PDF Julia Quinn Logodnica Ducelui DL - PDF

gfcsi AM
|
| /* /
B
imoBNicm
* DUCEHJI ‘
AROGANTUL ŞÎSEME' L'D U C E A ^ Â t U T GREŞ

DE Â SE ÎNDRĂGOSTI DE PROP
Am elin W illoughby om logodită diiUnUh
cu ducele de Wyiulhnm. Aven donr şase I u tii»lud ti
fost semnul conlrnctiil de logodnă şi de uium I n io
aşteptat. Şi n aşteptai,,. en Thomas ( n u m ii
măreţul duce, să se hotărască odată să o in dt .nţle
Numai eă Arnnlin şi-n dnl seama că ducele iui s
gîndea niciodată In en.
Era foarte adevărat. I homus prefera să nihă o
logodnică doar en să se pună la adăpost de
peţitoare. Aven să se eăsăloreaseă peste mi llm p eu
Am elia, atunci cînd hotăra el...
Lumea lui este însă dată peste cap odnlă eu
apariţia unui vâr demult pierdut, care ar li pulul să
fie adevăratul duce de Windham. Iar dacă I hnitins
nu este duce, atunci nici nu mai este logodii eu
Amelia. Numai că arogantul şi semeţul duce a
făcut între tim p greşeala de a se îndrăgosti tic
propria logodnică...
w w w .m lron.ro
MAGAZIN VIRTUAL
LEI: 24,00
Capitolul 1
Faptul că Amelia Willoughby nu se măritase încă

era de-a dreptul o crimă.
Cel puţin asta susţinea mama ei. Amelia - sau mai
corect lady Amelia - era cea de-a doua fiică a contelui
de Crowland, aşa că se putea mîndri cu o impecabilă
linie de sînge. Putea fi considerată chiar frumuşică,
dacă îţi plăceau fetele împlinite, ca un trandafir en
glezesc. Şi, din fericire pentru Amelia, genul acesta de
frumuseţe părea să fie la vrem ea aceea pe placul
înaltei societăţi.
Părul îi era de un blond potolit, ochii de un gri-
verzui iar tenul curat, lipsit de pistrui. Asta dacă nu
uita să se ferească de soare.
Era, după cum o catalogase chiar mama ei, de o
inteligenţă acceptabilă, ştia să cînte la pian şi să picteze
acuarele. Şi - iar aici mama ei punea un accent deose
bit pe cuvinte - avea toţi dinţii în gură.
Mai mult decît atît, dinţii mai sus-pomeniţi erau
perfect drepţi, lucru care nu se putea spune despre
Jacinda Lennox, care făcuse partida sezonului în 1818,
căsătorindu-se cu marchizul de Beresford ( dar nu
înainte de a-i refuza pe doi viconţi şi pe un conte, după
cum nu ostenea să repete mama Jacindei Lennox).
6 JULIA QUINN
Toate acestea păleau însă în faţa celui mai important

şi mai copleşitor aspect al vieţii Ameliei. Şi anume
lunga ei logodnă cu ducele de Wyndham.
Dacă Amelia nu i-ar fi fost promisă încă din leagăn
lui Thomas Cavendish (care la vremea aceea părea să
fie moştenitorul titlului de duce şi abia dacă învăţase
să meargă) probabil că nu ar fi rămas nem ăritată pînă
la neatrăgătoarea vîrstă de douăzeci şi unu de ani.
îşi petrecuse unul dintre sezoane în Lincolnshire,
pentru că nimeni nu considerase necesar să o ducă la
Londra, apoi pe următorul în capitală, pentru că logod
nicul surorii ei mai mari (şi el promis încă din leagăn)
avusese neşansa să se îm bolnăvească de friguri la
vîrsta de doisprezece ani, lăsîndu-şi familia fără
moştenitor şi pe Elizabeth Willoughby fără soţ.
Toată lumea era convinsă că Elizabeth se va
logodi din zi în zi, oricum pînă la sfîrşitul celui de-al
doilea sezon. Amelia era în continuare logodită cu
ducele, dar au luat-o totuşi şi pe ea la Londra, pentru
că ar fi fost stînjenitor să fie lăsată la ţară. Ameliei îi
plăcea la oraş. îi făcea plăcere să converseze, să
danseze, iar după numai cinci minute de discuţii cu
mama ei aflai că Amelia ar fi avut pe puţin şase
pretendenţi deodată, dacă nu i-ar fi fost promisă cuiva.
Ceea ce însem na că Jacinda Lennox ar fi fost şi
acum Jacinda Lennox, şi nu marchiza de Beresford. Şi,
mai important, lady Crowland şi fiicele ei ar fi avut un
rang mai înalt decît fetişcana aceea nesuferită.
Dar viaţa nu era întotdeauna dreaptă - aşa cum
repeta adesea tatăl Ameliei. De fapt, era rareori aşa.
LOGODNICA DUCELUI 7
Era de ajuns să te uiţi în jur, pentru numele lui

Dumnezeu! Avea cinci fiice. Cinci!
Şi, după cum îi repeta adesea soţiei sale, graţie
m anevrelor sale iscusite una din cele cinci era deja
aranjată, aşa că trebuiau să-şi facă griji numai pentru
restul de patru. Considera că era cazul să nu se mai
plîngă de încetineala cu care bietul duce de Wyndham
se îndrepta spre altar.
Lordul Crowland preţuia mai presus de toate
pacea şi liniştea, lucru la care ar fi trebuit să se gîn-
dească atunci cînd o luase de soţie pe Anthea
Grantham, pe numele ei de atunci.
Nimeni nu se gîndea că ducele de Wyndham nu
va onora promisiunea făcută Ameliei şi familiei sale.
Din contră. Era un lucru binecunoscut: ducele de
Wyndham era un om de cuvînt, iar dacă spusese că se
va căsători cu Amelia Willoughby, atunci aşa avea să o
facă, Dumnezeu îi era m artor. Numai că voia să facă
acest pas atunci cînd îi convenea lui. Ceea ce nu
însem na că momentul coincidea cu cel în care i-ar fi
convenit şi ei. Sau, mai degrabă, mamei ei.
Şi uite aşa, Amelia s-a întors în Lincolnshire.
Şi o chema în continuare Amelia Willoughby.
— Nu mă deranjează cîtuşi de puţin, a declarat ea
atunci cînd Grace Eversleigh a adus subiectul în
discuţie, la primul bal din Lincolnshire. în afară că era
cea mai bună prietenă a lui Elizabeth, sora Ameliei, era
şi dom nişoara de companie a bătrînei ducese de
Wyndham, deci mult mai apropiată de promisul soţ al
Ameliei decît aceasta.
8 JULIA QUINN
— Oh, nu am vrut să insinuez aşa ceva, a asigurat

ei imediat Grace.
— A vrut doar să spună, a intervenit Elizabeth
privind-o cu subînţeles pe Amelia, că Alteţa sa plă-
nuieşte să mai rămînă cel puţin şase luni la Belgrave.
După care chiar tu ai spus că...
—Ştiu foarte bine ce am spus, i-a retezat-o Amelia,
simţind cum obrajii îi luau foc. Nu era pe de-a întregul
adevărat. Nu ar fi fost în stare să-şi repete discursul
cuvînt cu cuvînt, dar dacă ar fi încercat ar fi sunat cam
aşa:
Ar f i drăguţ, cu siguranţă, d ar nunta lui Elizabeth
este p rog ram ată pentru luna viitoare şi nu cred să se
fin alizeze ceva pînă atunci şi, indiferent de ce spun unii
şi alţii, nu m ă g ră b esc deloc să m ă m ărit cu el. După
care mai spusese ceva, după care adăugase; abia dacă
îl cunosc. Etc, etc... Şi mă numesc încă Amelia
Willoughby. Şi nu m ă deranjează cîtuşi de puţin.
Nu era deloc genul de monolog pe care să-ţi
doreşti să ţi-1 repeţi în minte.
A urmat un moment stînjenitor, după care Grace
şi-a dres glasul şi a spus:
— Spunea că va fi aici în seara aceasta.
—Adevărat? Amelia a privit-o în ochi pe Grace.
Grace a încuviinţat:
—L-am văzut la cină. Mai degrabă, l-am văzut cînd
am coborît să iau cina. Nu a mîncat cu noi. Cred că este
certat cu bunica lui, a adăugat. Se ceartă desul de des.
Amelia a strîns din buze. Nu de mînie. Nici măcar
de iritare. Ci mai degrabă în semn de resemnare.
LOGODNICA DUCELUI 9
— Bănuiesc că îl bate la cap în ceea ce mă priveşte,

a spus.
Grace nu părea dornică să-i răspundă, dar a spus,
într-un final:
— Ei bine, da.
Era de aşteptat. Se ştia că bătrîna ducesă îşi dorea
ca această căsătorie să aibă loc, chiar mai mult decît
mama Ameliei. Era de asem enea binecunoscut că
ducele era iritat de prelegerile bunicii şi probabil că
acceptase să vină la bal doar ca să fie lăsat în pace.
Se ştia deopotrivă că ducele nu făcea prea uşor
promisiuni. Amelia era convinsă că îşi va face într-
adevăr apariţia la bal. Ceea ce însemna că lucrurile vor
decurge aşa: ducele va sosi, toată lumea va fi cu ochii
aţintiţi pe el, apoi pe ea, el se va apropia, vor discuta
stîngaci cîteva minute, o va invita la dans, ea va
accepta, după care, dansul odată sfîrşit, îi va săruta
mîna şi va pleca. Probabil la altă femeie. Una cu totul
diferită de ea.
Genul de femeie cu care nu te căsătoreşti.
Nu era un subiect care să o preocupe pe Amelia,
dar asta nu însem na că nu se gîndise deloc la asta.
Chiar aşa, o femeie se poate aştepta ca un bărbat să-i
fie fidel înainte de căsătorie? Era o discuţie pe care o
avusese de nenumărate ori cu surorile ei iar răspunsul
fusese de fiecare dată acelaşi, la fel de deprimant: nu.
Nu atunci cînd domnul în chestiune îţi este promis încă
din copilărie. Nu este drept să te aştepţi ca el să nu
participe la distracţii alături de prietenii lui doar
10 JULIA QUINN
pentru că tatăl lui a sem nat un contract cu vreo

douăzeci de ani în urmă. Lucrurile se schimbau doar
după ce se stabilea data căsătoriei, totuşi.
Mai bine zis, după ce familia Willoughby reuşea
să-l determine pe Wyndham să stabilească data.
— Nu pari prea nerăbdătoare să-l vezi, a spus
Elizabeth.
Amelia a oftat.
— Nici nu sînt. Adevărul este că mă distrez mai
bine atunci cînd el nu este prezent.
— Ei, nu-i chiar atît de rău, a spus Grace. Să ştii că
e de-a dreptul dulce atunci cînd ajungi să-l cunoşti.
— Dulce? a repetat Amelia, neîncrezătoare. îl
văzuse zîmbind, dar nu mai mult de două ori într-o
conversaţie. Cine, Wyndham?
— Poate că am exagerat puţin, a recunoscut Grace.
Dar va fi un soţ bun, nu încape îndoială. Poate fi chiar
amuzant, atunci cînd vrea.
Amelia şi Elizabeth o preiveau atît de uimite încît
Grace a izbucnit în rîs şi a adăugat:
— Nu mint! ju r că nu mint! Chiar are simţul
umorului!
Amelia ştia că Grace avea intenţii bune, dar
cuvintele ei nu aveau darul să o liniştească. Nu pentru
că ar fi fost geloasă. Era convinsă de un lucru: nu era
îndrăgostită de Wyndham. Cum ar fi putut să fie? Abia
dacă schim baseră cîteva cuvinte. Şi totuşi, o deranja
faptul că Grace Eversleigh ajunsese să-l cunoască atît
de bine.
LOGODNICA DUCELUI 11
Şi nu-i putea spune nimic lui Elizabeth, deşi ea era

confidenta ei în toate. Elizabeth şi Grace erau bune
prietene încă din ziua în care se cunoscuseră, pe cînd
aveau doar şase ani. Elizabeth i-ar fi spus că era o
prostuţă. Sau i-ar fi aruncat una din privirile ei, pe care
o dorea a fi plină de înţelegere dar era mai degrabă
compătimitoare.
Amelia părea să primească puţin cam prea multe
astfel de priviri, în ultimele zile. De obicei atunci cînd
era adus în discuţie subiectul „căsătorie”. Dacă i-ar fi
plăcut să rişte la jocuri de noroc (lucru pe care mai
mult ca sigur l-ar fi făcut, dacă i s-ar fi dat şansa să
încerce), ar fi pus pariu că va primi asemenea priviri
de la jum ătate din tinerele din înalta societate, cel
puţin. Şi de la toate mamele acestora.
— Aceasta va fi misiunea noastră pentru toamna
aceasta, a anunţat brusc Grace, cu ochii strălucind.
Amelia şi Wyndham se vor cunoaşte în sfîrşit.
— Grace, nu, te rog... Amelia roşise. Dumnezeule,
cît era de umilitor! Să fie un p ro iect
—Va trebui să ajungeţi să vă cunoaşteţi, cîndva, a
spus Elizabeth.
— Nu neapărat, a venit răspunsul Ameliei. Cîte
încăperi sînt la Belgrave? Două sute?
— Şaptezeci şi trei, a murmurat Grace.
— Ar putea să treacă săptămîni pînă să-l văd, a
răspuns Amelia. Ani.
— Nu te prosti, i-a spus sora ei. Ce-ar fi să vii mîine
cu mine la Belgrave? Avem şi un motiv: să-i înapoiem
bătrînei doamne cărţile împrumutate de mama.
12 JULIA QUINN
Grace s-a întors surprinsă spre Elizabeth.

— Mama ta împrumută cărţi de la bătrîna
doamnă?
— Da, i-a răspuns Elizabeth, după care a adăugat
repede: la cererea mea.
Amelia a ridicat sprîncenele, mirată.
— Mama nu este o mare cititoare.
— N-aveam cum să împrumut pianul, i-a răspuns
Elizabeth.
După părerea Ameliei, mama lor nu era nici o
mare muziciană, dar nu avea rost să o spună cu glas
tare, mai ales că discuţia se termina brusc aici. Sosise
el.
Chiar dacă ar fi stat cu spatele spre uşă, Amelia ar
fi ştiut cu precizie momentul în care Thomas
Cavendish intrase în încăpere. La naiba, doar mai
trăise aceste momente! Acum urmau şuşotelile. Care
durau cam cinci secunde, atunci cînd un duce îşi făcea
apariţia. Şi nu mai mult de trei secunde, pentru ceilalţi.
După care Elizabeth o împungea între coaste, de
parcă ar mai fi avut nevoie să o avertizeze cineva.
Iar acum - asta în cazul în care totul nu se
petrecea doar în capul ei - masele se dădeau la o parte,
ca Marea Roşie, iar ducele păşea mîndru şi hotărît, cu
umerii drepţi, ajungea aproape, aproape...
— Lady Amelia.
Ea s-a întors.
— Alteţa Voastră. A zîmbit timid, aşa cum cerea
eticheta.
I-a luat mîna şi i-a sărutat-o.

— Arăţi foarte bine în seara aceasta.
I-o spunea de fiecare dată.
Amelia i-a mulţumit în şoaptă, apoi a aşteptat
răbdătoare ca el să-i complimenteze sora. După care
s-a întors spre Grace:
— Văd că ai scăpat din ghearele bunicii, pentru o
seară.
— Da, a oftat bucuroasă Grace. Nu este minunat?
El a zîmbit iar Amelia a rem arcat că nu era acelaşi
zîm bet neutru pe care i-1 adresa şi ei. Era un zîmbet
prietenesc, şi-a dat seama.
— Eşti cu adevărat o sfîntă, dom nişoară
Eversleigh, i-a spus el.
Amelia s-a uitat la duce, apoi la Grace şi s-a
întrebat: la ce se gîndea oare? Nu era ca şi cum Grace
ar fi avut de ales. Dacă o considera cu adevărat o sfîntă,
ar fi trebuit să-i stabilească o dotă şi să-i găsească un
soţ şi nu să o lase să-şi petreacă toată viaţa servind-o
pe bunica lui.
Bineînţeles că nu i-a spus asta. Pentru că nimeni
nu spunea astfel de lucruri unui duce.
— Grace ne spunea că vei petrece cîteva luni la
ţară, a spus Elizabeth. Amelia ar fi vrut să-i dea un şut.
Cu alte cuvinte, dacă avea timp să rămînă la ţară
însem na că are timp şi să se însoare cu sora ei, în
sfîrşit.
Ochii lui au avutîntr-adevăr o undă vagă de ironie
cînd i-a răspuns:
14 JULIA QUINN
— Aşa este.
— Eu voi fi foarte ocupată, cel puţin pînă în
noiembrie, a izbucnit Amelia, dorindu-şi ca el să ştie
că nu-şi petrecea zilele lîngă fereastră, cu lucrul de
mînă în poală, aşteptîndu-1 să sosească.
— Adevărat? a spus el.
Ea şi-a îndreptat umerii.
-D a .
Ochii lui, de o nuanţă anume de albastru, s-au
îngustat puţin. De amuzament, nu de furie, ceea ce era
chiar mai rău. îşi rîdea de ea. Amelia nu înţelegea de
ce-i luase atît de mult să-si
* dea seama de asta. în toti*
aceşti ani în care crezuse că el o ignora... Oh,
Dumnezeule m are!
— Lady Amelia, a spus el înclinîndu-se puţin. îmi
acorzi onoarea unui dans?
Elizabeth şi Grace s-au întors zîmbind spre ea.
Mai jucase această scenă în faţa lor, nu o dată. Ştiau cu
toţii cum aveau să decurgă lucrurile. în special Amelia.
— Nu, i-a răspuns fără să se fi gîndit prea mult.
El a clipit.
-N u ?
— Nu, mulţumesc. I-a zîmbit, pentru că nu voia să
fie considerată nepoliticoasă.
El părea uluit.
— Nu doreşti să dansezi?
— Nu. în seara aceasta nu. Amelia le-a aruncat o
privire pe furiş lui Elizabeth şi lui Grace. Păreau de-a
dreptul înspăimîntate.
Iar Amelia se simţea m inunat

Se simţea ea însăşi, lucru pe care nu avea voie să-
1 facă în prezenţa lui. Sau înainte de prezenţa lui. Sau
după.
Totul se învîrtea doar în jurul lui, întotdeauna.
Wyndham în sus, Wyndham în jos... şi cît de norocoasă
era să se mărite cu cel mai frumos duce din ţinut fără
să fie nevoie să ridice un deget măcar. Iar dacă
încercase să spună ceva, se alesese doar cu priviri
pline de reproş, ba chiar cu cuvintele „copilă nerecu
noscătoare".
Pe acestea le rostise mama Jacindei Lennox, cu
trei săptămîni înainte ca Jacinda să fi fost asaltată de
cereri în căsătorie.
Aşa că, în general, Amelia îşi ţinea gura şi făcea ce
trebuia. Dar acum...
Nu erau la Londra, mama ei nu era de faţă iar ea
se săturase să fie ţinută în lesă. Ar fi putut să-şi
găsească pe altcineva, pînă acum. Ar fi putut să se
distreze. Sau să sărute un bărbat.
Nu, asta nu. Nu era idioată, punea mare preţ pe
reputaţia ei. Dar şi-ar fi putut imagina asta, lucru pe
care nu-1 mai făcuse niciodată.
I-a zîmbit viitorului ei soţ şi a spus:
— Dar tu ar trebui să dansezi, dacă doreşti. Sînt
multe dom nişoare aici care s-ar bucura să-ţi fie
partenere.
— Dar eu vreau să dansez cu tine, a mîrîit el.
— Poate altă dată, a spus Amelia. I-a aruncat un
surîs larg. Pa!
16 JULIA QUINN
Şi s-a îndepărtat.
S-a îndepărtat.
îi venea să fugă, mai degrabă. Ceea ce a şi făcut,
de îndată ce a ajuns după colţ, departe de ochii
celorlalţi.
Thomas Cavendish se considera un bărbat

rezonabil, mai ales datorită faptului că poziţia lui în
societate, ca al şaptelea duce de Wyndham, l-ar fi putut
îndreptăţi să ceară lucruri absurde. Ar fi putut să se
îmbrace extravagant, în roz, din cap pînă în picioare,
să susţină că pămîntul este triunghiular, iar înalta
societate i-ar fi făcut în continuare temenele şi s-ar fi
agăţat de fiecare cuvînt al lui.
Tatăl lui, cel de-al şaselea duce de Wyndham, nu
se îm brăcase nici în roz, nici nu susţinuse că pămîntul
este în formă de triunghi, dar fusese cu siguranţă un
bărbat nerezonabil. Acesta era motivul pentru care
Thomas se mîndrea cu tem peram entul lui, cu
fermitatea cuvîntului dat şi cu o altă trăsătură pe care
nu o arătase multora: abilitatea de a trata cu umor cele
mai absurde situaţii.
Iar aceasta era cu siguranţă o situaţie absurdă.
Vestea că lady Amelia îi întorsese spatele s-a
răspîndit cu viteza luminii. Toate capetele s-au întors
spre el, iar Thomas a realizat, abia atunci, că linia de
dem arcaţie între amuzament şi furie era la fel de
subţire ca lama unui cutit.
* *
Şi de două ori mai ascuţită.

Lady Elizabeth îl privea cu ochi mari, îngrozită, de
parcă se aştepta ca el să se transform e într-un
căpcăun şi să sfîşie pe cineva. Iar Grace - o vulpiţă dată
naibii - arăta de parcă era pe punctul de a izbuni în
hohote.
— Să nu faci asta! a avertizat-o el.
Ea s-a străduit să-l asculte, iar Thomas s-a întors
spre lady Elizabeth şi a întrebat-o:
— Să mă duc după ea?
Ea îl privea fără să scoată un cuvînt.
— După sora ta, a adăugat el.
Tot nimic. Dumnezeule, cine se ocupa de educaţia
tinerelor, în ziua de azi?
— Lady Amelia, a continuat el. Logodnica mea. Cea
care m-a refuzat atît de direct.
— N-aş spune-o chiar direct, a reuşit în sfîrşit
Elizabeth să-i vorbească.
A privit-o lung, după care s-a întors spre Grace.
Doar de la ea se putea aştepta la onestitate deplină,
înţelesese asta cu mult timp în urmă.
— Să mă duc după ea?
— Oh, da, i-a răspuns Grace, iar ochii îi străluceau
provocator.
A ridicat o sprinceană, întrebîndu-se încotro se
îndreptase oare. Nu avea cum să plece. Uşile din faţă
dădeau direct în strada principală din Stamford - nu
era potrivit pentru o femeie neînsoţită. în spate era o
mică grădină. Thomas nu avusese ocazia să o
18 JULIA QUINN
inspecteze cu ochii lui, dar auzise că acolo avuseseră

loc, de-a lungul timpului, multe cereri în căsătorie.
Nu avea motive de îngrijorare, chiar dacă ar fi fost
surprins singur cu lady Amelia Willoughby. Doar erau
ca şi logodiţi formal, nu-i aşa? Oricum nu mai putea
amîna mult nunta. îi inform ase pe părinţii ei că va
aştepta pînă ce ea va împlini douăzeci şi unu de ani. Şi
avea să-i împlinească foarte curînd, probabil.
Asta dacă nu-i împlinise deja.
— Opţiunile mele sînt urm ătoarele, a murmurat
el: mă duc după frumoasa mea logodnică, o aduc
înapoi şi dansăm, şi astfel le demonstrez tuturor că o
am la degetul meu mic.
Grace îl privea amuzată, dar Elizabeth pălise
vizibil.
— Dar atunci ar părea că-mi pasă, a continuat el.
— Şi nu este aşa? l-a întrebat Grace.
A stat puţin pe gînduri. Mîndria îi era atinsă, era
adevărat, dar era mai mult amuzat.
— Nu prea, a răspuns, după care a adăugat, dîndu-
şi seama că-i vorbea surorii ei: scuze.
Ea a dat din cap, aproape imperceptibil.
— Pe de altă parte, a continuat el, aş putea să
rămîn aici, pur şi simplu. Să nu fac o scenă.
— Cred că scena a avut deja loc, a murmurat
Grace, privindu-1 pieziş.
El i-a întors privirea.
— Ai mare noroc că eşti singura în compania
căreia bunica e uşor de suportat.
Grace s-a întors spre Elizabeth:

— Se pare că sînt de neînlocuit.
— Deşi mă tentează adesea acest gînd, a adăugat
Thomas.
*
Ştiau amîndoi că nu era adevărat. Thomas s-ar fi
aruncat la picioarele ei, dacă ar fi fost necesar, doar să
nu cumva să plece de la ei. Din fericire, Grace nu dădea
nici un semn că ar fi vrut să facă asta.
Dacă ar fi făcut-o, însă, Thomas nu ar fi ezitat nici
o clipă. Ba chiar i-ar fi triplat salariul. Pentru că fiecare
minut petrecut de Grace în compania bunicii însemna
un minut mai puţin pentru el. Iar aşa ceva era de
nepreţuit.
Lucrurile stăteau însă diferit în ceea ce o privea
pe logodnica lui.
— Cred că e mai bine să nu-i răpesc momentul de
triumf, a decis el. Nu simţea nevoia să-şi demonstreze
autoritatea - chiar, era oare pusă la îndoială? — şi nici
nu voia ca persoanele din jurul lor să-şi imagineze că
era îndrăgostit de ea.
Pentru că el nu punea deloc preţ pe aşa ceva.
— Eşti foarte generos, trebuie să recunosc, i-a
spus Grace, continuînd să zîmbească.
El a ridicat din umeri.
—Aşa sînt eu. Generos.
Elizabeth făcuse ochii mari, dar nu a scos nici un
cuvînt.
O femeie care rămînea mereu fără replică. Poate
că ar fi trebuit să se însoare cu ea.
20 JULIA QUINN
— Să înţelegem că pled? l-a întrebat Grace.

— încercaţi să scăpaţi de mine?
— în nici un caz. Prezenţa ta ne încîntă de fiecare
dată, doar ştii asta.
I-ar fi dat un răspuns pe măsură, dar înainte să
facă asta a zărit un cap - mai bine zis, o parte dintr-un
cap - care se ivea de după draperia care despărţea sala
de bal de un coridor lateral.
Era lady Amelia. Nu plecase prea departe, după
cum se vedea.
—Am venit să dansez, a declarat el.
— Urăşti dansul, a spus Grace.
— Nu este adevărat. Urăsc să mi se ceară să
dansez. Este cu totul altceva.
— Mă pot duce după sora mea, a spus repede
Elizabeth.
— Nu este nevoie. Nici ei nu-i place să fie obligată
să danseze. Grace îmi va fi parteneră.
— Eu? Grace părea surprinsă.
Thomas le-a făcut un semn muzicanţilor. Aceştia
şi-au reluat imediat instrumentele.
— Da, tu, i-a răspuns el. Doar nu-ţi imaginezi că aş
dansa cu altcineva?
— Cu Elizabeth, de exemplu, i-a spus ea în timp ce
se îndreptau spre centrul încăperii.
— Glumeşti, cu siguranţă, a murmurat el. Paloarea
lui Elizabeth Willoughby este la fel de pronunţată ca
în clipa în care sora ei s-a întors pe călcîie şi a ieşit.
Dansul ar epuiza-o complet.
Şi apoi, Elizabeth nu-i era de folos acum.

A ridicat ochii spre Amelia. Spre surprinderea lui,
ea nu s-a ascuns imediat în spatele draperiei.
El i-a zîmbit. Fugar.
După care — şi abia acum s-a simţit răzbunat - a
scos un sunet surprins.
S-a ascuns mai apoi în spatele draperiei, dar
scopul fusese atins. Ea avea să urm ărească dansul.
Fiecare pas al lui.
Capitolul 2
Amelia ştia ce încerca el să facă. îi era perfect clar.

Era conştientă că afurisitul de el încerca să o m a
nipuleze şi totuşi asta făcea: se ascundea după
draperie şi-l privea dansînd cu Grace.
Era un dansator excelent. Asta o ştia prea bine şi
ea. Dansase de multe ori cu ea - cadril, vals, în timpul
celor două sezoane la Londra. Dansuri din obligaţie,
fiecare dintre ele.
Şi totuşi, uneori - doar uneori - îi făcuse plăcere.
Amelia nu era imună la părerile altora. Era un senti
m ent minunat să-i dai mîna celui mai rîvnit burlac din
Londra, mai ales cînd acesta îţi era promis, era doar al
tău.
Faţă de ceilalţi bărbaţi, totul la el era mai mare,
mai bun. Era bogat! Avea titlu nobiliar! Toate fetele se
îndrăgosteau de el!
Amelia era convinsă că Thomas Cavendish ar fi
fost partida deceniului şi dacă ar fi fost cocoşat sau ar
fi avut două nasuri. Ducii necăsătoriţi nu se găseau pe
toate drumurile şi era bine ştiut că familia Wyndham
deţinea suficiente pămînturi şi bani încît să poată
rivaliza cu orice nobil european.
Numai că nu avea deloc cocoaşă iar nasul - pentru
că din fericire avea doar unul! - era drept, rafinat,
perfect proporţionat cu trăsăturile. Avea părul întu

necat, des, ochii de un albastru fascinant şi o dantură
perfectă. Obiectiv vorbind, nu-1 puteai descrie să fie
altfel decît un bărbat frumos.
Amelia nu se lăsa însă orbită de farmecul lui. în
ciuda faptului că erau logodiţi, se considera un
judecător obiectiv. Şi probabil că aşa şi era, pentru că
se simţea capabilă să-i vadă şi lipsurile şi chiar să le
ridiculizeze. în plus, le revizuia o dată la cîteva luni, ca
să fie sigură.
Amelia se mîndrea cu acurateţea ei în orice. Era,
după părerea ei, o virtute din nefericire subapreciată.
Numai că el era foarte greu de categorisit. Cum să
definească ea, de exemplu, aura care părea să-l
înconjoare, de parcă era... mai mult decît restul lumii.
Ducii nu arătau de obicei aşa. Erau înalţi şi firavi sau
din contră, rotunzi ca un balon, cu glas subţire şi lipsiţi
de intelect, pe cînd el... ei bine, ea îi văzuse o dată
mîinile. Obişnuia să poarte mănuşi atunci cînd se
întîlneau, dar într-o ocazie, nu-şi mai amintea care, şi
le dăduse jos iar ea se trezise fascinată de mîinile lui.
De mîinile lui, pentru numele lui Dumnezeu!
Răm ăsese pironită locului, fără cuvinte — şi
probabil cu gura deschisă. Dar nu se putuse abţine să
nu se gîndească la faptul că acele mîini făcuseră
lucruri. Reparaseră un gard. Mînuiseră o lopată.
Dacă s-ar fi născut cu cinci sute de ani mai de
vreme, ar fi fost cu siguranţă un cavaler de temut, care
mînuia cu iscusinţă sabia în luptă (asta cînd nu-şi
purta domniţa în braţe, spre asfinţit).
24 JULIA QUINN
Şi da, era conştientă că ea îi analizase amănunţit

personalitatea - lucru pe care el nu îl făcuse.
Dar chiar şi aşa, nu ştia prea multe despre el. Avea
titlu nobiliar, era bogat, era frumos - dar toate astea
nu-i spuneau mare lucru. Nu i se părea deloc n ere
zonabil să-şi dorească să ştie mai multe despre el. Şi
îşi mai dorea ceva, cu adevărat, deşi nu-şi putea explica
foarte bine de ce: ca el să ştie mai multe despre ea.
Sau, mai bine zis, ca el să-şi dorească să ştie mai
multe despre ea.
Să cerceteze.
Să pună întrebări. Să asculte cu adevărat răs
punsurile, nu să se mulţumească doar să dea din cap.
Amelia ţinea socoteala foarte exact: de cînd se
cunoscuseră, logodnicul ei îi pusese fix opt întrebări,
în şapte rînduri o întrebase dacă seara era pe placul
ei. Iar a opta oară fusese ceva legat de vreme.
Nu se aştepta ca el să o iubească - nu era chiar atît
de naivă. Dar se aştepta ca un bărbat de o anume
inteligenţă să-şi dorească să ştie cîte ceva despre
femeia cu care plănuia să se căsătorească.
Nu şi Thomas Adolphus Horatio Cavendish,
stimabilul duce de Wyndham, conte de Kesteven,
Stowe şi Stamford, baron Grenville de Staine, plus
multe alte titluri onorifice pe care, din fericire, nu
fusese obligată să le memoreze. Lui nu părea să-i pese
că logodnica lui adora căpşunile dar avea intoleranţă
la mazăre. Că ea nu cîntase niciodată în public sau că
era foarte talentată la pictat acuarele.
Nu ştia că ea îsi dorise dintotdeauna să viziteze

* »
Amsterdamul.
Nu ştia că ea ura momentele cînd mama ei spunea
că era de o inteligenţă acceptabilă.
Nu ştia că ei avea să-i lipsească pînă la disperare
Elizabeth, după ce aceasta urma să se căsătorescă cu
contele de Rothsey care locuia la celălat capăt al ţării,
la patru zile depărtare.
Şi nu ştia că, dacă i-ar fi pus o simplă întrebare,
dacă i-ar fi cerut cu adevărat opinia în legătură cu
altceva decît vremea de afară, părerea ei despre el s-
ar fi schimbat radical.
Dar asta ar fi însem nat ca el să ţină cu adevărat la
opinia ei, ceea ce nu era adevărat, mai mult ca sigur.
De fapt, lipsa lui de interes în privinţa judecăţii ei era
singurul lucru important pe care îl ştia despre el.
Sau poate...
S-a uitat mai atentă pe după draperia roşie din
catifea pe care o folosea drept paravan. Ştia foarte bine
că el era perfect conştient de prezenţa ei.
I-a privit chipul.
A privit felul în care se uita la Grace.
Felul în care îi zîmbea lui Grace.
Felul în care... Dumnezeule mare, ridea? Nu-1 mai
auzise niciodată rîzînd.
Era şocată, uluită. Se părea că nu ştiuse ceva
foarte important legat de logodnicul ei.
Era îndrăgostit de Grace Eversleigh.
Oh, minunat!
26 JULIA QUINN
La balul din seara aceea nu se dansa vals. Acesta

era considerat „prea rapid" de doamnele care
organizau aceste evenimente, o dată la trei luni, la
Lincolnshire Dance and Assembly. Thomas era de
părere că era mare păcat. Nu-1 interesa latura ispiti
toare a dansului - nu valsase niciodată cu o femeie cu
intenţia de a o seduce. Dar valsul îi dădea şansa să aibă
o conversaţie cu partenera. Lucru care ar fi fost mult
mai uşor decît să strecoare cîte un cuvînt sau o
propoziţie scurtă, cînd şi cînd, în timpul dansului
destul de ritmat de acum.
— încerci să o faci geloasă? l-a întrebat Grace
zîmbindu-i de o manieră care ar fi putut fi luată drept
flirt dacă el nu ar fi cunoscut-o atît de bine.
— Nu fii absurdă.
Ea era deja la braţul unui alt domn. Thomas s-a
îmbufnat şi a aşteptat ca ea să revină lîngă el.
— Nu fii absurdă, a repetat.
Grace a înclinat uşor capul.
— N-ai mai dansat pînă acum cu mine.
De data aceasta el a aşteptat momentul potrivit
ca să-i răspundă.
—Am mai avut vreodată şansa să dansez cu tine?
Grace s-a dat un pas înapoi şi a făcut o plecăciune,
aşa cum cerea dansul, dar Thomas şi-a dat seama că
era de acord. Participau doar rareori împreună la
evenimente. Deşi Grace o însoţea pe bunica lui atunci
cînd aceasta venea la Londra, nu ieşea decît foarte rar
seara. Iar atunci cînd o făcea, stătea deoparte, alături
de celelalte doamne de companie.
S-au dus spre capătul şirului de dansatori iar el i-

a luat mîna pentru olevette. Au pornit apoi spre centrul
încăperii, domnii în dreapta, doamnele în stînga.
— Eşti furios, a spus Grace.
— Deloc.
— Orgoliul ţi-a fost rănit.
— Doar pentru o clipă, atunci, a recunoscut el.
— Şi acum?
El nu i-a răspuns. Nu era obligat să o facă.
Ajunseseră din nou la capătul şirului şi-şi ocupaseră
locurile, de o parte şi de alta. Dar cînd s-au întîlnit,
doar pentru o clipă, Grace i-a spus:
— Nu mi-ai răspuns la întrebare.
Au făcut cîţiva paşi înapoi, apoi s-au apropiat din
nou iar el i-a şoptit:
— îmi place să am controlul.
Ea părea pe punctul să izbucnească în rîs. Cînd a
avut din nou ocazia, a întrebat-o:
— Eşti chiar atît de surprinsă?
A făcut o reverenţă, ea a făcut o piruetă, iar cînd
privirile li s-au întîlnit, ea i-a răspuns:
— Nu mă mai surprinzi deloc.
Thomas a rîs şi la următoarea piruetă i-a şoptit:
— Nici nu încerc.
Iar Grace a ridicat privirea spre tavan.
Grace era fată bună, cu adevărat. Thomas bănuia

că bunica lui nu căutase mai mult decît o făptură care
28 JULIA QUINN
să ştie să spună „da, doamnă” şi „bineînţeles, doamnă”

atunci cînd îşi angajase o însoţitoare, dar se pare că
făcuse o alegere inspirată. în plus, Grace provenea din
acelaşi district, rămăsese orfană cu cîţiva ani în urmă,
cînd părinţii ei se îm bolnăviseră de friguri. Tatăl ei
fusese un gentleman de ţară, foarte agreat de cunos
cuţi. La fel şi soţia lui. Drept rezultat, Grace cunoştea
bine familiile din preajma locului, era chiar prietenă
cu majoritatea. Ceea ce constituia un avantaj.
Cel puţin aşa presupunea Thomas. Mare parte din
timp, el se străduia să stea departe de bunica lui.
Melodia se apropia de sfîrşit, aşa că a aruncat o
privire spre draperia roşie. Fie logodnica lui plecase,
fie devenise mai pricepută în a se ascunde.
— Ar trebui să te porţi mai frumos cu ea, i-a spus
Grace în timp ce se lăsa condusă în afara ringului de
dans.
— Ea mi-a întors spatele, i-a ream intit el.
Grace a ridicat din umeri.
— Ar trebui să te porţi mai frumos cu ea, i-a
repetat. A făcut o reverenţă şi s-a îndepărtat, lăsîndu-
1 singur. Lui Thomas nu-i plăcea deloc postura în care
se afla. Era un bărbat logodit, iar logodnica lui era
binecunoscută de toţi cei prezenţi. Asta ar f i trebuit să
însemne că toţi cei care îşi vedeau fiicele, surorile sau
nepoatele ducese îl vor lăsa în pace. Din păcate, nu era
complet la adăpost în faţa vecinilor. Nici o mamă care
se respecta nu se putea înfrîna să nu se gîndească la
faptul că ceva putea să se întîmple, că ducele va rupe
logodna şi va trebui să-şi găsească o altă mireasă.
Cel puţin, aşa i se spusese. Numai că pe el nu-1

interesau deloc astfel de manevre.
Chiar şi cei fără vreo soră nem ăritată sau vreo
fiică sau nepoată, aveau totuşi să-i ceară vreo favoare.
Era al naibii de obositor. Ar fi dat orice în schimbul
unei singure zi în care lumea să nu-i spună numai ce
credea că şi-ar dori el să audă.
Acesta era motivul pentru care, atunci cînd Grace
l-a lăsat singur, s-a îndreptat imediat spre uşă.
0 uşă, mai exact. Nu mai conta care. Trebuia doar
să iasă.
Douăzeci de secunde mai tîrziu, el inspira aerul
proaspăt al nopţii. Ar fi vrut să plece acasă. îşi dorise
să petreacă o seară liniştită, dar planurile îi fuseseră
date peste cap de bunica, cea care îl luase pe sus la bal.
0 vizită la Stamford era tot ce-i trebuia. Acolo era
Celeste, o văduvă discretă şi foarte inteligentă.
Aranjamentul le convenea de minune amîndurora. El
îi ducea daruri - lucruri care îi erau de folos,
suplimentînd modestul venit lăsat de soţul ei. în
schimb, ea îi oferea companie, fără să se aştepte la
fidelitate.
Thomas s-a uitat în jur. Un copac, o fîntînă în
miniatură pentru păsări şi o tufă de trandafiri
proaspăt tunsă... se părea că nu nim erise uşa care
dădea spre stradă. Era în grădină. S-a încruntat şi a
privit peste umăr. Nu era foarte sigur că putea ajunge
în stradă fără să fie nevoit să mai treacă prin sala de
bal — şi putea să ju re că auzea deja şuşotindu-se
30 JULIA QUINN
cuvinte precum fiică, trebuie, să le fa cem cunoştinţă...

dar trebuia să încerce, totuşi, pentru numele lui
Dumnezeu!
A dat ocol fîntînii cu intenţia de a trece de colţul
clădirii, dar cînd să depăşească tufa de trandafiri a
sesizat o mişcare, cu colţul ochiului. Nu avusese de
gînd să se uite. Ştia foarte bine că nu era cazul să se
uite. Asta ducea numai la necazuri. Nu exista nimic mai
neplăcut decît să dai ochii cu un el - dar mai în tot
deauna era o ea - care n-ar fi trebuit să se afle acolo.
Dar s-a uitat, bineînţeles, pentru că aşa era m enit să
decurgă seara lui.
S-a uitat, deci. Iar în clipa următoare şi-a dorit să
n-o fi făcut.
—Alteţă.
Era lady Amelia. Evident, se afla acolo unde n-ar
fi trebuit.
A privit-o lung, încercînd să se hotărască cum s-o
abordeze.
— Era înăbuşitor înăuntru, a spus ea, ridicîndu-se.
Stătuse pînă atunci pe o bancă din piatră, iar rochia ei
- ei bine, ca să spună adevărul, nici nu-şi amintea ce
culoare avea rochia ei, iar acum, în bătaia lunii, chiar
nu mai era sigur deloc. Părea să se confunde cu
îm prejurim ile - acesta era motivul pentru care nu o
văzuse de la început, probabil.
Acum nu mai conta, însă. Conta doar faptul că era
singură, afară.
Şi îi era promisă lui.
Ceea ce nu era deloc bine.

Ieşirea Ameliei din încăpere ar fi fost mult mai
grandioasă dacă ar fi putut pleca de tot de acolo. Dar
trebuia să ţină cont şi de sora ei. Şi de cealaltă soră. Şi
de mama ei. Şi de tatăl ei. Care ar fi fost mai mult decît
bucuros să o urmeze imediat, era convinsă de asta.
Lucrurile nu stăteau însă la fel cu celelalte trei
Willoughby, care păreau să se distreze de minune.
Aşa că Amelia s-a refugiat într-un colţ al grădinii,
aşteptînd ca familia ei să se sature de atîta distracţie.
Nu mai era nimeni în jur, pentru că scopul celorlalţi
era să vadă şi să fie văzuţi.
A găsit o bancă şi s-a aşezat. Nu era deloc răcoare,
cerul era plin de stele, aşa că avea la ce să privească.
Deşi această ocupaţie nu părea că-i va lua mai mult de
cîteva minute, dat fiind uriaşul ei talent în a descoperi
constelaţii.
A găsit imediat Carul Mare, apoi pe cel mic - sau
cel puţin ce credea ea că ar fi fost Carul Mic. A mai
descoperit trei grupuri de stele care semănau cu nişte
urşi, apoi un altul care aducea cu o clopotniţă.
Şi-a schimbat poziţia, să privească mai spre nord.
Acolo, cu puţină imaginaţie,părea că un grup de stele
semăna cu o oală de noapte cu o formă mai ciudată. Nu
a apucat să se uite prea bine pentru că a auzit un sunet.
Mai era cineva în grădină.
Şi se îndrepta spre ea.
32 JULIA QUINN
Preţ de cîteva clipe, avusese regatul ei. Acasă nu

era niciodată singură. Şi nici aici, după cîte se părea.
A rămas nem işcată, aşteptînd ca intrusul să se
îndepărteze, dar...
Nu era posibil.
Ba era, bineînţeles.
Stimabilul ei logodnic. în toată splendoarea lui.
Ce căuta acolo, oare? Cînd părăsise sala de bal, îl
lăsase dansînd cu Grace. Chiar dacă dansul se
term inase, obiceiul era să-şi conducă partenera la
marginea ringului şi să mai poarte o conversaţie
absolut searbădă, cîteva minute. După care ar fi fost
acostat de nenumăraţi membri ai înaltei societăţi din
Lincolnshire, toţi nutrind speranţa că logodna se va
rupe (nu-i doreau nici un rău viitoarei m irese, cu
siguranţă, dar poate că Amelia avea să se îndrăgos
tească de altcineva, de exemplu, şi să fugă cu acel
cineva la Gretna).
Şi totuşi, se părea că alteţa sa reuşise să le scape
din gheare cu o viteză-record iar acum se strecura la
rîndul său în grădina din spatele casei.
Păşea drept şi semeţ, arăta la fel de nesuferit de
mîndru ca întotdeauna. Dar chiar şi aşa, era evident că
se furişa. Amelia a ridicat o sprinceană, mirată. Ar fi
putut să pună rămăşag că va alege uşa care dădea spre
stradă, în încercarea de a scăpa.
Era, clar, cea mai lipsită de noroc fată din
Lincolnshire. Pentru că el a ales fix acel mom ent să
întoarcă privirea spre ea.
— Alteţa Voastră, a spus Amelia. Nu avea sens să

pretindă că nu-1 văzuse. El nu a scos nici un cuvînt,
lucru lipsit de politeţe din punctul ei de vedere. Nu era
însă cazul ca si ea să renunţe la bunele maniere, asa că
s-a ridicat şi i-a dat o explicaţie:
— Era înăbuşitor înăuntru.
Ceea ce era perfect adevărat. Deşi nu acesta era
motivul pentru care ieşise.
El nu a spus nici de această dată nimic, doar a
privit-o cu un aer superior. Era dificil să-ţi păstrezi
stăpînirea de sine cînd erai privit astfel. Probabil că
asta era ideea. Ar fi vrut să-şi mute greutatea de pe un
picior pe celălalt. Sau să strîngă pumnii. Sau să
scrîşnească din dinţi. A refuzat însă să-i dea satisfacţie
(asta presupunînd că el ar fi observat), aşa că a rămas
nemişcată, cu un zîmbet senin întipărit pe chip.
— Eşti singură, a spus el.
— Sînt.
— Afară.
Amelia a clipit şi i-a aşteptat următoarele cuvinte.
— Eşti singură.
Ea a privit spre stînga, apoi spre dreapta, după
care i-a răspuns:
— Acum nu mai sînt.
A privit-o cu mai multă asprime, dacă acest lucru
mai era posibil.
— Bănuiesc că eşti conştientă de riscurile la care
îţi supui reputaţia.
34 JULIA QUINN
De data aceasta, ea chiar a scrîsnit din dinţi.

Foarte scurt.
— Nu mă aşteptam să fiu găsită, i-a răspuns.
Lui nu i-a plăcut răspunsul. Era evident.
— Nu sîntem la Londra, a continuat ea. Pot sta
singură pe o bancă, în afara sălii de bal, fără să fiu în
pericolul de a-mi pierde poziţia în societate.
Dumnezeule? Nu cumva el era acum cel care
scrîşnea din dinţi?
— Şi totuşi, a spus el, o asem enea purtare este
nepotrivită pentru o viitoare ducesă.
— Pentru viitoarea ta ducesă.
— Exact.
Ameliei i s-a strîns stomacul, dar nu putea să-şi
dea seama dacă era amuzată sau îngrozită.. Wyndham
părea furios, mai rece decît de obicei. Deşi nu se temea
de el — era un gentleman, n-ar fi lovit niciodată o
femeie - era conştientă că-i putea transform a viaţa
într-un şir nesfîrşit de nefericiri.
De cînd îl cunoscuse, im presia ei despre acest
bărbat (pe atunci doar un băiat) era că deţinea mereu
controlul. Şi că viaţa ei trebuia să se învîrtă după a lui,
fără comentarii.
El vorbea, ea asculta.
El cerea ceva, ea sărea imediat.
El intra în încăpere, ea zîmbea încîntată.
Şi, mai presus de toate, era bucuroasă pentru
orice şansă care i se oferea. Era o fată norocoasă. I se
dădea ocazia să încuviinţeze tot ce spunea el, nu-i aşa?
Numai că — şi asta era de fapt cea mai mare

ofensă - el i se adresa foarte rar. Nu-i cerea nimic,
aproape niciodată - ce ar fi putut să ceară de la ea? Iar
ea renunţase să mai zîmbească atunci cînd el intra în
cameră pentru că nu se uita niciodată spre ea.
Poate că era conştient de prezenţa ei, dar nu
întotdeauna.
Numai că acum...
I-a oferit un zîm bet larg şi i-a privit chipul,
prefăcîndu-se că nu vedea săgeţile de gheaţă pe care
le aruncau ochii lui.
Şi de data aceasta a observat-o.
Şi s-a schim bat brusc, inexplicabil. Pur şi simplu.
Ceva în el s-a înmuiat, buzele i s-au arcuit şi a privit-o
ca pe o comoară nepreţuită care îi fusese aruncată în
braţe de un zeu mărinimos.
Era de ajuns pentru ca o tînără lady să se simtă
extrem de stînjenită.
— Te-am neglijat, a spus el.
Ea a clipit.
— Poftim?
I-a luat mîna şi i-a dus-o la buze.
— Te-am neglijat, i-a spus din nou iar vocea i s-a
topit în noapte. N-ar fi trebuit.
Buzele Ameliei s-au întredeschis. Ar fi trebuit să
facă ceva cu mîna (să o retragă, de exemplu, ar fi fost
o alegere bună) dar a rămas nem işcată, ca o toantă, cu
gura căscată, întrebîndu-se de ce el...
36 JULIA QUINN
Oare de ce?
— Aş putea dansa acum cu tine? i-a şoptit el.
Ea îl privea cu ochi mari. Ce avea de gînd?
— Nu este o întrebare chiar atît de dificilă, i-a spus
el zîmbind, strîngînd-o uşurel de mînă şi dîndu-se mai
aproape. Da... sau nu.
Ea şi-a ţinut răsuflarea.
— Da... a spus el şi şi-a lipit palma deschisă de
spatele ei. Şi-a apropiat buzele de urechea ei, fără să o
atingă, dar suficient de aproape ca să-i simtă respiraţia
fierbinte, ca un sărut. Da este mai mereu cel mai
potrivit răspuns.
Uşor... au început să danseze.
— Şi întotdeauna atunci cînd eşti cu mine.
Dorea să o seducă. îşi dădea seama de asta, dar
nu ştia dacă să fie încîntată sau nedumerită. Nu-şi
dădea seama de ce - el nu păruse niciodată să fi avut
vreo înclinaţie spre ea. 0 făcea deliberat, însă. îşi
folosea toate armele din arsenal - sau cel puţin toate
armele care îi erau permise într-o grădină publică.
Şi îi reuşea. Era convinsă de scopurile lui
machiavelice - doar nu devenise irezistibilă peste
noapte - dar totuşi pielea i se înfiorase şi ori de cîte ori
respira (nu suficient de des, oricum) trupul ei părea să
fie mai uşor, să plutească. Poate că nu ştia prea multe
despre relaţiile dintre bărbaţi şi femei dar un lucru îl
ştia sigur...
îşi rîdea de ea.
Creierul îi funcţiona încă, deşi nu se putea abţine

să nu-1 privească cu ochi umezi, de viţică îndrăgostită
şi să-şi dorească să o strîngă mai tare în braţe.
Ar fi vrut să se lipească de el. Să se cufunde în el.
Scosese oare vreun cuvînt m ăcar de cînd el îi
luase mîna într-a lui?
— N-am observat pînă acum ce ochi frumoşi ai, i-
a spus în şoaptă. Ea ar fi vrut să-i spună că asta se
întîmplase pentru că nu se obosise niciodată să se uite
cu atenţie, dar în schimb i-a zîmbit ca o prostuţă şi a
ridicat capul spre el. Poate că se gîndea să o sărute şi
poate că... poate... nu, cu siguranţă, avea să-i dea voie
să o facă.
Iar el chiar a făcut-o. Buzele lui le-au atins pe ale
ei în ceea ce s-a dorit a fi cel mai tandru, respectuos şi
romantic prim sărut din istorie. Era aşa cum visase că
va fi un sărut. Dulce, blînd, trimiţîndu-i valuri de
căldură în trup. Nu s-a putut abţine şi a oftat.
—Atît de dulce, a murmurat el. Amelia l-a cuprins
după gît. A zîmbit văzînd-o cît era de dornică şi şi-a
coborît mîinile spre fesele ei, pe care le-a cuprins
absolut scandalos. Ea a scos un ţipăt slab şi s-a zbătut
puţin iar el a sporit strînsoarea. Ritmul respiraţiei i s-a
schimbat.
La fel şi sărutul.
Capitolul 3
Sărutînd-o, intenţionase bineînţeles să o aibă la

degetul lui mic. Dar a fost o surpriză foarte plăcută.
Lady Amelia era de-a dreptul delicioasă, cu un
fund apetisant. Mintea îi rătăcea deja departe, se vedea
strecurîndu-şi mîna între picioarele ei, iar degetul
mijlociu ar fi...
Dumnezeule, chiar era cazul să stabilească data
căsătoriei cu fetişcana asta.
Şi-a adîncit sărutul şi a tras-o mai aproape,
savurînd abia şoptitul ei sunet de uimire. Apropierea
ei îi făcea plăcere, era toată numai curbe şi muşchi
fermi. îi plăcea să călărească - auzise asta de la cineva,
dar nu mai ştia de la cine.
— Eşti frumoasă, i-a spus, întrebîndu-se dacă
obişnuia să călărească precum bărbaţii.
Nu era însă momentul — şi nici locul, cu siguranţă
- să dea frîu liber imaginaţiei. încrezător că a potolit-
0 pe mica rebelă, s-a dat un pas înapoi, dar degetele i-
au mai zăbovit cîteva clipe pe obrazul ei.
Aproape că i-a zîmbit. Ea continua să aibă o
expresie uimită, ca şi cum nu ar fi înţeles prea bine ce
1 se întîmplase.
— Să te conduc înăuntru? întrebat-o.
Ea a clătinat din cap. Şi-a dres glasul. într-un final,

a spus:
— Nu voiai să pleci?
— Nu te pot lăsa aici.
— Mă pot întoarce şi singură.
Probabil că o privise neîncrezător, pentru că s-a
sim ţit datoare să adauge:
— Mă poţi urmări cu privirea pînă intru, dacă
doreşti.
— Nu vrei să fii văzută cu mine? a murmurat el. în
curînd îţi voi deveni soţ.
—Adevărat?
S-a trezit întrebîndu-se unde dispăruse brusc
făptura pasională. Pentru că ea îl privea acum cu ochi
limpezi, pătrunzători.
— îmi pui cuvîntul la îndoială?
— Nu aş face niciodată asta. S-a îndepărtat puţin
de el, dar nu era un semn că se retrăgea. Ci mai
degrabă un semnal. Că nu se mai afla sub vraja lui.
— Ce ai vrut să spui, atunci?
Ea s-a întors şi i-a zîmbit.
— Bineînţeles că vei fi soţul meu. La partea cu „în
curînd” am însă dubii.
A privit-o lung înainte să-i răspundă.
— Nu am discutat niciodată deschis, noi doi.
-N u .
Era mai inteligentă decît fusese lăsat să creadă.
Ceea ce era un lucru bun, şi-a spus el. Destul de
enervant, uneori, dar era cu siguranţă un avantaj.
40 JULIA QUINN
— Cîţi ani ai? a întrebat-o.

