MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE

UNIVERSITATEA DE STAT DIN TIRASPOL

Facultatea de Fizică, Matematică și Tehnologii Informaționale

PROIECT LA ISTORIA MATEMATICII

Perioada elaborarii limbajului matematic (de catre Viete și Descartes, limbaj bazat pe un
simbolism special bine dezvoltat, s. XIV - XVII).

Realizat de către : Cașu Natalia

Grupa: 4MI

Chișinău

2020
 1. Introducere

Secolele XVII – XVIII care au urmat după Renaştere, se consideră perioada numită istoria
nouă sau timpurile noi. Acestea sunt timpurile unui progres global al omenirii, caracterizat prin o
dezvoltare impetuoasă a culturii, tuturor ştiinţelor şi tehnicii. Un rol deosebit în ansamblul
ştiinţelor l-a jucat matematica care obţine o calitate absolut nouă – matematica timpurilor noi.
Dar această matematică nu apare pe loc gol, oricum rădăcinile ei se răsfrâng adânc în
matematicile precedente. Există o serie de premise care au implicat apariția noii matematici
europene - forțe motrice care au generat această nouă matematiică. Prima, constă în faptul că
spre acest timp a fost acumulat un bogat material matematic, net superior celui precedent şi nu
numai din punct de vedere cantitativ dar şi calitativ, cu noi puncte de vedere asupra unor noţiuni
subtile ca cel de infinit şi nu numai. Cea de a doua, constă în introducerea pe scară largă a
diverselor simboluri matematice ajungându-se la un simbolism matematic bine dezvoltat. Al
treilea şi cel mai important produs al acestor timpuri, constă în constituirea limbajului matematic,
ceia ce a prezentat un moment de mare turnură în dezvoltarea matematicii, fapt ce revine practic
în întregime geniului lui Viète.

2. Scurtă privire asupra simbolismului.

Cuvântul simbol în limba greacă (σύμβολον - simbolon) are înţelesul de semn care, în mod
convenţional adesea prin o analogie, abstracţie, exprimă un ceva, un obiect, sunet, o noţiune,
idee, imagine, un sentiment. Simbolismul, fiind o modalitate de codificare a informaţiei, joacă,
de la cele mai primare începuturi ale vieţii, un rol important în procesul de cunoaştere. Lumea e
plină de lucruri (res) care se văd prin simboluri (signa). Simbolurile sunt de cea mai diversă
natură: sonore - cuvintele (întâi a fost cuvântul!), exclamaţii, oftări etc.; gesticulare – de la salut,
semnul binecuvântării, semnul crucii, închinăciunea, până la alfabetul muţilor; reprezentate prin
unele figuri, obiecte - atributele statale, ale armatelor, religioase, amuletele, talismanele etc.; cele
mai importante pentru noi sunt cele grafice – de la primele picturi de peşteră până la curentele
artelor de azi, scrisul, de la răboi până la hieroglife şi alfabetele de azi, simbolicele ştiinţifice sau
ale unor activităţi umane – notele muzicale, simbolica chimiei, simbolica matematică etc. Astfel,
simbolismul grafic are un diapazon foarte larg, de la cele mai simple incrustaţii până la talismane
şi cele mai divine simboluri religioase. Rolul simbolismului e greu de apreciat în toată amploarea
sa pentru ceia ce este „omenescul” dar şi pentru „viaţă” în genere: de la perceperea a celei mai
simple informaţii, până la influenţe de ordin psihologic inconştiente, în acest diapazon fiind
incluse şi acele modalităţi simbolice de cunoaştere ştiinţifică şi dezvoltare a ştiinţelor inclusiv,
dar poate în cea mai mare măsură, a matematicii. „Gândirea simbolică precede limbajul şi
raţiunea discursivă. Simbolul revelează anumite aspecte ale realităţii – cele mai profunde – care
sfidează orice mijloc de cunoaştere” (Mircea Eliade). „...funcţia simbolului este de a lega planul
imanenţei de cel al transcendenţei...„ (O. Drimba op. c. v.8 p.278). Însemnătatea simbolismului
în dezvoltarea matematicii şi logicii a fost menţionat de Leibniz care considera că simbolica
generală trebuie să devină un limbaj internaţional auxiliar pentru exprimarea tuturor celor
existente, o artă a descoperirilor.

