinal suplimentar în segmentul inferior
- Adventicea este formată din țesut conjunctiv elastic, cu vase și nervi.
VEZICA URINARĂ este un organ cavitar format din trei tunici:

- Mucoasa prezintă falduri
o uroteliu si
o corion fibroelastic, bogat in vase si nervi, limfocite
În vecinătatea orificiului intern al uretrei se pot observa glande mucoase.
- Musculara numită și mușchiul detrusor vezical 3 straturi (conține numeroase fibre nervoase)
o intern, longitudinal în continuarea celui al ureterului
o mijlociu, circular sau plexiform, continuu cu stratul circular al ureterului; din acest strat
se formează sfincterul circular intern al uretrei
o extern, longitudinal
- Adventicea - țesut conjunctiv lax, bogat vascularizat și inervat, celule adipoase
- Seroasă în porţiunea superioară şi feţele laterale.
URETRA
Uretra este un conduct muscular prin care urina ajunge din vezica urinară la exterior; la sexul masculin
îndeplinește și un rol în reproducere fiind implicată în procesul de ejaculare.
Uretra masculină are trei 3 porțiuni:
- prostatică care se întinde de la gâtul vezicii urinare, în interiorul prostatei.
- membranoasă - scurtă și îngustă, străbate diafragmul urogenital și este înconjurată de sfincterul
uretral extern voluntar.
- cavernoasa (peniană) este porțiunea cea mai lungă a uretrei masculine și este înconjurată de
corpul spongios; se deschide la exterior prin meatul urinar.
Mucoasa este alcătuită dintr-un epiteliu cu structură diferită în cele trei segmente ale uretrei masculine:
- porțiunea prostatică prezintă uroteliu (mucoasa are pliuri numite lacunele Morgagni în care se
deschid glandele Littre din mucoasă),
- porțiunea membranoasă prezintă epiteliu pseudostratificat cilindric sau cilindric stratificat (în
mucoasa profundă se observă glandele bulbo-uretrale Cowper –tubulo-alveolare și mucoase)
- porțiunea spongioasă prezintă variații ale tipului epiteliu: pseudostratificat, stratificat cilindric și
pavimentos nekeratinizat în porțiunea terminală.
14
Corionul mucoasei este fibroelastic și bogat vascularizat având un plex venos bine dezvoltat.
Musculara conține fibre musculare netede dispuse într-un strat intern cu dispoziție longitudinală și strat
extern cu dispoziție circulară din care se formează sfincterul intern al uretrei, involuntar.
Uretra feminină – este mai scurtă (3-5 cm) și mai simplă ca structură față de cea masculină. Porțiunea
inițială a uretrei prezintă uroteliu, cea mijlocie are epiteliu cilindric stratificat sau pseudostratificat,
epiteliul segmentului terminal este pavimentos necheratinizat. Lamina propria este bogat în fibre elastice
și conține un plex venos. Tunicile musculara și adventicea sunt similare uretrei masculine.

Bibliografie
 Ross Histologie: tratat si atlas. Wojciech Pawlina. Ediția în limba română coordonată de Mihail Hinescu,
Angela Borda, Irina‐Draga Căruntu, Laurențiu Mogoanță, Marius Raica. Editura: Hipocrate 2020. ISBN:
9786069457580
 Jennette CJ, Olson JL, Silva FG, D’Agati VD. Heptinstall’s pathology of the kidney. 7th ed, 2016.
 Skorecki K, Chertow GM, Marsden PA, Ma TW, Yu ASL. Brenner and Rector's The Kidney. 10th ed, 2015

15
Sistemul genital masculin
Componente:
Testicule (gl. genitală/gonadă): produc spermatozoizi & testosteron
Căi genitale: depozitare & transport spermatozoizi
Glande accesorii: secreție spermă
Penis: organ copulator
Testiculul
→ Dezvoltare în cavitatea abdominală – descensus testis în L3 – burse scrotale în L7
→ Organ pereche
→ Formă ovoidă
→ Dimensiuni: L = 5, l = 2.5, diam. AP = 3
→ Greutate: 14 g (9-21 g)
→ Temperatură: cu 2-3 grade Celsius mai puțin decât temperatura corporală pentru
spermatogeneză
→ Criptorhidie – infertilitate, chirurgie mai devreme de 5 ani
Organizare generală
Tunica vaginală
- Din peritoneu = mezoteliu + MB

- Formată din foiță parietală și foiță viscerală
Tunica albuginee
- Capsulă fibroasă inextensibilă

- Țesut conjunctiv dens lamelar, cu fibre elastice și +/- FMN
- Mediastinum testis (Highmore) – septuri – lobuli testiculari
Tunica vasculosa
- Vase sangvine mari, limfatice, nervi

- Țesut conjunctiv lax
Lobulul testicular
- 250/testicul
- Formă piramidală, cu baza orientată spre albuginee, vârful spre mediastinum testis și latura spre
septul conjunctiv
- Conțin: tubi seminiferi (1-4) cu traseu sinuos, strâns împachetați, ambele capete pătrund în
mediastinum testis, sau mai rar un cap orb si unul care pătrunde în mediastinum testis; și țesut
interstițial
- Țesutul interstițial repr. 35% din volumul testicular și e compus din: țesut conjunctiv lax (fibre de
colagen, reticulină, fibroblaste, macrofage), vase sangvine mici (capilare fenestrate), limfatice,
nervi și celule Leydig
- Celula Leydig are o formă poligonală, diam. de 15-20 microni, și se găsește între tubii seminiferi și
țesutul interstițial fie izolate fie grupate; la MO: nucleu mare, rotund, eucromatic, excentric și
citoplasma acidofilă cu aspect spongios (incluziuni lipidice) +/- depozite de pigment lipocromic
care cresc cu vârsta; la ME au caracterele unor celule secretoare de steroizi: REN bogat, ap. Golgi,
mitocondrii cu criste tubulare, picături lipidice, incluziuni de pigment lipocromic, dar și incluziuni
cristaloide Reinke de natură proteică, rol incert și prezenta exclusiv la specia umană. În perioada
fetală (S6), celula Leydig se diferențiază și secretă testosteron, iar de la jumătatea L4 până în L8
involuează. La naștere lipsesc sau mai bine zis devin inactive, nu se deosebesc de fibroblaste. La
pubertate se diferențiază din nou și vor secreta 95% din testosteron, restul de 5% de CSR.
Secreția e sub influența LH (ICSH – interstitial cell stimulating hormone)
Testosteronul
- Se secretă 6-7 mg/zi

- Producția variază în timpul zilei și scade cu vârsta (35-40 de ani)
- O parte trece în sânge drept testosteron circulant, alta trece în epiteliul tubilor seminiferi și duce
la proliferarea și diferențierea celulelor seminale
- Concentrația necesară la nivel epitelial e de 200 de ori mai mare decât cantitatea circulantă, lucru
realizat de ABP (androgen binding protein) secretată de celule Sertoli din epiteliu
Rolurile testosteronului circulant:
- În perioada fetală, duce la diferențiere sexuală (dezv. tract genital masculin)

- De la naștere până la pubertate nu acționează, e o perioadă dormantă
- La pubertate, stimulează masculinizarea, cresc: penis, prostată, vezicule seminale, epididim + se
dezvoltă caractere sexuale secundare (păr pubian, axilar, barbă), crește laringele (corzi vocale),
crește masa musculară (funcție anabolică)
- La adult, controlează toate funcțiile sexuale (libido, potență, fertilitate) și glandele sexuale
accesorii; menține aspectul caracteristic masculin; SNC influențează starea generală de
bine/performanța; menține densitatea osoasă
Tubul seminifer
- Este contort
- Lungime: 30-60 cm
- Se continuă cu tubul drept
- Organizare generală: tunică conjunctivă, MB, epiteliu seminifer
- Tunica conjunctivă: la exterior, 2-5 rânduri de celule (miofibroblaste/mioide), îngroșarea poate
duce la infertilitate
- MB: bine definită
- Epiteliul seminifer: e germinativ și conține 2 tipuri celulare: de susținere (neproliferante) și
spermiogenetice (proliferante); 4-8 rânduri de celule suprapuse
- Până la pubertate: celule Sertoli & spermatogonii
- La bătrâni: crește nr. tubilor aspermatogeni (doar celule Sertoli)
Spermatogeneza
- Durează 64 de zile
- Spermatogonie A – spermatogonie B – spermatocit I – spermatocit II – spermatid – spermatozoid
(16 spermatozoizi)
Spermatogonia:
- origine în CGP migrată din sacul vitelin în testicul

- în compartimentul bazal al epiteliului, imediat deasupra MB
- prezentă în testiculul prepubertal, în adolescență suferă mitoze
- rotundă, 12 microni
- 2 tipuri: A (Ad/Ap) și B
- Spermatogonia Ad (dark) întunecată are un nucleul oval/rotund, cromatina fin granulară intens
colorată, vacuolă palidă și 1-2 nucleoli; celulă stem de rezervă (nediferențiată), se divide mitotic
doar când se reduce mult nr. spermatogoniilor Ap, dând naștere fie unei spermatogonii Ad, fie
uneia Ap
- Spermatogonia Ap (pale) palidă are un nucleu rotund, cromatina fin granulară palid colorată și 2
nucleoli atașați învelișului nuclear; celulă stem de reînnoire, se divide mitotic de câteva ori și
rezultă spermatogonii Ap/Ap/Ap/B
- Spermatogonia B are un nucleu rotund, cromatina intens granulară (la periferie) și 1 nucleol
central care e sau nu palid; e o celulă diferențiată deci nu se reînnoiește și se divide mitotic o
singură dată, rezultând 2 spermatocite I
Hormonul de creștere reglează funcțiile metabolice bazale ale testiculelor, stimulează specific diviziunea
spermatogoniilor. Absența lui determină apariția nanismului hipofizar (spermatogeneză
deficitară/absentă) cu infertilitate.
Spermatocitul I
- Origine în urma diviziunii spermatogoniei B

- Localizat medio-bazal, imediat deasupra spermatogoniilor
- Prezent pe toate secțiunile
- Rotund, 16 microni
- Cea mai mare celulă din linia seminală
- 46 cromozomi (44 + XY) bicromatidieni (2n, 2c)
- La scurt timp după formare își duplică ADN-ul după care intră în meioza I
- Are aspect diferit în funcție de etapa meiozei I
- Profaza: 22 zile, pachitenul: 16 zile
- Anafaza, telofaza – urmate rapid de formarea a 2 spermatocite II
Spermatocitul II
- Localizat medial, imediat sub spermatide

- Diametru: 9 microni, dar este foarte rar observat
- 23 cromozomi (22+X sau 22+Y) bicromatidieni (n, 2c)
- Ciclu celular scurt, fără S; nu se dublează cantitatea de ADN
- Rapid intră în meioza II, profaza durând doar 8 ore
- Rezultă 2 spermatide
Spermatidul
- Localizat apical
- 23 cromozomi monocromatidieni (n, c) – celule haploide
- Aspectul & dimensiunile variază foarte mult în funcție de etapele spermiogenezei
- De-a lungul spermiogenezei, spermatidele suferă modificări celulare pentru a se transforma în
spermatozoizi (nu se mai divid), 1 spermatidă se transformă în 1 spermatozoid
- Spermatidul pornește de la 6 microni și de la o formă rotundă
- Se formează acrozomul: în faza Golgi se formează vezicula acrozomală care devine capsulă
- Se formează flagelul: migrează centrioli cu formare de axonemă
- Nucleul se modifică: cromatină își modifică forma și poziția
- Citoplasma migrează și mitocondriile se concentrează în flagel
- Excesul de citoplasmă se elimină sub formă de corpi Reynaud
Spermatozoidul
- Lungime: 65 microni
- Capul – 5-7 microni, nucleul e variabil în funcție de specie, la om e piriform/turtit; cromatina e
foarte condensată și sunt prezente vacuole nucleare; capsula acrozomală în 2/3 anterioare,
formată din glicoproteine, enzime hidrolitice (hialuronidaza); rol în dezagregarea coronei radiata
și dizolvarea zonei pellucida
- Colul (gâtul) este foarte scurt, leagă capul de coadă și la om conține mai multă citoplasmă
reziduală; vestigii centriolare: axonemă, resp. inele fibroase din jurul porțiunii inițiale ale
axonemei
- Coada are 3 segmente: parte mijlocie, parte principală, parte terminală
- Partea mijlocie: axonema central, 9 fibre dense londitudinale, mitocondrii alungite dispuse
helicoidal cap la cap care furnizeaza ATP, annulus
- Partea principală (cea mai lungă): axonemă, 9 fibre (coloane) dense longitudinale, inele fibroase
dense circulare (2 coloane, ventrală & dorsală)
- Partea terminală: axonemă, 9 perechi microtubuli periferice și 1 pereche de microtubuli centrală;
brațele de dineină au activitate ATP-azică
- Sd. Kartagener (infertilitate, probleme respiratorii) – defect la nivelul brațelor de dineină (flageli
sau cili imobili)
- Până în epididim, spermatozoizii nu au motilitate proprie; în epididim, dezvoltă motilitate proprie
unidirecțională; în tractul genital feminin se produce capacitația (corona radiata)
Spermatogeneza: cariokineză completă, citokineză incompletă (punți citoplasmatice intercelulare),

sincronizare diferențiere celule în valuri
Ciclurile epiteliului seminifer: stadii diferite de diferențiere (anumită succesiune care se repetă pe o zonă),
la om există 6 stadii; epiteliul tubilor învecinați sau porțiuni ale aceluiași tub – stadii diferite
Celulele Sertoli
- Columnare: pol bazal – MB și pol apical – lumen

- Limite laterale neevidente (găzduiesc celule germinative)
- Așezate în strat continuu pe MB, prezintă joncțiuni între ele
- Joncțiunile dintre celulele Sertoli delimitează 2 compartimente: bazal (spermatogonii și
spermatocit I în profază) și adluminal (restul celulelor seminale)
- Joncțiunile strânse și gap formează bariera sânge-testicul – joncțiuni nepermeabile ce izolează,
protejează celulele haploide de sistemul imun; joncțiunile lasă să treacă doar spermatocitele I
formate (se deschid în fața spermatocitului I și se închid imediat după trecerea spermatocitului I)
- Elementele necesare celulelor seminale vor fi furnizate doar de celulele Sertoli
- Nucleul e oval/triunghiular/neregulat, eucromatic, cu nucleol proeminent flancat de 2 mase de
heterocromatină
- Citoplasma e abundentă, greu de distins, prezintă buzunărașe – micromediu propice pentru
celulele seminale; conține REN, aparat Golgi, mitocondrii alungite, incluziuni lipidice, lizozomi,
citoschelet (actină apical), incluziuni cristaloide (bazal) = corpi Charcot-Bottcher
- Între ele joncțiuni strânse, gap (Sertoli-Sertoli, Sertoli-spermatid)
Rolurile celulei Sertoli:
- Suport (nutritiv & susținere) pentru celulele seminale

- Secretă fluidul din tubul seminifer (nutritiv & vehicul)
- Secretă ABP sub acțiunea FSH cu rol în concentrarea testosteronului
- Secretă inhibină, care inhibă eliberarea de FSH
- Secretă transferină, pentru fier, necesar celulelor seminale
- Secretă estrogeni cu rol în maturarea spermatozoizilor
- Fagocitează corpii reziduali/celulele seminale degenerate/spermatozoizii degenerați (50%)
- Eliberare spermatozoizi (mișcări active pol apical & desfacere joncțiuni Sertoli-spermatide)
- Rezistente la infecții, noxe, căldură, iradiere
Căi genitale
Intratesticulare: tubi drepți, rete testis, ducte eferente
Extratesticulare: ducte eferente, canal epididimar, duct deferent, duct ejaculator
Tubii drepți
- Tubii seminiferi se îngustează, ajungând să prezinte doar celule Sertoli, tranziție bruscă
- Epiteliu simplu cubic înconjurat de țesut conjunctiv dens
Rete testis
- În mediastinum testis (corpul Highmore)

- Epiteliu simplu turtit/cubic/columnar
- Țesut conjunctiv dens cu vase sangvine
- Celulele columnare prezintă microvili & 1 cil
Ductele eferente
- 10-20 tubi ce străbat tunica albugineea

- Sunt intra-extratesticulare (cap epididim)
- Epiteliu simplu cubic/cilindric alternant
- Aspect caracteristic: dinți de fierăstrău
- Celulele cubice au microvili (sunt absorbante), iar cele cilindrice au cili
- 1-2 rânduri de FMN
- Absorb 80% din fluidul testicular și propulsează spermatozoizii
- 6-10 mase conice (coni vasculoși) de 15-20 cm intens compactate
Canalul epididimar
- Corp & coadă epididim

- Ductele eferente se unesc pentru a forma un singur canal epididimar
- Epiteliu pseudostratificat, lumen cu suprafață netedă
- Lungime: 4-6 m (epididimul având 7.5 cm)
- Diametru: 150-400 microni, crește terminal
- Celule principale: înalte de 80-40 microni cu stereocili de 10-25 microni; roluri: absorbție fluid
testicular, secreție glicoproteine, fagocitar
- Celule bazale & limfocite: fără barieră – reacție imună după vasectomie
- 1-3 straturi cirulare de FMN
- La coada epididimului apar: strat intern/extern longitudinal
- Proximal: contracții spontane
- Distal: mișcări reduse
- Stochează spermatozoizii și îi maturează (proces care durează 12 zile), la acest nivel ei devenind
fertili și căpătând motilitate unidirecțională; pot trăi săptămâni
- La stimulare nervoasă sexuală, cele 3 straturi se contractă puternic
Ductul eferent
- Pornește de la coada epididimului

- Intră în componența cordonului spermatic
- Urcă în abdomen, apoi coboară în pelvis
- La nivelul vezicii urinare, formează ampula ductului deferent
- 3 tunici: mucoasă, musculară, adventice
- Mucoasa: epiteliu + corion; prezintă pliuri longitudinale, care conferă aspect stelat lumenului;
epiteliu pseudostratificat cilindric cu stereocili; corion bogat în fibre elastice
- Musculara are 3 straturi: longitudinal, circular, longitudinal
- Ampula ductului deferent are lumenul mare, mucoasa faldurată și musculara mai subțire
Ductul ejaculator
- Epiteliu columnar simplu/pseudostratificat

- NU are musculară
- Cele 2 ducte se deschid în uretra prostatică, de o parte și de alta a utriculului prostatic
Glande accesorii: vezicule seminale, prostată, glande bulbouretrale
Vezicula seminală
- 5 cm
- Tub încolăcit (15 cm)
- Lumenul e neregulat
- Prezintă 3 tunici: mucoasă, musculară & adventice
- Mucoasa: prezintă falduri primare, secundare, terțiare și delimitează compartimente cu aspect
neregulat; epiteliu pseudostratificat cu celule columnare/cubice care conțin RER, aparat Golgi,
granule de secreție, picături lipidice și pigmenți lipocromici; corion – țesut conjunctiv lax cu fibre
elastice, FMN rare
- Musculara: circular intern & longitudinal extern
- Secreție gălbuie, pH alcalin; fructoza – sursă energetică pentru spermatozoizi; pigmentul are
puternică fluorescență UV
Prostata
- Organ musculoglandular
- 20 g – cea mai mare glandă
- Capsulă fibroelastică, vasculară
- Septurile compartimentează lobi
- Parenchimul glandular: glande tubuloalveolare simple sau compuse + stromă fibromusculară
- 3 tipuri de glande concentric în jurul uretrei: mucoase, submucoase & principale
- Mucoase & submucoase – epiteliu simplu cubic/cilindric, secretă direct în uretră (hiperplazie
nodulară benignă)
- Principale – epiteliu columnar simplu/pseudostratificat 30-50 de glande, 15-30 de ducte
(adenocarcinom)
- În lumen pot apărea corpi lamelari concentrici = nisip prostatic = corpora amylacea = simpexioni
(condensare glicoproteine care suferă calcificare)
- Secreție incoloră, pH acid: acid citric, fosfatază acidă, enzime proteolitice
Glande bulbouretrale
- Se deschid în bulbul uretrei

- Diametru: 1 cm, duct: 3 cm
- Glandă compusă tubuloalveolară
- Lobuli – acini/aveole
- Epiteliu unistratificat cubic/cilindric
- Stromă conjunctivo-musculară (fibre elastice, FMN & striate)
- Secreția clară, vâscoasă, cu rol lubrifiant pentru uretră
Aparat genital feminin - Dr. Bausic Vasilica
2016
APARATUL GENITAL FEMININ
Este alcătuit din: gonade (cele doua ovare),trompe uterine,uter, vagin şi organele genitale
externe.La acestea se adaugă glandele anexe: glandele mamare şi placenta( care este un organ
tranzitoriu al gestaţiei).
Functia aparatului genital feminin este multipla respectiv, de a produce gameţii
feminini(ovocitele),de a realiza fertilzarea,nidarea şi implantarea embrionul în cavitatea uterina
cu dezvoltarea sarcinii pâna la naştere.Deasemenea are funcţia endocrină de producere a
hormonilor steroizi, care la rândul lor controlează dezvoltarea aparatului genital feminin , dar şi
alte organe.Începând cu menarha( apariţia primei menstruaţii) şi pâna la menopauză( dispariţia
menstruaţiei), la nivelul aparatului genital feminin au loc transformări lunare ciclice, care sunt
controlate la rândul lor neurohormonal.
Embriogeneza organelor genitale feminine:V. Bausic

Ovarele au origini diferite de cea a uterului ,trompelor şi vaginului.
Trompele uterine, uterul şi 2/3 superioare ale vaginului îşi au originea embriologică în
canalele Muller.
1/3 inferioară a vaginului şi vestibulul vaginal se formează din sinusul urogenital.
Clitorisul şi labiile mari şi mici se formează din tubeculul genital.
Glandele mamare au originea în crestele embrionare cutanate axiloinghinale.
Ovarul se dezvoltă embriologic separat de tractul genital-se formează din mezoderm şi
endoderm(celulele germinative primordiale-gonocitele).În săptamina 5 de viaţă intrauterină pe
faţa mediană a mezonefrosului celulele celomice şi celulele mezenchimale proliferează formând
crestele gonadale.Din endoderm din regiunea veziculei viteline migrează spre crestele gonadale
gonocitele primare iar epiteliul celomic devine germinativ.
Din celomul germinativ ce acoperă viitoarea gonadă pătrund în mezenchim celule sub
formă de cordoane sexuale. Procesul se desfaşoară în două etape:
-prima generaţie de cordoane sexuale situate în medulară degenerează.Pot rămâne vestigii
embrionare-rete ovarii în medulara din zona hilului ovarian.
-a 2 a generaţie de cordoane sexuale cu localizare corticală , se fragmentează în S 18-20 şi
formează foliculii primordiali(1 -ovogonie +celule foliculare din celom).Din acest moment
ovarul migrează din regiunea lombară în pelvis
OVARUL- Dr . Bausic Vasilica
Ovarul este un organ pereche,având forma ovalar-aplatizată, situate pe parţile laterale ale
cavităţii pelvine, înapoia ligamentelor largi.Ovarele au două funcţii majore: 1. sunt sursă de
gameti(ovocite) 2. sunt organe endocrine , producătoare de hormoni steroizi, hormoni care
pregătesc endometrul pentru conceptie, şi menţin sarcina, dacă s-a produs fertilizarea.
Volumul,dimensiunile şi greutatea ovarului variaza în raport cu starea fiziologică a femeii.În mod
normal, în periada fertilă a femeii,el are lungimea de 3 cm, lăţimea de 2 cm, grosimea de 1 cm si
greutatea de 6-8 grame.Perioada fertilă se întinde între menarhă si menopauză şi are o durată
variabilă de la caz la caz., in functie de rezerva foliculara a fiecarei femei.
Componentele de bază ale ovarului sunt :
1.epiteliul de acoperire
2.albugineea
1
2016
3.corticala ovarului
4. medulara ovarului
Epiteliul de acoperire
Epiteliul de acoperire se continuă cu peritoneul pelvin la nivelul hilului ovarian.
Este denumit impropriu şi epiteliu germinativ Waldeyer ,deoarece în trecut se considera, că
celulele germinative primordiale iau nastere la nivelul lui.In realitate celulele germinative
primordiale au originea extragonadală,la nivelul epiteliului celomic,de unde migrează la nivelul
gonadei,o parte din ele diferenţiindu-se în ovogonii. Acest epiteliu este alcătuit dintr-un singur rând
de celule epiteliale cu unele particularităţi.Pâna la pubertate celulele sunt cilindrice,mici cu nucleu
intens hetereocromatic şi citoplasma redusă cantitativ.După instalarea pubertaţii ,celulele au formă
cubică ,iar la femeia la menopauza sunt turtite -aplatizate-epiteliu simplu pavimentos .În perioada
fertilă a femei, epiteliul de suprafaţă este simplu cubic, celulele au nuclei mari identaţi, chiar cu
aspect polimorfonucleat, ceea ce a făcut ca unii cercetători se le asemuiască cu granulocitele
polimorfonucleare din punct de vedere funcţional.
Au existat teorii conform cărora aceste celule din epiteliul germinativ ar apăra foliculii
ovarieni de agenţii patogeni peritoneali. Citoplasma lor este puţină cantitativ . La microscopul
electronic se evidenţiază prezenţa unor vezicule de mucină grupate în special la polul bazal, ca şi
prezenţa unor granule dense.La polul apical s-a pus în evidenţă o reţea densă de microvili ce
protejează acest pol.
O serie întreagă de studii au arătat că epiteliul de acoperire este sursă de enzime hidrolitice
ce cauzează ovulaţia.S-a crezut că aceste granule sunt lizozomi ce-şi eliberează enzimele
lizozomale cu 3-4 ore înainte de ovulaţie, sub albuginee.,fiind un factor important ce contribuie la
ponta ovulară.
Alte teorii infirmă participarea epiteliului de suprafaţă la ovulaţie, infirmând că granulele
dense din citoplasma celulelor epiteliale sunt lizozomi, având reacţia pentru fosfataza acidă
negativă Este foarte important de menţionat că la zona de contact cu foliculul matur înainte de
ovulaţie celulele epiteliului de acoperire încep să se necrozeze .
Celulele epiteliului de acoperire suferă modificari minime în raport cu fazele ciclului ovarian.
Epiteliul de acoperire urmăreste îndeaproape albugineea,iar suprafaţa ovarului pâna la pubertate
este netedă.În perioada fertilă a femeii,suprafaţa ovariană este de obicei neregulată(determinată de
cicatricile postovulatorii şi de corpii albicans) , fisurată, fisurile sunt însă acoperite de epiteliuPrin
aceste fisuri, epiteliul de suprafaţă poate prolifera în corticala ovariană,formand insule de celule
epiteliale în corticală Aceste insule pot degenera chistic ce pot afecta funcţionalitatea ovarului..În
alte situaţii, epiteliul de acoperire poate prolifera pe suprafata ovarului, formând insule celulare
superficiale care pot da naştere la chisturi epiteliale ce se separă de epiteliul de suprafaţă(chisturi
parafoliculare) anormale,dar nu patologice.Ele pot rămâne în stadiul de microchist sau degenerează
sub forma de concreţiuni calcare.
Albugineea ovarului
Este reprezentată de un ţesut conjunctiv dens semiordonat care separă epiteliul de suprafată
de restul ţesutului ovarian şi este responsabilă de culoarea albă a ovarului.Ea creşte în grosime
odată cu vârsta.Uneori prezintă îngroşări pasagere care au fost interpretate ca fenomene de scleroză
pasageră.La ovulaţie albugineea se subţiază pentru a forma stigma., la zona de contact între
albuginee şi foliculul matur de Graaf..În zona stigmei albugineea devine tansparentă prin
redistribuţia vaselor de sânge, care practic dispar din zona stigmei.Uneori femeia acuză la ovulatie
mici spotting-uri, datorită unor mici vase care ramân în zona stigmei, şi care se rup în timpul pontei
2
2016
ovulare.În cazul Sindromului Stein Lőwenthal( sindromul ovarelor de porţelan), albugineea este
extrem de groasă astfel încat nu permite sa se producă ovulaţia, şi este cauză de sterilitate feminină.
Zona corticala a ovarului
Are o grosime mai mare la începutul perioadei de reproducere,pentru ca apoi aceasta sa
diminue progresiv datorită procesului de atrezie foliculara. Ea are aspectul cel mai heterogen
datorită formaţiunilor parenchimatoase prezente la nivelul lor.In structura zonei corticale se află:
1. Stroma conjunctivă,predominant celulară,2. Structuri producătoare de gameţi şi derivatele
lor(Foliculii ovarieni,corpul galben, corpul albicans)
Zona medulară a ovarului