Ea a făcut ochii mari.
— Nu ştii?
La naiba! Femeile se legau mereu de amănunte
dintr-astea.
— Nu, i-a răspuns. Nu ştiu.
—Am douăzeci si unu. A făcut o reverenţă, ironică.
Am cam mult.
— Oh, te rog!
— Mama e disperată deja.
A privit-o atent.
—Ai cam mult tupeu.
Ea s-a gîndit puţin, ba chiar insulta a părut să-i
facă plăcere:
-D a .
—Ar trebui să te sărut din nou, i-a spus el, ridicînd
arogant o sprinceană.
Nu era într-atît de sofisticată încît să aibă un
răspuns pregătit, lucru care l-a mulţumit. S-a aplecat
spre ea, cu un zîmbet încrezut.
— Cînd te sărut, devii tăcută.
Ea a scos un sunet, jignită.
— Eşti tăcută şi atunci cînd te insult, a tachinat-o,
E ciudat, dar nu mi se pare la fel de plăcut.
— Eşti un nesuferit, a spus ea printre dinţi.
— Şi totuşi, iată-le, a oftat el. Cuvintele. Rostite de
buzele tale.
— Plec, a spus ea hotărîtă. S-a întors pe călcîie dar
el a fost mai rapid şi a prins-o de braţ. Unui privitor din
afară, scena i s-ar fi părut curtenitoare, dar mîna lui a

zăbovit pe a ei ceva mai mult, acoperind-o.
Era ţintuită locului.
— Te însoţesc, i-a spus zîmbind.
I-a aruncat o privire insolentă dar nu a comentat.
El a bătut-o uşurel pe mînă, lăsînd-o pe ea să aleagă
dacă gestul i se părea liniştitor sau condescendent.
— Mergem? a şoptit. Şi s-au întors amîndoi în sală.
Balul era pe sfîrşite. Muzicanţii lăsaseră
instrumentele deoparte iar mulţimea se rărise. Nu le
vedea nicăieri pe bunica sau pe Grace.
Părinţii Ameliei erau în celălalt capăt al sălii,
discutau cu un gentilom din partea locului. Aşa că şi-a
continuat drumul alături de ea, hotărît, salutîndu-i cu
o m işcare a capului pe cei pe lîngă care treceau, dar
fără să se oprească.
Viitoarea sa mireasă i-a şoptit. Foarte încet, doar
pentru urechile lui:
— Nu te-ai săturat să vezi că întreg universul se
opreşte în loc atunci cînd tu intri într-o încăpere?
A încremenit în loc. S-a uitat la ea. îl privea cu ochi
mari - erau verzi, nu observase pînă atunci - dar fără
urmă de sarcasm. întrebarea era sinceră, rostită fără
resentim ente, din pură curiozitate.
Nu obişnuia să îm părtăşească cu nimeni cele mai
profunde gînduri ale sale, dar în clipa aceea se simţea
obosit. Aşa că a clătinat din cap şi i-a răspuns:
— Ba da. în fiecare zi, ceas de ceas.
42 JULIA QUINN
Multe ore mai tîrziu, Thomas urca treptele spre

dormitorul lui din Belgrave Castle. Era ostenit. Şi prost
dispus. Poate nu chiar prost dispus, dar nici prea bine.
Petrecuse mare parte din seară rememorînd discuţia
cu lady Amelia, iar asta îl iritase. Pentru că nu-i mai
acordase pînă atunci atîta timp.
în loc să vină direct acasă după bal, aşa cum
intenţionase la început, se îndreptase spre casa lui
Celeste. Odată ajuns acolo, însă, nu sim ţise deloc
imboldul să-i bată la uşă. Pentru că şi cu ea ar fi trebuit
să stea tot de vorbă. Pentru că acesta era genul de
relaţie între ei: Celeste nu era nici actriţă de cabaret,
nici cîntăreaţă de operă. Era o văduvă cumsecade pe
care trebuia să o trateze ca atare. Să facă conversaţie,
să schim be amabilităţi, indiferent dacă avea sau nu
chef.
Aşa că a rămas în trăsură, în faţa casei ei, mai bine
de zece minute. într-un final, s-a decis să plece. Se
simţea ridicol. A traversat oraşul şi s-a oprit la un han
unde nu-1 cunoştea nimeni şi a cerut ceva de băut. S-a
simţit bine acolo, aşa, singur. S-a bucurat de pace şi de
singurătate, nimeni nu i-a cerut vreo favoare şi nici nu
i-a făcut vreun compliment gratuit.
A stat cu paharul în faţă mai bine de o oră,
nefăcînd altceva decît să-i privească pe cei din jur.
Dîndu-şi seama că se făcuse foarte tîrziu, s-a ridicat şi
s-a îndreptat spre casă.
A căscat. Patul lui era extrem de confortabil şi
avea de gînd să profite din plin. Chiar pînă spre prînz.
în casă domnea liniştea. Servitorii m erseseră

demult la culcare, la fel şi bunica lui, din cîte se părea.
Slavă Domnului!
O iubea, cel mai probabil. Era doar o chestie
teoretică, pentru că de un lucru era sigur: nu o plăcea.
De fapt, pe ea nu o plăcea nimeni. îi datora o oarecare
loialitate. Dăduse naştere unui fiu care se căsătorise
cu o femeie care la rîndul ei îl avusese pe el. îi datora
existenţa, dacă nu şi altceva.
în afară de asta, însă, nu vedea nici un motiv
pentru care să-i fi purtat afecţiune. Augusta Elizabeth
Candida Debenham Cavendish nu era, în term eni
politicoşi, o persoană agreabilă.
Auzise de la cei care o cunoşteau de mult timp că
nu fusese niciodată prea prietenoasă, dar nici fo a r te
neprietenoasă. Asta se întîmpla însă înainte ca el să se
fi născut, înainte să-i moară doi din cei trei fii, urmaţi
de soţul ei, răpus la rîndul lui de friguri.
Tatăl lui Thomas nu se aşteptase să devină duce,
pentru că avea doi fraţi mai mari, perfect sănătoşi.
Numai că soarta e adesea neprevăzută.
Thomas a căscat, fără să se obosească să ducă
mîna Ia gură şi a străbătut holul care ducea la scara
principală. Spre marea lui surprindere, acolo era...
— Grace?
Ea a scos un sunet surprins şi s-a împiedicat chiar
la ultima treaptă. A prins-o cu un gest reflex iar ea şi-
a recăpătat repede echilibrul.
—Alteţă, a spus. Părea foarte obosită.
44 JULIA QUINN
El a făcut un pas înapoi şi a privit-o curios.

Renunţaseră demult la etichetă, la titluri, atunci cînd
se aflau acasă. Se număra, de altfel, printre puţinele
persoane care îi spuneau pe numele mic.
— De ce eşti trează la ora asta? a întrebat-o. Este
trecut de două.
— De trei, de fapt, a oftat ea.
Thomas a privit-o cîteva clipe, încercînd să-şi dea
seama de ce bunica lui avusese nevoie de compania ei
pînă atît de tîrziu. îi era aproape frică să-şi imagineze.
Cine ştie care era motivul.
— Grace? a şoptit cu blîndeţe. Biata fată arăta ca
şi cum ar fi fost complet epuizată.
Ea a clipit des şi a clătinat uşor din cap.
— Te rog să mă scuzi. Ai spus ceva?
— De ce bîntui prin casă?
— Bunica ta nu se simte bine. A adăugat imediat:
ai ajuns cam tîrziu acasă.
—Am avut treburi în Stamford, i-a răspuns el sec.
0 considera pe Grace o bună prietenă, dar era o lady
pînă în măduva oaselor şi nu ar fi vrut să o insulte
aducînd-o pe Celeste în discuţie.
în plus, era destul de supărat pe sine însuşi, din
pricina nehotărîrii lui. De ce naiba m ersese pînă în
Stamford pentru ca mai apoi şă se întoarcă pe călcîie?
Grace şi-a dres glasul.
— Am avut o seară... palpitantă. A continuat,
aproape împotriva voinţei ei: am fost atacate de tîlhari.
— Dumnezeule! a exclamat el, privind-o mai de
îndeaproape. Eşti bine? Bunica e bine?
— Nu am păţit nimic, l-a asigurat ea. Numai vizitiul

a încasat o lovitură puternică la cap şi are un cucui cît
toate zilele. Mi-am permis să-i dau trei zile libere, să
se pună pe picioare.
— Bineînţeles, i-a spus el, dar în sinea lui se
învinovăţea. Nu ar fi trebuit să le lase să călătorească
singure. Ar fi trebuit să-şi dea seama că ele se vor
întoarce la o oră foarte tîrzie. Oare familia Willoughby
era bine? Era puţin probabil ca şi trăsura lor să fi fost
atacată - călătoreau în direcţie opusă. Chiar şi aşa, nu
era deloc liniştit. Te rog să primeşti scuzele mele, i-a
spus el. Ar fi trebuit să insist să fiţi însoţite de mai
mulţi servitori.
— Nu fii prostuţ, i-a răspuns Grace. Nu este vina
ta. Cine ar fi... A clătinat din cap. Suntem tefere. Doar
asta contează.
— Ce v-au luat? a întrebat-o.
— Nu foarte multe, a spus Grace, dar din tonul ei
Thomas a înţeles că încerca să minimalizeze situaţia.
Mie, doar nişte nimicuri. Dar eu nu sînt prea înstărită.
— Bunica trebuie să fie furibundă.
— Este destul de tulburată, a recunoscut Grace.
El s-a străduit din răsputeri să nu izbucnească în
rîs. Reuşea să înţeleagă, printre rînduri, ce încerca ea
să-i spună.
— Purta smaraldele, nu-i aşa? E al naibii de ataşată
de ele.
— Smaraldele le-a salvat, i-a răspuns Grace. Le-a
ascuns printre pernele banchetei.
46 JULIA QUINN
El era impresionat.
— Chiar aşa?
— Eu le-am ascuns, mai bine zis. Mi le-a aruncat
înainte ca trăsura să se oprească.
Thomas a zîmbit. După o tăcere stînjenitoare de
cîteva clipe, a spus:
— Tot nu mi-ai spus de ce eşti trează la o oră atît
de tîrzie. Ar fi trebuit să te odihneşti.
*
Ea a părut să stea în cumpănă. într-un final, a

recunoscut:
— Bunica ta ne-a cerut ceva mai neobişnuit.
— Toate cerinţele ei sînt ciudate, i-a răspuns el pe
loc.
— Nu şi aceasta... ei bine... A oftat. Crezi că ai putea
să mă ajuţi să dau jos de pe perete un tablou din
galerie?
Nu se aştepta la aşa ceva.
— Un tablou... a repetat el.
Ea a dat din cap.
— Din galerie.
Ea a dat din nou din cap.
A încercat să-şi imagineze... dar a renunţat.
— Bănuiesc că nu ţi-a cerut unul de dimensiuni
modeste. Să fie oare vorba de cel cu vasul cu fructe?
-N u .
Dumnezeule, bunica lui înnebunise de tot. Ceea
ce nu era tocmai un lucru rău. Poate că ar fi fost bine
să o interneze într-un azil. Şi nimeni nu ar fi protestat,
după părerea lui.
— Vrea portretul unchiului tău.

— Unchiului meu? Care dintre ei?
—Al lui John.
Thomas a dat din cap, gîndindu-se de ce mai
în trebase oare. Nu-şi cunoscuse unchiul - John
Cavendish murise cu un an înainte de a se naşte el. Dar
în Belgrave Castle memoria lui dăinuia şi acum. Fusese
preferatul mamei lui, toată lumea ştia asta. Pe el îl
iubise cel mai mult dintre toţi fiii ei.
—A fost favoritul ei, a murmurat.
Grace l-a privit întrebător.
— Dar tu nu l-ai cunoscut.
— Nu, bineînţeles că nu, i-a răspuns el. A murit
înainte de a mă naşte eu. Dar tata mi-a vorbit de el.
Adesea. Şi niciodată cu afecţiune.
Chiar şi aşa, ar fi fost frumos din partea lui să o
ajute pe Grace să dea tabloul jos de pe perete. Biata de
ea nu ar fi reuşit singură. A clătinat din cap:
— Este vorba de portretul acela în mărime
naturală?
— Mă tem că da.
Dumnezeule! Ce idei avea şi bătrîna!
Nu.
Nu va face asta.
A privit-o pe Grace în ochi.
— Nu, i-a spus. Nu-i voi aduce tabloul în cameră în
noaptea asta. Dacă îl vrea cu tot dinadinsul, n-are decît
să-i ceară asta unui servitor, dimineaţă.
— Te asigur că nici eu nu-mi doresc altceva decît
să mă duc la culcare în clipa aceasta, dar e mai uşor
dacă-i fac pe plac.
48 JULIA QUINN
— în nici un caz, i-a răspuns Thomas. Dumnezeule,

bunica îi terorizase destul pe toţi. S-a întors şi a pornit
în sus pe trepte, cu intenţia să-i spună vreo două
chestii care să o usture, dar pe la mijlocul distanţei şi-
a dat seama că era singur.
Ce se întîmpla cu femeile din Lincolnshire în seara
aceea?
— Grace! a strigat. Pentru că ea nu şi-a făcut
imediat apariţia lîngă scară, a coborît cîteva trepte şi a
strigat cu mai multă putere:
— Grace!
— Sînt aici, i-a răspuns ea, făcîndu-şi apariţia de
după colţ. Doamne Dumnezeule, chiar ai de gînd să
trezeşti toată casa?
El nu a luat-o în seamă.
— Nu-mi spune că aveai de gînd să cari singură
tabloul.
— Dacă nu o fac, va suna clopoţelul toată noaptea.
El a făcut ochii mici.
— Numai uită-te la mine.
Grace a părut alarmată.
— La ce să mă uit?
— Cum îi smulg cordonul clopoţelului, a spus el,
urcînd şi mai hotărît restul de trepte.
— Să-i smulgi... Thomas!
El nu s-a oprit. 0 auzea gîfîind în urma lui, pentru
că urca cîte două trepte odată.
Thomas s-a oprit şi s-a întors. Zîmbea, pentru că
situaţia i se părea de-a dreptul amuzantă.
— Sînt stăpînul acestei case, i-a spus. Pot să fac ce
vreau.
A străbătut cu paşi apăsaţi covorul moale şi a

intrat în cam era bunicii, a cărei uşă fusese lăsată
deschisă.
— Ce crezi că faci? a spus în timp ce se apropia de
pat.
Dar bunica arăta... chiar rău.
Ochii îi erau lipsiţi de obişnuita asprime şi nu mai
semăna deloc cu o vrăjitoare. Nu era Augusta Ca
vendish pe care o ştia el — şi pe care nu se putea spune
că ar fi iubit-o.
— Dumnezeule! a exclamat. Te simţi bine?
— Unde este dom nişoara Eversleigh? a în trebat
bunica, căutînd-o frenetic cu privirea prin încăpere.
— Sînt aici, i-a răspuns Grace şi s-a apropiat de
patul ei.
— L-ai adus? Unde este tabloul? Vreau să-mi văd
fiul.
— Este foarte tîrziu, doamnă, a încercat să-i
explice Grace. S-a aplecat deasupra patului, a privit-o
în ochi şi a repetat, de data aceasta mai apăsat:
doamnă.
— Poţi ruga un servitor să ţi-1 aducă, dimineaţă, i-
a spus Thomas întrebîndu-se ce lucruri nespuse
tocmai se întîm plaseră între cele două femei. Era
aproape sigur că Grace nu era confidenta bunicii şi nici
invers. Şi-a dres glasul. Nu o pot lăsa pe domnişoara
Eversleigh să se chinuiască cu tabloul, cu atît mai mult
cu cît sîntem în puterea nopţii.
— Am nevoie de tablou, Thomas, a spus bătrîna,
fără obişnuita răceală în glas. Vocea îi suna diferit, avea
o slăbiciune enervantă. După care a adăugat: te rog.
50 JULIA QUINN
El a închis ochii. Bunica lui nu ruga niciodată, pe

nimeni.
— Mîine, i-a spus el. Chiar la prima oră, dacă aşa
doreşti.
— Dar...
— Nu, a întrerupt-o el. îmi pare rău că aţi fost
atacate în seara aceasta şi voi face tot ce este necesar
- raţional vorbind - să ţi se asigure tot confortul. Dar
asta nu înseam nă că poţi să ceri orice îţi trece prin
minte, la orice oră. M-ai înţeles?
Ea a strîns din buze iar ochii şi-au recăpătat as
primea obişnuită, doar pentru o secundă. Lui Thomas
i-a mai venit inima la loc. Nu-i plăcea prea mult
atitudinea semeaţă a bunicii, dar lucrurile intrau pe un
făgaş normal, pentru că ea se comporta aşa cum era de
aşteptat.
L-a privit furioasă.
El i-a întors privirea.
— Du-te la culcare, Grace, a spus el fără să se
răsucească spre ea.
Au urmat cîteva secunde de tăcere, apoi a auzit-o
pe Grace îndepărtîndu-se.
— Nu ai nici un drept să-i dai ordine în felul acesta,
a şuierat bunica printre dinţi.
— Nu, tu nu ai nici un drept.
— Este domnişoara mea de companie.
— Dar nu este sclava ta.
Mîna bunicii a tremurat.
— Nu înţelegi. N-ai putea înţelege niciodată.
— Lucru pentru care sînt profund recunoscător, a

ripostat el. îşi petrecuse jum ătate din viaţă încercînd
să-i facă pe plac acestei femei — şi cealaltă jum ătate
evitînd-o. Ea nu-1 plăcuse niciodată. îşi amintea
suficient din copilăria lui ca să ştie prea bine asta.
Acum nu-1 mai deranja. în ţelesese cu mult timp în
urmă că ea nu plăcea pe nimeni.
Se părea că totuşi ţinuse cîndva la cineva. Din
spusele tatălui său, Augusta Cavendish îl adorase pe
John, fiul său mijlociu. Deplînsese mereu faptul că nu
fusese el primul născut şi deci moştenitorul titlului, iar
cînd tatăl lui Thomas îi luase locul, pe neaşteptate, îi
spusese verde în faţă că era doar un palid înlocuitor
şi-atît. John ar fi fost un duce mult mai bun, iar dacă nu
el atunci Charles, întîiul născut, cel care m erita de
drept titlul. După moartea celor doi, Reginald, al treilea
născut, răm ăsese cu o mamă plină de amărăciune şi o
soţie pe care nu o plăcea şi pe care nu o respecta.
Sim ţise dintotdeauna că fusese obligat să se
căsătorească cu cineva sub rangul lui pentru că nimeni
nu se aştepta ca el să m oştenească titlul. Aşa că nu
vedea nici un motiv pentru care să nu-şi spună
părerile, tare şi răspicat.
Din aceste motive, Reginald şi mama sa păreau să
se dispreţuiască reciproc, în ciuda faptului că semănau
enorm. Niciunul dintre ei nu plăcea pe nimeni, în
special pe Thomas, m oştenitor sau nu al titlului de
duce.
52 JULIA QUINN
— Din păcate nu ne putem alege rudele, a

murmurat Thomas.
Bunica l-a privit cu asprime. Nu vorbise suficient
de tare ca să-l audă, dar din tonul lui îşi dăduse perfect
seama.
— Lasă-mă singură, i-a spus ea.
— Ce aţi păţit mai devreme? Ceva nu se lega. Poate
că fusese atacată de tîlhari, poate chiar fusese
am eninţată cu arma. Dar bunica lui nu era tocmai o
floare fragilă. Ar fi fost în stare să scuipe venin şi de pe
patul de moarte. Nu se îndoia deloc de asta.
Ochii i-au strălucit răzbunători dar si-a tinut
> *
limba. Şi-a îndreptat spatele, a încleştat fălcile şi a

spus, într-un final:
— Pleacă.
El a ridicat din umeri. Nu avea de ce să joace rolul
nepotului îndatoritor dacă ea nu dorea asta. Se
considera chiar absolvit de orice astfel de îndatorire.
— Am înţeles că ai salvat smaraldele, i-a spus în
timp ce se îndrepta spre uşă.
— Bineînţeles! a spus ea ţîfnoasă.
El a zîmbit. Pentru că ea nu putea să-l vadă.
— Nu trebuia să faci asta, i-a spus întorcîndu-se cu
faţa spre ea. Să i le arunci în poală dom nişoarei
Eversleigh.
Ea nu l-a învrednicit cu vreun răspuns. Nici nu se
aşteptase la asta. Augusta Cavendish nu ar fi pus
niciodată viaţa unei însoţitoare mai presus de sm a
raldele ei.
— Noapte bună, bunică dragă, i-a strigat Thomas

în timp ce ieşea pe coridor. A vîrît mai apoi capul din
nou pe uşă: ţi-aş mai cere şi să te faci nevăzută, dar tu
insişti mereu cum că n-ai fi vrăjitoare.
— Eşti un nepot denaturat, a şuierat bunica.
Thomas a ridicat din umeri, hotărît să-i lase ei
ultimul cuvînt. Avusese o seară dificilă. Şi era foarte
obosită.
în plus, lui nu-i păsa deloc.
Capitolul 4
Cel mai tare o irita faptul că nu rămăsese acasă să

citească, şi-a spus Amelia în timp ce-şi bea ceaiul (care
se răcise deja, bineînţeles).
Sau ar fi putut merge la plimbare, călare pe iapa
ei.
Sau şi-ar fi cufundat picioarele în apa unui lac, sau
ar fi învăţat să joace şah, sau le-ar fi supravegheat pe
servitoarele care lustruiau argintăria.
Cînd-colo, era aici. în unul din cele douăsprezece
saloane din Belgrave Castle, sorbind din ceaiul rece şi
întrebîndu-se dacă ar fi fost o lipsă de politeţe să
mănînce ultimul biscuit. Şi tresărea ori de cîte ori
auzea zgomote de paşi pe coridor.
— Dumnezeule mare, Grace! Nu e de mirare că eşti
atît de tulburată! tocmai exclama Elizabeth.
—Hmm? Amelia a revenit cu picioarele pe pămînt.
Părea să fi ratat ceva foarte interesant în timp ce-şi
făcea planuri cum să-l evite pe logodnicul ei. Care, la
urma urmei, putea să fie - sau nu - îndrăgostit de
Grace.
Şi care o sărutase pe ea.
Ciudat comportament, într-adevăr. Faţă de
am bele doamne.
Amelia a privit-o pe Grace mai îndeaproape,

insistînd pe ochii albaştri şi pe părul întunecat. Era
chiar frumoasă, şi-a dat ea seama. Faptul nu ar fi
trebuit să o surprindă, doar o cunoştea dintotdeauna
pe Grace. înainte de a deveni domnişoara de companie
a bătrînei doamne fusese fiica un gentilom din partea
locului.
Mai era şi acum fiică de gentilom, şi-a spus
Amelia, chiar dacă acesta murise, lăsînd-o fără avere
sau protecţie. Chiar dacă părinţii celor două nu fuse
seră prea apropiaţi, locuiau aproape iar fetele se ve
deau destul de des. Cam o dată pe săptămînă, ba chiar
de două ori, dacă punea la socoteală şi duminicile, la
biserică.
Adevărul era că Amelia nu se gîndise niciodată la
înfăţişarea lui Grace. Nu pentru că nu i-ar fi păsat sau
pentru că ar fi considerat-o inferioară ei. Chiar... de ce?
Grace fusese pur şi simplu mereu acolo. 0 parte a lumii
ei pe care se putea baza oricînd. Cea mai bună prietenă
a lui Elizabeth, rămasă orfană în mod tragic şi luată de
bătrîna ducesă sub aripa ei.
Amelia şi-a cîntărit cuvintele. „Luată sub aripa
ducesei” era totuşi un eufemism. Adevărul era că Grace
muncea din greu pentru a se întreţine. Poate că nu
muncea fizic, dar timpul petrecut cu bătrîna era
epuizant.
După cum aflase şi Amelia, direct de la sursă.
56 JULIA QUINN
—Aproape că mi-am revenit, a spus Grace. Mă tem

că nu m-am odihnit prea bine.
— Ce s-a întîmplat? a întrebat Amelia, hotărînd că
nu mai avea sens să pretindă că fusese atentă la
conversaţie.
Elizabeth i-a dat un ghiont.
— Grace şi bătrîna doamnă au fost atacate de
tîlhari!
—Adevărat?
Grace a încuviinţat.
—Azi-noapte. în drum spre casă, de la bal.
Devenea de-a dreptul interesant.
— Şi v-au luat ceva? Părea o întrebare pertinentă.
Cel puţin aşa i s-a părut Ameliei.
— Cum poţi fi atît de liniştită? a întrebat Elizabeth.
Au am eninţat-o cu arma! S-a întors spre Grace: nu-i
aşa?
—Aşa este.
Amelia a căzut pe gînduri. Nu din cauza armei, ci
mai degrabă pentru că povestea nu-i inspira oroare.
Poate că era o persoană rece.
— Te-ai speriat înfiorător? a întrebat-o Elizabeth.
Eu m-aş fi îngrozit, cu siguranţă. Şi aş fi leşinat.
— Ei bine, eu n-aş fi leşinat, a spus Amelia.
— Bineînţeles că tu nu, i-a răspuns Elizabeth
iritată. Nici măcar n-ai clipit cînd Grace ne-a povestit
totul..
— Pare de-a dreptul incitant. Amelia a privit-o pe
Grace cu mare interes. Aşa a fost?
Iar Grace - Dumnezeule mare! - a roşit.

Amelia s-a aplecat spre ea, cu buzele fremătînd.
Roşeaţa din obrajii ei putea însem na o mulţime de
lucruri. Unul, cu siguranţă: că va avea parte de o bîrfă
savuroasă.
— Era frumos, să înţeleg?
Elizabeth o privea de parcă ar fi înnebunit.
— Cine?
— Tîlharul, cine?
Grace a bîlbîit ceva şi s-a prefăcut că soarbe din
ceai.
— Deci era, a tras Amelia concluzia. Dacă
Wyndham era îndrăgostit de Grace... ei bine, m ăcar
sentimentul nu era reciproc.
— Purta mască, a reuşit Grace să-i răspundă.
— Dar chiar şi aşa ţi-ai putut da seama că era
frumos, a insistat Amelia.
-N u !
— Şi avea un accent teribil de romantic. Era
francez? Italian? Gîndindu-se la poeziile lui Byron pe
care le citise recent, a adăugat: spaniol?
— Ai înnebunit, a spus Elizabeth.
— Nu avea accent, a spus Grace. Deşi, dacă mă
gîndesc bine..
— Scoţian, poate? Irlandez?
— Nu am putut să-mi dau seama.
Amelia s-a sprijinit de spătar, cu un oftat
mulţumit.
— Un tîlhar de drumul mare! Ce romantic!
58 JULIA QUINN
— Amelia Willoughby! a m ustrat-o sora ei. Lui

Grace i-a fost pusă viaţa în pericol iar ţie ţi se pare
romantic?
Ar fi trebuit să-i dea un răspuns scurt şi inteligent
- pentru că sora ta este persoana cea mai indicată cu
care poţi fi scurt şi inteligent- numai că în clipa aceea
a auzit un zgomot venind dinspre hol.
— Bătrîna doamnă? a şoptit Elizabeth, cu o
grimasă. Era atît de plăcut cînd aceasta nu cobora să
ia ceaiul cu ele!
— Nu cred, i-a răspuns Grace. încă mai dormea
cînd am coborît eu. A fost... destul de afectată.
— Este de înţeles, a spus Elizabeth. După care şi-a
amintit: au reuşit să-i fure smaraldele?
Grace a clătinat din cap.
— Le-am ascuns. Sub pernele banchetei.
— Ce inteligent! a spus Elizabeth aprobator.
Amelia, nu eşti şi tu de părere că...
Nmai că Amelia nu o mai asculta. Paşii care se
auzeau pe hol erau mult prea hotărîţi ca să-i aparţină
unei doamne în vîrstă. în secunda următoare,
Wyndham a trecut prin faţa uşii deschise.
Conversaţia s-a oprit. Elizabeth s-a uitat spre
Grace iar Grace s-a uitat spre Amelia. Iar Amelia a
rămas privind spre tocul gol al uşii. Cîteva clipe mai
tîrziu, Elizabeth a spus, întorcîndu-se spre sora ei:
— Cred că nici nu şi-a dat seama că sîntem aici.
— Nu-mi pasă, a declarat Amelia. Dar nu era
com plet adevărat.
— Mă întreb unde s-a dus, a şoptit Grace.
Ca un trio de idioate - după părerea Ameliei - au

rămas nem işcate, cu capetele întoarse spre uşă.
Imediat s-a auzit un mormăit, urmat de o lovitură.
— La naiba! l-au auzit pe duce.
Elizabeth făcuse ochii mari. Amelia era încîntată
de ieşirea lui. Era de acord cu orice îi arăta că el nu
deţinea complet controlul asupra oricărei situaţii.
— Aveţi grijă! l-au auzit spunînd.
Un tablou imens a trecut prin dreptul uşii. Cei doi
servitori se străduiau din răsputeri să-l ţină în poziţie
perpendiculară. Era o privelişte destul de ciudată. Era
de fapt un portret - în mărime naturală, de aici şi
greutatea cu care era ţinut în echilibru — şi înfăţişa un
bărbat destul de frumos, cu un aer nobil, mîndru, care
îşi sprijinea un picior de o stîncă. Numai că pozase
cumva aplecat la patruzeci şi cinci de grade, ceea ce-i
mai atenua din nobleţe şi trufie, după părerea Ameliei.
— Cine este? a întrebat în clipa în care tabloul a
dispărut din faţa ochilor.
— Fiul mijlociu al doamnei, i-a răspuns Grace cu
un aer distrat. A murit acum douăzeci şi nouă de ani.
Ameliei i s-a părut ciudat că Grace ştia cu atîta
exactitate data morţii lui.
— Şi de ce schimbă locul portretului?
— Doamna vrea ca tabloul să stea sus.
Amelia ar fi întrebat de ce, dar cine să o mai
înţeleagă pe bătrînă? în plus, chiar în clipa aceea,
Wyndham a trecut din nou prin faţa uşii.
Cele trei l-au privit în tăcere. Ca într-un film în
reluare, el s-a dat un pas înapoi şi a privit înăuntrul
60 JULIA QUINN
salonului. Era impecabil îm brăcat, ca de obicei: cu o

cămaşă apretată, albă ca neaua şi o vestă din brocart
de un minunat albastru profund.
— Doamnelor, a spus.
Toate trei au făcut imediat cîte o reverenţă.
El a dat scurt din cap.
— Mă scuzaţi. Şi a dispărut.
— Ei bine, a spus Elizabeth. Se părea că niciuna
dintre ele nu ştia cum să umple tăcerea.
Amelia a clipit des, încercînd să-şi formeze o
părere despre cele care tocmai se întîmplaseră. Nu se
considera o expertă în eticheta sărutului, nici în
comportamentul de după acesta, dar totuşi, după cele
petrecute cu o seară înainte, se aştepta la ceva mai
mult decît un simplu „mă scuzaţi".
— Poate că ar trebui să mergem, a spus Elizabeth.
— Nu se poate! Doamna doreşte să o vadă pe
Amelia.
Amelia a pufnit.
— îmi pare rău, a spus Grace, iar Amelia a înţeles
exact ce voia să spună. Bătrînei doamne îi făcea plăcere
să o desfiinţeze pe Amelia, de fiecare dată. Dacă nu îi
critica postura, avea ceva de zis legat de expresia ei.
Sau de noul pistrui care îi apăruse pe nas.
Iar dacă nu era vorba de pistruiul care îi apăruse
pe nas, era vorba de cel care urma să-i apară. Chiar
dacă Amelia era înăuntru, com plet ferită de lumină,
bătrîna ştia că nu-şi va lega cum trebuie boneta atunci
cînd va ieşi pe stradă, în soare. Ştia o mulţime de alte
lucruri înfricoşătoare despre ea — şi complet
neadevărate.
Vei purta în pîn tec viitorul duce de Wyndham! îi

repetase de nenumărate ori. Im perfecţiunea nu p oate
f i acceptată!
Amelia deja vedea cu ochii minţii cum va decurge
restul zilei. A oftat.
— Mănînc eu ultimul biscuite, a anunţat şi s-a
aşezat din nou pe fotoliu.
Celelalte două au dat din cap, înţelegătoare, şi şi-
au reluat la rîndul lor locurile.
— Să mai cer să ni se aducă? a întrebat Grace.
Amelia a clătinat cu hotărîre din cap.
După care Wyndham s-a întors. Amelia a mormăit
ceva în barbă, pentru că trebuia iar să se ridice şi
bineînţeles că era cu gura plină şi bineînţeles că el nu i
s-a adresat ei, aşa că se agita degeaba.
Ce bărbat lipsit de consideraţie!
— Aproape că l-am scăpat din mîini sus, pe scară,
îi spunea el lui Grace. Era cît pe ce să-l izbim de ba
lustradă.
— Dumnezeule! a murmurat Grace.
—Ar fi fost ca un pumnal înfipt în inimă, a spus el
cu un zîmbet crud. Merita să-i văd expresia.
Grace a dat să se ridice în picioare:
— Să înţeleg că bunica ta s-a dat jos din pat?
— Doar cît să supravegheze operaţia, i-a spus el.
Eşti în siguranţă, pentru moment.
Grace părea uşurată. Amelia nu o putea în
vinovăţi.
Ducele s-a uitat spre farfuria cîndva plină, pe care
erau acum doar firimituri, apoi s-a întors din nou spre
Grace.
62 JULIA QUINN
— Nu pot să cred că a avut tupeul să-ţi ceară să i-1

aduci azi-noapte. Sau, a adăugat el cu ceva mai multă
blîndeţe, că şi-a închipuit că vei reuşi de una singură.
Grace s-a întors spre invitatele ei şi le-a explicat:
— Doamna m-a rugat să-i duc eu tabloul în
cameră, azi-noapte.
— Dar este uriaş! a exclamat Elizabeth.
Amelia nu a scos nici un cuvînt. Era impresionată
de felul în care Grace îşi alegea cuvintele. Toată lumea
ştia că bătrîna doamnă nu ruga niciodată pe nimeni,
nimic.
— Fiul mijlociu a fost întotdeauna preferatul ei, a
spus ducele pe un ton amar. Apoi, ca şi cum abia atunci
o observase pe femeia care urma să-i devină soţie, a
spus: lady Amelia.
—Alteţă, i-a răspuns ea îndatoritoare.
Se îndoia profund că el o auzise. Pentru că vorbea
deja din nou cu Grace:
—îmi dai o mînă de ajutor dacă hotărăsc să o încui
în cameră?
Amelia a făcut ochii mari. Părea mai degrabă un
ordin, nu o întrebare. Devenea interesant.
— Thom... a început Grace, dar şi-a dres imediat
glasul şi s-a corectat. Alteţă. Va trebui să ai răbdare azi
cu ea. Este foarte tulburată.
Amelia şi-a înghiţit cu greu amărăciunea. Cum de
nu ştiuse că Grace i se adresa pe numele mic? Erau
prieteni, bineînţeles. Locuiau în aceeaşi casă - imensă,
da, plină de servitori, dar Grace lua cina cu bătrîna deci

şi cu el, foarte adesea. în cinci ani avuseseră, mai mult
ca sigur, nenumărate conversaţii.
Amelia ştiuse toate astea. Şi nu-i păsase. Nicio
dată. Nu-i păsase nici că Grace îi spunea Thom as în
timp ce ea nu se gîndise niciodată la el aşa.
Dar cum de nu ştiuse. Oare ar fi trebuit să ştie?
Şi de ce o deranja atît de mult abia acum?
I-a privit profilul cu mai mare atenţie. încă mai
discuta cu Grace iar expresia lui - ei bine, cu ea nu
avusese niciodată o asem enea expresie. Acea fa
m iliaritate în privire, acea căldură a experienţelor
trăite în comun...
Oh, Doamne! Oare o sărutase? 0 sărutase pe
Grace?
S-a ţinut de braţul fotoliului. Nu era posibil! Ea nu
ar fi fost de acord! Grace nu era la fel de bună prietenă
cu ea, aşa cum era cu Elizabeth, dar chiar şi aşa nu ar
fi comis o asemenea trădare. Nu-i stătea în fire, pur şi
simplu. Chiar dacă îşi imagina că era îndrăgostită de
el, chiar dacă îşi făcea iluzii că un flirt ar putea duce la
căsătorie, nu putea fi atît de prost-crescută sau de
lipsită de loialitate încît...
— Amelia?
Amelia a clipit, încercînd să se concentreze pe
chipul surorii sale.
— Nu te simţi bine?
— Ba da, perfect. Nu voia ca toată lumea să se uita
acum la ea, pentru că era sigură că pălise îngrozitor.
64 JULIA QUINN
Şi, bineînţeles, au fixat-o cu toţii cu privirea.

Elizabeth nu se lăsa însă cu una, cu două. I-a
acoperit fruntea cu palma şi a şoptit:
— Nu ai temperatură.
— Bineînţeles, i-a răspuns Amelia, dîndu-i mîna la
o parte. Am stat prea mult în picioare.
—Ai stat doar aşezată, a spus Elizabeth.
Amelia s-a ridicat.
— Cred că am nevoie de aer.
Elizabeth s-a ridicat la rîndul ei.
— Credeam că vrei să stai jos.
— Pot să stau şi afară, a mormăit Amelia, simţind
acelaşi impuls din copilărie: să-i dea surorii ei un
pumn în braţ. Vă rog să mă scuzaţi, a murmurat şi a
străbătut camera, chiar dacă asta însemna să treacă pe
lîngă Grace şi Wyndham.
El se ridicase deja, ca un adevărat gentleman. A
plecat uşor capul cînd ea a ajuns în faţa lui.
în clipa aceea - Dumnezeule, nimic nu putea fi
mai umilitor! - a văzut-o cu coada ochiului pe Grace
dîndu-i lui Thomas un ghiont între coaste.
A urmat un moment stînjenitor, de linişte, în care
el s-a uitat cu ochi mari la Grace [Amelia ajunsese deja
la uşă). După care a spus, pe un ton politicos:
— Dă-mi voie să te însoţesc.
Amelia s-a oprit în prag. S-a întors, fără grabă:
— Mulţumesc, dar nu este nevoie.
A citit pe chipul lui că şi-ar fi dorit să profite de
portiţa de ieşire pe care i-o oferise, dar probabil că
sentimentul de vinovăţie a fost mai puternic, aşa că a

spus sec:
— Bineînţeles că este. în secunda următoare, o lua
de braţ şi ieşeau împreună.
Acum ea ar fi trebuit să-i adreseze cel mai
ferm ecător zîmbet al ei şi să-i spună:
C îtde norocoasă sînt să-ţi fiu m ireasă!
Dacă nu asta, atunci:
Doreşti să fa cem conversaţie?
Sau măcar:
Ţi s-a strîm bat cravata.
Dar nu a spus nimic, bineînţeles.
Pentru că el era duce, ea îi fusese promisă lui şi,
cu o seară înainte...
0 sărutase.
Ce ciudat! Cum un sărut schimbase tot.
Amelia i-a aruncat o privire pe furiş. El se uita
înainte, iar linia bărbiei inspira hotărîre.
La Grace nu se uitase aşa.
A înghiţit în sec. S-a abţinut să facă vreun zgomot,
pentru că el ar fi întors capul şi ar fi privit-o în felul
acela - pătrunzător, glacial. După care ar fi întrebat-o
ce s-a întîmplat, fără să-i pese de fapt de răspuns, iar
ea s-ar fi sim ţit şi mai rău iar apoi...
Ei, şi ce? De ce i-ar fi păsat? De ce?
El s-a oprit şi a ridicat din nou privirea. Peste
umărul ei, spre castel.
Spre Grace.
66 JULIA QUINN
Ameliei i se făcea rău.

De data aceasta nu a reuşit să-şi înăbuşe un oftat.
Se părea că-i păsa, şi încă mult.
La naiba cu toate!
Era o zi spectaculoasă, şi-a dat seama Thomas,
uimit. Cerul albastru era presărat cu nori albi, iarba era
înfiorată de adieri uşoare de vînt. în zare se vedea un
pîlc de copaci, iar în spatele acestora culmi blînde se
pierdeau spre coastă. Marea era la mai bine de trei
kilometri depărtare, dar în zile precum aceasta, cînd
vîntul bătea dinspre est, aerul purta un iz sărat. în jur
era doar natură, aşa cum o lăsase Dumnezeu - sau mai
bine zis aşa cum o croiseră saxonii, cu cîteva secole în
urmă.
Era minunată. Şi minunat de sălbatică. Dacă
stăteai cu spatele la castel, puteai uita de existenţa
civilizaţiei. Aveai chiar senzaţia că, dacă vei continua
să înaintezi, vei... dispărea.
Se gîndise şi la această variantă. Era foarte
tentantă.
Ar fi lăsat în spate dreptul dobîndit prin naştere.
Un castel imens, impunător, nu foarte prietenos, dacă-
1 priveai din afară.
Thomas s-a gîndit la bunica lui. Belgrave nu era
îndeosebi de prietenos nici în interior.
Dar era al lui si-1 iubea, deşi aducea cu el o
mulţime de obligaţii. Aici se afla sufletul lui. Nu ar fi
putut pleca niciodată.
Pe de altă parte, însă, mai avea şi alte obligaţii,

mai presante. Iar cea mai presantă dintre toate se afla
chiar lîngă el.
Se simţea obosit. A dat ochii peste cap. La naiba,
probabil că ar fi trebuit să-i dea mai multă atenţiei
Ameliei cînd intrase în salon. Şi probabil că ar fi trebuit
să i se adreseze ei mai întîi şi mai apoi lui Grace. Era
convins de asta, de fapt, dar întîmplarea cu tabloul i se
păruse atît de amuzantă că trebuise să o povestească
cuiva. Şi nu era prea sigur că lady Amelia ar fi înţeles.
Şi totuşi, o sărutase cu o seară înainte. Se simţise
îndreptăţit să o facă, dar ar fi trebuit să dea dovadă de
mai multă fineţe, totuşi.
— Sper că drumul de întoarcere acasă s-a
desfăşurat fără incidente, a spus el, hotărînd că era un
subiect de deschidere a unei conversaţii la fel de bun
ca oricare.
A continuat să fixeze cu privirea copacii.
— Nu am fost atacate de tîlhari, i-a confirmat ea.
A privit-o, încercînd să-i desluşească tonul.
Sim ţise o undă de ironie, dar fata îi rămînea
imperturbabilă.
Ea i-a surprins privirea şi a murmurat:
— îţi mulţumesc pentru că-ţi faci griji.
Nu s-a putut abţine să nu se întrebe dacă nu
cumva îşi rîdea de el.
— Ce vreme frumoasă avem azi, a spus el, simţind
nevoia să schimbe subiectul.
— Da, este foarte plăcut.
68 JULIA QUINN
— Te simţi mai bine?

— Da, mult mai bine. Simţeam că nu am aer acolo,
înăuntru, a adăugat ea.
— Da, a încuviinţat el. E spaţiul destul de strîmt.
Era o cameră în care încăpeau lejer patruzeci de
persoane.
— Din cauza companiei, mai degrabă.
El a zîmbit.
— Nu ştiam că relaţiile sînt atît de tensionate între
tine şi sora ta.
Ea continua să contemple copacii din depărtare,
dar a tresărit vizibil auzindu-i cuvintele.
— Nu mă refeream la sora mea.
— Sînt conştient de asta, a murmurat el.
Ea a roşit. Thomas nu ştia care era motivul: era
furioasă sau doar stînjenită? Ambele, mai mult ca sigur.
— De ce eşti aici? l-a întrebat.
j
El a făcut o pauză înainte de a răspunde.

—Aici locuiesc.
— Cu mine. De data aceasta îi vorbise printre dinţi.
— Dacă nu mă înşel, urmează să-mi devii soţie.
Ea s-a oprit, s-a întors şi l-a privit în ochi:
— Nu mă placi.
Nu părea deloc tristă din această cauză. Lucru
care i s-a părut curios.
— Nu este adevărat, i-a răspuns. Şi aşa şi era.
Există o mare diferenţă între a nu place pe cineva şi a-
1 dispreţui.
— Nu mă placi, a insistat ea.
— De ce crezi asta?
— Ce-ar trebui să cred?
I-a aruncat o privire jignită.
—Aseară cred că ţi-am dovedit contrarul.
Ea nu a spus nimic, dar era concentrată, tensio
nată. Aproape că a auzit-o numărînd pînă la zece
înainte să-i răspundă:
— Sînt doar o datorie de care trebuie să te achiţi.
— Adevărat, a încuviinţat el. Dar poate fi una
plăcută.
Expresia i se schimba rapid. El nu avea nici cea
mai mică idee la ce se gîndea; cel care spune că poate
citi gîndurile unei femei este fie prost, fie un mare min
cinos. Dar îi făcea plăcere să o urmărească, să o vadă
cum încerca să găsească cea mai bună metodă de a-1
aborda.
— Te gîndeşti vreodată la mine? l-a întrebat într-
un final.
Era o întrebare tipic femeiască. A sim ţit că le ia
apărarea tuturor bărbaţilor din lume cînd i-a răspuns,
prompt:
— Mă gîndesc la tine chiar în clipa aceasta.
—Ştii ce vreau să spun.
S-a gîndit să o mintă. Era cel mai indicat lucru. Dar
descoperise de curînd că făptura cu care urma să se
căsătorească era mult mai inteligentă decît lăsase să
pară. Platitudinile nu ar fi funcţionat în cazul ei. Aşa că
i-a spus adevărul:
-N u .
70 JULIA QUINN
A clipit o dată. Şi încă o dată. De mai multe ori, mai

apoi. Nu se aşteptase la acest răspuns, era evident.
— Nu? a repetat ea într-un final.
— Ar trebui să o iei ca pe un compliment. Pentru
că nu te-am minţit. Şi asta pentru că am o părere bună
despre tine.
— Dacă ai avea o părere atît de bună nu ar mai
trebui să-ţi pun o asemenea întrebare.
începea să-şi piardă răbdarea. Era acolo, nu? O
însoţea peste cîmpuri, cînd, sincer, şi-ar fi dorit să...
Un gînd i-a trecut prin minte. Adevărul era că avea
o mulţime de lucruri de făcut, dar nu-şi dorea deloc să
se apuce de treabă. Mai degrabă îşi dorea să le fi făcut
cineva în locul lui. Al naibii de tare.
Chiar se considera singura lui responsabilitate?
Chiar credea că el avea timp să lenevească, să-i
compună poeme unei femei pe care nu el şi-o alesese
drept soţie? îi fusese hărăzită, pentru numele lui
Dumnezeu! încă din leagăn.
S-a întors şi a fixat-o cu ochi pătrunzători.
— Să auzim, lady Amelia. Ce aşteptări ai de la
mine?
Ea a părut uluită de întrebare. A bîlbîit ceva, nişte
cuvinte pe care nici ea nu le-a înţeles, probabil.
Dumnezeule mare, chiar nu avea timp de aşa ceva. Nu
dormise mai deloc cu o noapte în urmă, bunica fusese
mai nesuferită decît de obicei iar acum viitoarea lui
mireasă, cu care abia dacă schim base cîteva cuvinte
despre vreme, se purta de parcă el ar fi avut vreo

obligaţie faţă de ea.
In afară de a să căsători cu ea, bineînţeles. Ceea
ce avea de gînd să facă. Dar nu în după-amiaza aceea,
la naiba!
Şi-a dus mîna la frunte. începea să-l doară capul.
— Eşti bine? l-a întrebat Amelia.
— Da, sînt, s-a răstit el.
— Cum eram eu mai devreme, în salon, a auzit-o
şoptind.
Era prea mult, deja.
A ridicat privirea, ţintuind-o:
— Să te sărut din nou?
Ea nu a scos nici un cuvînt. Doar a făcut ochii
mari.
Şi-a coborît privirea pe buzele ei şi i-a şoptit:
— Poate că aşa am începe să ne vedem cu alţi ochi,
şi eu şi tu.
Ea nu a spus nimic nici de data aceasta. Aşa că el
a decis să o ia drept „da”.
Capitolul 5
— Nu! a strigat Amelia şi s-a dat un pas înapoi.

Dacă nu ar fi fost atît de tulburată de brusca lui
pornire am oroasă ar fi savurat uimirea lui, cînd s-a
aplecat înainte iar buzele lui nu au găsit nimic.
— Eşti sigură? a întrebat de îndată ce şi-a
recăpătat echilibrul.
— Nici măcar nu-ţi doreşti să mă săruţi, i-a spus
ea dîndu-se cu încă un pas înapoi. El începuse să pară
periculos.
— Asta cam aşa este, i-a răspuns iar ochii i-au
strălucit. Nici nu te plac, de altfel.
A simţit că inima i se oprea în loc.
— Nu? a repetat.
—Acestea au fost cuvintele tale, i-a reamintit el.
A sim ţit cum roşea - aşa îi trebuia. îi arunca în
faţă propriile cuvinte.
— Nu vreau să mă săruţi, s-a bîlbîit ea din nou.
— Nu? a întrebat-o el. Nu ştia cum, dar erau acum
foarte aproape unul de celălalt.
— Nu, a repetat ea, încercînd să rămînă fermă pe
poziţie. Nu vreau, pentru că... pentru că... Se gîndea
frenetic la un motiv, dar nu putea să-şi păstreze calmul
şi raţiunea într-un asemenea moment.
Totul a devenit brusc mult mai clar.

— Nu, a repetat ea. Pentru că nici tu nu vrei.
El a îngheţat, dar numai preţ de o clipă.
— Crezi că nu-mi doresc să te sărut?
— Ştiu asta, i-a răspuns ea, iar acela a fost cel mai
curajos mom ent din întreaga ei viaţă. Pentru că în
acele clipe el era mai mult ca oricînd întruchiparea
unui duce.
Era fioros. Mîndru. Furios, foarte probabil. Şi
extraordinar de frumos.
Adevărul era că-şi dorea mult să-l sărute. Dar nu
şi dacă el nu dorea asta.
— Cred că gîndeşti prea mult, i-a spus el într-un
sfîrşit.
Nu a găsit răspunsul potrivit. Dar a mărit distanţa
dintre ei.
Lucru pe care el l-a rem ediat imediat.
— Chiar îmi doresc foarte mult să te sărut, i-a spus
făcînd un pas înainte. De fapt, cred că este singurul
lucru pe care vreau să-l fac în clipa asta.
— Nu este adevărat. Doar crezi asta.
El a rîs, lucru pe care ea l-ar fi găsit insultător
dacă nu ar fi fost atît de preocupată să-şi păstreze
echilibrul —şi mîndria.
— Pentru că îţi imaginezi că astfel mă poţi con
trola, i-a spus, atentă să nu calce în vreo movilă de
cîrtiţă pe cînd se dădea înapoi. Crezi că, dacă mă
seduci, mă vei transforma într-o prostănacă lipsită de
coloană vertebrală care nu face altceva decît să
suspine după tine.
74 JULIA QUINN
Părea pe punctul de a rîde iar, dar de data aceasta

nu de ea, ci cu ea.
— Chiar crezi asta? a întrebat-o zîmbind.
—Asta crezi tu. Sînt convinsă.
Colţul stîng al gurii s-a ridicat puţin. Era
fermecător. Cu aerul unui băieţandru. Complet diferit
de bărbatul pe care îl cunoscuse ea.
— Cred că ai dreptate, i-a spus el.
Amelia era cît pe ce să rămînă cu gura căscată.
—Adevărat?
— Da. Eşti mult mai inteligentă decît laşi să se
bănuiască.
Să fi fost oare un compliment?
— Dar, a adăugat el, asta nu schimbă cu nimic
esenţa momentului.
Care era...?
— O să te sărut, totuşi.
Inima a început să-i bată cu putere iar picioarele,
trădătoare, au prins rădăcini.
—Chestia este, a spus el blînd, luînd-o de mînă, că,
deşi ai dreptate şi mi-ar face plăcere să te transform în
- care era expresia aceea fermecătoare? - o prostănacă
lipsită de coloană vertebrală, care să-mi încuviinţeze
fiecare cuvînt, eu continui să cred într-un adevăr
extrem de evident.
Buzele ei s-au întredeschis.
— Tot vreau să te sărut.
A tras-o mai aproape de el.
— Foarte mult.
Ar fi vrut să-l întrebe de ce. Dar nu a făcut asta,
pentru că răspunsul lui i-ar fi topit şi ultima fărîmă de
hotărîre. Dar ar fi vrut să... Dumnezeule, nici nu mai
ştia ce-ar fi vrut. Ceva. Orice. Orice i-ar fi putut aminti
că încă mai avea creier.
— Numeşte-1 noroc, dacă vrei, i-a şoptit el. Dar
vreau să te sărut, iar gîndul îmi face plăcere. I-a dus
mîna la buze. Ţie nu?
Ea a dat din cap. Ar fi vrut, dar nu putea să-l
mintă.
Ochii lui păreau să se fi întunecat.
— Mă bucur că sîntem de acord, a murmurat. I-a
atins bărbia, ridicîndu-i faţa spre el. Gura lui a găsit-o
pe a ei, mai întîi cu blîndeţe, apoi punînd stăpînire pe
răsuflarea ei, pe voinţa ei, pe gîndurile ei...
Era cu totul diferit.
Oricare i-ar fi fost intenţiile, sărutul acesta nu
semăna deloc cu cel de dinainte.
Iar ea nu i s-a putut opune.
Nu avusese de gînd să o sărute. Se trezise forţat

să o însoţească la plim bare, pe deal, într-un loc de
unde casa nu se mai zărea. După care ea îi ţinuse un
discurs destul de dezlînat, iar el, inexplicabil, fusese de
acord. I se păruse nespus de atrăgătoare acolo, stînd
în bătaia vîntului şi încercînd să-şi aranjeze coafura
răvăşită în timp ce-1 privea mustrător. Poate nu chiar
mustrător, dar cu siguranţă îşi menţinuse poziţia şi îşi
76 JULIA QUINN
apărase părerile aşa cum nu o mai făcuse nimeni în

faţa lui. Poate doar Grace, dar doar atunci cînd nu mai
era nimeni de faţă.
Abia în clipele acelea îi observase rozul pielii,
pistruii delicioşi şi ochii, nici verzi, nici căprui. Şi
strălucind de o inteligenţă abia ţinută în frîu.
Şi buzele. Da, pe acestea le văzuse chiar bine.
Pline şi moi, tremurînd uşor, aproape imperceptibil.
Numai că el le observase tremurul. Pentru că nu
se mai putuse uita în altă parte.
Cum de nu văzuse nimic din toate astea pînă
atunci? Doar fusese acolo, parte din viaţa lui, încă din
copilărie.
Iar apoi - Dumnezeu ştia din ce motiv - îşi dorise
să o sărute. Nu să o controleze, nu să o supună (deşi şi
asta i-ar fi făcut plăcere). Doar să o sărute.
Să o cunoască.
Să o simtă în braţele lui, să afle ce făcea ca ea să
fie... ea.
Şi, poate, să afle cine era ea.
Cinci minute mai tîrziu, uitase tot - în cazul în
care aflase ceva. Pentru că atunci cînd începuse să o
sărute, să o sărute cu adevărat, aşa cum orice bărbat
visează să sărute o femeie, creierul lui parcă încetase
să mai funcţioneze.
Nu-şi putea imagina de ce o dorea dintr-o dată cu
atîta intensitate. Poate pentru că ea era a lui iar el ştia
asta. Probabil că toţi bărbaţii aveau astfel de porniri
primitive. Sau pentru că-i făcea plăcere să o vadă
răm asă fără replică, chiar dacă nici el nu era prea

departe.
Oricare ar fi fost motivul, momentul în care
buzele lui le întredeschiseseră pe ale ei iar limba i se
furişase înăuntru, să o guste, lumea din jurul lor a
părut să se rotească şi apoi să dispară. Şi tot ce i-a
rămas a fost ea.
Mîinile lui i-au găsit umerii, apoi spatele, apoi
fesele. A strîns-o mai aproape şi a scos un geam ăt
înfundat cînd a sim ţit cum trupul ei se mula pe al lui.
Era o nebunie, de-a dreptul. Erau pe un cîmp, în plin
soare. Iar el ar fi vrut să o facă a lui chiar acolo. Chiar
atunci. Să-i ridice fustele şi să se rostogolească cu ea,
pînă ce culcau iarba la pămînt.
Şi apoi să o facă din nou.
A sărutat-o cu toată energia înnebunitoare care îi
străbătea venele, iar mîinile i s-au îndreptat instinctiv
spre haine, căutînd nasturi, capse, orice s-ar fi putut
desface pentru ca să-i poată simţi pielea, căldura. Abia
după ce i-a desfăcut primii doi nasturi de la spate şi-a
recăpătat parte din stăpînirea de sine. Nu şi-a dat
seama ce anume îl făcuse să redevină aproape raţional
- poate geamătul ei, înfundat şi total nepotrivit pentru
o virgină inocentă. Mai probabil, motivul fusese reacţia
lui la acest sunet. A încercat să o îndepărteze,
şovăielnic şi hotărît deopotrivă. Şi-a ţinut răsuflarea,
după care a respirat adînc, dar nimic din toate astea
nu i-au liniştit bătăile nebuneşti ale inimii. Cuvintele
„îmi pare rău" îi stăteau pe limbă. Ar fi vrut să le
78 JULIA QUINN
rostească, sincer, pentru că asta făcea un gentleman.

