Titlul Referatului

Secretarul de stat american Dean Acheson, fragment din adresa

radiodifuzatã de la Bruxelles, Tratatul Atlanticului de Nord, 18 martie, 1949.

Înaintea primelor conferinte dintre W. Churchill si F.D. Roosevelt din perioada rãzboiului, o
prognozã elaboratã de Serviciile Americane de Informatii care se referea la pozitia
postbelicã a U.R.S.S., concluziona [1]: "Odatã cu înfrângerea Germaniei, nu va mai exista
nici o putere în Europa care sã se opunã fortei militare colosale [a U.R.S.S.-n.n.]…Pentru
viitor concluzia este evidentã. Dupã ce Rusia va deveni un factor decisiv în rãzboi, ea trebuie
sã primeascã orice asistentã si trebuie fãcute toate eforturile pentru a-i obtine prietenia. De
asemenea, este fãrã îndoialã cã în urma înfrângerii Axei ea va domina Europa si este mult
mai important sã dezvoltãm si sã pãstrãm cele mai prietenesti relatii cu Rusia".
Previziunea unei ere a bunelor intentii între S.U.A.si U.R.S.S. a fost caracteristicã pentru
neasteptata si utopica naturã a diplomatiei americane din timpul rãzboiului. În mod iluzoriu,
aceasta presupunea cã rãzboiul nu era decât o întrerupere a unei stãri normale de armonie
între natiuni, pentru pedepsirea agresorilor si a criminalilor de rãzboi, o cruciadã ideologicã
în care tãrile aliate erau egale din punct de vedere moral si, odatã ce rãzboiul se va termina,
vechea armonie si lupta mondialã pentru putere va lua sfârsit. Implicatia acestei utopii a fost
clarã : S.U.A. nu si-au luat nici o mãsurã de precautie împotriva "nobililor" aliati din timpul
rãzboiului, în anticiparea unei posibile dezintegrãri a aliantei si în eventualitatea unor
ostilitãti.
Permanentele semnale ale ostilitãtii si suspiciunii sovietice pot explica aceste previziuni
optimiste. De-a lungul întregului rãzboi, U.R.S.S. a suspectat în mod constant S.U.A. si
Marea Britanie de intentii necinstite.
Conducãtorii americani, fãrã a tine seama de prognozele serviciilor de informatii, au gãsit
imediat o explicatie pentru suspiciunea sovieticã. Ei percepeau politica externã a U.R.S.S. nu
în termenii dinamicii interne ai regimului comunist si în dusmãnia lui pentru toate natiunile
necomuniste, ci numai ca pe o reactie a Uniunii Sovietice la politica dusã de occidentali.
Atitudinea Moscovei era perceputã numai prin prisma actelor antebelice : interventia
aliatilor cu scopul de a rãsturna regimul sovietic si, dupã acest esec, stabilirea de cãtre Franta
a unui cordon sanitar în Europa de Est, cu scopul de a feri restul continentului european de
virusul comunist. Pe lângã acestea se adaugã respingerea de cãtre occidentali în anii `30 a
initiativei sovietice de a se constitui o aliantã împotriva lui Hitler si, în mod special, acordul
de la München din 1938, care a distrus Cehoslovacia si i-a deschis lui Hitler portile cãtre est.
Eforturile occidentalilor în încercarea de a îndepãrta de vest pericolul hitlerist,
directionându-l spre est, erau considerate motivele principale ale ostilitãtii sovietice.
Occidentalii, pentru a modifica aceastã atitudine, trebuiau sã demonstreze Uniunii Sovietice,
prin dovezi de prietenie, bunele lor intentii. Problema principalã, în viziunea lor, era nu dacã
pentru lumea postbelicã cooperare sovieticã va fi obtinutã, ci când va fi ea stabilitã.
Dizolvarea Cominternului, reducerea ideologiei comuniste, noua emfazã a nationalismului
rus, relaxarea restrictiilor impuse bisericii si, nu în ultimul rând, declaratiile fãcute de
sovietici în limbajul pãcii, al democratiei si libertãtii i-a convins pe occidentali sã perceapã
în U.R.S.S. un nou prieten.
Presedintele Roosevelt si consilierii sãi au avut certitudinea cã la Ialta s-au stabilit relatii
mult mai amicale cu U.R.S.S. Stalin, demonstrându-si bunãvointa, a fãcut concesii la
subiectele importante. În problema membrilor Natiunilor Unite si-a redus pretentiile pentru
16 locuri (ce ar fi revenit pentru fiecare republicã sovieticã) la numai trei, afirmând cã va
sprijini S.U.A. dacã vor ridica pretentii de paritate. În Germania, el a acceptat o zonã de
ocupatie francezã si primirea Frantei în Comisia de Control, precum si o unicã administratie
pentru toate zonele de ocupatie. Mai mult, prin Declaratia privind Europa eliberatã, Stalin a
promis organizarea de alegeri libere si autoguvernarea în Europa de Est. Rãspunzând
dorintelor militare americane pentru Orientul Îndepãrtat, el a promis cã va intra în rãzboi
împotriva Japoniei. Nu în ultimul rând, el a exprimat speranta cã vor urma cincizeci de ani
de pace si puternicã cooperare.
Se poate spune cã a fost o minune cã, la Conferinta de la Ialta, delegatia americanã a avut o
dispozitie de "exaltare supremã". Harry Hopkins, consilier apropiat al presedintelui, afirma
[2] : "Noi suntem ferm convinsi cã am câstigat prima mare victorie a pãcii, si prin noi mã
refer la noi toti, întrega rasã umanã civilizatã". Aceastã pãrere poate fi completatã cu ajutorul
cuvintelor secretarului de stat Cordell Hull [3]: "Nu va mai fi nevoie de sfere de influentã, de
aliante, echilibrarea puterii, sau de orice alt fel de aranjament, prin intermediul cãrora, ca în
trecutul nefericit, natiunile sã se strãduiascã sã-si apere securitatea sau sã-si promoveze
propriile interese".
Oamenii politici americani au ignorat, sau s-au fãcut cã ignorã existenta unui scop final la
care sovieticii nu renuntaserã niciodatã si a cãrui realizare devenise acum posibilã datoritã
împrejurãrilor internationale. Visul american de pace postbelicã si cooperare între cei trei
mari va fi distrus odatã cu expansiunea Uniunii Sovietice în Europa Centralã si de Est, odatã
cu impunerea controlului asupra Poloniei, României, Ungariei, Bulgariei si Albaniei
(Iugoslavia se afla deja sub controlul comunist al maresalului Iosif Broz Tito si
Cehoslovacia trãia în umbra Armatei Rosii). În fiecare dintre aceste tãri unde U.R.S.S. avea
trupe, s-au stabilit unilateral coalitii guvernamentale pro-sovietce. Postul cheie în aceste
regimuri - ministrul de interne, care de obicei controla politia - se afla în mâinile
comunistilor. De la acest nivel - decisiv - al puterii era facilitatã posibilitatea extinderii
dominatiei sovietice si subjugarea independentei acestor tãri. Concesiile fãcute de S.U.A. la
Ialta doreau sã constituie o bazã de cooperare între cei trei mari, în perspectiva cã ele ar fi
fost respectate. De fapt, Roosevelt si Churchill nu au avut cu ce sã forteze U.R.S.S. pentru a
obtine de la aceasta concesii mai mari, datã fiind incapacitatea sovieticilor de a accepta
limite.