3. Simbolurile matematice.

Simbolismul matematic ocupă o poziţie de mijloc în diapazonul menţionat mai sus. De la

cele mai simple simboluri menite să simplifice scrisul sau expunerea, cum ar fi semnele
grafice, cuvântul „aha” pentru notaţia mărimii necunoscute ş. a. În papirusurile egiptene,
până la unele codificări mult reuşite ale informaţiei, cum este sistemul zecimal de
numeraţie, notaţiile derivatei şi integralei, care prezintă nu numai un remediu de fixare a
informaţiei dar şi de prelucrare a ei şi dobândire a unor rezultate noi. Până în s. XII – XIV
simbolismul grafic matematic era redus, cu excepţia celui a lui Diophant care însă nu a
prins rădăcini, pentru că matematica acelor timpuri putea fi expusă în modul obişnuit
verbal, retoric. În Europa din prima jumătate a mileniului al doilea al e. n. apar situaţii
noi. Considerăm că una din situaţiile care au impus lărgirea simbolismului matematic a
fost nivelul înalt al matematicii europene din s. XVI cu calcule complicate care nu mai
încăpeau în ramele matematicii retorice. Un rol în această direcţie l-a avut şi deschiderea
în masă a diferitor şcoli, în deosebi, a universităţilor, prima fiind universitatea din
Bologna (1088), urmată de cea din Salerno (1150), apoi Oxford (1168) pentru ca în
secolele următoare numărul lor să crească cu zecile, înaintând şi înspre est: Cracovia
(1364), Bratislava (1467), a se vedea, de exemplu [30] p. 229. Iniţial matematica se preda
în cadrul filozofiei dar în multe cazuri devenea studiu de sine stătător pentru care au
început să se înfiinţeze şi posturi (echivalent – catedre) de profesori de matematică.
Primele posturi de profesori de matematică apar la universitatea din Cracovia în 1450,
apoi la cea din Bologna în 1490, adăugându-se aici încă două catedre de astronomie în
1500, procesul acesta s-a dezvoltat în mod accelerat, matematica devenind în Europa
ştiinţă importantă cum fusese doar în Grecia Antică. Expunerea matematicii „pentru toţi”
trebuia să fie cât mai laconică şi clară, cerinţe ce se realizau prin introducerea unor
simboluri şi abrevieri care se transformau în, sau deveneau şi ele, simboluri. În aceste
timpuri, practic, oricare savant care se ocupa de matematică, fie prin cercetări, fie prin
 implicări în procesul de învăţământ, fie din interes propriu introducea, cu mult mai mult
decât în trecut, diverse prescurtări, simboluri în expunerea materialului respectiv. Timpul
a cernut această mare (poate ocean) de semne, simboluri, hieroglife, abreviaturi care
adesea erau însoţite de multe inovaţii şi isteţimi, până s-a stabilit ceia ce avem în
matematica de azi. Să ne oprim doar la două exemple ilustrative. Primul e legat de
noţiunea de egalitate pentru care au figurat o sumedenie de semne, printre ele: „ι” şi
„ισος” (Diophant de la ισος – egal), „æquntur” (Cardano), „2/2”, „|_|” (Hérigone, 1634),
„∞” (dar niţel deformat – deschis în partea stângã – folosit de Descartes), „||”, „égal à”, şi
multe, multe altele, până la notaţia „======” propusă de Recorde (1510 – 1558), cu
explicaţia că nu există ceva mai egal ca două segmente paralele de aceiaşi lungime, care,
chiar dacă nu imediat dar, a devenit semnul „=” folosit azi. Al doilea exemplu este cel
legat de notaţia puterilor şi a rădăcinilor. Primul sistem de notaţii ale puterilor o fi cel al
lui Diophant pentru puterile necunoscutei. În continuare menţionăm exponenţii
fracţionari ai lui Oresme. Apoi Luca Paccioli introduce Rx sau Rx2 pentru rădăcina
pătratică, Rx3 sau Rxcuba, Rx4 sau RxRx pentru cele de ordinul 3, respectiv 4.
Necunoscuta (ceia ce azi x) Paccioli nota prin „co”, de la cosa – lucru, denumire
împrumutată de germani care au numit algebra Coss, iar pe algebrişti – cossişti, în
continuare, x2 – ce (censo – pătrat), x^3 – cu (cubo), în scrierea puterilor dânsul aplică
principiul multiplicativ, astfel, x4 – ce,ce (censo de censo), x^6 – ce,cu, x^8 – ce,ce,ce;
pentru exponenţii primi se folosea cuvântul relato cu numărul de ordine al numărului
prim respectiv, astfel, x5 – p^0r^0(primo relato), x^7-2^0r^0(a doua relato), x^7 – 3^0r^0
(al treia relato), dar admite o inconsecvenţă, pe x^25 îl numeşte a opta relato, pe când ar
fi trebuit p^0r^0 ,p^0r^0. Cam de aceleaşi idei se conduc şi cossiştii, doar că folosesc
alfabetul gotic şi, ca regulă, principiul aditiv în alcătuirea puterilor. K. Rudolf (c. 1500 –
c. 1545) introduce în 1525 semnul √. Acest semn se întâlneşte şi la Viète, astfel rãdãcina
ecuaţiei pe care noi o scriem în forma x^3+3b^2x=2c^2, dar el, conform simbolicei sale,
în forma: Acubus + Bplano 3 in A aequari Z solido 2, aflată după regula lui Tartaglia o
reprezenta în forma:

√C√ Bplano - plano - plani + Zsolido - solido - Zsolido -

√C√Bplano - plano - plani + Zsolido - solido - Zsolido .

Notaţiile actuale ale puterilor: a n s-au stabilit datorită lui Descartes (1637) pentru n natural şi,
pentru n fracţionar şi negativ, datorită lui Newton (1676). Rădăcina, de exemplu, de ordinul 3
Descartes o nota√ 3¿ , sau √ C. Forma contemporană √n ❑ a fost introdusă de Albert Girard (1595
– 1632). Însă şi până la sfârşitul s. XVII se mai întâlnesc lucrãri expuse prin simbolica lui Viète.
Sorţi asemănătoare au avut şi alte simboluri şi inovaţii matematice. E de la sine înţeles că
procesul de introducere a noi simboluri şi perfecţionare a simbolicei matematice se continuă
mereu. Unui studiu amplu al simbolismului matematic îi este închinată opera în două volume a
lui Cajori .

4. Limbajul matematic.

După cum s-a menţionat mai sus în s. XVI se manifestă şcoala matematică italiană prin obţinerea
unor rezultate care depăşeau completamente matematica anterioară, printre ele, de regulă, se
menţionează rezolvarea ecuaţiilor de gradele trei şi patru, iniţierea calculului cu expresii de
forma a+b √ −1, numite ulterior numere complexe ş. a. dar, nu mai puţin importantă este
elaborarea şi aplicarea, în forme mereu mai desăvârşite, a simbolicii matematice. Spre sfârşitul s.
XVI centrul matematicii europene începe să se strămute în Franţa, datorită în primul rând,
excepţionalului savant François Viète (latinizat, Franciscus Vieta). Mai sus s-au menţionat unele
lucrări matematice ale lui Viète care se deosebesc prin inovaţii, complexitate, profunzime de cele
ale precedenţilor săi. Ca regulă, în relatările asupra operei lui Viète, se menţionează aportul adus
asupra simbolicii matematice, subliniind că este fondatorul „calculului literar” ceia ce înseamnă
„un calcul veritabil”, ”notaţii adecvate”, “limbaj al semnelor algebrice”. În acelaşi timp, se
menţionează totodată că simbolica lui Viète este ca atare foarte greoaie, pentru că, în particular,
ca şi în matematica antică foloseşte doar majuscule, păstrează “principiul omogenităţii”, nu
apelează la unele simboluri potrivite prezente în matematica timpului ş. a. Suntem obsedaţi de
gândul că Viète nu şi-a pus în mod direct scopul de a perfecţiona simbolica matematică ca atare.
Matematicienii geniali nu prea au nevoie de simbolică, ei folosesc simbolica, în fond, la
expunerea gândurilor sale pentru alţii, pentru toţi. Altul şi deosebit, prin profunzimea sa, a fost
scopul lui Viète. Ideile şi principiile de bază sunt expuse în „Introducere în arta analitică” lucrare
care însăila începutul unui grandios tratat algebric care în întregime poate că nici nu a fost
realizat, de altfel încă nu au fost sistematizate şi publicate toate manuscrisele lui Viète. În 1646
apare „Opera mathematica” - o culegere de lucrãri ale lui Viète, publicaţie îngrijită de F. van
Schooten (1615 – 1660), dar care nu conţine toate lucrările lui Viète. Scopul pe care îl urmăreşte,
este formulat de către Viète în diverse lucrări, unde Viète scrie „Arta, pe care eu o expun, este
nouă, sau, cel puţin, e atât de dereglată de timp sau denaturată de influenţe barbare, încât am
considerat că trebuie să i se dea o formă complet nouă”. Mai departe: „Toţi matematicienii ştiau
că în algebra şi mucabalaua lor erau ascunse bogăţii imense, dar nu le puteau găsi; însă
problemele pe care ei le considerau cele mai grele, se rezolvă foarte uşor cu zecile, prin arta
noastră, care, deci, reprezintă cea mai sigură cale în cercetările matematice”. Viète era convins
„cã trebuie sã existe o ştiinţă generală, necunoscută care să cuprindă inovaţiile pline de spirit ale
algebraiştilor noi şi cercetările fundamentale geometrice ale anticilor”. Astfel Viète nu duce
vorba despre un simbolism matematic, el vorbeşte de o artă nouă, o ştiinţă generală care să
cuprindă, să unească matematica greacă cu algebra europeană de ultimă oră. Sunt considerente