Dar cînd a ridicat ochii spre ea şi a văzut-o, cu buzele
întredeschise şi umede, cu ochi mari, uimiţi şi ceva mai
verzi decît înainte, a uitat acele cuvinte şi a spus altele,
care nu trecuseră cu siguranţă prin filtrul creierului:
— Ei bine, a fost... surprinzător.
Ea a clipit.
— Destul de plăcut, a adăugat el, cumva uşurat că
vocea îi era mai calmă decît se simţea de fapt.
— Nu am mai fost sărutată niciodată, a spus ea.
El a zîmbit.
— Te-am sărutat eu aseară.
— Nu aşa, a şoptit ea.
Trupul lui, pe cale de a se linişti, se aprindea iar.
— Ei bine, a spus ea, bănuiesc că acum chiar va
trebui să te căsătoreşti cu mine.
Cuvintele acestea, spuse într-un alt context, de o
altă femeie... la naiba, după un oricare alt sărut, l-ar fi
iritat imediat. Dar ceva din tonul Ameliei şi totul de pe
chipul ei au dus la o reacţie opusă din partea lui. A rîs.
— Ce este atît de amuzant? a întrebat ea.
— Nu am nici cea mai mică idee, i-a răspuns el cu
sinceritate.
Amelia şi-a dus mîna la ceafă şi după expresia ei
Thomas a înţeles că realizase abia acum că avea
nasturii desfăcuţi. A dat să-i închidă singură iar el a
privit-o amuzat, dar după mai bine de zece secunde de
încercări zadarnice i s-a făcut milă de ea şi i-a dat cu
blîndeţe degetele deoparte.
— Dă-mi voie, i-a murmurat.

De parcă ar fi avut de ales.
Mîinile lui se mişcau cu încetinitorul, deşi fiecare
frîntură raţională a creierului său îi spunea să termine
repede ce avea de făcu t Era însă vrăjit de porţiunea
de piele dezgolită de culoarea piersicii, care părea să
se înfîoare sub răsuflarea lui fierbinte.
S-a aplecat. Nu se putea înfrîna. A sărutat-o.
Iar ea a gemut din nou, uşor.
— Ar fi mai bine să ne întoarcem , i-a spus ferm,
dîndu-se un pas înapoi. Abia atunci şi-a dat seama că
nu-i încheiase şi ultimul nasture. A înjurat printre
dinţi, pentru că nu putea fi deloc o idee bună să o
atingă din nou, dar nu o putea trim ite înapoi în casă
aşa.
— Gata, i-a spus.
Ea s-a întors şi l-a privit cu ochi inocenţi, făcîndu-1
să se simtă ca un corupător de inocente.
Ciudat, dar asta nu l-a deranjat. I-a întins braţul.
— Te conduc?
Ea a încuviinţat şi în clipa aceea el a sim ţit o
dorinţă intensă...
Să ştie ce gîndea ea.
Era de-a dreptul amuzant. Lui nu-i mai păsase
niciodată de ce credeau alţii.
Nu a întrebat-o, însă. Pentru că el nu făcea astfel
de lucruri. Şi la ce i-ar fi trebuit? Urmau să se
căsătorească, nu? Ce mai conta la ce se gîndea fiecare
dintre ei?
80 JULIA QUINN
Amelia nu ar fi crezut că era posibil ca obrajii să-

ţi rămînă îm bujoraţi o oră întreagă. Se părea însă că
era, de vreme ce atunci cînd s-a întîlnit cu bătrîna pe
coridor, la cel puţin şaizeci de minute de la întîmplare,
aceasta i-a aruncat doar o privire şi aproape că s-a
învineţit de furie.
A rămas îm pietrită în mijlocul holului, pe cînd
bătrîna exclama, cu vocea în crescendo:
— Ai naibii, ai naibii pistrui!
Amelia a clipit. Bătrîna avea mereu ceva de spus
la adresa pistruilor ei (care nu erau chiar atît de mulţi,
totuşi) dar era pentru prima oară că o auzea folosind
asemenea cuvinte.
— Nu mi-au apărut pistrui noi, a mormăit,
întrebîndu-se cum de reuşise Wyndham să scape de
acolo. Se strecurase imediat ce ajunseseră înăuntru,
lăsînd-o pradă sigură în faţa bătrînei, care iubea
soarele la fel de mult ca un liliac.
Bătrîna a ripostat:
— Ce-ai spus?
Amelia nu-i mai răspunsese pînă atunci, aşa că
reacţia nu a surprins-o.
— Nu mi-au mai apărut pistrui noi. M-am uitat în
oglindă şi i-am numărat.
Era o minciună, bineînţeles, dar se simţea mîndră
de asta.
Bătrîna a strîns din buze. Semăna acum cu un
peşte. A fixat-o cu privirea pe Amelia mai bine de zece
secunde, cu intenţia să o facă să se simtă stînjenită,

după care a tunat:
— Domnişoară Eversleigh!
Grace şi-a făcut imediat apariţia.
Bătrîna nu a părut să o observe. Şi-a continuat
tirada:
— Chiar nu-i pasă nimănui de numele nostru? De
sîngele nostru? Dumnezeule din ceruri, sînt singura de
pe acestă lume care să înţeleagă importanţa...
semnificaţia...
Amelia o privea oripilată. Bătrîna părea pe
punctul de a izbucni în plîns. Numai că era incapabilă
de lacrimi. Era sigură de asta.
Grace a făcut un pas înainte şi a luat-o pe după
umeri..
— A fost o zi dificilă, doamnă.
— Nu a fost dificilă! a ripostat bătrîna. A fost
oricum, dar dificilă nu!
— Doamnă, a spus din nou Grace, uimind-o pe
Amelia cu calmul ei
— Lasă-mă în pace! a strigat bătrîna. Trebuie să
am grijă de o dinastiei Tu nu însemni nimic! Nimic!
Grace s-a dat un pas înapoi. Amelia nu şi-a dat
seama din expresia ei dacă era pe punctul de a izbucni
în lacrimi sau era doar furioasă.
— Grace? a spus cu grijă. Nu vroia să o întrebe
nimic, simţise doar nevoia să spună ceva.
Grace a clătinat din cap, de parcă-i spunea „nu
pune întrebări", lăsînd-o pe Amelia să se întrebe ce se
82 JULIA QUINN
petrecuse în casa aceea cu o noapte în urmă. Pentru că

nici unul nu se purta normal. Nici Grace, nici bătrîna,
nici măcar Thomas.
— Le vom conduce acasă pe lady Amelia şi pe sora
ei, a poruncit bătrîna. Doamnişoară Eversleigh, ai grijă
să fie pregătită trăsura.
Grace a părut surprinsă, dar era deja obişnuită cu
accesele de furie ale bătrînei, aşa că s-a grăbit să
coboare la grajduri.
— Elizabeth! a spus disperată Amelia, văzînd-o pe
sora ei în pragul uşii. Se pregătea să se furişeze afară
şi să o lase singură cu bătrîna.
Amelia a prins-o de cot şi i-a spus printre dinţi:
— Soră dragă...
— Ceaiul meu, a spus Elizabeth cu glas slab, facînd
semn spre salon.
— S-a răcit deja, i-a răspuns ferm. Ame.
Elizabeth a încercat să-i zîmbească bătrînei, dar
nu a reuşit decît o grimasă.
— Sarah, a spus aceasta.
Elizabeth nu s-a obosit să o corecteze.
— Sau Jane. Cum ziceai că te cheamă?
— Elizabeth, i-a răspuns ea.
Bătrîna doamnă a m ijit ochii, de parcă nu ar fi
crezut-o.
—Văd că ai însoţit-o din nou pe sora ta.
— Ea m-a însoţit pe mine, i-a răspuns Elizabeth.
Era probabil cea mai îndrăzneaţă frază pe care o
rostise în faţa bătrînei.
— Ce vrea să însem ne asta?

— Păi... am adus înapoi cărţile îm prum utate de
mama mea, s-a bîlbîit Elizabeth.
— Prostii! Mama voastră nu citeşte, şi o ştim cu
toţii. Este un pretext transparent să o trimită p e ea —
şi a făcut semn spre Amelia - la noi.
Amelia era uimită. Crezuse întotdeauna că
bătrîna chiar o dorea acolo. Nu pentru că ar fi plăcut-
o, dar pentru că vroia ca ea să se mărite cu nepotul său.
Şi să-i poarte m oştenitorii în pîntece.
— Este un pretext acceptabil, a mormăit bătrîna.
Dar nu pare să funcţioneze. Unde este nepotul meu?
— Nu ştiu, Alteţă, i-a răspuns Amelia. Era
adevărat. Nu-i spusese încotro se îndrepta atunci cînd
se despărţiseră, ceva mai devreme. Probabil că nu
considerase necesar să-i dea axplicaţii.
— Fată proastă! Nu am timp de asta! Chiar nu
înţelege nimeni ce însemnă datoria? Moştenitorii mei
mor pe capete, iar tu — ş i a împuns-o pe Amelia în
umăr - nu eşti în stare să-ţi ridici fustele şi să...
—Altetă! a exclamat Amelia.
j
Bătrîna a închis imediat gura, lăsînd-o pe Amelia

să credă că înţelesese că m ersese prea departe.
—Amelia? a spus Elizabeth, apropiindu-se.
Ea a clipit. De cîteva ori.
— Vreau să merg acasă.
Elizabeth a dat din cap, liniştitor.
Cele două surori au ieşit pe uşă. Grace îi dădea
instrucţiuni vizitiului, aşa că au aşteptat pe alee. Era
84 JULIA QUINN
destul de răcoare, dar Ameliei nici că-i păsa. Nu s-ar fi

întors nici în ruptul capului în casă.
— Eu nu mai vin niciodată aici, i-a spus lui
Elizabeth, încrucişîndu-şi braţele la piept. Dacă
Wyndham vroia să o mai vadă, n-avea decît să vină la
ele acasă.
— Nici eu, a spus Elizabeth privind tem ătoare
peste umăr.
Grace s-a apropiat. Au luat-o fiecare de cîte un
braţ iar Elizabeth a întrebat-o:
— Mi s-a părut mie sau bătrîna e într-o dispoziţie
şi mai proastă decît de obicei?
— Mult mai proastă, a completat Amelia.
Grace a oftat, părînd să-şi caute cuvintele. într-un
final, a spus doar:
— Este... complicat.
Nu au găsit nimic de spus drept răspuns. Amelia
a privit-o curioasă pe Grace, care se prefăcea că-şi
aranja panglicile bonetei. în clipa următoare...
Grace a îngheţat.
Au rămas nemişcate, toate trei. După care Amelia
şi Elizabeth i-au urmărit privirea lui Grace. La capătul
aleii se afla un bărbat. Era prea departe ca să-i vadă
chipul. îşi dădeau doar seama că era brunet şi că stătea
foarte bine în sa. Un călăreţ înnăscut.
* j
Momentul a părut suspendat în timp. Fără să fi

părut că ar fi avut un motiv anume, el şi-a îndemnat
calul şi s-a îndepărtat.
Amelia a dat să o întrebe pe Grace cine era, dar
înainte să apuce să scoată vreun cuvînt, bătrîna a ieşit
din casă şi a strigat:
—în trăsură toată lumea!

Cum Amelia voia să evite orice dialog cu ea, a
decis să-i urmeze porunca şi să-şi ţină gura.
Cîteva clipe mai tîrziu, erau toate instalate în
trăsura familiei Crowland, Grace şi Elizabeth cu
spatele iar Amelia alături de bătrîna doamnă. Se forţa
să nu întoarcă deloc capul, concentrîndu-se pe un
punct din spatele urechii lui Grace. Dacă reuşea să
rămînă aşa pentru următoarea jumătate de oră, poate
scăpa fără să facă deloc conversaţie cu bătrîna.
— Cine era acel bărbat? a întrebat Elizabeth.
Nici un răspuns.
Amelia şi-a întors privirea spre Grace. Era chiar
foarte interesant. Se prefăcea că nu auzise întrebarea
lui Elizabeth dar se vedea că era preocupată,
îngrijorată chiar.
— Grace? a repetat Elizabeth. Cine era?
— Nimeni, i-a răspuns imediat Grace. Sîntem gata
de plecare?
—îl cunoşti, deci? a întrebat Elizabeth iar Ameliei
îi venea să o strîngă de gît. Bineînţeles că Grace îl
cunoştea. Era limpede ca lumina zilei.
— Nu-1 cunosc, i-a răspuns Grace.
— Despre ce tot vorbiţi? a intervenit bătrîna,
iritată.
— La capătul aleii era un bărbat, i-a explicat
Elizabeth. Amelia vroia cu disperare să-i facă semn,
dar nu avea cum. Era prea departe, nu avea cum să
ajungă pînă la ea.
— Cine era? a întrebat bătrîna.
86 JULIA QUINN
— Nu ştiu i-a răspuns Grace. Nu i-am văzut chipul.

Ceea ce nu era tocmai o minciună. Fusese mult
prea departe ca să-şi dea seama. Dar Amelia ar fi fost
în stare să parieze pe toată dota ei că Grace ştia exact
despre cine era vorba.
— Cine era? a tunat bătrîna, glasul puternic
ridicîndu-se deasupra zgomotului făcut de roţile
trăsurii.
— Nu ştiu a repetat Grace, dar vocea o trăda.
Bătrîna s-a întors spre Amelia. Ochii îi erau la fel
de tăioşi ca şi vocea.
— Tu l-ai văzut?
Amelia a surprins privirea lui Grace. îi transmitea
ceva.
A înghiţit în sec.
— Nu am văzut pe nimeni, doamnă.
Bătrîna a pufnit dispreţuitor şi şi-a îndreptat
toată furia spre Grace.
— El era?
Amelia şi-a ţinut răsuflarea. Despre cine vorbeau?
Grace a clătinat din cap.
— Nu ştiu, s-a bîlbîit. Nu mi-am dat seama.
—Opreşte trăsura! a urlat femeia, dînd-o la o parte
pe Grace ca să poată bate în peretele care le separa de
vizitiu. Opreşte îţi spun!
Trăsura s-a oprit brusc iar Amelia a aterizat la
picioarele lui Grace. A încercat să se ridice, dar bătrîna
trecuse deja în cealaltă parte a trăsurii şi o apucase pe
Grace de bărbie:
— îţi mai dau o şansă, domnişoară Eversleigh! a

şuierat ea. El a fost?
Amelia nici nu mai respira.
La început, Grace nu s-a clintit. Apoi a încuviinţat
cu o mişcare a capului.
în clipa aceea, bătrîna a părut să înnebunească.
Cînd s-a aşezat la locul ei, pe banchetă, Amelia a
scăpat ca prin urechile acului să nu fie decapitată de
bastonul bătrînei.
— întoarce trăsura! striga bătrîna. Acum!
în mai puţin de un minut, făceau deja cale
întoarsă spre Belgrave. Trăsura s-a oprit în faţa
conacului iar Amelia a asistat cu uimire cum bătrîna o
tîra pe Grace afară din trăsură. Şi ea şi Elizabeth s-au
ridicat să vadă mai bine.
— Grace şchiopăta cumva? a întrebat Elizabeth.
— Nu... voia de fapt să spună „nu ştiu”, dar bătrîna
i-a trîntit uşa în nas.
— Ce s-a întîmplat de fapt? a întrebat Elizabeth în
timp ce trăsura întorcea din nou, să le ducă acasă.
— Nu am idee, i-a şoptit Amelia. S-a întors şi s-a
mai uitat o dată la Belgrave Castle, care devenea tot
mai mic, în depărtare. Nici cea mai mică idee.
Capitolul 6
Ceva mai tîrziu, în aceeaşi zi, Thomas era aşezat

la birou şi se gîndea la posteriorul logodnicii lui (deşi
se prefăcea că studiază nişte contracte pe care i le
dăduse secretarul său). Era o modalitate plăcută de a-
şi petrece timpul şi ar fi continuat la fel pînă la cină
dacă nu ar fi auzit un scandal imens venind dinspre
holul de la intrare.
— Nu doreşti să-mi afli numele? a auzit vocea
necunoscută a unui bărbat.
Thomas a lăsat pana jos dar nu a dat semne că s-
ar ridica de la birou. Nu avea nici un chef să cerceteze
şi cum în momentele următoare nu s-a mai auzit nimic,
a decis să-şi reia lectura contractelor. Abia dacă a
apucat să înmoaie pana în tuş că a auzit foarte clar
vocea bunicii:
— Lasă-mi însoţitoarea în pace!
La auzul acestor cuvinte, Thomas s-a ridicat în
picioare. Nu-1 interesa în mod deosebit dacă bunica
păţea ceva, dar lucrurile stăteau diferit cînd venea
vorba de Grace. A ieşit pe coridor şi s-a uitat spre uşa
de la intrare. Dumnezeule mare, ce mai punea acum la
cale bunica? Stătea în pragul salonului, la cîţiva paşi
depărtare de Grace, care părea mai nefericită şi mai
îngrozită ca niciodată. Iar lîngă Grace se afla un bărbat

pe care el nu-1 mai văzuse niciodată.
Şi pe ale cărui mîini se părea că bunica i le ţinea
la spate.
Thomas a gemut. Femeia aceasta era o adevărată
ameninţare.
A înaintat, dorind să-I elibereze pe bărbat, să-i
ceară scuze şi să-i ofere nişte bani, dar cînd s-a
apropiat l-a auzit pe netrebnic şoptindu-i lui Grace:
— S-ar putea să te sărut pe gură.
— Ce naiba se petrece aici? a întrebat Thomas. S-
a apropiat şi mai mult. Bărbatul acesta te necăjeşte,
Grace?
Ea a clătinat din cap, dar pe chip i se citea altceva.
Care semăna cu panica.
— Nu, nu, i-a răspuns ea. Dar...
Thomas s-a întors spre străin. Nu-i plăcea felul în
care îl privise Grace.
— Cine eşti?
— Cine eşti tu? a venit răspunsul celuilalt, însoţit
de o grimasă dispreţuitoare.
— Sînt Wyndham, i-a răspuns Thomas, pregătit să
pună capăt acestei scene. Te afli în casa mea.
Expresia intrusului s-a schimbat. Doar pentru o
clipă, apoi a redevenit insolent. Era înalt, aproape de
aceeaşi înălţim e cu Thomas. Şi de vîrstă apropiată.
Thomas nu l-a plăcut încă de la început.
— în acest caz, ar fi mai bine să mă prezint, a spus
transform îndu-se brusc. Sunt Jack Audley. Am făcut
90 JULIA QUINN
parte din arm ata Majestăţii Sale, iar acum străbat

drumuri prăfuite.
Thomas a deschis gura să-i spună ce credea
despre răspunsul lui, dar bunica i-a luat-o înainte.
— Cine este familia Audley? a întrebat furioasă. Nu
eşti în nici un caz un Audley. Se vede pe chipul tău.
Nasul, bărbia, toate trăsăturile cu excepţia ochilor, care
nu au culoarea care trebuie. Thomas s-a întors spre ea.
Nu mai înţelegea nimic. Despre ce putea fi vorba de
data aceasta?
— Nu au culoarea care trebuie? a repetat bărbatul.
Chiar aşa? S-a întors spre Grace cu o expresie inocentă:
mi s-a spus mereu că femeilor le plac ochii verzi. Am
fost cumva indus în eroare?
— Eşti un Cavendish, a strigat bătrîna. Eşti un
Cavendish şi doresc să aflu de ce nu am fost informată
de existenţa ta.
Un Cavendish? Thomas s-a holbat la străin, apoi
la bunica, apoi din nou la străin:
— Ce naiba se petrece aici?
Nu a primit nici un răspuns, aşa că s-a întors spre
singura persoană în care avea încredere:
— Grace?
Ea şi-a ferit privirea.
— Poate că ar fi mai bine să discutăm între patru
ochi, Alteţă.
— Şi pe noi să ne lăsaţi deoparte? a spus Audley,
rîzînd dispreţuitor. După toate cele prin care am
trecut...
Thomas şi-a privit bunica.

— Este vărul tău, i-a spus aceasta.
Nu se putea să fi auzit corect. S-a uitat la Grace,
iar ea a adăugat:
— El este tîlharul de aseară.
în timp ce Thomas se străduia să digere toate
inform aţiile, insolentul s-a întors pentru ca toată
lumea să-i vadă mîinile legate la spate şi a spus:
— Nu din voia mea, vă asigur.
— Doamna a avut im presia că te recunoaşte,
aseară, a spus Grace.
— Am ştiut, nu a fost o impresie, a răbufnit
bătrîna. A făcut semn spre tîlhar. Uitaţi-vă la el!
Bărbatul s-a uitat spre Thomas şi a spus, părînd
destul de uimit:
— Purtam mască!
Thomas a dus mîna la frunte. începea să-l doară
capul. Abia atunci a înţeles. Portretul. La naiba! despre
asta fusese deci vorba, la ora trei dimineaţa! De aceea
încercase Grace să coboare de pe perete portretul
unchiului său şi să...
— Cecil! a strigat.
Servitorul şi-a făcut imediat apariţia.
— Portretul, a spus scurt Thomas. Cel al unchiului
meu.
Servitorul era uluit:
— Cel pe care tocmai l-am urcat...
— Da. în salon. Cum Cecil nu se mişca suficient de
rapid, Thomas a strigat la el: acum!
92 JULIA QUINN
A simţit o mînă atingîndu-i cu blîndeţe braţul. Era

Grace, care încerca să-l liniştească.
— Te rog, lasă-mă să-ţi explic.
— Ştiai? a întrebat-o el.
— Da, i-a răspuns ea, dar...
Nu-i venea să creadă. Grace. Singura persoană de
la care aştepta deplină onestitate.
— De aseară? a încercat el să limpezească
lucrurile, amintindu-şi cît de mult preţuise acea seară.
Viaţa lui ducea o lipsă acută de prietenii pure,
adevărate. Acel moment, pe scară, aşa bizar cum
fusese, i se păruse a fi unul dintre ele. Aşa se explica,
şi-a spus, sentimentul de vinovăţie de pe chipul ei.
— Ştiai încă de aseară?
— Da, Thomas, dar...
— De ajuns! a răbufnit el. în salon! Toată lumea!
Grace a mai încercat să-i spună ceva, dar a
ignorat-o. Audley, blestematul lui de văr, părea fericit
ca un cintezoi. Iar bunica - ei bine, cine putea să ştie la
ce se gîndea în clipa aceea? Arăta de parcă ar fi fost
chinuită de dispepsie - dar de fapt aşa arăta mai
mereu. Acum, însă, îl privea pe Audley cu o intensitate
înspăimîntătoare. De cealaltă parte, Audley nu părea
să-i observe privirea. Era prea ocupat să-i facă ochi
dulci lui Grace.
Care părea foarte nefericită. Ei bine, aşa şi trebuia!
Thomas a înjurat printre dinţi şi a închis cu
zgomot uşa în urma lui, după ce toţi ceilalţi intraseră
deja. Audley a ridicat mîinile şi a înclinat uşor capul.
— Crezi că ai putea să...?

— Pentru numele lui Dumnezeu! a m urm urat
Thomas. A luat un deschizător de scrisori de pe cea
mai apropiată măsuţă, l-a prins pe Audley de mîini şi,
cu o mişcare furioasă, i-a tăiat legăturile.
— Thomas, a spus Grace aşezîndu-se în faţa lui şi
aproape implorîndu-1 din priviri. Ar trebui să mă laşi
să-ţi vorbesc cîteva clipe înainte de a...
—înainte de ce? a strigat Thomas. înainte de a afla
că a mai apărut încă un alt văr de mult pierdut, dorit
sau nu de Coroană?
— Nu ştiu dacă este vorba de Coroană în cazul
meu, a spus Audley. Dar cu siguranţă e vorba de cîţiva
m agistraţi. Şi de un vicar sau doi. S-a întors spre
bătrînă. Tîlhăria la drumul m are nu e considerată o
ocupaţie prea onorabilă.
— Thomas... Tulburată, Grace a aruncat o privire
spre bătrînă, care făcuse ochii mari. Domnule, s-a
corectat ea. Trebuie să ştii ceva.
— Adevărat, a răspuns el tăios. Ca de exemplu,
care îmi sînt prietenii şi confidenţii adevăraţi.
Grace a pălit, de parcă prim ise o lovitură, dar
Thomas nu s-a lăsat deloc im presionat. Avusese tot
timpul din lume să-l pună la curent, cu o noapte în
urmă. Nu ar fi trebuit să facă fată acestei situaţii
* j
complet nepregătit.
— îţi sugerez să i te adresezi cu mai mult respect
domnişoarei Eversleigh, i-a spus Audley.
Thomas a împietrit. Cine naiba se credea?
94 JULIA QUINN
— Te rog să mă scuzi.
Audley a plecat uşor capul într-o parte şi a părut
să-şi treacă limba peste dinţi înainte de a răspunde:
— Nu eşti obişnuit să vorbeşti ca un bărbat
* * *
adevărat, nu-i aşa?

Ceva necunoscut a pus stăpînire pe Thomas. Ceva
negru, plin de furie, cu muchii ascuţite şi dinţi fierbinţi,
într-o fracţiune de secundă era la gîtul lui Audley. S-au
prăbuşit amîndoi cu zgomot, rostogolindu-se pe covor
şi oprindu-se în picioarele unei mese. Cu mare satis
facţie, Thomas s-a trezit deasupra noului său verişor,
cu o mînă în gîtul acestuia iar cu cealaltă transformată
parcă într-o armă mortală.
— Opriţi-vă! a strigat Grace dar Thomas nici nu a
sim ţit cînd ea l-a prins de braţ. A fost împinsă cît-colo
iar pumnul lui a aterizat în bărbia lui Audley. Numai că
acesta era un oponent de temut. în toţi aceşti ani
învăţase să se bată murdar, a înţeles prea tîrziu
Thomas. Cu o mişcare abilă, el i-a tras un cap în bărbie
lui Thomas, ameţindu-1 pentru cîteva clipe, suficiente
ca poziţiile să se inverseze.
— Să... nu... mă... mai... loveşti... niciodată! a strigat
Audley, marcînd fiecare cuvînt cu o nouă lovitură.
Thomas a reuşit să-şi elibereze cotul şi i l-a înfipt
lui Audley în stomac, fiind răsplătit cu un geam ăt
înfundat.
— Opriţi-vă! Amîndoi! Grace a reuşit să se
interpună între ei. Probabil că doar aşa putea opri
bătaia. Thomas abia dacă a avut timp să se oprească
cu pumnul în aer ca să nu o pocnească în faţă.
— Ar trebui să vă fie ruşine, le-a spus ea. Thomas

ar fi încuviinţat, dar încă nu putea vorbi pentru că
respira greu. Abia atunci a înţeles că de fapt ea i se
adresa numai lui şi a sim ţit pe dată nevoia să o facă să
se simtă stînjenită, ca să-şi plătească poliţa.
— Poate că ai vrea să te dai jos de pe... S-a uitat
spre mijlocul său, acolo unde stătea ea acum.
— Oh! a tresărit Grace şi a sărit ca arsă. Nu a dat
însă drumul braţului lui Audley, aşa că a reuşit în
sfîrşit să-i descleşteze. Pe de altă parte, Audley părea
încîntat să fie atît de aproape de ea.
— îmi oblojeşti rănile, te rog? a întrebat-o
încercînd să semene cu un căţeluş bătut.
— Nu ai nici un fel de răni, i-a răspuns ea tăios,
după care s-a uitat spre Thomas, care se ridicase deja.
Şi nici tu.
Thomas şi-a frecat bărbia, gîndindu-se că pînă pe
în serat aveau să-i dovedească contrariul. în clipa
aceea, bunica a decis că sosise timpul să intervină - ei
da, ea era chiar persoana cea mai potrivită pentru a da
lecţii de bună purtare. Nu a fost deloc surprinzător că
primele cuvinte au fost:
— Cere-ţi imediat scuze! Este oaspete în casa
noastră!
~ î n casa mea.
Bătrîna s-a schimbat la faţă. Era singurul avantaj
pe care îl avea asupra ei. Locuind acolo, era la discreţia
lui.
96 JULIA QUINN
— Este vărul tău primar, i-a spus ea. Dat fiind că

nu avem atît de multe rude apropiate, aş fî crezut că te
vei arăta nerăbdător să-l reprim eşti în familie.
Poate că lucrurile chiar ar fi stat aşa, şi-a spus
Thomas privindu-1 circumspect pe Audley. Numai că îi
displăcuse de la prima vedere, detestase zîmbetul lui
încrezut, insolenţa atent studiată. îi ştia prea bine pe
cei de teapa lui. Audley nu ştia ce însemnau datoria şi
responsabilităţile — şi mai avea tupeul să intre
trium fător în acea casă şi să critice?
Mai mult decît atît, cine îi putea garanta că Audley
era cu adevărat vărul lui? Thomas a strîns din pumni,
încercînd să se calmeze.
— Poate cineva să-mi explice, a spus abia
stăpînindu-şi furia din glas, cum de a ajuns acest
bărbat în salonul meu?
Prima reacţie: tăcere. Fiecare aştepta de la celălalt
să spună ceva. într-un final, Audley a ridicat din umeri
şi a arătat spre bătrînă:
— Ea m-a răpit.
Thomas s-a întors încet spre bunica lui:
— L-ai răpit, a repetat. Nu pentru că ar fi fost greu
de crezut, ci dimpotrivă.
—Aşa este, a recunoscut ea. Şi aş face-o din nou.
Thomas s-a uitat spre Grace.
— Este adevărat, a confirmat şi ea. După care - la
naiba! - s-a întors spre Audley şi i-a spus: îmi pare rău.
— Scuzele sînt acceptate, a spus el cu o eleganţă
demnă de orice salon.
Probabil că pe chipul lui Thomas se citea

dezgustul, pentru că, atunci cînd l-a privit, Grace a
adăugat:
—Ea l-a răpit pe el!
Thomas a dat ochii peste cap. Nu mai avea chef să
discute despre asta.
— Şi m-a obligat să iau parte, a murmurat Grace.
— L-am recunoscut, aseară, a spus răspicat
bătrîna.
— în întuneric?
— Chiar şi la adăpostul măştii, i-a răspuns ea cu
mîndrie. Este bucăţică ruptă din tatăl lui. Vocea, rîsul,
toate îmi amintesc de el.
Acum se explicau toate, bineînţeles. Portretul,
starea ei de cu o noapte în urmă. Thomas a respirat
adînc şi a închis ochii, încercînd să dea dovadă de
compasiune.
— Bunico, a spus, ceea ce însem na deja foarte
mult, pentru că de obicei i se adresa cu tu - înţeleg că
încă îţi mai jeleşti fiul...
— Pe unchiul tău, l-a corectat ea. Deşi lui îi era
greu să se gîndească astfel la el, de vreme ce nu-1
cunoscuse.
— Dar au trecut treizeci de ani de la moartea lui.
— Douăzeci şi nouă, l-a corectat ea.
Thomas şi-a întors privirea spre Grace. Nici el nu
ştia de ce: căuta ajutor? înţelegere? Ea i-a zîmbit ca şi
cum şi-ar fi cerut scuze dar a rămas tăcută.
S-a întors din nou spre bunica lui:
98 JULIA QUINN
—A trecut mult timp. Amintirile se estompează.

— Nu şi ale mele, i-a răspuns ea. Şi în nici un caz
cele legate de John. Pe tatăl tău l-aş uita oricînd, pe
deplin...
— Aici sîntem de acord, a întrerupt-o Thomas.
Cecil! a strigat din nou, strîngînd şi mai tare pumnii, ca
să nu fie tentat să sugrume pe cineva. Unde e bleste
matul de tablou? Trecuse mult timp de cînd îl trimisese
pe servitor să-l aducă. Era o treabă cît se putea de
simplă. Doar bunica nu avusese timp să-l atîrne deja
pe peretele din camera ei.
— Da, domnule! a auzit o voce venind dinspre hol
şi pentru a doua oară în acea după-amiază, tabloul s-a
clătinat periculos atunci cînd doi servitori au încercat
să dea colţul.
— Lăsaţi-1 oriunde, le-a spus Thomas.
Cei doi au găsit un loc liber şi au aşezat portretul
pe podea, sprijinit de perete. Pentru a doua oară în
aceeaşi zi, Thomas s-a trezit privind lung chipul
răposatului său unchi John.
Numai că de data aceasta lucrurile stăteau
complet diferit. De cîte ori nu trecuse pe lîngă el, fără
să se obosească să-l studieze cu atenţie? Şi de ce ar fi
făcut-o? Nu-1 cunoscuse, nu avusese nici un motiv să
caute trăsături familiare.
Dar acum...
Grace a fost prima care a exclamat:
— Dumnezeule!
Thomas îl privea şocat pe Audley. Era leit
portretul.
—înţeleg că acum sînteţi cu toţii de acord cu mine,

a spus bunica.
— Cine eşti? a şoptit Thomas, holbîndu-se la cel
care nu putea fi altul decît vărul său primar.
— Numele meu, a ezitat acesta, neputînd să-şi ia
ochii de la portret... Numele meu com plet este John
Augustus Cavendish-Audley.
— Cine erau părinţii tăi? a murm urat Thomas.
Cum nu a prim it nici un răspuns, a vorbit ceva mai
tare: cine a fost tatăl tău?
Audley a întors capul, ca ars.
— Cine naiba crezi că a fost?
Lumea lui Thomas se prăbuşea în jurul lui.
Fiecare clipă, fiecare amintire, fiecare respiraţie care
îl făcuse să creadă că ştia cine era - toate acestea
dispăreau, lăsîndu-1 singur, descoperit, sărac.
— Părinţii tăi, a spus cu vocea tremurînd. Au fost
căsătoriţi?
— Ce încerci să insinuezi? a m îrîit Audley.
— Te rog, a spus Grace aşezîndu-se din nou între
ei. Nu ştie. L-a privit pe Thomas iar acesta a ştiut ce
încerca să-i spună. Audley nu ştia dacă era sau nu fiu
legitim.
Grace i-a cerut scuze din priviri. Pentru că trebuia
să lim pezească lucrurile. Nu puteau ţine acest lucru
secret, indiferent de consecinţe. A spus:
— Cineva ar trebui să-i explice domnului Audley...
— Cavendish, a corectat-o imediat bătrîna.
100 JULIA QUINN
— Domnului Cavendish-Audley, a continuat Grace

cu diplomaţie. Cineva trebuie să-i spună că... că... Se
uita disperată de la unul la altul, iar într-un final s-a
oprit asupra chipului uimit al lui Audley: tatăl tău -
bărbatul din tablou - dacă este cu adevărat tatăl tău...
a fost fratele m ai mare.
Nimeni nu a scos vreun cuvînt.
Grace şi-a dres glasul:
— Deci... dacă părinţii tăi au fost căsătoriţi legal...
— Au fost, a spus imediat Audley.
— Da, bineînţeles. Adică nu... Adică...
— Ceea ce vrea ea să spună, a intervenit Thomas,
care ajunsese la capătul puterilor, este că, dacă eşti fiul
legitim al lui John Cavendish, atunci tu eşti ducele de
Wyndham.
După care a aşteptat. Nici el nu ştia exact ce
anume.
— Nu, a spus într-un final Audley, aşezîndu-se pe
cel mai apropiat scaun. Nu.
—Vei rămîne aici, a spus bătrîna, pînă ce lucrurile
vor fi lămurite complet.
— Nu, a repetat Audley, cu mai multă convingere.
Nu rămîn.
— Ba da, i-a răspuns ea. Altfel te voi da pe mîna
autorităţilor, pentru că eşti un hoţ.
— N-ai face una ca asta! a răbufnit Grace. S-a întors
spre bărbatul în chestiune: nu ar face niciodată aşa
ceva. Mai ales acum, cînd crede că eşti nepotul ei.
— Taci! s-a răstit la ea bătrîna. Nu ştiu ce îţi

închipui tu că faci, domnişoară Eversleigh, dar nu faci
parte din familie şi deci nu ai ce căuta în această
încăpere, cu noi.
Thomas a făcut un pas înainte, gata să intervină,
dar Audley i-a luat-o înainte şi s-a ridicat, cu spatele
drept şi privirea dură.
Pentru prima oară, Thomas l-a crezut: chiar
fusese în armată. Pentru că a arătat exact ca un ofiţer
atunci cînd a dat ordin:
— Să nu-i mai vorbeşti niciodată aşa!
Bătrîna a ezitat, uimită că i se vorbea de o
asemenea manieră.
— Sînt bunica ta, i-a răspuns într-un tîrziu.
Audley s-a uitat în ochii ei:
— Asta rămîne de văzut.
— Poftim? a izbucnit Thomas, care nu se mai
putea stăpîni.
Audley l-a privit cu răceală.
— Vrei să spui că tu nu crezi că ai fi fiul lui John
Cavendish?
Bărbatul a ridicat din umeri, aducînd din nou cu
vagabondul de la început.
— Sincer să fiu, nu cred că-mi doresc să fac parte
din clubul vostru atît de fermecător.
— Nu ai de ales, i-a răspuns bătrîna.
Audley a privit-o pieziş:
—Atît de iubitoare! De atentă! O adevărată bunică
din poveşti.
102 JULIA QUINN
Grace a scos un sunet înfundat - sunetul pe care

Thomas l-ar fi scos la rîndul lui, într-o altă împrejurare.
Ba nu - ar fi rîs de-a dreptul. Nu şi acum. Nu cînd un
potenţial uzurpator se afla în mijlocul salonului său.
— Alteţă, a spus timid Grace, dar el nu avea chef
să o asculte.
Nu voia să audă nimic: nici părerile celorlalţi, nici
sugestiile, nimic.
Dumnezeule, se uitau cu toţii la el, aşteptau să ia
o decizie, ca şi cum el ar fi condus ostilităţile. Hai, că
asta era bună! Nici m ăcar nu mai ştia cine era. Un
nimeni, din cîte se părea. în nici un caz nu era capul
familiei.
— Wyndham, a început bunica.
— Taci! a repezit-o el. A strîns din dinţi, atent să
nu dea vreun semn de slăbiciune. Ce naiba trebuia să
facă în continuare? S-a întors spre Audley - ar fi
trebuit, totuşi, să se gîndească la el ca la un Cavendish.
Sau, Doamne-fereşte, ca la un Wyndham: ar trebui să
rămîi. Dumnezeule, nu-i venea să creadă că spusese
asta. Va trebui să lămurim situaţia.
Audley nu i-a răspuns pe loc, iar cînd a făcut-o,
vocea îi era la fel de epuizată cum se simţea şi Thomas:
—Ar putea cineva să-mi explice...? A făcut o pauză
şi şi-a apăsat tîmplele cu degetele. Thomas îl înţelegea
prea bine. Şi pe el îl durea îngrozitor capul. Să-mi
explice arborele genealogic? a term inat într-un final
întrebarea.
— Am avut trei fii, i-a răspuns printre dinţi

bătrîna. Pe Charles, cel mai mare, pe John, mijlociul şi
pe Reginald. Tatăl tău a plecat în Irlanda imediat după
căsătoria lui Reginald. Şi-a ţuguiat buzele a dezgust şi
a arătat spre Thomas: cu mama Iui.
— Era fiică de negustor, a spus Thomas. La naiba,
doar nu era un secret! Tatăl ei era proprietar de fabrici.
Multe fabrici. Ce ironie! Acum sînt toate ale noastre.
Bătrîna nu a părut să-i dea deloc atenţie. îl privea
doar pe Audley.
—în iulie 1790, am primit vestea morţii lui. Un an
mai tîrziu, soţul meu şi fiul meu cel mare au murit de
friguri. Eu am scăpat ca prin minune. Fiul nostru cel
mic nu locuia la Belgrave, aşa că a scăpat. Charles nu
era căsătorit şi nu aflasem că John ar fi avut vreun
urmaş. Drept pentru care Reginald a devenit duce. A
făcut o scurtă pauză, după care a adăugat: nimeni nu
se aştepta la asta.
Toată lumea s-a întors spre Thomas. Minunat! Nu
a spus nimic. Bătrîna nu merita un răspuns din partea
lui.
— Rămîn, a spus într-un sfîrşit Audley. Chiar dacă
avea un ton resemnat, ca şi cum nu ar fi avut de ales,
Thomas nu s-a lăsat păcălit. Era un tîlhar, pentru
numele lui Dumnezeu! Un hoţ căruia i se oferea şansa
legală de a pune mîna pe cel mai înalt titlul nobiliar din
ţinut. Ca să nu mai vorbim de averile care îl însoţeau.
— Foarte bine, a spus bătrîna, împreunîndu-şi
mîinile. Acum va trebui să...
— Mai întîi, a întrerupt-o Audley, va trebui să mă
întorc la han, să-mi iau lucrurile. S-a uitat în jur, prin
104 JULIA QUINN
salon, ca şi cum i-ar fi ironizat opulenţa: cît ar fi ele de

sărăcăcioase.
— Prostii! a spus bătrîna privind la hainele lui. O
să-ţi înlocuim întreaga garderobă. Cu lucruri de
calitate, dacă mi-e permis să adaug.
— Nu ţi-am cerut permisiunea, i-a răspuns cu
răceală Audley.
— Şi totuşi...
—în plus, va trebui să le explic situaţia asociaţilor
mei.
Thomas a dat să intervină. Nu-1 putea lăsa pe
Audley să răspîndească zvonuri peste tot. într-o
săptămînă veştile s-ar fi răspîndit în toată Anglia. Nici
nu mai conta dacă erau sau nu adevărate. Nimeni nu-1
va mai judeca la fel. Toată lumea va şuşoti pe la spatele
lui. Poate că nu era adevăratul duce.
A revendicat altcineva titlul, n-ai auzit? Sprijinit
chiar de propria bunică.
Un coşmar în toată regula.
— Nu voi spune în nici un caz adevărul, a adăugat
Audley privind în direcţia lui. Thomas se simţea
nelalocul lui. Nu crezuse că putea fi într-atît de uşor de
citit. Mai ales de către bărbatul acela.
— Să nu dispari, i-a spus bătrîna. Te asigur că vei
regreta.
— Nu e cazul să ne facem griji, a dat glas Thomas
la ceea ce ştiau deja cu toţii. Cine ar dispărea atunci
cînd ar putea pune mîna pe un ducat?
Audley nu părea deloc amuzat. Iar lui Thomas nici
că-i păsa.
— Te însoţesc, i-a spus Thomas. Trebuia să-l
cunoască mai bine. Să-l vadă cum se purta atunci cînd
nu avea prin preajmă o femeie pe care să încerce să o

vrăjească.
Audley i-a zîmbit ironic şi a ridicat o sprinceană
- Dumnezeule, era de-a dreptul înspăim întător! -
exact aşa cum făcea bătrîna.
— Să-mi fac griji pentru siguranţa mea? a şoptit.
Thomas s-a străduit din toate puterile să nu
răspundă. Nu era cazul să sară din nou la bătaie. Dar
insulta era grea. Toată viaţa lui pusese mai presus de
orice numele de Wyndham. Titlul, m oştenirea, pă-
mînturile, toate avuseseră prioritate în faţa lui Thomas
Cavendish, un gentleman născut în Lincolnshire, care
iubea muzica dar ura opera, care prefera să călărească
în loc să călătorească cu trăsura, chiar şi pe vreme rea,
care adora căpşunile, mai ales servite cu cremă de
vanilie, care terminase Cambridge-ul ca şef de promo
ţie şi care ar fi putut recita toate sonetele lui
Shakespeare dar nu o făcuse niciodată. Acum nu mai
conta că găsea satisfacţie în munca manuală sau că nu
tolera ineficienţa. Şi nimănui nu-i păsa că nu-i plăcuse
niciodată vinul de Porto. Sau că a priza tutun i se părea
un obicei idiot.
Nu, cînd trebuise să ia o decizie - indiferent care
- nimic din toate astea nu mai contase. Era un
Wyndham. Foarte simplu.
Şi, aparent, complicat deopotrivă. Pentru că
loialitatea faţă de nume şi m oştenirea sa era de la sine
înţeleasă. Făcea întotdeauna doar ce trebuia, ce se
»
cădea. Pentru că el era ducele de Wyndham. Iar acum

106 JULIA QUINN
era posibil să fie nevoit să-i încredinţeze numele lui

unui străin. Asta însemna că era liber? Că putea face
orice dorea, fără să ţină seama de consecinţe? Că putea
să jefuiască trăsuri şi să necinstească virgine? Să facă
tot ce făceau şi bărbaţii lipsiţi de scrupule?
Nu era posibil. Ar fi fost prea mult.
Audley s-a întors apoi spre Grace, i-a zîmbit şi a
spus:
— Sînt o am eninţare la adresa identităţii lui. Orice
om rezonabil ar avea dubii în ceea ce priveşte
siguranţa sa.
— Te înşeli, i-a spus Grace lui Audley, iar pe
Thomas l-a alinat fervoarea din tonul ei. îl judeci greşit.
Ducele... S-a oprit pentru un moment, dar şi-a în
dreptat umerii şi a continuat: este cel mai onorabil om
din cîţi am cunoscut. Nu ar permite să păţeşti vreun
rău atunci cînd sînteţi împreună.
— Te asigur, a spus şi Thomas privindu-şi cu
răceală vărul, că nu voi fi violent. Chiar dacă aş avea
asemenea porniri.
Grace s-a întors spre el, furioasă:
—Ce lucru îngrozitor ai spus! După care a adăugat
în şoaptă, ca doar el să o audă: şi asta după ce ţi-am
luat apărarea.
—A fost sincer, a spus Audley.
Cei doi s-au privit în ochi. Ajunseseră la un
arm istiţiu tacit. Urmau să meargă împreună la han.
Fără întrebări, fără să-şi dea cu părerea... chiar fără să-
şi vorbească, dacă nu era neapărat necesar.
Lucru care-i convenea de minune lui Thomas.
Capitolul 7
— Ţi s-a înnegrit ochiul.

A fost primul lucru pe care l-a spus Audley, la vreo
oră după plecarea lor.
— Iar tu ai obrazul vînăt.
Erau aproape de hanul la care trăsese Audley aşa
că îşi îndemnaseră caii la pas. Audley călărea unul din
caii de la grajdurile Belgrave. Şi era un călăreţ înnăscut
- nu s-a putut Thomas abţine să nu constate.
Audley şi-a dus mîna la obraz. L-a bătut uşor, cu
trei degete.
— Nu am nimic, a spus. în nici un caz nu arată ca
ochiul tău.
Thomas l-a privit superior. De unde ştia asta?
Obrazul arăta chiar foarte rău.
Audley a adăugat:
— în trecut, am fost împuşcat în braţ şi înjunghiat
în picior. Tu?
Thomas nu a scos nici un cuvînt. A strîns doar din
dinţi.
— Nu am nimic, a repetat Audley şi a privit în
depărtare, spre curba care se zărea.
Erau aproape de hanul poştei. Thomas cunoştea
bine zona. La naiba, era proprietarul a jum ătate din
tinut!
*
108 JULIA QUINN
Sau crezuse că era proprietar. Pentru cît timp,

încă? Poate că nu el era adevăratul duce de Wyndham.
Dacă se dovedea că era doar un Cavendish oarecare?
Unul dintre nenumăraţii veri? Ţinutul era plin de astfel
de rude, verişori de gradul doi sau trei.
Era o întrebare interesantă. „Interesant” era
cuvîntul potrivit, ca să nu cumva să izbucnească într-
un rîs isteric. Dacă nu era duce de Wyndham, atunci
cine naiba era el? Avea vreo proprietate? Vreo bucată
de pămînt pe care să o considere a lui? Mai era încă
logodit cu Amelia?
Dumnezeule mare! S-a uitat peste umăr la Audley,
care privea orizontul liniştit, netulburat.
Şi ea avea să fie tot a lui? Pămînturi, titlu, pînă la
ultimul penny—şi ce să vezi? Hai să discutăm şi despre
logodnică, dacă tot a venit vorba!
judecînd după reacţia lui Grace, Amelia avea să se
îndrăgostească în doi timpi şi trei mişcări, la prima
vedere.
A pufnit, exasperat. Lucrurile erau din ce în ce mai
sumbre.
— Eu îmi iau o halbă, a spus.
— Bere? Audley părea surprins, de parcă nu s-ar
fi aşteptat ca ducele de Wyndham să bea ceva atît de
plebeu.
— Cît timp tu faci ce ai de făcut. L-a privit cu coada
ochiului. Sper că nu te aştepţi să te ajut să-ţi
împachetezi lenjeria.
— Doar dacă ai un fetiş pentru indispensabilii

altor bărbaţi, i-a răspuns Audley. Departe de mine să
doresc să-ţi răpesc vreo plăcere.
— Să nu mă faci să te lovesc din nou, i-a spus
Thomas, căutîndu-i privirea.
— Ai pierde.
— Ai muri.
— Nu de mîna ta, a mormăit Audley.
— Ce-ai spus?
— Tu eşti ducele, încă, a ridicat Audley din umeri.
Thomas a strîns cu putere hăţurile. Ştia exact ce
voia Audley să spună, dar sim ţea nevoia să audă
cuvintele din gura lui.
— Vrei să spui că...
Audley s-a întors. Părea liniştit, stăpîn pe el, lucru
care l-a înfuriat pe Thomas. Pentru că Audley era - sau
cel puţin părea - acum exact cum era el de obicei.
Nu şi acum. Inima îi bătea cu putere, palmele îl
mîncau, lumea părea să se învîrtă cu el. Nu era el. El
nu-şi pierdea niciodată cumpătul. Aproape că-i era
team ă să închidă ochii. Pentru că, atunci cînd îi va
deschide, s-ar putea ca cerul să fie verde iar caii să-i
vorbească în franceză.
Audley a adăugat, după cîteva momente:
— Eşti duce de Wyndham. Legea este de partea ta,
întotdeauna.
Thomas chiar ar fi vrut să-l pocnească.
Au ajuns la han. I-a dat hăţurile unui rîndaş care
le-a alergat în întîmpinare. Era Bobby, îl cunoştea de
110 JULIA QUINN
mulţi ani. Părinţii lui erau arendaşi, oameni oneşti,

muncitori, care insistau să le aducă un coş cu prăjituri
de fiecare Crăciun, deşi familia Cavendish nu ducea
lipsă niciodată de nimic.
—Alteţa Voastră, a spus Bobby, respirînd greu din
cauza efortului.
— Să ai grijă de ei, bine? Thomas a făcut un semn
şi spre calul lui Audley iar băiatul i-a luat im ediat
hăţurile.
— Cel mai bine, Alteţă.
— Nu i-aş încredinţa altcuiva. Thomas i-a aruncat
o monedă. Ne întoarcem peste... o oră? S-a uitat spre
Audley.
— Nici măcar. S-a întors spre băiat şi l-a privit în
ochi, lucru care l-a surprins pe Thomas: nu erai aici
ieri.
— Nu, domnule, i-a răspuns Bobby. Lucrez doar
cinci zile pe săptămînă.
Thomas era cel care avea grijă ca hangiul să
prim ească o sumă de bani, lună de lună, pentru ca
servitorii mai tineri să aibă o zi liberă în plus. Doar el
şi hangiul ştiau despre asta.
—Ai văzut-o pe Lucy?
— Lucy? Thomas asculta cu interes. Armăsarul
acela castrat, negru?
—Ai un arm ăsar castrat pe nume Lucy? a întrebat
Thomas.
— Este o poveste mai lungă, i-a răspuns Audley lui
Thomas.
— E o frumuseţe! a spus Bobby, cu ochi rotunzi de
admiraţie. Thomas era amuzat. Bobby fusese
dintotdeauna pasionat de cai, iar Thomas se gîndise

să-l angajeze cîndva să se ocupe de grajdurile de la
Belgrave.
— Ţin mult la el, a spus Audley. Mi-a salvat viaţa
de cîteva ori.
— Adevărat? Bobby făcuse ochii mari.
— Adevărat. Napoleon nu are nici o şansă în faţa
unor arm ăsari britanici ca acesta. S-a uitat spre grajd.
E bine?
— L-am adăpat chiar eu. Şi l-am periat.
în timp ce Audley se ocupa de aranjam ente
pentru ca armăsarul său cu nume ridicol să fie pregătit
de drum, Thomas s-a îndreptat spre salon. Poate că îl
dispreţuia ceva mai puţin pe Audley acum - cel care
arată atîta respect pentru calul său trebuie respectat
la rîndul său - dar chiar şi aşa, o halbă de bere nu avea
cum să-i strice într-o zi ca aceea.
îl cunoştea bine pe hangiu. Harry Gladdish
copilărise la Belgrave, tatăl lui fusese ajutorul celui
care se ocupase de grajduri. Tatăl lui Thomas îl
considerase un tovarăş potrivit de joacă pentru fiul lui
— şi, din cauza diferenţei de rang, nu era cazul să se
pună vredată problema cine era şeful.
— Mai bine un fiu de argat decît unul de negustor,
obişnuia să spună adesea tatăl său.
De obicei în faţa mamei sale, care era fiică de
negustor.
Şi totuşi, Harry şi Thomas se certau frecvent pe
„postul” de şef. Şi aşa deveniseră şi buni prieteni. Cu
112 JULIA QUINN
anii, drumurile lor se despărţiseră - tatăl lui Thomas

îi perm isese lui Harry să ia parte la lecţiile de acasă,
împreună cu acesta, dar nu se arătase dispus să-i
plătească educaţia pe mai departe. Thomas studiase
apoi la Cambridge şi la Eton, după care locuise un timp
la Londra. Harry rămăsese în Lincolnshire şi preluase
hanul tatălui său, cumpărat cînd soţia acestuia primise
o m oştenire neaşteptată. Chiar dacă acum erau mai
mult ca niciodată conştienţi de deosebirile de rang,
prietenia din copilărie se dovedise durabilă.
— Harry, a spus Thomas şi s-a aşezat pe un scaun,
la bar.
—Alteţa Voastră, a spus Harry, zîmbind ironic, aşa
cum făcea de fiecare dată cînd i se adresa cu titlul
nobiliar. Ce bine arată ochiul! i-a spus în treacăt. Mi-a
plăcut întotdeauna nuanţa aceasta vineţie. Are un aer
regal.
Thomas ar fi vrut să-i dea un răspuns pe măsură
dar nu şi-a bătut prea mult capul.
— 0 halbă? l-a întrebat Harry.
— Din cea mai bună bere.
Harry i-a turnat berea şi a aşezat halba pe bar.
—Arăţi ca naiba, i-a spus direct. Bunica?
Harry o ştia prea bine pe bunica lui.
— Printre altele, i-a răspuns vag Thomas.
— Logodnica?
Thomas a clipit. Nu se gîndise mai deloc la Amelia
în după-amiaza aceea, lucru remarcabil, ţinînd cont că
aproape că o tăvălise prin iarbă cu doar şase ore în
urmă.
— Ai logodnică, i-a am intit Harry. Cam atît de

înaltă... A făcut un semn prin aer.
Era ceva mai înaltă de atît, şi-a spus Thomas,
absent.
— E blondă, deloc plinuţă, dar...
— Destul! a răbufnit Thomas.
Harry a zîmbit.
— înseamnă că are legătură cu logodnica ta.
Thomas a luat o înghiţitură de bere, hotărît să-l
lase să creadă asta.
— E complicat, a spus într-un final.
Harry s-a sprijinit de bar şi a clătinat din cap,
înţelegător:
— întotdeauna este.
Numai că Harry se căsătorise la nouăsprezece ani
cu prima lui iubită iar acum avea şase copii care
mişunau prin casa din spatele hanului, aşa că Thomas
nu era prea convins că era cel mai potrivit pentru a da
sfaturi în dragoste.
— Chiar ieri, am avut un client care... a început
Harry.
Thomas urma să aibă parte de o poveste tristă de
iubire...
Şi-a băut berea şi l-a ascultat, fără să-i dea prea
mare atenţie. Cînd a luat ultima înghiţitură şi-a dat
seama că nicicînd în întreaga lui viaţă nu mai fusese
atît de recunoscător pentru că cineva sporovăise fără
încetare.
Atunci şi-a făcut apariţia domnul Audley.
114 JULIA QUINN
Thomas se uita la halba goală, întrebîndu-se dacă

să mai comande una. Pe care să o dea imediat pe gît.
Ei da, asta era o idee foarte bună.
— Bună seara, domnule! i-a strigat Harry. Ce-ţi
face capul? Thomas a ridicat privirea. Harry îl
cunoştea, deci?
— Mult mai bine, i-a răspuns Audley.
— I-am dat azi-dim ineaţă din mixtura mea
specială, i-a explicat Harry lui Thomas. Şi-a întors
privirea din nou spre Audley. Funcţionează întotdeau
na. întreab-o pe Alteţa Sa.
— O foloseşte chiar şi el? a întrebat Audley.
Thomas l-a privit tăios.
Harry nu i-a răspuns. Surprinsese schimbul de
priviri dintre ei.
— Vă cunoaşteţi?
* j
— Mai mult sau mai puţin, i-a răspuns Thomas.