Cu toate cã rãzboiul se terminase, devenea foarte clar faptul cã angajamentele luate la Ialta,
prin care U.R.S.S. se obligase sã organizeze alegeri libere si guverne democratice în Europa
de Est, erau percepute diferit de rusi, spre deosebire de americani. Pentru sovietici
"guvernele democratice" reprezentau guverne comuniste, iar "alegerile libere" semnificau
alegeri la care nu puteau participa partidele ce nu erau favorabile comunistilor. Diplomatul
român Grigore Gafencu, cu prilejul unui discurs tinut la Radio Europa Liberã, caracteriza
foarte clar intentiile sovieticilor : "Hotãrârile luate la Ialta, astfel cum au fost tãlmãcite si
împlinite de U.R.S.S., au dus la alunecarea întregii Europe rãsãritene în zona de influentã si
sub stãpânirea exclusivã a împãrãtiei bolsevice ".[4]
În 1944, Stalin îi declarase lui Tito cã "acest rãzboi nu este ca cele din trecut ; cine ocupã un
teritoriu îsi impune propriul sistem social".
Se poate spune cã aliatii occidentali au constatat în cele din urmã cã întelegerile de la Ialta
nu puteau face altceva decât sã consimtã sau sã întârzie. În problema granitelor Poloniei,
sovieticii au cerut estul acestei tãri, oferind drept compensatii teritorii luate Germaniei.
Roosevelt si Churchill au acceptat propunerea, dar au considerat noua granitã de vest a
Poloniei pe râurile Oder si Neisse doar temporarã, desi conferinta de pace la care urma sã se
hotãrascã granita de vest a Poloniei nu a mai avut loc niciodatã, datoritã disensiunilor
ulterioare.
Ulterior, acordurile de la Ialta au fost criticate pentru cã "au predat "[5] Europa de Est
dominatiei sovietice. Unii au afirmat cã sãnãtatea subrezitã a lui Roosevelt l-a fãcut sã
cedeze la insistentele lui Stalin. Cursul rãzboiului a fost însã cel care a determinat actiunile
ulterioare Yaltei si nu diplomatia, deoarece Armata Rosie detinea deja controlul în Europa
de Est. Pe lângã aceasta se adaugã faptul cã se estima cã Japonia mai poate rezista încã
optsprezece luni dupã înfrângerea Germaniei si americanii au sperat în permanentã cã
acordurile de la Ialta vor fi puse în practicã.
Politica sovieticã în Europa de Est si extinderea influentei comuniste au creat anxietate.
Incapabile sã stãvileascã aceastã expansiune, Statele Unite si-au concentrat din ce în ce mai
mult atentia asupra reconsolidãrii Germaniei ca natiune. Ideea împãrtirii a fost abandonatã si
înlocuitã cu un program economic, prin care Germania urma sã fie capabilã de a se
autosustine. Guvernul militar a fost directionat spre implantarea rãdãcinilor unei veritabile
democratii, S.U.A. începând sã gândeascã în termenii ocupatiei militare si ai controlului
pentru cel putin o generatie. Documentul ce traseazã aceastã directie a diplomatiei americane
în Germania este J.C.S. (Joint Chiefs of Staff)/1067 [6], datat 14 mai 1945, directivã politicã
ultrasecretã. Acesta a fost actul ce a ghidat administrarea în zona americanã de ocupatie si a
"stat la baza negocierilor membrilor guvernului cvadripartit "[7]. Germania era ocupatã ca o
natiune învinsã în care se va impune o administratie care va descuraja orice fraternizare.
Economia germanã urma sã fie controlatã numai cât sã asigure necesarul fortelor de
ocupatie, pentru a produce bunuri care sã previnã dezastrul si tulburãrile, care ar putea
ameninta fortele de ocupatie. Partidul nazist si organizatiile sale erau dizolvate, legile si
regulile naziste erau anulate. Membrii si asociatii partidului care au avut mai mult decât o
participare nominalã la activitatea partidului erau exclusi din posturile de responsabilitate
publicã, proprietãtile si actele partidului erau luate în custodia guvernului cvadripartit.
Fortele armate germane erau demobilizate si armele, munitia si materialele de rãzboi urmau
sã fie distruse. Criminalii de rãzboi si persoanele suspectate cã ar putea sã se opunã acestor
obiective urmau sã fie arestate. J.C.S./1067 dãdea numai o autoritate limitatã guvernului
militar. Era specificatã interzicerea guvernului militar american de a face orice pas în
reabilitarea sau mentinerea economiei germane, exceptând stimularea agriculturii.
Directivele politice ale J.C.S./1067 au fost modificate si extinse (în octombrie 1945) prin
corelarea cu Protocolul încheiat la Potsdam si din nou modificate în 1947 (15 iulie) printr-un
nou act - "Directivele obiectivelor Statelor Unite si politica de bazã în Germania" (Directive
on US Objectives and Basic Policies in Germany) .[8]
Germania începea sã fie privitã din ce în ce mai mult ca un important bastion împotriva
expansiunii sovietice în Europa. Motivatia din spatele reorientãrii diplomatiei americane -
care a devenit originea Rãzboiului Rece - a fost actiunea U.R.S.S. din primãvara anului
1945, în Polonia si Europa rãsãriteanã. Stalin considera aceste fapte ca o necesitate pentru
viitoarea securitate a Uniunii Sovietice. Truman nu a acceptat însã acest punct de vedere,
mai ales din momentul în care actiunile lui Stalin amenintau interesele Americii si tãrilor
vest europene.
Diferentele apãrute în problema tratãrii Germaniei au fost principalul factor în deteriorarea
unitãtii aliatilor. Esecul de a obtine o întelegere mutualã comunã si acceptabilã pentru
Germania, în spiritul întelegerilor de la Ialta si Potsdam, a accentuat clivajul dintre S.U.A. si
U.R.S.S. Absenta Frantei de la Conferinta de la Potsdam a creat complicatii, deoarece
aceastã tarã a refuzat sã se limiteze la aceste întelegeri. Un rezultat nefericit al derulãrii
rãzboiului a fost decizia Comisiei Consultative Europene din 1944, prin care în definirea
zonelor de ocupatie Berlinul era plasat adânc în zona de est sovieticã. Desi în primãvara
anului 1945 anglo-americanii au avut posibilitatea sã ajungã la Berlin înainte de sosirea
rusilor, nu au fãcut-o. Trupele aliate occidentale au traversat Rinul si au pãtruns în
Germania, Churchill dorind sã asedieze si sã captureze Berlinul înaintea rusilor. Eisenhower
a refuzat însã, datoritã prioritãtii întelegerilor dintre aliati (privind viitoarele zone de
ocupatie) pentru Berlin, încãlcarea lor putând avea ca rezultat accidente politice. Cu toate cã
primul ministru britanic a încercat sã-l determine pe Truman sã modifice decizia luatã de
Roosevelt, presedintele a refuzat sã reconsidere problema. În fata iminentei capitulãri a
Germaniei, Truman nu dorea sã pericliteze viitoarea cooperare cu sovieticii. Ca urmare,
Berlin, Praga si Viena au cãzut în mâinile sovieticilor.
Imediat dupã înfrângerea Germaniei, U.R.S.S. a început sã izoleze zona esticã si s-o
transforme într-o regiune satelit .[9] Din punct de vedere economic, Uniunea Sovieticã dorea
sã obtinã avantaje rapide si maxime din propria zonã de ocupatie. Din punct de vedere
politic, sovieticii doreau sã foloseascã zona ca bazã de operatii pentru un eventual control
asupra întregii Germanii.