Zona medulară a ovarului conţine tesut conjunctiv lax cu multe fibre elastice,vase sanguine
mari şi spiralate(artere helicine),vase limfatice, fibre nervoase, celule ganglionare, fascicule de
fibre musculare netede dispersate,rete ovarii(vestigii din viaţa embrionară,care se prezintă ca
formaţiuni tubulare captuşite de un epiteliu simplu cubic sau turtit care pot degenera chistic.In
structura zonei medulare se mai pot observa celule hilare care din punct de vedere histologic sunt
identificate cu celulele interstiţiale Leydig ale testiculului. Aceate celule sunt rotunde sau ovale, ce
prezintă o citoplasmă încărcată cu granule eozinofile , sau prezintă o citoplasmă spumoasă,ce
conţine un pigment galben de lipofuscină. Se impachetează strâns în zona hilului. Ocazional
celulele hilare pot conţine cristaloizi Reinke , sau alteori pot conţine corpusculi rotunzi eozinofilici.
Grămezile mici de celule hilare se organizează de regulă în apropierea nervilor şi a vaselor de
sânge. Medulara poate conţine deasemenea şi celule asemănătoare celor din corticală, respectiv
celule stromale enzimatic active(EASC)
Nu exista o limită evidentă între corticala şi medulara ovariană.Medulara este înconjurată aproape
în totalitate de corticala cu excepţia zonei hilului ovarian.
Zona corticală
1. Stroma conjunctivă
Stroma regiunii corticale este alcatuită dintr-un tesut conjunctiv lax cu funcţii speciale numit
ţesut conjunctiv lax spinocelular,alcătuit din fibroblaste fuziforme ce răspund într-un anumit mod
la stimulii hormonali, diferit de fibroblastele din alte organe.(în special sub acţiunea hormonilor
gonadotropi hipofizari).Celule conjuctive se dispun în vârtejuri în jurul formaţiunilor
parenchimatoase.Citoplasma acestor celule este bogată în ribozomi şi microfilamente., mitocondrii
cu tendinţa de a se grupa în jurul nucleului.. Aceste celule sunt responsabile de producerea fibrelor
de colagen şi reticulină, care se dispun predominant spre partea externă a corticalei
ovariene.Colagenizarea progresivă a acestei arii începe devreme în viaţa reproductivă, devine
marcantă cu timpul şi este aproape universala la menopauză.Celularitatea stromei ovariene şi
cantitatea de lipide continută de aceste celule sunt dependente de stimularea hormonală. O creştere
a cantităţii de lipide în celulele stromale este denumită luteinizarea celulelor stromale şi este
particulară perioadei de sarcină.Celule stromei conjunctive se difenţiază pe mai multe clase: 1.
Fibroblaste responsabile de producerea stromei conjunctive extracelulare
2. Fibroblaste care se diferenţiază şi vor forma teaca interna a foliculilor
ovarieni.
3. Miofibroblaste cu proprietăţi contractile care vor forma teaca externă a
foliculilor ovarieni.
4. Fibroblaste secretoare de hormoni steroizi
3
2016
Oricum este posibil ca toate celulele stromale să aibă potenţial de a produce hormoni steroizi în
anumite circumstanţe. Sunt identificate trei tipuri de celule stromale secretoare de hormoni
steroizi:a. celulele care înconjură foliculul ovarian( teaca internă). b. celulele luteinice încărcate
cu lipide c. celulele stromale enzimatic active (EASC) care au activitate enzimatică oxidativă ,
dar exprimă şi alte enzime. Celulele EASC sunt în mod particular numeroase la femeia intrată la
menopauză. Sunt diseminate sub formă de insule atât în cortex cât şi în medulară şi s-a arătat că
secretă testosteron , precum şi alţi hormoni steroizi.
Tesutul conjunctiv stromal este bogat vascularizat cu capilare tipice.
Corticala cuprinde deasemenea numeroase formaţiuni parenchimatoase de tip şi aspect morfologic
foarte variabil în raport cu vârsta şi starea funcţionala a ovarului.Ele sunt:
A.Aparatul folicular al ovarului= totalitatea foliculilor primordiali, ovarieni evolutivi si
involutivi(atretici)
B.Corpii luteali ciclici(menstruali,catameniali) şi gestationali(sarcina)
C.Corpii albicans.
FOLICULII OVARIENI
Foliculii sunt încorporaţi în stroma corticală.Ei pot fi clasificati in:

Foliculii primordiali
Foliculii evolutivi -pe cale de creştere
Foliculii involutivi-atretici
Un folicul este alcătuit dintr-un ovocit de ordinul I înconjurat de unul sau mai multe straturi de
celule foliculare.
Numărul total de foliculi în cele doua ovare la o femeie tânara este estimat la 4oo.ooo,dar cei mai
mulţi din ei dispar prin procesul de atrezie foliculară în timpul perioadei fertile.Acest proces de
regresie începe încă din viaţa intrauterină şi continuă pe toată perioada reproductivă a femeii.După
menopauză un număr foarte mic de foliculi rămân în ovarele femeii.Lunar este eliberat în mod
normal un singur ovul din ovarele femeii(alternativ dintr-n ovar sau din celălalt),viaţa reproductivă
fiind 3o-4o ani , numai 45o ovule pot fi eliberate,restul foliculilor împreună cu ovocitele lor vor
involua ,devenind atretici .
În raport cu vârsta şi fazele ciclului ovarian aspectul zonei corticale variază.Astfel înainte de
pubertate există numai foliculi primordiali;la maturitate apar foliculi în toate stadiile evolutive,
corpi galbeni, foliculi atretici şi corpi albicans,în timp ce după menopauză zona corticală devine o
zona de ţesut conjunctiv fibros.
Foliculii ovarieni au urmatoarele componente:
Elementele de origine epiteliala sunt :
-ovocitul de ordinul I
- celulele foliculare,
- lichidul folicular
-zona pellucida
-corpii Call Exner.
Elementele de origine conjunctivă sunt:
-tecile foliculare
-vasele.
Deşi aceste elemente sunt separate între ele printr-o membrană numită membrana Slavianski ,
evoluţia lor este concomitentă,între ele existând un fenomen de morfogeneză prin inducţie.
4
2016
Creşterea foliculară este un proces continuu.Când numărul de foliculi primordiali este mare
dezvoltarea lor începe în orice circumstanţe fiziologice.Ea nu este întreruptă de sarcină ,ovulaţie,
sau perioade anovulatorii.Este prezentă la toate vârstele, inclusiv în copilărie şi în preajma
menopauzei.Iniţierea creşterii foliculare este independent de stimulul gonadotropic,în timp ce
creşterea este controlată de gonadotropine.Maturarea foliculară implică schimbări la nivelul
ovocitului, celulelor foliculare şi stromei care îl înconjură.Pe parcursul maturării foliculare
într-un ciclu ovarian , numai un ovar este bine dezvoltat şi vascularizat, având aspect hiperemic,
celălalt fiind mic şi alb .
ORIGINEA SI MATURATIA OVOCITELOR
Ovocitele se formează în viaţa intrauterină şi de aceea numărul lor nu mai creşte după
naştere.Celulele precursoare sunt celulele germinative primordiale ce îşi au originea la nivelul
sacului embrionar,migrează în crestele genitale şi apoi în ovar.
După prima lună de viată embrionară,celulele germinative primordiale (ovogoniile) pot fi
identificate la nivelul sacului embrionar(endodermului)Ele se divid mitotic de citeva ori până când
vor migra în crestele genitale.Ovogoniile vor popula corticala viitorului ovar,iar diviziunile
mitotice continuă pâna în luna a V a de viaţă intrauterină.In acest moment fiecare ovar conţine cam
3 milioane de ovogonii. Incepând din luna a III a de viaţă intrauterină câteva ovogonii se divid si
dau nastere ovocitelor de ordinul I care intra imediat in profaza primei diviziuni meiotice si se
opresc in profaza .La om acest proces este completat pe la sfirsitul lunii a VII a de viată
intrauterina.In timpul acesta multe ovocite primare sunt pierdute prin proces de degenerescenţă
numit atrezie.
Foliculii primordiali la fel ca cei pe cale de creştere conţin ovocite primare. .Aceste ovocite
se gasesc în profaza primei diviziuni meiotice.Aceasta diviziune meiotică este definitivată chiar
înainte de ovulaţie.Cromozomii sunt egal distribuiţi între celulele fiice , dar numai ovocitul
secundar preia aproape întreaga citoplasmă ,cealaltă celulă, primul globul polar ,o celulă foarte
mică conţine nucleul şi o cantitate mică de citoplasmă.Imediat dupa expulzia primului globul polar
şi în timp ce se află încă în regiunea corticalei ovariene ,nucleul începe a doua diviziune meiotică
ce se opreşte în metafază şi se continuă complet numai dacă are loc fertilizarea, fertilizarea
constând în penetrarea ovulului de catre spermatozoid.Ovocitul II este viabil cca 24 ore. Penetrarea
de către spermatozoid reface garnitura diploidă de cromozomi a speciei umane şi reprezintă un
stimul pentru ovocitul II să-şi termine a doua diviziune meiotică şi să formeze al doilea globul
polar. Când nu este fertilizat Ovocitul se autolizează în oviduct fără să-şi fi completat a doua
diviziune de maturare.Prin fertilizarea de catre spermatozoid se reface garnitura cromozomială
diploidă şi se formează oul sau zigotul. Zigotul îşi începe diviziunea în trompa uterină, străbate
trompa uterină în decurs de câteva zile şi în stadiul de blastocist trece de ostiumul tubar şi pătrunde
în cavitatea uterină,unde se va nida şi se va implanta dezvoltandu-se sarcina.
FOLICULUL PRIMORDIAL
Foliculii primordiali sunt foarte numeroşi înainte de naştere.Sunt grupaţi imediat sub
albuginee, în corticala externa.Fiecare este alcătuit dintr-un ovocit primar învelit de un singur rând
de celule epiteliale turtite-celule foliculare.Ovocitul în foliculul primordial are diametrul 25
microni Este situat uşor excentric cu nucleul mare şi cu un nucleol mare vizibil, nucleul fiind
eucromatic ,deoarece cromozomii sunt în general nespiralizaţi. Organitele citoplasmatice sunt
agregate în special în apropierea nucleului(numeroase mitocondrii, câteva zone Golgiene şi
cisterne de reticul endoplasmatic ). Celulele foliculare sunt legate între ele prin joncţiuni de tip
5
2016
desmozomi.O membrană bazală delimitează foliculul avascular de stroma înconjuratoare.
Membrana ovocitului prezintă microvili
FOLICULII PE CALE DE CREŞTERE

Sunt reprezentaţi de :
-Foliculii primari –unilamelari
-multilamelari(plini sau preantral)
-Foliculii secundari- veziculari
-antrali
Creşterea foliculară este datorată îin mare măsură celulelor foliculare , dar şi ovocitului
primar şi a stromei ce înconjoară foliculul.Ovocitul creste mai rapid în prima parte a creşterii
foliculare, ajungând la diametrul de 60 microni in foliculul primar unilamelar si 125-15o microni ,
chiar în stadiul de folicul primar multilamelar. Nucleul creşte şi el şi este denumit veziculă
germinativă., iar nucleolul –pata germinativă. Mitocondriile cresc şi ele ca număr şi devin uniform
distribuite în întreaga citoplasmă ,reticulul endoplasmatic se hipertrofiaza ,iar complexul Golgi
migrează chiar în ectoplasma periferică.Celulele foliculare formează un singur strat de celule
cuboidale, iar foliculul este numit acum Folicul primar unilamelar. Celulele foliculare
proliferează prin diviziuni mitotice şi formează un epiteliu pluristratificat cu celule mari poliedrice
sau stratul numit granuloasa foliculară( 6-12 randuri de celule foliculare).Foliculul este numit acum
Folicul primar multilamelar, (plin sau preantral). Între celulele foliculare se stabilesc numeroase
joncţiuni Gap. O mică zonă , zona pellucida alcătuită din glicoproteine acide înconjură ovocitul şi
se interpune între acesta şi celulele foliculare.Ea este produsul de secreţie atât al ovocitului cât şi
al celulelor foliculare.
Prelungirile celulelor foliculare ,precum şi microvilii ovocitului penetrează zona pellucida şi
se prind între ele prin jocţiuni de tip Gap, astfel ca la microscopul electronic zona pellucida are
aspect striat..În timp ce aceste modificări au loc , stroma adiacentă foliculului se diferenţiază şi
formează tecile foliculare- teaca externa si teaca interna. Celule tecii interne sunt fibroblaste
stromale care se încarcă cu picături lipidice, cu mitocondrii cu creste tubulare au aceeaşi structură
ca a celulelor producatoare de hormoni steroizi..S-a arătat că aceste celule sintetizează
androstendion ce este apoi convertit în estradiol de către celulele granuloasei foliculare. Ca orice
alt organ endocrin teaca internă foliculară este bogat vascularizată.
Teaca externă este alcătuită din miofibroblaste aplatizate în care se dezvoltă foarte mult
aparatul contractil.Vase mici o penetrează şi formează plexuri capilare în jurul celulelor tecale
interne. Nu există vase de sânge în granuloasa foliculară în foliculii pe cale de creştere .Limita
dintre cele doua teci nu este clară ,deasemenea limita dintre teaca externă şi stroma ovariană. Limita
dintre granuloasa foliculară şi teaca internă este însă foarte bine definită , deoarece celulele lor sunt
diferite morfologic şi există o membrana bazală groasă între ele.
Când grosimea granuloasei atinge 6-12 rânduri ,celulele foliculare încep să secrete hormoni
steroizi(estrogeni,androgeni,progesteron),cei mai importanţi cantitativ fiind hormonii estrogeni
obtinuţi sub actiunea unui sistem de aromatizare care acţioneaza asupra androgenilor.
Aromatizarea este iniţiata şi activată de FSH , care acţionează şi ca factor limitant al producţiei
ovariene de estrogeni.Celulele granuloase ale foliculului preantral conţin receptori pentru FSH.
Producţia de estrogeni este limitată şi de conţinutul în receptori pentru FSH. FSH-ul împreună cu
estrogenii au acţiune sinergică mitogenă asupra celulelor granuloase şi determină acumularea
6
2016
rapidă de receptori pentru FSH la nivelul celulelor granuloase.Celulele granuloase posedă receptori
pentru FSH, dar trebuie menţionat că nu toate celulele granuloasei posedă receptori pentru FSH,
Cele care au , posedă cca 1500 receptori / celulă. Legarea FSH-ului de receptor determină activarea
aromatazei , enzimă necesară aromatizarii androstendionului la estrogeni. Creşterea foliculară este
dependentă de gonadotropi şi corelată cu creşterea producţiei de estrogeni Prezentând receptori
pentru FSH, sub actiunea gonadotropului, celulele granuloase pot aromatiza cantităţi limitate de
androgeni şi pot genera estrogeni.desi nu toate celulele granuloasei foliculare prezinta receptori
pentru FSH, toate răspund la fel la stimulul gonadotropinic, deoarece celulele sunt legate între ele
prin jonctiuni Gap , care permit trecerea prin conexoni a AMPc. Apariţia precoce a estrogenilor în
interiorul foliculului permite acestuia să răspundă la concentratii relativ joase ale FSH-lui,aceasta
fiind o funcţie autocrină pentru estrogenii din interiorul foliculului În urma acţiunii secretorii a
celulelor granuloase , prin acumularea produsului de secreţie,între ele apar mici cavităţi al caror
număr şi mărime cresc treptat numite corpii Call-Exner.Prima cavitate apare în zona cea mai groasă
a granuloasei foliculare. Corpii Call-Exner au aspectul unor mici cavităţi sferoidale cu conţinut
folicular dens diseminate printre celulele granuloase care se dispun sub formă de rozetă în jurul
lor.
Dezvoltarea foliculară este influenţată şi de hormonii androgeni,celulele granuloase având
receptori şi pentru aceasta categorie de hormoni.Androgenii reprezintă pe de o parte substratul
procesului de aromatizare indus de FSH, iar pe de altă parte,la concentratii mici ,cresc activitatea
aromatazei.În prezenţa unor cantităţi mari de androgeni, celulele granuloase din foliculul preantral
favorizează conversia androstendionului mai mult în 3 alfa androgeni reduşi decât în estrogeni,
compuşi care nu se pot transforma în estrogeni şi în felul acesta activitatea de aromatizare este
inhibată..Succesul unui folicul de a ajunge la maturitate depinde de capacitatea lui de a converti
un mediu androgenic în mediu estrogenic.
Apariţia de cavităţi pline cu lichid folicular între celulele granuloasei foliculare determină
formarea foliculilor secundari sau veziculari.Cavitatile ce contin acest lichid vor conflua si vor
forma antrul, formându-se în acest mod foliculul antral.
Lichidul folicular contine:
1.Glicozaminoglicani
2.Proteine de legare ale hormonilor steroizi
3. progesteron şi androgeni,
4.Estrogeni
5.FSH
6.LH( cantitaţi mici în faza foliculară şi creşte cu 3-4 zile înainte de ovulaţie)
In foliculul antral sub acţiunea combinată şi sinergică a FSH-ului şi estrogenilor creşte
producţia de lichid folicular care se acumuleaza în spaţiile intercelulare dintre celulele granuloase..
In condiţii normale LH-ul este prezent în lichidul folicular la mijlocul ciclului ovarian.Dacă
LH-ul este prezent în plasma şi în lichidul folicular,activitatea mitotică a celulelor granuloase
scade,apar fenomene de degenerescenţă şi creşte nivelul intrafolicular al androgenilor.
Prezenţa FSH-ului şi estrogenilor în lichidul folicular este esenţială pentru a susţine creşterea
foliculară pe seama celulelor granuloase.Foliculul antral se caracterizează prin cea mai mare rată
de proliferare a celulelor granuloase,cea mai mare cantitate de estrogeni şi cel mai mic raport
androgeni/estrogeni.Andogenii antagonizează activitatea de proliferare a celulelor granuloase
desfaşurată sub acţiunea estrogenilor şi dacă persistă produc degenerari ale ovocitului primar.
Sinteza de hormoni steroizi este compartimentată funcţional.Receptorii pentru LH sunt
prezenţi în celulele tecale ale foliculului antral,iar receptorii pentru FSH în celulele granuloase ale
7
2016
foliculului antral.La stimularea cu LH ţesutul tecal produce androgeni care pot fi apoi convertiţi
în estrogeni prin FSH care stimuleaza aromatizarea la nivelul celulelor granuloase.
Deşi fiecare compartiment celular are capacitatea de a produce progesteron,androgeni şi
estrogeni,activitatea aromatazei este superioară în celulele granuloase comparativ cu celulele
tecale.
Foliculul antral are o structură polară, la un pol se va găsi antrul folicular rezultat prin
confluarea cavitaţilor foliculare de la nivelul granuloasei ,iar la celalalt pol ovocitul, cuprins într-
un pinten celular numit cumulus oophorus. Acesta protruzionează în antrul folicular.Din acest
moment ovocitul numai creşte în dimensiuni.Cumulus oophorus conţine ovocitul I înconjurat de
zona pellucida şi corona radiata(celule foliculare dispuse radiar în jururl ovocitului)se leagă la
granuloasa foliculară prin discul proliger. Granuloasa foliculară se dispune pe 7-8 rânduri de celule
în jurul antrului folicular. In jurul granuloasei, se dispun cele doua teci foliculare ;teaca interna şi
teaca externă.
Pentru fiecare ciclu ovarian în faza foliculară intră în proces de creştere un numar de cca 20
de foliculi ovarieni care sunt selectaţi cu 6-12 luni înainte.Cei 20 de foliculi se află în stadii diferite,
de la primordiali pâna la antrali. Din acesti 20 de foliculi, se va selecta foliculul care va ajunge la
maturitate, în etapa luteinică a ciclului ovarian anterior. Criteriul de selecţie va fi foliculul cu cea
mai mare cantitate de FSH şi estrogeni în lichidul folicular, şi nu criteriul de dimensiune
foliculara.Cantitatea mare de estrogeni din lichidul folicular al foliculului selectat, printr-o buclă
de feed back negativ va determina scăderea de FSH la nivelul adenohipofizei, dispărând astfel
suportul de creştere pentru ceilalti 19 foliculi aflaţi îîn proces de creştere, foliculi care devin
androgenici şi intră în proces de atrezie foliculară.
Foliculul matur(De Graaf) are diametrul 2,5 cm şi poate fi văzut ca o veziculă transparentă ce
deformează suprafaţa ovariană.ca rezultat al acumulării de lichid,luând contact cu albugineea la
nivelul stigmei . Cavitatea foliculară creşte în dimensiuni şi ovocitul aderă la peretele folicular
printr-un pedicul format din celulele granuloasei foliculare-discul proliger.Cum celulele
granuloasei foliculare nu se mai multiplică,datorita LH –ului care începe să crească iar lichidul
folicular continuă să se acumuleze în interiorul foliculului,granuloasa foliculara devine din ce în
ce mai subţire(5-6 straturi de celule foliculare).
Celulele granuloasei foliculare formează un strat ce înconjură ovocitul,ce vin în contact cu
zona pellucida ,devind alungite si formeaza corona radiata,şi va acompania ovocitul când acesta
părăseşte ovarul.Corona radiata poate fi încă prezentă şi în momentul fertilizării ovulului de către
spermatozoid,rămâne chiar pentru un timp în pasajul ovulului prin oviduct.Înafara granuloasei se
delimitează o membrană groasa-Membrana Slawiansky.
Infrastructural ovocitul I are nucleul eucromatic numit veziculă germinativă ,cu nucleolul
dens (pată germinativă) .Citoplasma bogată în organite-ovoplasma. Membrana celulară spre zona
pellucida prezintă numeroşi microvili.Celulele epiteliale foliculare sunt bogate în organite:
REN,RER,aparat Golgi,mitocondrii cu criste septate şi tubulare,rare picături lipidice, corpi
multiveziculari.Celulele tecii conjunctive interne,au structură de celule endocrine cu rol în sinteza
hormonilor sterolici,posedă REN,picaturi lipidice în cantitate mică,mitocondrii cu criste tubulare.
Miofibroblastele prezente în teaca externă,au ultrastructura de fibroblast la care se dezvolta
aparatul contractil ,microfilamentele de actina si miozina,filamente de vimentină şi desmină.Acest
folicul adesea este confundat cu un chist ovarian patologic de catre ecografisti, motiv pentru care
examinarea ecografică a ovarului trebuie refacută la două săptămâni.
ATREZIA FOLICULARA
8
2016
Succesul unui folicul aflat pe cale de creştere să fie selectat şi să ajungă folicul matur de Graaf
constă în capacitatea lui de a transforma mediul androgenic în mediu estrogenic.
Atrezia foliculară se produce încă înainte de naştere şi continuă câtiva ani după
menopauză.Este foarte accentuată după naştere când se resimte scăderea concentraţiei hormonale
materne, precum şi în timpul pubertăţii şi al gravidităţii când au loc modificări mari calitative şi
cantitative hormonale,practic ea se produce ori de cate ori se modifică profilul hormonal al
femeii.Atrezia foliculară poate avea loc în orice moment al dezvoltării foliculare şi interesează
absolut toţi foliculii.
Procesul de atrezie foliculară se face difenţiat în funcţie de tipul de foliculi. Pentru foliculii
primordiali ovarieni ei dispar complet, mai întâi ovocitul şi apoi celulele foliculare.Acelaşi lucru
se întâmplă cu foliculii primari unilamelari mici
La foliculii mari atrezia presupune mai întîi dispariţia ovocitului al cărui loc va fi ocupat de
zona pellucida care se îngroaşe şi se faldurează şi apare intens acidofila în centrul foliculului atretic
,se asociază cu modificări în granuloasa foliculară, unde apar spaţii largi printre celulele
granuloasei. Celulele suferă modificări degenerative, scade numărul de celule,si apar celule
descuamate in cavitatea foliculara ,alaturi de zona pellucida.Aspectul granuloasei este de
“Swaitzer”. Membrana Slawianski devine mai groasă şi se numeşte membrana vitroasa sau
sticloasă. Teaca conjunctivă interna se devoltă foarte mult,celulele se hipertrofiza ,devin mai
clare.Parte din celulele tecii interne se dezintegrează şi formează cuiburi de celule interstiţiale cu
rol în sinteza de androgeni la nivelul stromei.formand glanda interstitiala a ovarului.Teaca externa
dispare.
GLANDA INTERSTITIALA A OVARULUI
In timp ce celulele granuloase şi ovocitul involuează în timpul degenerării foliculare,celulele

tecii interne în mod frecvent persistă se hipertrofiza, se detaşează de foliculul atretic şi formează
insule de celule secretoare de androgeni în stroma corticalei ovariene.Aceste celule tecale active
sunt denumite glanda interstiţială a ovarului.Prezente încă din copilărie pâna la menopauză aceste
celule secretă cantităţi mici de hormoni androgeni.
OVULATIA
Procesul de ovulaţie constă în ruperea foliculului matur şi eliberarea ovocitului, ce este
captat de portiunea dilatată a oviductului.In mod uzual la femeie un singur ovul este eliberat de
ovar,alternativ din cele două ovare, rareori două sau mai multe.Acest lucru fiind responsabil de
sarcinile gemelare, dacă toate ovulele eliberate sunt fertilizate.Ovulaţia are loc aproximativ la
jumătatea ciclului ,în jurul zilei a 14 a,într-un ciclu ovarin de 28 zile.De menţionat că faza
postovulatorie are o durată constantă de 14 zile, deci femeile cu cicluri ovariene mai scurte, de 21
de zile, pot avea ovulaţia în ziua a – 7 a, iar cele cu cicluri ovariene de 24 zile pot avea ovulaţia în
ziua a 10 a Stimulul îl reprezintă creşterea LH-ului secretat de hipofiza anterioară.
La câteva minute de la creşterea în sânge a concentraţiei de LH ,proteinele sanguine
extravazează din capilare şi venulele postcapilare şi se produce edem interstiţial la nivelul ovarului
care poate ajunge la dimensiuni de doua ori mai mari decât ovarul celalalt care este în repaus.Există
local la nivelul ovarului o eliberare de prostaglandine, histamină , vasopresină şi colagenază.
Celulele granuloase produc mult acid hialuronic şi devin palide.În lichidul folicular se găseşte o
cantitate mare de estrogeni şi progesteron.Progesteronul activează plasminogenul care este
9
2016
transformat în plasmină,aceasta la rândul ei permeabilizeaza membrana lizozomală pentru
enzime,se elibereaza colagenaza din celulele foliculare. Colagenaza digera discul proliger si
ovocitul împreună cu celulele coronei radiata se detaşează de peretele folicular şi baloteaza liber în
lichidul folicular.O indicaţie a independenţei foliculare în lichidul folicular este apariţia pe
suprafaţa foliculului a stigmei ,în care fluxul sanguin scade ,ducând la o modificare locală de
culoare şi transluciditate a suprafeţei peretelui folicular.
Degradarea colagenului , ischiemia şi moartea unor celule, determină slăbirea peretelui
folicular extern.Aceastea combinate cu o creştere a presiunii lichidului antral şi posibila contracţie
a miofibroblastelor din teaca externa,determină ruperea peretelui folicular, şi realizarea pontei
ovulare. Ovocitul împreuna cu zona pellucida ,corona radiata şi lichid antral folicular părăseşte
ovarul şi pătrunde la nivelul oviductului.
Extremitatea oviductului dispusă către ovar are aspect pavilionar cu numeroase prelungiri numite
fimbrii.În momentul ovulaţiei această extremitate este în contact cu suprafaţa ovarului pentru a
primi ovocitul II care se formează cu puţin timp înainte de ovulaţie în corticala ovarului când
ovocitul I îşi definitivează prima diviziune meiotică expulzează primul globul polar, după care
intră în a 2 a diviziune meiotică şi se opreşte în metafază. Cu ajutorul mişcărilor cililor şi contracţia
celulelor musculare din peretele tubar ovocitul II intrăîn infundibulul tubar unde poate fi
fertilizat.Odată fertilizat ovocitul II îşi termină cea de-a doua diviziune meiotică, expulzează cel
de-al doilea globul polar îşi uneşte materialul genetic cu cel al spermatozoidului şi devine ou sau
zigot.Îsi incepe segmentarea ,şi timp de cca 5 zile străbate trompa uterină pentru a intra în cavitatea
uterina.Dacă ovocitul II nu este fertilizat, el nu-şi mai termină ce-a de-a 2 a diviziune meiotică el
degenerează sau este fagocitat.
CORPUL GALBEN
După ovulaţie formaţiunea restantă din foliculul matur datorită pierderii împreună cu ovocitul
, zona pellucida, corona radiata şi a unei cantităţi mari de lichid folicular are tendinţa să se colabeze
şi va capăta un contur policiclic.Celulele granuloasei şi cele ale tecii interne ce ramân în ovar vor
da naştere unei glande endocrine temporare numita corp galben (corp luteal). Corpul galben este
localizat tot în corticala ovariană numai că spre deosebire de foliculul matur care ia contact cu
albugineea , acesta se va găsi în corticala interna în contact cu medulara şi secretă progesteron şi
estrogeni. Progesteronul previne dezvoltarea unui nou folicul şi deci o nouă ovulaţie.Prin ruperea
foliculului matur se rup şi capilare sanguine perifoliculare,fluxul sanguin creşte,sângele se
extravazează în cavitatea foliculară unde se coagulează şi ulterior chiagul este invadat de ţesut
conjunctiv, deci în centrul corpului galben se va găsi un chiag invadat de ţesut conjunctiv.
În evoluţia corpului galben sunt trei etape succesive:
1.-etapa de luteinizare
2.-etapa de vascularizaţie
3.-etapa de regresie
Prima etapă se caracterizează prin diferenţierea din celulele granuloase foliculare, a
granuloasei luteale sub influenţa hormonului luteinic LH.Celulele secretoare de hormoni steroizi,
se hipertrofiază şi se luteinizează.Apare,hipertrofierea REN-ului a mitocondriilor,şi încarcarea cu
incluziuni lipidice ,precum şi lipofuscină ce dau corpului galben culoarea caracteristică, de unde şi
denumirea lui. Celulele din granuloasa luteinică pot atinge 30 – 40 microni sunt mai palide la
microscopul optic şi formează 80% din parenchimul corpului galben, iar funcţional îsi cresc mult
activitatea aromatazei , enzimă ce facilitează conversia androstendionului în estrogeni. Celulele
10
2016
tecii interne contribuie şi ele la formarea corpului galben formând teaca luteinică (celule tecale
luteinice).Aceste celule sunt similare ca structură cu celulele granuloase luteinice, dar sunt mai
mici ca dimensiuni 15 microni diametru şi sunt mai intens colorate în HE. Aceste celule
secretăcantităţi mari de progsteron şi androstendione.
A doua etapa.Se caracterizeaza prin migrarea din teaca internă şi formarea de capilare de
novo printre celulele granuloasei luteale Capilare sanguine şi limfatice din teaca internă pătrund în
interiorul corpului galben şi formează o reţea vasculară bogată, cuprinsa în septuri fine de ţesut
conjunctiv.
Corpul galben se formează ca urmare a secreţiei de LH.Pe măsură ce corpul galben începe
să secrete progesteron , acesta va avea un efect inhibitor pe secreţia de LH, corpul galben
degenerând rapid după aceea.Acest efect de inhibare al LH de către progesteron este indirect , se
face prin intermediul hipotalamusului.Când sarcina nu apare corpul galben evolueaza 10-14 zile şi
este numit corp galben catamenial .Scăderea LH-ului duce la involuţia şi dispariţia lui.Când apare
sarcina ,gonadotrofinele corionice secretate de placenta în formare vor stimula corpul galben , ce
se menţine în interiorul ovarului pâna în luna a VI a de sarcină .El involuează dar nu dispare
complet, se menţine aproape toată sarcina secretând progesteron-corpul galben de sarcină.Acest
corp secretă relaxina un hormon polipeptidic care în preajma naşterii realizează o imbibiţie apoasă
a ţesuturilor conjunctive ale simfizei pubiene, facilitând parturiţia.
Corpul galben de sarcină este mai mare decât corpul galben menstrual, câteodată poate ajunge
la 5 cm diametru., fiind adesea confundat ecografic cu un chist ovarian patologic.
A treia etapă se caracterizează prin regresia corpului galben dinspre chiagul central spre
periferia lui . Tesutul conjunctiv din centrul corpului luteal progresează şi substituie treptat celulele
granuloasei.Totul se transformă apoi în corp albicans,care este o formaţiune policiclică iniţial
alcatuită din benzi de colagen, care apoi degenerează hialin.Este o formatiune astructurată,foarte
palidă în secţiune , nu are afinitate nici pentru coloranţii bazici nici pentru coloranţii acizi.Se vede
cu ochiul liber ca o cicatrice pe suprafaţa ovarului.Aceste cicatrici transformă suprafaţa netedă a
ovarului de la pubertate într-o suprafaţă denivelată.
.CICLUL OVARIAN
De la pubertate şi în toata perioada reproductivă, se desfaşoară modificări ciclice la nivelul