care ne fac să credem că ideea acestei arte noi el o găseşte în geometria antică faţă de care
manifesta o deosebită atitudine. Când în geometrie se spune „triunghiul ABC” se are în vedere
un triunghi oarecare dar nu un triunghi concret vârfurile căruia sunt nişte puncte date. Altfel
stăteau lucrurile în algebra contemporană lui, unde se considerau numai ecuaţii concrete, date în
numere concrete (cu coeficienţi numerici), în care doar pentru notarea necunoscutelor se
foloseau unele simboluri. Şi iată Viète introduce, la prima vedere parcă, o micã inovaţie: notează
şi datele din ecuaţii prin litere, (folosind doar majuscule, s-o fi manifestat şi aici păstrarea
tradiţiilor greceşti) ceia ce până la el nu a făcut nimeni. Viète subliniază necesitatea de a deosebi
datele de necunoscute şi propune să se noteze necunoscutele prin litera A sau oricare altă vocală
E, I, O,U, Y, iar datele prin literele B, D, G sau oricare alte consoane. În acest fel, anume prin
notarea datelor prin litere, Viète introduce două tipuri de calcule: logistica numerosa, adică
calcule numerice şi logistica speciosa, ce înseamnă calcule cu mãrimi, obiecte de diferite specii:
latură sau rădăcină, pătrat, cub, aici grecii se opreau, dar Viète continuã cu pătrato-pătrat,
pătrato-cub şi aşa mai departe formând o scară infinită de scalares pseudogeometrici. Arta
analitică a lui Viète rămâne încã în carapacea grecească, dar, punând în fruntea lucrurilor
calculul, devine groparul mărginirilor de omogenitate din matematica greacă, pentru aceasta
rămâne să se extindă operaţiile asupra elementelor din diferite straturi ale logistica speciosa
indicate mai sus, lucru care nu a întârziat să fie făcut, datorită căruia geometria pierde locul
central în matematică, acesta fiind ocupat de algebră. Dar, până când, Viète fiind sub impresia
inovaţiei sale, subliniază deosebirea dintre logistica numerosa şi logistica speciosa practicând şi
notaţii diferite în aceste două compartimente. Astfel în Supplementum geometriae, 1593, ecuaţia,
pe care azi o scriem în forma, x^3 – 3a^2x =a^3 era scrisă: „A cubus minus Z quadrato ter in A
aequator Z cubo” iar ecuaţia cu date concrete, obţinută din cea considerată, pentru r = 1, adică,
x^3 – 3x=1, e scrisã: 1C – 3N aequatur 1. Viète nu agrea denumirile de „algebră” şi
„almucabala” pe care le considera barbare, propunând, fiind dus de gândul noului, „logistica
speciosa” şi „l’art analytique”. Întâlnim la Viète şi noţiunea de coeficient. În „Ad logisticam
speciosam notae priores, Parisii, 1631 (Primele note asupra logistica speciosa) în expresia
(A+B)^2 + D(A+B), îl numeşte pe D longitudo coefficiens. Viète efectuează diverse
transformări ale expresiilor algebrice, îndeplineşte operaţii cu formule, deci efectuează operaţii
cu obiecte de altă natură decât numere. La Viète fiecare formulã devine un algoritm efectiv de
realizare a operaţiilor ce rezolvă problema respectivă. Astfel, logistica speciosa a lui Viète a dat
unele răsunete peste veacuri, acum, din punctele de vedere ale matematicii s. XX - XXI, putem
afirma că Viète prin logistica speciosa a iniţiat pe de o parte o structură matematică în sens
Bourbaki, pe de altă parte (cum s-a exprimat academicianul V. M. Gluşcov (1923 – 1992) în o
discuţie) ceia ce a făcut Viète nu e altceva decât un prim limbaj de programare. Urmează o
nesfârşită operă de perfecţionare a simbolismului dar şi a limbajului matematic iniţiat de Viète,
în care îşi aduc aportul, în măsură mai mare sau mai mică, un mare număr de savanţi. Astfel,
Harriot (1560 – 1621) în „Artis analyticae praxis” (1631) în loc de majuscule foloseşte litere
minuscule, schimbarea pare a fi mică, dar comoditatea e mare, introduce şi semnele >, <,
foloseşte semnul lui Record “=” ş. a. Harriot scrie ecuaţiile fără cuvinte. De exemplu, ecuaţia
x^3-3b^2x = 2c^3, o scrie în forma aaa –3.bba=+2.ccc. Aici punctul încă nu este semnul
înmulţirii (în această calitate este introdus de Leibniz), dar desparte factorii numerici de cei