U.R.S.S. a început controlul asupra Germaniei de est înaintea conferintei de la Potsdam,
concentrându-si atentia în construirea Partidului Comunist si stabilirea unui sindicat
centralizat, sub control comunist. Creatã la 9 iunie, administratia militarã sovieticã a
autorizat, sub directa coordonare a maresalului G. K. Jukov, crearea a patru "partide
democratice" antifasciste : Partidul Comunist German (K.P.D.), Partidul Social-Democrat
(S.P.D.), Partidul Crestin-Democrat (C.D.U.) si Partidul Liberal (L.D.P.D.). Un Partid
Comunist German a fost înfiintat aproape imediat în Berlin, dar organizarea lui nu a fost
deloc usoarã. Numai o micã miscare secretã comunistã reusise sã supravietuiascã celor
doisprezece ani în care Hitler a condus Germania. Au scãpat doar câtiva comunisti care s-au
alãturat national-socialistilor la începutul anului 1930, dupã ce Hitler ajunsese la putere,
parte dintre ei fugind în tãrile vestice sau în U.R.S.S., multi altii fiind trimisi trimisi în
lagãrele de concentrare. Acesti comunisti, antrenati si îndoctrinati la Moscova în timpul
rãzboiului, s-au întors în Germania pe urmele Armatei Rosii, furnizând nucleul Partidului
Comunist din Germania .[10] Pe 30 aprilie 1945, un grup de zece emigranti comunisti au
sosit cu un avion special de la Moscova în Germania de Est. Acesta era dirijat de Walter
Ulbricht (1893-1973), un vechi membru al S.P.D., integrat în Spartakusbund, militant
comunist convins, animatorul de la Moscova al "Comitetului National al Germaniei libere" .
[11]
Sovieticii i-au plasat rapid pe comunistii germani în pozitii cheie în Berlin si în întreaga zonã
de est. Partidul Comunist German a avut însã greutãti în transformarea sa într-un partid
national majoritar. Motivul nu este greu de înteles, majoritatea germanilor detestându-i pe
rusi, privindu-i ca ocupanti. Comunismul era identificat cu Armata Rosie, soldatii acesteia
fiind considerati violatori, tâlhari, criminali si incendiatori. Pentru a aplana aceastã ostilitate,
a fost aranjatã o fuziune între comunistii germani si social-democrati, fiind creat la începutul
anului 1946 Partidul Socialist Unit, asociat al administratiei militare sovietice. La sfârsitul
anului 1946, sovieticii au pregãtit intens preluarea controlului efectiv de cãtre Partidul
Socialist Unit a tuturor guvernelor landurilor din zona de est.
Sperantele ca întelegerile Conferintei de la Potsdam sã fie respectate si Germania sã fie
tratatã ca o singurã entitate economicã au fost desarte. U.R.S.S. nu numai cã a demontat
industria germanã, dar întreaga productie a fabricilor rãmase era consideratã ca parte a
reparatiilor de rãzboi. În schimb, în sectorul occidental, S.U.A. "pompau" din ce în ce mai
mult capital pentru a sustine poporul german. Cele douã puncte de vedere, total opuse, au
fãcut imposibilã statuarea unui punct de vedere comun în problema resurselor germane din
cele patru zone.
Pe plan politic, înrãdãcinarea progresivã a comunistilor minoritari în organismele
administrative si politice are ca punct de plecare anul 1945, odatã cu nationalizarea
industrialã si cu reforma agrarã decise de ocupantul sovietic .[12]
La 6 septembrie 1946, printr-un discurs tinut la Stuttgart, secretarul de stat Byrnes a reliefat
o schimbare a politicii americane în Germania : "Va veni timpul când granitele zonale vor fi
privite numai ca o definire a suprafetelor ocupate si nu ca unitãti economice sau politice, în
care securitatea va fi impusã de cãtre puterile de ocupatie. "[13] Dacã Germania nu urma sã
fie tratatã ca o singurã unitate economicã, atunci acest lucru va avea ca rezultat fuzionarea
zonelor de ocupatie occidentale. Byrnes a mai adãugat cã vor fi fãcuti pasi pe calea stabilirii
unei agentii economice centrale si a formãrii unui guvern provizoriu german : "Consiliul de
Control [din Berlin-n.n.] are dreptul sã guverneze Germania numai pânã când Germania se
va guverna singurã. "[14] Exprimând pozitia poporului american, Byrnes a mai adãugat :
"Poporul american doreste returnarea guvernãrii Germaniei cãtre poporul german. Poporul
american doreste sã ajute poporul german pentru a-si recâstiga un loc onorabil în lume, între
natiunile libere si iubitoare de pace. "[15] Secretarul de stat a accentuat cã nu doreste ca
Germania sã devinã un pion între est si vest, Statele Unite nedorind sã se retragã din Europa.
"Vom rãmâne aici…Atâta timp cât va exista o armatã de ocupatie în Germania, fortele
militare americane vor face parte din aceastã armatã de ocupatie."
În discursul tinut la Stuttgart, Byrnes a vorbit pentru prima oarã de o luptã militarã între est
si vest ,[16] reasigurând poporul german cã America nu-l va abandona controlului sovietic.
El repeta publicului sãu german cã Statele Unite aprobau o revizuire a frontierelor similarã
cu cea din 1939, în favoarea Poloniei, regiunea ce va fi cedatã urmând sã fie reglementatã
ulterior, secretarul de stat american anuntând sfârsitul perioadei punitive de ocupatie. Prin
acest dicurs, Byrnes a transformat complet politica oficialã fatã de Germania, dacã nu ca ton,
mãcar ca tonalitate.
La 10 martie 1947, s-a deschis la Moscova a patra sesiune a Consiliului Ministrilor de
Externe, desfãsurându-se într-o atmosferã tensionatã. Pe 12 martie, într-un mesaj adresat
Congresului american, presedintele Truman definea la Washington ceea ce avea sã se
numeascã Doctrina Truman : "În fata comunismului, vom acorda tãrilor amenintate un ajutor
atât economic si financiar cât si militar ."[17]Conferinta esua.
La Moscova, au fost definite de Marshall sase aspecte de unitate economicã pentru
Germania : utilizarea în comun a resurselor, programe de export si de import, reparatii,
reformã financiarã, libertate de circulatie, organisme administrative germane la nivel central.
Bidault reclama în plus cãrbune pentru Franta si combaterea pozitiei lui Molotov, potrivnic
atasãrii Saarei la Franta. De fapt, Molotov încerca sã apeleze la Bidault pentru a servi ca
mediator între rusi si anglo-americani.
Esecul Conferintei de la Moscova este adevãratul debut al "rãzboiului rece" si al împãrtirii
lumii în douã tabere. Consecintele sale au fost resimtite în mod particular în Germania, unde
a transformat diviziunea geograficã în regiuni de influentã. La sfârsitul lunii aprilie, [18]
presa comunistã din Germania de Est a atacat pentru prima datã politica americanã de
ocupatie, calificând-o drept imperialistã si nazistã. Pe 5 octombrie a luat fiintã Kominformul
care, în primul sãu manifest, a acuzat Statele Unite si Marea Britanie cã au dus un rãzboi
propriu, pentru a se debarasa de concurenta economicã japonezã si germanã, acuzatie ce
relua tezele sovietice ante-1941. Manifestul a împãrtit lumea în douã fronturi : un front
imperialist si un front socialist al "democratiei", care nu a avut posibilitatea sã scape
Münchenul de imperialisti.
Aliatii "cuceriserã" de la U.R.S.S. ocuparea quadripartitã a Berlinului. Dar aliatii occidentali
nu au dat prea mare atentie izolãrii acestuia în zona de ocupatie sovieticã. Ei au neglijat
asigurarea unui land-coridor pentru Berlin. Anii urmãtori vor dovedi cã aceastã omisiune a
fost o gresealã importantã.