— Mai puţin, mai degrabă, a adăugat Audley.
Harry l-a privit pe Thomas. Ochii li s-au întîlnit o
secundă, încărcaţi de sute de întrebări dar şi
liniştindu-1 totodată.
Dacă va avea nevoie de el, Harry va fi mereu acolo.
— Trebuie să mergem, a spus Thomas împingînd
scaunul înalt, de bar. S-a întors spre Harry şi l-a salutat
cu o mişcare a capului.
— Sînteţi împreună? a întrebat Harry surprins.
— Este un prieten mai vechi, a spus Thomas. A
mormăit, mai degrabă.
Harry nu l-a în treb at unde se cunoscuseră. Ştia
întotdeauna ce întrebări să pună şi ce nu.
S-a întors spre Audley:

— Nu ai pomenit că l-ai cunoaşte pe duce.
Audley a ridicat din umeri.
— Nu m-ai întrebat.
Harry a părut să-i cîntărească cuvintele. S-a întors
apoi spre Thomas.
— Drum bun, domnilor!
Thomas a plecat capul în semn de răspuns, apoi
s-a îndreptat spre uşă, lăsîndu-1 pe Audley să-l urmeze.
— Eşti prieten cu hangiul, a spus Audley de îndată
ce au ieşit din han.
Thomas s-a întors şi i-a zîmbit larg, fals:
— Sînt un tip prietenos.
A fost ultimul lucru pe care şi l-au mai spus tot
drumul. Cînd mai aveau numai cîteva minute pînă la
Belgrave, Audley a spus:
— Avem nevoie de o poveste.
Thomas l-a privit întrebător.
— Bănuiesc că nu vrei să se ştie că sînt vărul tău -
fiul fratelui mai mare al tatălui tău, mai exact - pînă ce
nu vei avea dovezi.
— Adevărat, i-a răspuns Thomas. Părea deranjat,
dar era numai pentru că nu-i venise lui această idee,
mai devreme.
Privirea pe care i-o arunca acum Audley era de-a
dreptul enervantă. Iar zîmbetul lui era mai degrabă un
rictus.
— Să spunem că sîntem prieteni vechi, atunci?
— De la universitate?
116 JULIA QUINN
— Păi... nu. Boxezi?

-N u .
— Scrimă?
— Ca un maestru.
— Eu, acceptabil, i-a răspuns ridicînd din umeri.
— Perfect. Asta va fi povestea noastră. Ne-am
antrenat împreună. Cu ani în urmă.
Thomas continua să privească numai înainte.
Belgrave se zărea în depărtare.
— Să-mi spui dacă mai doreşti să te antrenezi.
— Ai echipament?
— Orice ţi-ai putea dori.
Audley a privit la rîndul lui Belgrave, care părea
un căpcăun uriaş în bătaia ultimelor raze de soare.
— Şi tot ce nu ţi-ai dori, îmi imaginez.
Thomas nu a scos nici un cuvînt. A descălecat şi i-
a întins hăţurile unui servitor care aştepta. S-a
îndreptat spre casă cu paşi mari, nerăbdător să-l lase
în urmă pe cel pe care îl însoţise. Şi să uite de el, dacă
era posibil.
Ce frumoasă era viaţa lui, cu douăsprezece ore în
urmă!
Chiar şi cu opt, de fapt. Cînd tocmai se despărţea
de Amelia.
Da. Aceasta era graniţa între vechea lui viaţă şi
viaţa lui cea nouă. După Amelia, înainte de Audley.
Puterile unui duce, indiferent cît ar fi fost de mari,
nu aveau să dea timpul înapoi.
Nu avea cum să fie altul, însă. Era tot bărbatul

sofisticat, stăpîn pe sine. Aşa că le-a dat servitorilor
cîteva instrucţiuni scurte în ceea ce-1 privea pe Audley
şi a intrat în salon, acolo unde îl aşteptau bunica şi
Grace.
— Wyndham, a spus scurt bătrîna.
El a plecat uşor capul.
— L-am instalat pe domnul Audley în dormitorul
albastru.
— Excelentă alegere, i-a răspuns bunica. Repet,
însă: nu-i mai spune Audley în prezenţa mea. Nu-i
cunosc pe aceşti Audley şi nici nu-mi doresc.
— Nu cred să-şi dorească nici ei. Cuvintele
fuseseră rostite de însuşi Audley, care intrase fără
zgomot în salon.
Thomas s-a uitat spre bunica lui. Ea a ridicat o
sprinceană, ca şi cum ar fi vrut să-şi marcheze propria
măreţie.
*
— Mary Audley a fost sora răposatei mele mame,

a spus Audley. Ea şi soţul ei, William Audley, m-au luat
la ei din ziua în care m-am născut. M-au crescut ca pe
copilul lor şi, Ia cererea mea, mi-au dat numele lor. La
care nu am de gînd să renunţ.
Thomas nu se putea abţine să savureze scena.
Audley s-a întors spre Grace, a făcut o plecăciune
şi a spus:
— Poţi să mi te adresezi cu „domnul Audley”, dacă
vrei, domnişoară Eversleigh.
118 JULIA QUINN
Grace a făcut o reverenţă scurtă, după care s-a

uitat la Thomas. Pentru ce? îi cerea cumva perm i
siunea?
— Nu te poate concedia pentru că îi spui omului
pe nume, i-a răspuns Thomas. Dumnezeule m are,
devenea plictisitor! Iar dacă o va face, totuşi, îţi voi
oferi o rentă viageră iar pe ea o voi trimite departe, pe
cea mai îndepărtată dintre proprietăţi.
— Sună tentant, a murmurat Audley. Cît de
departe înseamnă asta?
Thomas aproape că a zîmbit. Oricît ar fi fost de
enervant, Audley avea şi el momentele lui.
— Am auzit că în insulele Hebride e plăcut în
perioada aceasta a anului.
— Eşti dezgustător, i-a şuierat bunica.
— De ce o ţin oare lîngă mine? s-a întrebat Thomas
cu glas tare, după care s-a apropiat de bufet să-şi
toarne ceva de băut.
Grace a fost cea care i-a răspuns. Aşa făcea
întotdeauna cînd se simţea datoare să-i ia apărarea
bătrînei:
— Pentru că este bunica ta.
—Ah, da. Sîntem rude de sînge, a oftat Thomas. Se
spune că ar fi mai gros ca apa. Mare păcat. S-a uitat
spre Audley: o să afli curînd.
Audley a ridicat din umeri. Sau poate nu. Poate că
Thomas doar îşi imaginase asta. Trebuia să scape de
acolo, să se îndepărteze de aceşti trei oameni, de tot ce
însemnau numele Wyndham sau Cavendish sau
Belgrave. Sau de toate celelalte cincisprezece titluri de

nobleţe care erau lipite de numele lui.
S-a întors şi a privit-o pe bunică în ochi:
— Misiunea mea se încheie aici. L-am adus acasă
pe fiul rătăcitor şi totul e în regulă pe lume. Nu în
lumea mea, nu s-a putut abţine să adauge. Dar in
lumea cuiva, sigur.
— Nici într-a mea, i-a spus Audley, zîmbind leneş,
în caz că te-ar interesa.
Thomas i-a susţinut privirea.
— Nu mă interesează.
Audley i-a zîmbit obraznic iar Grace, draga de ea,
a părut gata să sară din nou să-i despartă în caz că
săreau la bătaie.
A dat paharul peste cap dintr-o singură
înghiţitură.
— Ies puţin.
— Unde te duci? l-a întrebat bătrîna doamnă.
Thomas s-a oprit în prag.
— Nu m-am hotărît încă.
Nici nu mai conta. Oriunde. Numai acolo nu.
Capitolul 8
— Nu e Wyndham acolo?
Amelia a clipit. Şi-a dus mîna la frunte, să se apere
de soare (pentru că boneta nu părea să-i fie de vreun
folos în dimineaţa aceea) şi s-a uitat peste drum.
— El pare să fie, nu?
Milly, sora ei mai mică, care o însoţise la plimbare
prin Stamford, s-a aplecat puţin, să vadă mai bine.
— Cred că el este. Ce încîntată va fi mama!
Amelia a privit speriată peste umăr. Mama, care
intrase într-un magazin, o bătuse toată dimineaţa la
cap, ca o ciocănitoare. „Cioc, cioc, cioc, Amelia, să faci
asta. Cioc, cioc, cioc, Amelia, să nu faci asta, Pune-ţi
boneta pe cap, să nu faci pistrui. Aşează-te elegant,
altfel ducele nu se va căsători niciodată cu tine."
Cioc, cioc, cioc, cioc, cioc.
Amelia nu înţelegea care era legătura între
postura ei la masă, acasă, la micul dejun, cu indecizia
logodnicului ei, care nu fixa o dată pentru nunta lor. De
altfel, nu fusese niciodată capabilă să înţeleagă cum de
mama lor ştia imediat care din cele cinci fiice ale sale
mîncase provizia de marţipan sau dăduse drum
cîinilor înăuntru, din greşeală. Sau (şi aici fusese vina
ei, trebuia să recunoască) răsturnase oala de noapte.
Pe rochia preferată a mamei sale.
Amelia a clipit des. A privit de cealaltă parte a

străzii, la bărbatul pe care i-1 arătase Milly.
Nu putea fi Wyndham. Era adevărat, bărbatul
semăna mult cu logodnicul ei, numai că... ce term en să
folosească?
Era cam răvăşit.
Iar răvăşit era un cuvînt foarte blînd.
— E beat? a întrebat-o Milly.
— Nu poate fi Wyndham, i-a răspuns Amelia,
sigură pe ea. Pentru că nu-1 văzuse niciodată pe
Wyndham clătinîndu-se pe picioare.
— Eu chiar cred că...
— Nu este el. Dar nu era foarte sigură.
Milly a tăcut cîteva clipe, apoi a spus:
—Ar trebui să-i spunem mamei.
— Nu ar trebui să-i spunem nimic mamei, i-a spus
Amelia, întorcîndu-se spre ea.
—Au! Amy, mă doare!
Amelia i-a eliberat braţul din strînsoare.
— Ascultă-mă cu atenţie, Milly. Nu-i spui nimic
mamei. Nici un cuvînt. Ai înţeles?
Milly făcuse ochii mari.
—Şi tu crezi că este Wyndham, deci.
Amelia a înghiţit în sec. Nu ştia ce să facă. Părea
să fie într-adevăr ducele, iar dacă era aşa, însemna că
era de datoria ei să-l ajute. Sau să-l ascundă. Era
aproape sigură că el ar fi preferat a doua variantă.
—Amelia? a şoptit Milly.
Amelia a ignorat-o. Trebuia să se gîndească.
122 JULIA QUINN
— Ce ai de gînd să faci?
— Taci! a şoptit Amelia, furioasă. Nu avea prea
mult timp la dispoziţie. Mama trebuia să iasă din
magazin din clipă-n clipă şi atunci...
Dumnezeule, nici nu voia să-şi imagineze scena.
Chiar în clipa aceea, bărbatul de pe celălalt
trotuar s-a întors şi s-a uitat la ea. A clipit des, de parcă
încerca să-şi amintească cine era. S-a împiedicat, s-a
îndreptat, apoi s-a împiedicat din nou şi într-un final
s-a sprijinit de un zid, căscînd şi frecîndu-se la ochi.
— Milly, a spus Amelia încet. Nu-1 părăsea din ochi
pe Wyndham - acum era convinsă că el era. Ştii să
minţi?
Ochii fetei au strălucit.
— Fără să clipesc.
— Spune-i mamei că m-am întîlnit cu Grace
Eversleigh.
— Cu prietena lui Elizabeth?
— Este şi prietena mea.
— Da, dar este mai mult a lui Elizabeth...
— Nu contează a cui prietenă este, i-a retezat-o
Amelia. Spune-i doar că m-am întîlnit cu Grace şi că ea
m-a invitat la Belgrave Castle.
Milly a clipit de cîteva ori. Semăna cu o bufniţă, şi-
a spus Amelia.
După care Milly i-a răspuns:
— La ora aceasta? Atît de dimineaţă?
— Milly!
— Vreau doar ca povestea să fie credibilă.
— înţeleg. Da, chiar dacă este dimineaţă. Era cam

devreme pentru o vizită de curtoazie, dar Amelia nu
vedea altă ieşire. Nu va trebui să dai nici un fel de
explicaţii. Mama va comenta puţin, dar atîta tot.
— Ai de gînd să mă laşi aici, în stradă?
— Nu ţi se întîmplă nimic.
— Ştiu asta, a ripostat Milly. Dar mamei nu-i va
conveni.
Blestem ăţie! Milly avea dreptate. Ieşiseră să-şi
cumpere ceva dulce şi trebuiau să se întoarcă
împreună. Milly avea şaptesprezece ani şi era perfect
capabilă să ajungă şi singură la magazin, dar mama le
spunea mereu că fetele cuviincioase nu mergeau
nicăieri neînsotite.
j
Amelia a privit rapid peste umăr. Soarele se

reflecta în vitrina magazinului, aşa că-i era greu să
vadă ce se petrecea înăuntru.
— Cred că este tot în spate, a spus Milly. Am auzit-
o spunînd că doreşte să probeze trei rochii.
Ceea ce însemna cam opt rochii, dar nu se putea
baza pe asta.
Amelia şi-a făcut rapid un plan. S-a întors spre
Milly.
— Spune-i că Grace a trebuit să plece deîndată şi
de aceea nu am mai apucat să intru în magazin şi să o
informez de schimbarea de program. Spune-i că Grace
nu a avut de ales. 0 aştepta doamna.
— Doamna, a repetat Milly, ca un ecou. 0 ştiau cu
toţii pe doamna.
124 JULIA QUINN
— Mama nu se va supăra. Ba chiar va fi încîntată,

sînt convinsă. Mereu încearcă să găsească un motiv să
mă trim ită la Belgrave. Haide, du-te! A înghiontit-o
uşurel pe Milly. Nu, nu te duce! Nu încă!
Milly o privea nedumerită.
—Aşteaptă o clipă. Să-l scot din raza ei vizuală.
— Să ieşi tu din raza ei vizuală, a spus Milly.
Amelia s-a abţinut cu greu să nu o scuture bine pe
sora ei. I-a aruncat o privire dură:
— Eşti în stare să faci asta?
Milly părea ofensată.
— Bineînţeles.
— Bine. Amelia a dat scurt din cap. Mulţumesc. A
făcut un pas, apoi a spus: să nu te uiţi.
—Acum chiar îmi ceri prea mult, i-a răspuns Milly.
Amelia şi-a dat seama că nu avea rost să insiste.
Dacă situaţia ar fi stat invers, nici ea nu ar fi fost în
stare să-şi ferească privirea.
— Bine. Doar să nu spui nimic. Nimănui.
— Nici măcar lui Elizabeth?
— Nimănui.
Milly a încuviinţat. Amelia ştia că putea avea
încredere în ea. Elizabeth nu era în stare să-şi ţină
gura, dar Milly (dacă era motivată corespunzător) era
mută ca un peşte. Şi cum Amelia era singura care ştia
precis cum de întreaga colecţie de ţigări de foi a
lordului Crowland dispăruse, pentru că un ceainic cu
apă clocotită se răsturnase nu se ştia cum peste ele...
Ei bine, să spunem că Miilly avea motive să-şi ţină
gura.
Amelia a mai aruncat o ultimă privire spre sora

ei, după care a trecut strada, cu grijă să nu nim erească
într-una din bălţile formate după ploaia de cu o seară
înainte. S-a apropiat de Wyndham - sperînd, cumva,
ca totuşi să nu fie el — şi a rostit:
—Alteţă?
El a ridicat privirea. A clipit. Şi-a înclinat capul
după care s-a strîmbat, de parcă nu ar fi fost o mişcare
înţeleaptă.
— Mireasa mea, a rostit.
Şi aproape că a dărîmat-o cu mirosul respiraţiei.
Amelia şi-a revenit rapid. L-a prins de braţ şi l-a
ţinut strîns.
— Ce cauţi aici? i-a şoptit. S-a uitat disperată în jur.
Străzile nu erau foarte aglomerate Ia ora aceea, dar se
puteau întîlni cu oricine. Dumnezeule mare, ce-ai păţit
la ochi?
Era vînăt tot, de la baza nasului pînă spre tîmplă.
Nu mai văzuse o asem enea vînătaie. Arăta chiar mai
rău decît atunci cînd o lovise din greşeală pe Elizabeth
cu bîta de cricket.
El şi-a atins locul dureros, părînd că se gîndeşte
serios la întrebare. Şi-a înclinat uşor capul:
— Eşti mireasa mea, nu-i aşa?
— Nu încă, a şoptit Amelia.
0 privea concentrat, aproape straniu.
— Eu cred că încă mai eşti.
— Wyndham, a spus ea, încercînd să-l determine
să tacă.
126 JULIA QUINN
— Thomas, a corectat-o el.

Ea aproape că a izbucnit în rîs. Era chiar
momentul potrivit să-i permită să-i spună pe numele
mic.
—Thomas, a repetat ea. Ce cauţi aici? Cum el nu i-
a răspuns, a adăugat: în halul acesta?
El o privea mirat.
— Eşti beat, i-a şoptit ea furioasă.
— Nu, i-a răspuns el. Beat am fost aseară. Acum
sînt indispus.
— De ce?
—Am nevoie de un motiv?
-T u ...
— Bineînţeles că am un motiv. Nu ţin neapărat să
ţi-1 împărtăşesc, dar un motiv am.
— Trebuie să te duc acasă, a hotărît ea.
— Acasă. A dat din cap, filozofic. Ce cuvînt
interesant!
în timp ce el bălmăjea prostii, Amelia s-a uitat în
sus şi în jos, căutînd ceva — orice — i-ar fi indicat cu ce
ajunsese acolo.
—Alteţă...
— Thomas, a corectat-o el.
— Cum ai ajuns aici? l-a în treb at încet. Unde îţi
este trăsura?
El s-a gîndit puţin.
— Nu prea ştiu.
— Dumnezeule! a murmurat ea.
— Există? a gîngăvit el. Cu adevărat?
Ea a oftat.
— Chiar eşti beat.
El s-a uitat lung la ea, iar în secunda în care ea a
dat să deschidă gura şi să-i spună că trebuiau să
găsească imediat trăsura, a vorbit:
— E posibil să fiu puţin beat. Şi-a dres glasul. încă.
— Wyndham, a spus ea, sînt sigură că...
— Thomas.
— Thomas. A strîns din dinţi. Sînt sigură că îţi
aminteşti cum ai ajuns aici.
A urmat din nou o lungă tăcere, urmată de:
— Cu un cal.
Minunat! Exact ce le lipsea!
— Şi cu o trăsură! a adăugat el, rîzînd de propria-
i glumă.
Ei nu-i venea să creadă. Cine era acest bărbat?
— Unde este trăsura? s-a răstit la el.
— Pe aici, pe undeva, i-a răspuns făcînd un semn
vag în spate.
Amelia s-a întors pe călcîie. „Pe aici" era un
term en foarte vag. Poate după colţ, poate pe strada
următoare. Sau, dată fiind starea lui, orice stradă din
Lincolnshire.
— Ai putea fi mai exact? l-a întrebat. A aşteptat
puţin, apoi a adăugat: poţi să mă conduci într-acolo?
El s-a aplecat spre ea, vesel nevoie mare.
— Aş putea...
— Trebuie.
— Parcă ai fi bunica.
128 JULIA QUINN
Ea l-a prins de bărbie şi i-a ridicat capul să-l

privească în ochi:
— Să nu mai spui niciodată aşa ceva.
El a clipit de cîteva ori şi a spus:
— îmi place de tine aşa, şefă.
I-a dat drumul ca arsă.
— Ce păcat, a spus el atingînd locul unde fusese
mîna ei. S-a îndepărtat de zid, s-a îndreptat şi s-a
clătinat doar o singură dată înainte de a-şi recăpăta pe
deplin echilibrul: mergem?
Amelia a încuviinţat. Ar fi vrut să-l urmeze, dar el
s-a întors zîmbind şi a întrebat-o:
— Nu vrei să mă iei de braţ?
— Pentru numele lui Dumnezeu! a murmurat ea.
Şi-a strecurat braţul pe sub braţul lui şi au străbătut
împreună strada principală, ajungînd pe o alee
dosnică. El stabilea direcţia, dar ea îl ajuta să-şi
menţină echilibrul, aşa că înaintau foarte greu. El s-a
împiedicat de cîteva ori, deşi îşi măsura atent paşii şi
chiar se oprea cînd şi cînd înainte să pună piciorul pe
pietrele din pavaj. într-un final, după ce au mai
traversat două străzi au ajuns într-o piaţetă aproape
goală.
“ Credeam că am lăsat-o aici, a spus Wyndham
alungindu-şi gîtul.
— Uite acolo, i-a spus Amelia, arătînd cu degetul -
gest nepotrivit pentru o lady. în colţul cel mai
îndepărtat. Este trăsura ta?
El a m ijit ochii.
—Aşa se pare.
A tras adînc aer în piept şi l-a ajutat să străbată
piaţeta, spre trăsura care aştepta.
—Crezi, i-a şoptit la ureche, că ai putea face în aşa
fel încît să nu-şi dea seama că eşti băut?
El i-a zîmbit superior, lucru destul de nepotrivit
pentru cineva care avea nevoie de susţinere ca să stea
în picioare.
— Jack vizitiul! a strigat, autoritar.
Amelia era impresionată, împotriva voinţei sale.
— Jack vizitiul? a repetat. Pe toţi îi chema Jack?
— I-am rebotezat pe toţi Jack, i-a spus Thomas Mă
gîndeam chiar să fac acelaşi lucru şi cu slujnicile de la
spălătorie.
Abia s-a abţinut să nu-I pună mîna pe frunte, să
verifice dacă nu cumva avea febră.
Vizitiul, care trăgea un pui de somn, a sărit ca ars:
— La Belgrave, a spus Wyndham sigur pe el,
întinzîndu-I Ameliei braţul să o ajute să urce. Nu arăta
deloc ca unul care să fi băut trei sticle de gin, dar cu
siguranţă nu i-ar fi prins rău deloc dacă s-ar fi putut
sprijini de ea.
— Nu ai de ales, Amelia, i-a spus pe un ton cald,
zîmbindu-i şăgalnic. Pentru o clipă, vocea lui a sunat
la fel: mereu stăpîn pe situaţie, mereu cu un uşor
avantaj în orice conversaţie.
I-a luat mîna într-a lui iar ea a sim ţit... doar
pentru o clipă...
130 JULIA QUINN
A strîns-o uşor de mînă. Un gest fugar, deloc

imoral sau păcătos. Dar foarte intim, vorbindu-i de
amintiri comune şi de întîlniri viitoare.
După care a dispărut. Pur şi simplu. Ea stătea
aşezată pe bancheta trăsurii iar el era alături, întins cît
era de mare, aşa cum ştia ea că ar fi făcut orice bărbat
care băuse peste măsură.
S-a uitat cu subînţeles la locul din faţa ei. Or fi fost
ei logodiţi, dar asta nu însemna că putea sta pe aceeaşi
banchetă cu ea. Nu atunci cînd erau doar ei doi într-o
trăsură închisă.
— Să nu mă pui să călătoresc cu spatele, i-a spus
el clătinînd din cap. Nu după ce...
— Nu e nevoie să continui. S-a mutat degrabă în
faţa lui.
— Nu era cazul să pleci de lîngă mine. Avea
expresia unui căţeluş rănit, dar ochii îi străluceau
ştrengăreşte.
— A fost un gest instinctiv. L-a privit suspicioasă.
Avea aceeaşi paloare pe care o observa adesea la sora
ei mai mică. Aceasta avea un stom ac extrem de
sensibil. Wyndham arăta exact ca şi Lydia, după ce
vărsa. Cît ai băut?
El a ridicat din umeri, hotărît să nu o mai
tachineze:
— Nu pe cît de mult ar fi trebuit.
— Este... ceva ce faci adesea? l-a întrebat ea
precaută.
El nu i-a răspuns imediat. Apoi a rostit:
-N u .
Ea a dat încetişor din cap.
—Aşa credeam şi eu.
— Doar în situaţii excepţionale. Istorice.
L-a privit cu atenţie cîteva clipe, permiţîndu-şi
luxul de a-1 studia în voie, fără să trebuiască să se
gîndească la ce-ar fi crezut el. Arăta obosit. Epuizat, ba
chiar mai mult decît atît. Părea... pîrjolit pe dinăuntru.
— Nu dorm, i-a spus el fără să deschidă ochii.
— Discutabil.
— întotdeauna eşti atît de sarcastică?
Ea nu i-a răspuns pe loc.
-D a .
El a deschis un singur ochi.
—Adevărat?
-N u .
— Doar cîteodată?
A zîmbit.
— Cîteodată. Sau chiar mai des, cînd sînt cu
surorile mele.
— Bine. A închis din nou ochii. Nu suport femeile
lipsite de simţul umorului.
Ea s-a gîndit cîtva timp la cuvintele lui. într-un
final, l-a întrebat:
— Crezi că simţul umorului şi sarcasmul sînt unul
şi acelaşi lucru?
El nu i-a dat nici un răspuns, făcînd-o să regrete
întrebarea. N-ar fi trebuit să-i pună o astfel de
problemă complicată unui bărbat care duhnea a alcool.
132 JULIA QUINN
S-a întors şi a privit pe fereastră. Lăsaseră Stamfordul

în urma lor şi se îndreptau spre nord, pe Lincoln Road.
Acelaşi drum pe care îl făcuseră Grace şi bătrîna
doamnă în noaptea în care fuseseră atacate de tîlhari,
şi-a dat ea seama. Probabil că se întîmplase ceva mai
departe de oraş. Dacă ar fi vrut să atace o trăsură,
tîlharii ar fi ales un loc mai ferit. în plus, şi-a spus ea,
lungindu-şi gîtul să vadă mai bine, pe acolo nu erau
deloc ascunzători. Un tîlhar nu avea nevoie de un loc
în care să stea şi să aştepte?
-N u .
Speriată, s-a uitat la Wyndham. Oare gîndise cu
voce tare?
— Nu cred că umorul şi sarcasmul se pot substitui
între ele. Continua să ţină ochii închişi.
—Abia acum îmi răspunzi la întrebare?
— A trebuit să mă gîndesc.
— Oh. S-a întors la loc, pregătită să-şi reia visarea
cu ochii deschişi.
— A fost o întrebare complicată, a continuat el.
S-a întors spre el. Deschisese ochii şi o privea
atent. Părea ceva mai lucid decît cu cîteva minute mai
devreme. Nu avea aerul unui profesor de la Oxford, dar
părea capabil să poarte o discuţie obişnuită.
— Depinde, a continuat el. De subiectul
sarcasmului. Şi de ton.
— Bineînţeles, a spus ea, deşi nu era foarte sigură
că el chiar ştia ce spunea.
— M ajoritatea cunoscuţilor mei folosesc

sarcasmul ca pe o insultă. Aşa că nu, nu-1 consider
acelaşi lucru cu umorul. A privit-o întrebător, iar
Amelia a înţeles că aştepta să audă şi părerea ei. Lucru
care o mira. îi mai ceruse oare opinia vreodată? în
legătură cu orice subiect?
— Sînt de acord, i-a răspuns.
El a zîmbit. Slab, de parcă un zîmbet mai larg i-ar
fi produs greaţă.
— Aşa şi credeam. A făcut o pauză de o clipă. A
propos, îţi mulţumesc.
— Cu plăcere.
A continuat să-i zîmbească, puţin ambiguu de
data aceasta.
— A trecut ceva vreme de cînd nu m-a mai salvat
cineva.
— Nici nu ai avut nevoie să fii salvat, îmi imaginez.
S-a sprijinit de spătar, cu un sentim ent straniu de
mulţumire. îl crezuse atunci cînd îi spusese că nu
obişnuia să bea. Şi era mulţumită pentru asta. Nu
avusese prea mult de-a face cu bărbaţi băuţi, dar ce
văzuse - mai ales la baluri, atunci cînd părinţii o
lăsaseră să rămînă pînă tîrziu - nu o im presionase
deloc plăcut.
Era totuşi bucuroasă că-1 văzuse aşa. El era mereu
stăpîn pe situaţie, mereu încrezător şi de netulburat.
Nu numai pentru că era ducele de Wyndham, printre
cei mai de seamă bărbaţi din Anglia. Pur şi simplu aşa
era el - manierat şi autoritar, inteligent şi indiferent.
134 JULIA QUINN
Stătea într-un colţ al încăperii, supraveghea masele iar

oamenii erau dornici să-i predea comanda. Voiau ca el
să ia decizii în locul lor, să le spună ce să facă.
John Donne se înşelase. Doar acum, doar de data
aceasta. Existau bărbaţi-insule. Ducele de Wyndham
era unul dintre aceştia. Dintotdeauna, de cînd si-1
amintea ea.
Doar că acum avusese nevoie de ea. Doar o dată.
Avusese nevoie de ea.
Era tulburător.
Cel mai bun lucru era că nici nu-şi dăduse seama
de asta. Nu i-o ceruse. Ea îl văzuse, judecase situaţia şi
acţionase.
Ea luase deciziile. Ea preluase controlul.
Şi îi plăcuse. Iar el îi spusese că-i plăcea cînd ea
făcea pe şefa. Ar fi fost în stare să-l îmbrăţişeze pentru
asta.
— De ce zîmbeşti? a întrebat-o el. Pari foarte
mulţumită.
— E ceva ce n-ai putea înţelege, i-a spus ea fără
urmă de amărăciune.
— Eşti nedreaptă, i-a spus el, deloc acuzator.
— A vrut să fie un compliment, i-a răpuns ea,
ştiind că el n-ar fi putut înţelege nici asta.
A ridicat o sprinceană.
—Va trebui să te cred pe cuvînt, atunci.
— Nu aş minţi niciodată, cînd e vorba de un
compliment, a spus ea. Nu le fac prea uşor. Asta ar
trebui să însemne ceva, nu crezi?
— Chiar dacă cel în cauză nu-i pătrunde înţelesul?

Ea a zîmbit.
— Chiar şi atunci.
El i-a întors zîmbetul, în care se citea mult umor
şi poate chiar o undă de afecţiune. Pentru prima oară
în viaţă, Amelia Willoughby şi-a spus că măritişul cu
ducele de Wyndham ar putea să fie ceva mai presus de
datorie, de poziţie socială.
S-ar putea dovedi o sarcină chiar plăcută.
C a p ito lu l 9
Fusese probabil un lucru bun că încă mai era sub

influenţa băuturii cînd Amelia dăduse cu ochii de el,
şi-a spus Thomas. Pentru că nu-i păsase, pentru că
uitase de bun-sim ţ şi nu fusese copleşit de jenă. Iar
acum, cînd excesul de cu o noapte în urmă avea drept
ecou o durere surdă în tîmple, se putea gîndi la un
singur lucru: că ea văzuse ce era mai rău şi totuşi nu
fugise cît o ţineau picioarele. Păruse chiar mulţumită
să călătorească alături de el, în trăsură şi să-l studieze,
să-l iscodească cu blîndeţe.
Ar fi zîmbit la gîndul acesta dacă o hurducătură
violentă nu i-ar fi zdruncinat creierul, lovindu-i-1 de
cutia craniană - dacă acest lucru era posibil. Nu era
prea priceput la anatomie, dar aşa se simţea acum, de
parcă o nicovală venită pe geam îl lovise direct în
tîmpla stîngă.
Tîmpla dreaptă îi zvîcnea şi ea la fel, probabil din
simpatie.
A gemut înfundat şi s-a strîns cu putere de nas, de
parcă acea durere ar fi putut să o alunge pe cealaltă.
Amelia nu a spus nimic, întărindu-i astfel lui
Thomas convingerea că era o femeie extraordinară.
Stătea, pur şi simplu, cu o figură placidă, deşi el arăta

ca naiba, gata-gata în orice clipă să-i verse în poală.
A tras adînc aer în piept şi a deschis ochii,
continuînd să se strîngă de nas, fără efect însă.
— Capul? a întrebat Amelia.
— Doare ca naiba.
— Nu poţi lua nimic? Laudanum, poate?
— Dumnezeule, nu! îl cuprindea leşinul doar la
gîndul acesta. Mi-ar pune capac.
— Ceai? Cafea?
— Nu. Aş avea nevoie de...
Un Gladdish Baddish.
Cum de nu se gîndise mai devreme la asta?
Era un nume ridicol, dar era singurul care putea
să aibă efect. Fusese perfectat de Harry Gladdish în
vara în care împliniseră optsprezece ani.
în acel an, tatăl lui Thomas hotărîse să-şi petreacă
vara la Londra, lăsîndu-l de capul lui, la Belgrave. El şi
Harry se dezlănţuiseră. Nimic nu era prea deşănţat
pentru ei. Deşi la vremea aceea se văzuseră drept cei
mai mari desfrînaţi, acum, cînd se uita la tinerii care
îşi făceau de cap prin Londra, privea vara cu pricina cu
destul amuzament. Prin comparaţie, el şi Harry
fuseseră doi mieluşei nevinovaţi. Chiar şi aşa, însă,
băuseră prea mult şi prea des, iar un Gladdish Baddish
adm inistrat dimineaţa, ţinîndu-se de nas, îi salvase
aproape de fiecare dată.
Sau cel puţin le redase capacitatea de a merge
aproape drept, măcar pînă la paturile lor.
138 JULIA QUINN
S-a uitat spre Amelia.

— îţi mai pot răpi o jum ătate de oră?
Ea a făcut un gest în jur:
— Chiar şi întreaga zi, se pare.
Era destul de jenant.
— înţeleg, a spus el dregîndu-şi vocea. îmi pare
rău. Sper că nu ai fost nevoită să renunţi la chestiuni
importante.
— Trebuia să ajung la modistă şi la cizmar. S-a
prefăcut bosumflată, dar de fapt a zîmbit: la iarnă nu
voi avea bonete şi nici botinele potrivite. Asta este.
El a ridicat un deget.
— Doar o clipă.
S-a întins şi a tras doi pumni în peretele care-1
despărţea de vizitiu. Trăsura s-a oprit imediat. în mod
normal, ar fi sărit cît ai clipi şi i-ar fi dat noile indicaţii
vizitiului, dar de data aceasta trebuia să facă mişcări
cît mai line. Ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit
amîndoi acum era ca el să verse acolo, în trăsură. După
ce i-a spus ce avea de spus şi au pornit din nou la drum,
Thomas s-a aşezat din nou cît mai comod pe banchetă.
Se simţea mai bine doar la gîndul la Baddish. Harry se
va întreba, mai mult ca sigur, de ce băuse — şi mai ales
de ce băuse în altă parte - dar nu-i va pune nici o
întrebare. Cel puţin nu în ziua aceea.
— Unde mergem? a întrebat Amelia.
— La „Iepurele fericit". Se abăteau din drum, dar
nu prea mult.
— La han?
— Exact. Acolo o să-mi revin complet.

— La „Iepurele fericit"? Părea sceptică.
— Ai încredere în mine.
— Spuse bărbatul duhnind a gin, a zîmbi ea,
clătinînd din cap.
El a privit-o superior, ca un veritabil Wyndham.
— N-am băut gin. Dumnezeule, era mai presus de
aşa ceva! Ea a zîmbit.
— îmi pare foarte rău. Ce-ai băut, atunci?
Era aproape convins că acesta nu era genul de
conversaţie pe care îl poţi avea cu logodnica ta, dar
aceasta era oricum o întîlnire neobişnuită.
— Bere blondă. Ai băut vreodată?
— Bineînţeles că nu.
— Nţ, nţ... Ce blasfemie!
— Nu e deloc blasfemie! a ripostat ea. Ci un simplu
fapt. Cine mi-ar fi servit mie bere?
Avea dreptate.
— Aşa este. Dar n-a fost gin, să ştii.
Ea a dat ochii peste cap, el era cît pe ce să
izbucnească în rîs. Erau ca un cuplu căsătorit de mulţi
ani. Nu că ar fi avut prea mare experienţă în ceea ce
privea viaţa de cuplu. Asistase doar la insulte (din
partea tatălui său) şi la acceptare (din partea mamei),
dar Grace îi povestise că părinţii ei îşi fuseseră foarte
devotaţi unul celuilalt, iar din ce văzuse la lordul şi la
lady Crowland, părinţii Ameliei - şi ei păreau să se
înţeleagă destul de bine. Cel puţin, niciunul dintre ei
nu părea m istuit de dorinţa de a-1 vedea m ort pe
celălalt.
140 JULIA QUINN
— Părinţii tăi se înţeleg bine? a întrebat-o, destul

de brusc.
Ea a clipit de cîteva ori, evident surprinsă de
schimbarea de subiect:
— Părinţii mei?
— Se plac?
— Da, cred că da. A făcut o pauză şi s-a încruntat
puţin, concentrată. Nu fac foarte multe împreună. Nu
au prea multe interese comune. Dar cred că simt o
oarecare afecţiune unul pentru celălalt. Nu m-am prea
gîndit la asta, să fiu sinceră.
Nu era tocmai descrierea unei mari pasiuni, dar
era total diferită de experienţa proprie, aşa că Thomas
era intrigat. Probabil că interesul i se citea pe chip,
pentru că ea a continuat:
— Se înţeleg bine, cred. Dacă nu ar fi fost aşa,
probabil că m-aş fi gîndit mult mai mult la asta, nu-i
aşa?
El s-a gîndit la nesfârşitele ore pe care şi le irosise
gîndindu-se la proprii părinţi şi a dat din cap. Deşi
inocentă, avea un simţ al observaţiei ieşit din comun.
— Mama poate fi puţin cam cicălitoare, a continuat
ea. Ei bine, chiar ceva mai mult. Dar tata nu pare
deranjat. Ştie că se poartă astfel pentru că doreşte să-
şi vadă toate fetele aranjate, la casele lor. Aceasta este
şi dorinţa lui, de altfel. Numai că nu vrea să fie implicat,
să cunoască detaliile.
Thomas s-a trezit încuviinţînd. Probabil că fiicele
îţi dau mare bătaie de cap.
— O ascultă preţ de cîteva minute, a continuat

Amelia, pentru că ştie că-i place să aibă auditoriu, dar
de cele mai multe ori doar clatină din cap şi pleacă.
Cred că e cel mai fericit afară, cu ogarii lui.
— Ogarii?
—Are douăzeci şi cinci.
— Dumnezeule!
Ea a făcut o grimasă.
—Tot încercăm să-l convingem că e cam mult, dar
susţine că un bărbat cu cinci fete m erită să aibă de
cinci ori mai mulţi cîini.
El a încercat să-şi şteargă imaginea din minte.
— Te rog, spune-mi că niciunul nu face parte din
zestrea ta.
— Ar fi bine să verifici, i-a răspuns ea, privindu-1
ştrengăreşte. Eu una nu am văzut hîrtiile de logodnă.
El i-a susţinut privirea cîteva momente, apoi a
spus:
— înţeleg că nu. Pentru că expresia ei nu s-a
schimbat, a adăugat: sper.
Ea a izbucnit în rîs.
— Nu s-ar despărţi de niciunul. De mine cred că ar
fi chiar bucuros să scape, dar de ei... niciodată. A
adăugat, apoi: părinţii tăi se înţelegeau bine?
Thomas s-a înnegurat. Brusc, a început să-i
zvîcnească din nou capul.
-N u .
Ea l-a privit compătimitoare şi i-a spus:
— îmi pare rău.
142 JULIA QUINN
— Nu trebuie să-ţi fie, i-a spus cu răceală. A fost

demult, acum sînt morţi amîndoi şi nu mai este nimic
de făcut.
— Dar... S-a oprit, iar în ochi i se citea tristeţe. Lasă.
El nu avusese de gînd să-i spună nimic. Nu
discutase niciodată cu nimeni despre părinţii lui, nici
m ăcar cu Harry. Numai că Amelia stătea lîngă el,
tăcută, cu o expresie înţelegătoare, chiar dacă... ei bine,
ea nu avea cum să înţeleagă, dat fiind că provenea
dintr-o familie plicticoasă, tradiţionalistă. Dar era ceva
în privirea ei, ceva cald şi blînd, de parcă l-ar fi
cunoscut deja, de parcă l-ar fi ştiut dintotdeauna iar
acum aştepta ca şi el să ajungă să o cunoască.
— Tata o ura pe mama. Cuvintele i-au ţîşnit de pe
buze înainte să-şi dea seama.
Ea a făcut ochii mari dar nu a spus nimic.
— Ura tot ce reprezenta ea. Era fiică de negustor,
ştii.
Ea a dat din cap. Bineînţeles că ştia. Toată lumea
ştia. Nimănui nu părea să-i mai pese acum, dar toată
lumea ştia că ultima ducesă nu prevenise dintr-o
familie cu titlu nobiliar. Titlu. Ei, asta da ironie! Tatăl
lui îşi petrecuse întreaga viaţă proslăvind altarul
propriei aristocraţii iar acum era foarte posibil să nu
fi fost duce. Nu şi dacă părinţii lui Audley avuseseră
suficientă minte să se căsătorească legal.
— Wyndham? a spus ea încet.
A întors capul spre ea, cu o m işcare bruscă.
Probabil căzuse pe gînduri.
— Thomas, i-a reamintit.

Ea a roşit puţin. Nu de stînjeneală, şi-a dat ea
seama. Ci de încîntare. Gîndul i-a făcut plăcere, i-a adus
o senzaţie de căldură în trup, pînă în cotlonul în care
se adăpostea inima, amorţită de atîţia amar de ani.
— Thomas, a şoptit ea.
A fost suficient să-l facă să-şi dorească să-i spună
mai multe.
— S-a căsătorit cu ea înainte să obţină titlul, i-a
explicat. La momentul acela, era doar al treilea fiu ca
vîrstă.
— Unul dintre fraţii lui s-a înecat, nu-i aşa?
Ah, da, mult-iubitul John, care era posibil să fi
avut un fiu ilegitim.
— Cel de-al doilea fiu, nu-i aşa? a întrebat abia
şoptit Amelia.
Thomas a încuviinţat. Era tot ce putea face. Nu
avea de gînd să-i spună ce se întîm plase nu cu mult
timp în urmă. Era o nebunie, pentru numele lui
Dumnezeu! Cu mai puţin de douăzeci şi patru de ore
în urmă o săruta în grădină şi-şi spunea că venise
vremea ca ea să devină ducesă, iar acum el nici măcar
nu ştia cine era.
— Da, era favoritul bunicii, a continuat cu greu
Thomas. Corabia lui s-a scufundat în marea Irlandei.
Un an mai tîrziu, bătrînul duce şi moştenitorul lui au
m urit de friguri, la o săptămînă unul de altul, aşa că
tata s-a trezit moştenitorul titlului.
— Trebuie să fi fost o surpriză, a murmurat ea.
144 JULIA QUINN
— într-adevăr. Nimeni n -a r fi crezut că el va fi

duce. Avusese trei opţiuni: să intre în armată, să devină
preot sau să se căsătorească cu o moştenitoare bogată.
Thomas a rîs amar. Nu cred că alegerea lui a mirat pe
cineva. în ceea ce o privea pe m am a - ei bine, aici vine
partea amuzantă. Chiar şi familia ei a fost dezamăgită,
în plus...
Ea s-a dat puţin înapoi. Obrajii i se coloraseră uşor
din cauza surprizei.
— Chiar dacă prin căsătorie intra în familia
Wyndham?
— Erau nespus de bogaţi, i-a explicat Thomas.
Tatăl ei avea fabrici în toată zona de nord. Ea era
singurul lor copil. Cred că au fost convinşi că-i vor
putea cumpăra un titlu. La vrem ea aceea, tata nu avea
niciunul. Şi nici mari speranţe că-1 va moşteni.
— Ce s-a întîmplat?
— N-am idee. Mama era destul de drăguţă. Şi, cu
siguranţă, suficient de bogată. Dar nu a avut
pretendenţi. Aşa că a trebuit să se mulţum ească cu
tata.
— Care, la rîndul lui, a trebuit să se mulţumească
cu ea, a spus Amelia.
Thomas a dat din cap cu amărăciune.
— Nu a plăcut-o nici cînd s-a căsătorit cu ea, dar
cînd fraţii lui mai mari au murit iar el a devenit duce a
urît-o de-a dreptul. Şi nu s-a obosit deloc să ascundă
asta. Nici de fată cu mine, nici de fată cu alţii.
— Ea simţea la fel?
— Nu ştiu, i-a răspuns Thomas şi şi-a dat seama
abia atunci cît de ciudat era: nu-şi pusese niciodată
această întrebare. Nu a ripostat niciodată, dacă asta ai
vrut să ştii. O revedea pe mama lui cu ochii minţii -
chipul mereu obosit şi trist, ochii palizi care ascundeau
o perpetuă epuizare. Pur şi simplu... a acceptat. îi
asculta insultele, nu riposta, se îndepărta doar. Nu, nu,
s-a corectat el. Nu se întîmpla aşa. Nu pleca niciodată.
Aştepta întotdeauna ca el să plece. Nu s-ar fi gîndit
niciodată să părăsească o încăpere înaintea lui. Nu ar
fi îndrăznit să o facă.
— Ce anume îi plăcea? a întrebat cu blîndeţe
Amelia.
— îi plăcea grădina, şi-a amintit Thomas. Iar cînd
ploua privea lung pe fereastră. Nu avea prea multe
prietene. De fapt...
Era pe punctul de a spune că nu-şi amintea să o fi
văzut vreodată zîmbind, dar o amintire i-a revenit în
minte. Avea şapte, poate opt ani. îi culesese un
bucheţel de flori. Tatăl lui fusese furios. Florile făceau
parte din grădina elaborat concepută şi nu trebuiau
culese. Dar mama lui zîmbise. Chiar acolo, de faţă cu
tatăl lui. Chipul i se luminase şi îi zîmbise.
Ce ciudat! Nu se gîndise deloc la asta, în toţi aceşti
ani.
— Zîmbea foarte rar, a spus încet. Aproape deloc.
Murise atunci cînd el avea douăzeci de ani, cu o
săptăm înă înaintea soţului ei. Fuseseră răpuşi de
146 JULIA QUINN
aceeaşi boală de plămîni. Fusese o moarte violentă,

îngrozitoare, trupurile li se zvîrcoleau de accese de
tuse, în ochii extenuaţi se citea durerea. Doctorul, care
nu era nici de departe un m aestru în a-şi alege
cuvintele, îi spusese că se înecaseră cu propriile fluide.
Lui Thomas i se păruse o ironie că părinţii lui, care îşi
petrecuseră vieţile evitîndu-se unul pe celălalt,
aproape că muriseră împreună.
Ultimul lucru pe care îl făcuse tatăl lui fusese să o
învinovăţească tot pe ea:
— Ea mi-a făcut asta.
— Şi iată de ce sîntem acum aici, noi doi, i-a spus
Ameliei, zîmbindu-i ironic. împreună.
— Poftim?
El a ridicat din umeri. Nimic din toate astea nu
mai contau acum.
— Mama ta trebuia să se căsătorească cu Charles
Cavendish, nu ştiai?
Ea a clătinat din cap.
— A murit cu patru luni înainte de căsătorie, a
spus el încet, lipsit de orice emoţie, de parcă ar fi citit
un articol dintr-un ziar. Tata a sim ţit mereu că mama
ta ar fi trebuit să-i fie soţie.
Amelia era surprinsă.
— Tatăl tău a iubit-o pe mama mea?
Thomas a rîs amar.
—Tata nu iubea pe nimeni. Dar familia ta era la fel
de veche şi de nobilă ca a lui.
— Chiar mai veche, i-a răspuns Amelia zîmbind.
Dar nu la fel de nobilă.
— Dacă tata ar fi ştiut că va deveni duce nu s-ar fi

căsătorit nici în ruptul capului cu mama. S-a uitat la ea,
cu o expresie de nepătruns. S-ar fi căsătorit cu mama
ta.
Amelia a dat să spună ceva, dar el a continuat:
— De aceea s-a grăbit atît să aranjeze logodna
dintre noi doi.
—Ar fi trebuit să fie Elizabeth în locul meu, a spus
Amelia. Numai că tata a vrut ca fiica lui cea mai mare
să se căsătorească cu fiul celui mai bun prieten al lui.
Acesta a murit, însă, aşa că Elizabeth a trebuit să plece
la Londra, să-şi găsească un soţ.
— Tata era hotărît să unească familiile noastre,
chiar şi pentru urm ătoarea generaţie, a rîs sarcastic
Thomas. Doar ca să repare într-un fel nefericita
intruziune a mamei în linia lor de sînge.
— Nu fii prostuţ, i-a spus Amelia, deşi avea
sentimentul că spunea adevărul. Inima o durea, însă,
pentru băiatul care crescuse într-o casă atît de
nefericită.
— 0 spunea destul de des, a continuat Thomas. Că
trebuie să mă însor cu o fată cu sînge nobil şi să mă
asigur că şi fiii mei vor face la fel. Că aveau să treacă
generaţii pînă ce sîngele nostru va redeveni albastru,
aşa cum a fost. A zîmbit cu amărăciune: tu, draga mea,
urma să fii salvarea noastră. Chiar dacă aveai doar şase
luni pe atunci.
Amelia şi-a ferit privirea. Nu era deci de mirare
că nu fusese deloc nerăbdător să stabilească data
148 JULIA QUINN
căsătoriei. Cine ar fi vrut să se în so are cu ea, în aceste

condiţii?
— Nu te întrista, i-a spus el atingîndu-i obrazul. Nu
este vina ta.
— Nici a ta, i-a răspuns ea, rezistînd tentaţiei să-şi
frece nasul de palma lui deschisă.
— Nu, nu este, a şoptit el.
S-a aplecat spre ea, iar ea s-a aplecat spre el...
pentru că nu putea să nu se aplece. El i-a atins buzele
cu buzele lui. Ea s-a înfiorat. Si a oftat. Si l-ar fi sărutat
j j
cu adevărat dacă o hîrtoapă nu i-ar fi aruncat pe fiecare

pe bancheta lui. Amelia a pufnit, nemulţumită.
Altădată va trebui să fie mai atentă, să aterizeze chiar
lîngă el, pe bancheta lui. Ce drăguţ ar fi fost! Şi nimeni
nu ar fi putut să o învinovăţească pentru că se afla într-
o postură scandaloasă.
Thomas, pe de altă parte, era verde la faţă. Arăta
îngrozitor.
— Te simţi bine? l-a întrebat ea, avînd grijă să nu
stea chiar faţă în faţă cu el.
El a bolborosit ceva, dar nu l-a înţeles.
— Poftim?
— Te-aş săruta din nou, dar nu cred că ţi-ar face
mare plăcere. Sunt aproape sigur, de fapt.
In timp ce ea se gîndea la un răspuns, el a adăugat:
— Următorul nostru sărut... A urmat un moment
de linişte, urmat de un geamăt şi de o nouă smucitură.
Şi-a dres glasul. Următorul sărut îl vei ţine minte,
Amelia. E o promisiune.
Era sigură că vorbise serios, pentru că numai

tonalitatea glasului a înfiorat-o.
Şi-a încrucişat braţele la piept şi a privit pe
fereastră. Observase că încetiniseră. într-adevăr,
trăsura a intrat într-o curte aflată în faţa hanului.
„Iepurele fericit” data din epoca Tudorilor, faţada îi era
bine întreţinută, îmbiindu-şi clienţii, şi la fiecare
fereastră erau flori roşii şi galbene. Sus, era agăţată o
firmă dreptunghiulară care înfăţişa un iepure dinţos,
îm brăcat în costumaţie elisabetană, cu guler plisat.
Ameliei i s-a părut de-a dreptul ferm ecător şi a
dat să spună ceva, dar Thomas deschidea deja uşa
trăsurii.
— N-ar trebui să aştepţi să oprească complet? l-a
întrebat cu blîndeţe.
A rămas cu mîna pe mînerul uşii şi nu a mai spus
nimic pînă ce trăsura nu s-a oprit de tot.
— Nu durează mult, a spus fără să o privească.
— Cred că o să vin cu tine, i-a răspuns ea.
El a înlemnit. A întors încet capul spre ea.
— Nu ai prefera să rămîi în trăsură? E mai
confortabil.
îi atîtase si mai tare curiozitatea.
t * j
—Aş vrea să mă dezmorţesc, i-a răspuns zîmbind.