A
literali. Oughtred (1575 – 1660) dezvoltă în 1631 calculele din logistica speciosa: „dacă din
B

A CA−Bq A A +ZB
vom scădea , obţinem ; adunând cu Z, obţinem ”. Formulele obţinute pot fi
B BC B B
privite ca algoritmi de efectuare a operaţiilor respective. Ultima formulă care conţine expresia
„A+ZB” este o mărturie de extindere a operaţiilor asupra elementelor din diferite „straturi” ale
logistica speciosa de mai sus: A – specie liniară, ZB – plană. Un rol deosebit în procesul de
constituire a limbajului matematic contemporan, dar şi a geometriei analitice şi a noii matematici
în genere, îi revine renumitului savant al acestor timpuri, filozofului şi matematicianului René
Descartes (1596 –1650). Ideea cheie se conţine chiar în prima frază din „Geometrie”: „Toate
problemele geometriei pot fi formulate în aşa termeni, încât pentru construcţia lor va trebui să se
cunoască doar lungimile unor segmente”. Acordul final în opera de aritmetizare a calculelor
geometrice, de eliminare a „principiului omogenităţii”, îl pune în un mod explicit René Descartes
prin introducerea în calcule a unui segment numit unitate, care, menţionează, poate fi ales în mod
arbitrar. Datorită acestei inovaţii Descartes stabileşte un izomorfism (cum se zice azi) între
mulţimea numerelor cu operaţiile de adunare, scădere, înmulţire, împărţire şi extragerea rădăcinii
şi a mulţimii tuturor segmentelor cu aceleaşi operaţii ca rezultat având tot segmente. Pentru
primele două operaţii situaţia e clară, în celelalte trei, rezultatele cărora în matematica greacă şi
cea a lui Viète sunt mãrimi de alte dimensiuni decât cele date, Descartes explicã: „...având douã
linii, aflăm a patra linie care se raportă către una din ele ca a doua către unitate, acesta e acelaşi
lucru ca şi înmulţirea; sau aflăm a patra linie care se raportă către una din ele ca cealaltă către
unitate, acesta e acelaşi lucru ca şi împărţirea; sau, în sfârşit, aflăm una , două, sau câteva medii
proporţionale între unitate şi altă linie, asta e acelaşi lucru ca şi extragerea rădăcinii pătrate,
cubice etc.”. Se află aceste rapoarte, deci şi linii, prin construcţiile geometrice bine cunoscute. În
continuare este expusă modalitatea prin care se eliberează matematica de „principiul
omogenităţii”: „...dacă în problema studiată nu se consideră definită unitatea atunci părţile unei
linii în mod natural trebuie să fie exprimate prin unul şi acelaşi număr de dimensiuni, de
exemplu, a^3 are atâtea dimensiuni cât şi abb sau b^3, din care eu alcătuiesc linia, numită de
mine √ C ∙ a3−b3 +abb (prin √ C, cum s-a menţionat şi mai sus, Descartes notează rădăcina de
ordinul 3); dar dacă unitatea este definită atunci lucrurile stau altfel, peste tot unde sunt prea
multe sau prea puţine dimensiuni, putem subînţelege unitatea; astfel, dacă trebuie să extragem
rădăcina cubică din a abb – b, atunci trebuie să ne imaginăm că mărimea aabb este împărţită
odată cu unitatea iar mulţimea b este înmulţită de două ori cu unitatea”. Prin aceste manipulări cu
unitatea, Descartes eliberează matematica de incomoditatea provocată de „principiul
omogenităţii” al lui Viète, fapt care, în continuare, aduce la eliminarea elementelor geometrice
din calculele algebrice, mai precis, în virtutea izomorfismului menţionat mai sus, operaţiile cu