Criza Berlinului (1948-1949)

În acord cu discutiile din 1943 de la Teheran, puterile victorioase au decis, prin protocolul si
întelegerea din 12 septembrie si respectiv 14 noiembrie 1945 încheiate la Conferinta de la
Ialta, sã dividã Germania în patru zone de ocupatie, cu scopul controlului si administrãrii .
[19] La 5 iunie 1945, aliatii au dat publicitãtii patru declaratii, câte una de fiecare parte, în
care se prevedea la capitolul 4 statutul special al Berlinului, ce urma sã fie ocupat si
administrat împreunã (de cãtre cele patru puteri).
În momentul capitulãrii Germaniei, respectiv pe 8 mai 1945, situatia militarã nu corespundea
cu frontierele de ocupatie ale celor patru puteri. Oparte importantã a Saxoniei, Thuringia si
Meckleburg au fost ocupate de trupele americane si britanice. Pe de altã parte, trupele
sovietice au capturat Berlinul la 2 mai 1945. Imediat dupã ocuparea Berlinului, trupele
sovietice au organizat o magistraturã, ce se afla sub controlul Armatei Rosii si sub influenta
comunistilor.
În iunie 1945 Truman si Churchill i-au propus lui Stalin ca trupele britanice si americane sã
pãrãseascã o zonã desemnatã de sovietici, acestia urmând sã înlocuiascã în acea regiune
trupele anglo-americane .[20] În schimb, trupe americane, franceze si britanice urmau sã fie
introduse în Berlin, cu scopul ocupãrii comune a acestui oras. Desi aranjamentele pentru
accesul liber dinspre zonele aliatilor vestici spre Berlin urmau sã fie fãcute de guvernatorii
militari, nici o întelegere scrisã nu a fost stabilitã .[21]
Stalin a acceptat procedura sugeratã de Truman si Churchill. Transferul de trupe a început la
1 iulie 1945 si primele trupe anglo-americane au intrat în Berlin pe 4 iulie ; trupele franceze
si-au ocupt propriul sector la 12 iulie. Corpul aliat de control a fost format în acord cu
întelegerile interguvernementale din septembrie 1944. Reprezentanti ai Înaltului
Comandament Aliat, incluzând si reprezentanti ai Republicii Franta, s-au întâlnit pe 7 iulie
1945 si au stabilit detaliile administrãrii în comun a Berlinului. Comandamentul aliat era pus
sub autoritatea unui comandant suprem, comandantul fiecãrui sector urmînd sã ocupe
aceastã functie prin rotatie, câte cincizeci de zile. Comandamentul era direct subordonat
Consiluilui de Control Aliat. Un ordin emis pe 21 ianuarie 1946 confirma din nou cã
Berlinul nu fãcea parte din nici o zonã de ocupatie, stabilindu-se cã în interiorul Berlinului
nu era valabil nici un decret sau ordin al vreunui comandant al zonelor de ocupatie.
Administrarea germanã a Berlinului a fost pusã sub contolul celor patru puteri, împãrtirea
fãcându-se în relatie directã cu o situatie deja existentã. De exemplu, Statele Unite au preluat
zona de sud-vest, deoarece trupele americane se aflau pe flancul drept al aliatilor .[22]
Magistratura orasului, formatã mai întâi sub administratia militarã sovieticã, a primit un
statut constitutional pe 13 august 1946, când Comandamentul si-a dat aprobarea pentru
stabilirea unei constitutii provizorii pentru Berlin.
Sistemul de ocupatie al Berlinului si întregul control al Germaniei presupunea încrederea si
cooperarea între puterile ocupante. Aceastã bazã de confidentã mutualã, atât de necesarã, a
lipsit în administrarea Berlinului mai mult decât în celelalte zone de ocupatie. Zonele, create
initial cu scopul ocupãrii militare, au început sã se dezvolte ca unitãti administrative
independente, în acordul directivelor propriilor guvernatori militari. În toate cele patru
sectoare ale Berlinului, de îndatã ce euforia victoriei s-a risipit, au iesit la suprafatã fisurile
existente în rationamentele aliatilor.
În februarie 1948, cele trei puteri occidentale s-au întâlnit la Londra pentru a pune bazele
unei politici comune cel putin pentru partea vesticã a Germaniei. Conform întelegerii de la
Londra, cei trei comandanti-sefi, care aveau autoritatea de ministrii-presedinti, trebuiau sã
organizeze alegeri pentru Adunarea Constituantã si întocmirea unei constitutii pentru
întreaga Germanie de Vest .[23] Sovieticii au protestat, maresalul Vassily D. Sokolovsky
pãrãsind la 20 martie 1948 Consiliul de Control Aliat, afirmând cã puterile occidentale au
violat întelegerile pentru controlul cvadripartit. El a protestat fatã de deciziile luate pe 6
martie la Londra, ce prevedeau viitoarea organizare a celor trei zone vestice.
Eforturile americane de a consolida si redresa Germania de Vest au contribuit la
consolidarea Europei Occidentale, conducând la intensificarea represaliilor sovietice,
punctul central al tensiunilor devenind Germania.
În martie 1947, Franta si Marea Britanie au semnat Tratatul de la Dunkirk, întelegere
mutualã defensivã, cu scopul de a se sprijini reciproc în cazul unei viitoare amenintãri din
partea Germaniei. Peste numai un an, la 17 martie 1948, Marea Britanie, Franta, Belgia,
Olanda si Luxemburg au semnat Pactul de la Bruxelles, stabilindu-se o aliantã defensivã
colectivã, ce se opunea agresiunii sovietice .[24] Ultima clauzã specialã a acestui pact
specifica sprijinul reciproc în cazul unui atac al U.R.S.S. împotriva Germaniei .[25] Truman
a aprobat aceastã initiativã, afirmând în fata Congresului : "Pentru a le ajuta s-o realizeze,
hotãrârea tãrilor libere din Europa trebuie combinatã cu aceeasi hotãrâre din partea noastrã.
"[26] Presedintele a cerut Congresului sã urgenteze aprobarea legii pentru ajutorarea Europei
si adoptarea unei legi universale pentru manevrele militare ale armatei Statelor Unite.
Berlinul de Vest reprezenta de fapt o enclavã, situatã la 110 de mile în interiorul zonei
sovietice. În sectoarele american, britanic si francez trãiau 2,25 milioane de locuitori. Fortele
militare aliate din Berlin totalizau numai 11.000 de persoane, dintre care 6.500 erau
americani. Berlinul de Vest era un oras industrial, situat ca mãrime între Paris si Moscova.
Zilnic, peste 30.000 de tone de alimente, materiale de constructii si bunuri de consum intrau
în zona vesticã a orasului. În aceeasi perioadã de timp, peste 4.000 de tone de masini
industriale, becuri, tigãri, articole textile, pantofi si alte articole manufacturate erau trimise
spre Germania de Vest. Traficul era sustinut de 13 trenuri de marfã si 12 de pasageri zilnic si
700 de barje lunar .[27] Între sfârsitul lui martie si începutul lunii iulie, criza din Germania a
luat amploare. Sovieticii au început sã obstructioneze transporturile dintre Germania de Vest
si Berlin. Inspectiile impuse pe sosele, barajele si perchezitionarea camioanelor au completat
aceastã actiune. Uniunea Sovieticã si-a justificat actiunile, declarând cã a actionat conform
drepturilor pe care le detinea, deoarece i-au fost respinse planurile de participare la
guvernarea Germaniei de Vest. Pe 31 martie, administratia militarã sovieticã a emis un ordin
prin care se stabilea perchezitionarea tuturor transporturilor occidentale ce traversau zona
sovieticã. Aceasta era de fapt o violare a întelegerilor verbale fãcute de reprezentantii
occidentali cu maresalul Jukov, care specificase cã personalul aliat nu va fi controlat la
granitele zonei sovietice. Pe 1 aprilie, pentru a pune în aplicare ordinul, reprezentantii
sovietici au decretat cã nici un mijloc de transport nu poate pãrãsi Berlinul fãrã aprobarea
comandamentului sovietic. Acest decret unilateral conferea autoritãtilor sovietice dreptul de
a controla orice transport din si înspre Berlinul de Vest.