ovarului ce formează ciclul ovarian cu durata de 28 zile, la cele mai multe dintre femei.Aceasta
durata poate varia in conditii fiziologice între 21-30 zile.Acesta se subdivide în 2 faze în raport cu
ovulaţia : F1 faza preovulatorie(faza foliculară) şi faza postovulatorie(faza luteala).De regulă faza
postovulatorie are o durată constantă de 14 zile, cea care variază fiind faza preovulatorie, astfel că
ovulaţia se poate produce în ziua a-7-a într-un ciclu de 21 de zile, în ziua a-10-a într-un ciclu de 24
zile, în ziua a-14-a într-un ciclu de 28 zile, în ziua a- 16 -a într-un ciclu de 30 de zile.Ciclul ovarian
este controlat direct de axul hipotalamo-hipofizo-ovarian.Hipofiza anterioara -lobul anterior-pars
distalis controlează evenimentele din ciclul ovarian prin sinteză şi secreţia de hormoni gonadotropi.
FSH numit şi filotropina.Este secretat de celule bazofile din hipofiza anterioara. Are receptori de
membrană pe suprafata celulelor foliculare .Legarea FSH-ului de celulele foliculare determină
activarea aromatazei la acest nivel, enzimă care determină conversia androstendionului în
estrogeni. Hipofiza controlează creşterea foliculara,selecţia,şi determină creşterea cantităţii de
hormoni estrogeni în lichidul folicular şi în felul acesta este demarata maturarea.
LH-lutropina,descărcată de celulele bazofile din hipofiza anterioară.Nivelul plasmatic maxim este
cu citeva ore înaintea ovulaţiei,apoi scade treptat în faza luteală(diferit de FSH care se menţine în
11
2016
platou dupa care creste iar).Acest hormon determina ovulaţia, în lipsa lui femeia are cicluri
anovulatoriiAre receptori de suprafaţă exprimaţi pe celulele tecale interne,controlând aici
biosinteza de hormoni androgeni pîna la stadiul de androstendione,ce traversează membrana
Slawianski,şi apoi sunt aromatizaţi la estrogeni de către celulele foliculare FSH dependente.
În celulele foliculare preovulatorii se secretă o cantitate mica de progesteron.Prin receptorii pentru
LH exprimaţi pe suprafata celulelor tecale luteinice şi granuloase luteinice,în corpul luteal ,se
controleaza formarea,dezvoltarea acestuia şi apoi biosinteza de progesteron direct de catre celulele
granuloasei.
La sfârşitul fazei luteale ,LH-ul este scazut şi FSH-ul crescut,atingând valoarea maximă în ciclul
următor.Acei foliculi ce ating maximum de concentratie de FSH si estrogeni în lichidul folicular
vor fi selectaţi în faza luteală a ciclului anterior pentru a deveni maturi.Acei foliculi care nu au
capacitatea de a tranforma androstendionul în estrogeni nu vor fi selectati şi vor deveni androgenici
, deci vor involua prin proces de atrezie foliculară..
FSH este maxim în faza proliferativă şi este controlat direct de hipotalamus, la fel ca si LH-ul prin
centrul tonic şi centrul ciclic(care exista numai la femei).
Centrul tonic descarcă hormoni reglatori numiţi liberine (gonadoliberine): foliliberina si
luliberina
Centrul ciclic care există numai la femei este responsabil de nivelul maxim al FSH-ului si LH-
ului.Este localizat în hipotalamusul anterior în nucleul suprachiasmatic şi preoptic..Controlează şi
mentine vârful de FSH în faza proliferativă şi de LH în perioada preovulatorie.
Reglarea se face prin feed back negativ ,în functie de nivelul plasmatic al estrogenilor şi
progesteronului ce actionează pe hipofiză sau pe hipotalamus.
Prolactina, este un alt hormon care poate interveni în controlul ciclului ovarian,inhibând
ovulatia, de aceea femeile care alaptează după naştere,nu au ovulaţie, deşi creşterea foliculară
continuă, nefiind întrerupată de sarcină sau alăptare.
Ciclul ovarian va controla organizarea structurală şi funcţională a întregului aparat genital
feminin. Va exista un ciclu tubar, un ciclu endometrial numit şi menstrual, un ciclu vaginal, fiecare
dintre ale având etape care se suprapun peste etapele ciclului ovarian.
TROMPA UTERNĂ dr. Crenguţa Şerboiu
Tuba uterină sau oviductul – organ pereche- este un conduct muscular cu o mare mobilitate
măsurând cca 12 cm lungime. Una dintre extremităţi se deschide în cavitatea peritoneală, în
apropierea ovarului, cealaltă trece prin peretele uterin şi se deschide în cavitatea uterină.
Din punct de vedere anatomic tuba uterină prezintă 4 zone: zona pavilioară (infundibulară),
zona ampulară, zona istmică şi zona intramurală.
Zona pavilionară, extremitatea liberă a oviductului, situată în apropierea ovarului, are un
capăt franjurat, franjurile purtând denumirea de fimbrii;ea se aplica pe suprafaţa ovarului in timpul
ovulatiei pentru a prelua ovocitul
Zona ampulară, cel mai lung dintre segmente, reprezentând 2/3 din lungimea tubei, este locul
unde se produce fertilizarea.
Zona istmică este o porţiune îngustă între ampulă şi cea de-a patra regiune.
Zona intramurală, masurând aproximativ 1 cm, este situată în grosimea peretelui uterin şi se
deschide în cavitatea uterină.
Peretele oviductului este format din trei straturi: mucoasă , musculară si seroasă.
12
2016
Mucoasa prezintă falduri longitudianle ce sunt mai numeroase în zona pavilionară şi
ampulară, se reduc în zona istmică şi sunt absente în zona intramurală unde mucoasa este netedă.
În secţiune transversală lumenul ampulei are aspect labirintic. Faldurile sunt ramificate, dar nu se
anastomozează ci delimitează mici fenestre care comunică între ele.
Epiteliul ce delimitează mucoasa spre lumen este simplu columnar şi conţine două tipuri de
celule: celule ciliate şi celule secretorii, fiind de fapt stadii funcţionale ale aceluiaşi tip celular.
Celulele ciliate sunt mai numeroase în zona infundibulară şi ampulară unde reprezintă aproximativ
60-80 % din populaţia celulară. În schimb spre zona istmică şi intramurală ele reprezintă doar 25%
din populaţia celulară, aici predominând celulele secretorii.Celulele secretorii sunt mai scurte, au
polul apical rotunjit cu microvili, ele secretă fluidul tubar, o secreţie bogată în potasiu şi ioni de
clor, care conţine deasemenea proteine serice, inclusiv imunoglobuline. Aceasta reprezinta un
mediu nutritiv şi protector pentru ovul şi promovează capacitaţia spermatozoizilor (fenomen prin
care spermatozoizii ajung la maturitate deplină, capabili să fertilizeze ovulul).
Epiteliul mucoasei tubare suferă modicări în raport cu etapele ciclului ovarian, astfel: în faza
preovulatorie ( sub influenţa hormonilor estrogeni) epiteliul simplu cilindric din structura
mucoasei are aspect de pseudostratificare. Sub influenţa estrogenilor, după menstruaţie, sau după
delivrenţă, celulele epiteliale din structura mucoasei cresc în înălţime ( de la 15 μm la 25- 30μm)
şi devin mai ciliate. Aceste celule au cea mai mare înălţime în preajma ovulaţiei, aprox. 30μm.
După ovulaţie ele se scurtează şi îşi pierd din cili, fenomen ce se petrece ca urmare a acţiunii
progesteronului.Cilii celulelor epiteliale bat spre uter, determinând mişcarea peliculei de lichid
vâscos de la suprafaţă şi în colaborare cu contracţiile muscularei ajută la deplasarea ovulului sau
a produsului de concepţie către uter. În acelaşi timp împiedică deplasarea germenilor din cavitatea
uterină către cavitatea peritoneală.
S-au mai descris deasemenea alte două tipuri de celule epiteliale: celule Peg şi celule bazale,
de rezervă. Celulele Peg sunt considerate celule secretorii precursoare, iar celulele de rezervă
bazale s-a arătat a fi celule intraepiteliale ale seriei limfoide.
Corionul (Lamina propria) este format din ţesut conjunctiv lax, lipsit de glande, cu celule
asemănătoare celor din corionul mucoasei uterine, celule care se diferenţiază în celule
asemănătoare celor deciduale în cazul localizării ectopice, tubare, a sarcinii. La acest nivel se
găsesc vase de calibru mare, care împreună cu cele din tunica musculară se dilată, devin
turgenscente, ceea ce-i conferă tubei uterine o oarecare rigiditate şi distensie , facilitând contactul
cu suprafaţa ovarului pentru a capta ovulul. Prezenţa vaselor de calibru crescut explică apariţia
hemoragiilor mari în cazul ruperii acestora în timpul dezvoltării unei sarcini localizată ectopic
aici. Lunenul îngust al tubei nu permie dezvoltarea unei sarcini până la termen producându-se la
un moment dat rupturi ale peretelui cu hemoragii care reprezintă urgenţe chirurgicale.
Oviductul captează ovulul expulzat de către ovar şi-l conduce către uter. Lumenul lui este
un mediu adecvat pentru fertilizare, proces care are loc în regiunea ampulară, lângă joncţiunea cu
istmul. Secreţiile tubei uterine contribuie la nutriţia ovulului care ramâne la acest nivel aproximativ
3 zile înainte de a intra în cavitatea uterină iar în cazul fertilizării asigură dezvoltarea zigotului până
la stadiul de morulă.
Tunica musculară este formată din muşchi neted dispus în două straturi: circular intern şi
longitudinal extern. Tunica musculară este mai groasă în zona intramurală şi istmică, şi mai subţire
în zona ampulară şi pavilionară.
Seroasa este reprezentată de mezoteliul peritoneal şi o fină lamă de ţesut conjunctiv cu vase
şi filete nervoase.
13
2016
VAGINUL - Dr Bausic Vasilica
Este un conduct musculo-fibros.Se inseră la nivelul colului uterin. I se descriu patru funduri
de sac: fundul de sac anterior, posterior( cel mai mare), şi două funduri de sac laterale.
Peretele vaginal nu conţine glande .Secreţia vaginului provine din glandele endocolului şi prin
transudaţia vaselor de calibru mare ale corionului mucoasei, iar în timpul actului sexual lubrefierea
vaginului poate fi asigurata de o pereche de glande vestibulare care se deschid la nivelul
vestibulului ( spatiul delimitat de cele doua labii mici) Peretele vaginal este alcătuit din trei straturi:
-mucoasa
-musculara
-adventicea
Mucoasa este alcătuită dintr-un epiteliu şi un corion.Epiteliul mucoasei este un epiteliu
pluristratificat pavimentos nekeratinizat cu o grosime de 150-200 microni. Celulele lui pot conţine
cantităti mici de keratohialină(precursor al cheratinei). Sub stimuli estrogenici epiteliul vaginal
sintetizează şi acumulează cantităti mari de glicogen, care se depozitează în lumenul vaginal atunci
când epiteliul vaginal se descoamează.Lactobacilii prezenţi în flora vaginală normală,
metabolizează glicogenul şi formează acidul lactic care este responsabil de ph –ul acid al
vaginuluiAceasta aciditate protejează împotriva agentilor patogeni.Epiteliul vaginal este format din
următoarele tipuri celulare:
-Stratul bazal cu celule bazale aşezate într-un singur strat în contact cu membrana bazală,celule
cilindrice cu nucleu veziculos ovoid şi citoplasmă bazofilă.In acest strat se pot observa numeroase
mitoze.
-Strat parabazal format din celule mai mari poligonale, la care citoplasma devine treptat
acidofilă,spre deosebire de celulele bazale care au citoplasma bazofilă.
-Strat intermediar format din câteva rânduri de celule intermediare, mai mari decât celulele
anterioare,poligonale.Nucleul lor este mai mic şi pe masură ce ne apropiem de suprafaţă , prezintă
un început de degenerare(prepicnoză.)
-Stratul superficial cu celule precornificate si cornificate, format din celule turtite, care suferă un
început de cheratinizare.Ele apar alungite, aplatizate cu nucleu picnotic.Cu tehnici speciale se poate
pune în evidentă la nivelul lor cantităti mari de glicogen,depozitat sub formă de blocuri sau de
granule.
Lamina propria - corionul- mucoasei vaginale este alcatuită din ţesut conjunctiv lax foarte
bogat în fibre elastice. Printre celulele prezente sunt prezente multe limfocite şi neutrofile.In timpul
anumitor faze ale ciclului menstrual aceste tipuri de leucocite invadează epiteliul vaginal şi trec în
lumenul vaginal.Lamina propria este lipsită de glande, în schimb este bogat vascularizată, vasele
fiind o sursa de exudat lichidian sub stimul hormonal, ce intră în lumenul vaginal.
Musculara este formată în principal din bandelete longitudinale de muşchi neted dispuse
extern ,dar există şi fibre musculare dispuse circular în partea interna a muscularei.În partea
inferioară a vaginului printre fibrele musculare netede apar şi rare fibre musculare striate .
Adventicea este formată din ţesut conjunctiv dens semiordonat bogat în fibre elastice,
conţine deasemenea plexuri venoase , bandelete nervoase şi grupuri de celule nervoase.
STUDIUL EPITELIULUI VAGINAL
Poate fi facut prin raclarea epiteliului vaginal, care apoi este colorat şi studiat adecvat.Factorii
hormonali sub dependenţa cărora am văzut că se găseşte structura mucoasei uterine,acţionează în
14
2016
aceeaşi măsură şi asupra mucoasei vaginale şi în special asupra epiteliului acesteia,determinân-du-
i modificări de structură şi de afinitate tinctorială.
Ca şi la mucoasa uterina,transformările epiteliului vaginal sub influenţa hormonilor ovarieni sunt
ciclice,repetându-se în aceeaşi susccesiune în cursul fiecărui ciclu ovarian.Explorarea stării
hormonale a organismului femeii se poate face deci şi prin studiul epiteliului mucoasei vaginale,
ca şi prin cel al biopsiei de endometru. Spre deosebire însă de biopsia de endometru, care necesită
o manevră sângerândă şi delicată, examenul epiteliului vaginal,care se face după o uşoară raclare
a peretelui fundului de sac posterior al vaginului este cu totul inofensiv.Produsul obţinut se întinde
pe o lamă sub forma unui frotiu, care apoi se colorează şi se examinează, dându-ne indicaţii asupra
stării hormonale a organismului femeii.Recoltarea se poate face şi zilnic şi în felul acesta pe
frotiurile obţinute, se poate urmări dinamic evoluţia jocului hormonal estrogeno-progesteronic în
cursul unui ciclu menstrual.
Colorarea frotiurilor se face cu un colorant nuclear(hemalaunul) şi cu doi coloranţi
citoplasmatici(fucsina acidă şi verdele lumină sau albastru de metil).Unele celule se colorează în
albastru(bazofile), altele în roşu(acidofile).Deasemenea se fac coloraţii pentru glicogen(Carmin
amoniacal Best).
Ca şi în cazul mucoasei uterine,modificările morfologice ale epiteliului vaginal răspund fazelor
funcţionale corespunzatoare reacţiei hormonilor ovarieni.
A.În faza estrogenică(postmenstruală) predomină celulele epiteliale bazofile, din straturile
intermediare şi bazale,iar celulele acidofile superficiale sunt reduse.Celulele superficiale bazofile
care provin din descoamarea straturilor superficiale ale epiteliului vaginal sunt mari, cu citoplasma
bazofilă turtite şi poligonale.Nucleii lor sunt picnotici.Celulele intermediare sunt mai mici decât
cele superficiale, cu o formă în general mai rotunjită,ovoidă.Citoplasma lor este de obicei
bazofilă.Spre deosebire de celulele superficiale ,marginile acestor celule sunt foarte bine
delimitate,iar nucleul lor este mai mare şi are o structură aproape normală(rar se observă o stare de
prepicnoză).
B.În faza estro-progesteronică incipientă(de ovulaţie) predomină celulele superficiale acidofile,
care ajung până la 70% din toate celulele de pe frotiu.Procentul de nuclei picnotici este deasemenea
în creştere ajungând la 90% din totalul nucleilor.
C.In faza estro-progesteronică ( premenstruală),se observă că celulele superficiale sunt aşezate
în placarde mari formate mai ales din celule bazofile,iar celulele izolate,aflate înafara placardelor
sunt accentuat plicaturate.Celulele superficiale acidofile sunt dinnou reduse ca numar (5-10%),iar
picnoza nucleilor atât în celulele bazofile cât şi în cele acidofile,este puţin frecventă(15-30%).Pe
aceste frotiuri mai există o serie de celule intermediare care apar sub influenţa
progesteronului(nucleu prepicnotic).
In mod practic, aprecierea stării hormonale după frotiul vaginal se face numărând 200
elemente celulare şi calculând, pe de o parte,procentul de celule acidofile şi pe de altă parte,
procentul de nuclei picnotici,indiferent de reacţia de culoare sau de structură a citoplasmei celulare
cu un astfel de nucleu.
Deasemenea ,se ia în considerare existenţa celulelor intermediare şi a celulelor grupate în
placarde mari.
Numărul celulelor cu citoplasma acidofilă(colorată în roşu de către fucsină) este proportional
cu cantitatea de estrogeni din sânge;la fel numărul de nuclei picnotici.Celulele intermediare şi
placardele celulare sunt martore ale unei cantităţi crescute de progesteron.
In faza postmenstruală,indicele acidofil şi picnotic este scăzut de 5-10%, dar creşte mereu pe
măsură ce creşte şi cantitatea de estrogeni în sânge.În această fază există puţine leucocite pe
15
2016
frotiu.Dacă se colorează pentru glicogen se observa o încărcare a celulelor superficiale cu această
substantă.
În faza de ovulaţie,indicele acidofil ajunge la 70% iar cel al cariopicnozei la 90%.Nu se văd
leucocite pe frotiu,decât extrem de rar(aspect de frotiu curat)
In faza premestruala, acidofilele sunt putine 10-15%.indicele cariopicnotic , deasemenea este
scăzut 20%,iar celulele se descoamează în placarde.Există celule intermediare.Frotiul ia un aspect
murdar prin prezenţa a numeroase leucocite şi a unei flore microbiene abundente.
PLACENTA Dr Bausic Vasilica
Organ tranzitoriu al gestaţiei , derivat trofoblastic ce se diferenţiază precoce în cursul

embriogenezei.Printre cele mai importante funcţii ale placentei menţionăm : schimburile materno-
fetale şi funcţia endocrină.
Este un organ cărnos, de formă discoidală având un diametru , la termen de 2o-25 cm, o
grosime de 3-6 cm, şi o greutate ce reprezintă 1/6 din greutatea fătului la nastere.
Placenta are două feţe:1.faţa maternă, pe care se văd nişte şanţuri ce delimitează nişte
formaţiuni structurale de marimi diferite - 16-2o lobi placentari- care reprezintă corespondentul
macroscopic al cotiledoanelor placentare-structuri vasculare.Şanţurile corespund septurilor
intercotiledonare.Faţa maternă este constituită din caduca bazală, scindată între straturile compact
şi spongios 2. faţa fetală -translucidă-acoperită de amnios,permiţând vizualizarea structurilor
vasculare. Ea este reprezentată de partea profundă a plăcii coriale, sub care sunt dispuse vasele
ombilicale şi la nivelul căreia se află inserţia cordonului ombilical( vena şi cele două artere
ombilicale). Implantarea cordonului ombilical este variabilă,frecvent excentrică şi chiar uneori
marginală.
Dinspre partea maternă spre partea fetală se găsesc următoarele componente:
-placa bazală
-sistemul vilozitar
-placa corială.
Aceste elemente, placa bazală, placa corială şi pereţii vilozitari delimitează un spaţiu îngust
de dimensiunile unui spaţiu capilar denumit spaţiu intervilos-elementul funcţional al schimburilor
materno-fetale.
Placa bazală
Placa bazală reprezintă o lamă de ţesut ce formează planşeul spaţiului intervilos. Este formată
dintr-o componentă fetală şi dintr-o componentă maternă ( o porţiune din decidua maternă ce
rămâne ataşată de placentă, la eliminarea acesteia după delivrenţă.)
Dinspre spaţiul intervilos spre profunzime prezintă mai multe straturi:
-sinciţiotrofoblast şi celule Langhans într-un strat discontinuu;
-lama de ţesut conjunctiv fibros asemănător unei membrane bazale;
-ţesut conjunctiv lax avascular, cu o grosime de 50-100 microni; cuprinde fibrinoidul Rohr şi celule
predominant fetale;
-fibrinoid Nitabuch cu o grosime de 20-100 microni cu un aspect lamelar sau reticular;
-stratul compact al deciduei materne format din celule deciduale, elemente trofoblastice şi
formaţiuni vasculare.
Componenta fetală este reprezentată de trofoblastul bazal, format de celule de tip epitelial
aflate în diferite etape evolutive morfofuncţionale:
16
2016
-citotrofoblast nediferenţiat;
-citotrofoblast diferenţiat;
-citotrofoblast predegenerativ;
-citotrofoblast degenerativ.
Celulele au un grad diferit de complexitate structurală ceea ce implică diferenţe funcţionale.
Celulele conjunctive din componenta fetală sunt în principal de tip reticular cu un rol în
transportul de substanţe şi rol nutritiv.
Matricea intercelulară este formată în principal din fibre de colagen şi reticulină cu zona de
clivaj între straturile deciduale şi mai bine reprezentată în zona de trecere de rare fibre elastice.
Predominant la acest nivel există complexe macromoleculare formate din mucopolizaharide acide
şi neutre ataşate de structuri proteice fibrilare.
Tot la interfaţa trofoblast-decidua se află şi fibrinoidul Nitabuch, specific placentelor
hemocoriale; este realizat prin degenerescenţa trofoblastului bazal sau a celulelor deciduale sau
printr-o modificare particulară a substanţei fundamentale.
La nivelul componentei fetale a plăcii bazale există fibrinoidul Rohr care în urma studiilor
imunochimice şi morfologice s-a dovedit a fi de natură trombogenică.
În partea maternă a plăcii bazale, celulele se consideră a fi diferenţiate din două tipuri de
celule reticulare:
-celulă reticulară nediferenţiată mare şi celula reticulară nediferenţiată mică, frecvente în stadiile
tinere ale placentei.
Astfel se dezvoltă mai multe linii celulare:
-celule reticulare –slab reprezentate cu rol nutritiv şi în transportul de substanţe;
-celule predeciduale –din care se diferenţiază două tipuri celulare: A.-celula deciduală mare
– predomină în placente tinere, şi B.-celula deciduală mică – predomină în placentele mature.
La interfaţa trofoblast-decidua s-au identificat celule conjunctive cu citoplasmă asemănătoare
celulelor Hofbauer (vezi vilozitatea corială) dar a căror origine şi specializare funcţională sunt
necunoscute. Tot în această zonă apar şi celule libere cu rol în răspuns imun- celule conjunctive
asemănătoare monocitelor si limfocitelor.
Mai rar întâlnite în placenta la termen se pot intalni si limfocite K de asemenea diferenţiate din
celulele reticulare materne.
Astfel, din punct de vedere structural, placa bazală se prezintă ca un mozaic de celule epiteliale
şi conjunctive de origine maternă sau fetală cu material intercelular şi formaţiuni vasculare.
Placa corială
Placa corială reprezintă porţiunea cea mai profundă a placentei. Este formată dintr-o
stromă în care sunt dispuse ramuri ale vaselor ombilicale şi este căptuşită de către amnios, către
fat şi de trofoblast către spaţiul intervilozitar.
Placa coriala ia naştere pe partea opusă zonei de implantare şi este formată din ţesut
conjunctiv dens bogat în fibre şi substanţă intercelulară bazofilă al cărei principal constituent
este acidul hialuronic.
În placenta matură, celulele sunt în număr redus,reprezentete de fibrocite şi celule
Hofbauer,astfel că reţeaua fibrilară domină tabloul structural.
Fibrele conjunctive formează structuri ordonate – stratul fibrinoid Langhans,format în
principal din fibrină de origine maternă, sub care se găseşte o reţea fibrilară cu fibre paralele sau
concentrice în jurul vaselor: între aceste structuri sunt dispuse fibre de colagen şi rare celule cu un
aspect dezordonat, haotic.
17
2016
De partea fetală, matricea ţesutului conjunctiv al plăcii coriale este acoperită de un singur
strat de celule cilindrice ale epiteliului amniotic. Între ţesutul conjunctiv al placii coriale şi amnios
există o zonă bine delimitată formată din fibre de colagen şi celule.Ramurile vaselor ombilicale
sunt ancorate la placa corială prin intermediul pe de o parte al structurilor conjunctive ordonate ale
stromei coriale şi pe de altă parte prin fibre musculare netede perivasculare.
Cercetările recente au demonstrat existenţa la nivelul plăcii coriale, a unui sistem contractil
de regula adiacent vaselor sanghine fetale, cu traiect longitudinal. Celulele acestui sistem au o
formă alungită şi prin specializări de suprafată se interconectează cu membrana plasmatică a
trofoblastului.
Sistemul vilozitar
Vilozitatile coriale de desprind din placa corială şi ocupă spaţiul dintre placa bazală şi placa
corială.Vilozitaţile de ordinul I care se desprind din placa corială se ramifică în vilozitaţi de gradul
II şi apoi de gradul III. Ele pot rămâne libere sau se pot fixa pe placa bazală (în cazul vilozităţilor
crampon). Vilozităţile crampon sunt de regulă vilozităţi de ordinul I,si fiecare vilozitate crampon
va reprezenta axul unui lob (sau cotiledon-structura vasculara dintr-un lobul placentar).Lobul
placentar este format din totalitatea vilozitatilor coriale care se desprind dintr-o vilozitate de ordinul
I . Intre lobii placentari se găsesc septuri interlobare (intercotiledonare) desprinse din placa bazală.
Vilozităţile coriale ,de mărimi diferite delimitează între ele spaţiile intervilare în care curge
sânge matern provenit din arterele spiralate ale endometrului funcţional. Structural o vilozitate
corială prezintă de la exterior la interior.
-sinciţiotrofoblast;
-citotrofoblast;
-membrana bazală a trofoblastului;
-stroma vilozitară.
Sinciţiotrofoblastul
Este o structură de grosime uniformă, formată din aglomerări nucleare dispuse într-o masă
citoplasmatică fără limite celulare, prezentând o mare variabilitate structurală legată de vârsta
gestaţională şi de intensitatea activităţilor metabolice.
Sincoţiotrofoblastul prezintă la interfaţa cu sângele matern, spre spatiul intervilar o suprafaţă
acoperită de microvili – “marginea în perie” – cu rol în procesele de absorbţie a princiiilor nutritive,
transportul oxigenului, răspunsul imun, secreţie hormonală.
La baza microvililor şi în citoplasma apicală există canalicule, implicate în captarea
neselectivă a metaboliţilor.
Citoplasma sinciţiotrofoblastului este de tip granulat vacuolară, bogată în organite ce variază
calitativ şi cantitativ de la o vilozitate la alta. Reticul endoplasmic – de tip rugos, extrem de
abundent, mai ales în zonele mediane ale celulelor (dispunerea legată de sediul sintezelor celulare),
unde realizează aspectul de “pânză de păianjen”. Ribozomii –imprimă caracterul electronodens al
sinciţiotrofoblastului. Incluziunile lipidice – au aspectul unor granule mici cu contur rotund sau
neregulat cu diametrul de 0,5-l microni, situate în general în porţiunea bazală a celulelor Funcţia
lor este interpretată diferit: lipide nutriţionale destinate transferului în sectorul fetal sau precursorii
în sinteza steroidiană.Sunt deasemenea aparat Golgi, mitococndrii, tonofilamente groase cu rol de
suport mecanic.Intre sitiotrofoblast si citotrofoblast se gasesc desmozomi.Nucleii apar adesea
grupaţi în masa citoplasmatică; au dimensiuni variabile, formă neregulată, nucleolii sunt frecvenţi.
Pe măsură ce se formează membranele sinciţio-vasculare anucleare , nucleii se grupează în aşa
18
2016
numitele noduri sinciţiale. Spre membrana bazală ,sincitiotrofoblastului prezinta deasemenea
microvili.
Citotrofoblastul
În placenta matură , citotrofoblastul este format dintr-un număr redus de celule rotunde sau
alungite ce par izolate, libere între sinciţiu şi membrana bazală.
La contactul cu sinciţiotrofoblastul s-au descris joncţiuni de tip desmozom. Între celulele
citotrofoblastice apar pliuri sub formă de microvili, iar membrana plasmatică bazală trimite
prelungiri către membrana bazală trofoblastică.
Nucleii sunt rotunzi sau ovali, au membrane trilaminate, ondulate, cu pori şi prezintă nucleoli mari
hipercromatici.
Stroma vilozitară este constituită din ţesut conjunctiv în care apar dispersate celule de
doua tipuri: celule stelate(fibroblaste,celule reticulare mari si mici) şi celule rotunde ovalare (
cel. Hofbauer-Chaltzky-Neuman). În stroma vilozităţilor mari au fost vizualizate fibre
musculare netede,cu aspect discontinuu. Celulele reticulare formează o reţea dispusă între
membrana bazală a trofoblastului şi capilare de sange provenite din vasele ombilicale,participa
deci la constituirea membranei sincitiovasculare.
Celulele Hofbauer au diametrul de 10-35 microni şi contur neregulat.Nucleul, alungit sau
ovalar, este dispus excentric. Cromatina apare dispersată sau aglutinată la periferia nucleului.
Uneori sunt detectaţi corpusculi nucleari, semn al unei hiperactivităţi celulare.Caracteristic
acestor celule este citoplasma vacuolară, cu vezicule cu un conţinut granular, sugerând
prezenţa intracelulară de fier şi o activitate de tip fosfatază acidă. Celulele sunt bogate în
organite – aparat Golgi, centrioli, mitocondrii, microtubuli, reticul endoplasmatic rugos şi
neted. Celulele sunt legate între ele prin joctiuni de tip Gap cât şi cu alte tipuri celulare
stromale, fapt ce sugerează o posibilă funcţie de transfer informaţional intercelular.
Originea acestor celule este încă controversată. Iniţial s-a considerat a fi derivate din :
endoteliu, limfocite, eritroblaşti, mezoderm, celule conjunctive. M.Castelluci şi D.Zaccheo
(1989) consideră că în stadiile timpurii ale sarcinii, celulele Hofbauer au origine
mezenchimală, iar după stabilirea circulaţiei vilozitare pot deriva din ficatul fetal sau din
monocitele medulare fetale.
Din punctul de vedere al heterogenităţii activităţii enzimatice sunt foarte asemănătoare
macrofagelor.
Celulele Hofbauer se pot divide de cel puţin două ori în cursul dezvoltării lor.
Au fost sugerate mai multe funcţii posibile: secreţie endocrină, menţinerea echilibrului hidric
stromal, transferul informaţiei intercelulare, modularea creşterii celulelor endoteliale şi ale
fibroblaştilor, rol imunologic, rol in nutriţia fetală, fagocitoză şi motilitate.
In axul vilozitatilor coriale se gasesc ramificatii ale vaselor fetale-vasele ombilicale,
capilarele cele mai mici ramificatii vor forma impreuna cu sincitiotrofoblastul, membrana
sincitiovasculara prin care se realizeaza schimburile maternofetale.
GLANDELE MAMARE dr. Crenguţa Şerboiu