El a privit-o lung. Era cu siguranţă uimit.
— Foarte bine. Părea resem nat, aşa cum ea nu
crezuse că-1 va auzi vreodată. Obţinea întotdeauna tot
ce dorea. De ce să fi sunat resemnat?
150 JULIA QUINN
A sărit din trăsură, atent să nu se zdruncine prea

tare, apoi i-a întins mîna să o ajute. Ea a acceptat cu
delicateţe ajutorul, a coborît, şi-a netezit fustele şi s-a
apropiat de intrare.
Nu mai fusese niciodată la „Iepurele fericit".
Trecuse pe lîngă el, bineînţeles, de zeci de ori. Era
aşezat chiar pe drumul principal iar ea îşi petrecuse
acolo, în ţinut, mare parte din viaţă, cu excepţia celor
două sezoane la Londra. Dar nu călcase niciodată
înăuntru. Era un han unde călătorii schimbau caii,
folosit deci de cei care treceau prin Lincolnshire. în
plus, mama ei nu ar fi pus niciodată piciorul acolo.
Existau doar trei hanuri în care accepta să intre, în
drum spre Londra, iar acesta nu se număra printre ele.
— Vii des aici? l-a întrebat Amelia, luîndu-1 de
braţul pe care i-1 oferise. Era un sentim ent plăcut, să
meargă la braţul logodnicului, şi nu ca o obligaţie de
care el simţea că trebuia să se achite. Erau aproape ca
un cuplu căsătorit de curînd care ieşise la plimbare.
— îl consider pe hangiu prietenul meu, i-a
răspuns.
S-a întors spre el:
— Adevărat? Pînă în ziua aceea, pentru ea, el
fusese Ducele. Sus, pe un piedestal, prea sus ca să
discute cu bieţii muritori.
— îţi este chiar atît de greu să-ţi imaginezi că aş
putea avea şi prieteni de rang inferior mie? a întrebat-
o el.
— Bineînţeles că nu, i-a răspuns ea. Nu-i putea

spune adevărul. De fapt, îi era greu să-şi imagineze că
ar fi avut orice fel de prieteni.
Văzuse cum îl tratau oamenii. Fie se ploconeau în
faţa lui, fie îi cerşeau favorurile. Sau pur şi simplu
stăteau lîngă el, prea intimidaţi ca să susţină o
conversaţie.
Nu se mai gîndise pînă acum la asta. Probabil că
se simţea foarte singur.
Au intrat în han şi, deşi se forţa să ţină privirea
înainte, aşa cum ar fi fost politicos, Amelia nu se putea
abţine să nu privească în jur, să înregistreze tot. Nu
înţelegea de ce mama ei nu privea locul cu ochi buni.
Părea destul de respectabil. Era un miros greu, într-
adevăr, de plăcinte cu carne şi scorţişoară şi încă ceva,
dulce şi uşor picant, pe care nu-1 putea recunoaşte. Au
intrat în ceea ce era probabil încăperea unde se afla
barul şi au fost imediat întîmpinaţi de stăpînul hanului,
care a strigat:
— Wyndham! Două zile la rînd? Cărui fapt îi
datorez o asemenea plăcere?
— Mai taci, Gladdish, a m orm ăit Thomas şi a
condus-o pe Amelia la bar. Părea destul de nesigur
cînd s-a aşezat pe unul dintre scaunele înalte.
— Ai băut, i-a spus hangiul, rîzînd ironic. Dar nu
aici, cu mine. Sînt de-a dreptul ofensat.
— Am nevoie de un Baddish, i-a spus Thomas.
Oare ce voia să spună? s-a întrebat Amelia.
— Nu ne-ai făcut prezentările, a spus hangiul.
152 JULIA QUINN
Amelia a zîmbit. Nu mai auzise pe nimeni

adresîndu-i-se astfel. Poate doar pe Grace... cîteodată.
Dar nici ea nu-i vorbea aşa. Nu ar fi îndrăznit.
— Harry Gladdish, a spus Thomas, părînd iritat că
trebuia să facă ce îi spunea altcineva. Ţi-o prezint pe
lady Amelia Willoughby, fiica contelui de Crowland.
— Şi logodnica ta, a murmurat Gladdish.
— Mă bucur să vă cunosc, i-a spus Amelia,
întinzîndu-i mîna.
El s-a aplecat şi i-a sărutat-o.
—Aşteptam de mult să te cunosc, lady Amelia.
Chpul ei s-a luminat.
—Adevărat?
—încă de cînd... Chiar aşa, Wyndham, de cînd ştim
noi doi că eşti logodit?
Thomas şi-a încrucişat braţele, cu un aer plictisit.
— Eu unul ştiu de cînd aveam şapte ani.
Gladdish i-a zîmbit ştrengăreşte Ameliei.
—înseamnă că şi eu tot de la şapte ani ştiu. Sîntem
de-o seamă.
— Vă ştiţi de mult timp, să înţeleg? l-a întrebat
Amelia.
— Dintotdeauna, i-a confrmat Gladdish.
— De cînd aveam trei ani, l-a corectat Thomas. Şi-
a frecat tîmplele. Un Baddish, dacă eşti amabil.
— Tatăl meu era ajutorul celui care se ocupa de
grajduri, la Belgrave, a continuat Gladdish, fără să-l ia
în seamă pe Thomas. El ne-a învăţat pe amîndoi să
călărim. Eu eram mai bun.
— Nu este adevărat.
Gladdish s-a aplecat spre ea:
— în toate.
— Nu uita că eşti însurat, i-a retezat-o Thomas.
— Eşti căsătorit? a spus Amelia. Încîntător! va
trebui să veniţi în vizită la Belgrave, după ce ne
căsătorim . Nu-i venea să-şi creadă urechilor. Nu se
gîndise niciodată pînă atnci la viaţa ei de femeie
m ăritată ca la o certitudine. Nici acum nu-i venea să
creadă cum de avusese atîta îndrăzneală să o spună.
— Cu mare plăcere, i-a răspuns Gladdish,
privindu-1 ciudat pe Thomas. Amelia s-a gîndit că,
probabil, nu fuseseră niciodată invitaţi acolo.
— Un Baddish, Harry, a mîrîit Thomas. Acum.
— E beat, ştii, i-a spus Gladdish Ameliei.
— Nu mai este, i-a răspuns ea. Dar a fost. Destul
de beat. S-a întors radioasă spre Thomas: îmi place
prietenul tău.
— Harry, dacă în următoarele treizeci de secunde
nu văd un Baddish aici, pe tejghea, ju r că rad locul
acesta de pe faţa pămîntului.
— Ce abuz de putere! a clătinat din cap Gladdish.
Sper să ai o bună influenţă asupra lui, lady Amelia.
— Mă voi strădui, i-a spus Amelia, pe un ton supus.
— Este tot ce putem face pentru el, a spus
Gladdish, ducîndu-şi mîna la inimă.
— Parcă ai fi vicarul nostru, i-a spus Amelia.
—Adevărat? Ce compliment! Tot încerc să vorbesc
ca unul. îl enervează rău pe Wyndham şi de aceea mă
străduiesc atît.
154 JULIA QUINN
Thomas a întins mîna şi l-a apucat de guler cu o

putere nebănuită pentru un bărbat turmentat.
— Harry...
— Thomas, Thomas, Thomas, a spus Gladdish iar
Amelia a izbucnit în rîs. Era o scenă rem arcabilă:
logodnicul ei era dojenit de un hangiu. Ce putea fi mai
minunat?
— Nimănui nu-i plac beţivii. Sînt atît de
morocănoşi! a continuat Gladdish. Poftim. Pentru
binele nostru, al tuturor. I-a aşezat un pahar în faţă.
Amelia s-a aplecat să-i inspecteze conţinutul. Lichidul
era gălbui, cu nişte chestii maronii şi roşii înăuntru. Şi
mirosea îngrozitor.
— Dumnezeule! a spus ridicînd privirea spre
Thomas. Doar nu ai de gînd să bei aşa ceva?
El a luat paharul, l-a dus la buze şi l-a dat pe gît
dintr-o singură înghiţitură.
Amelia s-a strîmbat.
— Pfff, a gemut. îi venea rău de la stom ac doar
privindu-1.
Thomas s-a cutremurat şi a încleştat fălcile. După
care a icnit şi a expirat.
Amelia s-a dat înapoi. Sărutul promis...
în nici un caz azi.
—Are gustul bun pe care ţi-1 aminteai, nu-i aşa? 1-
a întrebat Gladdish.
Thomas i-a aruncat o privire ucigaşă.
— Chiar mai bun.
Gladdish a izbucnit în rîs. Thomas a început să

rîdă şi el, iar Amelia îi privea nedumerită pe amîndoi.
Nu era prima oară cînd îşi dorea să fi avut fraţi. Nu i-
ar fi prins deloc rău puţină practică, chiar şi numai ca
să-i înţeleagă acum pe cei doi.
— O să-ţi revii imediat, i-a spus Gladdish.
Thomas a dat din cap.
— De aceea am şi venit aici.
— Ai mai băut aşa ceva? a întrebat Amelia,
încercînd să nu strîmbe din nas.
Gladdish a fost cel care i-a răspuns:
— Dacă ai şti de cîte ori!
— Harry! l-a avertizat Thomas.
— Eram tineri şi proşti, a spus Harry, ridicînd
braţele în aer. Pe cuvînt, nu i-am mai pregătit aşa ceva
de ani buni.
Amelia era fericită să audă asta. Nu şi-ar fi dorit
să se trezească m ăritată cu un beţiv. Şi totuşi, nu se
putea abţine să nu se întrebe ce anume îl făcuse să
depăşească limita.
— Ieri i-am preparat un Baddish şi prietenului tău,
a spus în treacăt Gladdish.
— Prietenul meu, a repetat Thomas.
Amelia nu fusese foarte atentă, dar tonul lui a
făcut-o să-l privească mai atent. Părea plictisit... şi
periculos, decă era posibilă o asemenea combinaţie.
— Ştii care, a spus Gladdish. Cel cu care erai ieri.
— Ai pe cineva în vizită? a întrebat Amelia. Cine
este?
156 JULIA QUINN
“ Nimeni, i-a răspuns Thomas fără să o privească.

E doar o cunoştinţă de la Londra. Cu care obişnuiam
să mă antrenez.
— Se descurcă minunat cu sabia, a spus Gladdish,
făcînd un semn spre Thomas. Mă învingea de fiecare
dată. Mă doare să recunosc, dar acesta este adevărul.
— Ai luat şi tu lecţii de scrimă, alături de el? a
întrebat Amelia. Ce frumos!
— Am învăţat împreună, i-a răspuns Gladdish
zîmbindu-i larg.
— A fost singurul gest cu adevărat generos făcut
de tata, a confirmat Thomas. Dar nu a fost generos pînă
la capăt, bineînţeles. Eu am plecat la Eton iar Harry a
rămas aici.
“ Numai că Wyndham nu a scăpat atît de uşor de
mine, a spus Harry. S-a apleca spre Amelia şi a spus:
oricine are nevoie de cineva care să-i ştie toate
secretele.
— Tu i le ştii?
— Toate secretele? Bineînţeles!
Amelia s-a întors spre Thomas. Acesta nu l-a
contrazis. Aşa că s-a întors din nou spre Harry.
“ Deci este adevărat!
“ Nu m-ai crezut de prima dată?
“ Am vrut doar să verific, a spus ea.
“ Ce să spun? Tu va trebui să te măriţi cu el. Eu
unul îi voi suporta compania cel mult o dată pe
săptămînă. Gladdish s-a întors spre Thomas şi i-a luat

paharul gol din faţă. Mai vrei unul?
— Unul a fost suficient, mulţumesc.
— Ţi-a revenit culoarea în obraji, a spus Amelia,
uimită. Nu mai eşti atît de verde.
— E mai degrabă galben, a intervenit Gladdish. Cu
excepţia vînătăii de sub ochi. îi dă un aer... regal.
Thomas a luat-o de braţ pe Amelia.
— Noi plecăm, Harry.
—Atît de repede?
Amelia abia a reuşit să-i facă semn cu mîna
răm asă liberă, pentru că Thomas aproape că o tîra
afară:
— Mi-a făcut plăcere să te cunosc!
— Eşti binevenită oricînd, lady Amelia.
— Vai, mulţumesc, eu..
Dar Thomas reuşise deja să o scoată din încăpere.
—E foarte dulce, a spus ea, încercînd să ţină pasul
cu el.
— Dulce, a repetat Thomas, clătinînd din cap. Cred
că i-ar face plăcere să audă asta. A cîrm it-o după o
baltă, dar nu suficient de mult, aşa că Amelia a trebuit
să facă o săritură ca să-şi protejeze botinele.
Vizitiul îi aştepta cu uşa deschisă. Thomas a
ajutat-o pe Amelia să urce, dar nu apucase nici să se
aşeze cînd l-a auzit spunînd:
— La Burges Park!
— Nu! a exclamat ea, scoţînd capul pe fereastră.
Nu se poate!
Dumnezeule mare, ce dezastru!
Capitolul 10
Thomas a privit-o ceva mai mult decît ar fi fost

necesar, după care i-a făcut semn vizitiului să se
îndepărteze, să-i lase singuri. Amelia era deja pe
jum ătate afară din trăsură, aşa că a întrebat-o:
— De ce nu?
—Ca să păstrezi aparenţele, a spus ea, aşteptîndu-
se ca el să înţeleagă. I-am spus lui Milly...
— Milly?
— Sora mea. A făcut ochii mari, aşa cum fac de
obicei femeile cînd se sim t frustrate din cauză că
interlocutorul (de obicei bărbat) nu le citeşte pe loc
gîndurile. îţi aminteşti că am o soră?
— îmi amintesc că ai cîteva, i-a răspuns el sec.
— Da, dar numai Milly era cu mine de dimineaţă,
cînd te-am văzut.
Thomas a înjurat în barbă.
— M-a văzut sora ta.
— Doar una din ele, l-a consolat ea. Şi, din fericire
pentru tine, este singura în stare să păstreze un secret.
Poate că era ceva amuzant în cuvintele ei, dar el
nu a sesizat asta.
— Continuă, i-a spus.
Iar ea a făcut întocmai. Cu multă însufleţire.
— Trebuia să-i ofer mamei un motiv pentru care

să o fi abandonat pe Milly în mijlocul străzii, aşa că am
rugat-o pe Milly să-i spună că m-am întîlnit cu Grace,
care făcea nişte comisioane pentru bunica ta. Şi că ea
m-a invitat la Belgrave, dar dacă voiam să merg
trebuia să mă decid pe loc, pentru că bătrîna doamnă
îi poruncise să se întoarcă de îndată.
Thomas a clipit des, încercînd să ţină pasul cu ea.
— Trebuia să am un motiv plauzibil ca să plec
imediat, fără să mai intru în magazin să o anunţ.
Pentru că - a adăugat ea, începînd să-şi piardă
răbdarea, dacă aş fi intrat după mama, ea ar fi insistat
să iasă să o salute. Şi, sincer, nu ştiu cum ai fi putut să
treci drept Grace Eversleigh.
El a aşteptat-o să termine, după care a murmurat:
— Din nou sarcasm, Amelia?
— Atunci cînd conversaţia o cere, i-a răspuns ea,
ridicînd sfidător o sprinceană.
El a privit-o, încercînd să nu se arate amuzat. Cînd
venea vorba de aroganţă, ea nu avea cum să cîştige în
faţa lui. Niciodată.
într-adevăr, după cinci secunde în care şi-au
înfruntat privirile, ea a tras adînc aer în piept şi şi-a
reluat tirada:
— înţelegi acum de ce nu mă pot întoarce atît de
repede la Burges? N-aş fi avut suficient timp să ajung
la Belgrave, să vizitez pe cine ar fi trebuit să vizitez şi
să mă întorc şi acasă.
— Pe mine, i-a răspuns el.
160 JULIA QUINN
— Te vizitez eu la Belgrave?
— Vii mereu în vizită.
— Şi te văd cam zece minute, poate cincisprezece,
dacă eşti într-o dispoziţie generoasă.
O privea mirat.
— Erai mult mai amabilă cu mine cînd credeai că
sînt beat.
— Chiar erai beat.
— Nu mai contează. A aplecat capul şi şi-a apăsat
tîmplele.
— Te doare capul? l-a întrebat ea.
A ridicat privirea spre ea.
— Faci aşa — şi i-a imitat gestul - ori de cîte ori te
necăjeşte durerea de cap.
— Mă necăjesc destule, i-a răspuns scurt. Ea a
părut atît de jignită încît s-a grăbit să adauge: nu mă
refeream la tine.
Amelia a întredeschis buzele dar nu a spus nimic.
Nici el nu a scos nici un cuvînt şi a mai trecut un
minut pînă cînd ea a spus, alegîndu-şi cuvintele cu
grijă:
— Cred că ar trebui să pornim. Spre Belgrave, a
adăugat ea, cînd privirea lui a întîlnit-o pe a ei. Sînt
sigură că te-ai gîndit la acelaşi lucru cu mine: că am
putea să ne plimbăm cu trăsura, pur şi simplu, o oră
sau două, apoi să mă conduci acasă.
Era adevărat. Asta însemna să se aleagă praful de
reputaţia ei, în cazul în care erau descoperiţi, dar
aceasta era acum ultima dintre problemele lui.
— Numai că nu o cunoşti pe mama, a adăugat ea.

Nu aşa cum o cunosc eu. Va trim ite cu siguranţă pe
cineva la Belgrave. Sau va veni chiar ea, sub un pretext
sau altul. Ca să mai împrumute cîteva cărţi de la bunica
ta, de exemplu. Iar dacă vine şi nu mă găseşte acolo va
fi un dezastru.
El ar fi rîs, dar nu a făcut-o. Din simplul motiv că
ea s-ar fi sim ţit insultată iar un gentleman nu făcea
anumite lucruri, chiar dacă lumea se prăbuşea în jurul
lui.
Dar zău aşa, după evenimentele de ieri - noul lui
văr, posibila pierdere a titlului nobiliar, a conacului şi
averii, pînă la ultima haină de pe el - consecinţele unui
picnic ilicit i se păreau lipsite de însem nătate. Ce se
putea întîmpla? îi vedea cineva şi erau obligaţi să se
căsătorească? Doar erau logodiţi deja. Mai erau
logodiţi, adică? Nu mai ştia.
— Ştiu că nu ar face decît să grăbească o
cerem onie plănuită cu mulţi ani în urmă, dar - aici
vocea i-a tremurat, făcîndu-1 să se simtă vinovat - tu
nu-ţi doreşti asta. Nu încă. Nu ai făcut un secret din
asta.
— Nu este adevărat, s-a grăbit el să o contrazică.
Şi chiar nu era. Deşi fusese. Şi o ştiau amîndoi prea
bine. Dar privind-o acum, cu părul blond strălucind în
lumina dimineţii şi cu ochii ei care nu mai păreau
căprui, ci mai degrabă verzi - ei bine, nu mai ştia de ce
amînase atît.
162 JULIA QUINN
— Eu nu vreau asta, a spus ea, abia şoptit. Nu aşa,

ceva încropit în grabă. Deja toată lumea e convinsă că
nu vrei cu adevărat să te căsătoreşti cu mine.
Ar fi vrut să o contrazică, să-i spună că se purta
prosteşte, că-şi imagina anumite lucruri care pur şi
simplu nu erau adevărate. Dar nu putea face asta. Nu
se purtase urît cu ea, dar nici frumos. S-a trezit
privindu-i chipul de parcă nu ar mai fi făcut-o
niciodată pînă atunci, cu adevărat. Era frumoasă. Din
toate punctele de vedere. Şi ar fi putut să-i fie deja
soţie.
Lumea de azi era însă complet diferită de cea de
ieri, iar el nu ştia dacă mai avea vreun drept asupra
Ameliei. Şi ultimul lucru pe care şi-l dorea acum era să
o ducă la Belgrave, pentru numele lui Dumnezeu! Cum
ar fi fost? Ar fi putut să-i facă cunoştinţă cu Jack
tîlharul! îşi imagina deja discuţia:
—Amelia, ţi-l prezint p e vărul meu.
— Vărul tău?
—Exact. El a r putea f i ducele.
—El? Atunci tu cine eşti?
—Excelentă întrebare.
Plus alte întrebări la fel de interesante care vor
urma. Cum ar fi, de exemplu, logodna lor. Mai era sau
nu valabilă? Dumnezeule! Simţea că i se învîrtea capul
de atîtea gînduri, şi nu era un lucru bun. Mai ales după
o noapte de beţie.
I-ar fi fost foarte uşor să insiste să nu meargă la
Belgrave. Era obişnuit să ia numai el toate deciziile, să
fie ascultat de toţi. Să nu ţină seama de dorinţele ei nu

ar fi fost ceva neobişnuit.
Dar nu putea face asta. Nu azi.
Poate că mama ei nu va veni să o verifice. Poate
că nimeni nu va şti dacă fusese sau nu unde spusese.
Dar Amelia va şti. Va şti că l-a privit în ochi, că i-a spus
de ce trebuia să meargă la Belgrave şi că el a fost într-
atît de hain încît să nu ţină seama de sentim entele ei.
Iar el va şti că o rănise.
— Foarte bine, a spus deodată. Vom merge la
Belgrave. Doar nu era o căsuţă oarecare. Cu siguranţă
că va putea să-l evite pe Audley. Probabil că era încă în
pat, oricum. Nu părea genul care să se trezească
devreme.
I-a spus vizitiului să-i ducă acasă şi s-a urcat în
trăsură, lîngă Amelia.
— Nu-mi imaginez că aştepţi cu nerăbdare să-i ţii
companie bunicii, i-a spus el.
— Nu în mod deosebit.
— Preferă încăperile din partea din faţă a casei.
Iar dacă Audley se trezise, probabil că acum avea
să fie si el to t acolo, încercînd să estim eze valoarea
colecţiei de tablouri sem nate Canaletto, în aripa de
nord. Aşa că s-a întors spre Amelia:
— Vom intra prin spate.
Ea a încuviinţat. Se înteleseseră.
j >
Cînd au ajuns la Belgrave, vizitiul s-a îndreptat

direct spre grajduri, cel mai probabil la indicaţiile
164 JULIA QUINN
ducelui, s-a gîndit Amelia. Nu au trecut deloc prin faţa

conacului. Dacă bătrîna doamnă era într-adevăr în tr
una din cam erele de la faţadă, aşa cum spusese
Wyndham, însem na că puteau petrece cîteva ore în
linişte.
— Nu cred că am mai văzut pînă acum partea
aceasta de conac, a spus Amelia în timp ce intrau.
Aproape că se sim ţea ca o hoaţă, pentru că se furişa
înăuntru. Acolo, în spate, era multă linişte. Puteai auzi
chiar şi zgomotul făcut de paşi.
— Vin rareori aici, a spus Thomas.
— Nu prea înţeleg de ce. S-a uitat în jurul ei.
Intraseră pe un hol lung, cu multe camere de o parte
şi de cealaltă. Cea din dreptul ei părea să fie un fel de
birou, cu un perete plin cu cărţi legate în piele. E foarte
frumos aici, Şi e linişte şi pace. Probabil că aici
pătrunde şi soarele dimineţii.
— Faci parte dintre cei care se trezesc la răsărit,
lady Amelia?
Părea atît de formal! Probabil din cauză că erau la
Belgrave, unde totul era formal. S-a întrebat dacă
oamenilor le era greu să vorbească deschis acolo, cu
atîtea splendori în jur. Burges Park avea şi el măreţia
lui, dar avea în plus o căldură care la Belgrave lipsea.
Poate că avea această senzaţie doar pentru că ştia
Burges prea bine. Acolo crescuse, rîsese, se alergase cu
surorile ei şi-şi necăjise mama. Burges era un cămin.
Belgrave aducea mai degrabă cu un muzeu.
Cît de curajoasă trebuia să fie Grace! Să se

trezească acolo, în fiecare dimineaţă!
— Lady Amelia, a auzit vocea lui Thomas.
— Da, i-a răspuns deîndată, aducîndu-şi aminte că
îi pusese o întrebare. Mă tem că fac parte dintre aceia.
Nu pot dormi pe lumină. Mai ales verile mi se par
dificile.
— Iar iernile uşoare? Părea amuzat.
— Deloc. Sunt chiar mai rele. Atunci dorm mult
prea mult. Cred că ar fi trebuit să trăiesc Ia ecuator,
acolo unde zilele sînt egale cu nopţile, mereu.
O privea plin de curiozitate.
— Ţi-a plăcut să studiezi geografia?
— Da. A intrat în birou şi şi-a trecut visătoare
degetele peste cărţi. îi plăcea cum cotoarele acestora
ieşeau în relief sub atingerea ei. Mai bine zis, mi-ar
plăcea. Nu ştiu prea multe. Guvernanta noastră nu a
considerat geografia importantă. Şi nici părinţii noştri,
din cîte se pare.
— Adevărat?
Părea interesat cu adevărat, lucru care a surprins-
o. Deşi erau acum ceva mai apropiaţi, el era în
continuare... el. Nu se aştepta ca pe el să-l preocupe
gîndurile sau dorinţele ei.
— Dansul, a spus ea, răspunzîndu-i la întrebarea
pe care nu i-o pusese. Pictura, pianul, matem atica -
doar atît cît să poţi socoti cît îi datorezi modistei pe o
ţinută completă
El a zîmbit.
166 JULIA QUINN
— Şi? Sînt mari sumele?

L-a privit cu cochetărie, peste umăr:
— îngrozitor! Te-aş aduce la falim ent dacă am
găzdui mai mult de două baluri mascate pe an.
Expresia lui s-a schimbat, pentru o clipă. I-a făcut
semn spre cîteva poliţe aflate în cealaltă parte a
camerei:
—Acolo sînt atlasele, dacă doreşti să le vezi.
Ea i-a zîmbit, puţin surprinsă de gestul lui. Plăcut
impresionată, a traversat încăperea:
— Parcă nu veneai prea des în această parte de
casă.
El i-a zîmbit.
— Am venit suficient încît să ştiu unde găsesc un
atlas.
Amelia a luat la întîmplare un atlas din bibliotecă.
Pe copertă era scris: Hărţile lumii. Cotorul a scos un
sunet cînd a deschis cartea. Pe prima pagină era
trecută data: 1796. S-a întrebat cînd fusese deschisă
acea carte ultima oară.
— Grace este pasionată de atlase, a spus ea. Gîndul
venise parcă de nicăieri.
—Adevărat?
I-a auzit paşii. Se apropia de ea.
— Da. îmi amintesc că mi-a spus-o, la un moment
dat. Sau poate că ştiu de la Elizabeth. Au fost
dintotdeauna bune prietene. A mai dat o pagină, cu
multă grijă. Cartea nu era extrem de delicată, dar ceva
îi inspira grijă, atenţie. A privit în jos, la harta pătrată
care se întindea pe două pagini, cu titlul: Proiecţia

M ercator a lumii noastre, în anul Domnului 1791.
A atins harta cu vîrful degetelor, trecînd peste
Asia şi apoi mai jos, spre Africa.
— Cît este de mare! a şoptit, parcă vorbindu-şi
singură.
— Lumea? a întrebat-o el.
— Da, a murmurat.
Ajuns lîngă ea, Thomas a găsit pe hartă Anglia.
— Şi uite cît sîntem noi de mici.
— Pare ciudat, nu crezi? a spus ea, încercînd să nu
bage de seamă că el era în tr-atît de aproape încît îi
sim ţea căldura trupului. Mă minunez mereu cît de
departe este Londra, şi totuşi aici - a făcut semn spre
hartă - nu e aproape nimic.
— Nici chiar aşa. A m ăsurat distanţa cu degetul
mic. Aproape jumătate de deget, pe puţin.
Amelia a zîmbit. Spre carte, nu spre el, pentru că-
i era mai uşor aşa.
— Lumea măsurată cu degetul. Ar fi un studiu
interesant.
El a rîs.
— Probabil că la universitate, chiar acum, se
studiază asta.
L-a privit, ceea ce a fost probabil o greşeală,
pentru că a simţit că rămînea fără aer. A fost totuşi în
stare să spună, pe un ton destul de controlat:
— Profesorii sînt chiar atît de excentrici?
— Cei cu degete lungi, da.
168 JULIA QUINN
Ea a rîs şi el a rîs la rîndul lui, iar ea şi-a dat seama

că nici unul dintre ei nu se mai uita la hartă.
Se uita la ochii lui, cu un sentim ent straniu de
detaşare, ca şi cum ar fi privit o operă de artă. îi
plăceau ochii lui. îi plăcea să-i privească.
Cum de nu observase pînă atunci că ochiul drept
avea o dungă pe iris? Crezuse că erau albaştri, nu de o
nuanţă pală, nici limpede, nici măcar azurii, ci
întunecaţi, cu o tentă de gri. Acum vedea însă foarte
clar că într-unul avea o linie maronie, care pleca din
pupilă şi cobora, înclinat.
S-a întrebat din nou cum de nu văzuse asta pînă
acum. Poate pentru că nu îl privise niciodată de atît de
aproape. Poate că el nu-i perm isese să se apropie într-
atît, pentru un timp suficient de lung, ca să observe.
Cu o voce visătoare, aşa cum ar fi sunat vocea ei,
dacă ar fi îndrăznit să vorbească în clipa aceea, el a
şoptit:
—Acum, ochii tăi par aproape negri.
Amelia a revenit brusc cu picioarele pe pămînt. Şi
a spus:
— Iar tu ai o dungă.
îi venea să o ia la fugă, afară din cameră. Ce
prostie spusese!
El şi-a dus imediat mîna la obrazul lovit:
— 0 dungă?
—în ochi, a limpezit ea lucrurile, pentru că nu mai
avea cum să-şi retragă cuvintele. Măcar să fie înţeleasă
exact. A făcut un gest prin aer, cu mîna dreaptă.
—Ah, da. Ciudat, nu ţi se pare?

Nu, nu i se părea ciudat. Chiar deloc.
— Nimeni n-a mai observat asta pînă acum, a
adăugat el. E probabil mai bine. Am şi eu mica mea
imperfecţiune.
Vîna oare complimente? A strîns din buze,
forţîndu-se să nu zîmbească.
— îmi place, a spus ea. îmi place tot ce te face să
te îndepărtezi de perfecţiune.
Expresia lui era acum mai caldă.
— Chiar aşa?
Ea a dat din cap, apoi şi-a ferit privirea. îi era mai
uşor să fie curajoasă şi deschisă cu el atunci cînd era
furios. Mult mai uşor decît atunci cînd îi zîmbea.
— înseam nă că vei găsi multe lucruri care să-ţi
placă la mine, i-a spus mult prea apropiat de urechea
ei ca să se mai simtă confortabil. De îndată ce mă vei
cunoaşte mai bine.
Ea s-a prefăcut că studia harta.
— Vrei să spui că nu eşti perfect?
— Ei, nu aş merge chiar într-acolo, a glumit el.
Ea a înghiţit în sec. Era mult prea aproape.
Probabil că nu realizase asta, pentru că vocea îi era
controlată, şi respiraţia la fel.
— De ce-ai spus că ochii mei sînt negri? l-a
întrebat, fără să ridice privirea din atlas.
— Nu am spus asta. Am spus că păreau negri.
Era încîntată. Se mîndrise mereu cu ochii ei. Erau
cea mai frumoasă trăsătură a ei. Unică, de-a dreptul.
170 JULIA QUINN
Toate surorile aveau aceeaşi culoare de păr şi acelaşi

ten, dar ea era singura cu ochi atît de interesanţi.
— De dimineaţă mi s-au părut verzi, a continuat
el. Să fi fost din cauza băuturii, poate? Dacă mai beam
un pahar probabil că vedeam şi fluturi ieşindu-ţi prin
urechi.
Ea s-a întors spre el, indignată:
— Băutura nu are nici o legătură. Ochii mei sînt de
culoarea alunei. Mai mult verzi decît căprui, de fapt, a
adăugat cu voce joasă.
El a zîmbit:
— Ca să vezi, Amelia! Ţi-am descoperit oare un
punct sensibil?
Aşa era, dar nu avea de gînd să recunoască.
— Sînt de culoarea alunei, a repetat. Este o
trăsătură de familie.
— Eu mă minunam doar de felul în care îşi
schimbă culoarea, să ştii.
— Oh. îi făcuse un compliment, cu multă gentileţe,
îţi mulţumesc. S-a întors la harta aşezată în siguranţă,
pe masa dinaintea ei. Uite cît este de mare Groenlanda!
a spus, doar pentru că fusese primul lucru pe care îl
văzuse.
— Nu e chiar atît de mare, a spus el. Harta aceasta
distorsionează dimensiunile.
—Adevărat?
— Nu ai ştiut asta?
Tonul lui nu avea nimic insultător. Nu era nici
măcar condescendent, dar chiar şi aşa, ea s-a simţit ca
o prostuţă. Părea genul de lucru pe care ar fi trebuit

să-l ştie. Şi, cu siguranţă, era genul de lucru pe care /-
a r fi plăcut să-l ştie.
— Aşa se întîmplă cînd desfăşori un obiect sferic
pe o suprafaţă plană, i-a explicat el. încearcă să-ţi
imaginezi că îmbraci o sferă cu această hartă. Ai avea
multă hîrtie strîngîndu-se la poli. Sau invers: încearcă
să-ţi imaginezi că desfaci suprafaţa unei sfere şi o
întinzi pe ceva plat. Nu ai obţine un dreptunghi
complet.
Ea a dat din cap, gînditoare.
— Deci părţile de sus şi de jos sînt întinse. Mai bine
zis, zona de nord şi cea de sud.
— Exact. Vezi cum Groenlanda pare aproape de
aceeaşi mărime cu Africa? în realitate, este cam a zecea
parte din ea.
Amelia a ridicat ochii spre el.
— Nimic nu este ceea ce pare, nu-i aşa?
El a tăcut suficient de mult timp ca Amelia să se
întrebe dacă încă mai vorbeau despre hărţi. După care
a spus, cu chipul lipsit de orice emoţie:
-N u .
Amelia a clătinat din cap şi s-a întors la harta ei.
— Ciudat.
I s-a părut că-1 aude spunînd „nici nu ai idee". L-a
privit curioasă, vrînd să-l întrebe la ce se referea, dar
el era deja concentrat pe atlas.
— Proiecţiile acestea au şi ele avantajele lor, a
spus el, părînd dornic să schim be subiectul. Este
172 JULIA QUINN
adevărat că nu reflectă cu fidelitate dimensiunile, dar

localizarea este foarte apropiată de adevăr, aşa că le
sînt foarte utile marinarilor.
Nu era foarte convinsă că înţelegea pe deplin ce-
i spunea el, dar îi făcea plăcere să-l asculte vorbind pe
tem e atît de academice. Şi adora faptul că el nu
abandonase subiectul, pe motiv că o lady nu putea fi
interesată de aşa ceva. L-a privit şi i-a zîmbit.
— Pari să ştii destule despre toate astea.
A ridicat din umeri, modest:
— Mă interesează, pur şi simplu.
Ea şi-a muşcat buza, unul din obiceiurile pe care
mama ei le detesta. Dar nu putea să se abţină. Aşa făcea
de fiecare dată cînd încerca să se decidă ce să spună.
Sau dacă să spună sau nu.
— Se numeşte într-un fel, nu-i aşa? l-a întrebat.
Vroia să ştie, ca să poată căuta acasă, în enciclopedia
tatălui său. Dar ura faptul că părea atît de ignorantă în
faţa lui. Şi-a amintit toate acele dăţi cînd fusese nevoită
să zîm bească politicos atunci cînd mama spunea
despre ea că era isteaţă [dar nu prea mult).
— Crearea unei hărţi?
Ea a dat din cap.
— Se numeşte cartografie. Vine din grecescul
chartis, adică hartă şigraphein, a scrie.
— Ar fi trebuit să ştiu asta, a murmurat ea. Poate
nu chiar denumirea în greacă, dar măcar cuvîntul. Oare
părinţii mei au crezut că nu vom avea niciodată nevoie
de o hartă?
— Probabil şi-au imaginat că le vor desluşi alţii

pentru voi, i-a spus cu blîndeţe Thomas.
L-a privit cu uimire.
— Eşti de acord, să înţeleg? Şi tu crezi că am avut
parte de educaţia potrivită?
îi pusese o întrebare îngrozitoare. Şi-l pusese pe
el într-o postură delicată. Dar nu se putuse abţine.
— Cred, i-a răspuns el vorbind rar şi convingător,
că ar fi trebuit să ţi se dea o şansă, dacă te-ai arătat
dornică să afli mai multe.
Acela a fost momentul. Nu şi-a dat seama pe loc -
de fapt, avea să-şi dea seama abia cîteva săptămîni mai
tîrziu, cînd şi-a permis ei însăşi să o facă. Dar acela a
fost momentul în care s-a îndrăgostit de el.
Capitolul 11
0 oră mai tîrziu, după ce scosese din bibliotecă

paisprezece atlase şi-i explicase Ameliei diferenţele
dintre o proiecţie Mercator, una sinusoidală şi una
conică, Thomas a instalat-o într-unul din saloanele din
faţă şi i-a spus valetului să o anunţe pe domnişoara
Eversleigh că venise să o vadă.
Grace trebuia să fie pusă la curent cu întîmplările
dimineţii, nu aveau cum să scape de asta. Iar dacă o
minciună nu putea să se apropie foarte mult de adevăr,
atunci Thomas era de părere că adevărul trebuia să se
apropie cît de mult de minciună. Asta însem na că
Amelia trebuia neapărat să o viziteze pe Grace şi, mai
important, ca Grace să susţină în faţa oricui că fusese
într-adevăr la cumpărături în Stamford, de dimineaţă,
şi că o invitase pe Amelia la Belgrave.
Trebuia să vorbească el primul cu Grace, fără
ştiinţa Ameliei, aşa că s-a aşezat în pragul salonului cel
mai apropiat de scară, să o intercepteze înainte de a
ajunge Ia destinaţie.
Cinci minute mai tîrziu a auzit zgomot de paşi.
Erau cu siguranţă paşi de femeie. S-a apropiat de uşă.
Era într-adevăr Grace. Cînd a ajuns în dreptul lui, a
întins mîna şi a tras-o înăuntru.
— Thomas! a exclam at ea, după clipa iniţială de

soc. A făcut ochii mari, fiindcă el arăta foarte răvăşit.
Ce-ai păţit?
El a dus degetul la buze şi a închis uşa în urma lor.
—Te aşteptai să fie altcineva? a întrebat-o, pentru
că îi păruse mai degrabă uimită să vadă cine fusese, nu
ce anume.
— Nu, bineînţeles că nu, i-a răspuns ea repede. Dar
se îm bujorase uşor. S-a uitat în jur, probabil să vadă
dacă erau singuri. Ce s-a întîmplat?
— Trebuia să vorbim înainte să te vezi cu lady
Amelia.
— Ai aflat deci că este aici?
— Eu am adus-o, a spus el.
Grace a tăcut, surprinsă. S-a uitat la ceasul de pe
poliţa şemineului. Era înainte de amiază.
— Este o poveste lungă, a continuat el. Ca să
scurtăm, Amelia îţi va spune că ai fost de dimineaţă la
Stamford şi că ai invitat-o aici, la Belgrave.
— Thomas, există un mare număr de persoane
care ştiu prea bine că eu nu am fost azi în Stamford.
— Da, dar mama ei nu se numără printre ele.
— Păi... Thomas... a început Grace, care nu părea
să-şi mai găsească cuvintele. Trebuie să-ţi spun că, deşi
ai amînat atît, lady Crowland va fi încîntată să afle că...
— Oh, pentru numele lui Dumnezeu, nu s-a
întîmplat nimic! a spus el, aproape aşteptîndu-se ca ea
să-i strige: corupător al inocenţei!
176 JULIA QUINN
A strîns din dinţi, pentru că ar fi fost prima oară

cînd trebuia să dea explicaţii cuiva:
— M-a ajutat cînd eram ... pentru că nu mă prea
ţineam pe picioare.
— Foarte drăguţ din partea ei, a spus Grace.
Thomas a privit-o atent. Părea pe punctul să
izbucnească în rîs.
Grace şi-a dres glasul.
— Te-ai gîndit să... te aranjezi puţin?
— Nu, a ripostat el. îmi place să arăt aşa, şleampăt.
Ascultă-mă, te rog. Amelia îţi va repeta ce ţi-am spus
eu, dar e foarte im portant să nu-i pom eneşti nimic
despre Audley. A scrîşnit din dinţi cînd i-a rostit
numele, pentru că nu-şi putea reprima repulsia.
— Nu aş face niciodată asta. Nu este de căderea
mea.
— Bine. Ştia că putea să aibă încredere în ea.
— Dar va dori să ştie de ce erai... care a fost
motivul...
— Nu-1 ştii, i-a spus ferm. Spune-i doar atît. De ce
să creadă că ai şti mai multe?
— Ştie că te consider prietenul meu, i-a răspuns
Grace. în plus, eu locuiesc aici. Servitorii află
întotdeauna totul. Iar ea ştie asta.
— Tu nu eşti servitoare, a murmurat el.
— Ba sînt, şi o ştii prea bine. Şi-a ţuguiat buzele,
amuzată. Singura diferenţă este că mi se perm ite să
port rochii frumoase şi să conversez ocazional cu
oaspeţii. Dar fii convins că sînt la curent cu toate

bîrfele din această casă.
Dumnezeule, ce se petrecea acolo? Oare vreuna
din faptele lui răm ăsese un secret? Una, măcar?
Thomas a întors capul şi a tras o înjurătură. A tras apoi
adînc aer în piept, s-a răsucit şi i-a spus:
— Fă-o pentru mine, Grace. Spune-i că nu ştii
motivul.
Amelia va afla curînd totul, dar nu voia să se
întîmple azi. Era prea obosit ca să mai dea explicaţii,
prea epuizat de şocul pe care îl încasase nu demult şi,
mai presus de toate...
Era pentru prima oară în viaţă cînd se bucura că
ea era logodnica lui. Cine-1 putea învinovăţi că dorea
să prelungească această bucurie, măcar pentru cîteva
zile?
— Bineînţeles, i-a răspuns Grace fără să-l
privească. Apoi, pentru că educaţia îi cerea să se uite
în ochii interlocutorului, i-a căutat privirea şi a
adăugat: ai cuvîntul meu.
El a dat din cap.
—Amelia te aşteaptă.
— Da, bineînţeles. S-a grăbit spre uşă, apoi s-a
oprit şi s-a întors:
— O să fii bine?
Ce întrebare.
— Nu, nu-mi răspunde, a murmurat ea şi a ieşit.
178 JULIA QUINN
Amelia aştepta răbdătoare în salonul argintiu,

încercînd să nu bată din picior. Şi-a dat însă seama că
bătea darabana cu degetele, ceea ce era un obicei şi
mai urît (din cîte îi spusese mama ei], aşa că s-a
controlat. Dar a reînceput aproape imediat să bată din
picior.
A răsuflat adînc, hotărînd că nu-i păsa. Nu avea
cine să o vadă, oricum, aşa că bătutul din picior nu
putea fi un obicei prost atunci cînd erai singur. Spre
deosebire de rosul unghiilor, de exemplu. Atunci chiar
rămîneai cu nişte mîini urîte, pe care să ţi le vadă
oricine.
încercase să-i explice asta lui Milly, care putea
rămîne ca o stană de piatră chiar şi şase ore, dar îşi
rodea unghiile de ani buni. Milly îi m ărturisise că nu
vedea nici o diferenţă. Din motive egoiste, bineînţeles.
Amelia şi-a privit unghiile. Nu păreau prea curate,
cum erau de obicei. Probabil pentru că-1 tîrîse pe
Wyndham după ea, prin Stamford. Dumnezeu ştia prin
ce locuri murdare fusese. Probabil că acum era sus, să
se spele. Nu-1 văzuse niciodată atît de neîngrijit.
Probabil că nici nu mai fusese, în viata lui...
Era el, oare? Trecea cineva prin faţa uşii. A
tresărit.
— Thomas? Tu eşti?
Bărbatul s-a oprit, s-a întors, iar Amelia şi-a dat
seama că era altcineva. Era cam de aceeaşi înălţime cu
Thomas, aveau părul asem ănător ca nunaţă, dar nu-1
mai văzuse niciodată. Era sigură de asta. Acum vedea
mai bine: părul era totuşi ceva mai închis decît al lui
Thomas. Şi avea o vînătaie pe obraz. Ce interesant!
— Scuze, s-a grăbit să spună. Era însă curioasă, aşa
că s-a apropiat de uşă. El nu-şi mai putea continua
drumul fără să dea dovadă de impoliteţe.
—îmi pare rău că te dezamăgesc, i-a spus bărbatul
zîmbindu-i larg. Flirta cu ea. Ameliei i-a făcut plăcere,
chiar şi fără voia ei. S-a întrebat dacă el ştia cine era.
Probabil că nu. Cine ar fi îndrăznit să flirteze cu
logodnica ducelui de Wyndham în propria-i casă?
— A fost greşeala mea. Eram acolo, în spate. A
făcut un semn spre locul unde stătuse. Semănai cu
ducele, cînd ai trecut.
într-adevăr, cei doi păşeau la fel. Ce ciudat!
Amelia nu ştiuse că-1 putea recunoaşte pe Thomas
după m ers pînă în clipa în care îl văzuse pe celălalt
bărbat.
El a făcut o plecăciune.
— Căpitan Jack Audley. La dispoziţia ta, doamnă.
Ea a făcut o reverenţă.
— Lady Amelia Willoughby.
— Logodnica lui Wyndham.
— îl cunoşti? Bineînţeles că-1 cunoşti. Doar te afli
în casa lui. Şi-a am intit de discuţia de la han. Oh, tu
trebuie să fii partenerul lui de antrenament.
Căpitanul Audley a făcut un pas în faţă.
— Ţi-a pomenit de mine?
— Nu mi-a spus prea multe, a recunoscut ea,
încercînd să nu fixeze cu privirea vînătaia de pe
180 JULIA QUINN
obrazul lui. Nu putea fi o coincidenţă faptul că şi el şi

Thomas purtau urmele unei încăierări.
— E vorba de asta? a spus căpitanul Audley. Părea
destul de stînjenit cînd a dus mîna la obraz. Arată mult
mai rău decît este de fapt.
încerca să găsească cel mai potrivit mod să-l
întrebe, cînd el a adăugat, foarte liniştit, de parcă ar fi
vrut doar să facă conversaţie:
— Ce culoare este astăzi, lady Amelia?
— Obrazul tău? Felul lui direct de a-i vorbi a
surprins-o.
— Da. Vînătăile arată tot mai rău cu timpul, nu ai
observat? Ieri era de un purpuriu aproape regal, cu
puţin albastru pe margini. Nu m-am mai uitat în
oglindă în ultimele ore. A întors capul, ca ea să-l vadă
mai bine. Tot atît de atrăgătoare este?
Amelia îl privea uimită. Nu ştia ce să spună. Nu
mai întîlnise pe nimeni atît de volubil. Probabil că era
un talent al lui.
— Păi... nu, i-a răspuns într-un final. Nu avea nici
un sens să-l mintă, doar era la jum ătate de metru de
oglindă. Nu aş numi-o atrăgătoare.
El a rîs.
— Nu-ţi alegi deloc cuvintele, nu-i aşa?
—Mă tem că tonurile de purpuriu de care erai atît
de mîndru s-au cam înverzit. A zîmbit, mulţumită de
analiza făcută.
El s-a aplecat spre ea, zîmbindu-i şăgalnic:
— Se asortează cu ochii?
— Nu, i-a răspuns ea, descoperind că era complet

imună la farm ecele lui. Era într-adevăr ferm ecător,
probabil că femeile îi cădeau la picioare la orice pas.
Pentru că pe dedesubt este tot purpuriu.
— Iar în combinaţie cu verde este...
— Ceva îngrozitor.
El a rîs din nou.
— Eşti fermecătoare, lady Amelia. Dar sînt sigur
că logodnicul tău îţi spune asta ori de cîte ori are
ocazia.
Nu ştia ce anume să-i răspundă. Cu siguranţă, nu
o făcuse cu orice ocazie. Dar ziua de azi fusese diferită.
Fusese mai bună.
— îl aştepţi aici? a întrebat-o căpitanul.
— Nu, eu tocmai... S-a oprit chiar înainte de a
spune că de-abia se despărţise de el. Am venit să o văd
pe domnişoara Eversleigh.
I-a surprins un licăr în privire, aşa că l-a întrebat:
— Ai cunoscut-o pe domnişoara Eversleigh?
— Da. Este foarte drăguţă.
— Da, a răspuns Amelia. Toată lumea era de
aceeaşi părere, nu-i aşa? S-a abţinut să nu se încrunte
şi a adăugat: toată lumea o admiră.
— Sînteţi cunoştinţe? a întrebat-o căpitanul.
— Da. Adică nu. Suntem mai mult decît atît, am
vrut să spun. Ne ştim din copilărie. Este prietenă cu
sora mea cea mare.
— Şi cu tine, bineînţeles.
182 JULIA QUINN
— Bineînţeles, a încuviinţat ea. Nu putea spune

altceva. Doar nu era vina ei că Thomas o aprecia atît
de mult. Şi domnul de faţă, din cîte se părea. Dar este
mai bună prietenă cu sora mea. Sînt de aceeaşi vîrstă.
— Unul dintre dezavantajele de a fi fratele mai mic,
a murmurat el înţelegător.
Amelia l-a privit curioasă.
— împărtăşim aceeaşi experienţă?
— Deloc, i-a zîmbit el. Eu am fost fratele cel mare.
0 poziţie privilegiată, cred. Pentru că aş fi fost profund
nefericit dacă nu aş fi deţinut controlul.
Amelia îl înţelegea prea bine. Şi ea se gîndise
adesea că era o altă persoană cînd era cu Elizabeth,
faţă de cînd era cu Milly.
— Eu sînt a doua din cinci, a spus ea. Aşa că ştiu ce
spui.
— Cinci! Părea impresionat. Numai fete?
Amelia era surprinsă.
— De unde ai ştiut?
— N-am avut nici cea mai mică idee, i-a răspuns el.
Numai că era o imagine absolut ferm ecătoare. Ar fi
fost păcat să fie murdărită de prezenţa unui băiat.
Dumnezeule, era complet lipsit de scrupule!
— îţi alegi întotdeauna cuvintele cu atîta
pricepere, căpitane Audley?
El i-a aruncat un zîmbet cuceritor.
— Mă străduiesc.
—Amelia!
S-au întors amîndoi. Grace intrase în cameră.
— Domnule Audley, a adăugat, surprinsă.

— Credeam că eşti căpitanul Audley, a spus
Amelia, cumva nedumerită.
— Sînt, a spus el ridicînd din umeri, dar depinde
de dispoziţia pe care o am. S-a întors spre Grace şi a
făcut o plecăciune: ce plăcere să te revăd atît de curînd,
domnişoară Eversleigh!
Grace a făcut la rîndul ei o reverenţă.
— Nu ştiam că eşti aici.
— Nici nu ai fi avut cum, i-a răspuns politicos
Audley. Tocmai mă îndreptam spre grădină, să fac o
plimbare fortifiantă, cînd am fost interceptat de lady
Amelia.
—Am crezut că era Wyndham, i-a spus Amelia lui
Grace. Nu ţi se pare ciudat?
— Ba da, i-a răspuns Grace.
Ameliei i s-a părut că vocea lui Grace suna destul
de straniu, dar avea probabil ceva pe gît, care o
deranja. Ar fi fost o nepoliteţe să pomenească despre
asta, aşa că a continuat: nu eram foarte atentă, acesta
este probabil motivul. L-am văzut doar cu colţul
ochiului, cînd a trecut prin dreptul uşii.
Audley s-a întors spre Grace.
— Şi astfel se explică totul, nu-i aşa?
— Da, se explică, a rep etat Grace. A privit peste
umăr.
— Aştepţi pe cineva, dom nişoară Eversleigh? a
întrebat-o el.
184 JULIA QUINN
— Nu. Mă întrebam dacă Alteţa Sa nu ni se va

alătura, de vreme ce logodnica lui este aici.
Amelia a înghiţit în sec, bucuroasă că niciunul
dintre cei doi nu se uita la ea. Grace nu ştia că ea îşi
petrecuse întreaga dimineaţă cu Thomas. Sau că se
presupunea că ar fi fost la cumpărături, la Stamford. Şi
nici nu avea cum să afle, şi-a spus cuprinsă de iritare,
pentru că domnul Audley nu dădea semne că şi-ar
vedea de drum. Nu spusese că dorea să facă o
plimbare?
— S-a întors, deci? a întrebat Audley. Nu ştiam.
— Aşa mi s-a spus, i-a răspuns Grace. Nu l-am
văzut.
— Lipseşte de ceva vreme, a spus Audley.
Amelia a încercat să-i atragă atenţia lui Grace, dar
fără folos. Thomas nu a fi vrut ca lumea să afle că băuse
prea mult cu o noapte în urmă.
— Cred că ar trebui să merg să-l anunţ, a spus
Grace.
— Dar abia ce-ai venit! a protestat Audley.
— E mai puţin important...
— Putem suna, a spus ferm Audley şi a traversat
încăperea, pînă la clopoţel. Gata, s-a făcut. Trăsese cu
putere de cordon.
Amelia s-a uitat spre Grace, care părea uşor
alarmată. Şi-a întors apoi privirea spre Audley, care era
întruchiparea calmului. Niciunul dintre ei nu a scos
vreo vorbă. Nici nu păreau să-şi dea seama că mai era
cineva cu ei în cameră.
Oare ce se petrecea acolo?

Amelia s-a uitat din nou la Grace, pe care o
cunoştea bine, dar aceasta se pregătea deja să se aşeze
pe o sofa.
— Cred că voi lua loc, a murmurat ea.
— Şi eu, a spus Amelia. Putea avea astfel şansa să
schimbe cîteva cuvinte cu Grace. S-a aşezat chiar lîngă
ea. Mai trebuia doar ca Audley să se retragă sau să
privească în altă parte. Orice, doar să nu le mai
urmărească cu ochii aceia de felină aflată la pîndă.
— Ce tablou frumos alcătuiţi! a spus el. Iar eu nu
am acuarelele la mine!
— Pictezi, domnule Audley? l-a întrebat Amelia.
Aşa fusese educată: să facă o conversaţie, politicoasă,
atunci cînd situaţia o cerea. Nu avea ce face. Unele
obiceiuri îi intraseră deja în sînge.
— Nu, din nefericire. Dar mă gîndeam să iau cîteva
lecţii. Este o ocupaţia demnă de un gentleman, nu
găsiţi?
— Oh, da, i-a răspuns ea, deşi în gînd îşi spunea că
ar fi fost mai bine dacă ar fi început de la o vîrstă mai
fragedă. S-a uitat spre Grace, aşteptînd-o să spună şi
ea ceva.
— Domnul Audley este un mare iubitor de artă, a
spus aceasta.
Audley a zîmbit enigmatic.
Amelia nu mai înţelegea din nou nimic.
— înseam nă că-ţi face plăcere să locuieşti la
Belgrave Castle, i s-a adresat.
186 JULIA QUINN
— Abia aştept să fac turul colecţiilor, i-a răspuns

el. Domnişoara Eversleigh a fost de acord să mi le
prezinte.
— Foarte amabil din partea ta, Grace, a spus
Amelia, încercînd să nu-şi trădeze surprinderea. Nu că
ar fi avut ceva cu Audley - cu excepţia faptului că nu
părea deloc dornic să părăsească salonul atunci cînd
ar fi vrut ea. Dar Grace era însoţitoarea bătrînei
doamne şi i se părea ciudat ca tocmai ei să i se ceară
să-i prezinte colecţia prietenului lui Thomas.
Grace a bolborosit ceva drept răspuns.
— Avem de gînd să evităm cupidonii, a adăugat
Audley.
— Cupidonii? a repetat Amelia, ca un ecou.
Dumnezeule mare, cum sărea de le un subiect la altul!
—Am descoperit că nu-mi plac în mod special.
Cum să nu-i placă cuiva cupidonii?
— Văd că nu eşti de acord cu mine, lady Amelia, a
continuat Audley.
Ea a observat însă că se uitase spre Grace înainte
de a vorbi.
— Ce să nu-ţi placă la ei? l-a întrebat Amelia. Nu
avusese de gînd să se lase antrenată într-o discuţie atît
de ridicolă, dar nu reuşise.
El s-a aşezat pe un braţ al sofalei din faţa lor.
— Nu-i găseşti periculoşi? a întrebat-o.
— Sînt doar nişte copii dolofani.
— Purtînd arme mortale, i-a ream intit el.
—Acelea nu sînt săgeţi adevărate.

Audley s-a întors spre Grace. Făcea din nou asta.
— Ce părere ai, domnişoară Eversleigh?
— Nu mă prea gîndesc la cupidoni, i-a răspuns ea.
— Şi totuşi am discutat de două ori despre ei, noi
doi.
— Pentru că i-ai adus tu în discuţie.
Amelia a tresărit, surprinsă. Nu o auzise niciodată
pe Grace vorbind pe tonul acesta.
— Camera mea e practic asaltată de ei, a spus
Audley.
Amelia s-a întors spre Grace.
—Ai fost în camera lui?
— Nu cu el, a răbufnit Grace. Dar am văzut-o,
bineînţeles.
Nimeni nu a mai scos vreo vorbă. într-un final,
Grace a murmurat:
— Scuze.
— Domnule Audley, a spus Amelia, hotărînd că
venise clipa să preia controlul situaţiei. Era o zi
hotărîtoare pentru ea. Se descurcase cu Thomas, sigur
îi putea ţine în frîu şi pe ei doi, dacă era nevoie.
— Lady Amelia, i-a răspuns el politicos.
— Nu-i aşa că nu te superi dacă dăm ocol camerei,
eu şi domnişoara Eversleigh?
— Bineînţeles că nu, i-a răspuns el imediat, deşi
era un gest lipsit de politeţe.
— îţi mulţumesc pentru înţelegere, i-a spus
Amelia. S-au ridicat amîndouă în picioare, ajutîndu-se
188 JULIA QUINN
reciproc. Simt nevoia să mă dezm orţesc puţin şi mă

tem că nu aş putea ţine pasul cu un domn.
Nu-i venea să creadă că recurgea la aşa ceva. Şi
totuşi, planul a părut să funcţioneze. Doamnul Audley
nu a mai spus nimic iar ea s-a refugiat cu Grace în
dreptul unei ferestre.
— Trebuie să-ţi vorbesc, i-a şoptit.
Grace a dat din cap.
— Azi-dimineaţă, a continuat Amelia privind
suspicioasă în jur, să vadă dacă el le urmărea (ceea ce
şi făcea), Wyndham a avut nevoie de ajutorul meu. Aşa
că am fost nevoită să-i spun mamei că m-am întîlnit cu
tine şi că m-ai invitat la Belgrave.
Grace a dat din nou din cap, privind drept înainte,
apoi spre uşă, dar deloc spre ea.
— Nu cred să vină vorba despre asta, dar dacă o
vezi pe mama, te rog să nu-i spui altceva.
— Bineînţeles că nu, i-a răspuns imediat Grace. Ai
cuvîntul meu.
Nu se aşteptase ca Grace să o refuze, dar a
surprins-o cît de uşor fusese. Crezuse că va trebui să-i
dea mai multe explicaţii. Grace nu o întrebase nici
măcar de ce avusese Wyndham nevoie de ajutor. Chiar
nu era deloc curioasă? Doar Wyndham nu era genul
care să aibă nevoie de ceva, vreodată.
Au tăcut cînd au trecut pe lîngă domnul Audley,
care părea amuzat de spectacolul care se desfăşura în
faţa lui:
— Domnişoară Eversleigh, a murmurat. Lady
Amelia.
— Domnule Audley, a spus Amelia.