Imediat dupã ce sovieticii au initiat blocada, presedintele american a întrunit Cabinetul. Cu
toate cã unul dintre apropiatii presedintelui a întrebat dacã Berlinul este chiar atât de
important, Truman a remarcat în mod clar cã acesta nu este un subiect pentru el, singura sa
preocupare fiind când si cum va decurge aprovizionarea Berlinului pe calea aerului .[28]
Pus în fata acestei situatii, generalul Lucius D. Clay, comandantul zonei de ocupatie
americanã, a solicitat pe 10 aprilie 1948 o teleconferintã cu Deprtamentul de Stat. Fiind sigur
de extinderea blocadei, Clay si-a exprimat opinia cã S.U.A. nu trebuie sã cedze : "Am
pierdut deja Cehoslovacia .[29] Norvegia este amenintatã. Dacã Berlinul de Vest va cade,
Germania de Vest va fi urmãtorul pas. Dacã vrem sã apãrãm Europa de comunism, nu
trebuie sã ne clintim…Dacã America nu întelege acum acest lucru, nu-l va întelege niciodatã
si comunismul se va extinde nestingherit. Cred cã viitorul democratiei ne impune sã
rãmânem "[30] La 23 iulie, începutã cu închiderea cãilor ferate, cãilor de navigatie si urmatã
de restrictionarea traficului pe sosele, blocada sovieticã devine totalã .[31]
Instructiunile transmise generalului Clay îi indicau sã fie foarte precaut, recomandându-i-se
sã înceapã evacuarea familiilor americane din Berlin. Clay s-a opus însã acestei solutii,
considerând cã acestã evacuare va fi interpretatã ca un semn de slãbiciune, atât de cãtre
sovietici, cât si de poporul german. El era convins cã S.U.A. nu trebuie sã pãrãseascã
Berlinul, în nici o circumstantã : "Dacã ne vom retrage, pozitia noastrã în Europa va fi
amenintatã ".[32]
Punctul culminant a fost luna iunie. De-a lungul primãverii, între puterile occidentale s-au
încheiat o serie de acorduri privind coordonarea politicii economice în cele trei zone, astfel
încât Germania de Vest devenise parte a Programului Europen de Redresare, începând
organizarea politicã a Republicii Federale Germane. În acelasi context s-a decis si realizarea
unei reforme monetare, ce urma sã introducã o singurã monedã pentru cele trei zone
occidentale de ocupatie. Curând a devenit însã evident cã U.R.S.S. nu va fi de acord cu un
sistem monetar uniform, exceptând proprii termeni. Clay a anuntat însã pe 18 iunie cã
Germania de Vest va adopta o nouã monedã, înfiintându-se Banca Nationalã Germanã.
Pentru a evita confuziile în Berlin, el a decis cã noua marcã (Deutschen Mark) sã nu circule
în acest oras.
Maresalul Sokolovski i-a învinuit pe occidentali cã, prin introducerea noilor monede,
urmãreau de fapt divizarea Germaniei, declarând cã va lua mãsuri pentru a contracara
aceastã initiativã. Fãrã anuntarea prealabilã a puterilor occidentale, Uniunea Sovieticã a
introdus pe 23 iunie o nouã monedã (Ost Mark) în Berlin si în Germania de Est. Ziua
urmãtoare, puterile occidentale au transformat marca vesticã într-o monedã legalã.
Urmãtorul pas fãcut de sovietici a fost impunerea blocadei totale asupra Berlinului de Vest,
întrerupând complet comunicatiile cu zona occidentalã pe uscat si pe apã.
Luni de zile liderii puterilor occidentale au dezbãtut situatia creatã prin blocada impusã
Berlinului de Vest. S-au emis douã solutii. Cea dintâi sustinea cã nu exista nici un factor ce
ar putea avea ca rezultat pãrãsirea Berlinului de cãtre vestici. La sfârsitul rãzboiului, Statele
Unite si-au redus considerabil efectivele militare. În primãvara anului 1948, fortele
conventionale americane erau destul de reduse. Americanii aveau bomba atomicã, dar era un
mare semn de întrebare pentru cum putea fi folositã aceastã armã într-un eventual conflict
pentru Berlin. Treptat, s-a dovedit cã bomba atomicã era simbolul "impotentei marii
potente". Diplomatia atomicã dusã de Statele Unite cu Moscova se baza pe o experientã
trãitã doar de Extremul Orient, aceasta urmând sã fie aplicatã si relatiilor cu U.R.S.S. Multi
experti militari americani au afirmat cã, dacã asupra Moscovei ar fi fost aruncatã o bombã
atomicã, Armata Rosie va pãrãsi Europa. Marshall, cât si secretarul de stat pentru rãzboi
Kenneth C. Royall, au fost extrem de pesimisti în privinta acestei solutii.
O a doua pãrere sustinea ipoteza cã U.R.S.S. blufeazã, afirmându-se cã sovieticii nu doreau
un rãzboi armat, ci se vor angaja într-un rãzboi al nervilor. Un aspect important al acestui
punct de vedere se baza pe faptul cã occidentalii trebuie sã stea ferm pe pozitii, fãrã a face
concesii sau sã se retragã. Generalul Clay a fost unul dintre cei mai ferventi avocati ai
politicii fermitãtii, fiind sigur cã dacã puterile occidentale vor trimite un convoi blindat în
Berlin, blocada va fi întreruptã, fãrã ca aceastã actiune sã declanseze un rãzboi. Însã la
Washington nimeni nu dorea sã-si asume riscul unei astfel de actiuni.
În aprilie, când fuseserã impuse de cãtre sovietici primele restrictii asupra traficului spre
Berlin, a fost improvizat un mic pod aerian, pentru aprovizionarea personalului aliat. Zilnic
erau transportate între saizeci si o sutã de tone de produse. Dupã aproximativ zece zile, când
sovieticii au relaxat restrictiile impuse pe cãile ferate, podul aerian a fost întrerupt. Pe 24
iunie, în ziua urmãtoare impunerii blocadei totale, Clay a încercat sã afle dacã se poate folosi
un pod aerian pentru a aproviziona nu numai personalul aliat, ci întreaga populatie a
Berlinului de Vest.
De ce a revenit Clay la ideea de pod aerian ?
Pe de o parte datoritã faptului cã S.U.A. nu aveau nici un angajament oficial prin care sã li se
permitã accesul cãtre Berlinul de Vest. Exista însã posibilitatea folosirii unui coridor aerian.