Glandele mamare sunt organe complexe, specifice mamiferelor, având rolul de a secreta
laptele, un lichid ce conţine proteine, lipide, lactoza, precum şi limfocite, monocite, anticorpi,
minerale, vitamine; toate acestea necesare realizării nutriţiei corespunzătoare a noului născut. Până
la pubertate, glandele mamare suferă o creştere izometrică cu o structură asemănătoare la ambele
sexe, structură reprezentată de un sistem ductal rudimentar, fără lobuli, cu ţesut conjunctiv dens.
19
2016
Embriologic, glandele mamare sunt derivate ectodermice, din creasta mamară sau creasta lactee
situată între axila şi regiunea inghinală.
La pubertate, la sexul masculin, testosteronul inhibă creşterea glandei mamare, inhibând
celulele mezenchimale.
La sexul feminin, sub acţiunea hormonilor ovarieni estrogeni şi progesteron se produce o
dezvoltare alometrică a glandelor mamare, aceasta reprezentând unul din caracterele sexuale
secundare ale femeii. Glandele mamare suferă o creştere în dimensiuni prin dezvoltarea în principal
a stromei interlobare şi interlobulare, bogată în ţesut adipos. Prin proliferare epitelială, sistemul
canalicular se extinde spre periferie, înmugureşte, dând naştere lobulilor adevăraţi. Areola şi
mamelonul îşi desăvârşesc aspectul.
Glandele mamare au forma discoidală subţiata la periferie, cu contur usor neregulat, fiind
situate pe peretele anterior al toracelui.
Sunt glande tubulo-alveolare ramificate, separate de muşchiul pectoral printr-o atmosferă
grăsoasă ce se continuă cu stroma glandulară. Structura lor este formată din 15- 20 lobi, cu orientare
radiară spre mamelon. Fiecare lob se comportă ca o glanda individuală, având propriul duct
excretor: canal galactofor, de aprox. 2- 4,5 cm lungime, care se deschide la nivelul mamelonului
printr-un orificiu de cca 0,5mm, por galactofor. În apropierea orificiului de deschidere, canalul
galactofor prezintă o dilataţie: sinus galactofor.
Lobii sunt subdivizaţi în lobuli, denumiţi TDLU – unităţi lobulare ductale terminale –
(unitatea structurală şi funcţională a glandei mamare- care conţine ultimele ramificaţii ale ductelor
terminate orb, în deget de mănuşă, şi care vor dezvolta unităţile secretorii în perioada funcţională).
Ţesutul conjunctiv interlobar şi interlobular este ţesut conjunctiv dens semiordonat, cu
numeroşi paniculi adipoşi. La acest nivel fibrele de colagen sunt grupate formând ligamente
suspensoare sau ligamentele lui Cooper, care realizează conectarea lobilor şi lobulilor din ţesutul
adipos subcutanat la derm.
Canalul şi sinusul galactofor sunt tapetate de epiteliu bistratificat cubic sau cilindric, situat
pe o membrană bazală. Între epiteliu şi membrana bazală se găsesc celule mioepiteliale. Lângă
deschidere, ductul lactifer este tapetat de epiteliu pluristratificat pavimentos keratinizat.
Canalele galactofore se ramifică în canale interlobulare (pentru fiecare lobul), şi acestea în
canale intralobulare, ambele tapetate de epiteliu simplu cubic sau cilindric. Între epiteliu şi
membrana bazală sunt celule mioepiteliale.
Stroma intralobulară este formată din tesut conjunctiv lax, bogată în celule, săracă în fibre.
Mamelonul are formă conică, este de culoare roz la primipare, maro deschis sau închis la
multipare.
Tegumentul din jurul mamelonului este pigmentat şi formează areola. Aici se găsesc: glande
sebacee, sudoripare şi glande Montgomery (cu structură intermediară între glandele sudoripare şi
glandele mamare). Glandele Montgomey determină mici ridicaturi la nivelul areolei; ele produc o
secreţie cu rol lubrifiant şi protector care modifică ph-ul pielii împiedicând dezvoltarea microbilor.
În dermul areolei se găsesc fibre musculare netede dispuse atât circular cât şi longitudinal în jurul
sinusurilor galactofore. Mamelonul conţine numeroase terminaţii nervoase senzitive.
În glanda mamară inactivă, parenchimul, reprezentat de componenta glandulară, este alcătuit
din ultimele ramificaţii ale ductelor intralobulare, care se termină orb, cu îngroşare în măciucă
(locul de formare al viitorilor acini şi alveole).
Pe parcursul ciclului menstrual, sub influenţa hormonilor ovarieni, glanda mamară suferă
modificări minime.
20
2016
Faza proliferativă: ductele apar ca nişte cordoane formate din celule epiteliale cubice, cu lumen
îngust sau fără lumen.
Faza secretorie: celulele secretorii cresc în înalţime şi în lumenul ductelor se acumulează o
cantitate mică de secreţie. În ţesutul conjunctiv intralobular se acumulează fluid determinând
apariţia unui edem stromal.
Faza menstruală: se produce o involuţie bruscă cu apoptoză celulară şi dispariţia edemului.
La menopauza – glanda suferă un proces neuniform de atrofie, mai accentuat la nivelul ULDT. În
absenţa stimulării hormonale produsă de hormonii ovarieni, celulele secretorii din unitaţile lobulare
ductale terminale degenerează şi dispar, ramânând un sistem ductal asemanator sexului masculin.
Pot apare transformari microchistice prin contracţia acinilor şi a ductelor, fibroză intralobulară.
Stroma suferă modificări degenerative cu scăderea numarului fibroblastelor, a fibrelor elastice şi
de colagen, cu acumulare de ţesul adipos. Pot apare depozite de hidroxiapatită intraluminal sau
stromal cu apariţia de microcalcificări. Are loc o involuţie sclero-lipomatoasă a glandei mamare.
Glanda mamară în activitate Alina Draghia
Glanda mamară, glandă tubulo-acinoasă, creşte ca rezultat al proliferării alveolelor la capetele

ductelor terminale intralobulare. Alveolele sunt formaţiuni sferice delimitate de celule epiteliale
(epiteliu simplu cubic), ce devin secretoare de lapte (secreţie acidofilă). La polul apical al celulelor
secretorii se acumulează treptat picături lipidice, vezicule secretorii delimitate de membrane.
Fiecare alveolă secretorie va fi înconjurată de 4-6 celule stelate mioepiteliale. Cantitatea de ţesut
conjunctiv stromal şi de ţesut adipos scade considerabil. Creşterea glandei mamare în timpul
sarcinii este rezultatul acţiunii sinergice a următorilor hormoni: estrogeni, progesteron, prolactina
şi hormonul lactogen placentar. Aceştia dezvoltă formaţiunea secretorie alveolară. În timpul
lactaţiei, laptele este produs de celulele epiteliale ale alveolelor şi se acumulează în lumenul lor,
precum şi în ductele lactifere. Celulele secretorii devin cuboidale, chiar turtite, îşi scad înălţimea
şi conţin în citoplasma lor picături sferice de diferite mărimi, conţinând în special trigliceride
neutre. Aceste picături trec înafara celulelor împreună cu porţiunea apicală a celulelor (secreţie de
tip apocrin). Lipidele reprezintă 4% din compoziţia laptelui uman.
Reglarea hormonală a glandelor mamare. dr. Crenguţa Şerboiu

La pubertate, creşterea şi dezvoltarea glandelor mamare se realizează sub influenţa
estrogenilor şi progesteronului produşi de maturarea ovarelor. TDLUs = unitaţile lobulare ductale
termiale - se dezvoltă şi se diferenţiază în unitaţi funcţionale dinamice sub influenţă hormonală.
În faza proliferativă, estrogenii din sângele circulant stimulează proliferarea componentelor
ductale, acestea apărând ca nişte cordoane cu lumen îngust sau fără lumen; stroma intralobulară
este mai puţin densă. La ovulaţie şi în faza secretorie progesteronul stimulează creşterea
alveolelor, celulele secretorii cresc în înalţime şi în ducte se acumulează o mică cantitate de
secreţie; stroma intralobulară devine edematoasă. Clinic, în faza luteală, femeia percepe o
creştere a masei glandulare.
În sarcină corpul galben şi placenta continuă secreţia de estrogeni si progesteron,
determinând creşterea acentuată a ULDT. La mărirea în dimensiuni a glandei mamare contribuie
şi prolactina produsă de adenohipofiză precum şi hCS (hormonul corionic somatomamotrop,
denumit şi hPL- hormon lactogen placentar) secretat de sinciţiotrofoblast. În ultimul trimestru de
sarcină, în creşterea glandei mamare au rol si hormonii glucocorticoizi.
Lactaţia este controlată neurohormonal de către adenohipofiză si hipotalamus. Estrogenii şi
progesteronul determină dezvoltarea fizică a glandei mamare, ambii suprimând activitatea
21
2016
hormonului lactogen placentar şi prolactinei în timpul sarcinii. După nastere, scăderea nivelului
hormonilor estrogeni şi progesteron în sange permite prolactinei secretată de adenohipofiză să îşi
exercite rolul lactogenic. În procesul de secreţie a laptelui intervin şi hormonii de creştere,
glucocorticoizii şi hormonii paratiroidieni. În timpul alăptării excitarea receptorilor senzoriali de
la nivelul mamelonului determină prin feedbach negativ secreţia de prolactină de către
adenohipofiză ( inhibă creşterea factorului inhibitor al prolactinei din hipotalamus)
Oxitocina secretată de neurohipofiză este cea care determină ejecţia , expulzia laptelui din sân,
prin stimularea celulelor mioepiteliale. Suptul stimulează receptorii senzoriali de la nivelul
mamelonului care trimit semnale în neurohipofiză cu stimularea secreţiei de oxitocină.
În absenţa procesului alăptării scade până la oprire secreţia lactată şi se produce o involuţie
a glandei, aceasta revenind la stadiul de glandă inactivă.
La menopauză, în absenţa stimulării hormonilor ovarieni estrogeni si progesterone, celulele
secretorii din TDLU degenerează şi dispar cu dispariţia acinilor, rămânând sistemul ductal.
ORGANELE GENITALE EXTERNE dr. Crenguţa Şerboiu

Organele genitale externe sau - vulva - sunt reprezentate de labiile mari, labiile mici .
clitorisul şi vestibulul vulvar.
Labiile mari sunt două plici longitudinale care se întind de la muntele lui Venus- anterior-
la perineul posterior.
Muntele lui Venus, muntele pubian este o proeminenţă rotunjită ce acoperă simfiza pubiană,
formată din piele cu păr şi ţesut adipos subcutanat .
Labiile mari delimitează lateral vulva şi conţin un strat subţire de muşchi neted ( care
seamănă cu muşchiul dartos al scrotului ) şi o cantitate mare de ţesut adipos subcutanat. Suprafaţa
exterioară este acoperită de tegument cu numeroase fire de păr groase şi răsucite. Pe suprafaţa lor
interioară pielea este netedă, fără păr. Ambele feţe conţin glande sebacee şi sudoripare.
Labiile mici, medial de labile mari, sunt două pliuri subţiri, flexibile, care delimitează
vestibulul vulvar. Sunt omoloage cu pielea penisului, fiind acoperite de epiteliu pavimentos
stratificat, cu slabă keratinizare, lipsite de păr. Axul lor conţine un ţesut conjunctiv lax areolar cu
numeroase vase de sânge, o reţea de fibre elastice şi numeroase glande sebacee . Spre deosebire
de labiile mari, nu conţin ţesut adipos. Labiile mici converg anterior şi formează un pliu subţire
pe faţa dorsală a clitorisului, pliu comparabil cu prepuţul penisului.
Clitorisul este o structură erectilă având aceeaşi origine embriologică şi microstructură ca
penisul. Este format din doi corpi cavernoşi erectili care se termină cu un gland clitoridian
rudimentar. Epiteliul clitoridian este de tip pavimentos stratificat şi conţine numeroase terminaţii
nervoase senzoriale.
Vestibulul vulvar este spaţiul dintre labiile mici, căptuşit de epiteliu scuamos stratificat. El
conţine orificiile de deschidere ale uretrei- anterior şi vaginului- posterior precum şi canalele
glandelor vestibulare. Sunt două glande vestibulare mari, de tip tubuloalveolar, având aprox. 1
cm diametru, glandele Bartholin, localizate de-o parte şi de alta, pe peretele lateral al vestibulului
posterior, care se deschid în apropierea vaginului. Ele secretă un mucus lubrifiant, fiind omoloage
glandelor bulbouretrale ale bărbatului. Blocarea ductelor excretorii duce la apariţia unor chiste
care se pot infecta în câteva zile determinând durere, roşeaţă şi creşterea în dimensiuni a labiilor
mari. Formarea abcesului necesită incizie chirurgicală. În jurul uretrei şi al clitorisului se deschid
numeroase glande vestibulare mici, secretoare de mucus, glande Skene, corespunzătoare
glandelor Littré de la bărbat.
22
2016
Organele genitale externe conţin numeroase terminaţii nervoase : Corpusculii Meissner sunt
abundenţi în pielea ce acoperă muntele pubian şi labiile mari.Corpusculii Pacinii sunt distribuiţi
în straturile profunde ale ţesutului conjunctiv de la nivelul labiilor mari şi în asociere cu ţesutul
erectil. Impulsurile senzoriale de la acest nivel joacă un rol important în răspunsul fiziologic din
timpul excitaţiei sexuale.Terminaţiile nervoase libere sunt în număr mare şi uniform distribuite
în pielea organelor genitale externe.
COLUL UTERIN dr. Crenguţa Şerboiu
Este partea inferioară , cilindrică, îngustă a uterului la nivelul căreia se inseră vaginul. El prezintă
un lumen central, canal cervical, care comunică cu uterul prin orificiul intern – OI- şi cu vaginul
prin orificiul extern- OE-. Orificiul extern este punctiform la nulipare şi transvers la multipare.
(* Menţinerea în poziţie închisă a acestor orificii are o mare importanţă pentru evoluţia normală a
sarcinii şi prevenirea unui avort în lună mare de sarcină. Deschiderea acestor orificii necesită
realizarea chirurgicală a cerclajului pentru continuarea evoluţiei favorabile a sarcinii).
Canalul cervical este delimitat de endocol . În funcţie de inserţia vaginului pe col, se disting două
porţiuni ale colului: porţiunea intraperitoneală ( supravaginală) şi porţiunea intravaginală , care
poate fi vizualizată cu valvele la examenul genital.Colul uterin are pe toată lungimea lui endocol
şi exocol; ele sunt separate de axul conjunctivo- muscular.
Pe o hemisecţiune a colului uterin , se vor identifica: un ax central musculofibros, endocol către
canalul cervical şi exocolul către vagin..
Axul central musculofibros este alcătuit din 85 % ţesut conjunctiv fibros şi 15 % muşchi neted, cu
fibrele musculare dispuse în toate direcţiile; prezintă vase de calibru mare.
Endocolul este alcătuit dintr-o mucoasă de 2-3mm grosime, care diferă histologic de restul
uterului. Ea nu se descoamează în timpul menstruaţiei, cu toate că glandele sale suferă mici
modificări în timpul ciclului menstrual.
Mucoasa are un epiteliu simplu columnar alcătuit din celule secretoare de mucus şi corion.
Corionul este alcătuit din ţesut conjunctiv lax cu vase de sânge şi infiltrat limfocitar difuz. El
conţine glandele endocervicale, glande tubulare ramificate, ale căror celule secretă mucoproteine
(pe tot parcursul ciclului menstrual, cu maxim de intensitate aprior menstruaţiei). Glandele au
lumen mai larg decât cele ale corpului uterin şi conţin un produs de secreţie acidofil, care apare şi
la suprafaţa epiteliului de acoperire. Secreţia cervicală se pare că joacă un rol deosebit de important
în fertilizarea ovulului. În timpul ovulaţiei secreţia de mucus este apoasă şi permite penetrarea
spermatozoizilor către uter. În faza luteală sau în sarcină, nivelul crescut de progesteron, determină
o secreţie mult mai vâscoasă, ceea ce previne penetrarea microorganismelor către uter. Când
ductele excretorii sunt blocate, produşii de secreţie retenţionaţi cauzează dilataţii ce formează ouăle
sau chisturile lui Naboth. Aceste chiste pot apare frecvent dar nu au semnificaţie patologică decât
atunci când sunt foarte numeroase şi produc lărgirea şi deformarea colului.
Dilatarea colului uterin în timpul travaliului este datorată colagenolizei produsă prin acţiunea
relaxinei ( un hormon luteal) ceea ce duce la înmuierea peretelui cervical.
23
2016
Exocolul are o mucoasă cu un epiteliu stratificat pavimentos nekeratinizat şi un corion format din
ţesut conjunctiv lax , fără glande, cu vase de sânge de calibru mare şi infiltrat limfocitar difuz sau
sub formă de foliculi.
Cancerul de col uterin apare la joncţiunea epitelioscuamoasă. Este extrem de frecvent iar
mortalitatea este de 8 la 100.000. Această mortalitate scăzută este datorată descoperirii lui în stadii
incipiente, prin analiza colposcopică sau prin analize citologice ale epiteliului cervical ( examenul
Babeş – Papanicolau). Cauza cea mai frecventă este infecţia cu HPV. Metaplazia este o leziune
precanceroasă produsă prin leziuni ale epiteliului determinate de infecţii cronice. Celulele stem
epiteliale încep să se diferenţieze în noi linii celulare şi apar insule de epiteliu pluristratificat, cu
celule modificate structural la nivelul canalului cervical, înconjurate de epiteliu simplu cilindric,
normal.
.
UTERUL Alina Draghia
Cale genitală, un organ cavitar,localizat în pelvis pe linia mediană, înapoia vezicii urinare şi
înaintea rectului. Are formă de pară, localizat cu partea mai dilatată în sus. Anatomic i se descriu
urmatoarele componente:
• Corpul uterin
• Istmul uterin
• Colul uterin
Partea corpului uterin cuprinsă între cele două ostiumuri tubare se numeşte fundul uterin. Din
considerente de ordin practic, corpul şi istmul uterin se studiază împreună. Peretele uterin din zona
fundului este mai subţire, motiv pentru care pot aparea soluţii de continuitate în timpul curetajelor
uterine.
Corpul şi istmul uterin
Au peretele format din trei straturi1. Endometrul (mucoasa)
Mucoasa istmului uterin este mai subţire, mai puţin sensibilă la acţiunea hormonilor ovarieni
şi este practic, din punct de vedere structural, un hibrid endocervical-endometrial.2. Miometrul
(musculara) 3. Perimetrul (seroasa)
Endometrul
Din punct de vedere funcţional, endometrul este împărţit în:
I. Stratul bazal/profund (endometrul bazal) Reprezintă zona profundă (1/4 din grosimea totală a
endometrului,). Este în contact cu miometrul şi conţine partea profundă a glandelor (criptelor)
uterine, ce se pot ramifica la acest nivel şi o stromă conjunctivă densă, axială (dispusă în vârtejuri)
imediat adiacentă miometrului. Caracteristic este faptul că joncţiunea cu miometrul este neregulată:
fascicule din muşchiul neted şi endometrul bazal se întrepătrund şi se îmbină la acest nivel.
Glandele uterine cu partea lor bazală pot pătrunde la nivelul miometrului, dând uneori falsa
impresie că ţesutul endometrial este infiltrat patologic în interiorul miometrului.Stratul bazal al
endometrului, deşi nu suferă influenţa hormonilor ovarieni, are un rol fundamental în structura şi
funcţia endometrului, constituind rezerva celulară care va reface endometrul în faza proliferativă,
dupa îndepărtarea stratului funcţional, în timpul menstruaţiei sau după curetaj.
II. Stratul funcţional/superficial (endometrul funcţional) Reprezintă zona superficială a
endometrului (3/4 superioare din grosimea sa). Prezintă modificări periodice sub acţiunea
hormonilor ovarieni. El a fost divizat tradiţional în două alte straturi, având la bază aspecte
morfologice ale acestora în timpul fazei secretorii tardive a ciclului menstrual şi în timpul gestaţiei:
24
2016
A. Compact (conţine epiteliul de acoperire, colul criptelor uterine şi corionul aferent)
B. Spongios (conţine corpul glandelor uterine şi ţesutul conjunctiv aferent)
Din punct de vedere histologic este alcătuit din epiteliu şi lamina propria (corion), altfel spus
din:
a) Elemente de natură epitelială (epiteliu de acoperire şi epiteliu glandular)
b) Elemente conjunctive (stromale şi vasculare)
Aceste elemente componente, în perioada reproductivă, de-a lungul unui ciclu endometrial
iniţial, proliferează sincron, apoi se diferenţiază şi în final se dezintegrează la intervale lunare (28
zile).
a) Elemente epiteliale
Sunt reprezentate de epiteliul de acoperire şi epiteliul glandular. Epiteliul de acoperire este
simplu cilindric aşezat pe o membrană bazală, trimite în interiorul corionului invaginări, formând
glandele sau criptele uterine, care sunt glande tubulare simple sau ramificate, ramificarea făcându-
se de regulă în endometrul bazal.
Atât epiteliulde acoperire, cât şi cel glandular prezintă mai multe tipuri de celule:
• Celule de tip proliferativ (bazal) - tipul de celule prezente în endometrul funcţional sau bazal sunt
aproape similare morfologic. Sunt celule înalte, cilindrice, cu citoplasmă uşor bazofilă sau amfifilă,
puţină cantitativ, cu nuclei alungiţi, activi, eucromatici, cu nucleoli mici, cu raport nucleo-
plasmatic supraunitar. Aceste celule au tendinţa la pseudostratificare atât în epiteliul de acoperire,
cât şi în glandele uterine, datorită activităţii intense de diviziune. Se găsesc în endometru pe
parcursul fazei proliferative şi în primele zile ale fazei secretorii. După unii autori, aceste celule ar
fi capabile să se diferenţieze mai departe în celelalte tipuri celulare.
• Celulele ciliate, descrise încă din 1894 de către Brenda şi apoi de Dallenbach-Hellweg în 1993,
sunt celule care la polul apical au kinocili. Sunt predominante în mucoasa uterină a istmului, iar la
nivelul corpului uterin sunt predominante la nivelul epiteliului de acoperire, iar în glande în special
în faza proliferativă. Au o citoplasmă uşor acidofilă, nuclei alungiţi, eucromatici.
• Celule secretorii - diferenţiate în celule a căror secreţie este non-mucinoasă. Produsele de secreţie
de natură glucidică (glicogen) şi glicoproteică se acumulează subnuclear în faza proliferativă
tardivă, aceşti produşi schimbându-şi poziţia în faza secretorie mijlocie când trec supranuclear,
dând un aspect franjurat al polului celular apical (celula secretorie vacuolară = produşii de secreţie
sunt prezenţi), după care sunt eliberaţi în lumenele glandulare (celula secretorie nevacuolară =
produşii de secreţie au fost exocitaţi). Sunt în număr mic în epiteliul de acoperire, intercalate printre
celulele ciliate. În faza proliferativă sunt mai puţine la număr, fiind majoritare în faza secretorie.
Glanda endometrială, ca întreg, este căptuşită de celulele menţionate, aranjate într-un epiteliu
simplu cilindric, care în timpul fazei proliferative, în mod înşelător, pare a fi stratificat
(pseudostratificat). În timpul fazei proliferative precoce, glandele sunt drepte, cu lumene înguste.
Începând din perioada mijlocie a fazei proliferative şi proliferativă tardivă, precum şi pe întreg
parcursul ciclului, glandele prezintă un înalt grad de răsucire, dar nu se ramifică. Tabloul
morfologic culminează cu aspectul în ,,dinţi de fierăstrău” al glandelor în timpul fazei secretorii
tardive şi menstruale.
b) Elementele conjunctive
Structurile mezenchimale ale endometrului sunt reprezentate de:
- elemente stromale
- elemente vasculare
Stroma conjunctivă este un ţesut conjunctiv lax cu funcţii speciale-ţesut conjunctiv lax
spinocelular-în care predomină componenta celulară dispusă în fascicule ,,vârtejuri” în jurul
25
2016
glandelor şi vaselor de sânge, substanţa fundamentală este puţină cantitativ, iar fibrele conjunctive
sunt reprezentate de fibrele de reticulină.
Componenta celulară
1. Celula stromală endometrială este celula de tip fibroblastic a cărei morfologie variază mult în
funcţie de stadiul ciclului menstrual. În timpul fazei proliferative precoce, aceste celule au
citoplasmă puţină, slab diferenţiată, nucleu dens, alungit.Cum ciclul avansează, celulele stromale
devin mai alungite şi se îmbogăţesc în citoplasma care la ME apare încărcată cu organite de sinteză
a colagenului (reticul endoplasmic rugos, ribozomi, mitocondrii, complex Golgi). Către sfârşitul
fazei secretorii, fibroblastele din jurul formaţiunilor vasculare se hipertrofiază, devin mai rotunjite
sau poligonale, limitele citoplasmatice sunt nete, citoplasma este mai abundentă, eozinofilă, cu
nuclei veziculoşi, eucromatici. Această transformare stromală este denumită predecidualizare când
se dezvoltă parţial (cum este în timpul fazei secretorii târzii a ciclului menstrual) şi deciduale în
timpul sarcinii Din punct de vedere ultrastructural, citoplasma abundentă a celulelor deciduale este
populată de RER dilatat, aparat Golgi şi mitocondrii mici, distincte.
2. Celula granulocitară stromală (constituent celular stromal, în mod particular în faza secretorie
tardivă) diferă de granulocitele cu origine medulară. Se aseamană cu limfocitele mari, citotoxice,
cu granulaţii prezente în citoplasmă. Prin studii imunohistochimice s-a dovedit că aceste celule
sunt fie macrofage, fie o subpopulaţie de limfocite T. Neutrofilul obişnuit tipic este prezent normal
imediat premenstrual şi menstrual.
3. Celula spumoasă/xantomatoasă are nucleul reniform şi citoplasma abundent vacuolizată, având
un conţinut mare de lipide. Originea sa este una mezenchimală locală şi apare în timpul fazei
secretorii medii şi târzii.
4. Limfocitele sunt constituenţi normali ai stromei endometriale, izolaţi, care apar în timpul fazei
secretorii mijlocii şi tardive. Uneori se pot agregă în foliculi limfoizi.
5. Plasmocitele sunt componente izolate, care secretă IgA. Când sunt numeroase, indică existenţa
unei endometrite.
Componenta fibrilară
Celule stromale endometriale elaborează o reţea de fibre de reticulină, a cărei dispoziţie poate
reflecta buna funcţionalitate a endometrului în raport cu fazele ciclului menstrual. În faza
proliferativă timpurie, fibrele de reticulină sunt rare şi prezente mai ales în stratul funcţional,
periglandular şi perivascular. Odată cu înaintarea în ciclu, aceste fibre se înmulţesc, devin mai
groase, au un caracter discontinuu interglandular şi formă de cuiburi în jurul vaselor şi glandelor.
În stratul bazal, fibrele de reticulină sunt mai groase şi fac legatura între pătura musculară şi
cuiburile descrise. Numărul fibrelor de reticulină creşte până în ziua 22 (faza secretorie mijlocie),
când se dispersează, devin edematoase cu negativarea impregnării argentice (nu dispar, însă nu vor
mai putea fi observate la MO). După ziua 22, structura fibrilară reticulară se face cu apariţia de
fibre reticulare individuale ce înconjoară fiecare celulă predeciduală/deciduală în parte. În faza
secretorie tardivă, fibrele din jurul vaselor apar mai dispersate, iar în faza menstruală, reţeaua se
dezintegrează, fibrele îşi pierd reacţia argirofilă.
Substanţa fundamentală
Este bogată în apă, mucopolizaharide, proteine şi lipide.
Vascularizaţia
Endometrul funcţional este vascularizat de arterele spiralate, ce provin din arterele bazale
care asigură irigaţia endometrului bazal. Acestea din urmă, la rândul lor, provin din arterele scurte
radiate, dispuse la limita endometru-miometru, iar arterele radiate provin din reţeaua arcuată de la
nivelul miometrului.
26
2016
Arteriolele spiralate sunt extrem de sensibile la acţiunea hormonilor ovarieni. În faza
proliferativă incipientă sunt mai puţin spiralizate, creşterea lor fiind concomitentă cu creşterea
stromei conjunctive. Spre sfârşitul fazei proliferative, ele devansează în creştere stroma conjunctivă
şi ca atare se vor spiraliza. În faza proliferativă, arteriolele spiralate au un perete subţire, care apoi
se îngroaşă, către sfârşitul fazei proliferative şi începutul fazei secretorii. Îngroşarea se face în
principal pe seama tunicii musculare şi încep să se contracte ritmic sub influenţa progesteronului.
Spre sfârşitul fazei secretorii, contracţiile sunt din ce în ce mai prelungite şi sunt responsabile de
fenomenele de ischemie, urmate de necroză parcelară a endometrului (acesta are un aspect
heterogen care variază datorită alternării zonelor descuamate cu cele de proliferare, endometrul
funcţional fiind eliminat treptat). Aceste arteriole formează subepitelial capilare dilatate, adevărate
lacuri sanguine.
Miometrul
Stratul cel mai gros al uterului şi este alcătuit din benzi de muşchi neted separate de ţesut
conjunctiv. Aceste bandelete formează 3-4 straturi sau pături foarte slab definite. Straturile intern
şi extern sunt alcătuite din fibre musculare cu orientare în principal longitudinală paralele cu axul
lung al organului, dar şi cu dispoziţie circulară. Stratul mijlociu este cel mai gros şi are fibrele
musculare dispuse circular şi helicoidal (oblic-spiralat), conţine vase de sânge de calibru mare
(vasele arteriale arcuate). O caracteristică demnă de luat în consideraţie este ca media arterelor se
continuă fără o limită netă cu fibrele musculare ale miometrului, acestora lipsindu-le, deci,
adventicea (aspectul acesta prezintă rolul de a opri rapid hemoragia din urma actului naşterii,
intervenţiilor chirurgicale). În timpul sarcinii, miometrul trece printr-o fază mare de creştere ca
rezultat al hiperplaziei şi hipertrofiei (creşterea numărului şi mărimii fibrelor musculare). În timpul
sarcinii, multe fibre musculare au activitate de secreţie şi sinteză de proteine (ex: colagen),
promovând creşterea conţinutului în colagen. Creşterea miometrului este realizată şi prin fenomene
de metaplazie a celulelor conjunctive. După sarcină, există o distrucţie mare de fibre musculare
netede, reducerea în mărime a altora, urmată de o degradare enzimatică a colagenului.
Perimetrul
Este reprezentat de mezoteliul peritoneal, alcătuit din epiteliu simplu pavimentos aşezat pe o
membrană bazală.
CICLUL MENSTRUAL
Acţiunea hormonilor ovarieni (estrogeni şi progesteron) sub acţiunea stimulativă a