— Domnule Audley, a spus şi Grace.
Au continuat plim barea prin salon, reluînd
conversaţia atunci cînd au ajuns suficient de departe
de urechile lui.
— Sper să nu te pun într-o situaţie delicată, i-a
şoptit lui Grace. Ea a tăcut. Amelia era conştientă că-i
cerea foarte mult.
Au auzit zgomot de paşi venind de pe coridor.
Grace s-a întors im ediat spre uşă. Era însă doar un
servitor care trecea cu un cufăr pe umăr. Un cufăr gol,
probabil, după uşurinţa cu care îl purta.
— Te rog să mă scuzi, i-a spus Grace. Ce spuneai?
Amelia a vrut să repete, dar a spus în schimb:
— Nimic.
Nu o mai văzuse niciodată pe Grace atît de
tulburată.
Au continuat să dea ocol camerei, alegînd cel mai
lung traseu posibil. Cînd au ajuns în dreptul uşii au
auzit din nou zgomot de paşi.
— Scuză-mă, te rog, a spus Grace. S-a dus grăbită
spre uşă, a deschis-o, s-a uitat afară, după care s-a
întors. Nu era ducele, a spus.
Amelia s-a uitat prin uşa deschisă. Alţi doi
servitori treceau, unul cu un cufăr, celălalt cu o cutie
de pălării.
— Pleacă cineva? a întrebat Amelia.
— Nu, i-a răspuns Grace. Sau poate că da, dar eu
nu ştiu nimic despre asta.
190 JULIA QUINN
Vocea îi suna nefiresc, aşa că Amelia a întrebat-o:

— Te simţi bine, Grace?
Ea a întors capul spre ea, dar nu suficient de mult
ca să o poată privi în ochi.
— Eu nu... adică da, sînt bine.
Amelia s-a uitat spre Audley. Acesta a făcut cu
mîna. S-a întors din nou spre Grace, care era roşie ca
focul.
A fost un motiv suficient să se întoarcă din nou,
brusc, spre Audley. Acesta se uita la Grace. Cele două
doamne erau braţ la braţ, dar nu era deloc greu să-ţi
dai seama cui era adresat acel gest.
O ştia şi Grace, la fel de bine. Şi-a ţinut răsuflarea,
întreg trupul i s-a încordat. Amelia îi simţea tensiunea
în braţ.
— Grace, a întrebat cît mai şoptit, eşti îndrăgostită
de domnul Audley?
-N u !
Obrajii lui Grace, care abia începuseră să-şi
recapete culoarea normală, au redevenit roşii ca focul.
Refuzul a fost rostit atît de tare că Audley le-a privit
curios şi amuzat deopotrivă. Grace a zîmbit slab, a dat
din cap şi a spus, furioasă:
— L-am cunoscut abia ieri. Nu, cu o zi înainte. Nu
mi mai amintesc foarte bine.
— Ai făcut cunoştinţă cu cîţiva bărbaţi fascinanţi
în ultimele zile, nu-i aşa?
Grace s-a întors brusc spre ea.
— Ce vrei să spui?
— Domnul Audley, a necăjit-o Amelia. Tîlharul cu

accent italian...
— Amelia!
— Oh, aşa este, părea de fapt scoţian. Sau irlandez.
Nu erai prea sigură. Amelia s-a uitat spre Audley şi
abia atunci a realizat că şi acesta avea un accent ciudat.
De unde este domnul Audley?
— Nu ştiu, a spus Grace, cam nervoasă, după
părerea Ameliei.
— Domnule Audley! a strigat Amelia.
El a ridicat imediat capul.
— Şi eu şi Grace ne întrebam de unde eşti. Ai un
accent care nu-mi este deloc familiar.
— Din Irlanda, lady Amelia. Ceva mai la nord de
Dublin.
— Irlanda! Cît de departe eşti de casă!
El a zîmbit, doar.
Cele două doamne ajunseseră în dreptul sofalei
pe care stătuseră ceva mai devreme. Amelia şi-a
desprins braţul de cel al lui Grace şi s-a aşezat.
— îţi place Lincolnshire, domnule Audley?
— îl găsesc extrem de surprinzător.
— Surprinzător? Amelia s-a uitat spre Grace,
încercînd să-şi dea seam a dacă răspunsul lui i se
păruse şi ei la fel de curios, dar Grace stătea acum în
pragul uşii şi privea afară.
— Vizita mea aici nu este deloc aşa cum m-aş fi
aşteptat.
192 JULIA QUINN
— Adevărat? Şi la ce te aşteptai? Te asigur că

sîntem foarte civilizaţi, deşi trăim într-un colţişor din
Anglia.
— Sînt convins de asta, a spus el. Sînteţi chiar mai
mult decît mi-aş fi putut dori, de fapt.
— Ce vrea să însemne asta, domnule Audley?
El i-a zîmbit enigmatic dar nu a mai spus nimic.
— Oh, a auzit-o pe Grace exclamînd, apoi: vă rog
să mă scuzaţi.
Şi a ieşit în grabă.
Amelia şi Audley s-au uitat unul la altul, apoi au
întors la unison privirile spre uşă.
Capitolul 12
în afară de Harry Gladdish, Grimsby, valetul

personal, era singurul care îl cunoştea foarte bine pe
Thomas. îi fusese alături din ziua în care el plecase la
universitate. Spre deosebire de m ajoritatea valeţilor,
Grimsby avea o constituţie foarte puternică. (Deşi nu
ai fi zis asta, cînd te uitai la el. Era de fapt destul de
subţire, cu o paloare care îi dădea mereu motive de
îngrijorare menajerei, care insista ca el să mănînce mai
multă carne de vită.)
Cînd Thomas se întorsese după ce galopase prin
ploaie, ud pînă la piele şi plin de noroi, Grimsby se
interesase mai întîi de cal.
Cînd Thomas şi-a petrecut întreaga zi pe cîmp,
muncind cot la cot cu arendaşii şi se întorsese acasă
plin de funingine, pe haine, pe faţă şi sub unghii,
Grimsby îl întrebase dacă prefera ca baia să fie călduţă
sau fierbinte
Dar cînd Thomas a intrat clătinîndu-se în camera
lui, încă duhnind a alcool (al cărui miros el nici nu-1
mai simţea), fără cravată şi cu un ochi vînăt, Grimsby
a scăpat peria de haine din mînă.
Era, probabil, singurul semn de alarmă pe care îl
afişase vreodată.
194 JULIA QUINN
— Ochiul dumneavoastră, a spus.

Ah, da. Nu se mai văzuse cu Grimsby dinainte de
încăierarea cu preţiosul lui verişor. A zîmbit:
— Poate găsim o vestă care să se asorteze.
— Nu cred să aveţi vreuna de această culoare,
domnule.
— Adevărat? Thomas s-a apropiat de lavoar.
Grimsby avea mereu grijă ca acesta să fie plin cu apă.
Nu mai era caldă, de-acum, dar el nu era în măsură să
se plîngă. S-a stropit pe faţă, s-a şters cu prosopul, apoi
a repetat întregul proces. După o scurtă privire în
oglindă şi-a dat seama că nu redresase mare lucru din
înfăţişarea sa.
—Va trebui să luăm măsuri în acest sens, Grimsby,
i-a spus Thomas frecîndu-se cu nădejde pe frunte. I-a
zîmbit ironic valetului. Crezi că poţi memora exact
nuanţa, pentru cînd vom ijierge din nou la Londra?
— îmi daţi voie să vă sugerez, domnule, să nu vă
mai m altrataţi astfel chipul? I-a întins un alt prosop,
deşi Thomas nu i-1 ceruse. Astfel nu vom mai fi nevoiţi
să ţinem cont de această nuanţă pentru garderoba
dumneavoastră viitoare. I-a mai dat o bucată de săpun.
— Foarte elegant spus, a murmurat Thomas.
Aproape că nici nu a sunat ca o dojană.
Grimsby a zîmbit, modest.
— Mă străduiesc, alteţă. I-a întins un alt prosop.
Dumnezeule mare, probabil era mult mai murdar decît
îşi închipuise.
— Să sun să vă fie pregătită baia?
în trebarea era pur retorică. Grimsby o făcuse

deja, înainte să-l întrebe. Thomas s-a dezbrăcat de
hainele pe care Grimsby le-a ridicat de pe podea cu un
cleşte. I-a întins un halat, pe care Thomas l-a tras pe
el, după care s-a urcat în pat. Se gîndea foarte serios
să amîne baia în favoarea unui somn bun, cînd a auzit
o bătaie în uşă.
— Ce rapizi au fost! a spus Grimsby, traversînd
încăperea.
— Alteta sa are un vizitator, s-a auzit vocea lui
Penrith, bătrînul lor valet.
Thomas nu s-a sinchisit să deschidă ochii. Nu s-
ar fi ridicat din pat pentru nimeni, în clipa aceea.
— Ducele nu primeşte vizitatori la această oră, a
răspuns Grimsby.
Trebuia să-i mărească salariul cu prima ocazie, şi-
a spus în gînd Thomas.
— Este logodnica dumnealui, a spus valetul.
Thomas s-a ridicat imediat. Ce naiba se
întîm plase? Se presupunea că Amelia venise acolo
pentru Grace. Aşa plănuiseră. Cele două femei aveau
să stea de vorbă vreo oră, apoi îşi va face el apariţia, în
felul obişnuit, şi nimeni nu avea să ştie că Amelia era
acolo încă de dimineaţă.
Ce anume nu funcţionase în tot acel plan?
— Alteţă, a spus Grimsby privindu-1 cum încerca
să coboare din pat. Doar nu vă gîndiţi să o primiţi aşa
pe lady Amelia.
196 JULIA QUINN
— Aveam de gînd să mă îmbrac, Grimsby, i-a

răspuns sec Thomas.
— Da, bineînţeles, dar...
Grimsby nu şi-a mai term inat fraza, doar a
strîm bat din nas, lucru care nu putea să însemne decît:
cam puţi, domnule.
Nu avea ce face. Nu o putea lăsa singură pe
Amelia, dacă lucrurile nu decurseseră aşa cum
plănuiseră ei.
în urm ătoarele zece minute, Grimsby a făcut
adevărate miracole. Cînd a ieşit din camera lui, Thomas
semăna mult cu cel obişnuit. ( Ar mai fi avut nevoie
doar să se bărbierească, dar asta era situaţia.) Părul
nu-i mai semăna cu un cuib de păsări şi, în ciuda
vînătăii, ochii nu-i mai erau injectaţi iar el nu mai părea
epuizat.
Un pic de praf de dinţi şi era gata. Pe de altă parte,
Grimsby părea să fie cel care avea acum nevoie să se
întindă în pat, pentru o vreme.
Thomas a coborît cu intenţia de a se duce direct
în salon, dar a văzut-o pe Grace care stătea chiar la
intrarea în hol, gesticulînd pe muteşte, cu uri deget dus
la gură.
— Ce s-a întîmplat, Grace? a întrebat pe cînd se
apropia. Penrith mi-a spus că Amelia doreşte să mă
vadă.
Nu s-a oprit, presupunînd că ea îl va însoţi. Numai
că Grace l-a prins de braţ, forţîndu-1 să se oprească.
—Aşteaptă, Thomas!
S-a întors şi a privit-o întrebător.

— Este vorba despre domnul Audley, a spus ea,
trăgîndu-1 mai departe de uşă. Este în salon.
Thomas s-a uitat mai întîi spre salon, apoi înapoi
la Grace, întrebîndu-se ce legătură avea asta cu faptul
că fusese chemat să-şi vadă logodnica.
— Cu Amelia, a şoptit Grace.
El a înjurat. Nu s-a putut abţine, deşi era o
doamnă de faţă.
— De ce?
— Nu ştiu, i-a răspuns Grace. Era în pragul uşii
atunci cînd am ajuns eu. Amelia mi-a spus că l-a văzut
trecînd şi a crezut că erai tu.
Era prea de tot. Mai şi semănau, doar proveneau
din aceeaşi familie. Ce drăguţ!
— Ce i-a spus? a întrebat într-un tîrziu Thomas.
— Nu ştiu. N-am fost acolo. Iar mai apoi nu am
avut cum să o întreb, pentru că era şi el prezent.
— Nu, bineînţeles că nu. Şi-a dus mîna la tîmplă.
Trebuia să se gîndească. Era un dezastru, ce mai
încoace şi încolo.
— Sînt aproape sigură că nu i-a dezvăluit
adevărata lui identitate.
Thomas a privit-o cu duritate.
— Nu este vina mea, Thomas, a ripostat furioasă
Grace.
— Nu am spus că ar fi. A pufnit iritat şi s-a
îndreptat hotărît spre salon. Audley era o pacoste. în
toti anii în care ea lucrase acolo, el si Grace nu
198 JULIA QUINN
avuseseră un astfel de schimb de cuvinte. Şi numai

Dumnezeu ştia ce-i spusese el deja Ameliei.
Din momentul în care Grace a ieşit din încăpere,

nici Amelia şi nici Audley nu au mai scos vreun cuvînt.
Ca şi cum ar fi ajuns la o înţelegere nerostită. De fapt,
amîndoi încercau să audă ce se vorbea pe coridor.
Doar dacă Audley avea auzul mult mai bun ca al
ei ar fi desluşit ceva. în schimb, ea nu auzea nimic.
Probabil că Grace îl oprise pe Thomas în capătul opus
al coridorului.
Grace fusese extrem de agitată în după-amiaza
aceea, lucru care i se părea foarte straniu Ameliei.
înţelegea prea bine că îi ceruse ceva foarte important,
mai ales că Grace era mai degrabă prietenă cu sora ei
decît cu ea, dar totuşi asta nu-i justifica purtarea.
Amelia s-a aplecat puţin, încercînd să audă mai bine.
Ceva se întîmpla la Belgrave şi o irita faptul că părea
să fie singura care nu ştia ce anume.
— N-o să-i poţi auzi, i-a spus Audley.
l-a aruncat o privire plină de reproş.
— Nu te preface că nu încercai. Uite, eu unul
recunosc.
— Foarte bine. Nu mai avea rost să se prefacă, şi-a
spus Amelia. Despre ce crezi că discută?
Audley a ridicat din umeri.
— Greu de spus. Nu aş îndrăzni niciodată să afirm
că înţeleg ce este în mintea unei femei. Cu atît mai mult
în cea a stimabilei noastre gazde.
— Nu-1 placi pe duce? Tonul lui aşa dădea de

înţeles.
— Nu am spus asta.
Ea a strîns din buze, forţîndu-se să nu spună că
nici nu a r f i f o s t nevoie. Nu ar fi cîştigat nimic dacă îl
provoca, cel puţin nu atunci. Aşa că l-a întrebat, în
schimb: cîttim p plănuieşti să rămîi la Belgrave?
— Eşti nerăbdătoare să scapi de mine, lady
Amelia?
— Bineînţeles că nu. Ceea ce era mai mult sau mai
puţin adevărat. Nu avea nimic cu el, în ciuda faptului
că se dovedise destul de inoportun în acea după-
amiază. Am văzut servitorii cărînd cufere. Am crezut
că sînt ale tale.
— Cred că sînt ale bătrînei doamne, i-a răspuns el.
— Pleacă undeva? Amelia ştia că nu era frumos să
fii curioasă, dar chiar nu se putea preface că n-o
interesa deloc.
— în Irlanda, i-a răspuns el.
înainte să apuce să îl întrebe mai multe, Thomas
şi-a făcut apariţia în prag. Semăna acum mult mai mult
cu Thomas cel dintotdeauna.
—Amelia, a spus păşind spre ea.
—Alteţă, i-a răspuns ea.
— Cît mă bucur să te văd! înţeleg că l-ai cunoscut
pe oaspetele nostru.
— Da, i-a răspuns ea. Este o companie foarte
amuzantă.
200 JULIA QUINN
Thomas s-a uitat spre celălalt domn. Nu cu prea

multă afecţiune, a observat Amelia.
— Da, destul.
A urmat o tăcere grea. într-un tîrziu, Amelia a
spus:
— Am venit să o văd pe Grace.
— Da, bineînţeles, a murmurat Thomas. Doar era
planul pe care îl puseseră amîndoi la cale.
— Numai că am găsit-o eu mai întîi, a spus Audley.
Thomas i-a aruncat o privire ucigaşă, dar Audley
nu s-a arătat prea impresionat.
— Eu l-am găsit pe el, de fapt, a spus ea. L-am zărit
pe hol. Am crezut că erai tu.
— Ce ciudat, nu găseşti? a spus Audley, întorcîndu-
se apoi spre Amelia. Nu semănăm deloc.
Amelia s-a uitat la Thomas.
— Nu, a spus şi el. Nu semănăm deloc.
— Dumneata ce crezi, domnişoară Eversleigh? a
întrebat Audley.
Amelia s-a întors spre uşă. Nu-şi dăduse seama că
Grace se întorsese în salon.
Audley a sărit în picioare, fără să-şi ia ochii de la
Grace.
— Eu şi ducele avem cumva trăsături comune?
La început, Grace a părut să nu ştie ce să
răspundă.
—Mă tem că nu vă cunosc într-atît de bine încît să
pot judeca asta, a răspuns într-un final.
Audley a zîmbit iar Amelia a avut senzaţia că

îm părtăşiseră un moment al cărui înţeles ei îi scăpa.
— Bine spus, domnişoară Eversleigh, i-a răspuns
ea. Dar pe duce îl cunoşti destul de bine, nu-i aşa?
— Lucrez de cinci ani pentru bunica lui, a spus
Grace pe un ton formal. în acest răstimp am avut
privilegiul să-i cunosc întrucîtva caracterul.
—îmi dai voie să te însoţesc acasă, lady Amelia? a
intervenit Thomas.
— Bineînţeles, a spus Amelia, aşteptînd cu nerăb
dare să facă acel drum împreună. Nu se aşteptase să-i
ţină companie. Era o schim bare de planuri absolut
încîntătoare.
—Atît de curînd? a spus Audley.
— Familia mea mă aşteaptă, i-a răspuns Amelia.
— Plecăm imediat, atunci, a spus Thomas şi i-a
oferit braţul. Amelia l-a acceptat şi s-a ridicat.
— Alteţă! S-au întors cu toţii spre Grace, care
răm ăsese în pragul uşii. Părea destul de agitată. Am
putea schimba două cuvinte înainte de plecare? Te
rog?
Thomas s-a executat şi a urmat-o pe Grace pe hol.
încă puteau fi văzuţi din salon, dar ar fi fost dificil -
aproape imposibil, de fapt - ca ceilalţi doi să îi audă.
— Oare ce au de discutat? a spus Audley, iar din
tonul lui ea a înţeles că el ştia exact ce discutau, că ştia
că ea nu avea nici cea mai vagă idee despre asta, dar
că întrebarea lui o va irita peste măsură.
— Nu am de unde să ştiu, i-a răspuns ea.
202 JULIA QUINN
— Nici eu. Tonul îi era indiferent, ca de obicei.

După care au auzit:
— Irlanda?
Era Thomas, care ridicase tonul, deşi nu-i stătea
în obicei. Amelia ar fi vrut să ştie ce a spus în
continuare, dar Thomas a luat-o pe Grace de braţ şi s-
au tras într-o parte, complet ascunşi vederii. Şi
imposibil de auzit, se părea.
—Avem acum şi răspunsul, a murmurat Audley.
— Nu poate fi supărat din cauză că bunica lui
pleacă în Irlanda, a spus Amelia. Mai degrabă ar da o
petrecere, să sărbătorească.
— Eu cred mai degrabă că domnişoara Eversleigh
l-a informat că bunica doreşte ca el să o însoţească.
» *
— în Irlanda? Amelia s-a dat un pas înapoi,

surprinsă. Cred că te înşeli.
— Poate. Sînt nou-venit în această casă.
— Nu-mi imaginez de ce bătrîna ar dori să meargă
în Irlanda - nu că eu una nu mi-aş dori să-ţi vizitez
frumoasa ţară - a adăugat ea, amintindu-şi că el se
născuse acolo. Nu-i prea stă în fire să facă asta. Am
auzit-o de nenumărate ori vorbind denigrator la
adresa ţinutului Northumberland sau a Scoţiei. A făcut
o pauză, încercînd să şi-o imagineze suportînd
vicisitudinile unei lungi călătorii. Irlanda mi se pare
cam prea îndepărtată.
El a plecat capul cu graţie.
— Serios, nu văd sensul pentru care ar dori ca
Wyndham să o însoţească. Nu petrec prea mult timp

unul în compania celuilalt.
— Foarte politicos spus, lady Amelia. îşi doreşte
oare cineva compania vreunuia dintre ei, mă întreb?
Ea a făcut ochii mari, surprinsă. Era o declaraţie
cît se putea de clară: nu-1 plăcea deloc pe Thomas. Şi o
spunea răspicat, chiar în casa acestuia. Era o mare
impoliteţe.
Dar îi şi stîrnea curiozitatea.
Chiar în acea clipă, Thomas s-a întors în salon.
— Amelia, i-a spus destul de sec, mă tem că nu te
mai pot însoţi spre casă. îmi cer scuze.
— Nu este nici o problem ă i-a răspuns Amelia,
aruncînd o privire spre Audley, fără să ştie prea bine
de ce făcea asta.
—Voi face tot ce-mi stă în putinţă să călătoreşti cît
mai confortabil. Doreşti să-ţi alegi o carte din
bibliotecă?
— Poţi citi în trăsură? a întrebat-o Audley.
— Tu nu? a venit răspunsul ei.
— Pot. Pot face orice într-o trăsură. Sau cu o
trăsură, a adăugat cu un zîmbet ciudat.
Thomas a luat-o de braţ cu o ferm itate care a
surprins-o. A tras-o în picioare, lîngă el.
—Trebuie să plec. Mi-a făcut plăcere să te cunosc,
domnule Audley, a spus Amelia.
— Da, aşa se pare. Că trebuie să pleci.
— Să mergem, Amelia, a spus Thomas, deschizînd
drumul.
204 JULIA QUINN
— S-a întâmplat ceva? l-a întrebat ea de îndată ce

au ajuns pe hol. A căutat-o din priviri pe Grace , dar
aceasta dispăruse.
— Bineînţeles că nu, i-a răspuns el. Trebuie doar
să mă ocup de anumite chestiuni foarte presante.
Amelia ar fi vrut să-l întrebe de călătoria în
Irlanda dar a ales să nu o facă. Nu ştia prea bine de ce,
nu fusese o decizie luată în mod conştient. Mai degrabă
un presentiment. Nu vroia să-l supere şi mai mult. în
plus, probabil că nici nu i-ar fi răspuns onest dacă l-ar
fi întrebat. Nu ar fi minţit-o, pentru că aşa ceva nu-i
stătea în caracter. Dar ar fi evitat întrebarea, ar fi spus
ceva vag şi condescendent şi ar fi şters astfel toate
amintirile plăcute din dimineaţa aceea.
— Pot lua cu mine un atlas? a întrebat ea. Drumul
spre casă dura mai puţin de o oră, dar îi făcuse mare
plăcere să privească hărţile. Era un lucru pe care îl
făcuseră împreună, cu capetele aplecate deasupra
cărţilor, cu frunţile aproape atingîndu-li-se.
Conturul unui continent, culoarea albastră a
oceanelor din paginile atlasului - toate acestea îi vor
aminti mereu de el.
în timp ce mergea spre casă, cu trăsura
poticnindu-se cînd şi cînd în cîte un şanţ, a dat paginile
pînă ce a găsit Irlanda. îi plăcea forma acesteia, cu
ţărmuri netede spre est şi părînd să-şi întindă braţele
spre oceanul Atlantic, în vest.
îl va întreba pe Thomas de călătorie atunci cînd îl
va revedea. Sigur nu va părăsi ţara fără să-i spună. A
închis ochii şi şi-a imaginat chipul lui - fără ochiul

vînăt, bineînţeles. Intraseră într-un nou capitol al
relaţiei lor. Era sigură de asta.
Tot nu ştia care era motivul pentru care băuse el
cu o seară în urmă, dar şi-a spus că nici nu-i păsa.
Conta doar că asta îl adusese spre ea. Şi că ea se trezise,
azi. După ani în care fusese practic o somnambulă, ea
se trezise.
Capitolul 13
Patru zile m ai tîrziu
După şocul iniţial, Thomas şi-a dat seama că

bunica lui avusese dreptate într-o privinţă. 0 călătorie
în Irlanda era singura soluţie la dilema lor. Adevărul
trebuia să iasă la iveală, nu conta cît de neplăcut ar fi
fost. Poate că Audley ar fi fost dispus să renunţe la
pretenţiile la titlu (deşi Thomas se îndoia că bunica va
fi de acord ca aşa ceva să se întîmple]. Dar Thomas ştia
că nu-şi va găsi liniştea pînă nu va afla cine era el cu
adevărat. Şi nici nu se gîndea să continue să-şi asume
poziţia socială care ar fi putut foarte bine să aparţină
altcuiva.
Fusese oare întreaga lui viaţă o minciună? Nu
fusese niciodată duce de Wyndham, m oştenitorul
titlului? însem na — şi asta i se părea cel mai amuzant
dintre toate - că nici tatăl lui nu fusese duce, nici măcar
o zi. Era cît pe ce să-şi dorească să mai fi trăit tatăl lui,
doar ca să-i poată vedea reacţia.
Thomas s-a întrebat dacă vor fi nevoiţi să-i
schimbe inscripţia de pe piatra funerară. Probabil că
da.
A intrat într-unul din saloanele mici din partea

din faţă a casei şi şi-a turnat ceva de băut. Mai mult ca
sigur îi va face plăcere să privească cum titlul nobiliar
era şters de pe piatra funerară. Uite că avea totuşi un
motiv de amuzament, pînă la urmă.
S-a apropiat de fereastră şi a privit afară. Venea
aici destul de des, ori de cîte ori dorea să fie singur. S-
ar fi putut duce în biroul său, bineînţeles, dar acolo era
înconjurat de registre şi corespondenţă - obiecte care
îi aminteau de treburi neterm inate. Aici putea să se
gîndească, pur şi simplu.
Nu-1 mai displăcea la fel de mult pe vărul său,
probabil. în cele patru zile care trecuseră de cînd îl
găsise în salon, cu Amelia, conversaţia lor nu fusese
lipsită de politeţe - dar fusese în continuare foarte
neserios. Ştia că Audley fusese cîndva ofiţer de armată,
drept pentru care ar fi trebuit să fie ordonat şi
cumpătat, dar Thomas încă mai avea dubii în ceea ce
privea abilităţile lui de a se achita de sarcinile unui
duce.
Avea să înţeleagă oare că traiul de zi cu zi şi chiar
vieţile a sute de oameni depindeau de el?
Cunoştea istoria familiei? Moştenirea? Avea acea
legătură nescrisă cu pămînturile, cu pietrele, cu sîngele
căzut acolo, de generaţii? Wyndham era mult mai mult
decît un titlu, era...
Era...
Thomas s-a aşezat în fotoliul său preferat şi a
închis ochii, tulburat.
208 JULIA QUINN
Era el. El era Wyndham şi nu ştia ce ar fi putut fi

altceva, dacă acest titlu îi va fi luat. Şi aşa va fi. Era tot
mai sigur de asta, cu fiecare zi care trecea. Audley nu
era prost. Nu avea să-i ducă tocmai pînă în Irlanda dacă
acolo nu-i aştepta dovada legitimităţii lui.
Audley ştia, mai mult ca sigur, că ar fi putut obţine
bani şi privilegii şi dacă mama lui fusese o tîrfă într-un
port cu care tatăl lui avusese de-a face doar o noapte.
Bunica lor era într-atît de încîntată de ideea că fiul ei
preferat avusese un fiu că i-ar fi oferit bani cîţi să nu
poată cheltui într-o viaţă.
Audley ar fi avut traiul asigurat, şi deloc
complicat, dacă era fiu ilegitim.
Ceea ce însem na că nu era. Undeva în Irlanda
exista o biserică cu dovada căsătoriei dintre lordul
John Cavendish şi domnişoara Louise Galbraith. Şi,
atunci cînd o vor găsi, Thomas va fi tot Thomas
Cavendish, un gentlem an din Lincolnshire, nepotul
unui duce, dar atît. Nimic mai mult.
Ce va face atunci? Cum îşi va umple zilele? Cine va
fi el?
S-a uitat lung la pahar. îl terminase de ceva vreme.
Fusese, probabil, al treilea. Ce-ar fi spus Amelia? I-ar
fi zis, oare, să nu exagereze cu băutura? Nici nu
obişnuia să bea în mod normal. Dar viaţa lui fusese
departe de a fi normală, în ultimele zile.
Poate că acesta îi va fi noul obicei. Poate că aşa îşi
va umple zilele - căutînd uitarea. Va turna în el
suficient coniac încît să uite că nu mai ştia cine era, ce
îi aparţinea, cum trebuia să se poarte.
Ori, şi-a spus cu tristeţe, cum se vor purta ceilalţi

cu el. Va fi amuzant să-i vadă bîlbîindu-se, neştiind ce
să spună. Cum ar fi să apară neanunţat la balul din
Lincolnshire, sau la balurile care se dădeau la Londra?
Mai răm înea Amelia. Bănuia că va renunţa la
înţelegere. Sau cel puţin el va insista ca ea să facă asta,
de vreme ce un gentleman nu putea iniţia dizolvarea
unui contract de logodnă. Mai mult ca sigur că n-o să-
1 mai vrea. Şi nici familia ei, cu certitudine.
Amelia fusese educată pentru a deveni ducesă de
Wyndham, aşa cum şi el ştiuse că va fi cîndva duce. Nu
mai putea fi ducesă, pentru că el avea mari dubii că
Audley ar dori să se căsătorească cu ea. Dar în ţinut
mai existau moştenitori cu titluri nobiliare şi cel puţin
jumătate din ei nu erau căsătoriţi. Amelia merita mai
mult decît un om de rînd, fără avere şi fără aptitudini
deosebite.
Alte aptitudini în afară de a deţine vaste
proprietăţi şi un castel.
Amelia.
A închis ochii. îi vedea chipul, curiozitatea din
ochii de culoarea alunei, pistruii de pe nas. Ar fi vrut
să o sărute, dar nu realizase asta cînd se despărţiseră.
Aşa că răm ăsese treaz, în pat, gîndindu-se la ea,
întrebîndu-se dacă nu cumva o vroia acum pentru că
ştia că nu mai putea fi a lui. Se imagina dîndu-i jos
rochia, adorînd-o cu degetele, cu buzele, cucerindu-i
pielea, numărîndu-i pistruii ascunşi sub haine.
Amelia.
210 JULIA QUINN
Şi-a mai turnat un pahar, în onoarea ei. I se părea

un gest foarte potrivit, de vreme ce băutura fusese cea
care îi apropiase, ultima oară. Coniacul era de calitate,
puternic şi aromat, una din ultimele sticle pe care
apucase să le cumpere înainte să devină ilegal să le
aduci din Franţa. A .ridicat paharul. Ea merita un toast
cu cea mai fină băutură. Şi poate încă unul, şi-a spus
după ce a golit paharul. Cu siguranţă, Amelia merita
două pahare de coniac. Cînd să-l toarne, însă, a auzit
voci pe hol. Era Grace. Părea fericită.
Fericire. Ce lucru complicat! Thomas nu-şi putea
nici m ăcar imagina o astfel de em oţie simplă, fără
oprelişti.
Cît despre cealaltă voce - i-a luat doar o secundă
să o recunoască. Era Audley, care părea să încerce să o
seducă. La naiba!
Grace îl plăcea. Observase asta în ultimele zile.
Roşea în prezenţa lui, rîdea la glumele lui. Avea dreptul
să se îndrăgostească de cine dorea, dar, pentru
Dumnezeu, Audley?
Era cea mai cruntă dintre trădări.
Nu s-a putut abţine. S-a apropiat de uşa
întredeschisă. Putea astfel să audă tot, fără să fie văzut
— Poţi să-mi spui Jack, i-a zis Audley.
Thomas l-ar fi strîns de gît.
— Nu cred. Din tonul ei, Thomas şi-a dat seama că
zîmbea, ca şi cum nu credea neapărat ce spunea.
— Nu spun nimănui.
— Mmm... nu.
—Ai făcut-o, odată.

—Aceea a fost o greşeală, a flirtat Grace.
Thomas a făcut un pas în afară. Pur şi simplu nu
mai putea suporta.
— Este adevărat.
Grace a tresărit, speriată.
— De unde naiba a apărut? a murmurat Audley.
— Ce conversaţie agreabilă! a m îrîit Thomas. Una
din nenumărate altele, presupun.
— Trăgeai cu urechea? l-a întrebat Audley. Ce
ruşinos!
Thomas era hotărît să-l ignore. Fie făcea asta, fie
îl strîngea de gît. Lucru pe care nu ştia cum să-l explice
mai tîrziu autorităţilor.
—Alteţă, a început Grace, eu...
Pentru numele lui Dumnezeu, dacă îi putea spune
Jack lui Audley, putea să i se adreseze şi lui pe numele
mic.
— Sînt Thomas, îţi am inteşti? Mi-ai spus aşa de
nenumărate ori.
A sim ţit că-1 cuprinde rem uşcarea cînd i-a văzut
expresia nefericită, dar a uitat repede cînd l-a auzit pe
Audley, vorbindu-i pe tonul obişnuit, nesincer:
— Aşa să fie? a întrebat, uitîndu-se la Grace. în
acest caz, insist să-mi spui Jack. S-a întors spre Thomas
şi a ridicat din umeri. Aşa ar fi drept.
Thomas nu s-a clintit. Ceva urît creştea în el,
furios şi negru. Era ca un nod în stomac, o arsură în
piept. Şi le sim ţea de fiecare dată cînd îl auzea sau îl
212 JULIA QUINN
vedea pe Audley, încercînd să fie amuzant, zîmbind

nonşalant, de parcă nimic nu ar fi contat.
Audley s-a întors spre Grace:
— Iar eu îţi voi spune Grace.
— în nici un caz, a ripostat Thomas.
Audley a ridicat o sprinceană dar nu a dat vreun
alt semn că l-ar lua în seamă.
— întotdeauna ia deciziile în locul tău?
— Este casa mea! a spus Thomas. La naiba, nu avea
de gînd să accepte să fie ignorat.
— Nu pentru mult timp, probabil, a murmurat
Audley.
Era primul comentariu pe care îl făcea pe acest
subiect, iar lui Thomas i s-a părut amuzant, fără vreun
motiv anume. S-a uitat cînd la Grace, cînd la Audley şi
a înţeles, brusc, cît era acesta de disperat să ajungă în
patul ei.
—Vroiam doar să ştii, a spus cu acelaşi ton pe care
îl folosea Audley, ba chiar şi zîmbind ca el - că pe ea n-
o obţii odată cu casa aceasta.
Audley a încrem enit. Lovitură directă, şi-a spus
Thomas. Minunat.
— Ce vrei să spui cu asta? a întrebat Audley.
Thomas a ridicat din umeri.
— Ştii prea bine.
— Thomas, a spus Grace, încercînd să intervină
între ei.
— Ne-am întors deci la Thomas?
în clipa aceea, Audley s-a întors spre Grace şi a
spus nonşalant:
— Cred că te place, domnişoară Eversleigh.

— Nu fii ridicol, i-a răspuns Grace
Iar Thomas s-a gîndit: de ce nu? De ce nu o plăcea
pe Grace? Ar fi fost mult mai puţin complicat decît cu
Amelia.
Oricum, avea de gînd să-l lase pe Audley să creadă
asta. Pentru că îl amuza teribil. Aşa că a încrucişat
braţele şi l-a fixat cu privirea.
Audley a zîmbit, acceptînd provocarea din priviri.
— N-aş vrea să-ţi răpesc vreuna din
responsabilităţi.
— Aha, acum sînt responsabilităţile mele?
— Da, cît timp casa este a ta.
— Nu este vorba doar de o casă, Audley.
— Crezi că nu ştiu asta? Ochii i-au strălucit, era o
lumină cu totul nouă, diferită. Era frică, şi-a dat seama
Thomas. Pe Audley îl îngrozea ideea că va obţine titlul.
Aşa şi trebuia, la naiba!
Pentru prima dată, Thomas l-a privit cu o undă de
respect. Dacă îi era teamă...
însem na, cel puţin, că nu era chiar un prost
iremediabil.
— Vă rog să mă scuzaţi, a spus Thomas, care
simţea că picioarele nu-1 mai susţineau. Din cauza
coniacului, dar şi al scenei de dinainte. S-a întors pe
călcîie si a intrat în salon, trîntind usa în urma lui. l-ar
fi auzit în continuare dacă ar fi vorbit, dar era sigur că
nu vor fi într-atît de nesăbuiţi încît să rămînă acolo.
Vor merge în altă parte, să rîdă şi să flirteze. Audley va
214 JULIA QUINN
încerca să o sărute pe Grace şi poate că ea îi va da voie.

Şi vor fi fericiţi, chiar şi pentru o zi.
Thomas s-a aşezat în fotoliu, s-a uitat pe fereastră
şi s-a întrebat de ce oare nu putea plînge.
Cîteva ore mai tîrziu, Thomas stătea la birou, cu

intenţia de a mai rezolva din treburi. De fapt, dorea să
fie singur. Nu-i făcea prea mare plăcere să se afle în
compania altora, în ultima vreme. Mai ales cînd „alţii"
erau bunica lui, noul său văr si Grace.
Pe birou erau deschise cîteva registre, cu lungi
coloane de cifre scrise îngrijit, cu tuş. Belgrave avea un
intendent care se ocupa de asta, bineînţeles, dar lui
Thomas îi plăcea să ţină şi el socotelile, separat. I se
părea că avea o altă privire de ansamblu atunci cînd
scria cifrele cu mîna lui. încercase să renunţe la acest
obicei cu cîţiva ani în urmă, pentru că i se păruse inutil
să înregistreze totul de două ori, dar se sim ţise de
parcă nu mai vedea pădurea din cauza copacilor. Şi un
duce trebuia să vadă pădurea. Wyndham era o imensă
responsabilitate. Aveau proprietăţi în toată Anglia.
Oare Audley va ţine cont de asta? Se va achita de
îndatoriri sau va da putere de decizie unor intendenţi
şi unor secretari, aşa cum făceau mulţi dintre con
temporanii lui? De obicei, cu rezultate dezastruoase.
Oare putea să-ţi pese de o m oştenire atît de
importantă ca Wyndham dacă nu te năşteai cu ea?
Thomas o preţuia, dar el avusese întreaga viaţă la
dispoziţie să-şi iubească şi să-şi cunoască pămînturile.

Audley era venit de o săptămînă. Cum să înţeleagă
toate implicaţiile? Sau poate că avea asta în sînge?
Pusese piciorul în Belgrave şi-şi spusese: aha, deci
aceasta este casa mea. Puţin probabil. Thomas şi-a dus
mîna la tîmple. Era îngrijorat. Totul se putea duce de
rîpă. Nu imediat - administrase prea bine moşiile ca
să se întîmple chiar atunci. Dar, cu timpul, Audley
putea distruge totul, chiar şi fără intenţie.
— Nu va mai fi problema mea, a spus cu voce tare.
El nu va mai fi duce. La naiba, probabil că nici nu va
mai locui în Lincolnshire. Oare era ceva trecut în
testam entul tatălui său, o dispensă? Aveau parcă o
căsuţă lîngă Leeds. Nu voia să rămînă aici, să-l vadă pe
Audley asumîndu-şi rolul care fusese al lui. Se va muta
acolo şi cu asta basta! A luat o înghiţitură de coniac.
Sticla era pe sfîrşite, lucru care îl mulţumea. Nu fusese
uşor de obţinut şi nu vroia să o lase altcuiva. După ce
a băut, a sim ţit şi o altă nevoie, aşa că s-a ridicat în
picioare. în birou exista o oală de noapte, într-un colţ,
dar instalase de curînd în acea aripă a casei tot ce era
mai nou în domeniul toaletelor. Al naibii să fie dacă nu
o să profite de ele înainte să fie expediat la Leeds!
Aşa că a ieşit pe coridor. Era tîrziu, în casă
domnea liniştea. Şi-a făcut nevoile, admirînd îndelung
minunile tehnicii moderne, după care s-a îndreptat
spre birou, acolo unde avea de gînd să-şi petreacă
noaptea - sau cel puţin cîteva ore, pînă termina sticla.
în drum, a auzit zgomote. S-a oprit şi a privit pe
uşa întredeschisă a salonului roz. în colţul cel mai
216 JULIA QUINN
îndepărtat era Grace, care căuta de zor ceva prin

sertarele mesei de scris.
Ar fi trebuit să-şi ceară scuze, şi-a spus. Se
purtase îngrozitor ceva mai devreme. îi legau ani mulţi
de prietenie şi nu putea lăsa lucrurile aşa.
I-a rostit numele din prag iar ea a ridicat privirea,
speriată.
— Thomas, a spus, nu ştiam că mai eşti treaz.
— Nu este chiar atît de tîrziu.
Grace i-a zîmbit.
— Nu, bănuiesc că nu. Doamna este în pat, dar nu
a adormit.
— Treburile tale nu se sfîrsesc niciodată, asa-i? a
întrebat-o, intrînd în salon.
— Nu, a oftat ea resemnată şi a ridicat din umeri.
0 văzuse făcînd asta de nenum ărate ori. Chiar nu
înţelegea cum de o suporta pe bunica lui. El era nevoit,
dar ea?
Probabil că şi ea era nevoită să o facă. Slujbele
pentru o tînără educată, de familie bună dar fără avere
nu se găseau chiar pe toate drumurile.
— Am rămas fără hîrtie de scris, i-a explicat ea.
— Pentru corespondenţă?
— Da, a bunicii tale, a spus ea. Eu nu am cu cine să
corespondez. Probabil că atunci cînd Elizabeth
Willoughby se va mărita şi va pleca... A făcut o pauză,
gînditoare. îmi va lipsi.
— Da, a rostit el cu voce joasă, amintindu-şi ce-i
povestise Amelia. Sînteţi prietene bune, nu-i aşa?
Ea a încuviinţat.
— Uite-o! A scos la iveală un teanc de hîrtii, apoi a
ridicat privirea spre el. Trebuie să merg să-i transcriu
scrisorile bunicii tale.
— Nu şi le scrie singură? a întrebat-o el, surprins.
— Ea aşa crede. Numai că are un scris îngrozitor.
Nimeni nu l-ar putea descifra. Chiar şi mie îmi este
foarte greu. Cam jumătate din ce scriu improvizez.
El a zîmbit. Grace era o fată atît de bună! S-a
întrebat cum de nu se căsătorise. Oare bărbaţii erau
intimidaţi de poziţia ei la Belgrave? Probabil. Era şi
vina lui, mai mult ca sigur. Fusese atît de disperat să o
ţină acolo, ca însoţitoare a bunicii, că nu-i stabilise o
dotă cît de mică. Aşa că ea nu avusese cum să-şi
găsească un soţ şi să-şi părăsească postul.
— Trebuie să-mi cer scuze, Grace, i-a spus
apropiindu-se de ea.
— Pentru mai devreme? Nu fii prostuţ. Eşti într-o
situaţie îngrozitoare şi nimeni nu te-ar putea
învinovăţi pentru...
— Pentru multe lucruri, a spus el, nelăsînd-o să
continue. Ar fi trebuit să-i ofere şansa să-şi găsească
un soţ. Să fi plecat înainte ca Audley să-şi facă apariţia.
— Te rog, i-a spus ea zîmbind trist. Nu văd vreun
motiv pentru care să trebuiască să-ţi ceri scuze, dar ţi
le accept, dacă asta vrei.
—îţi mulţumesc, a spus el. Ar fi trebuit să se simtă
mai bine, dar nu era aşa. După care a adăugat: peste
două zile plecăm spre Liverpool.
218 JULIA QUINN
— îmi imaginez că ai multe de făcut pînă atunci.

S-a gîndit puţin. Nu prea avea. îşi petrecuse
ultimele patru zile convins că nu va mai avea nimic la
întoarcere, aşa că muncise ca un nebun să pună totul
la punct. Să nu poată spune nimeni că-1 sabotase pe
noul duce.
Acum term inase cu totul. Mai avea doar să se
ocupe de un transport de cereale şi să-i supravegheze
pe servitorii care îi făceau bagajele, dar în afară de
asta...
Zilele lui în calitate de duce se încheiaseră.
— Mai nimic, i-a spus lui Grace, incapabil să-şi
ascundă amărăciunea din glas.
— Oh. Părea surprinsă. Nu atît de răspunsul lui, cît
mai degrabă pentru că-1 rostise cu voce tare. Trebuie
să fie o schimbare plăcută.
El s-a aplecat puţin spre ea. îşi dădea seama că ea
era tot mai neliniştită şi, pentru că băuse ceva, s-a
gîndit să se distreze puţin.
— Exersez, înţelegi tu?
Ea a înghiţit în sec.
— Exersezi?
— Să fiu şi eu un gentleman relaxat, cu mult timp
liber. Poate că ar trebui să iau exemplu de la Audley al
tău.
— Nu este al meu, i-a răspuns ea imediat.
— Nu are nici un motiv să-şi facă griji, a continuat
el, ignorîndu-i răspunsul. Am lăsat totul în perfectă
ordine. Fiecare contract este înregistrat, toate
socotelile sînt încheiate. Dacă se va duce totul de rîpă

va numai şi numai vina lui.
— încetează, Thomas, a spus ea. Nu vorbi aşa. Nu
ştim dacă el este într-adevăr duce.
— Nu ştim? Dumnezeule, pe cine încerca să
păcălească? Haide, Grace, ştim prea bine ce vom
descoperi acolo, în Irlanda..
— Nu ştim, a insistat ea, dar nu părea foarte
convinsă.
Atunci a înţeles. A mai făcut un pas spre ea.
— îl iubeşti?
Ea a îngheţat.
— îl iubeşti? a repetat el. începea să-şi piardă
răbdarea. Pe Audley?
— Ştiu despre cine este vorba, a răspuns ea.
— îmi imaginam, a rîs el amar. După care şi-a zis:
erau condamnaţi. Amîndoi. El o pierduse pe Amelia iar
Grace se îndrăgostise de Audley, tocmai de el dintre
toţi bărbaţii de pe lume. Poate că Thomas s-ar fi
căsătorit cu o fată cu statutul ei social, dar Audley nu
ar fi făcut niciodată asta. Cînd va deveni duce va fi
nevoit să se căsătorească cu o fată cu faţă de cal, dar
de acelaşi rang cu el. Noul duce trebuia neapărat să
facă o căsătorie strălucită, să dovedească astfel
societăţii că era demn de titlul său.
în plus, Audley era un neghiob iresponsabil. Nu o
merita pe Grace.
— De cînd eşti aici? a întrebat-o, încercînd să
găsească răspunsul prin ceaţa care i se lăsase pe creier.
220 JULIA QUINN
— La Belgrave? De cinci ani.

— Şi în tot acest timp noi doi nu am... A clătinat
din cap. Mă întreb de ce.
— Thomas. îl privea bănuitoare. Ce vrei să spui?
— Al naibii să fiu dacă ştiu. A rîs cu amărăciune.
Ce se va alege de noi, Grace? Suntem condamnaţi, ştii.
Amîndoi.
— Nu înţeleg ce vrei să spui.
Nu-i venea să creadă că ea avea tupeul să se
prefacă. Totul era limpede ca lacrima.
— Haide, Grace, eşti mult prea inteligentă, zău.
Ea a privit spre uşă.
—Ar trebui să plec.
Dar el îi blocase deja calea.
— Thomas, eu...
Atunci el si-a zis: de ce nu? Amelia era ca si
* *
pierdută, iar Grace - Grace cea bună, pe care se putea

baza în orice clipă - era chiar acolo. Era drăguţă, aşa i
se păruse mereu. Ar fi putut nimeri mult mai rău.
I-a luat chipul între mîini şi a sărutat-o. Era un
gest făcut din disperare, nu din dorinţă. A continuat să
o sărute, în speranţa că se va transform a în altceva.
Dacă se străduia mai tare, pentru mai mult timp... ceva
avea să se întîmple între ei iar el va reuşi să uite.
— încetează! l-a împins ea. De ce faci asta?
— Nu ştiu, a spus ridicînd din umeri a neputinţă.
Şi era adevărat. Eu sînt aici, tu eşti aici...
— Plec. Dar el continua să o ţină strîns de braţ.
Trebuia să-i dea drumul. Ştia că ar fi trebuit să o facă,
dar nu a reuşit. Poate că nu era femeia potrivită pentru

el... dar cu siguranţă nu era nici nepotrivită. Poate că
trebuia să încerce, totuşi.
— Ah, Grace, a spus el. Eu nu mai sînt un
Wyndham. 0 ştim foarte bine amîndoi. A întins mîna
spre ea. Se simţea de parcă ar fi acceptat în sfîrşit
inevitabilul.
Ea îl privea curioasă.
— Thomas?
Şi atunci - nu ştia de unde veniseră acele cuvinte,
dar le-a rostit:
— Te căsătoreşti cu mine cînd se termină totul?
— Poftim? Părea îngrozită. Ai înnebunit?
El nu a abandonat, însă.
— Ce spui, Gracie? I-a ridicat uşor bărbia, să o
privească în ochi.
Ea nu a spus da - dar nu a spus nici nu. Ştia că se
gîndea la Audley în clipa aceea, dar nu i-a păsat. Era
ultima lui speranţă, ultima şansă să nu-şi piardă
minţile.
S-a aplecat să o sărute din nou, să-i absoarbă
frumuseţea. Părul des, întunecat, ochii aceia minunaţi,
albaştri. Inima lui ar fi trebuit să bată nebuneşte. Dacă
o ţinea strîns lipită de trupul lui, oare acesta se va
încorda de dorinţă?
Nu a lipit-o însă de el. Nu voia să facă asta. I se
părea greşit, un gest murdar. Aşa că, atunci cînd ea a
întors capul şi a şoptit „nu pot" el nu a încercat să o
oprească. Şi-a sprijinit bărbia de capul ei şi a ţinut-o în
braţe ca pe o soră.
222 JULIA QUINN
A şoptit:
— Ştiu.
— Alteţă?
Thomas a ridicat privirea din registrele de pe
birou, întrebîndu-se cît timp i se vor mai adresa cu acel
titlu. Valetul stătea în prag, aşteptînd ca el să dea un
semn că-1 auzise.
— A sosit lordul Crowland, domnule, a spus
Penrith. Este însoţit de lady Amelia.
— La ora aceasta? A clipit şi s-a uitat spre ceasul
care lipsea de pe poliţa şemineului, în mod
inexplicabil.
— Este nouă şi jum ătate, domnule, l-a inform at
Penrith. Iar ceasul este la reparat.
Thomas şi-a dus mîna la tîmple. Resimţea efectele
sticlei de coniac de cu o noapte în urmă.
— Sînt în salonul roz, domnule.
Acolo unde se purtase atît de grosolan cu Grace,
cu doar cîteva ore mai devreme. Drăguţ!
A aşteptat să plece Penrith, după care a închis
ochii, chinuit. Dumnezeule mare, o sărutase pe Grace!
O luase în braţe pe biata fată şi o sărutase. Ce naiba
fusese în capul lui? Şi totuşi... nu regreta deloc. în clipa
aceea păruse o idee bună. Dacă tot nu o mai putea avea
pe Amelia...
Amelia.
Numele ei l-a readus cu picioarele pe pămînt.
Amelia era acolo. Nu putea să o lase să aştepte.
S-a ridicat în picioare. Venise împreună cu tatăl

ei. Nu era deloc un semn bun. Thomas se înţelesese
mereu bine cu lordul Crowland, dar nu găsea nici un
motiv pentru care el să-l fi vizitat atît de devreme. De
fapt, nici nu-şi mai amintea cînd îl vizitase ultima oară.
Dumnezeule, spera să nu-şi fi adus şi cîinii de
vînătoare. îl durea prea tare capul.
Salonul roz nu era prea departe. Cînd a intrat a
văzut-o imediat pe Amelia, şezînd dreaptă pe un scaun
şi părînd că-şi dorea să fi fost oriunde în altă parte. I-
a zîmbit, dar a fost mai degrabă o grimasă, iar Thomas
s-a întrebat dacă se simţea bine.
— Lady Amelia, a spus el, deşi eticheta îi cerea să-
1 salute mai întîi pe tatăl ei. Ea s-a ridicat şi a făcut o
reverenţă.
— Alteţă.
— S-a întîm plat ceva? a în treb at el privind-o în
ochi. Erau din nou verzi, puţin căprui pe margini. Dar
nu părea să fie totul în regulă cu ea.
De cînd o cunoştea atît de bine încît să rem arce
aceste subtilităţi?
— Sînt bine, Alteţă.
Nu i-a plăcut tonul ei, umil, cuviincios. O voia
înapoi pe vechea Amelia, cea cu care răsfoise atlasele
prăfuite, cu ochii strălucind pentru că aflase atîtea
lucruri noi. Cea care rîsese cu Harry Gladdish - pe
seama lui!
Ce ciudat! Nu se gîndise niciodată că ar preţui
simţul umorului la cea care îi va fii soţie, dar acesta era
224 JULIA QUINN
adevărul. Nu voia să fie pus pe un piedestal. Nu de

către ea.
— Eşti sigură? a întrebat-o el, tot mai îngrijorat.
Eşti cam palidă.
— Trebuie să-i mulţumesc bunicii tale. Nu m-am
mai despărţit de bonetă.
Şi-au zîmbit iar Thomas s-a întors spre tatăl ei.
— Lord Crowland. Cu ce vă pot fi de ajutor?
Lordul Crowland nu şi-a pierdut vremea cu
amabilităţi. Nici măcar nu a catadicsit să-l salute.
— Mi-am pierdut răbdarea cu tine, Wyndham.
Thomas s-a întors spre Amelia, aşteptînd o
explicaţie. Dar ea nu se uita la el.
— Mă tem că nu înţeleg.
—Amelia mi-a spus că pleci în Irlanda.
Amelia ştia că va pleca în Irlanda. Thomas era
surprins. Era o noutate. '
— Te-am auzit discutînd cu Grace, i-a spus ea.
Părea foarte nefericită. îmi pare rău. Nu ar fi trebuit să-
i spun. N-am crezut că se va înfuria atît de tare.
—Am aşteptat destul, a continuat Crowland. Fata
mea te aşteaptă de ani buni iar acum, cînd credeam că
te-ai hotărît în sfîrşit să stabileşti data nunţii, aud că
pleci din ţară!
—Am de gînd să mă întorc.
Crowland era roşu la faţă. Poate că era mai bine
să-şi măsoare cuvintele.
— Care îţi sînt intenţiile, domnule?
Thomas a respirat adînc, lung, încercînd să-şi

păstreze calmul.
— Intenţiile mele, a repetat el. Pînă la ce punct
trebuia să fie politicos, să facă numai ce trebuia? Cînd
era de ajuns? S-a gîndit la evenimentele din ultimele
zile. Se descurcase destul de bine, una peste alta. Nu
omorîse pe nimeni, deşi fusese tentat de cîteva ori să
o facă. Intenţiile mele, a spus din nou.
— Faţă de fiica mea.
îi era de ajuns, pentru numele lui Dumnezeu! I-a
aruncat o privire de gheaţă lordului Crowland.
— Nu mai am nici o intenţie. în legătură cu nimic.
Amelia făcuse ochii mari. Ar fi trebuit să-i pară
rău, dar el nu mai simţea nimic. în ultima săptămînă
fusese provocat, bătut, ironizat. Era pe punctul de a
răbufni. încă o împunsătură şi avea să...
— Lady Amelia, a auzit o voce. Nu ştiam că ne
onorezi cu prezenţa ta încîntătoare.
Audley. Bineînţeles. Trebuia să fie şi el prezent. A
izbucnit în rîs. Crowland îl privea dezgustat.
— Ăăă... tată, s-a grăbit să spună Amelia, dă-mi
voie să ţi-1 prezint pe domnul Audley. Este oaspete aici,
la Belgrave. Ne-am cunoscut acum două zile, cînd am
vizitat-o pe Grace.
— Chiar, unde este Grace? s-a întrebat Thomas cu
voce tare. Doar erau cu toţii de faţă. Ar fi fost păcat ca
tocmai ea să lipsească.
— Era pe coridor, i-a răspuns Audley privindu-1
curios. Tocmai treceam pe acolo şi...
226 JULIA QUINN
— Sînt sigur de asta, i-a retezat-o Thomas. S-a

întors înapoi spre lordul Crowland. Aşa, deci. Voiaţi să-
mi aflaţi intenţiile.
— Poate că nu este cel mai bun moment, a spus
Amelia, plină de nervozitate.
Thomas a simţit o undă de remuşcare. Se temea
că el o va respinge, pe cînd adevărul era cu totul altul.
Mai rău.
— Nu, a continuat el, cîntărindu-şi fiecare silabă.
Ar putea fi singurul mom ent pe care-1 mai avem la
dispoziţie.
De ce mai făcea un secret din situaţia lui? Ce ar fi
avut de cîştigat? De ce să nu spună lucrurilor pe nume?
Grace şi-a făcut şi ea apariţia:
— M-ai chemat, domnule?
Thomas a ridicat o sprinceană, surprins. S-a uitat
de jur-împrejur. - .
— Chiar atît de tare am vorbit?
— Te-a auzit un valet... Vocea i s-a stins şi a făcut
un semn spre hol, acolo unde servitorul încă mai
trăgea cu urechea, cel mai probabil.
— Te rog să intri, domnişoară Eversleigh, a spus
întinzînd mîna spre ea. Cred că ar trebui să asişti şi tu
la această farsă.
Grace s-a încruntat dar a intrat totuşi, alegîndu-şi
un loc lîngă fereastră. Cît mai departe posibil de
ceilalţi.
— Cer să mi se spună ce se petrece, a spus
Crowland.
— Bineînţeles, a spus Thomas. Ce nepoliticos din

partea mea! Unde-mi sînt manierele? Aici, la Belgrave,
am avut parte de o săptămînă cu totul excepţională.
Care poate depăşi orice imaginaţie.
— Ce vrei să spui? a întrebat Crowland.
Thomas l-a privit cu francheţe.
— Da, cred că ar trebui să aflaţi cu totii. Bărbatul
de colo — şi a făcut un semn spre Audley - este vărul
meu. Ar putea fi chiar ducele. Continuînd să-l pri
vească pe Crowland, a ridicat insolent din umeri şi a
adăugat: nu sîntem siguri de asta.
Capitolul 14
Dumnezeule m are!
Amelia se uita cu ochi mari cînd la Thomas, cînd
la Audley, apoi din nou la Thomas şi...
Toată lumea se uita acum la ea. De ce oare? 0
spusese oare cu glas tare?
— Călătoria în Irlanda... spunea tatăl ei.
— Este pentru a-i stabili legitimitatea, i-a răspuns
Thomas. Vom fi destul de mulţi. Merge pînă şi bunica
cu noi.
Amelia se uita la el oripilată. Nu era el însuşi. Nu
putea fi adevărat. Se înţîmplase ceva. Ceva rău.
A închis ochii. Strîns.
Vă rog, să-m i spună cineva că nu este adevărat.
A auzit în schimb vocea implacabilă a tatălui ei:
— Vă însoţim.
A deschis imediat ochii.
— Tată?
— Nu te amesteca, Amelia, a spus el. Nici măcar nu
a privit-o cînd i-a vorbit.
— Dar...
— Vă asigur, a intervenit Thomas, care nu se uita
nici el la ea, că ne vom lămuri cît vom putea de repede
şi vă vom anunţa imediat.
— Este în joc viitorul fiicei mele, i-a răspuns cu

ardoare tatăl ei. Voi fi şi eu acolo, să examinez hîrtiile.
Vocea lui Thomas era ca de gheaţă.
— Credeţi că am încerca să vă ascundem
adevărul?
Amelia a făcut un pas înainte. Chiar nu ţinea
nimeni cont şi de ea? 0 credeau invizibilă? Lipsită de
importanţă în tot acest tablou oribil?
— Vreau doar să apăr drepturile fiicei mele.
— Tată, te rog. Amelia a pus mîna pe braţul lui.
Trebuia să o asculte şi pe ea cineva. Un moment, te rog.
— Ţi-am spus să nu te amesteci! a tunat tatăl ei şi
şi-a tras cu putere braţul. Amelia nu se aşteptase la aşa
ceva, aşa că s-a împiedicat cînd să facă pasul înapoi şi
s-a lovit de o măsuţă.
Thomas a fost imediat lîngă ea. I-a luat mîna şi a
ajutat-o să se ridice.
— Cere-i scuze fiicei tale, a spus ameninţător.
Tatăl ei părea uluit.
— Ce naiba vrei să spui?
— Cere-i scuze! a strigat Thomas.
— Alteţă, a spus Amelia, te rog să nu-1 judeci prea
aspru pe tatăl meu. Este o situaţie excepţională.
— Nimeni nu ştie asta mai bine decît mine, i-a
răspuns Thomas fără să-şi dezlipească privirea de pe
chipul lui Crowland. Cere-i iertare Ameliei, a repetat.
Sau pun să fii condus afară de pe domeniu.
Amelia şi-a ţinut răsuflarea. Cu toţii îşi ţineau
acum răsuflarea, se părea, probabil cu excepţia lui
230 JULIA QUINN
Thomas, care arăta ca un vechi războinic.