În iunie 1945, Truman a discutat printr-un schimb de mesaje cu Stalin problema accesului
spre Berlin. La acel timp, presedintele american era de acord sã se retragã din Saxonia si
Thuringia dacã U.R.S.S. se angaja sã faciliteze accesul pe cãile ferate, si sosele spre Berlin -
ce se afla foarte adânc în interiorul zonei sovietice - pentru americani. Stalin a acceptat
încheierea unui acord, dar Truman nu a exploatat mai departe problema, bazându-se pe
acordul verbal al liderului sovietic. Atât el, cât si alti oficiali americani, au realizat mai târziu
greseala de a nu statua printr-un acord scris accesul spre Berlin. Colonelul Frank Howley,
comandantul militar al zonei americane din Berlin, a afirmat ulterior cã S.U.A. ar fi trebuit
sã nu se retragã din Saxonia si Thuringia, ce constituiau unele dintre cele mai fertile zone,
dar sã abandoneze în schimb Berlinul, pentru a se concentra asupra dezvoltãrii Germaniei de
Vest. "Am abandonat aceste teritorii Rusiei - a declarat Howley - în schimbul unui mic colt
din Berlin" .[33]
Dupã ocuparea Germaniei nu a fost definitivat nici un act care sã stabileascã un coridor de
comunicatie între zonele vestice si sectorul occidental al Berlinului. Imediat dupã sfârsitul
rãzboiului, nu s-a mai insistat asupra acestui subiect de teama de a nu ofensa U.R.S.S. Clay a
adus în discutie aceastã problemã cu prilejul uneia dintre primele întâlniri a Consiliului de
Control Aliat. În cursul acestor discutii s-a stabilit ca întregul trafic pe calea aerului,
soselelor sau cãilor ferate spre Berlin sã fie liber, însã nici un document scris nu a înregistrat
aceste întelegeri. "Mã îndoiesc foarte mult - declara mai târziu Clay - cã orice înscris ar fi
ajutat cu ceva pentru a preveni aceste evenimente. "[34]
Dacã exista o ambiguitate în privinta coridoarelor terestre, nu se putea spune acelasi lucru în
privinta respectãrii coridoarelor aeriene. Aici întelegerile erau enuntate destul de clar. Pe
perioada blocadei, sovieticii nu au fãcut nici o încercare serioasã de a se interfera în
coridorul aerian, deoarece stiau cã un atac ostil asupra aviatiei occidentalilor va avea ca
rezultat un rãzboi deschis, ceea ce ei nu îsi doreau. Ei erau însã siguri cã presiunile exercitate
prin intermediul blocadei vor avea ca rezultat pãrãsirea Berlinului de cãtre occidentali sau, în
cel mai rãu caz, negocierea unui acord favorabil în privinta Germaniei.
Cea mai mare problemã cu care s-a confruntat Clay a fost stabilirea succesiunii traficului
aerian. El era constient cã acest lucru ar fi fost imposibil în lipsa deplinei cooperãri a
populatiei germane. A doua zi dupã impunerea blocadei generale, Clay l-a chemat în biroul
sãu pe Ernst Reuter, primarul Berlinului, informîndu-l asupra planului de aprovitionare pe
calea aerului. Reprezentantul american a subliniat cã, dacã blocada va continua si pe
perioada iernii, poporul german va avea de îndurat privatiuni severe, dorind sã stie dacã
populatia Berlinului îi va sprijini pe aliati. Reuter l-a asigurat pe Clay cã se poate baza pe
ajutorul populatiei germane, berlinezii neacceptând în nici o circumstantã cererile
sovieticilor.
În urma rãspunsului primit din partea primarului Berlinului, Clay l-a contactat pe generalul
Curtis LeMay, comandantul fortelor aeriene americane din Germania (cu sediul la
Wiesbaden) : "Curt, poti transporta cãrbuni pe calea aerului ?"
"Scuzã-mã generale - a replicat surprins LeMay - vrei sã repeti întrebarea ? "[35]
Clay a repetat si LeMay a rãspuns fãrã sã ezite cã va face tot posibilul. În ziua urmãtoare
podul aerian spre Berlin a început sã functioneze. Clay nu era încã sigur dacã va fi suficientã
aprovizionarea pe calea aerului pentru necesitãtile întregului oras, gândindu-se cã acest mod
de aprovizionare ar fi putut asigura între 500 si 700 de tone pe zi, ceea ce nu era îndeajuns
pentru nevoile populatiei. Truman a acordat însã un sprijin maxim podului aerian, ordonând
folosirea tuturor avioanelor disponibile din Europa pentru aprovizionarea Berlinului de Vest.
La mijlocul lunii iulie, podul aerian avea o capacitate de transport de 2.500 de tone zilnic.
Nici aceastã cantitate nu era însã suficientã pentru a asigura minimul necesar pentru Berlin,
estimat la circa 4.500 de tone zilnic, dar era suficient pentru a demonstra cã blocada poate fi
întâmpinatã cu succes printr-un pod aerian.
În luna iulie, generalul Lucius D. Clay a vizitat Washingtonul, promitându-i-se un numãr de
160 avioane C-54 ce urmau sã înlocuiascã avioanele C-47. Aceste îmbunãtãtiri au mãrit
capacitatea de transport, de la 6.987,7 tone la 8.000 tone .[36] În decembrie 1948, media
zilnicã a cantitãtii de bunuri deplasatã de avioanele americane ce aterizau în Berlinul de Vest
a crescut la 4.500 de tone, în ianuarie si februarie ajungând la 5.500 tone, minimul necesar
pentru asigurarea existentei populatiei fiind de 4.000 de tone .[37]
Pentru a sustine Berlinul pe perioada iernii, transportul aerian se dovedea însã insuficient,
puterile occidentale fiind incapabile sã pãstreze orasul dacã aceastã situatie nu va fi rezolvatã
pe cale diplomaticã.De-a lungul verii anului 1948, puterile vestice au început negocierile cu
Uniunea Sovieticã pentru a pune capãt crizei Berlinului. Toate informatiile indicau însã cã
U.R.S.S. nu era grãbitã sã ridice blocada. Ambasadorul american Walter Bedell Smith s-a
întâlnit pe 2 august 1948 cu Stalin si Molotov. Discutiile preliminare s-au dovedit mult mai
amabile decât se anticipase, Stalin declarând cã U.R.S.S. nu avea intentia de a forta puterile
occidentale sã pãrãseascã Berlinul, deoarece "peste toate, noi rãmânem aliati ".[38]
Discutiile s-au concentrat asupra desfãsurãrii reformei monetare, Stalin declarând cã dacã
puterile occidentale vor retrage din circulatie marca vesticã si vor accepta marca sovieticã,
restrictiile vor fi ridicate. Eliminarea mãrcilor occidentale si introducerea celor sovietice
urma sã se facã simultan, Stalin neinsistând asupra amânãrii stabilirii unui guvern vest
german, ca o conditie pentru ridicarea embargoului.
Termenii negociati cu Stalin pãreau acceptabili, Smith discutând aceste propuneri cu
reprezentantii francezi si britanici, prevãzând însã faptul cã blocada nu va lua sfârsit numai
prin satisfacerea acestor conditii. În momentul în care ambasadorul american a exprimat
dorinta stabilirii unui acord scris, Molotov a revenit asupra cererilor initiale, exprimându-si
dorinta ca aliatii occidentali sã decidã asupra amânarii instituirii unei republici vest-germane.
Aceastã cerere se afla însã în contradictie cu întelegerea stabilitã cu Stalin, Molotov
adãugând cã restrictiile vor fi suprimate numai în momentul în care puterile occidentale vor
renunta la reforma monetarã instituitã la 18 iunie. U.R.S.S. urma sã ridice blocada, dar îsi
asuma în continuare autoritatea de a controla traficul din si înspre Berlinul de Vest. Aceste
conditii se dovedeau însã inacceptabile pentru S.U.A. Mai mult decât atât, problema
controlului monetar nu era statuatã în mod clar, Molotov exprimându-si dorinta de înfiintare
a unei bãnci sovietice centrale ce urma sã înlocuiascã agentia bancarã a celor patru puteri, în
vederea controlului unilateral al finantelor germane. Molotov a obiectat si asupra opiniei
exprimate de reprezentantii occidentali, care afirmau cã prezenta lor în Berlin era o problemã
deja statuatã prin acordurile precedente.
