Referat

Cărbunele
Moraru Răzvan Ionuț
 Cărbunele

Cărbunele este o rocă sedimentară de culoare brun - neagră cu proprietăți

combustibile formată prin carbonizarea (îmbogățirea în carbon în condițiile
lipsei oxigenului) resturilor unor plante din epocile geologice. Procesul de
incarbonizare a plantelor preistorice s-a produs cu milioane de ani în urmă, prin
două procese mai importante:

1. faza biochimică produsă de bacterii și ciuperci care transformă celuloza și

lignina din plante;
2. faza geochimică, faza propriu zisă de incarbonizare, care se produce la
temperaturi și presiuni ridicate formându-se într-un timp
îndelungat huila și antracitul. Acest proces are ca rezultat o îmbogățire de
peste 50 % din volum în carbon.
Datorită energiei termice ridicate degajate prin ardere huila mai poartă numele
de aurul negru.
Materia inițială de bază din care ia naștere cărbunele sunt resturi de plante
fosile, care constau mai ales din feriga uriașă (Pteridopsida sau Polypodiopsida)
care în urmă cu 400 de milioane de ani alcătuia adevărate păduri, azi feriga are
între 9000 și 12000 de varietăți.
După moartea lor aceste plante se scufundau în mlaștină unde fiind izolate
de aerul atmosferic urmează o serie de procese anaerobe, în primele faze se
formează turba.
Prin migrația mărilor aceste mlaștini au fost acoperite cu sedimente,
creându-se temperaturi și presiuni ridicate, care intensifică procesele de
încarbonizare, presiunea elimină apa din turbă astfel ia naștere cărbunele
brun (Lignit).
Dacă aceste presiuni mari persistă mai departe se continuă eliminarea apei
din cărbunele brun rezultând cărbunii cu cea mai mare putere calorifică, huila și
în final antracitul care este în același timp și cărbunele cel mai vechi. La antracit
procentul de carbon ajunge la 90 - 96 %.
Zăcămintele de huilă s-au format cu cca. 280 - 345 milioane de ani în urmă,
constituind azi una dintre principalele resurse energetice ale globului. Cărbunele
brun este un cărbune mai tânăr formându-se în perioada terțiară în urmă cu 2,5 -
65 milioane de ani.
În tehnică, compoziția cărbunilor se exprimă parțial în elemente
chimice, carbon (C), hidrogen (H), azot (N), oxigen (O) și sulf (S), parțial în
substanțe ca masa minerală (A - de:Asche, en:ash) și umiditatea (W - de:Wasser,
en:water).
Compoziția se poate exprima ca:
 masă organică, care conține C, H, N, O și S din combinațiile organice;
 masă combustibilă (en:DAF - dry, ash free), care conține și S din
combinațiile minerale (pirite), care arde și el, adică tot ce arde - ceea ce nu
arde (masa minerală plus umiditatea) este balastul;
 masă anhidră, care conține și masa minerală, adică tot, mai puțin apa;
 masa uscată la aer (masa pentru analiză), care conține și umiditatea de
constituție și cea higroscopică, compoziție folosită în determinările de
laborator, fiind stabilă;
 masa inițială (en:raw), care conține și umiditatea de îmbibație, adică
compoziția cărbunelui introdus în focare.
În timpul încălzirii, din cărbune se degajă gaze combustibile, numite materii
volatile. Cu cât se degajă mai multe materii volatile, cu atât cărbunele se aprinde
mai ușor.
Prin aprindere și ardere cărbunele degajă căldură. Cantitatea de căldură eliberată
prin arderea completă a unui kilogram de combustibil (aici cărbune)
este puterea calorifică (sau căldura de ardere) a combustibilului, care în SI se
exprimă în MJ/kg. În practică, utilă este puterea calorifică inferioară.
Exploatarea cărbunelui este procesul de extragere a cărbunelui din sol.
Cărbunele este apreciat pentru conținutul său de energie și, din anii 1880, a fost
utilizat pe scară largă pentru a genera electricitate. Industriile oțelului și
cimentului folosesc cărbunele ca combustibil pentru extragerea fierului din
minereul de fier și pentru producerea cimentului. In Marea Britanie si Africa de
Sud , o mină de cărbune și structurile sale sunt o mină de cărbuni , o mină de
cărbune este o „groapă“, iar structurile de deasupra pământului sunt un „ cap de
groapă “. În Australia , „mina” se referă, în general, la o mină subterană de
cărbune. În Statele Unite , „mina” a fost utilizată pentru a descrie o exploatare a
unei mine de cărbune, dar această utilizare este mai puțin obișnuită. Exploatarea
cărbunelui a avut multe evoluții în ultimii ani, de la primele zile ale bărbaților
tunelând, săpat și extragând manual cărbunele de pe căruțe până la minele mari
deschise și cu ziduri lungi . Exploatarea minieră la această scară necesită
utilizarea de șiruri , camioane, benzi transportoare , cricuri hidraulice și
tăietoare.
Metodele de extracție a cărbunelui variază în funcție de faptul dacă mina
este o mină subterană sau o mină de suprafață (numită și în aer liber). În plus,
grosimea cusăturii de cărbune și geologia sunt factori în selectarea unei metode
de extracție. Cea mai economică metodă de extracție a cărbunelui pentru minele
de suprafață este lopata electrică sau linia de tragere. Cea mai economică formă
de exploatare subterană este zidul lung, care este o lamă de forfecare care se
desfășoară de-a lungul secțiunilor cusăturii de cărbune. Multe cărbuni extrase
din minele de suprafață și subterane necesită spălare într-o fabrică de preparare a
cărbunelui . Fezabilitatea tehnică și economică este evaluată pe baza
următoarelor: condiții geologice regionale; caracteristicile supraîncărcării ;
continuitate, grosime, structură, calitate și adâncime a cusăturii de cărbune;
rezistența materialelor deasupra și dedesubtul cusăturii pentru condiții de
acoperiș și podea; topografia (în special altitudinea și panta); climat; proprietatea
funciară, deoarece afectează disponibilitatea terenurilor pentru minerit și acces;
tipare de drenaj de suprafață; condițiile apelor subterane; disponibilitatea forței
de muncă și a materialelor; cerințele cumpărătorului de cărbune în ceea ce
privește tonajul, calitatea și destinația; și cerințele de investiții de capital.
Exploatarea la suprafață și exploatarea subterană profundă sunt cele două
metode de bază ale exploatării. Alegerea metodei de exploatare depinde în
primul rând de adâncimea, densitatea, supraîncărcarea și grosimea cusăturii de
cărbune; cusăturile relativ apropiate de suprafață, la adâncimi mai mici de
aproximativ 55 m (180 ft), sunt de obicei exploatate la suprafață. Cărbunele care
apare la adâncimi de 55 până la 90 m (180 până la 300 ft) este de obicei
exploatat adânc, dar în unele cazuri se pot utiliza tehnici de exploatare la
suprafață. De exemplu, unele cărbuni din vestul SUA care apar la adâncimi mai
mari de 60 m (200 ft) sunt exploatate prin metode în aer liber, datorită grosimii
cusăturii de 20-25 metri (60-90 picioare). Cărbunii care apar sub 90 m (300 ft)
sunt de obicei exploatați adânc. Cu toate acestea, există operațiuni miniere în aer
liber care lucrează pe cusături de cărbune până la 300-460 metri (1.000-1.500
picioare) sub nivelul solului, de exemplu Tagebau Hambach în Germania.

Bibliografie
1. https://ro.wikipedia.org/wiki/C%C4%83rbune
2. https://ro.qaz.wiki/wiki/Coal_mining