adenohipofizei cauzează endometrului modificări ciclice structurale în timpul ciclului endometrial
(menstrual).
Durata ciclului menstrual este în medie de 28 zile. Ciclul menstrual începe în jurul vârstei de
12-15 ani şi continuă până la 40-50 ani. Cum acest ciclu este consecinţa unor modificări la nivelul
ovarului exprimate prin producerea de ovule, femeia este fertilă atâta timp cât are ciclul menstrual.
Pentru probleme de practică, se propune ca începutul ciclului menstrual să fie prima zi când apare
sângerarea menstruală. În timpul sângerării menstruale se elimină endometrul necrozat amestecat
cu sânge rezultat din ruperea vaselor de sânge.
Ciclul menstrual are 3 faze:.a.faza menstruală este definită ca primele 4 zile ale ciclului
menstrual;b. faza proliferativă (estrogenică) între ziua 5 şi 15, şi c. faza secretorie (progesteronică)
între 15-28. Durata fiecărei faze poate varia de la o persoană la alta, mai ales în funcţie de profilul
27
2016
hormonal. Perioada secretorie este de regulă constantă ca număr de zile, deci scurtarea sau
alungirea se face prin modificarea etapei proliferative.
Faza proliferativă:
1. Incipientă: cuprinde în ea şi faza menstruală. Endometrul se descuamează şi proliferează
concomitent.
După faza menstruală, mucoasa uterină este redusă la o bandă fină-endometrul bazal ce conţine
partea profundă a glandelor uterine. Faza proliferativă se suprapune peste faza foliculară ovariană,
şi coincide cu dezvoltarea foliculilor ovarieni şi secreţia de estrogeni. Proliferarea celulară are loc
pe toată perioada etapei proliferative, ceea ce duce la reconstituirea glandelor uterine şi a epiteliului
de suprafaţă. Are loc proliferarea celulelor conjunctive, depunerea de substanţă fundamentală în
lamina propria, ceea ce va duce la refacerea întregului endometru.
La sfârşitul fazei proliferative endometrul va avea o grosime de 2-3 mm. Epiteliul de suprafaţă este
format în principal din celule proliferative şi ciliate, care au tendinţa la pseudostratificare. Glandele
uterine au lumen îngust, rectiliniu, fără produs de secreţie în lumen şi sunt delimitate de un epiteliu
simplu cilindric care are la fel ca şi în epiteliul de acoperire tendinţa la pseudostratificare; pe
imaginile de microscopie se vor remarca numeroase mitoze.Celule din structura epiteliului sunt
reprezentate de celulele proliferatice, ciliate şi rare celule secretorii, mai ales spre partea profundă
a glandei. În timpul acestei faze, aceste celule se încarcă graduat cu RER şi complex Golgi,
pregătindu-se pentru activitatea secretorie.
În stroma conjunctivă, care apare foarte densă, predomină celule stromale de tip fibroblastic, cu
aspect fuziform, cu citoplasmă bazofilă, care sunt responsabile de formarea fibrelor de reticulină,
care sunt grupate în cuiburi, periglandular şi perivascular, fiind subţiri, dar cu reacţie argirofilă
pozitivă. Se remarcă, de asemenea, numeroase mitoze la acest nivel. Se pot remarca şi câteva celule
de tip granulocitar şi xantomatos.
2. Medie; 3. Târzie – creşterea glandelor şi a vaselor este foarte accentuată, devansează creşterea
stromei şi atunci va începe spiralizarea glandelor şi vaselor. Arterele avansează spre suprafaţa
endometrului, formând capilare la acest nivel. Stroma apare densă, fibroblastele cresc în
dimensiuni şi se dispun în vârtejuri în jurul formaţiunilor glandulare şi vasculare. Numărul fibrelor
de reticulină creşte şi îşi încep dispunerea şi în stroma interglandulară.
Faza secretorie
Intervalul de 2 zile după ovulaţie se caracterizează prin apariţia de celule secretorii, în
glandele uterine, cu vacuole subnucleare vizibile şi în etapa proliferativă târzie.
Această etapă începe imediat după ovulaţie şi este controlată în special de progesteronul secretat
de corpul galben. Acţionând asupra glandelor dezvoltate de acţiunea estrogenilor, progesteronul
stimulează celulele glandulare să secrete glicoproteine ce vor fi sursa majoră de nutriţie a
embrionului dacă apare fecundaţia. La microscopul electronic se vor observa mitocondrii gigante
cu criste gigante, sistemul canalicular nucleolar,( invaginarea membranei nucleare în stroma
nucleului, formând un organit cu stroma amorfă, în care apar numeroşi tubi şi formaţiuni granulare,
ribozomi).
1. Incipientă
Glandele şi vasele cresc, devin din ce în ce mai spiralizate, arteriolele îşi îngroaşă tunica
musculară şi avansează spre suprafaţa endometrului. Epiteliul de suprafaţă îşi pierde aspectul de
falsă pseudostratificare, la fel ca şi glandele uterine, datorită încetării mitozelor. În glande, va creşte
procentul de celule secretorii, care vor avea produsul de secreţie sub forma unor vacuole dispuse
subnuclear. În stromă încetează diviziunile mitotice, fibroblastele devin rotunjite, ovalare, cu
28
2016
citoplasma acidofilă, fibrele de reticulină devin mai numeroase şi mai groase, dispuse atât
periglandular şi perivascular, cât şi interglandular şi intervascular.
2. Medie; 3. Târzie
Glandele devin extrem de încolăcite, iar celulele glandulare încep să acumuleze glicogen
subnuclear, care apoi, treptat, îşi schimbă poziţia devenind supranuclear. Polul apical va avea
aspect vacuolar. Tardiv, secreţia de glicogen se diminuează, iar glicoproteinele secretate dilată
foarte mult lumenul glandelor. Polul apical al celulelor secretorii devine franjurat. Stroma conţine
fibroblaste, celulele de tip granulocitar, celulele xantomatoase, precum şi limfocite şi chiar rare
plasmocite. Limfocitele şi plasmocitele izolate nu au semnificaţie patologică, dar apariţia de noduli
limfoplasmocitari, la nivelul corionului, poate semnifica o endometrită cronică.Fibroblastele vor
suferi fenomenul de predecidualizare (decidualizare), devin foarte mari, rotunjite, cu citoplasmă
abundentă, încărcată cu glicogen şi vor forma cuiburi în special în apropierea vaselor de sânge
delimitate de fibre de reticulină. Fibrele de reticulină, în ziua 22, devin edematoase, se
fragmentează şi îşi pierd reacţia argirofilă, după care reapar în stromă, grupându-se în principal în
jurul celulelor predeciduale, având reacţie argirofilă pozitivă.
Stroma se îngroaşă foarte mult, prin apariţia de edem şi va comprima peretele glandular.Datorită
compresiunii externe exercitate de corion asupra glandelor uterine, în secţiuni longitudinale sau
transversale lumenul apare stelat-,,aspect de dinţi de fierăstrău”.Vasele au contracţii cu un ritm de
60-70/min. La sfârşitul fazei secretorii, datorită scăderii brutale a progesteronului şi estrogenilor,
contracţiile arteriolare sunt foarte prelungite, se va produce ischemia, urmată de necroză, care va
duce la descuamarea endometrului.
În această fază endometrul ajunge la 7-8 mm grosime, ca rezultat a acumulării secreţiilor şi
edemului în stroma conjunctivă.
Faza menstruală
Dacă fertilizarea şi implantarea oului nu apare, corpul galben îşi încetează funcţia după 14
zile. Nivelul de estrogeni şi progesteron scade rapid şi dramatic şi acest lucru poate duce la ischemie
marcată la nivelul vaselor endometrului, ducând la involuţia acestuia. La nivelul endometrului
funcţional, ischemie, necroză cu eliminare parcelară. Concomitent se deschid şi vasele de sânge şi
sângerarea începe. Endometrul se detaşează parţial. Cantitatea pierdută din endometru diferă de la
femeie la femeie şi chiar de la o etapă la alta, la aceeaşi femeie.
La sfârşitul fazei menstruale, endometrul este redus la stratul bazal ce conţine partea profundă a
glandelor uterine. Proliferarea celulelor glandulare şi migrarea lor către suprafaţă iniţiază faza
proliferativă şi un nou ciclu reîncepe.
COLUL UTERIN dr. Crenguţa Şerboiu
Este partea inferioară , cilindrică, îngustă a uterului la nivelul căreia se inseră vaginul. El
prezintă un lumen central, canal cervical, care comunică cu uterul prin orificiul intern – OI- şi cu
vaginul prin orificiul extern- OE-. Orificiul extern este punctiform la nulipare şi transvers la
multipare.
Canalul cervical este delimitat de endocol . În funcţie de inserţia vaginului pe col, se disting
două porţiuni ale colului: porţiunea intraperitoneală ( supravaginală) şi porţiunea intravaginală ,
care poate fi vizualizată cu valvele la examenul genital.Colul uterin are pe toată lungimea lui
endocol şi exocol; ele sunt separate de axul conjunctivo- muscular.
29
2016
Pe o hemisecţiune a colului uterin , se vor identifica: un ax central musculofibros, endocol
către canalul cervical şi exocolul către vagin..
Axul central musculofibros este alcătuit din 85 % ţesut conjunctiv fibros şi 15 % muşchi neted, cu
fibrele musculare dispuse în toate direcţiile; prezintă vase de calibru mare.
Endocolul este alcătuit dintr-o mucoasă de 2-3mm grosime, care diferă histologic de restul
uterului. Ea nu se descoamează în timpul menstruaţiei, cu toate că glandele sale suferă mici
modificări în timpul ciclului menstrual.Mucoasa are un epiteliu simplu columnar alcătuit din celule
secretoare de mucus şi corion. Corionul este alcătuit din ţesut conjunctiv lax cu vase de sânge şi
infiltrat limfocitar difuz. El conţine glandele endocervicale, glande tubulare ramificate, ale căror
celule secretă mucoproteine (pe tot parcursul ciclului menstrual, cu maxim de intensitate aprior
menstruaţiei). Glandele au lumen mai larg decât cele ale corpului uterin şi conţin un produs de
secreţie acidofil, care apare şi la suprafaţa epiteliului de acoperire. Secreţia cervicală se pare că
joacă un rol deosebit de important în fertilizarea ovulului. În timpul ovulaţiei secreţia de mucus
este apoasă şi permite penetrarea spermatozoizilor către uter. În faza luteală sau în sarcină, nivelul
crescut de progesteron, determină o secreţie mult mai vâscoasă, ceea ce previne penetrarea
microorganismelor către uter. Când ductele excretorii sunt blocate, produşii de secreţie retenţionaţi
cauzează dilataţii ce formează ouăle sau chisturile lui Naboth. Aceste chiste pot apare frecvent dar
nu au semnificaţie patologică decât atunci când sunt foarte numeroase şi produc lărgirea şi
deformarea colului.
Dilatarea colului uterin în timpul travaliului este datorată colagenolizei produsă prin acţiunea
relaxinei ( un hormon luteal) ceea ce duce la înmuierea peretelui cervical.
Exocolul are o mucoasă cu un epiteliu stratificat pavimentos nekeratinizat şi un corion format
din ţesut conjunctiv lax , fără glande, cu vase de sânge de calibru mare şi infiltrat limfocitar difuz
sau sub formă de foliculi.
Cancerul de col uterin apare la joncţiunea epitelioscuamoasă. Este extrem de frecvent iar
mortalitatea este de 8 la 100.000. Această mortalitate scăzută este datorată descoperirii lui în stadii
incipiente, prin analiza colposcopică sau prin analize citologice ale epiteliului cervical ( examenul
Babeş – Papanicolau). Cauza cea mai frecventă este infecţia cu HPV. Metaplazia este o leziune
precanceroasă produsă prin leziuni ale epiteliului determinate de infecţii cronice. Celulele stem
epiteliale încep să se diferenţieze în noi linii celulare şi apar insule de epiteliu pluristratificat, cu
celule modificate structural la nivelul canalului cervical, înconjurate de epiteliu simplu cilindric,
normal.
BIBLIOGRAFIE
Eroschenko P. diFiore's Atlas of Histology with Functional Correlations. 12th ed.Philadelphia:

Wolter Kluver/Lippincott Williams&Wilkins; 2012.
Mesher A. Junqueira's Basic Histology: Text & Atlas.14 th ed. New York: Mc Graw Hill; 2016.
Young B, O'Dowd G, Woodford P. Wheater's Functional Histology: A Text and Colour Atlas,
6th ed. Edinburgh: Elsevier/ Churchill Livingstone; 2014.
30
2016
Propuneri de imagini si scheme la Aparatul genital feminin

Ovarul imagine de ansamblu
Imagini de foliculi ovarieni in diferite stadii
Corp galben
Corp atretic
Ciclu ovariana etape
Trompa uterine
Uter
Endometrul in faza proliferativa
Endometrul in faza secretorie
Col uterin
Vaginul
Frotiuri vaginale
Glanda mamara in repaus si activitate
Placenta schema\
Placa bazala
Placa coriala
Vilozitati coriale etc..
31
2016
32
Pielea
- Cel mai mare și mai greu organ uman
- Greutate: 3.5 – 10 kg
- Suprafață: 1.5 – 2 m2
- Grosime: 1 mm – 5 mm
- Reprezintă 15-20% din masa totală a organismului
Straturile pielii:
- EPIDERM
- DERM
- HIPODERM = substrat asociat pielii!
Funcțiile pielii
- Barieră permeabilă
- Funcție senzorială
- Termoreglare
- Funcție endocrină
- Funcție excretorie
- Protecție: mecanică, radiație UV, antipatogenică
- Regenerativă/reparatorie
- Imunologică
- Permite mișcarea & creșterea organismului
- Socială
EPIDERMUL
- Reînnoire continuă
- Produce anexe cutanate: glande sudoripare, unghii, aparat pilosebaceu
- Grosime: 0.4 – 1.5 mm
- Epiteliu pavimentos stratificat keratinizat, cu 5 straturi: cornos, lucidum (inct), granular, spinos,
bazal
Celularitate
- Celule epidermice rezidente: keratinocite (cele mai frecvente), melanocite, celule Langerhans,
celule Merkel
- Celule epidermice tranzitorii: limfocite, neutrofile
Keratinocitele
- Origine: keratinocitele stratului bazal

- Funcții: producere de citokeratine, formarea barierei epidermice
- Diferă ultrastructural în funcție de stratul epidermic în care se găsesc
- granule de keratohialină (spinos superficial și granulos), desmozomi (spinos), corpi lamelari (spinos
și granulos), aparat Golgi (bazal, spinos, granulos), filamente de keratină (peste tot), mitocondrii
(peste tot)
Keratinocitele bazale: poliedrice, cu citoplasmă bazofilă; numeroși ribozomi liberi, RER, aparat Golgi,
filamente intermediare/tonofilamente (keratină); hemidesmozomi cu MB
Unitatea de proliferarea epidermică (strat bazal): cornoase 5-7, suprabazale (nucleate) 3, bazale 10-11;
total 18-21 (20 celule); celule progenitoare ectodermice – celule stem epidermice – celule tranzitorii de
amplificare – celule post-mitotice
Keratinocitele stratul spinos: poligonale/ușor turtite, cu citoplasmă eozinofilă, tonofibrile (fascicule de

filamente de keratină, vizibile la MO)
Strat granulos: K1, K2, K10
Strat spinos: K1, K10, K6, K16 (translație mRNA favorabilă)
Strat bazal: K5, K14, K15
Epiderm – stratul spinos
- Tonofilamente
- Nodulii Bizzozero (desmozomi): placa densă externă – plakoglobină, plakofilină; placa densă internă
– fil. intermediare, desmoplakină; desmoglea – desmocoline, desmogleine
Corpii lamelari (keratinozomi, corpi Odland)
- Conținutul lor e exocitat în spațiul dintre stratul granulos și stratul cornos

- Roluri: formarea învelișului cornos al corneocitelor și formarea barierei hidrice epidermice
- Delimitați de endomembrane
- Tubulari/ovoidali
- Origine: aparat Golgi (exocitoză)
- Lipide ale barierei: fosfolipide, glicosfingolipide, ceramide, glucozilceramide
- Lipaze: fosfolipaza A2, sfingomielinaza acidă
- Proteine: corneodesmozină
- Proteaze: fosfataza acidă, catepsina D, glicozidaze, inhibitori ai proteazelor
Keratinocitele stratului granulos
- Celule aplatizate, nuclei de dimensiuni reduse, citoplasmă eozinofilă, aspect granular

- Granule de keratohialină: profilagrină, filamente de keratină, loricrină
- Fliagrină = acid urocanic & acid pirolidon carboxilic – hidratarea stratului cornos
- Kertinizare: 2-6 h
- Keratina moale
- Filagrina (+tricohialina) – agregarea filamentelor de keratină – marker de inițiere a etapelor finale
ale apoptozei
Keratinocitele stratului lucidum
- Zonele de piele groasă (palme/plante)

- Aspect translucid
- Celule aplatizate, neviabile
- Caracteristici: grosimea (mitoze keratinocitare), culoarea (melanozomi)
- Keratohialină dispersată, eleidină (pd. de transformare a keratohialinei)
Keratinocitele stratului cornos = corneocite (keratinocite mature)
- Grosime 10-20 microni

- Celule poligonale, cornificate, neviabile
- Exfoliere în grupuri de 15-40 de celule
- Forma celulară și orientarea celulare conferă rezistență mecanică
- Corneozomi, corneodesmozomi
Straturi bazale ph 7.17, pe măsură ce avansăm spre superficiale ph ajunge sub 6 în stratul cornos
Bariera hidrică epidermică
Învelișul celular (15 nm):
- Structură proteică (prolină): filagrina, envoplakina, keratina, loricrina (80%), elafina

- Localizare: fața citoplasmatică membranară
- Rol mecanic
Învelișul lipidic (5 nm)
- Structură lipidică: acilglucozilceramidă, ceramide, colesterol, AG liberi

- Localizare: suprafața celulară (legături esterice)
- Roluri: semnalizare celulară, inducerea diferențierii, reducerea proliferării, declanșarea apoptozei
Descuamarea keratinocitelor
- Condiționată de degradarea proteolitică a desmozomilor

- Proces continuu
- KLK5, KLK7, KLK14 – serinpeptidaze asociate kalikreinei, dependente de pH
- LEKTI – inhibitorul limfoepitelial de tip Kazal (inhibă KLK la pH neutru)
- Scăderea pH duce la descuamare (LEKTI eliberează KLK)
Celulele non-keranocitare ale epidermului: melanocitele, celulele Merkel, celulele Langerhans (+ celulele
epidermice inflamatorii dendritice + celulele dendritice plasmocitoide – patologic)
MELANOCITUL
- Origine: crestele neurale

- Localizare: printre keratinocitele bazale și în foliculul pilos (deasupra MB/în celulele matricei
foliculului pilos anagen)
- Densitate: 550-1200 celule/mm2
- Asociere funcțională: unitatea melanică epidermică
- Gena Pax3 – proteina Pax3 – modularea activității MITF – melanogeneza
- Aspect neregulat
- Nucleu mare, eucromatic, cu nucleol vizibil
- US: Procese dendritice, NU se stabilesc joncțiuni cu keratinocitele înconjurătoare
- Raport melanocite:keratinocite bazale = 1:4 – 1:10
- Capacitate proliferativă
- Funcții: sinteza melaninei, vehicularea intracitoplasmatică a granulelor de melanină, transferul
granulelor de melanină către celulele adiacente (keratinocite), constituirea și întreținerea
proceselor celulare (prelungirilor)
- Melanizarea = sinteza melaninei în melanozomii melanocitului și transferul melanozomilor către
keratinocitele dependente
- Secreție citocrină
Sinteza melaninei
- Melanogeneza e un proces continuu

- Melanina (pigment polimeric) e stocată în melanozomi
- Unitatea melanică epidermică = 1 melanocit (suveran) + 6-36 keratinocite dependente
înconjurătoare
- Semnalele keratinocitare care ajung la melanocit = supraviețuirea, melanogeneza, dendricitatea,
expersia fenotipică melanocitară
Melanozomii
- Delimitați de endomembrane
- Lizozomi modificați (proteine comune: LAMP & fosfataza acidă)
- EUmelanozomi: elipsoidali, mari (0.9 microni), matrice fibrilară glicoproteică înalt structurată
- FEOmelanozomi: sferici, mici (0.7 microni), matrice fibrilară glicoproteică dezorganizată
Tipuri de melanină
- EUmelanină – brun-închis, nuanță întunecată, insolubilă

- FEOmelanină – roșu-gălbui, nuanță deschisă, solubilă deoarece conține sulf
Procesele dendritice
- Interacționează cu keratinocitele
- Actina = componenta structurală majoră
- Dendricitatea melanocitelor e conferită de factori derivați din keratinocite (endothelin-1, NGF,
alfaMSH, prostaglandine, beta-endorfina) și de familia de GTPaze Rho
Cele 4 stadii de maturare ale melanozomilor
- Stadiul 1 = PREmelanozomi: matrice amorfă, vezicule interne, conțin Pmel17 (glicoprot.)

- Stadiul 2 = EUmelanozomi (matrice fibrilară bine organizată, conțin tirozinază, fără sinteză de
melanină) sau FEOmelanozomi (sinteză activă de melanină)
- Stadiul 3 = melanină depozitată în matricea fibrilară a eumelanozomilor
- Stadiul 4 = melanizare completă, matrice internă acoperită în eumelanozomi
Transportul melanozomilor se face centrifug (anterograd) de kinezină și centripet (retrograd) de dineină.
Transferul melanozomilor la keratinocite se poate face prin:
- Exocitoză
- Fuziunea mb. plasmatice
- Citofagocitoză
- Transferul prin vezicule membranare
Pigmentarea cutanată NU depinde de numărul melanocitelor, dar depinde de activitatea melanogenică,

proporția melanozomilor maturi și de rata de transfer a melanozomilor la keratinocite.
CELULELE LANGERHANS
- Celule dendritice prezentatoare de antigen

- Localizare: suprabazală
- Densitate diferită în funcție de regiunea cutanată: 600-1000/mm2 – față, gât, scalp, membre
superioare, aprox 200/mm2 – palme, plante, reg. sacro-coccigiană
- 2-8% din totalul celulelor epidermine
- Proporția lor scade în anumite afecțiuni: dermatită de contact, psoriazis, și/sau cu vârsta
- Interacționează cu limfocitele T epidermice
- Imunofenotip: expresie pozitive CD208, CD39, CD1a, Ag MHC clasă II, S100
- US: aspect neregulat, NU formează desmozomi, nucleu indentat, granule Birbeck (caracteristice):
langerină/CD208 (lectină dep. de Ca2+), E-caderina le ancorează de keratinocite
CELULELE MERKEL
- Mecanoreceptori cu adaptare lentă (tip I)

- Localizare: în stratul bazal al pielii zonelor înalt senzoriale (degete, buze, cavitate orală etc)
- Imunofenotip: expresie pozitivă simultană pt. markeri antigenici epidermici și nervoși
- Keratina 20 – marker molecular
- US: procese dendritice, desmozomi (cu keratinocitele învecinate), în vecinătatea fibrelor nervoase
mielinizate (care pierd teaca de mielină, penetrează MB și prezintă o terminație discoidă),
citoplasma densă, cu filamente intermediare (keratină) și nucleu lobat; granule dense de
neurosecreție (80 nm) delimitate de endomembrane și care conțin metenkephalin (methionine-
enkephalin), sinaptofizină, enolaza neuron-specifică
JONCȚIUNEA DERMO-EPIDERMICĂ
- Membrana bazală (interfața dintre epiderm și derm): 3 rețele supramoleculare – a

hemidesmozomilor, membrana bazală propriu-zisă, filamentele de ancorare
- Proteine: filamentele intermediare – keratină 5, keratină 14; hemidesmozomii – proteine
intracelulare: plectină și BP230 (BPAG1 – antigenul pemfigoidului bulos 1) și proteine
transmembranare: BP180 (colagen XVII sau BPAG2) și integrină alfa6beta4; fibrele de ancorare –
colagen VII și laminina 332 (cunoscută anterior drep laminina 5)
DERMUL
- Creste epidermice vs. papile dermice
DERMUL PAPILAR
- Dermul superficial
- Țesut conjunctiv lax
- Fibre de colagen I și III (subțiri)
- Fibre elastice (fascicule ramificate)
- Vase de sânge
- Filete nervoase
- Mastocite, fibroblaste
DERMUL RETICULAR
- Localizare profundă
- Fibros și puțin celular
- Fibre de colagen I – groase
- Panicul adipos profund de dermul reticular – hipodermul/fascia subcutanată
Inervația pielii
Receptori senzoriali: TNL, Pacini, Meissner, Ruffini
TNL
- Localizare: epiderm (bazal, spinos, granulos)

- Specializare: termic, atingeri fine
- Structură: lipsa tecii de mielină/țesutului conjunctiv
Pacini (corpusculul lamelar)
- Formă ovoidală, mare, peste 1 mm

- Specializare: mecanoreceptor (vibrații, presiune)
- Localizare: dermul profund și hipoderm (digital)
- Asocieri: structuri osoase, articulații, organe interne (pancreas)
- Structură: TN nemielinizată înconjurată de o capsulă (30-60 lamele concentrice)
- Lamele conjunctive (colagen II și IV), material gelatinos intens hidratat, capilare sangvine
Meissner (corpusculul tactil)
- Localizare: pielea glabră (digital palme, plante)

- Specializare: stimuli cu frecvență joasă
- Formă: cilindrică, subțire, perp. pe supr. pielii
- Structură: 1-2 TN spiralizate, nemielinizate
- Lamele neregulate (celule Schwann aplatizate) – aspect de fuior
Ruffini (corpusculul bulbos)
- Specializare: mecanoreceptori lenți – întindere, termoreceptori