ªansele de a rezolva criza Berlinului s-au diminuat. Smith s-a reîntâlnit cu Stalin la 23
august, într-un ultim efort de a rezolva impasul negocierilor cu Molotov. Stalin s-a arãtat
dispus îndepãrtãrii celor douã obstacole majore. Însã, în loc sã elimine restrictiile impuse
înaintea blocadei, el a afirmat cã "restrictiile impuse dupã [impunerea blocadei-n.n.] vor fi
ridicate". Aceastã declaratie implica de fapt mentinerea tuturor restrictiilor. În privinta
problemei monetare, Stalin a subliniat cã, atât în Berlin, cât si în Germania de Est trebuia sã
circule aceeasi monedã, circulatia monetarã urmând sã fie dirijatã de o bancã sovieticã,
liderul sovietic acceptând ca aceasta sã fie supervizatã de Consiliul Aliat de Control. Stalin a
exprimat însã dorinta ca, în întelegerea finalã, sã nu fie mentionatã stabilirea unui guvern
vest-german si reprezententii occidentali sã afirme cã discutiile asupra crizei Berlinului au
avut loc într-o atmosferã de întelegere mutualã.
Comunicatul final al discutiilor purtate la Moscova au lãsat în suspensie problema blocadei,
fiind transmisã câte o directivã fiecãrui guvern în care se "stabilea" ridicarea restrictiilor de
trafic si reforma monetarã în Berlin. Nu s-a definit însã nici o politicã pentru modul în care
aceste principii sã fie puse în practicã. Ca rezultat, situatia nu s-a îmbunãtãtit, devenind chiar
mai gravã, devenind clar cã Uniunea Sovieticã nu dorea sã ridice blocada, asteptând ca iarna
sã-i forteze pe occidentali sã pãrãseascã Berlinul, sau sã accepte conditiile impuse de
sovietici.
În octombrie, masina sovieticã de propagandã a trecut la o strategie de teroare,
comunicându-li-se berlinezilor cã dacã nu-i vor alunga pe occidentali se vor confrunta cu
aceleasi orori ca în 1945. Occidentalii, afirmau sovieticii, nu-i vor sprijini, singurele lucruri
la care puteau sã se astepte de la acestia fiind foametea si lagãrele de concentrare .[39] Hrana
si ajutoarele medicale livrate germanilor de cãtre S.U.A. au fost confiscate de Armata Rosie.
Berlinezii din sectorul vestic au rezistat eroic acestor presiuni psihice, fapt demonstrat în mai
multe rânduri. Dovada cea mai evidentã a fost îndepãrtarea în septembrie 1948 a steagului
sovietic de pe poarta Branderburg, berlinezii dovedind prin aceastã actiune cã refuzau sã
accepte teroarea sovieticã. La scurt timp dupã acest incident, puterile occidentale au înaintat
problema Berlinului Natiunilor Unite.
Treptat, criza Berlinului s-a transformat într-o confruntare de uzurã între americani si
sovietici. În perioada iernii anului 1948, podul aerian a fost extins, devenind însã evident cã
era imposibil satisfacerea minimului necesar pentru sustinerea orasului .[40] Cu toate cã
greutãtile si suferinta erau mari, moralul populatiei germane era sustinut permanent de
zgomotul fãcut de avioanele americane si britanice. Solidaritatea berlinezilor a atins punctul
maxim cu prilejul alegerilor municipale, desi sovieticii au încercat sã foloseascã orice
metodã pentru a împiedica desfãsurarea acestora, interzicând populatiei germane din sectorul
de est al Berlinului sã participe la vot. Efortul s-a dovedit însã inutil : 86% din electorat s-a
prezentat la urne si Partidul Social-Democrat, ce a refuzat sã fuzioneze cu Partidul
Comunist, a câstigat detasat alegerile.
În aprilie 1949, Consiliul Poporului din zona sovieticã, ce aprobase o asa-numitã constitutie
a Germaniei de est, a încercat sã aranjeze o întâlnire la Brunswick cu oficialii vest-germani.
Cu toate cã aceastã întâlnire a fost respinsã, oficialii germani din est s-au întâlnit cu o serie
de lideri germani occidentali, în efortul de a dezvolta un program pentru unificarea
Germaniei, ce avea ca scop stoparea progreselor guvernului vest-german. Aceste tatonãri
est-germane în domeniul politic camuflau adevãrata intentie de restabilire a relatiilor
comerciale cu Germania de Vest .[41]
La sfârsitul lunii ianuarie 1949, Uniunea Sovieticã a fãcut prima miscare strategicã în lupta
de uzurã pentru Berlinul de Vest. Rãspunzând unei întrebãri puse de un corespondent de
presã american, Stalin a afirmat cã blocada ar putea fi ridicatã, dacã occidentalii vor renunta
la contrablocada impusã Germaniei de Est, ca replicã la blocada impusã de sovietici asupra
Berlinului de Vest .[42] Liderul sovietic nu a amintit nimic despre reforme monetarã din
Germania de Vest, sau de celelalte conditii sovietice. Aceste omisiuni au fost sesizate promt
de Departamentul de Stat. Pentu a testa veridicitatea afirmatiilor, delelegatul american la
Natiunile Unite, Philip Jessup, a fost instruit sã abordeze subiectul blocadei cu delegatul
sovietic, Jacob Malik, fiind însã însãrcinat sã pãstreze caracterul secret si confidential al
discutiilor.
Jessup a avut mai întâi o întâlnire uzualã cu Malik, pe 15 februarie. Folosind tehnica
obisnuitã, delegatul american l-a întrebat pe Malik dacã Stalin nu a fãcut cumva accidental
declaratia. Delgatul sovietic a rãspuns cã nu are informatii asupra subiectului, urmând sã se
informeze în aceastã privintã. Peste aproximativ o lunã, Malik l-a întâlnit pe Jessup,
spunându-i cã a primit precizãri în privinta subiectului, omisiunile nefiind accidentale. Cu
toate cã Stalin se opunea în continuare înfiintãrii unui guvern vest-german, el nu va pune o
conditie în aceast sens pentru ridicarea blocadei.
Discutiile s-au desfãsurat în secret la sediul Natiunilor Unite, întelegerea fiind încheiatã în
mai, dupã ce în prealabil, la 1 martie, restrictiile au fost ridicate de ambele pãrti. Urmãtoarea
întâlnire a Consiliului Ministrilor de Externe a fost programatã pentru a avea loc pe 23 mai
la Paris, având ca principal subiect rezolvarea problemei germane. Blocada Berlinului s-a
încheiat la 12 mai, devenind însã evidentã ireconcilierea conflictului dintre S.U.A. si
U.R.S.S. în problema Germaniei. Nu s-a putut încheia nici o întelegere privind unificarea
economicã si politicã a acestei tãri. Singurul aspect pozitiv, în ciuda acestui impas, a fost cã
Uniunea Sovieticã nu intentiona sã reinstituie blocada, dreptul libertãtii transporturilor fiind
recunoscut de cele patru puteri.