—îmi pare rău, a spus tatăl ei, clipind uşor confuz.
Amelia... s-a întors spre ea şi a privit-o — ştii că eu...
— Ştiu, i-a răspuns ea. Era suficient. Ştia ce fel de
om era tatăl ei, care îi era comportamentul obişnuit.
— Cine este bărbatul acesta? a întrebat Crowland,
arătînd spre Audley.
— Este fiul fratelui mai mare al tatălui meu.
— Charles? Amelia nu-şi revenea din uimire.
Bărbatul cu care ar fi trebuit să se căsătorească mama
ei?
— John.
Cel care murise pe mare. Favoritul bătrînei.
— Sînteţi siguri de asta? a întrebat tatăl ei. Era
palid, părea destul de zdruncinat.
Thomas s-a mulţumit să ridice din umeri.
— Puteţi să vă uitaţi.la portret.
— Dar numele lui...
— M-am numit Cavendish, la naştere, a spus
Audley. Am fost trimis la şcoală sub numele Cavendish-
Audley. Puteţi verifica registrele, dacă doriţi.
—Aici? a întrebat Crowland.
— Am învăţat în Enniskillen. Am venit în Anglia
abia după serviciul militar.
Tatăl ei a dat aprobator din cap. îşi dorise
întotdeauna să facă parte din armată, şi-a amintit ea.
Nu ar fi avut cum, bineînţeles. Intrase în posesia titlului
pe cînd avea şaptesprezece ani şi nu lăsa în urma sa
nici un moştenitor de sex masculin. Aşa a fost să fie -
să aibă cinci fete. Amelia se întreba dacă nu-şi dorea

cîteodată să fi intrat în armată. Soarta titlului său ar fi
fost aceeaşi, oricum.
— Sîntem rude de sînge, a spus încet Thomas.
Rămîne doar să vedem dacă şi din punct de vedere
legal.
— Este un dezastru, a murmurat tatăl ei şi s-a
apropiat de fereastră, să privească afară.
L-au urmărit cu toţii cu privirea. Unde altundeva
să se uite, oricum?
—Am semnat contractul de bună credinţă, a rostit
el, privind în depărtare. Cu douăzeci de ani în urmă,
am semnat un contract.
Amelia făcuse ochii mari. Nu-1 mai auzise
niciodată pe tatăl ei vorbind aşa. Glasul îi era tensionat,
ca o coardă care tremura, aşteptînd să pleznească.
El s-a întors brusc: •
—înţelegi? a întrebat. S-au întrebat cu toţii la cine
ţipa, pînă cînd privirea lui s-a oprit la Thomas. Tatăl
tău a venit cu propunerea iar eu am acceptat, convins
că erai m oştenitorul de drept al titlului de duce. Ea
avea să fie ducesă. Ducesă! Crezi că mi-aş fi încredinţat
de bunăvoie fata dacă aş fi ştiut că nu eşti altceva
decît... decît...
Chipul lui Crowland se înroşise şi se urîţise.
încerca să-şi dea seama ce va fi Thomas dacă
pretenţiile lui Audley se dovedeau justificate. Amelia
a simţit că i se făcea rău. Pentru ea. Pentru Thomas.
— îmi poţi spune „domnul Cavendish", dacă vrei,
i-a răspuns Thomas pe un ton nefiresc de calm. îţi va
fi de ajutor să te obişnuieşti cu ideea, cred.
232 JULIA QUINN
Crowland nu terminase însă ce avea de spus:

— Nu voi permite ca fiica mea să fie astfel înşelată.
Dacă se va dovedi că nu eşti adevăratul duce de
Wyndham, voi considera că logodna este anulată.
Nu! ar fi vrut să strige Amelia. Nu putea anula
logodna, pur şi simplu. Nu-i putea face asta. S-a uitat
îngrozită spre Thomas. Va spune ceva, cu siguranţă, va
spune că s-a întîmplat ceva între ei. Că nu mai erau doi
străini. Că o plăcea. Că ţinea la ea. Că avea de gînd să
lupte pentru ea.
Dar nu s-a întîmplat asta
Inima i s-a frînt. Zdrobită de o greutate ca de
plumb.
Se părea că el nu va scoate nici un cuvînt.
Cînd privirea i s-a limpezit, cîteva clipe mai tîrziu,
l-a văzut dînd din cap. Şi l-a auzit spunînd:
— Cum doriţi. - .
Cum doriţi, a repetat ea ca un ecou. Nu a auzit-o
nimeni, însă. Fusese doar o şoaptă. 0 şoaptă îngrozită
a unei femei pe care nimeni nu părea să o bage în
seamă.
Nu se uitau la ea. Niciunul. Nici măcar Grace.
Tatăl ei s-a întors spre Audley şi a arătat cu
degetul spre el:
— Dacă lucrurile stau aşa, dacă tu eşti adevăratul
duce de Wyndham, tu te vei căsători cu ea.
Mai tîrziu în aceeaşi noapte, ca şi în multe alte

nopţi din multe alte săptămîni, Amelia a retrăit în
minte acel moment. L-a văzut pe tatăl ei întorcîndu-se,

arătînd cu degetul, l-a văzut buzele mişcîndu-se. L-a
auzit rostind acele cuvinte. A văzut şocul întipărit pe
feţele tuturor.
Şi oroarea din ochii lui Audley.
Ori de cîte ori făcea asta, spunea ceva diferit. Ceva
inteligent sau măcar tăios. Sau furios, sau plin de duh.
Dar spunea ceva.
în realitate, nu deschisese gura. Nu scosese un
cuvînt. Propriul ei tată încerca să o vîre pe gîtul unui
bărbat pe care nici nu-1 cunoştea, în faţa atîtor oameni
pe care îi cunoştea, iar ea...
Ea nu a spus nimic.
Nici măcar nu a oftat. Faţa îi împietrise, ca a unui
gargui hidos, prins în cursa unei suferinţe eterne.
Bărbia îi căzuse, buzele îi îngheţaseră, era ca o mască
oribilă.
Nu a scos nici un sunet măcar. Tatăl ei era
probabil mîndru de ea. Femeile din familia lui nu
făceau istericale.
Şi domnul Audley părea foarte afectat, dar şi-a
revenit destul de repede, chiar dacă prim ele lui
cuvinte au fost:
— Oh. Şi apoi: nu.
Amelia era convinsă că i se va face rău.
— Oh, ba da, a spus tatăl ei. Cunoştea tonul acesta
am eninţător. Nu-1 folosea prea des, dar nimeni nu
îndrăznea să-l contrazică în acele momente. Te vei
căsători cu ea chiar de-ar fi să te mîn de la spate cu
puşca pînă la altar.
234 JULIA QUINN
—Tată, a reuşit ea să vorbească. Nu poţi face asta.

El nu a luat-o în seamă. Ba chiar a mai făcut un
pas spre Audley, furios:
— Fiica mea este logodită cu ducele de Wyndham,
a spus printre dinţi. Şi se va căsători cu ducele de
Wyndham.
— Nu sînt eu acela.
— Nu încă, a replicat Crowland. Şi poate că nici nu
vei fi vreodată. Dar eu voi fi prezent atunci cînd
adevărul va ieşi la iveală. Şi mă voi asigura că ea se
mărită cu cine trebuie.
— Este nebunie curată! a exclamat Audley. Amelia
era cît pe ce să izbucnească în rîs văzîndu-1 cît era de
îngrozit. Era un spectacol care merita privit: un bărbat
panicat complet la gîndul că va trebui să se însoare cu
ea.
Parcă ar fi fost ciumată.
— Nici măcar nu o cunosc! a spus Audley.
—Asta nu este o problemă, i-a răspuns Crowland.
— Eşti nebun! a strigat Audley. Nu am de gînd să
mă căsătoresc cu ea!
Amelia şi-a acoperit faţa cu palmele. A respirat
prelung. Se clătina. Nu vroia să plîngă. Orice s-ar fi
întîmplat, nu trebuia să plîngă.
— Scuzele mele, a mormăit Audley spre ea. Nu e
nimic personal.
Amelia a reuşit cu greu să dea din cap. Pe ea de ce
nu o întreba nimeni nimic? Chiar nu părea în stare să-
şi spună părerea?
I se părea că-i privea pe toţi de undeva de

departe. Şi că ei nu ar fi auzit-o. Ar fi putut să strige,
nimeni nu ar fi auzit-o.
S-a uitat la Thomas. Se uita drept înainte,
împietrit ca şi ea.
S-a uitat la Grace. Sigur Grace îi va veni în ajutor.
Era şi ea femeie. Ştia cum te simţi atunci cînd viaţa îţi
este dată complet peste cap.
S-a uitat apoi din nou la Audley, care încă mai
căuta argumente în încercarea de a nu rămîne cu ea pe
cap:
— Eu nu am fost de acord cu asta. Nu am semnat
nici un contract.
— Nici el, i-a răspuns Crowland arătînd spre
Thomas. Tatăl lui a semnat.
— în numele lui, aproape că a ţipat Audley.
Tatăl ei nici nu a clipit.
— Aici te înşeli, domnule Audley. în contract nu
este specificat nici un nume. Fiica mea, Amelia Honoria
Rose se va mărita cu cel de-al şaptelea duce de
Wyndham.
— Adevărat? De această dată Thomas fusese cel
care vorbise.
— Nu te-ai uitat la contract? l-a întrebat Audley.
— Nu, i-a răspuns Thomas. Nu mi s-a părut
necesar, niciodată.
— Dumnezeule mare, a spus Audley. Am nimerit
între nişte idioţi.
Amelia nu a văzut nici un motiv să-l contrazică.
236 JULIA QUINN
Audley s-a uitat în ochii tatălui ei:

— Domnule, a rostit răspicat, nu mă voi căsători
cu fiica ta.
— Oh, ba da!
în clipa aceea, Amelia a ştiut că inima i-a fost
zdrobită. Pentru că acele cuvinte nu fuseseră rostite de
tatăl ei.
Ci de Thomas.
— Ce-ai spus? a întrebat Audley.
Thomas a străbătut încăperea şi s-a oprit abia
cînd aproape că a dat nas în nas cu Audley.
— Femeia aceasta şi-a petrecut întreaga viaţă
pregătindu-se să devină ducesă de Wyndham. Nu voi
permite să ducă o altfel de viaţă, ai înţeles?
Nu, ar fi vrut ea să-i poată răspunde.
Nu. Nu vroia să fie ducesă, nu-i păsa de asta. îl
vroia numai pe el. Pe Thomas. Pe bărbatul pe care nu-
1 cunoscuse, în întreaga ei viaţă.
Pînă atunci.
Pînă cînd stătuse alături de ea. Priviseră
împreună o hartă al cărei înţeles ea nu-1 pătrundea şi-
i explicase de ce Africa era mai mare decît Groenlanda.
Pînă cînd îi spusese că-i plăcea cînd era
autoritară.
Pînă cînd o făcuse să simtă că ea conta. Că
gîndurile şi părerile ai aveau valoare.
0 făcuse să se simtă întreagă.
Iar acum, tot el spunea că ea trebuia să se
căsătorească cu altcineva. Iar ea nu ştia cum să-l
oprească. Dacă deschidea gura şi-i spunea ce-şi dorea

ea iar el o respingea iar...
Dar Thomas nu o întrebase pe ea dacă înţelesese.
Ci pe Audley. Iar Audley i-a răspuns:
-N u .
Amelia a tras aer în piept şi s-a uitat spre tavan,
încercînd să nu-i ia în seamă pe cei doi bărbaţi care se
certau, fiecare dintre ei refuzînd să o ia de nevastă.
— Nu, nu înţeleg, a continuat Audley, provocîndu-
1 cu tonul său, aproape insultîndu-1. îmi pare rău.
A coborît din nou privirea. îi era greu să nu se uite
la ei. Ca atunci cînd avea loc un accident de trăsură,
numai că de data aceasta era viaţa ei în joc.
Thomas l-ar fi ucis din priviri pe Audley. A dat
glas gîndurilor sale:
— Cred că o să te omor.
—Thomas! Strigătul i-a ţîşnit printre buze înainte
să apuce să gîndească. S-a repezit spre el şi l-a prins
de braţ, trăgîndu-1 înapoi.
— îmi poţi fura viaţa, a spus el printre dinţi şi
smucindu-se ca un animal rănit. îmi poţi fura şi
numele, dar nu şi pe al ei. Martor mi-e Dumnezeu!
Deci asta era. Credea că făcea ce era corect. Ar fi
vrut să plîngă de frustrare. Nu se răzgîndise. Numai că-
şi petrecuse întreaga viaţă făcînd numai ce era corect.
Niciodată pentru el. Totdeauna pentru numele de
Wyndham. Iar acum era convins că făcea asta pentru
ea.
— Dar are nume, i-a răspuns Audley. Este o
Willoughby, Şi este fiică de conte, pentru numele lui
Dumnezeu! Va găsi pe altcineva.
238 JULIA QUINN
— Dacă tu eşti ducele de Wyndham, i-a spus

Thomas furios, va trebui să-ţi onorezi obligaţiile.
— Dacă sînt ducele de Wyndham înseamnă că nu
mi spui tu ce trebuie să fac.
— Amelia, a spus Thomas cu un calm care a
înfiorat-o. Dă-mi drumul, te rog.
Ea şi-a sporit strînsoarea.
— Nu cred că este o idee bună.
Tatăl ei a ales acel moment pentru a interveni. în
sfîrşit!
— Domnilor... este doar o discuţie ipotetică. Poate
că ar fi mai bine să aşteptăm ca...
— Oricum n-aş fi al şaptelea duce, a murmurat
Audley.
Tatăl părea iritat de întrerupere.
— Poftim?
— N-aş fi. Audley s-a uitat spre Thomas. Nu-i aşa?
Tatăl tău a fost cel de-al şaselea duce. dar dacă eu sînt
duce, înseam nă că el nu a fost. A adăugat, sporind
confuzia: ar mai fi fost? dacă sînt eu?
— Ce naiba tot spui acolo? a întrebat tatăl Ameliei.
— Tatăl tău a murit înaintea propriului său tată, i-
a spus Thomas lui Audley. Dacă părinţii tăi au fost
căsătoriţi, atunci tu ai fi m oştenit titlul, eliminîndu-1
complet pe tatăl meu de la succesiune.
— Ceea ce înseamnă că aş fi al şaselea duce.
— Exact, a spus Thomas.
— înseam nă că nu mai trebuie să onorez
contractul, a spus răspicat Audley. Nici un tribunal din
ţinut nu m-ar putea obliga. Şi nici dacă aş fi al şaptelea

duce, probabil.
— Nu era vorba despre lege aici, i-a răspuns încet
Thomas. Ci despre propria conştiinţă.
Amelia a înghiţit în sec. îl recunoştea întru totul,
era Thomas cel integru, cel drept. Cum să i te
împotriveşti unui asemenea bărbat? Buzele au început
să-i trem ure şi a privit spre uşă, numărînd de cîţi paşi
ar fi avut nevoie ca să iasă de acolo.
Audley stătea înţepat în scaun. Cînd a vorbit,
cuvintele i-au fost la fel de rigide:
— Nu am cerut eu asta.
Thomas a clătinat din cap.
— Nici eu.
Amelia s-a tras înapoi, săgetată de o durere în
piept. Nu, nu ceruse nimic din toate astea. Nu ceruse
titlul, nici pămînturile, nici responsabilităţile.
Şi nu o ceruse nici pe ea.
0 ştia prea bine, bineînţeles. Ştiuse dintotdeauna
că nu o alesese el, dar nu crezuse că o va durea atît de
mult să-l audă spunînd asta. Ea era doar una dintre
poverile care îl apăsau, o povară pe care fusese nevoit
să o poarte încă de la naştere.
Cu privilegiile vin şi responsabilităţile. Cît de
adevărat!
A încercat să facă un pas înapoi, să se îndepărteze
cît de mult de centrul încăperii. Să nu o vadă nimeni.
Nu aşa, cînd lacrimile ameninţau să i se rostogolească
pe obraji, cînd mîinile îi tremurau.
240 JULIA QUINN
Trebuia să plece de acolo, să dispară şi...

Atunci a simţit. O mînă pe mina ei.
A privit în jos, la cele două mîini înlănţuite. Apoi
a ridicat ochii, deşi ştia prea bine că era Grace.
Nu a scos nici un cuvînt. Nu se putea încrede în
vocea ei. Dar cînd ochii li s-au întîlnit a ştiut că cealaltă
femeie îi citise în inimă. I-a strîns cu putere mîna.
Niciodată nu mai avusese atît de multă nevoie de
un prieten ca în clipele acelea.
Grace a strîns-o la rîndul ei de mînă.
Şi pentru prima oară în după-amiaza aceea,
Amelia nu s-a mai simţit complet singură.
Capitolul 15
Patru zile m ai tîrziu, p e m are
Era o traversare neobişnuit de lină, sau cel puţin

asta i-a spus căpitanul lui Thomas, la asfinţit. Thomas
era recunoscător pentru asta, pentru că nu-i fusese
aproape deloc rău în ciuda valurilor destul de înalte
ale mării Irlandei. Dacă vîntul ar fi fost ceva mai
puternic, mica lor corabie ar fi fost aruncată în sus şi
în jos iar stomacul lui ar fi protestat, cu siguranţă. în
cel mai neplăcut mod.
Descoperise că-i era mai bine pe punte. Jos, aerul
era greu, spaţiul era strimt. Acolo, sus, se putea bucura
de aerul sărat, de felul în care acesta îi biciuia uşurel
pielea. Putea să respire.
Ceva mai încolo, pe punte, l-a văzut pe Jack.
Privea pierdut în larg. Nu avea cum să nu se gîndească
la tatăl lui, care îşi găsise acolo moartea. Ceva mai
aproape de ţărm, presupunea Thomas, de vreme ce
mama lui reuşise să scape cu viaţă.
Cum era oare să nu-ţi cunoşti tatăl? Thomas îşi
spusese adesea că ar fi preferat să nu-1 cunoască pe-al
lui, dar din cîte i se povestise, John Cavendish fusese
un tip mult mai plăcut decît fratele lui mai mic,
Reginald.
242 JULIA QUINN
S-a întrebat cum ar fi fost viaţa lui Jack dacă acea

furtună nu ar fi avut loc. Ar fi crescut la Belgrave, cu
siguranţă. Iar Irlanda ar fi rămas doar un loc familiar,
doar acolo se născuse mama lui. Ar fi mers în vizită,
cînd şi cînd, dar nu i-ar fi fost casă.
Ar fi urmat Eton, asa cum făceau toti băieţii din
familia Cavendish, după care ar fi mers la Cambridge,
iar numele lui ar fi fost adăugat pe lunga listă de pe
peretele bibliotecii, donată de famila lor cu sute de ani
în urmă, pe vremea cînd ducii erau doar conţi iar
biserica era catolică, încă.
Nu ar fi contat ce anume ar fi studiat, sau dacă ar
fi studiat cu adevărat ceva. Ar fi absolvit oricum.
Pentru că ar fi fost m oştenitorul titlului Wyndham.
Probabil că nu l-ar fi exm atriculat indiferent ce ar fi
făcut - iar dacă nu era complet agramat era suficient.
Ar fi urm at un sezon la Londra, aşa cum se
întîmplase şi cu Thomas. Jack s-ar fi distrat de minune
acolo, şi-a spus Thomas cu amărăciune. Un tînăr
necăsătorit, spiritual, m oştenitor al unui titlu de duce
- ce putea fi mai atrăgător pentru tinerele
dom nişoare? în arm ată nu i s-ar fi permis să se
înroleze. Şi nici nu ar fi ajuns să tîlhărească trăsuri pe
Lincoln Road, asta era sigur.
Cît de mult conta o furtună!
în ceea ce-1 privea pe el, chiar nu avea nici cea mai
mică idee cum ar fi arătat viaţa lui. Ar fi locuit undeva
în nord, departe, cel mai probabil într-o casă pusă la
dispoziţie de bunicul lui din partea mamei. Oare tatăl
lui ar fi fost cooptat la conducerea afacerilor? Ar fi

condus o fabrică? Greu de imaginat că ar fi existat o
ocupaţie pe care Reginald Cavendish să o fi detestat
mai mult.
Ce s-ar fi ales de viaţa lui dacă nu ar fi fost
singurul fiu al ducelui? Cîtă libertate ar fi avut! Viaţa
lui fusese trasată în cele mai mici detalii, încă de la
naştere. Lua zeci de decizii, în fiecare zi, dar cele
importante - cele care contau cu adevărat pentru viaţa
lui - fuseseră luate de alţii.
Probabil că tot răul fusese spre bine. îi plăcuse la
Eton şi la Cambridge şi, deşi ar fi vrut să-şi apere patria
aşa cum o făcuse Jack - ei bine, se părea că arm ata
Majestăţii sale se descurcase foarte bine şi fără el. în
ceea ce o privea pe Amelia...
A închis ochii pentru o clipă, lăsînd ca tangajul
corăbiei să se joace cu echilibrul lui.
Amelia s-ar fi dovedit o alegere excelentă. Se
simţea ca un idiot pentru că amînase atît de mult să o
cunoască.
Toate acele decizii pe care nu îi fusese permis să
le ia... Oare s-ar fi descurcat mai bine pe cont propriu?
Probabil că nu.
Le-a privit cu coada ochiului pe Amelia şi pe
Grace, care stăteau pe o banchetă din lemn. împărţeau
cabina cu bătrîna, şi pentru că aceasta se baricadase
înăuntru, ele aleseseră să rămînă afară. Lordul
Crowland primise cealaltă cabină disponibilă. El şi Jack
dormeau sub punte, alături de echipaj.
244 JULIA QUINN
Amelia nu părea să-i observe privirea. Soarele i-

ar fi intrat probabil în ochi, dacă se uita spre el. îşi
dăduse jos boneta şi o ţinea cu o mînă, panglicile lungi
fluturînd în vînt.
Şi zîmbea.
îi lipsise asta, şi-a dat el seama. Nu o văzuse deloc
zîmbind cît durase călătoria spre Liverpool. Probabil
nici n-ar fi avut motiv. Niciunul nu avea motiv, de fapt.
Chiar şi Jack, care avea atît de multe de cîştigat,
devenea tot mai neliniştit pe măsură ce se apropiau de
pământul irlandez.
Avea proprii demoni care-1 aşteptau la ţărm,
bănuia Thomas. Trebuia să existe un motiv pentru care
nu se întorsese niciodată acolo.
S-a întors să privească spre vest. Liverpool-ul
dispăruse demult dincolo de orizont. De jur-îm prejur
era doar apă unduindu-se, ca un caleidoscop în nuanţe
de verde, gri şi albastru. I se părea straniu că o viaţă
întreagă de studiat hărţile nu-1 pregătise pentru o
asemenea întindere de ape.
Atît de multă apă! Greu de imaginat.
Era cea mai lungă călătorie pe mare din viaţa lui.
Nu fusese niciodată pe continent. Nici tatăl lui nu
văzuse Europa. Cînd să plece la studii izbucnise
războiul, aşa că învăţase în Anglia. Iar armata ieşea din
discuţie - ducilor nu li se permitea să-şi rişte viaţa pe
pămînt străin, indiferent cît de curajoşi sau de patrioţi
ar fi fost.
Lumea lui se măsura într-un număr de kilometri
depărtare de Belgrave. Nu se îndepărtase niciodată
prea mult de acest punct. Brusc, s-a simţit limitat. Atît

de limitat!
Cînd s-a întors, a văzut că Amelia răm ăsese
singură. Privea în zare, cu mîna pavăză la ochi. Thomas
s-a uitat în jur, dar nu era nimeni în preajmă. Erau doar
el, Amelia şi un băiat care făcea de zor noduri
marinăreşti într-un capăt de punte.
Nu-şi vorbiseră din după-amiaza aceea de la
Belgrave. Nu, nu era adevărat. Era aproape sigur că
schim baseră cîteva „scuză-mă” şi poate un „bună
dimineaţa" sau două.
Dar o văzuse. 0 privise de la distanţă. Şi de
aproape, cînd ea nu era atentă. Ce-1 surprinsese cel mai
tare - pentru că nu se aşteptase la asta - era cît de
dureros era pentru el să o privească doar. Să o ştie atît
de nefericită. Să ştie că el era motivul, cel puţin în
parte.
Ce altceva ar fi putut face? Să se ridice şi să spună:
Păi... cred că sînt dispus să m ă căsătoresc cu ea, deşi
viitorul meu este incert? Oh, da, ar fi urmat cu siguranţă
un ropot de aplauze furtunoase.
Trebuia să facă doar ce era bine. Ce era drept.
Amelia ar fi înţeles. Era o fată inteligentă. Nu
realizase el săptămîna trecută că era mult mai
inteligentă decît ar fi crezut? Şi era şi o fire practică.
Capabilă să ducă lucrurile la bun sfirşit.
Iar el admira asta la ea.
Era convins că înţelesese că era în interesul ei să
se căsătorească cu ducele de Wyndham, indiferent
246 JULIA QUINN
cine ar fi fost acesta. Acest lucru fusese plănuit demult.

Şi pentru ea dar şi pentru ducat.
Că doar nu-1 iubea.
Cineva a scos un strigăt - părea să fie căpitanul -
iar băiatul a lăsat frînghia din mînă şi a coborît sub
punte, lăsîndu-i singuri. Thomas a aşteptat cîteva clipe,
să-i dea ocazia să plece în cazul în care nu dorea să stea
de vorbă cu el. Dar ea nu s-a clintit, aşa că s-a apropiat
şi s-a înclinat reverenţios atunci cînd a ajuns în faţa ei
— Lady Amelia.
A ridicat privirea spre el, după care a coborît-o
imediat.
—Alteţă.
— Pot să mă aşez?
— Bineînţeles. S-a tras cît mai departe posibil, la
un capăt al banchetei. Grace a trebuit să coboare.
— Bunica?
Amelia a dat din cap;
—A vrut ca Grace să-i facă vînt cu evantaiul.
Thomas nu-şi imagina cum ar fi putut aerul închis
de sub punte să fie mai respirabil doar pentru că era
vînturat puţin, dar probabil că nu pentru asta o
chem ase bunica lui. Trebuia să se plîngă cuiva. Sau
despre cineva.
— Ar fi trebuit să o însoţesc, a continuat Amelia.
Aşa ar fi fost frumos din partea mea, dar... A oftat şi a
clătinat din cap. Pur şi simplu nu am putut.
Thomas a aşteptat cîteva clipe. Poate mai dorea
să spună ceva. Ea nu a făcut-o, aşa că nu mai avea nici
o scuză: trebuia să rupă tăcerea, să spună ceva.
— Am venit să-mi cer scuze, i-a spus. îşi găsea

greu cuvintele, pentru că nu era obişnuit să-şi ceară
iertare. Nu era obişnuit să se comporte de o manieră
care să fi necesitat scuze.
Ea s-a întors şi l-a privit în ochi:
— Pentru ce?
Ce întrebare! Nu se aşteptase ca ea să-l încurajeze
să spună mai multe.
— Pentru cele întîmplate la Belgrave, a adăugat el,
sperînd să nu fie nevoit să intre în detalii. Nu am avut
în intenţie să te mîhnesc.
Ea se uita de-a lungul punţii. A văzut-o înghiţind
greu, gestul avînd ceva melancolic în el. Era gînditoare,
dar nu visătoare, nostalgică.
Părea resemnată. Iar el se ura pentru că îi făcuse
asta.
— îmi... îmi pare rău, i-a spus. Cred că te-am făcut
să te simţi ca şi cum nu ai fi dorită. Nu aceasta a fost
intenţie mea.
Ea continua să privească în gol. 0 vedea din profil,
cum îşi ţuguiase buzele, cum clipea. Nu ar fi crezut
vreodată că genele unei femei pot avea ceva atît de
fascinant, dar ale ei erau...
Încîntătoare.
Ea era încîntătoare. Acesta era cuvîntul care o
descria perfect. Frumos era un term en mai îndrăzneţ,
uluitor... şi singuratic. Încîntător, pe de altă parte...
încîntător însemna căldură, romantism.
Amelia era încîntătoare.
248 JULIA QUINN
— începe să se întunece, a schimbat ea subiectul.

Era felul ei de a-i accepta scuzele, a înţeles el. Şi trebuia
să respecte acest lucru. Trebuia să-şi ţină gura, să nu
mai scoată vreun cuvînt, pentru că era evident că ea
asta îşi dorea.
Nu putea face asta, însă. El, care nu considerase
niciodată necesar să se explice în faţa cuiva, simţea
acum o uriaşă nevoie să-i vorbească, să dea explicaţii.
Trebuia să ştie, trebuia să simtă pînă în adîncul
sufletului că ea înţelegea. Că el nu dorise să renunţe la
ea. Că nu-i spusese să se mărite cu Jack Audley pentru
că asta vroia. Ci pentru că...
— Locul tău este lîngă ducele de Wyndham, i-a
spus. Aşa cum era şi în vremea în care credeam că eu
sînt duce de Wyndham.
— încă mai eşti, i-a spus ea încet, continuînd să
privească înainte.
— Nu. Aproape că zîmbea. Nu avea însă idee de ce.
Ştim amîndoi că nu este adevărat.
— Eu nu ştiu nimic sigur, i-a răspuns, întorcîndu-
se în sfîrşit spre el. Ochii îi străluceau. Chiar ai de gînd
să renunţi la dreptul tău prin naştere pentru un
tablou? Ai putea probabil să găseşti cel puţin cinci
oameni într-o tavernă din Londra care să sem ene cu
cei din portretele de le Belgrave. Este o asemănare.
Nimic mai mult.
— Jack Audley este vărul meu, a spus el. Nu mai
rostise niciodată aceste cuvinte. S-a simţit straniu de
uşurat după aceea. Trebuie doar să aflăm dacă a fost

fiu legitim.
— Nu va fi uşor.
— Din contră. Există înscrisuri ale bisericii...
martori... vom găsi suficiente dovezi. Şi-a îndreptat
privirea spre locul pe care îl fixase ea şi a înţeles de ce
păruse atît de fascinată. Soarele era suficient de jos ca
să-l poată privi iar cerul căpătase cele mai uimitoare
nuanţe de roz şi portocaliu.
Ar fi putut să-l privească o veşnicie. Şi o parte din
el chiar îşi dorea asta.
— Nu credeam că eşti genul de bărbat care să
renunţe uşor, i-a spus ea.
— Nu renunţ. Doar sînt aici, nu? Dar trebuie să-mi
fac planuri. Viitorul meu nu este cel pe care-1 credeam.
A văzut-o cu coada ochiului că se pregătea să-l
contrazică, aşa că a adăugat: probabil.
Ea a strîns din dinţi, dar după cîteva clipe a spus:
— îmi place marea.
Şi lui, şi-a dat seama atunci.
— Nu ai rău de mare?
— Deloc. Tu?
— Puţin, a recunoscut el, făcînd-o să zîmbească. El
i-a surprins privirea. îţi place să mă vezi indispus, nu-
i aşa?
Ea a tăcut. Era stînjenită.
îi plăcea asta.
— Da, a recunoscut ea. Poate că „indispus” nu este
cuvîntul potrivit, dar...
250 JULIA QUINN
— Slab şi neajutorat? i-a sugerat el.

— Da! a răspuns ea cu atît de mult entuziasm, încît
a roşit imediat.
Şi asta îi plăcea. Să o vadă îmbujorîndu-se. îi
stătea bine.
— Nu te-am cunoscut cu adevărat în vrem ea în
care erai mîndru şi sigur pe tine, s-a grăbit ea să
adauge.
I-ar fi fost atît de uşor să se prefacă, de parcă nu
ar fi înţeles-o, să-i spună că se cunoşteau dintotdeauna.
Bineînţeles că nu era adevărat. îsi cunoşteau numele,
îm părtăşeau acelaşi destin, dar atît. Iar Thomas
ajunsese în sfîrşit să înţeleagă că nu era mare lucru.
Nu era suficient.
— Sînt mai abordabil cînd sînt băut? a încercat el
să glumească.
— Sau cînd ai rău de mare, i-a răspuns ea cu
blîndeţe.
El a rîs.
- Am noroc de vreme bună. Mi s-a spus că marea
nu este nici pe departe prea îngăduitoare. Căpitanul
mi-a povestit că traversarea de la Liverpool la Dublin
este adesea chiar mai dificilă decît călătoria din Indiile
de Vest pînă în Anglia.
Ochii ei s-au luminat, plini de interes.
— Nu se poate!
— Nu fac decît să repet ce mi s-a spus.
Ea s-a gîndit cîteva clipe, după care a spus:
— Ştii că nu am mai fost niciodată atît de departe

de casă?
S-a aplecat spre ea.
— Nici eu.
— Adevărat? Era surprinsă.
— Unde să mă fi dus?
A privit-o amuzat cum se gîndea la cuvintele lui.
Pe chip i-au trecut mai multe expresii, iar într-un final
a spus:
— îţi place atît de mult geografia! Credeam că ai
călătorit des.
—Aş fi vrut să fac asta. A privit asfinţitul. Soarele
dispărea mult prea rapid. Dar am avut prea multe
responsabilităţi acasă.
— Vei călători dacă...? S-a oprit. El nu trebuia să-i
privească chipul ca să ştie ce vroise să spună.
— Dacă nu sînt eu ducele? a treminat fraza în locul
ei.
Amelia a dat din cap.
— Bănuiesc. A ridicat din umeri. Nu prea ştiu
unde.
Ea s-a întors brusc spre el.
— Mi-am dorit întotdeauna să merg la
Amsterdam.
—Adevărat? Părea surprins. Intrigat, chiar. De ce?
— Să văd toate acele tablouri flamande, cred. Şi
canalele.
— Majoritatea oamenilor merg la Veneţia dacă vor
să se plimbe pe canale.
252 JULIA QUINN
Ştia asta, bineînţeles. Probabil că acesta era unul

dintre motivele pentru care nu-şi dorise să ajungă
acolo.
— Eu vreau să văd Amsterdamul.
— Sper să ţi se îndeplinească dorinţa i-a spus el.
După care a adăugat: orice om ar trebui să-şi
împlinească un vis, măcar unul.
Amelia s-a întors spre el. Thomas o privea cu
blîndeţe. Aproape că i-a frînt inima - ce mai rămăsese
din ea, în orice caz. Aşa că şi-a ferit privirea. Iar fi fost
prea greu, dacă n-o făcea.
— Grace a coborît, a spus.
— Da, mi-ai spus asta.
— Oh. Ce stînjenitor! Da, bineînţeles. Evantaiul.
Cum el nu a scos nici un cuvînt, a adăugat: mai era
vorba şi de supă, parcă.
— Supă, a repetat el clătinînd din cap.
— Nu am înţeles prea bine mesajul, a recunoscut
Amelia.
— lată o responsabilitate de care mă lipsesc cu
mare plăcere, a spus el. S-a apropiat şi mai mult de ea
şi i-a şoptit conspirativ: crezi că Audley va avea tupeul
să scape de ea?
— Tu nu ai făcut-o.
A ridicat braţele în aer.
— Este bunica mea.
— Şi a lui.
— Da, dar el nu o cunoaşte ca mine. Norocosul! I-
am sugerat deja să o trimită în Insulele Hebride.
—încetează!
— Vorbesc serios, a insistat el. I-am spus lui
Audley că intenţionam să cumpăr o proprietate acolo,
să o abandonez.
De data aceasta ea a izbucnit în rîs.
— Nu ar trebui să vorbim aşa despre ea.
— Nu înţeleg de ce toată lumea crede că sub
aparenţa severă a bătrînelor doamne se ascunde o
inimă de aur.
Amelia îl privea amuzată.
— A mea nu este aşa.
— Nu, nu este, i-a răspuns ea, încercînd să nu mai
zîmbească.
S-au privit unul pe celălalt şi au izbucnit în rîs.
— Este îngrozitoare, a spus Thomas.
— Nu mă place, a spus şi Amelia.
— Nu place pe nimeni.
— Cred că pe Grace o place, totuşi..
— Nu. Doar o desconsideră mai puţin decît pe toţi
ceilalţi. Nici măcar pe Audley nu-1 place, chiar dacă se
luptă atît de mult să-l ajute să obţină titlul.
— Nu-1 place pe domnul Audley?
— Iar el o detestă.
Ea a clătinat din cap şi a privit din nou asfinţitul.
— Ce încurcătură!
Thomas s-a ridicat iar ea s-a uitat în sus. Silueta
lui îi ocupa tot cîmpul vizual
— Am fi putut fi prieteni, s-a auzit spunîndu-i.
—Am fi putut?
254 JULIA QUINN
— Am putea, s-a corectat ea zîmbind. Dar am fi

putut fi, dacă nu... dacă noi...
— Dacă toate lucrurile ar fi stat altfel?
~ Da. Nu. Nu chiar toate. Doar unele. începea să
se simtă mai uşoară. Fericită, chiar. Şi nu avea nici cea
mai mică idee de ce. Poate dacă ne-am fi cunoscut la
Londra.
— Şi nu am fi fost promişi unul altuia?
Ea a dat din cap.
— Iar tu nu ai fi fost duce.
El a ridicat o sprinceană.
— Ducii mă intimidează, i-a explicat ea. Mi-ar fi
fost mult mai uşor dacă nu ai fi fost duce.
— Şi dacă mama ta nu ar fi fost logodită cu unchiul
meu, a adăugat el.
— Dacă abia ne-am fi cunoscut.
— Fără vreo legătură între noi.
— Niciuna.
I-a zîmbit:
— Dacă te-aş fi rem arcat într-o sală de bal?
— Oh, nu, nu aşa, a clătinat ea din cap. Nu înţelegea
deloc. Ea nu vorbea de iubire. Nici nu s-ar fi putut gîndi
la asta. Ci la prietenie... era cu totul altceva. 0
întîm plare banală. Să te fi aşezat lîngă mine, pe o
bancă.
—Aşa, ca asta?
— Poate în parc.
— Sau într-o grădină, a şoptit el.
— Şi te-aş fi în treb at ce crezi despre proiecţiile

Mercator.
— Iar eu ţi-aş fi răspuns că sînt utile pentru
navigaţie dar că distorsionează mult suprafeţele, a rîs
ea.
— Iar eu mi-aş fi spus: ce drăguţ! 0 femeie care nu-
şi ascunde inteligenţa!
— Iar eu aş fi spus: ce drăguţ! Un bărbat care îmi
apreciază inteligenţa!
El a zîmbit.
— Chiar am fi fost prieteni.
— Da. A închis ochii. Doar pentru o clipă. Da, am fi
fost.
El a tăcut o clipă, apoi i-a luat mîna şi i-a sărutat-
o.
— Vei fi o ducesă extraordinară, i-a spus încet. Ea

a încercat să-i zîmbească, dar i se pusese un nod în gît.
După care a rostit încet, dar nu suficient de încet
ca ea să nu-1 audă:
— Singurul meu regret este că nu vei fi ducesa
mea.
Capitolul 16
Ziua urm ătoare, Ia Queen’s Arms, în Dublin
— Crezi, i-a murmurat Thomas la ureche Ameliei,

că există şi nave de pasageri care să plece din portul
Dublin direct spre insulele Hebride?
Ea a rîs pe înfundate, după care i-a aruncat o
privire m ustrătoare care l-a amuzat peste măsură.
Stăteau cu toţii în salonul hanului Queen's Arms, acolo
unde secretarul lui Thomas le rezervase camerele. De
acolo urmau să plece spre Butlersbridge, cătunul din
ţinutul Cavan unde copilărise Jack Audley. Acostaseră
la sfîrşitul după-amie^ii, dar pînă să le fie descărcate
cuferele şi să ajungă în oraş se înnoptase deja. Thomas
era obosit şi înfometat, şi era mai mult ca sigur că şi
ceilalţi erau la fel.
Bunica, pe de altă parte, nici nu vroia să audă.
— Nu este tîrziu! a insistat, vocea ei stridentă
umplînd întreaga încăpere. Trecuseră deja trei minute
de cînd ţipa încontinuu. Probabil că tot cartierul ştia
de-acum că ea trebuia să ajungă în seara aceea la
Butlersbridge, şi-a spus Thomas.
— Este trecut de şapte, doamnă, i-a spus cu
blîndeţe Grace. Sîntem cu toţii obosiţi şi înfometaţi, iar
drumurile sînt întunecate şi ne sînt necunoscute.
— Nu şi lui, a ripostat bătrîna, arătînd spre Jack.

— Şi eu sînt obosit şi mi-e foame, i-a răspuns Jack.
Şi, graţie ţie, nu mai călătoresc noaptea, la lumina lunii.
Thomas şi-a reprim at un zîmbet. Ar putea ajunge
chiar să-l simpatizeze pe vărul lui.
— Nu vrei să lămurim lucrurile, odată pentru
totdeauna? l-a întrebat bătrîna.
— Nu prea, i-a răspuns Jack. în nici un caz la fel de
mult cum îmi doresc o felie de plăcintă şi o halbă cu
bere.
— Chiar aşa! a murm urat Thomas, dar numai
Amelia l-a auzit.
Poate părea ciudat, dar pe măsură ce se apropiau
de destinaţie, era tot mai bine dispus. Ar fi crezut că
va fi tot mai chinuit din cauză că era pe punctul de a
pierde totul. Chiar şi numele.
Din contră, era aproape vesel.
Veselie. Ce chestie dată naibii! îşi petrecuse
întreaga dimineaţă pe punte, cu Amelia, povestind şi
rîzînd în hohote. îi fusese de ajuns să uite chiar şi de
răul de mare.
Slavă Domnului, şi-a spus, pentru toate favorurile.
Cu o seară înainte îi fusese greu să-şi păstreze în
stomac cele trei înghiţituri de mîncare de la cină.
S-a întrebat dacă liniştea sufletească de acum se
datora faptului că deja acceptase ideea. Jack era
adevăratul duce. Odată ce încetase să se îm po
trivească, nu-şi mai dorise decît să se term ine odată
totul. Pentru că aşteptarea era cea mai grea dintre
toate.
258 JULIA QUINN
îşi lăsase toate afacerile în ordine. Făcuse tot ce

fusese posibil pentru o tranziţie lină, trebuia doar să
se term ine odată. Apoi putea face orice dorea, fără să
mai fie legat în vreun fel de Belgrave.
Căzuse pe gînduri şi a observat destul de tîrziu că
Jack dispăruse. Probabil plecase în căutarea feliei de
plăcintă cu carne.
— Cred că are dreptate, a murmurat. Cina este o
idee infinit mai bună decît o noapte pe drumuri.
Bunica a întors capul spre el, ca arsă.
— Nu încerc să amîn inevitabilul, a adăugat
Thomas. Dar chiar şi ducilor-care-nu-vor-mai-fi-mult-
timp-duci li se face foame.
Lordul Crowland a rîs cu poftă:
—Are dreptate, Augusta, a spus jovial şi s-a dus la
bar.
— Voi lua cina în camera mea, i-a anunţat bătrîna
doamnă. îţi perm it să mă însoţeşti, domnişoară
Eversleigh.
Grace a oftat şi a dat să o urmeze.
— Nu, a spus Thomas.
— Nu? a repetat bătrîna.
Thomas şi-a permis să zîmbească. Chiar trebuia
să lase totul în ordine.
— Grace va cina cu noi, i-a spus bunicii. în salon.
— Este însoţitoarea mea, a şuierat bătrîna.
Cît de mare plăcere îi făcea asta! Mai mare decît
şi-ar fi imaginat.
— Nu mai este. I-a zîmbit lui Grace, care-1 privea

de parcă se temea că-şi pierduse minţile. Pentru că sînt
încă duce, voi lua cîteva decizii de ultimă oră.
— Ce naiba tot spui acolo? a întrebat bătrîna. El a
ignorat-o.
— Grace, a spus, eşti eliberată oficial de toate
îndatoririle faţă de bunica mea. La întoarcere vei primi
o căsuţă, care va fi trecută pe numele tău, împreună cu
bani suficienţi ca să-ţi ajungă tot restul vieţii.
—Ai înnebunit? a strigat bătrîna.
Grace îl privea şocată.
—Ar fi trebuit să fac asta cu mult timp în urmă, a
continuat el. Numai că am fost prea egoist. Nu
suportam gîndul să locuiesc sub acelaşi acoperiş cu ea
- a făcut un semn spre bunica lui - fără să te am pe tine
drept tampon.
— Nu ştiu ce să spun, a şoptit Grace.
El a ridicat din umeri, cu modestie.
— în mod normal ţi-aş spune că un „mulţumesc”
ar fi de ajuns. Dar cum eu sînt cel care trebuie să-ţi
m ulţum esc ţie, cred că mai potrivit ar fi un „eşti un
prinţ între prinţi”.
Grace i-a zîmbit slab şi a şoptit:
— Eşti un prinţ între prinţi.
— îm i face mereu plăcere să aud asta, a spus
Thomas. Acum te rog să ne însoţeşti la masă.
Grace s-a întors spre bătrînă, care spumega de
furie.
260 JULIA QUINN
—Tîrfuliţă lacomă! a şuierat printre dinţi. Crezi că

nu ştiu cine-mi eşti? Crezi că te voi mai primi vreodată
în casa mea?
Thomas se pregătea să intervină dar şi-a dat
seam a că Grace putea trata situaţia cu mai mult
aplomb decît el. Calmă şi impasibilă, ea a spus:
— Tocmai vroiam să vă spun că mă ofer să vă ţin
companie tot restul călătoriei, considerînd că vă
datorez un preaviz, din politeţe, dar m-am răzgîndit.
S-a întors spre Amelia: pot dormi cu tine în seara
aceasta?
— Bineînţeles, i-a răspuns pe loc Amelia. A luat-o
de braţ. Să mergem la masă.
Ce ieşire spectaculoasă! şi-a spus Thomas pe cînd
le urma, chiar dacă nu-i vedea chipul bunicii. Şi-o putea
imagina, însă. Roşie, transfigurată, scoţînd flăcări pe
nări. O climă mai rece.i-ar fi făcut bine. Foarte serios.
Trebuia să discute despre asta cu noul duce, cît de
curînd.
— A fost minunat! a spus Amelia de îndată de au
intrat în salon. Dumnezeule, Grace, cît trebuie să fii de
încîntată!
Grace părea pierdută.
— Nici nu ştiu ce să spun.
— Nu trebuie să spui nimic, a răspuns Thomas.
Bucură-te de cină.
—Aşa voi face. S-a întors spre Amelia, zîmbitoare:
cred că va fi cea mai bună plăcintă cu carne din cîte am
mîncat vreodată.
După care a izbucnit în rîs. Au rîs cu toţii. Au luat

cina, toti trei, si au rîs, si au rîs si au rîs.
înainte să adoarmă, deşi îl durea burta de atîta
rîs, Thomas şi-a spus că nu petrecuse nicicînd o seară
atît de plăcută.
Amelia s-a distrat şi ea de minune la cină. Atît de

mult, că tensiunea din dimineaţa următoare a lovit-o
ca o palmă. Crezuse că s-a trezit devreme; Grace
dormea dusă cînd s-a furişat afară din cam eră să ia
micul dejun. Cînd a intrat în salon, tatăl ei era deja
acolo, la fel şi bătrîna. Nu avea cum să se furişeze afară,
pentru că o văzuseră amîndoi. în plus, era lihnită de
foame.
Trebuia să suporte încă o prelegere de-a tatălui
ei (acestea se tot îndesiseră în ultima vreme) şi veninul
bătrînei (îm proşcat la fel de frecvent, şi el), dar în
schimb avea să primească ce mirosea atît de îmbietor,
de pe bufet.
Erau ouă, probabil.
A zîmbit. încă mai era capabilă să se amuze.
— Bună dimineaţa Amelia, a spus tatăl ei cînd ea
s-a aşezat, cu farfuria în faţă.
A plecat capul, politicoasă.
—Tată. S-a uitat apoi spre bătrîna doamnă. Alteţă.
Bătrîna a ţuguiat buzele şi a scos un sunet, dar nu
a dat nici un alt semn că ar lua-o în seamă.
— Ai dormit bine? a întrebat-o tatăl ei.
262 JULIA QUINN
— Foarte bine, mulţumesc. Deşi nu era pe deplin

adevărat. îm părţise patul cu Grace, iar ea se fîţîise
toată noaptea.
— Plecăm într-o jumătate de oră, a spus bătrîna.
Amelia apucase să bage o înghiţitură de ou în gură
şi, cît timp a mestecat, a aruncat o privire spre cadrul
uşii, care rămînea gol.
— Nu cred că vor fi gata şi ceilalţi. Grace încă...
— Nu mă interesează.
— Nu putem pleca fără cei doi duci, a spus lordul
Crowland.
— Ţi se pare că eşti nostim? l-a întrebat bătrîna.
Crowland a ridicat din umeri.
— Cum altfel să le spun?
Amelia era amuzată.
— Uneori mă întreb de ce mă străduiesc atît să-ţi
facilitez intrarea în. familia mea, i-a spus bătrîna,
privind-o cu asprime.
Amelia a înghiţit în sec, dorindu-şi să fi avut un
răspuns potrivit şi să fi fost suficient de curajoasă încît
să-l şi rostească. Nu i-a venit însă nimic în minte, cel
puţin nu ceva inteligent şi tăios, aşa cum ar fi vrut. Aşa
că şi-a ţinut gura şi a fixat cu privirea un punct de pe
peretele aflat în spatele bătrînei, deasupra umărului
ei.
— Nu are rost să discutăm în aceşti term eni,
Augusta, a intervenit lordul Crowland. Se număra
printre puţinii care îi spuneau astfel, nelăsîndu-se
deloc intimidat de privirile ucigaşe pe care i le arunca
ea, de fiecare dată. Altul în locul meu ar putea-o lua

drept o insultă.
Din fericire, momentul stînjenitor a fost întrerupt
de apariţia lui Thomas.
— Bună dimineaţa, a spus şi a luat loc la masă. Nu
a părut deloc m irat de faptul că niciunul nu-i
răspunsese. Amelia presupunea că tatăl ei era
preocupat să o pună pe bătrîna doamnă la locul ei, iar
aceasta - ei bine, ea nu răspundea aproape niciodată
la salut.
în ceea ce o privea pe ea, ar fi vrut să spună ceva.
Prezenţa lui nu o mai intimida, ca în trecut. Dar cînd a
ridicat ochii spre el - se aşezase chiar în faţa ei — şi...
Nu era intimidată, asta nu. Numai că uitase să
respire.
Ochii lui erau atît de albaştri.
j
Cu excepţia dungii, bineînţeles. Iubea dunga

aceea.
— Lady Amelia, a spus el.
Ea a dat din cap şi a reuşit să spună doar:
— Duce...
„Alteţă" era deja un cuvînt cu prea multe litere.
— Eu plec, a decretat bătrîna. Scaunul a scîrţîit
îngrozitor pe podea cînd s-a ridicat. A rămas pe loc
cîteva clipe, ca şi cum ar fi aşteptat vreun comentariu
din partea lor. Cum nimeni nu a spus nimic (chiar aşa,
s-a întrebat Amelia, chiar credea că va încerca cineva
să o oprească?), a adăugat: pornim în treizeci de
minute, l-a aruncat o privire tăioasă. Tu vei călători cu
mine în trăsură.
264 JULIA QUINN
Amelia nu înţelegea de ce se sim ţise nevoită să

precizeze asta. Doar călătoriseră în aceeaşi trăsură
cînd străbătuseră Anglia. Cu ce ar fi fost Irlanda
diferită? A sim ţit însă cum stomacul i se răscula şi a
oftat adînc.
— Cred că am rău de mare, a spus.
Tatăl ei s-a uitat ciudat, după care s-a ridicat să-
şi umple din nou farfuria. Dar Thomas i-a zîmbit. Mai
mult din priviri, dar chiar şi aşa, a sim ţit o legătură
între ei, suficientă pentru a risipi groaza care i se
instala încet-încet în suflet.
— Rău de mare pe uscat? a întrebat-o în şoaptă.
“ Am probleme cu stomacul.
— E dat peste cap?
— Da, a spus ea.
— Ce ciudat! a spus el, îndesîndu-şi în gură o felie
de şuncă. A înghiţit-o, după care a continuat: bunica e
capabilă de multe. 0 bănuiesc chiar că s-ar descurca şi
cu ciuma, tifosul sau plaga. Dar răul de mare... A
chicotit. Aproape că sînt impresionat.
Amelia a oftat şi a privit în farfurie. Era la fel de
apetisantă ca una cu viermi. A împins-o cît-colo.
— Ştii cam cît durează drumul pînă la
Butlersbridge?
— Aproape întreaga zi, i-a răspuns el. Mai ales
dacă ne şi oprim să mîncăm.
Amelia s-a uitat spre uşa pe care ieşise bătrîna.
— Nu va vrea.
— Nu va avea de ales.
Tatăl ei s-a întors la masă, cu farfuria plină cu vîrf.
—Cînd vei fi ducesă, i-a spus, primul lucru pe care
ar trebui să-l faci ar fi să o dai afară din casă.
Cînd va f i ducesă. Amelia a înghiţit în sec,
stînjenită. Cît de îngrozitor i se părea! Propriul ei tată
se bucura. Nu-i păsa cu care dintre cei doi se mărita,
atîta vreme cît devenea soţie de duce.
5-a uitat spre Thomas. Acesta era ocupat cu
mîncarea. Nu şi-a luat privirea de la el. A aşteptat, şi
iar a aşteptat... pînă cînd, într-un final, el şi-a dat seama
că era privit şi a ridicat capul. A ridicat din umeri, gest
pe care ea nu a ştiut cum să-l interpreteze.
Dar se simţea şi mai rău, acum.
Domnul Audley a fost următorul care a coborît la
masă, urmat de Grace, zece minute mai tîrziu. Părea să
fi alergat pînă acolo, era roşie în obraji şi respira greu.
— Nu-ţi place m încarea? a întrebat-o Grace pe
Amelia, uitîndu-se la farfuria ei aproape neatinsă şi
aşezîndu-se pe locul lăsat liber de bătrînă.
— Nu mi-e foame, i-a răspuns Amelia. Stomacul îi
forfotea. Era o mare diferenţă între foame şi poftă de
mîncare, o înţelegea abia acum.
Grace a privit-o întrebător, după care a început să
mănînce. Nu a apucat să ia mai mult de trei înghiţituri
că soţia hangiului şi-a făcut apariţia în prag. Părea
destul de agitată.
— Alteţă, a spus, frîngîndu-şi mîinile. Este deja în
trăsură.
266 JULIA QUINN
— Şi-i chinuie pe oamenii tăi, nu-i aşa?