- Formă: 1-2 microni, fusiformi
- Structură: spațiu fluidic înconjurat de o lamă fină de țesut conjunctiv, fibre de colagen care
traversează capsula, fibră nervoasă amielinică (mielină până la intrarea în capsulă) dens ramificată,
dilatații terminale
ANEXELE CUTANATE: foliculul pilos, glandele sebacee, glandele sudoripare eccrine, glandele sudoripare
apocrine
Foliculul pilos
- Lipsește pe suprafețele laterale ale degetelor, palmare, plantare, buze, periorificiul urogenital
- Distribuția e controlată hormonal
- Keratină dură – firul de păr emergent din folicul
- Keratină moale – teaca internă a foliculului pilos
- Membrana sticloasă (hialină)
- Medula – celule mari, vacuolate
- Cortex – celule cuboidale (devin keratinizate)
- Cuticula – celule scuamoase
- Bulb folicular (nișă de celule stem epidermice)
Ciclul creșterii firului de păr:
- 1 ciclu = 3 faze, cicluri repetitive

- Faza de creștere (anagen): majoritatea firelor de păr – 7 stadii
- Faza de tranziție (catagen): încetarea activității mitotice matriciale, apoptoză coordonată
- Faza latentă (telogen și exogen): 1% din foliculi telogeni sunt eliminați zilnic (efluvium telogen)
Glandele sebacee
- Celule = sebocite
- Sebum = secreție holocrină
- Apoptoza sebocitelor – pe măsura umplerii celulelor
- Canal pilosebaceu
- Mitoze bazale
- Celule bazale: REN, RER, ribozomi liberi, ap. Golgi, glicogen, mitocondrii
Glandele sudoripare
- Glande sudoripare ECRINE – toată suprafața cutanată

- Glande sudoripare APOCRINE – axilă, areolă, piele perianală, organe genitale externe
- Tipuri particulare: Moll – apocrine ale genelor, ceruminoase – apocrine din CAE
Glanda sudoripară ECRINĂ
- Structuri independente
- Tip: glandă simplă tubulo-glomerulară
- Adenomer (derm reticular profund) + segment ductal
- Secreție apoasă hipotonă (NaCl, amoniac, uree, acid uric, puține proteine)
- Rol în termoreglare, excreție
- Control colinergic (termoreglare) și adrenergic (simpatic)
- Celule clare: expunere luminală limitată; glicogen, mitocondrii, REN, Golgi puțin; falduri
citoplasmatice laterale/canalicule intercelulare; labirint bazal, mitocondrii
- Celule întunecate: RER crescut, granule secretorii multe apical, Golgi
- Celule mioepiteliale: bazal, la nivelul segmentului secretor; actină
- Segmentul ductal: tub ușor contort cu segment dermic și epidermic; Segmentul ductal EPIDERMIC
– perete format din celule epidermice; Segmentul ductal DERMIC – epiteliu cubic stratificat cu
citoplasmă apicală cu aspect sticlos (tonofilamente apicale), diametru mic, celule mioepiteliale
absente
Glanda sudoripară APOCRINĂ
- Tip: glande tubulo-glomerulare posibil ramificate, asociate cu foliculi piloși

- Localizare: hipoderm superior
- Produs: secreție vâscoasă, înalt proteică (feromoni: androstenol și androstenon la bărbat și
copulină la femeie)
- Duct excretor: epiteliu cubic stratificat, celule mioepiteliale absente
- Adenomer: lumen larg (stochează produsul secretat), un singur tip celular (cu secreție merocrină):
lizozomi, mitocondrii, lipofuscină, celule mioepiteliale
Unghia
- Pliu proximal – sintetizează stratul superficial al pielii

- Cuticula – protejează lama și matricea unghială
- Lama unghială – corneocite interdigitate anucleate, organite absente, săruri de Ca2+, proteine
fibrilare/globulare, keratină dură
- Matricea unghială – celule stem, melanocite, celule Merkel, celule epiteliale
- Pat unghial – suprafața unhială ventrală
- Hiponichium
CURS- PIELEA
Pielea si anexele sale constituie sistemul tegumentar. Pielea acopera corpul la exterior si reprezinta cel mai mare si
mai greu organ al sau: are o suprafata de 1,5-2 m2 si este aprox 15-20% din masa totala a organismului.
Este formata din 2 straturi:
• Epiderm: format dintr-un epiteliu pluristratificat pavimentos keratinizat care creste in mod continuu dar isi
mentine o grosime constanta prin descuamare
• Derm: format din tesut conjunctiv dens care confera suport mecanic pielii (deriva din mezoderm)
Hipodermul este un strat asociat pielii, continand cantitati variabile de tesut adipos dispus in lobuli separati de
septuri conjunctive.
Anexele pielii sunt:

• Foliculii pilosi si firele de par
• Glandele sudoripare
• Glandele sebacee
• Unghiile
• Glandele mamare
Functiile pielii→ sunt variate, datorita diversitatii celulare de la nivelul pielii si capacitatii acestor celule de a
coopera:
1. Bariera permeabila care realizeaza protectia mecanica, antipatogenica, anti-radiatii UV
2. Functie imunologica (procesare antigenica si prezentarea antigenelor prelucrate celulelor efectoare din
tesutul limfoid)
3. Termoreglare
4. Functie senzoriala
5. Functie endocrina ( secreta hormoni, citokine si factori de crestere; converteste precursori in molecule
active: ex. Vit D)
6. Functie excretorie prin secretia exocrina a glandelor sudoripare si sebacee
7. Regenerativa/reparatorie
8. Permite miscarea si cresterea organismului
9. Functie sociala
Fara a fi neaparat o functie specifica, pielea poate absorbi unele molecule lipofile (ex. Nicotina, hormoni steroizi),
proprietate folosita in anumite circumstante terapeutice.
Grosimea pielii variaza intre aprox 1mm si 5mm. Totusi, pielea este in mod evident diferita in 2 locuri, respectiv pe
palme si pe talpi; aceste zone sunt cele mai susceptibile la abraziune, nu au par si au un strat epidermal mult mai
gros decat in celelalte zone. Aceasta piele fara par este numita piele groasa. In orice alta zona a organismului, pielea
are un strat epidermal mai subtire si se numeste piele subtire. Este important de mentionat ca aceste denumiri sunt
date in functie de grosimea stratului epidermal si nu de grosimea totala a pielii (care este cea mai mare la nivelul
spatelui, unde epidermul este la fel de gros ca in orice alta zona cu piele subtire; aici, grosimea mare a pielii este
data de abundenta stratului dermic).
1|Page
EPIDERMUL
Epidermul este alcatuit din EPSK in care 4 straturi distincte pot fi evidentiate. In cazul pielii groase, un al 5-lea strat
poate fi observat. Incepand din profunzime, aceste straturi sunt:
• strat bazal: numit si strat germinativ datorita numeroaselor mitoze ce se pot observa la acest nivel
• strat spinos: in MO se pot observa mici procese celulare ce dau impresia de spini
• strat granulos: celulele contin numeroase granule intens colorate
• strat lucidum: prezent doar in pielea groasa; considerat o subdiviziune a stratului cornos
• strat cornos: compus din celule keratinizate, neviabile
Tipuri celulare ce formeaza epidermul:

1. Celule epidermice rezidente
• Keratinocite (celulele majoritare)
• Melanocite
• Celulele Langerhans
• Celulele Merkel
2. Celule epidermice tranzitorii
• Limfocite
• Neutrofile
KERATINOCITELE
• Origine: keratinocitele stratului bazal
• Functii: producerea citokeratinelor+formarea barierei epidermice
• !!!difera structural si ultrastructural in functie de stratul epidermic in care se gasesc
1) Stratul bazal
Este reprezentat de un singur strat celular, asezat pe lamina bazala. Contine celule stem care realizeaza regenerarea
epiteliului. Celulele sunt mici, cuboidale, avand o citoplasma bazofila si mai redusa decat celulele din stratul
supraiacent→ nucleii sunt mult mai apropiati.
Aceste celule contin cantitati variabile de melanina in citoplasma, transferata de la melanocitele care sunt si ele
dispersate in acest strat.
Sunt conectate intre ele si cu keratinocitele supraiacente prin desmozomi, iar cu lamina bazala prin
hemidesmozomi.
Ultrastructura:
-numerosi ribozomi liberi+ RER bine dezvoltat→ structuri implicate in sinteza keratinei care, ulterior, va fi
ansamblata in filamente de keratina/tonofilamente
-aparat Golgi
-filamente intermediare/ tonofilamente (alcatuite din keratine 5, 14, 15)
2|Page
Epidermul deriva din celulele ectodermale progenitoare si contine 3 clase distincte de celule: celule stem
epidermice, capabile de un numar infinit de mitoze, descendentii lor imediati, celulele tranzitorii de amplificare
care sunt capabile de numeroase mitoze (dar finite) si, in final, celule diferentiate/post-mitotice, care nu se mai
divid. Aceasta ierarhie proliferativa trebuie reglata riguros pentru a preveni aparitia diviziunilor necontrolate si
tumorigeneza. A fost descrisa unitatea de proliferare epidermala care este alcatuita din aproximativ 10 celule
bazale, 3 celule suprabazale (nucleate) si 5-7 celule cornoase, totalizand un numar de aproximativ 20 de celule.
2) Stratul spinos
Este alcatuit din mai multe straturi cu celule mai mari decat cele bazale. Au numeroase procese citoplasmatice
numite spini care se conecteaza cu spinii celulelor adiacente prin desmozomi (in MO, desmozomii apar ca mici
ingrosari numite nodulii lui Bizzozero; acestia sunt de fapt grupari de desmozomi). Spinii sunt destul de evidenti
deoarece celulele se micsoreaza in timpul prepararii si, astfel, se va mari spatiul intercelular.
Initial, aceste celule sunt poligonale, dar pe masura ce se matureaza, urca spre stratul superficial, devenind usor
turtite.
De asemenea, in MO se poate observa citoplasma acidofila si tonofibrile (fascicule de filamente de keratina 1, 10,
6&16-translatie ARNm favorabila)→ acestea umplu din ce in ce mai mult citoplasma si dau aspect acidofil.
Celulele din partea superficiala a stratului spinos incep sa produca granule de keratohialina!!!
3) Stratul granulos
Este cel mai superficial strat al portiunii nekeratinizate a epiteliului. Variaza intre 1 si 3 celule grosime. Celulele sunt
aplatizate, au nuclei de dimensiuni reduse si citoplasma eozinofila cu aspect granular.
Contin numeroase granule de keratohialina, de unde si numele stratului. Aceste granule contin in principal proteine
bogate in cisteina si histidina→ profilagrina, precursorul filagrinei si tricohialina. De asemenea, mai contin si
filamente de keratina si loricrina. Pe masura ce numarul de granule de keratohialina creste, continutul granulelor
este eliberat in citoplasma. Filagrina impreuna cu tricohialina participa la agregarea filamentelor de keratina,
incepand transformarea celulelor granuloase in celule cornoase. Acest proces se numeste keratinizare si are loc in
2-6 ore, timpul necesar celulelor sa treaca din stratul granulos in stratul cornos. Keratina care se formeaza in acest
proces se numeste keratina moale (spre deosebire de keratina dura din par si unghii).
De asemenea, in celulele stratului cornos, aminoacizi din structura filagrinei pot fi transformati in acizi urocanic si
pirolidon-carboxilic, substante ce contribuie la hidratarea stratului cornos.
Granulele de keratohialina sunt neregulate ca forma si ca dimensiuni, vizibile in MO datorita bazofiliei accentuate
(pe fondul eozinofiliei citoplasmei).
Aparitia granulelor de keratohialina si expresia filagrinei in keratinocite reprezinta un marker ce arata atingerea
stadiului final al apoptozei. (toata diferentierea keratinocitelor reprezinta un proces apoptotic)
4) Stratul lucidum
In MO are un aspect translucid si se coloreaza slab. Alcatuit din celule aplatizate, neviabile, in care procesul de
keratinizare este avansat. Caracteristicile stratului lucidum sunt:
• Grosimea: controlata de rata de diviziune a celulelor epidermice
• Culoarea: data de cantitatea de melanozomi
Ultrastructural, in celulele din stratul lucidum putem observa keratohialina dispersata si eleidina (care este un
produs de transformare al keratohialinei).
3|Page
5) Stratul cornos
Se poate observa o tranzitie brusca intre celulele nucleate din stratul granulos si celulele aplatizate, desicate,
anucleate din stratul cornos care se numesc corneocite. Corneocitele sunt cele mai diferentiate celule ale
epidermului. Ele isi pierd nucleul si organitele si devin pline cu filamente de keratina dispuse intr-o matrice
specializata. Membrana celulara este groasa si este acoperita, in partea profunda a acestui strat, de o pelicula
extracelulara de lipide care formeaza constituentul major al barierei hidrice epidermice.
Forma si orientarea celulara contribuie la rezistenta mecanica a pielii.
La MO se mai pot observa exfolieri in grupuri de 15-40 de celule.
ME: se pot observa corneodesmozomi/corneozomi care sunt principalele structuri adezive intre corneocite. Se
obtin prin transformarea desmozomilor la suprafata stratului granulos. Principala diferenta fata de desmozomi este
prezenta corneodesmozinei in portiunea extracelulara.
Descuamarea corneocitelor: este un proces continuu si apare atunci cand regiunile extracelulare ale
corneodesmozomilor sunt degradate complet. Procesul de degradare al corneodesmozomilor este controlat de
cateva proteaze si de inhibitorii lor si este dependent de pH care variaza de la 7,17 in partea profunda a
epidermului la <6 in stratul cornos. Cele mai importante proteaze implicate in acest proces sunt peptidazele
asociate kalikreinei care sunt enzime dependente de pH (KLK 5, 7, 14). Cel mai important inhibitor al lor este
inhibitorul limfoepitelial de tip Kazal LEKTI (inhiba KLK la pH neutru). Astfel, la pH-ul scazut specific stratului
cornos, LEKTI elibereaza inhibitia asupra KLK si se produce descuamarea.
In momentul in care keratinocitele parasesc stratul bazal al epidermului, isi asuma 2 activitati esentiale:
• Produc keratina, constituentul proteic major al epidermului (keratina reprezinta aproximativ 85% din
corneocite)
• Participa la formarea barierei hidrice epidermice
Bariera hidrica epidermica

Aceasta bariera este esentiala pentru mentinerea homeostaziei organismului. Este realizata de 2 structuri din
keratinocitele diferentiate terminal (corneocite):
• Proteine insolubile depuse pe fata interna a membranei celulare
• Un strat lipidic ce este atasat de fata externa a membranei celulare
4|Page
Odata cu debutul sintezei granulelor de keratohialina, keratinocitele din stratul spinos incep sa produca si corpi
lamelari (numiti si keratinozomi/corpi Odland). Acestia contin in principal o mixtura de glicosfingolipide, fosfolipide
si ceramide dispuse sub forma de lamele si inconjurate de o endomembrana de origine golgiana. Continutul
granulelor este exocitat in spatiul intercelular dintre stratul granulos si stratul cornos. Organizarea acestor lipide
sub forma unor lamele este responsabila de formarea barierei hidrice epidermale.
Bariera este formata din (vezi fig 15.5 Ross pag 448):
• Anvelopa celulara: un strat de proteine insolubile depozitate pe fata interna a membranei keratinocitului
care contribuie la proprietatile mecanice ale barierei. Grosimea anvelopei creste in epiteliile care sunt
supuse unui stres mecanic constant (buze, palme, planta). Este formata din proteine mici bogate in prolina
(SPR), cross-linkate si alte proteine structurale mai mari (cistatina, desmoplakina, elafina, envoplakina,
involucrina si loricrina→ loricrina este cea mai importanta proteina structurala, reprezentand 80% din
greutatea anvelopei; filagrina ancoreaza anvelopa celulara la filamentele de keratina)
• Anvelopa lipidica: un strat de lipide atasate de fata externa a membranei keratinocitului prin legaturi
esterice. Ceramidele sunt cele mai abundente componente ale acestui strat→cel mai important component
este acil-glucozil-ceramidul, care formeaza un invelis monomolecular asemanator Teflonului la suprafata
membranei.
Roluri importante ale ceramidelor:

• in semnalizarea celulara
• partial responsabile pentru inducerea diferentierii celulare, declansarea apoptozei si reducerea proliferarii
celulare
MELANOCITE
In timpul vietii embrionare, precursorii melanocitelor ce provin din crestele neurale migreaza in epidermul in
dezvoltare. In acel moment, se formeaza o relatie functionala intre un melanocit si cateva keratinocite= unitate
melanica epidermica. Raportul melanocit: keratinocite variaza in diferite parti ale corpului (1 melanocit suveran la
6-36 keratinocite dependendente). In cadrul acestei unitati melanice epidermice, sunt importante si semnalele de la
keratinocite catre melanocit ce controleaza supravietuirea, melanogeneza, dendricitatea si expresia fenotipica
melanocitara. De exemplu, dendricitatea melanocitelor este influentata/generata de factori derivati din
keratinocite (endotelina 1, NGF, alfa-MSH, prostaglandine, beta-endorfina) ce induc cascade de semnalizare la
nivelul melanocitelor in care sunt implicate proteine din familia Rho-GTP-azelor.
In melanocit, este importanta gena PAX3 care codifica proteina PAX3 ce moduleaza activitatea MITF
(Microphthalmia-associated transcription factor). MITF controleaza melanogeneza (proces continuu) prin controlul
expresiei tirozinazei si TYRP1 (tyrosinase related protein 1).
Melanocitul este o celula dendritica dispusa din loc in loc in stratul bazal cu o densitate de 550-1200 de celule/mm2
(sau in celulele matricei foliculului pilos anagen). Corpul celular rotund este asezat pe membrana bazala si are
procese celulare lungi care se intind printre keratinocitele din stratul spinos. Nu formeaza desmozomi cu celulele
adiacente. Formeaza totusi structuri asemanatoare cu hemidesmozomii pentru a se atasa de lamina bazala.
Raportul melanocit: keratinocite bazale variaza intre 1:4 si 1:10 in diferite parti ale corpului. Isi mentin capacitatea
de a se divide pe toata durata vietii lor, dar la o rata mai mica decat a keratinocitelor (pentru a mentine unitatea
melano-epidermala).
5|Page
MO: nuclei alungiti, mari, eucromatici, inconjurati de o citoplasma clara
ME: -componenta structurala majora a proceselor dendritice este actina
-pot fi identificate pe baza granulelor de melanina prezente in citoplasma numite melanozomi
Melanozomii sunt granule delimitate de endomembrane de origine golgiana ce sunt considerate lizozomi modificati
(aceasta ipoteza este sustinuta de proteine ale melanozomilor care sunt specifice lizozomilor: fosfataza acida si
LAMP- lysosome associated membrane glycoprotein)
TIPURI DE MELANOZOMI:
a) EUMELANOZOMI
-mari, elipsoidali
-au o matrice fibrilara glicoproteica inalt structurata
-contin eumelanina de culoare brun-inchisa (nuanta inchisa), insolubila
b) FEOMELANOZOMI
-mici, sferici
-au o matrice fibrilara glicoproteica dezorganizata
-contin feomelanina, de culoare rosu-galbui (nuanta deschisa), solubila (contine sulf)
Biosinteza melaninei: vezi slide 45

Functiile melanocitului (primele 3 realizeaza procesul de melanizare):
• sinteza melaninei
• vehicularea intracitoplasmatica a granulelor de melanina
• transferul granulelor de melanina catre keratinocitele adiacente
• constituirea si intretinerea prelungirilor celulare
STADIILE DE MATURARE ALE MELANOZOMILOR (de completat)
Melanozomii si continutul lor in melanina sunt transferati in keratinocitele vecine printr-un proces de secretie
citocrina. Mai intai, are loc transportul melanozomilor de la corpul celular la varful proceselor dendritice→
mecanism de transport pe calea microtubulilor dependent de kinezina (transportul retrograd, centripet este realizat
de dineina). Odata ce melanozomii ajung in varful proceselor dendritice, va avea loc fagocitarea varfurilor
prelungirilor de catre keratinocite; o cantitate mica de citoplasma ce inconjoara melanozomul este de asemenea
fagocitata.
6|Page
!!!Pigmentarea cutanata NU depinde de numarul melanocitelor, ci depinde de:
• activitatea melanogenica
• proportia melanozomilor maturi
• rata de transfer a melanozomilor la keratinocite
Cea mai importanta functie a melaninei este sa protejeze organismul impotriva radiatiilor UV (UVA si partial UVB; o
parte din radiatiile UVB si radiatiile UVC sunt blocate de stratul de ozon).
CELULELE LANGERHANS
Celulele Langerhans sunt celule prezentatoare de antigen cu prelungiri dendritice, prezente la nivelul epidermului.
Ele fagociteaza si prezinta antigene care patrund in organism prin piele. Nu pot fi diferentiate cu certitudine pe
preparatele HE. La fel ca melanocitele, nu formeaza desmozomi cu keratinocitele invecinate (E-caderina le
ancoreaza de keratinocite).
Densitatea celulelor Langerhans este diferita in functie de regiunea cutanata:
• 600-1000/mm2→ fata, gat, scalp, membre superioare
• ~200/mm2→ palme, plante, regiunea sacro-coccigiana
Celulele Langerhans reprezinta aproximativ 2-8% din totalul celulelor epidermice. Proportia lor scade in anumite
afectiuni (dermatita de contact, psoriazis) sau cu varsta.
MO: Nucleul se coloreaza puternic cu hemalaun, iar citoplasma este clara. Prin tehnici de imunohistochimie folosind
anticorpi anti-markeri specifici (CD208, CD39, CD1a, Ag MHC clasa II, S100), pot fi vazute in stratul spinos.
ME: nucleul este indentat; caracteristic pentru celulele Langerhans sunt granulele Birbeck (vezicule mici in forma de
racheta de tenis→ contin langerina (lectina dependenta de Ca)
Provin din celula stem hematopoietica CD34+➔ fac parte din sistemul fagocitar mononuclear. La fel ca si
macrofagele, celulele Langerhans exprima atat molecule de MHC I cat si de MHC II; exprima si receptori Fc pentru
IgG. Exprima receptori pentru fractiunea C3b a complementului.
Sunt implicate in reactiile de hipersensibilitate intarziata (ex. Dermatita de contact sau alte raspunsuri imune
mediate celular). Acestea preiau antigenul din epiderm si se deplaseaza pe cale limfatica la nivelul ganglionilor
limfatici, in zona paracorticala (T-dependenta), unde interactioneaza cu limfocitele T, putandu-le activa pe cele
naive.
7|Page
CELULA MERKEL
Sunt celule epidermice care functioneaza ca mecanoreceptori cu adaptare lenta (tip I). Sunt localizate in stratul
bazal, fiind mai abundente in zonele inalt senzoriale (degete, buze, cavitate orala).
Imunofenotipul celular este caracterizat de expresie pozitiva simultana pentru marker antigenici epidermici si
nervosi (keratina 20 este un marker molecular specific).
Ultrastructura:
Corpul celular prezinta procese dendritice.
Sunt legate prin desmozomi de keratinocitele invecinate si contin filamente intermediare de keratina in citoplasma
lor. Nucleul este lobat, iar citoplasma este mai densa decat cea a melanocitelor sau a celulelor Langerhans. Pot
contine cativa melanozomi in citoplasma, dar sunt cel mai bine caracterizate de prezenta unor granule
neurosecretorii cu miez dens care se aseamana cu cele din medulosuprarenala.
• Granulele sunt delimitate de endomembrane
• Contin metenkefaline, sinaptofizina, enolaza neuron-specifica (prezenta la nivel neuronal sau in celulele
APUD)
Sunt localizate in vecinatatea fibrelor nervoase mielinizate care isi pierd teaca de mielina, penetreaza membrana
bazala si prezinta o terminatie discoida care vine in raport cu baza celulei Merkel. Practic, combinatia dintre neuron
si celula Merkel alcatuieste corpusculul Merkel care este considerat mecanoreceptorul cu adaptare lenta.
Jonctiunea dermo-epidermica
Interfata dintre epiderm si derm o reprezinta membrana bazala, slab vizibila la ME. Pe sectiune perpendiculara se
observa numeroase protruzii conjunctive ce se proiecteaza pe dedesubtul epidermului.Acestea se numesc papile
dermice. De asemenea, exista protruzii epidermale ce se rasfrang la nivelul dermului ce poarta numele de creste
epidermale.
Atasarea epidermului la derm este realizata prin 3 retele supramoleculare:
1. hemidesmozomi-conecteaza filamentele intermediare ale citoscheletului celulelor bazale epidermale de

lamina bazala
2. membrana bazala propriu zisa
3. filamente de ancorare
Proteinele de la nivelul jonctiunii dermo-epidermice se pot grupa astfel:

• filamente intermediare: keratina 5, keratina 14
• hemidesmozomi: -proteine intracelulare plectina si BP230(numita si BPAG1-antigenul penfigulului
bulos)
-proteine transmembranare: BP180(colagen 18 sau BPAG2) si integrina ALFA6-BETA4
• fibrilele de ancorare: colagen 7 si laminina-332(anterior cunoscuta ca laminina-5)
(Jonctiunea derm-epiderm este constituita practic dintr-o retea interactiva de proteine structurale ce formeaza
adeziuni si mediaza evenimente de semnalizare. Aceasta retea este realizata din complexe hemidesmozomale
filamentoase ce ancoreaza baza keratinocitelor de membrana bazala. Plectina si BP230 sunt conectate cu
filamente intermediare si cu receptorii celulari de suprafata integrina alfa6-beta4, care la randul ei este conectata
de laminina 332, o componenta a filamentelor de ancorare.)
8|Page
Dermul-este alcatuit din 2 straturi:
1.dermul papilar
2. dermul reticular
Dermul papilar
• reprezinta stratul superficial al dermului

• este relativ subtire
• este alcatuit din tesut conjuctiv lax
• fibrele de colagen de la acest nivel sunt mai subtiri decat cele de la nivelul dermului reticular. In
principal, exista fibre de colagen tip I si tip III
• fibrele elastice de la acest nivel formeaza o retea neregulata, sunt ramificate
• contine vase de sange ce hranesc epidermul, fara sa patrunda in acesta
• filetele nervoase de la acest nivel pot penetra lamina bazala, ajungand in compartimentul
epidermal
Dermul reticular
• este localizat profund

• este mai gros si contine mai putine celule decat dermul papilar
• este caracterizat prin fibre de colagen tip I groase
• fibrele elastice sunt si ele mai groase
• cele 2 tipuri de fibre formeaza linii de tensiune la nivelul pielii, numite liniile Langer. Inciziile facute
paralel cu aceste linii sunt mai favorabile pentru vindecare si reduc rata de cicatrizare
• profund de dermul reticular se gaseste un panicul adipos ce poarta numele de hipoderm/fascia
subcutanata
Inervatia pielii
Pielea contine numarati receptori senzoriali ce sunt terminatii periferice ale nervilor senzoriali. De
asemenea, exista si terminatii nervoase motorii pentru vasele de sange, muschii erectori ai firului de par si
pentru glandele sudoripare.
Receptorii senzoriali sunt de mai multe tipuri:
-terminatii nervoase libere
-corpusculi Pacini
-corpusculi Meissner
-corpusculi Ruffini
9|Page
Terminatiile nervoase libere
o sunt cei mai numerosi receptori neuronali din epiderm

o se localizeaza la nivelul straturilor bazal, spinos si granulos
o numele lor este datorat faptului ca, structural, nu sunt acoperite de mielina sau de tesut
conjunctiv
o sunt specializate pentru simtul termic, atingeri fine
Corpusculii Pacini
o sunt structuri mari, ovoidale

o se localizeaza in dermul profund si hipoderm(in special la nivelul degetelor)
o prezinta asocieri cu structuri osoare, articulatii, organe interne(exemplu:pancreas)
o sunt alcatuiti dintr-o terminatie nervoasa inconjurata de o structura capsulara; capsula
este formata din mai multe randuri de lamele concentrice, fiecare lamela fiind separatade o
alta printr-un spatiu ingust ce contine un lichid asemanator limfei
o fibra nervoasa este initial mielinizata. Ulterior, in capsula, isi pierde invelisul mielinic si va fi
acoperita de o serie de celule Schwann bine impachetate, turtite=>lamele celulare
o sunt mecanoreceptori, receptori pentru vibratii si presiune
Corpusculii Meissner
o sunt localizati in pielea glabra(la nivel digital in palme, plante)

o sunt structuri cu forma cilindrica, subtire; sunt perpendiculari pe suprafata pielii
o structural, un corpuscul este alcatuit din 1-2 terminatii nervoase, spiralizate, nemielinizate
si cateva lamele neregulate alcatuite din celule Schwann aplatizate-au aspect de fuior
o receptioneaza stimulii cu frecventa joasa
Corpusculii Ruffini
o sunt cele mai simple structuri incapsulate

o au o forma alungita, fuziforma
o structural, contin un spatiu fluidic inconjurat de o lama fina de tesut conjunctiv;fibrele de
colagen din tesutul conjunctiv adiacent traverseaza capsula;sunt alcatuiti dintr-o singura
fibra nervoasa ce isi pierde mielinizarea la intrarea in capsula. Fibra este dens ramificata si
prezinta dilatatii terminale.
o sunt mecanoreceptori lenti, raspund la intindere, au si rol de termoreceptori
10 | P a g e
Anexele cutanate-sunt reprezentate de:
1. Foliculul pilos
2. Glandele sebacee
3. Glandele sudoripare eccrine
4. Glandele sudoripare apocrine
Foliculul pilos
o fiecare folicul reprezinta o invaginare a epidermului in care se formeaza un fir de par
o sunt prezenti in aproape orice portiune a corpului; lipsesc de pe suprafetele laterale ale degetelor, palmare
si plantare, buze, periorificial genital
o distributia lor este controlata hormonal de catre testosteron(la barbati-cresterea barbii) si estrogeni(odata
cu inaintarea in varsta, cantitatea lor scade si firele de par ale scalpului se subtiaza la ambele sexe)
o foliculul pilos este separat de dermul inconjurator de o lamina bazala groasa numita membrana sticloasa
o in jurul foliculului exista o masa de tesut conjunctiv dens neordonat de care se ataseaza muschii erectori ai
foliculului de par
o este alcatuit din 3 segmente:

→ infundibulul → este o parte a canalului pilosebaceu
→ istmul → se intinde de la infundibul pana la insertia muschiului piloerector
→ segmentul inferior → la baza se dilata pentru a forma bulbul firului de par. Baza bulbului firului de
par prezinta o invaginare de tesut conjunctiv vascular ce poarta numele de papila dermica
o celulele ce formeaza bulbul sunt general numite celule matriceale. Cele ce se afla in contact cu papila
dermica reprezinta stratul germinativ al foliculului. Aceste celule se vor diferentia in celule producatoare de
keratina si teaca interna(reprezinta o structura pluristratificata celulara ce inconjoara partea profunda a
firului de par).
o Teaca interna prezinta 3 straturi:

a)cuticula → alcatuita din celule pavimentoase’suprafata lor libera vine in contact cu firul de par
b)stratul Huxley →o structura uni/bistratificata dispusa in portiunea mijlocie a tecii
c)stratul Henle → contine un singur strat externe de celule cubice ce vin in contact cu teaca externa
Dupa cum am spus, foliculul pilos are rol in formarea firului de par. Firul de par se formeaza din celule
keratinizate ce se dezvolta la nivelul foliculilor. Keratinizarea celulelor si a tecii interne are loc la scurt timp
dupa ce celulele migreaza din matrix, intr-o regiune numita zona keratogena. Firul de par emergent din
folicul este alcatuit din keratina dura, in timp ce teaca interna este formata din keratina moale.
Firul de par este o structura filamentoasa elongata ce este alcatuita din 3 straturi:
1. medulla → formeaza partea centrala a axului, contine celule mari, vacuolizate. Este prezenta doar
la firele groase
2. cortex → contine celule cuboidale, se keratinizeaza
3. cuticula → este alcatuita din celule scuamoase, reprezinta stratul extern
11 | P a g e
Cresterea firului de par are loc in cicluri repetitive. Fiecare ciclu prezinta 3 faze:
1.faza de crestere(anagen) - prezinta 7 stadii, este prezenta la majoritatea firelor de par
2.faza de tranzitie(catagen) - in aceasta faza vor nceta activitatile mitotice matriciale, are loc o
apoptoza coordonata
3.faza latenta(telogen si exogen) - 1%din foliculii telogeni sunt eliminati zilnic=>efluvium telogen
Glandele sebacee
o se dezvolta ca evaginari ale tecii externe a foliculului pilos

o fiecarui folicul pilos ii corespundmai multe glande sebacee
o sunt glande holocrine
o secreta o substanta uleioasa numite sebum-celulele glandulare(sebocitele) produc si se incarca cu produsi
lipidici. Pe masura umplerii celulare, ele vor suferii un proces apoptotic programat si se vor elimina de catre
glanda in infundibulul folicular prin canalul pilosebaceu. La nivel bazal, exista celule ce asigura prin mitoza
reinnoirea populatiei glandei sebacee. Celulele noi aparute se ataseaza una de alta prin desmozomi.
o celulele bazale contin RER, REN, ribozomi liberi, aparat Golgi, granule de glicogen si mitocondrii. Pe masura
ce celulele nou formate se indeparteaza de portiunea bazala si incep sinteza de compusi lipidici, vor
prezenta un REN si mai abundent.
Glandele sudoripare-sunt de 2 tipuri:
1. Glande sudoripare ecrine-pe toata suprafata cutanata, cu exceptia buzelor si partilor genitale
externe
2. Glande sudoripare apocrine-la nivelul axilei, areolei, piele perianala, organe genitale externe
Tipuri particulare: Glandele Moll-glandele apocrine ale genelor si glandele
ceruminoase(apocrine)-la nivelul conductului auditiv extern
Glandele sudoripare ecrine
o sunt structuri independete, simple, tubulo-alveolare

o sunt responsabile cu reglarea temperaturii corporeale si cu excretia unor substante
o este alcatuita din 2 elemente:
→ adenomerul (localizat la nivelul dermului reticular profund) si
→ segmentul ductal ce are traiect catre epidermul superficial
o au o secretie apoasa, hipotona bogata in NaCl, amoniac, uree, acid uric si putine proteine
o se afla sub control colinergic(pentru termoreglare) si adrenergic(responsabil este sistemul nervos
simpatic)
o segmentul secretor glandular contine 2 tipuri de celule secretorii(celule clare si celule

intunecate) si un tip de celule contractile epiteliale-celule mioepiteliale. Toate cele 3 se dispun pe
membrana bazala, dau un aspect pseudostratificat
o celulele clare au o expunere luminala limitata. Prezinta glicogen din abundenta, mitocondrii, REN si
un mic aparat Golgi. Membrana plasmatica formeaza falduri citoplasmatice la nivel lateral si apical,
in timp ce la nivel bazal este prezent un labirint bazal. Morfologia celulara indica faptul ca aceste
celule sunt responsabile de de componenta apoasa a secretiei sudoripare.
12 | P a g e
o celulele intunecate sunt caracterizate de RER abundent, multe granule secretorii dispuse apical si
un aparat Golgi mai mare in dimensiuni.
o celulele mioepiteliale se dispun bazal, la nivelul segmentului secretor; au o citoplasma bogata in
filamente contractile de actina; au rol excretor
o segmentul ductal al glandei sudoripare ecrine este reprezentat de un tub usor contort
subimpartit in segment dermic si segment epidermic. Diametrul este mic, iar celulele mioepiteliale
sunt absente
o peretele segmentului ductal epidermic este alcatuit din celule epidermice
o segmentul ductal dermic prezinta un epiteliu cubic stratificat, o citoplasma abundenta cu aspect
sticlos datorita tonofilamentelor din regiunea apicala.
Glandele sudoripare apocrine
o sunt glande tubulo-glomerulare ce se asociaza cu foliculii pilosi; au lumen mult mai larg decat
glandele ecrine
o pot fi ramificate
o portiunea secretorie se localizeaza profund in derrm,sau, mai des, in regiunea superioara a

hipodermului
o produsul de secretie este vascos, inalt proteic si contine feromoni(la barbat-androstenol si
androstenon, iar la femei-copulina)
o adenomerul prezinta un lumen larg, la nivelul caruia se stocheaza produsul secretat si este alcatuit
dintr-un singur tip celular eozinofilic; la acest nivel seintalnesc si celule mioepiteliale ce au acelasi
rol ca in glandele ecrine-faciliteaza expulzia produsului de secretie
o celulele contin multe granule mici la polul apical, contin numerosi lizozomic, granule de
lipofuscina;secretia lor este de tip merocrin
o ductul excretor prezinta un epiteliu cubic stratificat, are un traseu drept;la acest nivel nu se
gasesc celule mioepiteliale
o o diferenta majora intre ductele celor 2 tipuri de glande sudoripare este ca, la nivelul
ductului glandelor apocrine nu are loc procesul de resorbtie, iar produsul de secretie nu este
alterat la trecerea prin duct
13 | P a g e
Unghiile
o sunt placi de celule keratinizate ce contin keratina dura
Structura:
o lama unghiala, alcatuita din corneocite interdigitate anucleate, fara organite, ce contin saruri de
Calciu, keratina dura si proteine fibrilare/globulare
o lama unghiala se aseaza pe un pat unghial-suprafata unghiala ventrala;este alcatuit din celule
epiteliale ce se continua cu stratul bazal sau stratul spinos al epidermului
o partea proximala a unghiei se numeste radacina unghiei-este inconjurata de o masa epidermica si
acopera, la randul ei, matricea unghiala
o matricea unghiala contine o varietate de celule cum ar fi celule stem, celule epiteliale,
melanocite, celule Merkel, celule Langerhans. De regula, celulele stem din matrice se divid,
migreza catreradacina unghiala si la acest nivel se diferentiaza si produc keratina dura-contine o
retea densa de filamente de keratina imbibate intr-o matrice amorfa bogata in sulf(aceasta este
keratina dura, care nu se descuameaza;rigiditatea este data de continutul mare de sulf)
o lama si matricea unghiala sunt protejate de o structura numita cuticula
o in vecinatatea radacinii unghiale exista un pliu proximal pe seama caruia se sintetizeaza stratul
superficial al pielii adiacente
o hiponichiumul, situat in partea distala, ataseaza partea libera a unghiei la varful degetului
LAMA UNGHIALA:
→ Corneocite interdigitate anucleate
→ Organite absente
→ Saruri de Ca (calciu)
→ Proteine fibrilare/ globulare
→ Keratina dura
14 | P a g e
Organe de simț
Organe de simț
• Văz – ochiul
• Auz și mișcare – urechea
• Gust – limba
• Miros – mucoasa olfactivă
• Tactil, termic și dureros - pielea
Ochiul
• Organ fotosenzitiv,
localizat la nivelul
orbitelor
• Diametrul
antero-posterior: 22-27
mm
• Circumferinta: 69 -85
mm
• Glob ocular și structuri
anexe
Ochiul
Trei tunici:
• externa: cornee si
sclerotica
• medie (vasculara,
uveea): coroida, corp
ciliar si iris
• interna: retina
Ochiul
Trei compartimente:
• camera anterioară
(între cornee şi iris)
• camera posterioară
(între iris şi cristalin)
• camera vitroasă
(între cristalin şi
retina fotosensibilă)
În camerele anterioară şi posterioară circulă

umoarea apoasă, iar camera vitroasă este
ocupată de corpul vitros
Ochiul
Medii de refracție:
corneea și cristalinul
(focalizare)
Controlul cantității de
lumină: irisul
Detectori: retina (celulele
cu conuri și bastonașe)
Ochiul
• Ectoderm neural:
– retina
– ep. ciliar și al irisului
• Ectoderm:
– cristalinul
– ep. corneei
• Mezoderm:
– sclerotica
– stroma corneei, irisului,
corpului ciliar, coroidei
Ochiul - corneea
Sclerotică
Corneea
Conjunctivă
– Porțiunea anterioară (1/6),
transparentă, a învelișului
fibros Corp ciliar
– Se continuă cu sclerotica
(5/6) la nivelul limbului Iris
sclerocorneean
– Principalul dioptru al
ochiului Cristalin
– Grosime: 0,5 mm
– Avasculară Cornee Camera
anterioară
Ochiul - corneea
Structură histologică:
1. Epiteliul corneean
2. Membrana Bowman
3. Stroma
4. Membrana Descemet
5. Endoteliul corneean
Ochiul - corneea
1. Epiteliul corneean
– ep. pavimentos stratificat
nekeratinizat
– ~5 straturi celulare, 50 microni epiteliu
– celulele din stratul superficial membrana Bowman
prevăzute cu microvili -> rețin
filmul lacrimal pe suprafață
– strat celular bazal cu activitate stroma corneeană
proliferativă; turnover 7 zile
– celulele stem în limb
– foarte bogat inervat -> clipire
– se continuă cu ep. conjunctival
Ochiul - corneea
2. Membrana Bowman
– membrana bazală a ep.
corneean epiteliu
– fibre de colagen II așezate membrana Bowman

neordonat
– nu se regenerează -> leziunile
stroma corneeană
pot duce la cicatrici opace
(astigmatism)
Ochiul - corneea
3. Stroma
epiteliu
– 90% din grosimea corneei
– lamele formate din fascicule de membrana Bowman
colagen III, paralele
– fasciculele au orientare
stroma corneeană
perpendiculară în lamelele
adiacente
– transparentă datorită acestui
aranjament la care contribuie GAG
(lumican, decorină)
– fibroblaste turtite între lamele
(keratocite)
– avasculară
Progress in Retinal and Eye Research, 27:549

Ochiul - corneea
4. Membrana Descemet
– membrana bazală a endoteliului
corneean
– PAS +, 10 microni
– rețea neregulată de fibre de stroma corneeană
colagen
– se regenerează
– se extinde sub sclerotică ->
ligamentul pectinat ce pătrunde membrana Descemet
în mușchiul ciliar endoteliu
Ochiul - corneea
5. Endoteliul corneean
– epiteliu simplu scuamos
– celule cu joncțiuni de aderență
– controlează schimburile
metabolice ale corneei cu stroma corneeană
umoarea apoasă
– activitate de endocitoză și
transport ionic
– capacitate limitată de membrana Descemet
regenerare endoteliu
Ochiul - sclerotica
• Capsulă fibroasă groasă (0,7 mm), inextensibilă

• Macroscopic – culoare albă
• Țesut conjunctiv dens neregulat, vascularizat
• Mai multe straturi concentrice de fibre de
colagen, fără orientare regulată în același plan
• Conține și fibre elastice, substanță
fundamentală, fibroblaști
• Opacă datorită dispoziției neregulate a fibrelor
de colagen
Ochiul - sclerotica
Limbul sclerocorneean
Cornee: în dreapta săgeții
CjEP: epiteliu conjunctival,
10-12 straturi de cel.
S: sclerotică
Cj: conjunctiva
BV: vase sangvine
CS: canal Schlemm
Dispare membrana
Bowman
Ochiul - corneea
Transparența corneei se datorează:

• structurii anatomice
• joncțiunilor dintre celulele epiteliului ce
constituie o barieră pentru pătrunderea
soluțiilor apoase
• deturgescența stromei menținută de
mecanismele de pompă endoteliale
Ochiul - sclerotica
Zone imprecis delimitate:

– Episclerotica: strat extern de ț. conj. lax,
mărginit la exterior de grăsimea periorbitală
– Sclerotica propriu-zisă (capsula Tenon)
– Lamina supracoroidiană (lamina fusca): la
interior, adiacentă coroidei, celularitate mai
bogată
Spațiul episcleral (al lui Tenon) se găsește
între episclerotică și capsula Tenon și
permite mobilitatea globului ocular
Ochiul – unghiul iridocorneean
Conține canale ce
drenează umoarea
apoasă:
– rețeaua trabeculară
(spații Fontana): canale
delimitate de endoteliu
– canal Schlemm -> venele
scleroticei
Zonă importantă în reglrea

presiunii intraoculare
(prevenirea glaucomului) C: cornee, CEp: ep. corneean, CjEP: ep.
conjunctival, S: sclerotică,
Cj: conjunctiva, AC: camera anterioară, I: iris, CB:
corp ciliar, CS: canal Schlemm, En: cel.
endoteliale
Ochiul – tunica vasculară
Uvea:
• Iris
• Corp ciliar
• Coroida
Ochiul - Irisul
• Un diafragm cu deschidere (pupila)

variabilă
• Se formează din porțiunea
anterioară a corpului ciliar
• Anterior în contact cu camera
anterioară, posterior cu cea
posterioară și cu cristalinul (C)
• Alcătuit dintr-o stromă conjunctivă
bogat vascularizată, acoperită
posterior de epiteliul pigmentar (EP)
• Conține fibre musculare netede (M) C M
EP
Ochiul - Irisul
Epiteliul pigmentar (EP):
– EP posterior: lamina bazală
înspre camera posterioară
– Mioepiteliul pigmentar anterior
(EPA): lamina bazală spre
stroma irisului
Elemente contractile (reflex de
adaptare):
– procese bazale ale EPA conțin
elemente contractile radiale -> m.
dilatator al pupilei (simpatic)
– f.m. netede circulare în stromă ->
m. constrictor pupilar
(parasimpatic)
Ochiul – corpul ciliar
• Porțiunea anterioară dilatată a uveei,

cuprinsă între iris și coroidă (ora serrata)
• Formă triunghiulară
– față spre scleră
– față spre camera
posterioară
– față spre corpul vitros
Ochiul – Corpul ciliar
• Din corpul ciliar se desprind ~ 75 procese

ciliare de care sunt atașate fibrele zonulei
Zinn -> inserate în capsula cristalinului
• Șanțuri pe fața dinspre vitros
Procese ciliare
Șanțuri
Corpul ciliar:
– regiune externă -> mușchiul ciliar
– regiune internă -> ț. conj. bine vascularizat, se
extinde în procesele ciliare
M. ciliar
Procese ciliare
Șanțuri
Mușchiul ciliar e conectat prin zonula Zinn de

cristalin:
• porțiune meridională
• porțiune radială – contracția reduce curbura
cristalinului -> focalizare la distanță
• porțiune circulară (internă) – contracția
relaxează zonula și crește curbura ->
focalizare în apropiere
Epiteliul ciliar (CiEp) tapetează procesele și

corpul ciliar:
• strart intern, nepigmentat (npE):
membrana bazală spre vitros; celule
transportoare de ioni
• strat extern, pigmentat (PE): membrana
bazală (lamina vitrea - LV) spre corpul
ciliar
Funcții:
• secretă umoarea apoasă
(similară plasmei, dar 0,1%
proteine)
• participă la bariera umoare
apoasă – creier
• produce și ancorează
fibrile zonulare
Ochiul - coroida
• Stratul vascular situat extern față de retină,

pigmentat
• 2 straturi:
– strat coriocapilar extern. Bine vascularizat, asigură
nutriția unei părți a retinei.
– membrana Bruch (lamina vitrea) – intern, spre
retină; membrană hialină. De la nervul optic la ora
serrata. Conține fibre de colagen și elastice.
Ochiul - Retina
• Derivă din pereții cupei

optice
• Două straturi:
– retina neurală intern
– epiteliul pigmentar
retinian extern
• Între cele două e un
spațiu virtual –
localizarea dezlipirii de
retină
Ochiul - Retina
• Retina neurală are două

regiuni:
– non-fotosensibilă, anterior de
ora serrata
– fotosensibilă, posterior
de ora serrata
• Disc (papilă) optic – nervul
optic
• Fovea centralis – depresiune
pe axul optic al ochiului
• Macula lutea – exterior de
fovee
Ochiul - Retina
Epiteliul pigmentar:
• interactioneaza fizic, metabolic si functional
cu stratul conurilor si bastonaselor
• celulele sunt asezate in monostrat; forma
hexagonala
• polul bazal este asezat spre stratul intern
al membranei Bruch a coroidei; prezinta
numeroase pliuri
Ochiul - Retina
Epiteliul pigmentar:
• polul apical prezinta microvili care sunt
asociati dar nu stabilesc contacte cu
segmentul extern al fotoreceptorilor;
granule de melanina
• portiunile laterale sunt solidarizate prin
complexe jonctionale de tip occludens,
adherens si gap. Primele 2 tipuri constituie
bariera sange-retina
• nucleul situat in apropierea membranei
bazale
Ochiul - Retina
Epiteliul pigmentar, funcții:

• metabolismul vitaminei A
pentru regenerarea
pigmentilor vizuali
(rodopsina);
• recunoasterea, ingestia
si fagocitarea discurilor
eliminate de segmentul
extern al celulelor
fotoreceptoare;
• formează bariere sânge
– retină
• absoarbe lumina
(melanină)
Ochiul - Retina
Tipuri celulare în retină:
• Celule pigmentare
• Neuroni:
− celule fotoreceptoare
(celule cu bastonaş şi con)
− neuroni bipolari
− neuroni multipolari
(celule ganglionare)
• Celule de asociaţie (neuroni):
- celule orizontale (între
celulele fotoreceptoare),
amacrine (între neuronii
multipolari), interplexiforme
• Celule de susţinere Müller COROIDA
(celule nevroglice) Wheater’s Functional Histology, 2006

Ochiul – Retina
str.fibrelor
nervoase
Organizată ȋn 9 straturi: str.celulelor

ganglionare
1. stratul conurilor ṣi str. plexiform

intern
bastonaselor str.nuclear
intern
2. membrana limitantă externă
str.plexiform
3. stratul nuclear extern extern
str.nuclear
4. stratul plexiform extern extern
5. stratul nuclear intern str.celulelor

foto-receptoare
6. stratul plexiform intern ep.pigmentar
7. stratul celulelor ganglionare coroida

8. stratul fibrelor optice
9. membrana limitantă internă sclera
Junquieira, Carneiro. Basic Histology, ed.11
Ochiul - Retina
1. Stratul conurilor și
bastonașelor:
• formeaza stratul extern al
retinei neurale; pentru a
ajunge la acesta, lumina
trebuie sa strabata toate
straturile interne ale retinei
• contine segmentele
fotoreceptoare ale celulelor
cu conuri și bastonașe
Ochiul - Retina
Celulele fotoreceptoare
(neuroni modificați):
bastonașelor
Stratul conurilor și
• segment extern
• zonă de legătură
• segment intern
• fibre externe
• regiune nucleară
• fibre interne
Ochiul - Retina
Ochiul - Retina
Celulele fotoreceptoare – seg. extern:

• aspect de cilindru sau con
• conține discuri fotoreceptoare,
delimitate de membrane
• discurile se desprind de la vârful
procesului
• în contact cu microvilii celulelor
epiteliului pigmentar
Trunchiul de legătură:
• conține un cil modificat (9 dublete
microtubului)
• pornește dintr-un corp bazal
• proces caliceal
Ochiul - Retina
Celulele fotoreceptoare –
segmentul intern:
• aparat Golgi
• mitocondrii
• microtubuli
Ochiul - Retina
Celulele cu bastonaș (~120 milioane):

• mai numeroase in periferia retinei
• sensibile la stimulare luminoasa de mica
intensitate, 496 nm
• imaginea furnizata este monocromatică (un
singur tip celular cu un singur fel de pigment)
• segmentul extern contine 600-1000 discuri
asezate orizontal de-a lungul segmentului;
• lumenul discului nu vine în contact cu spațiul
extracelular
• membrana discurilor contine rodopsina: o
aldehida a vitaminei A (retinal) legata de o
proteina (opsina)
• responsabile de vederea nocturna
Ochiul - Retina
Celulele cu con (~7 milioane):

• 3 tipuri similare morfologic, diferite prin pigmenții
prezenți: L, M și S (420, 531, 588 nm); fiecare
responsabilă de percepția unei culori (albastru,
verde, roșu)
• pigmenții: iodopsine
• sensibile la stimuli luminosi de intensitate mai
mare
• segmentul extern are forma conica; este
inconjurat de o membrana ce prezinta invaginatii
care dau nastere la 200-500 discuri (lumenul
discurilor este continuu cu spațiul extracelular)
• prezente în fovea centrală
Ochiul - Retina
Fototrecepția:
• Fotoni incidenți => retinaldehida din starea all-cis
în all-trans
• Se activează opsina -> transducina -> activează
cGMP fosfodiesteraza -> scade nivelul cGMP
• Scade permeabilitatea pentru Na+ a membranei
celulare -> hiperpolarizare
• Scade producția de neurotransmițător ->
informație preluată de celulele bipolare ->
amacrine, orizontale si apoi ganglionare.
• Celulele ganglionare generează potențialul de
acțiune ce se transmite la S.N.C.
Ochiul - Retina
2. Membrana limitantă
externă:
• joncțiunile aderente între
procesele apicale ale cel.
Muller
Ochiul - Retina
3. Strat nuclear extern:

• nucleii celulelor
fotoreceptoare cu bastonaș
sau con (mai mari, mai puțin
colorați, situați spre
exteriorul stratului)
Ochiul - Retina
4. Strat plexiform extern:

• conține
– procesele celulelor cu bastonaș
(sferule) și con (pediculi)
– dendritele celulelor bipolare
– prelungirile celulelor amacrine și
orizontale
• sinapse între celulele
fotoreceptoare și cel. bipolare
(1:1 în fovee)
• sinapse între cel.
fotoreceptoare și interneuroni
(cel. orizontale, interplexiforme)
Ochiul - Retina
5. Strat nuclear intern:

• conține nucleii celulelor
bipolare, orizontale,
amacrine și Muller
• capilarele din vasele
retiniene se extind numai
până în acest strat
Ochiul - Retina
6. Strat plexiform intern:

• conține
– axonii celulelor bipolare ->
– dendritele celulelor
ganglionare
– procesele celulelor amacrine
și interplexiforme
Ochiul - Retina
7. Stratul celulelor ganglionare:

• pericarioni mari de neuroni
multipolari
• dispuse în monostrat, cu
exceptia zonei macula lutea
(8-10 straturi)
• absente la nivelul foveei
• în fovee 1:1 cu celulele
bipolare
Ochiul - Retina
8. Stratul fibrelor nervoase

(optice):
• axonii celulelor ganglionare
care converg catre papila
nervului optic
• în mănunchiuri celulele gliale
Muller
• vase sanguine de dimensiuni
mari
Ochiul - Retina
9. Membrana limitantă internă:

• membrana bazală a
celulelor gliale Muller
• adiacentă feței posterioare a
vitrosului
Ochiul - Retina
10. Membrana limitantă internă

9. Stratul fibrelor optice
8. Stratul celulelor ganglionare
7. Stratul plexiform intern
6. Stratul nucler intern
5. Stratul plexiform extern
4. Stratul nuclear extern
3. Membrana limitantă externă

2. Stratul conurilor şi
bastonaşelor
1. Epiteliu pigmentar
Junqueira Histologie, tratat si atlas, ed.11

Ochiul - Retina
Discul optic:
• axonii cel. ganglionare străbat sclerotica
• pata oarbă;
• pătrund vasele de sânge (vena și artera
centrală)
Ochiul - Cristalinul
• avascular, biconvex
• elemente:
– capsulă – lamina bazală a
epiteliului
– epiteliu subcapsular –
simplu cubic
– fibre: celule epiteliale
modificate, alungite, fără
nuclei
• pierderea elasticității ->
presbiopie
• pierderea transparenței
-> cataractă
Ochiul – Structuri anexe
Conjunctiva
• Membrană
transparentă
• Limbul sclerocorneean
(c. bulbară) -> fața
internă a pleoapelor
(c. palpebrală)
• elemente:
– epiteliu stratificat
cilindric + cel.
caliciforme
– lamina propria
Pleopele
• Placa tarsală, legată de
m. tarsal superior
(neted), căptușită de
conjunctivă
• M. striați
– orbicular
– ridicător al pleoapei
• acoperite de epiderm
Pleopele, glande:
– Tarsale (Meibomius): gl.
sebacee alungite, se
deschid la marginea
pleoapelor, secreția e parte
din filmul lacrimal
– Zeis: gl. sebacee, se
deschid în foliculii genelor
– Moll: sudoripare apocrine,
spiralate
– Lacrimale accesorii:
Wolfring (fața int.
pleoapelor), Krause (fornix)
Sist. lacrimal:
• Glande lacrimale
– tubulo-acinare compuse,
seroase, cu cel.
mioepiteliale
– se deschid în fundul de
sac lacrimal
Sist. lacrimal:
• Puncte lacrimale ->
canalicule lacrimale -> sac
lacrimal -> duct
nazolacrimal
• Sac și duct: epiteliu
pseudostratificat ciliat
• Lacrimile:
– film subțire
– secreție a gl. lacrimale,
Meibomius, cel. caliciforme
conjunctivale
– conține proteine (lizozim),
lipide, electroliți
Urechea
• Organ senzorial al auzului și echilibrului

• Componente:
– ureche externă (auricul, conduct auditiv extern, timpan)
– ureche medie (cavitate timpanică, lanț osicular, ferestrele
ovală și rotundă, tuba auditivă)
– ureche internă (labirint osos și labirint membranos)
Urechea externă
• Pavilionul urechii:
– cartilaj elastic acoperit de
tegument
• Meat auditiv extern
– conduct tapetat de piele cu
glande ceruminoase
(asemănătoare glandelor
sudoripare apocrine)
• Membrana timpanică
– față externă: epiderm
– ț. conj. (f. colagen și elastice)
– față internă: epiteliul cavității
timpanice (pavimentos simplu)
Urechea medie
• Cavitate timpanică tapetată de
ep. simplu pavimentos aderent
de periost
• Lanț osicular:
– ciocan (malleus): atașat de timpan
– nicovală (incus)
– scăriță (stapes): apasă pe
membrana ferestri ovale.
• Mușchi:
– tensor al timpanului
– m. scăriței
– reflex de atenuare a zgomotelor
puternice
• Tuba auditivă: ep.
pseudostratificat cilindric + cel.
caliciforme + țes. limfoid
Urechea internă
• Labirint osos:
– vestibul – ferestre ovală și rotundă
– canale semicirculare – anterior, posterior și lateral
– cohlee – modiol, rampă osoasă
Urechea internă
• Labirint membranos:
– utriculă și saculă, conectate de duct
– ducte semicirculare – anterior, posterior și lateral
– duct cohlear – între membrana bazilară și cea vestibulară
– duct endolimfatic
• Conține endolimfă: compoziție asemănătoare fluidului
intracelular (K+ crescut, Na+ scăzut)
• Între lab. membranos și cel osos - perilimfă: asemănătoare
fluidului extracelular
Urechea internă
Celule senzoriale ale urechii interne:

• 6 regiuni în labirintul membranos
– crestele ampulare – în cele 3 ampule ale
ductelor semicirculare, detectează accelerațiile
unghiulare
– Macula utriculei și macula saculei, detectează
poziția și accelerația liniară
– Organul lui Corti (cohlear), receptor auditiv
Urechea internă
Celule senzoriale ale urechii

interne:
• celule „păroase”, cel.
epiteliale cu stereocili
• tip 1 și 2, după tipul
terminațiilor nervoase (calice
vs. terminații aferente în
buton)
• cel. vestibulare au și cili, cele
cohleare numai corpi bazali
• funcționează ca traductori
mecanici
• proteine canal MET
(mechanoelectric transducer)
pentru K+
Urechea internă
Creste ampulare:
• epiteliu senzorial în
ampulele canalelor
semicirculare
• acoperit de cupulă:
masă gelatinoasă – e
mișcată de endolimfă
• cel. păroase și de
susținere
Urechea internă
Macule:
• în utriculă și saculă
• acoperit de membrană
otolitică: cristale mari
de Ca (otoliți)
• cel. păroase și de
susținere
Urechea internă – organul Corti
- structură senzorială responsabilă de funcţia
auditivă, localizată ȋn canalul cohlear
-
Cohlee Cohlee. Col.HE. Ob.4x
rampa
vestibulară
canal
cohlear
stria
vasculară
gg.spiral
organul
lui Corti
rampa
os timpanică
www.siumed.edu
www.leftrightbrainlic.com
Structura histologică:
1. CELULELE SENZORIALE (PĂROASE): celule cu

stereocili dispuse de o parte şi de alta a pilierilor în:
- strat extern
- strat intern
Stereocilii celulelor externe sunt ȋnglobaţi într-o membrană
gelatinoasă (membrana tectoria) și se mișcă sub influența
vibrațiilor sonore
2. CELULE DE SUSŢINERE:
▪ pilieri: celule piramidale care delimitează tunelul
Corti
▪ celule falangiene (Deiters) externe şi interne: polul
superior în formă de cupă → adăpostesc celulele
senzoriale
▪ celule Hansen
▪ celule Claudius
RAMPA VESTIBULARĂ
CANAL COHLEAR
Membrana Reissner Stria
vascularis
Celule senzoriale
Celulă senzorială Membrana tectoria externe
internă
Celule Deiters
Celulă Hansen
Celule
Claudius
dendrită
Pilier Pilier Membrana bazilară

intern extern
Tunel Corti RAMPA

TIMPANICĂ
www.oxfordmedicine.com
stria
vasculara
mb.vestibulara
lamina spirala osoasa
mb.tectoria
celule paroase
externe
ff.nervoase
mb.bazilara
http://www.siumed.edu
Celule falangiene (Deiters) externe
Celule păroase vestibulare

Organe de simț
Ochiul
Puncte de referință: reperul folosit pentru a descrie corect structurile ochiului este CENTRUL
OCHIULUI; astfel structurile apropiate de centru sunt numite structuri interne (membrană limitantă
internă), iar structurile aflate spre periferia ochiului, la distanță față de centru sunt numite structuri
externe (membrană limitantă externă).
Ochiul este un organ fotosenzitiv, localizat la nivelul orbitelor. Are un diametru antero-
posterior de 22-27 mm și o circumferință de 69-85 mm.
Are trei tunici concentrice care din exterior spre interior sunt:
- Tunica externă – corneea (1/6 anterior) și sclerotica

- Tunica medie – tunica vasculară (uveea) reprezentată de coroidă, corp ciliar și iris
- Tunica internă – retina
Structurile de la nivelul ochiului împart organul în trei compartimente:
- Camera anterioara (între fața posterioară a corneei și fața anterioară a irisului)

- Camera posterioară (între fața posterioară a irisului și fața anterioară a cristalinului)
- Camera vitroasă (între fața posterioară a cristalinului și retina fotosensibilă)
Mediile de refracție sunt reprezentate de cornee și cristalin cu rolul în realizarea procesului de

acomodare a ochiului.
Controlul cantității de lumină este realizat de iris și acest proces se numește adaptarea la
lumină.
Detectorii luminii din retină sunt reprezentați de celulele cu conuri și bastonașe.
Structurile ochiului se dezvoltă embriologic după cum urmează:
- Ectodermul neural se va evagina formând cupele optice, dând astfel naștere retinei și epiteliilor
ciliar și irian(retina aflată anterior de ora serrata compusă din două straturi)
- Din ectodermul de suprafață se va forma cristalinul și epiteliul corneei
- Din mezoderm se vor forma sclerotica, stroma corneei, a irisului, a corpului ciliar și a coroidei.
1
Corneea
Reprezintă porțiunea anterioară a tunicii externe (1/6), este transparentă și este de natură
fibroasă. Se continuă cu sclerotica (5/6)la nivelul limbului sclerocorneean. Este structura principală
implicată în procesul de acomodare. Are o grosime de 0.5 mm și este avasculară.
Structura histologică – este compusă din cinci straturi care dinspre exterior spre interior sunt:
1. Epiteliu corneean – epiteliu pavimentos stratificat nekeratinizat, format din aproximativ

cinci straturi celulare, având o grosime de 50 microni. Celulele din stratul superficial sunt
prevăzute cu microvili ce au rolul de a menține filmul lacrimal pe suprafață. Stratul bazal
are acțiune proliferativă, aceste celule având un turnover de 7 zile. Este cea mai inervată
structură a globului ocular, participând la procesul de clipire. Acest epiteliu se continuă cu
epiteliul conjunctival.
2. Membrana Bowman – este membrana bazală a epiteliului corneean (7-12 microni). Este
formată din fibre de colagen doi așezate neordonat. O caracteristică importantă ce are
importanță în clinică este faptul că nu se regenerează, leziunile lasand așa numitele cicatrici
opace (astigmatism). Conferă un grad semnificativ de stabilitate și rezistență.
3. Stroma – reprezintă 90% din grosimea corneei. Este organizată în lamele care sunt
formate din fascicule de colagen III, paralele. Fasciculele au orientare perpendiculară pe
lamelele adiacente. Este transparentă datorită acestui aranjament ordonat al fasciculelor
de colagen, la care contribuie GAG-uri (lumican, decorină). Între lamele se pot găsi
fibroblaste turtite (keratocite)și celule limfoide migrate. Este avasculară.
4. Membrana Descemet – este membrana bazală a endoteliului corneean. Este PAS + și

are o grosime de 10 microni. Este o rețea neordonată de fibre de colagen tip II. Această m.
bazală are proprietatea de a se regenera. Această sctructură se extinde sub sclerotică
formând ligamentul pectinat ce pătrunde în m. ciliar.
5. Endoteliul corneean – este un epiteliu simplu pavimentos format din celule ce prezintă
joncțiuni de aderență și organite cu rol în transport activ și sinteză de proteine. Controlează
schimburile metabolice ale corneei cu umoarea apoasă. Are o activitate intensă de
endocitoză și schimb ionic. Prezintă capacitate limitată de regenerare.
Celulele epiteliului și endoteliului corneean sunt implicate în determinarea transparenței

corneei. Aceste celule au capacitatea de a transporta ionii de sodiu către suprafața lor apicală.
Clorul și apa urmează pasiv sodiul, astfel producându-se o deshidratare a stromei corneene,
fenomen care asociat cu dispunerea regulată a stromei corneene dau un grad crescut de
transparență.
Transparența corneei este datorată structurilor anatomice, joncțiunilor dintre celulele

epiteliului ce constituie o barieră pentru pătrunderea soluțiilor apoase, disturgescența (lipsa
acumulării de lichid) stromei menținută de mecanismele de pompă endotelială.
2
Unghiul irido corneean – conține canale ce drenează umoarea apoasă: 1. Rețeaua
trabeculară (spații Fontana) – canale delimitate de endoteliu ; 2. Canale Schlemm – venele
scleroticii. Această zonă este importantă în reglarea presiunii intraoculare (prevenirea
glaucomului)
Sclerotica
Este o capsulă fibroasă , groasă (0,7mm) inextensibilă, albă cu o pondere de 5/6 din
tunica externă. Este formată din țesut conjunctiv dens, neregulat, vascularizat, compus din mai
multe straturi concentrice de fibre de colagen (dispuse în toate direcțiile dar paralele cu
suprafața ochiului, de regulă situate în același plan), fibre elastice, substanță fundamentală și
fibroblaști.
Zonele scleroticii sunt imprecis delimitate, astfel găsim:
- Episclerotică - strat extern de țesut conjunctiv lax ce se ancorează printr-un sistem de fibre
colagenice subțiri de capsula Tenon (țesut conjunctiv dens periocular), mărginit la exterior de
grăsimea periorbitală
- Sclerotica propriu –zisă (capsula Tenon)
- Lamina supracoroidiană (lamina fusca) – este la interior, adiacentă coroidei și prezintă o
celularitate mai bogată (melanocite, fibroblaști).
Între episclerotică și capsula Tenon se găsește spațiul episcleral ce permite mobilitatea

globului ocular.
Limbul sclerocorneean – reprezintă o zonă de tranziție de la structura conjunctivă

transparentă a corneei, la structura opacă a scleroticii. Această zonă este foarte bine vascularizată
– capilarele limbului joacă un rol foarte important în procesele inflamatorii ale corneei. Stroma
limbului conține o rețea trabeculară de canalicule neregulate, tapetate cu un epiteliu specific care
converg și formează canalul Schlemm (drenează lichidul din camera anterioară a ochiului și
comunică la exterior cu sistemul venos al globului ocular. De asemenea prin vasele de sânge
prezente la acest nivel, se realizează nutriția corneei care este o structură avasculară
Tunica vasculară, mijlocie (uveea) - formată din: 1. Iris; 2. Corp ciliar; 3. Coroidă.
1.Irisul – Este considerat un diafragm cu deschidere variabilă (pupila). Se formează din

porțiunea anterioară a corpului ciliar. Anterior se află în contact cu camera anterioară iar
posterior cu cea posterioară și cu cristalinul. Este alcătuit dintr-o stromă conjunctivă, bogat
vascularizată, acoperită posterior de epiteliu pigmentar. Conține fibre musculare netede.
Epiteliul pigmentar posterior – prezintă membrana bazală spre camera posterioară.
Mioepiteliul pigmentar anterior – lamina bazală se află spre stroma iriană.
Elementele contractile – participă la reflexul de adaptare și anume:
3
 Procesele bazale ale mioepiteliului conțin elemente contractile radiale – mușchi
dilatator al pupilei (acționat de SNV simpatic)
 Fibrele mușchiului neted circular, aflate în stromă formează mușchiul constrictor
pupilar (acționat de SNV parasimpatic)
Hiperpigmentarea dată de melanocitele din stroma irisiului împiedică pasajul luminii în

interiorul globului ocular, aceasta pătrunzând prin orificiu (pupilă), formându-se astfel o
imagine clară. Tot aceste melanocite generează și culoarea ochilor, astfel: cu cât sunt mai
puține, vor reflecta lumina dând o culoare albastră, urmând ca în cazul în care numărul lor
crește culoarea irisului să treacă la verde respectiv la maro. La persoanele cu albinism, din
cauza lipsei pigmentului melanic, culoarea roșie a pupilei este dată de reflexia luminii pe vasele
de sânge din iris.
2.Corpul ciliar – este porțiunea anterioară dilatată a uveei, cuprinsă între iris și
coroidă ( până la ora serrata)/ {sau expansiunea anterioară a coroidei la nivelul cristalinului, ce
aderă pe fața internă a scleroticii}. Are formă triunghiulară cu trei fețe: spre scleră, spre camera
posterioară, spre corpul vitros(prezintă șanțuri). Din corpul ciliar se desprind aproximativ 75 de
procese ciliare de care sunt atașate fibrele zonulei Zinn ce sunt inserate în capsula cristalinului.
Din punct de vedere histologic este alcătuit din:
a. Mușchi ciliar ce este conectat prin zonula Zinn de cristalin și este alcătuit din două
fascicule de fibre musculare netede. Acestea au două capete: capătul anterior se inseră la
nivelul scleroticii iar capul posterior în diverse regiuni ale corpului ciliar. Acestea sunt implicate
în realizarea procesului de acomodare al cristalinului
b. Țesut conjunctiv lax bine vascularizat, bogat în melanocite ce se extinde în

procesele ciliare.
Suprafețele corpului ciliar care vin în contact cu corpul vitros, camera posterioară și
cristalinul, sunt acoperite de repliul anterior al retinei. La acest nivel retina conține doar două
straturi celulare :
a. Stratul adiacent corpului ciliar – celule cilindrice unistratificate, bogate în melanină –

reprezintă proiecția anterioară a epiteliului pigmentar al retinei
b. Stratul derivat din retina fotosensibilă ce prezintă epiteliu cilindric unistratificat,
nepigmentar
Funcțiile corpului ciliar:
 Secretă umoarea apoasă (similară plasmei dar conține 0,1% proteine) – produsă
de celulele stratului nepigmentar
 Participă la bariera umoare apoasă – creier
 Produce și ancorează fibrilele zonulare (ce pornesc de la nivelul proceselor ciliare și
sunt reprezentate de fibre de oxitalan fixate pe pe capsula cristalinului)
4
3.Coroida – strat vascular situat extern fată de retină, este pigmentată. Între vasele
sangvine coroidiene există o tramă de țesut conjunctiv lax bogată în fibroblaști, macrofage,
limfocite, mastocite, plasmocite, fibre de colagen și elastice precum și multe melanocite.
Conține 2 straturi:
- strat coriocapilar – bine vascularizat, asigură nutriția unei părți a retinei
- membrana Burch (lamina vitrea) – se interpune între stratul coriocapilar și retină. Se

întinde de la nervul optic (papila optică) până la ora serrata, format din cinci straturi. Stratul
central este format dintr-o rețea de fibre elastice. Această rețea este acoperită pe ambele fețe
de lamele de fibre de colagen dublate de membrana bazala a epiteliului pigmentar (spre
interior) și de membrana bazală a capilarelor din stratul coriocapilar (spre exterior).
- membrana supracoroidală este structura prin care coroida aderă la sclerotică . Este un
strat subțire de țesut conjunctiv lax bogat in melanocite.
Retina – derivă din pereții cupei optice, fiind formată din două straturi: retina neurală
(intern) și epiteliu pigmentar retinian (extern), între cele două există un spațiu virtual – locul
unde se produce dezlipirea retinei.
Retina neurală are două regiuni: non-fotosensibilă, anterior de ora serrata și

fotosensibilă,posterior de ora serrata.Aceasta împreună cu nervul optic fac parte din sistemul
nervos central (datorită embriogenezei), astfel circulația de la nivelul retinei aparținând de cea
a creierului (bariera hematoencefalică) pe când restul structurilor au o vascularizație de la
arterele și venele centrale ale ochiului. Nervul optic datorită originii embriologice nu este un
nerv periferic, mielinizarea lui fiind formată de oligodendrocite nu de celulele Schwann, astfel
ne putem explica de ce nervul optic este afectat în scleroza multiplă(acțiune de demielinizare a
SNC)
Prezintă pe axul optic al ochiului fovea cetralis (zonă în care sunt prezente doar celule
cu conuri iar raportul celulă fotoreceptoare:celulă bipolară e de 1:1). Spre exteriorul foveei
există macula lutea, zonă cu predominanță de conuri dar găsim și bastonașe.
Epiteliul pigmentar – interacționează fizic, metabolic și funcțional cu stratul conurilor și

bastonașelor, celulele fiind așezate în monostrat (formă hexagonală). Polul bazal al epiteliului
este așezat spre stratul intern al membranei Bruch a coroidei; prezintă numeroase pliuri. Polul
apical prezintă microvili care sunt asociați dar nu stabilesc contacte cu segmentul extern al
fotoreceptorilor, sunt prezente granule de melanină. Porțiunile laterale sunt solidarizate prin
complexe joncționale de tip occludens, adherens și gap. Primele două tipuri constituie bariera
sânge – retină. Nucleul situat în apropierea membranei bazale.
5
Funcțiile epiteliului pigmentar:
o Metabolismul vitaminei A pentru generarea pigmenților vizuali (rodopsină);

o Recunoașterea, ingestia și fagocitarea discurilor eliminate de segmentul extern al
celulelor fotoreceptoare
o Formează bariera sânge – retină
o Absoarbe lumina (melanină)
Tipuri celulare în retină:
 Celule pigmetare
 Neuroni:
 Celule fotoreceptoare (celule cu bastonașe și conuri)
 Neuroni bipolari
 Neuroni multipolari (celule ganglionare)
 Celule de asociație (neuroni): - celule orizontale (între celulele fotoreceptoare).
Amacrine (între neuronii multipolari)
 Celule de susținere Muller (celule nevrotice)
Retina fotosensibilă este organizată în 9 straturi.
1. Stratul conurilor și bastonașelor:

a. Formează stratul extern al retinei neurale;pentru a ajunge la acesta, lumina trebuie să
străbată toate straturile interne ale retinei
b. Conține segmentele fotoreceptoare ale celulelor cu conuri și bastonașe; Celulele
fotoreceptoare sunt neuroni modificați și au următoarea segmentare: segment
extern, zonă de legătură, segment intern {toate trei participă la formarea stratului
conurilor și bastonașelor}, fibre externe, regiune nucleară, fibre interne;
Segmentul extern al celulelor fotoreceptoare – are aspect de cilindru sau
con, conține discuri fotoreceptoare delimitate de membrane, acestea
desprinzându-se de la vârful procesului, se află în contact cu microvilii
celulelor epiteliului pigmentar;
Zona de legătură (trunchiul de legătură) – este un cil modificat (9 dublete de
microtubuli), pornește dintr-un corp bazal, prezintă un proces caliceal
(dilatare a cilului);
 Celulele cu bastonaș – (120 de milioane), mai numeroase în periferia
retinei, sensibile la stimularea luminoasă de intesitate mică, 496 nm,
imaginea furnizată este monocromatică(un singur tip celular cu un
singur fel de pigment), segmentul extern conține 600-1000 de discuri
așezate orizontal de-a lungul segmentului, lumenul discului nu vine în
contact cu spațiul extracelular, membrana discurilor conține
rodopsină (aldehidă a vitaminei A -retinal- legată de o proteină –
opsină- , sunt responsabile de vedere nocturnă).
6
 Celulele cu conuri – (7 milioane) , sunt trei tipuri similare morfologic
dar diferite prin pigmenți {L,M,S – LOW, MEDIUM, SUPERIOR –
420,531,588 nm – albastru,verde,roșu}, pigmenți numiți iodopsine,
sensibilitate mare la stimuli luminoși de intensitate mare, segmentul
extern are formă conică fiind înconjurat de o membrană ce prezintă
invaginații ce dau naștere la 200 -500 de discuri (acesta este continuu
cu spațiul extracelular), sunt prezente în fovea centralis.
Fotorecepția - fotonii incidenți ai razei de lumina transformă retinaldehida

din forma cis în formă trans, apoi se activează opsina de către transducină,
care activează cGMP fosfodiesteraza, aceasta scade nivelul ciclic de cGMP,
astfel scade permeabilitatea pentru Na a membranei celulare inducând o
hiperpolarizare. Hiperpolarizarea scade producția neurotransmițătorilor,
informație preluată de celulele bipolare, apoi amacrine, orizontale și în final
de cele ganglionare. Astfel celulele ganglionare generează potențialul de
acțiune ce se trasmite la S.N.C.
2. Membrana limitantă externă – joncțiunile aderente între procesele apicale ale celulelor
Muller.
3. Strat nuclear extern – nucleii celulelor cu bastonaș sau con (mai mari, mai puțin colorați, situați
spre exteriorul stratului).
4. Strat plexiform extern – conține procesele celulelor cu con(pediculi) și bastonaș (sferule),
dendrite ale celulelor bipolare și prelungirile celulelor amacrine și orizontale. La acest nivel
întâlnim celule fotoreceptoare și celule bipolare (1:1 în fovee) și sinapse între celule
fotoreceptoare și interneuroni (celule orizontale interplexiforme).
5. Strat nuclear intern – conține nucleii celulelor bipolare, orizontale, amacrine și Muller.
Capilarele din vasele retiniene se extind numai până la acest strat.
6. Strat plexiform intern – conține axonii celulelor bipolare, dendritele celulelor ganglionare și
procesele celulelor amacrine și interplexiforme
7. Stratul celulelor ganglionare – pericarioni mari de neuroni multipolari, dispuse în monostrat, cu
excepția zonei macula lutea (8-10 straturi), sunt absente la nivelul foveei, dar dendritele lor fac
sinapsă la acest nivel cu axonii celulelor bipolare în raport de 1:1. ???
8. Stratul fibrelor nervoase (optice) – axonii celulelor ganglionare converg către papila nervului
optic. Se dispun în mănunchiuri? Celulele gliale Muller? . Sunt prezente vase sangvine de
dimensiuni mari.
9. Membrana limitanta internă – formată din procesele bazale ale celulelor gliale Muller,
adiacente feței posterioare a corpului vitros
7
Discul optic (pata oarbă) – la acest nivel axonii celulelor ganglionare străbat sclerotica și
pătrund vasele sangvine (vena și artera centrală).
Cristalinul (lentila naturală a ochiului) – este o structură avasculară, cu formă de disc

biconvex. Este fixat prin intermediul zonulei ciliare (sistem de fibre circulare = zonula lui Zinn
sau membrana lui Zinn) de corpul ciliar. Ca elemente constitutive prezintă capsulă (lamina
bazală a epiteliului) – formată din fibre de colagen tip IV și glicoproteine, epiteliu subcapsular
(simplu cubic) și fibre cristaliniene (celule epiteliale modificate, alungite , fără nuclei).
Pierderea elasticității cristalinului se numește presbiopie și pierderea transparenței
(opacifieriea cristalinului) este întâlnitâ în cataractă.
Ligamentele zonulare (cele ale zonulei ciliare) sunt asemănătoare microfilamentelor din
structura fibrelor elastice și intervin în procesul de acomodare vizuală, care permit focalizarea
imaginii obiectelor apropriate sau îndepărtate prin modificarea convexității cristalinului.
Structuri anexe:
- Conjunctiva compusă din:

o Membrana transparenta
o Limb sclerocorneean cu doua componente: bulbară(aderentă pe cornee și sclerotică) și
palpebrală (acoperă fața internă a pleoapei, reflectându-se de la nivelul sclerei)
o Elementele sunt date de un epiteliu cilindric stratificat și celule caliciforme plus lamina
propria.
- Pleoapele au în componență:
o Placa tarsală, legată de mușchiul tarsal (mușchi neted), aceste structuri fiind căptușite
de conjunctivă.
o Muschi striați – orbiculari ai ochilor și ridicători ai pleoapelor
o Sunt acoperite de epiderm (întâlnim fire de păr modificate ce vor forma genele)
o Glande:
 Tarsale (Meibomius) – sunt glande sebacee alungite ce se deschid la marginea
pleoapelor, secreția e parte din filmul lacrimal.
 Zeis - glande sebacee ce se deschid în foliculii genelor
 Moll - sudoripare apocrine, spiralate
 Lacrimale accesorii: Wolfring (pe fața internă a pleoapelor) și Krause (la nivelul
fornixului
8
- Sistemul lacrimal este format din:
o Glande lacrimale
 Tubulo-acinare compuse, seroase, cu celule mioepiteliale
 Se deschid în fundul de sac lacrimal
o Puncte lacrimale – ce se deschid în canaliculele lacrimale apoi în sacul lacrimal și ajung
la nivelul ductului nazolacrimal (cauza din care ne curge nasul când plângem)
o Lacrimile – reprezentate de filmul de la nivelul feței anterioare a corneei. Sunt secretia
glandelor lacrimale Meibomius și a celulelor caliciforme conjunctivale. Conțin proteine
(lizozim), lipide și electroliți.
Urechea
Este organul senzorial al auzului și echilibrului. Este format din ureche externă (auricul, conduct
auditiv extern, timpan), ureche medie (cavitatea timpanică, lanț osicular, ferestrele ovală și rotundă,
tuba auditivă), ureche internă (labirint osos și membranos).
Urechea externă
- Pavilionul urechii – cartilaj elastic acoperit de tegument

- Meat auditiv extern – conduct tapetat de piele cu glande ceruminoase (asemănătoare
glandelor sudoripare apocrine)
- Membrană timpanică – fața externă prezintă epiderm, la interior prezintă țesut conjunctiv cu
fibre de colagen și elastice iar fața internă prezintă epiteliul cavității timpanice (simplu
pavimentos)
Urechea medie este o cavitate pneumatică, tapetată de epiteliu simplu pavimentos, aderent de
perios. Conține lanțul osicular format din: ciocan(malleus) – atașat de timpan; nicovală (incus); scăriță
(stapes) – apasă pe membrana ferestrei ovale. De asemenea se găsesc mușchi: tensor al timpanului,
mușchiul scăriței (cu rol în reflexul de atenuare a zgomotelor puternice). Tuba auditivă aflată pe
peretele anteromedial al urechii medii conține epiteliu pseudostratificat cilindric, celule caliciforme și
țesut limfoid; are rolul de a egaliza presiunea pe ambele fețe ale timpanului.
Urechea internă este formată din:
1. Labirint osos ce cuprinde:

a. Vestibul osos cu ferestrele ovală și rotundă
b. Canale semicirculare – anterior, posterior și lateral
c. Cohlee – modil, rampă osoasă
2. Labirint membranos:
a. Utriculă și saculă (vestibul membranos), conectate prin duct
b. Ducte semicirculare – anterior, posterior, lateral
c. Duct cohlear – între membrana bazilară și cea vestibulară
d. Duct endolimfatic
9
3. Labirintul membranos conține endolimfă ce are o compoziție asemănătoare fluidului
intercelular (K crescut, Na scăzut)
4. Între labirintul membranos și cel osos se află perilimfa – lichid asemănător lichidului
extracelular.
Celulele senzoriale ale urechii interne sunt localizate la nivelul a șase regiuni din labirintul
membranos:
- Crestele ampulare – în cele trei ampule ale ductelor semicirculare, cu rol în detecția
accelerărilor unghiulare
- Macula utriculei și macula saculei, cu rol în detecția accelerărilor liniare
- Organul lui Corti (cohlear), receptor auditiv.
Celulele senzoriale ale urechii interne sunt celule păroase, adică celule epiteliale cu stereocili. Sunt
de două tipuri (tip 1 și tip 2), după tipul de terminație nervoasă (celulă caliceală vs celulă în buton).
Celulele vestibulare au și cili pe când cele cohleare prezintă doar corpi bazali. Acestea funcționează ca
traducători mecanici cu ajutorul proteinelor canal MET (mechano-electric transducer) pentru K+.
Crestele ampulare sunt formațiuni ale ampulelor canalelor semicirculare ce conțin epiteliu
senzorial. Acest epiteliu este acoperit de cupolă care este o masă gelatinoasă mișcată de endolimfă.
Celulele ce se întâlnesc la nivelul crestelor ampulare sunt celulele păroase și celulele de susținere.
Maculele se gâsesc în utriculă și saculă (pentru acceleratia verticală – orizontală). Acestea

conțin epiteliul senzorial alcătuit din celule păroase și de susținere, acoperite de o membrană otolitică
(denumită așa datorită prezenței la acest nivel a unor cristale mari de calciu numite otoliți).
Organul lui Corti – structură senzorială responsabilă de funcția auditivă, localizata în canalul
cohlear.Structura histologică a acestei formatiuni este următoarea:
1. Celulele senzoriale (păroase) – sunt celule cu stereocili dispuse de o parte și de alta a

pilierilor în două straturi (extern – lateral, intern- medial). Stereocilii celulelor externe sunt
înglobați într-o masa gelatinoasă numita membrana tectoria.
2. Celulele de susținere:
a. Pilierii sunt formați din celule piramidale care delimitează tunelul Corti
b. Celulele falangiene (Deiters) externe și interne: polul superior în formă de cupă –
adăpostesc celulele senzoriale
c. Celulele Hensen
d. Celulele Claudius
10

Cursuri Histo Tot Merge PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cursuri Histo Tot Merge PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sistemul vascular

Plan de organizare general al vaselor

- Artere: lumen rotund, perete gros

- Endoteliu (epiteliu simplu pavimentos) = celule endoteliale pe MB

Funcțiile celulei endoteliale:

- Barieră cu permeabilitate selectivă, cu variații teritoriale

- Țesut conjunctiv lax: fibre de colagen, elastice, reticulină +/- FMN

Limitanta elastică internă (LEI)

- Lamelă elastină, ondulată, fenestrată

- Straturi concentrice de FMN +/- lame elastic

Limitanta elastică externă (LEE)

- Țesut conjunctiv: fibre de colagen I, fibre elastic, fibroblaste

Clasificare morfofuncțională a vaselor

- Conducere: artere elastic

- Aorta, pulmonare, carotida comună, subclavian, trunchiul brahiocefalic, iliaca comună

- Diametrul mai mic de 0.5 mm

- Histologic nu există nicio diferență între capilarul arterial și cel venos

Capilarul continuu (somatic)

- Diametru: 5-10 microni

- Celulă mezechimală perivasculară, cu multiple prelungiri ramificate care înconjoară capilare/venule

Capilarul fenestrat (visceral)

- Diametru: 5-10 microni

- Diametru 20-40 microni

Stratigrafia generală a barierei sânge-țesuturi:

- Învelișul suprafeței luminale a celulei endoteliale: glicocalix încărcat negative

- Presiunea hidrostatică, oncotică, gradientul de concentrație

VENULELE POSTCAPILARE (pericitare)

- Diametru: 15-50 microni

Venule colectoare: mai mari, mai multe pericite (celule Rouget)

- Cea mai groasă tunică

- Diametru: peste 15 microni

- Diametru: sub 0.5 cm, lungime: 40 cm

A. CELULELE ȚESUTULUI LIMFOID

Localizare % limfocite T % limfocite B

2. Celule prezentatoare de antigen (CPA)

B. TIMUSUL – ORGAN LIMFOID PRIMAR

C. ORGANE LIMFOIDE SECUNDARE

3. Țesutul limfoid asociat mucoaselor

• Alcătuit din tub digestiv și organe

Structură histologică generală

3. Musculara: fibre musculare striate

Varietăţi de mucoasă orală

Mucoasa de acoperire – continuare

Mucoasa de acoperire – continuare

Mucoasa masticatorie – continuare

• Faţă externă: piele

• Organul juxtaoral Chievitz:

Limba – faţa dorsală

• Baza limbii (posterior):

Limba – mucoasa specializată

• Faţa dorsală: papile linguale

Limba – papilele linguale

Limba – papilele linguale

Mugurii gustativi – continuare

• Funcţie: percepţia gusturilor

• Motorie: n. hipoglos (XII)

Dintele – structură generală

Anton Gilbert Victor von Ebner, Ritter von Rosenstein

John Hunter (1728-1793)

• Ţesut conjunctiv dens

• Insule epiteliale Malassez

– Trecere bruscă între cele două tipuri de

Faringe, 4x, col. aldehid-fuxină