La miezul noptii dintre 11 si 12 mai 1949, trenurile americane au trecut granita sovieticã
spre Berlin fãrã nici un incident. Un mare numãr de corespondenti de presã americani si din
alte tãri au trecut frontiera ca simplii pasageri, cu primul tren. În Berlin a fost o zi de relaxare
a populatiei, cu un evident spirit de sãrbãtoare. Oricum, podul aerian se desfãsura în
continuare. Blocada fusese ridicatã dar lupta pentru libertate încã nu se încheiase. Populatia
germanã trecuse un test major si era fericitã si mândrã cã a contribuit la victoria rãzboiului
de uzurã.
Retragerea embargoului impus asupra transporturilor spre Berlin de cãtre Uniunea Sovieticã
a reprezentat o mare victorie a politicii Statelor Unite. În parte ea a fost rezultatul norocului,
în parte datoritã hotãrârii berlinezilor de a rezista la presiunile sovieticilor, oricât de mare ar
fi fost sacrificiul implicat. În mare mãsurã, la acest succes al diplomatiei americane, a
contribuit eficienta podului aerian. Rezultatele au fost surprinzãtoare. 400 de avioane de
transport au actionat 322 de zile si nopti, aterizãrile si decolãrile având o succesiune de 63 de
secunde. În total, avioanele americane si britanice au avut un numãr de 277.728 de aterizãri
pe aeroportul Tempelhof din Berlin, transportând în Berlinul de Vest peste 2,1 milioane de
tone de mãrfuri .[43] Piloti americani din Alaska, Panama si Hawaii au venit la bordul
avioanelor C-47 si C-54 pentru a participa la podul aerian. Populatia germanã era
impresionatã de emblemele acestor avioane, ce indicau din ce parte a lumii veniserã sã
participe la sprijinirea Berlinului .[44]
Podul aerian devenise parte a vietii zilnice .[45] În aceastã perioadã, de aproape doisprezece
luni, populatia din sectorul vestic al Berlinului, inclusiv personalul aliat, a fost tinutã în viatã
de podul aerian americano-britanic, care din ziua impunerii blocadei a transportat 1.402.644
metri cubi de hranã, cãrbuni si alte produse esentiale. În primãvara anului 1949, berlinezii
din sectorul occidental se hrãneau mai bine decât la începutul blocadei. Situati alimentarã a
acestora era cu mult mai bunã decât în cazul germanilor din Berlinul de Est, dovedind
ineficienta blocadei sovietice. Dupã ridicarea embargoului, gazul si electricitatea au fost
redistribuite douãzeci si patru de ore pe zi, viata în Berlin revenind la normal.
Prin acest rãzboi de uzurã, Uniunea Sovieticã a testat pânã unde putea ajunge determinarea
politicii americane, acesta fiind primul pas într-o serie de actiuni ce aveau ca scop
convingerea S.U.A. sã pãrãseascã Berlinul sau chiar întreaga Germanie. Cu certitudine cã,
pentru acea perioadã, monopolul american al armei atomice a fost un factor determinant în
aplanarea crizei Berlinului .[46] Pânã în 1972 ,[47] s-au dezvoltat douã Germanii cu douã
guverne separate, integrându-se în douã structuri economice si militare opuse. În Germania
de Vest, un consiliu parlamentar a emis o constitutie provizorie, în august 1949 având loc
primele alegeri libere de dupã 1932, punându-se bazele Republicii Federale Germania. În
acelasi an, în Germania de Est, sovieticii au constituit un regim marionetã declarând capitala
la Berlin, iar din 1950 sovieicii au început sã militarizeze regiunea.
În urma Conferintei Germaniei de Est tinutã la Praga (în februarie 1948), la 22 octombrie
1948, se întruneste la Berlin Congresul Popoarelor Germane, cu scopul proiectãrii unei
constitutii pentru o Germanie unitã si o presã a "justitiei si pãcii", fiind ales un "Consiliu
Popular" (Volksrat) .[48] La 30 mai 1949, Congresul Poporului din Berlin adoptã Constitutia
Germaniei în zona sovieticã, iar pe 6 octombrie este proclamatã Republica Democratã
Germanã (D.D.R.).
În Germania de Vest, în urma Conferintei Ministrilor de externe de la Paris, la 23 mai 1949
este semnatã la Bonn Constitutia Germaniei de Vest. La 15 septembrie Konrad Adenauer,
liderul Uniunii Crestin-Democrate (CDU), este ales cancelar al Republicii Federale a
Germaniei (Bundesrepublik Deutschland).
Desi la 8 octombrie 1949 s-a semnat o întelegere între R.F.G. si R.D.G., ruptura era foarte
clarã. Spre deosebire de Constitutia R.F.G., denumirea de Republica Democratã Germanã si
noua constitutie a acesteia fãceau clar deosebirea de o altã Germanie, aceasta fiind una
"democratã".
R.D.G. a devenit avanpostul lumii socialiste în fata sistemului capitalist occidental,
opunându-se R.F.G. ce fusese integratã într-un sistem ostil de aliante. Din punctul de vedere
sovietic si est-german, Germania de Vest era o marionetã a S.U.A.
Divizarea Germaniei între R.D.G. si R.F.G. a fost un rezultat al politicii ocupantilor si o
evidentã a faptului cã, în ciuda faptului cã aliatii au câstigat rãzboiul, au pierdut pacea. În
zona de ocupatie occidentalã, nu s-a trecut la nationalizarea agriculturii, renuntându-se la
mãsuri radicale .[49] Concomitent, pe mãsurã ce opinia publicã americanã si-a schimbat
atitudinea, în Germania de Vest a fost implementat un nou sistem politic. R.F.G. nu mai era
receptionatã ca inamic principal, ci U.R.S.S. Aceasta din urmã încerca sistematic sã-si
extindã influenta în Europa de Est, provocând o reconsiderare a politicii externe a S.U.A.
fatã de Europa si Germania.
Blocada Berlinului a fost un test pentru politica postbelicã a Statelor Unite. La acel timp,
Stalin s-a bazat pe douã argumente : în primul rând pe dimensiunile Armatei Rosii si în al
doilea rând pe faptul cã S.U.A. si Marea Britanie nu vor fi capabile sã aprovizioneze
Berlinul pe calea aerului. Primul avantaj s-a dovedit a fi corect, al doilea dovedindu-se însã
complet gresit. Când Stalin a realizat acest lucru, si-a dat seamã cã trebuie sã ridice
embargoul sau sã doboare avioanele anglo-americane, riscând declansarea unui rãzboi cu
acestia. Monopolul american al armei atomice a fost decisiv pentru alegerea primei variante.
În zona sovieticã a Germaniei, îndoctrinarea comunistã, nivelul scãzut de trai si nu în ultimul
rând politia secretã Stasi [50] au determinat un mare numãr de est-germani sã emigreze prin
Berlin în Germania de Vest. În anul înfiintãrii Republicii Democrate Germane, 59.245 de
est-germani au trecut din Berlinul de Est în zona occidentalã, 197.788 în 1950, 165.648 în
1951, 182.393 în 1952 .[51]
Criza Berlinului a accelerat procesul de creare a unei republici vest-germane, blocada
stimulând efortul american de consolidare a apãrãrii Europei de Vest si de accelerare a
Programului European de Reconstructie. Diviziunea Germaniei si dividerea Berlinului au
existat pânã în 1989 din cauzã cã U.R.S.S. a refuzat sã facã un aranjament pentru încheierea
unui tratat de pace cu reprezentantii întregii Germanii, alesi prin alegeri libere sau prin orice
altã procedurã de autodeterminare. Sovieticii nu au permis niciodatã sustinerea de alegeri
libere, deoarece stiau cã le vor pierde, în acest caz cortina de fier fiind împinsã cu 200 de
mile spre est.