segmente se înlocuiesc prin operaţiile respective cu numerele corespunzătore. Prin această,
simplă la prima vedere, subînţelegere se face un pas decisiv în finisarea limbajului matematic
contemporan. Rămâne enigmatică influenţa predecesorilor asupra lui Descartes. Conform
propriilor cuvinte, Descartes a făcut cunoştinţă cu lucrările lui Harriot după apariţia
„Geometriei”. În ce priveşte influenţa lui Viète e puţin probabilă pentru prima perioadă de
creaţie a lui Descartes care şi-a făcut studiile în o şcoală iezuită unde n-ar fi putut pătrunde
cărţile hughenotului Viète (sã ne amintim de noaptea Sf. Bartolomeu). În comentariile din ediţia
în limba rusă a „Geometriei” se menţionează o scrisoare – răspuns a lui Descartes către
Mersenne din 1632 , care i-a transmis o carte, nu se ştie precis care , a lui Viète: „Vă mulţumesc
pentru cartea transmisă de analiză, dar, între noi fie spus, nu văd în ea un folos mare...” Pe de altă
parte se observă următoarea evoluţie a simbolismului la R. Descartes. Într- o scrisoare (se
numără la 500 de scrisori ale lui Descartes) din 26 martie 1619 expresia ax+b este scrisă în
forma Ox+ON, în loc de x fiind pus semnul cossist respectiv, aici în locul lui O se putea pune
orice mărime din cele considerate în problema dată, mai târziu, în „Geometrie” în aşa situaţii se
foloseau puncte. În „Les Règles pour la direction de l’esprit” (1628): “Pentru o comoditate mai
mare vom folosi literele mici a, b, c etc. pentru notaţia mărimilor cunoscute şi literele mari A, B,
C pentru cele necunoscute”. De ce n-am vedea aici o urmă a simbolicii lui Viète, care nu putea
sã nu-i fie cunoscutã din vasta corespondenţă pe care o purta, din discuţiile cu Mersenne,
Beckmann ş. a., în sfârşit, din folclorul matematic al timpului... Înlocuirea acestor A, B, C cu
ultimele litere mici ale alfabetului luate de la sfârşit z, y,x, P. Tannery (1843 – 1904) o atribuie
anului 1629, în această ordine se folosesc în prima parte a „Geometriei”, pentru ca în partea a
doua sã se prefere ordinea x, y, z, stabilită pentru totdeauna acest stil al limbajului matematic.
Cum n-ar fi fost, dar însemnătatea operei lui Viète, în privinţa iniţierii limbajului matematic şi
influenţei ei asupra matematicii ulterioare, nu poate fi diminuată. Dar rămân însă multe de făcut
şi după Descartes. De exemplu, prin a, b... Descartes nota numai numere pozitive. Înţelegerea
prin notaţiile a, b...a oricăror numere cum pozitive aşa şi negative îi revine lui Hudde J. (1628 –
1704) şi se referă la anul 1657. Notarea puterilor în stilul lui Descartes an dar pentru orice
exponent, inclusiv fracţionar şi negativ, îi revine lui Newton (1642– 1727) care o aplică de prin
1667. Un ideolog al simbolismului şi limbajului matematic a fost Leibniz (1646 – 1716) care
considera că se poate forma un limbaj internaţional auxiliar, pentru expunerea tuturor ştiinţelor
existente şi posibile, dar care va fi şi o unealtă de descoperire şi demonstrare a adevărurilor noi.
În continuare se manifestă L. Euler (1707 –1783) şi C. Gauss (1777 – 1855) dar, menţionăm că,
limbajul matematic se completează şi dezvoltă în acelaşi pas cu dezvoltarea matematicii.

Bibliografie:

https://drive.google.com/file/d/0B5LstnttqU8gRlZCOXdiR3pEams/view

https://drive.google.com/file/d/0B5LstnttqU8gRlZCOXdiR3pEams/view