Hangiţa a încuviinţat, necăjită.
— Grace nu a term inat de mîncat, a spus Audley.
— Nu vreau să întîrziaţi din cauza mea, a spus
Grace. Sunt sătulă deja. Eu...
A tuşit. Părea îngrozitor de stînjenită, iar Amelia
a avut sentim entul că se întîm plase ceva care ei îi
scăpa.
— Mi-am pus oricum prea mult, a adăugat Grace
arătînd spre farfuria ei, pe jumătate plină.
— Eşti sigură? a întrebat-o Thomas. Ea a dat din
cap, dar Amelia a văzut-o cu coada ochiului cum a mai
luat cîteva înghiţituri, pe nerăsuflate, în timp ce ceilalţi
se ridicau în picioare.
Bărbaţii au luat-o înainte să-şi pregătească
arm ăsarii iar Amelia a aşteptat ca Grace să mai
mănînce ceva. - •
— Ţi-e chiar atît de foame? a întrebat-o acum, că
răm ăseseră singure
— Lihnită, i-a răspuns Grace. S-a şters la gură cu
şervetul şi a urmat-o pe Amelia afară. Dar nu am vrut
să o supăr pe doamna.
Amelia s-a întors spre ea, întrebătoare.
— Şi mai mult, a adăugat Grace, deşi ştiau
amîndouă că bătrînei nu-i trebuia prea mult să-şi iasă
din fire. Cînd au ajuns la trăsură, ea tocmai bombănea,
nemulţumită. De data aceasta se părea că nu era
suficient de fierbinte cărămida care îi fusese pusă la
picioare, în trăsură.
O cărămidă fierbinte? s-a întrebat Amelia. Nu era

o zi prea caldă, dar nici într-atît de frig nu era. Se vor
coace, toate, în trăsură.
— Pare în formă azi, a murmurat Grace.
—Amelia! a tunat bătrîna.
Amelia a luat-o pe Grace de mînă. Şi a ţinut-o
strîns. Nu mai fusese niciodată într-atît de
recunoscătoare pentru prezenţa unei alte persoane.
Gîndul că va petrece o zi întreagă în aceeaşi trăsură cu
bătrîna, fără să o aibă pe Grace drept tampon...
Nu putea suporta aşa ceva.
— Lady Amelia, a repetat bătrîna, nu m-ai auzit
cînd te-am strigat?
— îmi cer scuze, Alteţă, a spus Amelia. A făcut un
pas înainte, trăgînd-o după ea pe Grace. Nu am auzit.
Bătrîna a mijit ochii. Ştia cînd era minţită. Dar
avea cu siguranţă alte lucruri de care să se ocupe: a
făcut un semn spre Grace şi a spus:
—Ea poate călători lîngă vizitiu.
Grace a dat să plece dar Amelia a tras-o înapoi.
— Nu, i-a răspuns ea bătrînei.
-N u ?
— Doresc să-mi ţină companie.
— Eu nu.
Amelia s-a gîndit la toate acele dăţi în care se
minunase de cît de reţinut era Thomas, de felul în care
punea oamenii la punct doar cu o privire. A inspirat
adînc şi a încercat ă o privească aşa cum făcea el.
268 JULIA QUINN
— Oh, pentru Dumnezeu! a spus bătrîna, după ce

Amelia a fixat-o preţ de cîteva secunde. Ia-o şi pe ea
înăuntru. Dar să nu te aştepţi să fac conversaţie.
— Nici n-as visa la asta, a murmurat Amelia si a
urcat în trăsură, urmată de Grace.
Din nefericire pentru Amelia, şi pentru Grace, şi

pentru lordul Crowland, care a hotărît să urce în
trăsură atunci cînd s-au oprit să adape caii, bătrîna a
dorit să facă totuşi conversaţie, pînă la urmă.
Pentru Amelia, cuvîntul „conversaţie” implica
două părţi, iar acest lucru nu era posibil în interiorul
acelei trăsuri.
Au existat doar directive şi de două ori mai multe
reproşuri. Tatăl Ameliei a rezistat doar treizeci de
minute, după care a bătut în perete şi a cerut să fie
lăsat să coboare.
Trădătorul, şi-a spus Amelia. Plănuise pentru ea,
încă de Ia naştere, să locuiască în casa bătrînei, iar el
nu putea sta cu ea mai mult de treizeci de minute?
El a avut o încercare timidă de a-şi cere scuze, la
masa de prînz - nu pentru că o forţa să se mărite cu
cineva împotriva voinţei ei, ci doar pentru că părăsise
trăsura ceva mai devreme. Ea le-ar fi acceptat, plină de
înţelegere, dacă acele cuvinte nu ar fi fost urmate de o
predică legată de viitorul ei şi de deciziile pe care
trebuiau să le ia în consecinţă.
»
Singurul respiro a venit după prînz, cînd şi

bătrîna şi Grace au aţipit. Amelia privea pe fereastră,

la peisajele Irlandei care se întindau în faţa ei,
ascultînd zgomotul potcoavelor. Şi se gîndea cum de
se ajunsese aici, oare? Nu se considera o visătoare, dar
lotuşi - cum era posibil ca viaţa ei să se schimbe,
aproape peste noapte? Cu numai o săptămînă în urmă
era lady Amelia Willoughby, logodnica ducelui de
Wyndham. Iar acum era...
Dumnezeule mare, era aproape comic. Ea era în
continuare lady Amelia Willoughby, logodnica ducelui
de Wyndham.
Dar nimic nu mai era la fel.
Era îndrăgostită. De bărbatul care părea a fi
nepotrivit. Oare el o iubea? Nu putea spune. 0 plăcea,
de asta era sigură. 0 admira. Dar o iubea oare?
Nu. Bărbaţii ca Thomas nu se îndrăgosteau atît de
repede. Şi dacă o făceau - dacă - nu ar fi fost vorba de
cineva ca ea, pe care să o fi cunoscut dintotdeauna.
Thomas putea să se îndrăgostească peste noapte doar
de o frumoasă străină. Pe care să o fi zărit în celălalt
capăt al unei săli de bal iar în clipa următoare să fi ştiut
că trebuiau să împartă acelaşi destin.
Doar dacă era vorba de pasiune. Doar aşa se
putea îndrăgosti Thomas.
Dacă se îndrăgostea.
Alături de ea, Grace a început să se foiască. Amelia
a privit-o. I se părea fascinant să vadă cum se trezea
cineva. într-un final, Grace a deschis ochii iar Amelia
i-a spus în şoaptă:
270 JULIA QUINN
—Ai adormit. A dus un deget la buze, facînd semn

spre bătrîna doamnă.
Grace şi-a înăbuşit un căscat şi a întrebat-o:
— Cît crezi că mai avem pînă la destinaţie?
— Nu ştiu. O oră, poate. Sau două? Amelia a oftat
şi s-a sprijinit de spătar, cu ochii închişi. Era obosită.
Erau cu toţii obosiţi, dar prefera să fie egoistă şi să se
concentreze doar pe propria-i oboseală. Poate că
reuşea să aţipească. Cum de unii oameni puteau dormi
în trăsură pe cînd alţii — şi în special ea - puteau dormi
doar în pat? Nu era drept deloc...
— Ce vei face?
Era glasul lui Grace. Amelia ar fi vrut să o ignore,
dar nu putea. Oricum nu mai conta, de vreme ce
răspunsul ei nu avea cum să o mulţumească. A deschis
ochii. Grace arăta de parcă regreta că o întrebase.
— Nu ştiu, i-a spus Amelia. A închis din nou ochii.
Ii plăcea să călătorească cu ochii închişi. Simţea mai
bine ritmul roţilor, iar zgomotul acela o liniştea. în
m ajoritatea cazurilor, oricum. Nu şi azi. Nu şi acum,
cînd era pe drumul care o ducea într-un sat
necunoscut din Irlanda, acolo unde un registru dintr-
o biserică îi va hotărî soarta. Nu şi azi, după ce tatăl ei
îi ţinuse o adevărată prelegere tot timpul cît durase
prînzul şi o făcuse să se simtă ca un copil recalcitrant.
— Ştii care este partea cea mai amuzantă? a
întrebat Amelia.
-N u .
—îmi tot spun că nu este drept. Că ar fi trebuit să

am posibilitatea să aleg. Că nu ar trebui să fiu tratată
ca un obiect. După care mă gîndesc: cu ce schimbă asta
lucrurile? I-am fost promisă unui Wyndham cu mulţi
ani în urmă. Şi nu m-am plîns niciodată.
A spus toate astea cu ochii întredeschişi. îi venea
mai uşor aşa.
— Erai doar un copil, a spus Grace.
— Am avut ani întregi la dispoziţie să mă
împotrivesc.
—Amelia.
— Nu pot învinui pe nimeni. Sînt singura vinovată.
— Nu este adevărat.
A deschis într-un final ochii.
— 0 spui doar aşa.
— Nu este adevărat. Spun adevărul, să ştii. Nu este
vina ta. Nu este vina nimănui, de fapt. Aş fi vrut să fie.
Ar fi fost mult mai uşor.
— Dacă aş fi avut pe cine să dau vina?
-D a .
Amelia i-a şoptit:
— Nu vreau să mă m ărit cu el.
— Cu Thomas?
Thomas? Unde naiba îi era capul? Nu, a spus
Amelia. Cu Audley.
Grace răm ăsese cu gura căscată.
— Adevărat?
— Pari şocată.
— Nu, bineînţeles că nu, s-a repliat imediat Grace.
272 JULIA QUINN
Numai că este atît de frumos!

Amelia a ridicat din umeri.
— Bănuiesc. Nu ţi se pare un pic p rea fermecător?
-N u .
Amelia a privit-o pe Grace cu mai multă
curiozitate. Fusese mult mai defensivă decît s-ar fi
aşteptat ea.
— Grace Eversleigh, a spus coborînd tonul şi
uitîndu-se cu coada ochiului spre bătrînă, îl placi
cumva pe domnul Audley?
A fost mai mult decît evident că îl plăcea, pentru
că Grace s-a bîlbîit, fără să spună ceva coerent.
Amelia era amuzată peste măsură.
— Deci este adevărat.
— Nu contează, a murmurat Grace.
— Ba contează, i-a răspuns Amelia. El te place? Nu
mi răspunde: citesc pe chipul tău că te place. Ei bine,
în cazul acesta sigur nu mă voi mărita cu el.
— Nu trebuie să-l refuzi din pricina mea, i-a spus
Grace.
— Cum adică?
— Eu nu mă pot mărita cu el, dacă e duce.
Ameliei nu-i venea să-şi creadă urechilor. Cum
îndrăznea să renunţe la iubire?
— De ce nu?
— Dacă el este ducele, va trebui să se căsătorească
cu o persoană potrivită. A privit-o în ochi. Cu cineva de
rangul tău.
— Nu fii prostuţă. Nu e ca şi cum ai fi crescut într-

ii n orfelinat.
—Va fi deja un mare scandal. Nu trebuie să adauge
la asta şi o căsătorie de senzaţie.
— Căsătoria cu o actriţă ar fi una de senzaţie. în
ceea ce te priveşte pe tine, bîrfele ar dura cel mult o
săptămînă. A aşteptat ca Grace să spună ceva, dar ea
era roşie ca focul şi... foarte tristă. Amelia nu putea
suporta aşa ceva. S-a gîndit la Grace, care era
îndrăgostită de Audley, apoi s-a gîndit la ea, care
trebuia să se ridice la înălţimea aşteptărilor altora.
Nu voia să fie aşa.
Nu voia să fie această persoană.
— Nu ştiu ce este în mintea lui Audley, nu-i cunosc
intenţiile, a spus Amelia, dar dacă el este gata să rişte
totul pentru dragoste, atunci şi tu ar trebui să faci la
fel. I-a strîns mîna cu putere şi i-a zîmbit. Fii curajoasă,
Grace.
După care a şoptit:
— Şi eu voi fi la fel.
Capitolul 17
Călătoria la Butlersbridge s-a desfăşurat exact aşa

cum anticipase Thomas. A mers călare alături de Jack
şi de lordul Crowland, ca să se poată bucura de vremea
bună. Nu şi-au spus prea multe, pentru că nu reuşeau
prea des să fie toţi trei în linie. Din cînd în cînd, unul
din ei grăbea pasul sau rămînea în urmă, unul din cai
îi depăşea pe ceilalţi. Dar altfel au schimbat doar cîteva
replici politicoase.
Cînd şi cînd, unul dintre ei făcea un comentariu
despre vreme.
Lordul Crowland părea interesat de păsările din
partea locului.
Thomas încerca să se bucure de peisaj. Totul era
foarte verde, mult mai verde decît Lincolnshire. S-a
în trebat cît de mult ploua acolo într-un an. Dacă
precipitaţiile erau mai abundente aici, însemna că şi
recoltele erau mai mari? Sau asta însemna că...? Stop.
Agricultură, creşterea animalelor... toate astea
erau acum istorie. Nu mai deţinea pămînturi, nu avea
nici un animal cu excepţia calului său - sau poate nici
pe el.
Nu avea nimic.
Şi pe nimeni.
Amelia...
Chipul ei i-a apărut în minte, nechemat şi totuşi
binevenit. Era mult mai mult decît anticipase el. Nu o
iubea - nu avea cum să o iubească, nu acum. Dar
cumva... îi lipsea. Lucru ridicol de altfel, pentru că ea
era în trăsură, la numai cîţiva metri de el. Şi o văzuse
la prînz. Şi luaseră şi micul dejun împreună.
Nu avea motive să-i fie dor de ea.
Şi totuşi acesta era adevărul.
îi lipsea rîsul ei, felul în care părea să se distreze
la cinele formale. îi lipsea căldura ochilor ei, felul în
care arătau ei în lumina dimineţii.
Dacă ar fi putut să-i vadă în fiecare dimineaţă!
Acest lucru nu era posibil.
Şi totuşi îi lipsea.
S-a uitat peste umăr, spre trăsură, parcă surprins
să vadă că arăta exact aşa cum era de aşteptat, fără ca
flăcări roşii să iasă pe geamuri.
Pentru că bunica fusese în mare formă în după-
amiaza aceea. Ei bine, iată un lucru de care nu-i va fi
dor atunci cînd nu va mai fi duce. Bătrîna ducesă de
Wyndham fusese mai mult decît o povară pe umerii
lui, fusese o adevărată Medusa, al cărei unic scop în
viaţă părea să fie să-i amărască lui zilele.
Bunica nu era însă singura povară de care era
bucuros să scape. Ci şi de nesfîrşita hîrţogărie. Asta nu-
i va lipsi, cu siguranţă. Şi lipsa libertăţii. Toată lumea
credea că el făcea doar ce vroia, că avea suficienţi bani
şi putere să deţină controlul. El era însă legat de
Belgrave. Sau fusese, de fapt.
276 JULIA QUINN
S-a gîndit la Amelia şi la visul ei de a vedea

Amsterdamul.
La naiba cu toate! Chiar de mîine se va putea duce
la Amsterdam, dacă aşa vroia. Putea pleca direct din
Dublin. Putea vizita Veneţia. Şi Indiile de Vest. Nimic
nu-1 mai putea opri, nici...
— Eşti fericit?
— Eu? Thomas l-a privit surprins pe Audley şi abia
atunci şi-a dat seama că fluiera.
Fluiera. Nici nu-şi amintea cînd o mai făcuse
ultima oară.
— Cred că sînt. Este o zi foarte frumoasă, nu
găseşti?
— 0 zi frumoasă, a repetat Jack.
— Niciunul dintre noi nu este obligat să meargă în
aceeaşi trăsură cu cotoroanţa, a spus şi Crowland. Ar
trebui să fim cu toţii fericiţi. După care a adăugat:
scuze. „Cotoroanţa" era, la urma urmei, bunica celor
doi tovarăşi ai săi de călătorie.
— Din punctul meu de vedere scuzele nu-şi au
rostul, a spus jovial Thomas. Sînt perfect de acord cu
tine.
— Va trebui să locuim în aceeaşi casă? a întrebat
Jack.
Thomas l-a privit şi i-a zîmbit ironic. Abia acum
îşi dădea seama cît de mari îi erau responsabilităţile?
— Nu uita de Insulele Hebride, omule.
— Tu de ce nu ai trimis-o? l-a întrebat Jack.
— O voi face chiar mîine, crede-mă, dacă voi mai

avea această putere. Iar dacă nu... Thomas a ridicat din
umeri. Voi avea şi eu nevoie de o slujbă, nu-i aşa? Poate
că voi fi un fel de cercetaş de-al tău. Şi-ţi voi căuta cel
mai potrivit loc de pe insulă. Iar între timp mă voi
distra de minune.
— Pentru numele lui Dumnezeu! a exclamat Jack.
Nu mai vorbi aşa.
Thomas l-a privit curios dar nu a spus nimic. Nu
ar fi fost prima oară cînd se întreba ce-i trecea oare
prin cap vărului său. Jack avea un aer obosit, privea
parcă în gol şi părea sătul de toate.
Nu vroia să se întoarcă acasă. Nu, de fapt se tem ea
să meargă acasă.
A simţit ceva în piept. îl compătimea, probabil, pe
cel pe care ar fi trebuit să-l dispreţuiască. Nu era însă
nimic de spus. Sau de întrebat.
Aşa că n-a făcut-o. Nu a mai scos nici un cuvînt cît
a mai durat călătoria. Orele treceau, aerul era tot mai
răcoros odată cu apropierea nopţii. Au trecut prin
cîteva sate fermecătoare, apoi prin oraşul Cavan, ceva
mai animat, după care au ajuns în Butlersbridge.
Ar fi trebuit să fie o aşezare sinistră, şi-a spus
Thomas. Umbrele ar fi trebuit să fie odioase, cu forme
ciudate, să se audă sunete stranii de animale urlînd în
noapte.
Aici avea să fie lipsit de viaţa pe care o cunoştea.
Nu i se părea drept ca locul să fie atît de pitoresc.
278 JULIA QUINN
Jack era la mică distanţă înaintea lui. A încetinit

considerabil. Thomas l-a ajuns şi şi-a îndem nat la
rîndul lui calul la pas, ca să meargă umăr la umăr.
— Acesta este drumul? a întrebat.
Jack a dat din cap.
— Ajungem imediat. Este imediat după curbă.
— Nu ştiu că venim, nu-i aşa?
-N u .
Jack şi-a îndemnat calul să pornească la galop dar
Thomas a continuat să înainteze la pas, permiţîndu-i
astfel lui Jack să o ia înainte. Pentru că există anumite
lucruri pe care un bărbat trebuie să le facă singur.
Ar fi putut, cel puţin, să o mai întîrzie pe bătrîna
doamnă şi să-l lase pe Jack să-şi anunţe sosirea. A
încetinit cît de mult a putut şi s-a pus în faţa trăsurii,
pentru ca aceasta să fie la rîndul ei forţată să
încetinească. L-a văzut pe Jack ajungînd la capătul unei
alei, descălecînd, urcînd treptele de la intrare şi bătînd
la uşă. Aceasta s-a deschis, lăsînd să se vadă o fantă de
lumină, dar Thomas nu a putut auzi şi ce se spunea.
Trăsura a tras în faţa intrării şi bătrîna a fost
ajutată să coboare de unul dintre servitori. S-a năpustit
spre casă, dar Thomas a descălecat rapid, a prins-o de
braţ şi a tras-o înapoi.
— Dă-mi drumul! s-a răstit ea, încercînd să-si
elibereze braţul.
— Pentru numele lui Dumnezeu, femeie, i-a spus
Thomas. Lasă-1 cîteva clipe singur cu rudele lui.
— Noi sîntem rudele lui.
— Chiar nu ai pic de sensibilitate?

— Sînt lucruri mai importante în joc decît...
— Orice poate aştepta două minute. Orice.
S-a încruntat.
— Sînt convinsă că tu aşa crezi.
De data aceasta, Thomas nu s-a mai sfiit să înjure
de faţă cu ea.
—Am venit pînă aici, da? M-am purtat civilizat cu
el, ba chiar cu respect. Ţi-am ascultat nesfirşitele
văicăreli. Am străbătut două ţări, am dormit sub
puntea unui vas şi chiar - iar asta este pe departe cea
mai gravă insultă - i-am cedat-o pe logodnica mea.
Cred că am dovedit deja că sînt dispus să-i încredinţez
tot ce a fost al meu. Dar nu voi renunţa şi la ultima
urmă de decenţă care mi-a mai rămas, după o viaţă
trăită sub acelaşi acoperiş cu tine. Le-a văzut cu coada
ochiului pe Amelia şi pe Grace care îl priveau
înmărmurite, cu gurile căscate. Bărbatul acesta, a spus
printre dinţi, are dreptul la două nenorocite de minute
cu familia lui.
Bunica l-a privit lung, cu ochi de gheaţă, după care
i-a spus:
— Să nu mai blestem i de faţă cu mine.
Thomas a fost atît de uluit de lipsa ei de reacţie în
faţa cuvintelor sale încît i-a eliberat braţul. Ea s-a
grăbit spre casă, a urcat treptele de la intrare şi l-a
ajuns din urmă pe Jack, care o îmbrăţişa pe o femeie,
mai mult ca sigur mătuşa lui.
— Hmm, a spus bătrîna.
280 JULIA QUINN
Thomas a urmat-o, gata să intervină dacă era

necesar.
—Tu trebuie să fii mătuşa, i-a spus bătrîna femeii
aflate în uşă.
Doamna Audley o privea nedumerită.
— Da, i-ar răspuns într-un final. Iar dumnea
voastră sînteţi...?
— Mătuşă Mary, a spus Audley, mă tem că va trebui
să-ţi fac cunoştinţă cu ducesa de Wyndham.
Doamna Audley a făcut imediat o reverenţă, după
care s-a dat deoparte din uşă, să o lase să treacă.
— Ducesa de Wyndham? a repetat. Dumnezeule,
Jack, nu puteai să ne trimiţi vorbă?
Jack i-a zîmbit trist.
— E mai bine aşa, crede-mă. S-a întors spre
Thomas. Şi ducele de Wyndham. Alteţă, v-o prezint pe
mătuşa mea, doamna Audley.
Thomas s-a înclinat.
— Sînt onorat de cunoştinţă, doamnă Audley.
Ea a bîlbîit ceva drept răspuns, evident
descumpănită de acea vizită.
Jack a term inat de făcut prezentările, după care
doamna Audley l-a tras deoparte. A vorbit în şoaptă,
dar nu suficient de încet, din cauza panicii, încît să nu
fie auzită de Thomas.
— Nu avem suficient spaţiu, Jack. Nimic nu este
destul de grandios pentru...
— Doamnă Audley, a spus Thomas, nu trebuie să
vă faceţi atîtea griji. Este suficient dacă îi oferiţi cea mai
hună cameră bunicii mele. Aşa e mai bine pentru noi

toţi, a adăugat el, încercînd să nu pară prea plictisit.
— Bineînţeles, i-a răspuns doamna Audley. Vă rog,
intraţi, e frig. Jack, trebuie să-ţi spun că...
— Unde este biserica? a întrebat bătrîna.
Thomas s-a abţinut din răsputeri. Nu putea nici
măcar să aştepte pînă intrau?
— Biserica? a întrebat doamna Audley, privind
nedumerită spre Jack. La ora aceasta?
— Nu am de gînd să mă rog, a spus bătrîna. Vreau
să văd registrele.
— Tot vicarul Beveridge oficiază acolo? a întrebat
Jack.
— Da, i-a răspuns mătuşa, dar sînt sigură că la ora
asta este deja în pat. Este nouă şi jumătate, iar el este
obişnuit să se trezească foarte devreme. Poate mîine
dimineaţă ar fi...
— Este o chestiune de importanţă capitală, a
întrerupt-o bătrîna. Nu mi-ar păsa nici dacă ar fi trecut
de miezul nopţii. Noi...
— Mie îmi pasă, a intervenit Jack. N-o să-l tîrîţi pe
bătrînul vicar jos din pat. Aţi aşteptat pînă acum, mai
puteţi aştepta pînă mîine dimineaţă.
Dacă ar fi putut, Thomas l-ar fi aplaudat.
—Jack! l-a mustrat mătuşa. S-a întors spre bătrîna
doamnă: nu l-am crescut aşa.
— Nu, este adevărat, a spus el fără să îşi ia ochii de
la bătrînă.
282 JULIA QUINN
— Eşti sora mamei lui, nu-i aşa? a întrebat-o

aceasta pe doamna Audley.
Ea a părut mirată de schim barea bruscă de
subiect.
-D a .
—Ai fost prezentă la nunta ei?
-N u .
Jack s-a întors surprins spre ea.:
— Nu ai fost?
— Nu am putut merge. Eram în doliu. Nu ţi-am
spus asta niciodată. Mi-a murit un copil la naştere.
Trăsăturile i s-au îndulcit. De aceea m-am bucurat atît
de mult să te am pe tine.
— Vom merge mîine dimineaţă la biserică, a
declarat bătrîna. La prima oră. Vom găsi actele şi vom
termina o dată pentru totdeauna.
—Actele? a întrebat doamna Audley.
— Dovada căsătoriei, a m îrîit la ea bătrîna. Eşti
tîmpită?
Era deja prea mult. Thomas a întins mîna şi a
tras-o spre el, ceea ce a fost în avantajul ei, pentru că
Jack arăta de parcă ar fi vrut să o strîngă de gît.
— Louise nu s-a căsătorit la biserica din
Butlersbridge, a spus doamna Audley. Ci la
Maguiresbridge. în ţinutul Fermanagh, acolo unde am
copilărit.
— Ce distanţă este pînă acolo? a întrebat bătrîna,
prinzînd-o de braţ.
— Cam douăzeci de mile, Alteţă, i-a răspus

doamna Audley, după care s-a întors spre nepotul ei:
despre ce este vorba, Jack? De ce ai nevoie de actul de
căsătorie al mamei tale?
Jack a ezitat, şi-a dres glasul, apoi i-a răspuns:
— Tatăl meu a fost fiul ei. Şi a făcut semn spre
bătrînă.
— Tatăl tău... a repetat doamna Audley. John
Cavendish, adică?
Thomas a făcut un pas înainte, pregătit să preia
controlul unei situaţii care se deteriora rapid.
— Pot să lămuresc eu lucrurile?
Jack a dat din cap.
— Te rog.
— Doamnă Audley,a spus Thomas, dacă există
dovada căsătoriei surorii tale, atunci nepotul tău este
adevăratul duce de Wyndham.
— Adevăratul duce de... Doamna Audley şi-a pus
mîna la gură, şocată. Nu, nu este posibil. Mi-1 amintesc
foarte bine pe domnul Cavendish. Era... A început să-
şi mişte mîinile prin aer, ca şi cum ar fi încercat să-l
descrie prin gesturi. După cîteva încercări nereuşite, a
spus: nu ne-ar fi ascuns acest lucru.
— La vremea aceea nu era moştenitorul de drept,
i-a spus Thomas.
— Dumnezeule! Atunci, dacă Jack este duce...
— Eu nu sînt, a term inat Thomas fraza. S-a uitat
spre Amelia şi Grace, care priveau din prag întreaga
284 JULIA QUINN
scenă. Sînt convinsă că poţi înţelege cît sîntem de

grăbiţi să lămurim totul.
Doamna Audley nu a mai scos nici un cuvînt. Doar
l-a privit, în stare de şoc.
Thomas o înţelegea prea bine.
Amelia nu ştia prea bine cît era ceasul. Cu

siguranţă era trecut de miezul nopţii. Ea şi Grace
fuseseră conduse în camera lor cu cîteva ore în urmă
şi, deşi trecuse ceva vreme de cînd se spălase pe faţă
şi se schimbase în straiele de noapte, era tot trează.
Un timp a stat nemişcată sub pături, prefăcîndu-
se că respiraţia egală a lui Grace era un soi de melodie.
După care m ersese la fereastră. Dacă tot nu putea
dormi, măcar să aibă o privelişte în faţa ochilor, în locul
tavanului. Era lună plină, iar asta făcea ca stelele să fie
mai puţin strălucitoare.
Amelia a oftat. Nu era foarte pricepută în a
recunoaşte constelaţii.
Destul de apatică, a localizat totuşi Carul Mare.
Imediat, acesta a fost acoperit de un nor.
— Era de aşteptat, a murmurat ea.
Iar Grace a început să sforăie.
Amelia şi-a lipit fruntea de geam. Mai făcea asta
cînd era mică şi nu putea dormi: mergea la fereastră,
număra stelele şi florile. Uneori cobora în grădină, pe
crengile stejarului uriaş. Dar asta înainte ca tatăl ei să
pună să fie tăiat.
Cît de distractiv fusese!

Ar fi vrut din nou asta. Să se distreze. Să alunge
gîndurile negre, temerile. Să iasă afară, să simtă
adierea vîntului pe obraji. Să cînte doar pentru ea, să
nu fie auzită de nimeni. Să-şi întindă picioarele, după
orele lungi petrecute în trăsură.
S-a îndepărtat de geam şi şi-a pus haina. A trecut
în vîrful picioarelor pe lîngă Grace, care bălmăjea ceva
în somn. (Din nefericire nu se înţelegea nimic. Altfel ar
fi rămas şi ar fi ascultat.)
în casă era linişte, lucru la care se aştepta, dată
fiind ora. Avea destulă experienţă în a se furişa din
casele în care toată lumea dormea, deşi acestea se
limitau la farsele făcute surorilor ei. A păşit fără
zgomot, respirînd egal, a deschis uşa din faţă şi s-a
furişat în noapte. Aerul era rece şi umed, dar
sentimentul era minunat. Şi-a strîns mai bine haina în
jurul ei şi a străbătut pajiştea, spre copaci. Picioarele
îi îngheţau - nu vroise să rişte să facă zgomot cu
pantofii - dar nu-i păsa. N-avea decît să strănute mîine,
dacă azi se bucura de libertate.
Libertate.
Rîzînd, a rupt-o la fugă.
Thomas nu putea să doarmă.

Nu-1 surprindea deloc asta. După ce se spălase de
colbul de pe drum, se schimbase cu o cămaşă curată şi
alţi pantaloni. Nu avea sens să-şi pună o cămaşă de
noapte, în seara aceea.
286 JULIA QUINN
Fusese condus într-o odaie frumoasă, a doua ca

mărime după cea a bunicii lui. Camera nu era foarte
mare, mobila nu era nouă sau scumpă, dar totul era de
cea mai bună calitate, atm osfera era caldă şl
îm bietoare. Pe birou erau cîteva miniaturi, aşezate
strategic într-un colţ, pentru ca acela care îşi scria
corespondenţa să le poată privi. Alte miniaturi erau pe
poliţa şemineului din salon, aliniate frumos. Ramele
erau destul de uzate iar vopseaua puţin ştearsă din
cauză că fuseseră ţinute în mînă şi adm irate de
nenumărate ori.
, Acele miniaturi - acei oameni - fuseseră iubiţi.
Thomas a încercat să-şi imagineze ceva similar la
Belgrave şi aproape că i-a venit să rîdă. Bineînţeles că
membrii familiei Cavendish pozaseră pentru portrete,
nu doar o dată. Dar tablourile erau atîrnate în galerii,
ca nişte dovezi formale de grandoare şi avere. Nu le
privise niciodată. De ce ar fi făcut-o? Nu-şi dorea să-l
vadă pe niciunul, nu avea de ce să-şi amintească de ei.
S-a apropiat de birou şi a ridicat unul dintre
portretele minuscule. Semăna cu Jack, avea poate cam
zece ani mai puţin.
Şi zîmbea.
Thomas s-a trezit că zîmbea la rîndul lui, deşi nu
ştia din ce motiv. îi plăcea locul acela. Cloverhill, aşa se
numea. Un nume drăguţ. Şi potrivit.
Probabil că fusese un loc plăcut, în care să creşti.
în care să devii bărbat.
A lăsat miniatura pe masă şi s-a apropiat de

fereastră, sprijinindu-se cu am bele mîini de pervaz,
lu a obosit. Şi neliniştit. 0 combinaţie otrăvitoare.
Vroia să se term ine odată.
Să meargă înainte, să afle - nu, să ştie cine era. Şi
( ine nu era.
A rămas nem işcat cîteva minute, privind fix
pajiştea.
Nu era nimic de văzut acolo, nu în miez de noapte.
Şi totuşi nu se îndura să plece. Şi atunci...
A surprins o mişcare şi s-a dat şi mai aproape de
geam. Era cineva afară.
Amelia.
Nu putea fi ea. Şi totuşi era, cu siguranţă. Nimeni
altcineva nu mai avea culoarea aceea de păr.
Ce Dumnezeu făcea acolo? Nu fugea, era mult
prea înţeleaptă pentru asta — şi în plus nu avea bagaj.
Nu, părea mai degrabă să fi ieşit la plimbare.
La ora patru dimineaţa.
Nu era deloc un gest raţional.
— Scrîntită femeie! şi-a spus înşfăcînd un halat. L-
a aruncat peste cămaşa subţire şi a ieşit din cameră.
Aşa ar fi arătat viaţa lui, dacă s-ar fi căsătorit cu ea? Ar
fi alergat după ea în miez de noapte?
în mai puţin de un minut ieşise deja pe uşa care
fusese în mod special lăsată întredeschisă, a observat
el. A străbătut aleea şi pajiştea şi s-a uitat după ea.
Nimic.
Dispăruse.
288 JULIA QUINN
Pentru numele lui... chiar nu avea de gînd să o

strige. Ar fi trezit toată casa.
A mai înaintat cîţiva paşi. Unde naiba era? Nu avea
cum să ajungă prea departe. Mai mult decît atît - nu
vroia, mai mult ca sigur, să se ducă prea departe. Nu
Amelia.
—Amelia? a şoptit cît de tare a îndrăznit.
A zărit-o imediat ce s-a ridicat din iarbă.
— Thomas?
— Erai întinsă pe jo s ? Nu avea părul ridicat în coc,
ci doar împletit într-o coadă simplă. Nu-şi amintea să
o mai fi văzut vreodată aşa. Nu ar fi avut cînd.
— Priveam stelele, i-a spus ea.
El s-a uitat în sus. Nu ar fi avut cum să nu o facă,
după un asemenea răspuns.
— Aşteptam să treacă norii, i-a explicat ea.
— De ce?
— De ce? a repetat ea, privindu-1 de parcă el ar fi
spus ceva de neînţeles.
— Sîntem în puterea nopţii.
— Da. ştiu. Şi-a strîns picioarele sub ea, s-a
sprijinit în palme şi s-a ridicat. Dar este ultima mea
sansă.
j
— La ce?
Ea a ridicat din umeri.
— Nu ştiu.
A dat să-i spună ceva, să o mustre pentru că era
atît de nesăbuită. Dar chiar atunci ea i-a zîmbit.
Era atît de frumoasă că a rămas ca trăsnit.

—Amelia. Nu ştia de ce îi rostise numele. Nu avea
ceva să-i spună. Dar ea era acolo, în faţa lui, iar el nu
mai dorise niciodată o femeie - nu, nu mai dorise nimic
- aşa cum o dorea pe ea.
Acolo, pe o pajişte umedă, în mijlocul Irlandei, în
puterea nopţii, o dorea pe ea.
Complet.
Nu-şi îngăduise să se gîndească la asta. 0 dorea -
renunţase de mult să se mai prefacă. Dar nu-şi
permisese să viseze la asta, să vadă cu ochii minţii cum
îi punea mîna pe umeri, cum lăsa rochia să-i alunece
sub degetele lui lacome, dîndu-i la iveală...
— Trebuie să te întorci în casă, i-a spus răguşit.
Ea a respirat adînc. Oare ştia ce risca, rămînînd
acolo, cu el? Avea nevoie de toată forţa - mai multă
decît ar fi crezut că poseda - să rămînă pe loc, la doi
paşi de ea. Aproape... atît de aproape şi totuşi fără să
o poată atinge.
—Vreau să stau afară, i-a spus ea.
El i-a căutat privirea. A fost o greşeală, pentru că
a citit în ea tot ce sim ţea ea - fiecare durere, fiecare
nedreptate, fiecare nesiguranţă.
Şi asta l-a durut.
— Eram sus, a continuat ea. Dar în cam eră era
înăbuşitor şi fierbinte. Nu era tocmai fierbinte, a
încercat ea să-i explice, dar eu aşa simţeam.
Era ciudat, dar el o înţelegea perfect.
290 JULIA QUINN
— M-am săturat să mă simt prinsă într-o cursă, i-

a spus cu tristeţe. întreaga mea viaţă mi s-a spus unde
să merg, ce să spun, cu cine să vorbesc...
— Cu cine să te căsătoreşti, a spus el cu blîndeţe.
Ea a dat din cap.
— Vroiam doar să mă simt liberă. Chiar şi numai
pentru o oră...
S-a uitat la mîna ei. I-ar fi fost atît de uşor să o ia
într-a lui! Trebuia să facă doar un pas. Numai de atît
era nevoie. Doar un pas şi ea ar fi fost în braţele lui.
în loc de asta, îi spuse:
— Trebuie să te întorci în casă. Pentru că asta
trebuia să-i spună. Şi asta trebuia ea să facă.
Nu o putea săruta. Nu atunci. Nu acolo. Pentru că
nu era convins că se va putea opri.
— Nu vreau să mă mărit cu el, a spus Amelia.
Inima i s-a strîns. O ştia prea bine, ea fusese
suficient de explicită. Şi totuşi... acum... acolo, în
lumina lunii...
îi era imposibil să spună acele cuvinte.
Nu vreau să fii a Iui.
Şi nu le-a rostit. Nu putea să spună asta. Pentru că
a doua zi dimineaţă, cînd adevărul va ieşi la iveală iar
Jack Audley va dovedi că era duce de Wyndham, iar el
îi va fi spus acum, chiar acum vreau să fii a mea.
Ea ar fi acceptat.
îi citea asta în ochi.
Poate chiar credea că îl iubea. Şi de ce nu ar fi fost
aşa?
I se spusese dintotdeauna că trebuia să-l

iubească, să-l asculte, să-i fie recunoscătoare pentru
atenţii şi pentru norocul de a-i fi fost promisă cu atît
de mulţi ani în urmă.
Numai că nu-1 cunoştea cu adevărat. în clipa
aceea nu era prea convins că se cunoştea pe el însuşi.
Cum să-i ceară să rămînă cu el cînd nu avea nimic să-i
ofere?
Merita mai mult.
— Amelia, a şoptit, pentru că trebuia să spună
ceva. Ea aştepta un răspuns de la el.
A clătinat din nou din cap.
— Nu vreau să fac asta.
— Tatăl tău... a început el, dar glasul i s-a stins.
—Vrea să fiu ducesă.
— Vrea ce este mai bine pentru tine.
— Nu are cum să ştie.
— Tu nu ştii.
Privirea pe care i-a aruncat-o aproape că l-a ucis.
— Să nu spui asta. Spune-mi orice altceva, dar nu
că nu ştiu.
— Amelia...
-N u .
Un sunet îngrozitor. O singură silabă, care venise
de undeva din adîncul ei. Iar el a simţit totul. Durerea
ei, furia, frustrările - toate săpau în el adînc.
— îm i pare rău, a spus el. Nu ştia ce altceva să-i
spună.
292 JULIA QUINN
Şi chiar îi părea. Nu ştia prea sigur de ce. Dar

durerea aceea din piept nu putea fi altceva decît
tristeţe.
Sau regret.
Că ea nu era a lui.
Că nu va fi niciodată a lui.
Că nu putea spune la naiba cu toate! şi să o facă a
lui, acolo, atunci.
Şi, spre marea Iui surprindere, s-a dovedit că nu
ducele de Wyndham era cel care făcea întotdeauna
numai ce trebuia.
Ci Thomas Cavendish.
Capitolul 18
Amelia îşi spusese nu o dată, cu ironie, în timpul

călătoriei spre Cloverhill, că se îndrăgostise cam tîrziu
de cartografie. Doar viaţa ei fusese trasată cu precizie
de alţii, dintotdeauna. Chiar şi acum, cînd vechile
planuri fuseseră date peste cap, i se pregătea o nouă
hartă, tot de către alţii.
De tatăl ei.
De bătrîna doamnă.
Chiar şi de Thomas.
Toată lumea avea un cuvînt de spus în privinţa
viitorului ei. Cu excepţia ei. Dar nu şi în noaptea aceea.
— E tîrziu, a spus ea încet.
El a făcut ochii mari iar ea a citit în ei surprindere.
— Dar nu prea tîrziu, i-a şoptit. A ridicat privirea.
Norii se risipiseră. Nu sim ţise adierea vîntului - nu
sim ţise nimic, doar pe el. Iar el nici m ăcar nu o
atinsese. Dar cerul se limpezise, cumva. Stelele
străluceau.
Era important. Nu ştia de ce, dar era.
— Thomas, i-a şoptit iar inima a început să-i bată
cu putere. Mai avea puţin şi-i ieşea din piept.
— Thorn...
— Nu, i-a spus el. Nu-mi rosti numele.
294 JULIA QUINN
De ce?
Cuvintele îi stătuseră pe vîrful limbii, dar nu le
rostise. Cumva, ştiuse că nu trebuia să facă asta. Nu
vroia să audă răspunsul, oricare ar fi fost el. Nu acum,
cînd o privea atît de intens. Şi de trist.
— Nu este nimeni prin preajmă, a spus ea.
Era adevărat. Toată lumea dormea.
Poate dacă venea spre ea, dacă o săruta...
L-ar fi sărutat şi ea.
El a clătinat din cap.
— Mereu e cîte cineva.
Se înşela, însă. Era noapte. Dormeau cu toţii. Erau
singuri iar ea vroia... vroia...
— Sărută-mă.
Ochii lui au strălucit şi pentru o clipă a părut să
sufere.
— Nu face asta, Amelia.
— Te rog. I-a zîmbit. îmi eşti dator.
— Eu... A părut surprins la început, apoi amuzat:
îţi sînt dator?
— Pentru cei douăzeci de ani de logodnă. îmi
datorezi un sărut.
El i-a zîmbit.
— Pentru douăzeci de ani de logodnă aş zice că-ţi
datorez mai multe săruturi.
Ea şi-a umezit buzele. I se uscaseră din cauză că
respira rapid.
— Unul este de ajuns.
— Nu, i-a spus el. Nu poate fi. Niciodată.
Ea a încetat să mai respire. O va face. O va săruta.

Iar ea îi va răspunde la sărut.
A făcut un pas înainte.
— Nu, a spus el, dar glasul nu-i era deloc ferm.
A întins mîna spre el, oprindu-se la doar cîţiva
centimetri.
—Amelia, nu, i-a spus răguşit.
Oh, nu. Doar nu avea de gînd să o respingă. Nu-i
va da voie. Doar nu-i va spune că era pentru binele ei,
că el ştia cel mai bine... Era viaţa ei, era noaptea ei, iar
el era bărbatul ei, Dumnezeu îi era martor. S-a aruncat
în braţele lui.
— Am...
Poate că încercase să-i spună pe nume. Sau poate
scosese doar un sunet, pentru că-1 luase prin
surprindere. Nu ştia. Nici nu-i păsa. M ersese prea
departe ca să-i mai pese de astfel de nimicuri. îi
prinsese chipul în mîini şi îl săruta. Era nepricepută,
cu siguranţă, dar îl săruta cu toată nebunia care o
ardea pe dinăuntru.
îl iubea.
îl iubea. Poate că nu i-o spusese, poate că nu va
avea niciodată şansa să i-o spună, dar îl iubea. Iar
acum îl săruta.
Pentru că asta face o femeie îndrăgostită.
— Thomas, a spus ea. Pentru că simţea nevoia să-
i rostească numele. L-ar fi repetat, iar şi iar, dacă el o
lăsa.
296 JULIA QUINN
— Amelia... I-a pus mîinile pe umeri, pregătit să o

respingă.
Nu-1 putea lăsa să facă asta. L-a cuprins în braţe
şi şi-a lipit trupul de el. I-a trecut mîna prin păr şi l-a
tras şi mai aproape, cu buzele apăsate pe buzele lui.
— Thomas, a şoptit. Te rog...
El nu s-a clintit. Stătea rigid, lipsit de orice reacţie,
dar apoi...
S-a înmuiat. A simţit o căldură în piept, de parcă
reuşea în sfîrşit să respire. După care una din mîini i-a
alunecat uşor, aproape tremurînd, pe spate. Ea a
tresărit. Şi a gemut uşor. Şi l-a implorat:
— Te rog.
Dacă o respingea acum... Nu credea că va putea
suporta.
—Am nevoie de tine, i-a şoptit ea.
El nu s-a mişcat. Drept pentru care, Amelia a
crezut că totul era pierdut. în secunda următoare, el a
explodat cu o energie plină de pasiune. A înlănţuit-o
cu braţele cu o viteză uimitoare şi nu numai că o
săruta...
0 devora.
Iar ea vroia să-l lase să facă asta.
— Oh, da, a oftat ea şi s-a cufundat şi mai adînc în
el. Era tot ce-şi dorise. îl dorise pe el, da, dar mai
presus de toate îşi dorise asta. Puterea, convingerea că
totul pornise de la ea. Că ea îl sărutase p e el.
Iar el o dorea. 0 dorea pe ea.
S-a înfiorat. Parcă se topea pe dinăuntru. Ar fi vrut

să-l pună jos, pe iarbă, să-l încalece şi...
Dumnezeule mare, ce se întîmpla cu ea?
Oricine ar fi fost ea, cu cîteva ore în urmă - femeia
aceea dispăruse, fusese înlocuită de o destrăbălată
care nu-şi petrecuse douăzeci şi unu de ani din viaţă
învăţînd să fie o lady. Cînd îl sărutase - nu, cînd se
aruncase pe el, rugîndu-se disperată să nu o respingă
- fusese copleşită de un val de emoţii. Fusese furioasă
şi disperată şi tristă şi melancolică. Şi dorise, măcar o
dată, să simtă că deţinea controlul.
Acum, însă, emoţia dispăruse. Trupul era acum
cel care dicta, alimentat de o nevoie pe care nu o mai
încercase niciodată. Ceva tensionant, răscolitor.
Undeva înăuntrul ei, în locuri despre care nu vorbise
niciodată cu nimeni. Nici nu ştiuse de existenţa lor.
Iar el, Thomas, făcea ca totul să fie şi mai rău.
Şi mai bine.
Nu, mai rău.
— Te rog, l-a implorat ea, dorindu-şi ca el să ştie
ce-i cerea. După care a gemut, pentru că el o făcea din
nou să se simtă bine. Buzele lui erau pe gîtul ei, mîinile
lui erau peste tot - în părul ei, pe spate, cuprinzîndu-i
posteriorul.
îl dorea mai aproape. îşi dorea mai mult. Să-i
simtă căldura trupului, puterea. Pielea arzînd, lipită de
a ei. Vroia să-şi arcuiască spatele, să-şi desfacă
picioarele.
Vroia să se mişte. în moduri pe care nu le crezuse
posibile.
298 JULIA QUINN
A încercat să-şi dea jos haina, dar el a oprit-o:

— 0 să-ţi fie frig.
S-a chinuit să-şi elibereze braţul drept.
— îmi poţi ţine tu de cald.
El s-a tras puţin înapoi. Avea ochii duşi în fundul
capului.
—Amelia...
în vocea lui era vechiul Thomas. Cel care făcea
întotdeauna ce se cuvenea.
— Nu te opri, l-a rugat ea. Nu în noaptea asta.
I-a luat chipul în mîini şi a ţinut-o atît de aproape
că nasurile erau cît pe ce să li se atingă. Ochii i-au
căutat pe ai ei. Avea o privire goală, chinuită.
— Nu vreau să fac asta, i-a spus cu glas nesigur.
Dar trebuie.
Ştiau amîndoi prea bine ce însemna asta.
— Eu... nu pot... S-a'oprit şi s-a dat un pas înapoi.
Nu pot face... ceva...care mîine... încerca să-şi aleagă
cu grijă cuvintele. Dacă fac asta, Am elia...Şi-a trecut
mîna prin păr, cu unghiile adînc în scalp. Trebuia să
simtă durere. Avea nevoie de ea, acum. De ceva, orice,
care să-l readucă cu picioarele pe pămînt.
Să nu-1 lase să se piardă.
— Nu pot să fac ceva care îţi va decide viitorul, a
reuşit să-i spună. A ridicat ochii, sperînd că ea
întorsese capul, dar n-a fost aşa. îl privea cu ochi mari,
cu buzele întredeschise. îi vedea aburii respiraţiei,
pierzîndu-se în întuneric.
Era o adevărată tortură. Trupul lui striga după ea.

Mintea lui...
Inima lui.
Nu.
Nu o iubea. Nu putea să o iubească. Nici un zeu,
oricît de crud, nu-i putea face asta.
A încercat să-şi dom olească respiraţia. Nu era
uşor, mai ales că pivirea aluneca acum mai jos de gîtul
ei...
Şnurul cămăşii de noapte era puţin desfăcut. A
înghiţit în sec. Văzuse mult mai mult din decolteul ei,
în nenum ărate ocazii. Rochiile de seară erau
îndrăzneţe. Şi totuşi nu-şi putea lua ochii de la şnurul
acela subţire, de la funda pe jumătate desfăcută care îi
atîrna peste unul din sîni.
Dacă trăgea de el...
Dacă întindea mîna şi îl prindea între degete, oare
cămaşa s-ar fi deschis cu totul? I-ar fi alunecat de pe
umeri?
— Du-te în casă, i-a spus. Te rog.
— Thorn...
— Nu te pot lăsa singură aici, iar eu nu pot... nu
pot... A respirat adînc. Dar asta nu a avut darul să-l
liniştească.
»
Ea nu s-a mişcat, însă.

— Du-te înăuntru, Amelia. Dacă nu pentru tine, fă-
o pentru mine. Nu mă lăsa să fie eu bruta care ţi-a
distrus viaţa, cu o noapte înainte să... înainte de...
Ea şi-a umezit buzele. Era un gest de nervozitate,
dar sîngele i-a luat foc.
300 JULIA QUINN
—Amelia, du-te.
Probabil că i-a simţit disperarea din voce, pentru
că s-a întors şi a plecat, lăsîndu-1 singur pe pajişte,
blestemîndu-se în gînd. Ce neghiob!
Un neghiob nobil, poate. Unul onest. Dar neghiob.
Cîteva ore mai tîrziu, Thomas încă se mai învîrtea

pe coridoarele din Cloverhill. Aşteptase aproape o oră
afară, după plecarea Ameliei. îşi tot spunea că-i plăcea
aerul răcoros al nopţii, care îi umplea plămînii şi-i
înfiora pielea. îşi spunea că nu-i păsa că-i îngheţau
picioarele în iarba udă.
Erau nişte prostii, iar el ştia asta. Dar dacă nu-i
dădea suficient timp Ameliei să ajungă în cameră - cea
pe care, dintr-un mare noroc, o împărţea cu Grace - ar
fi plecat după ea. Iar dacă o atingea din nou, dacă îi
simţea m ăcar prezenţa înainte de sosirea dimineţii,
atunci nu ar mai fi fost în stare să se oprească.
Cîtă putere să aibă un bărbat?
S-a întors în camera lui şi şi-a încălzit picioarele
lîngă foc, după care, prea agitat să stea într-un loc, şi-
a încălţat pantofii şi a coborît în linişte sările, căutînd
ceva - orice - care să-i abată gîndurile, pînă dimineaţa.
în casă domnea liniştea, bineînţeles. Nu se auzea
nici măcar un servitor care să se fi apucat de treburile
dimineţii. I s-a părut că aude totuşi ceva. Un zgomot
înfundat, poate un scaun care era tîrît pe podea. S-a
uitat mai atent şi a văzut o geană de lumină venind de
dincolo de o uşă întredeschisă.
Curios, a aruncat o privire înăuntru. Jack era

singur, era tras la faţă, arăta epuizat. Arăta - şi-a spus
Thomas - aşa cum se simţea şi el.
— Nu poţi dormi? l-a întrebat Thomas.
Jack a ridicat privirea. Faţa i-a rămas complet
lipsită de emoţie.
-N u .
— Nici eu, i-a spus Thomas şi a păşit înăuntru.
Jack a ridicat în aer o sticlă de coniac. Era mai
mult de trei sferturi plină, dovadă că el căuta alinare,
nu uitare.
— E foarte bun. Cred că unchiul îl păstra pentru
ocazii speciale. A coborît privirea pe sticlă şi a adăugat:
nu pentru aceasta, îmi imaginez.
Lîngă fereastră erau aşezate nişte pahare, aşa că
Thomas s-a apropiat şi a luat unul. I se părea foarte
ciudat să se afle acolo, să bea coniac cu cel care, în doar
cîteva ore, îi va fura totul, cu excepţia sufletului.
S-a aşezat în faţa lui Jack şi a pus paharul pe
măsuţa dintre cele două fotolii cu braţe arcuite. Jack a
întins mîna şi i-a turnat o porţie generoasă.
Thomas a luat paharul şi a băut. Coniacul era bun.
Disecret şi dulce, exact genul de băutură de care avea
nevoie acum, ca să se liniştească. A mai luat o
înghiţitură, s-a sprijinit de spătar şi a privit pe geam.
Din fericire, acesta nu dădea spre pajiştea unde o
sărutase pe Amelia.
— Se va lumina curînd, a spus.
302 JULIA QUINN
Jack s-a întors în aceeaşi direcţie şi a privit la

rîndul lui pe fereastră.
— S-a trezit cineva? a întrebat.
— Nu am auzit nici o mişcare.
Au rămas tăcuţi cîteva momente. Thomas îşi
savura alene coniacul. Băuse mult prea mult în ultima
vreme. Avusese o scuză bună, era adevărat - dar toti
beţivii aveau cîte o scuză, nu? Dar nu-i plăcea bărbatul
care devenea, încet-încet. Grace... Nu ar fi sărutat-o
niciodată dacă nu ar fi fost băut.
Avea să-şi piardă numele, rangul, tot ce avea, pînă
la ultima proprietate. Nu era cazul să renunţe şi la
demnitate şi la judecata dreaptă.
L-a privit în tihnă pe Jack, cufundat în fotoliul său.
Realiza abia acum că noul lui văr era un bărbat mai
capabil decît crezuse el la început. Jack avea să-şi ia în
serios responsabilităţile. Va face greşeli, dar greşeli
făcuse şi el. Poate că ducatul nu va prospera şi nu se va
extinde sub adim inistrarea lui Jack, dar nici nu se va
alege praful de el.
Era de ajuns. Trebuia să fie de ajuns.
L-a privit pe Jack cum ridica sticla de coniac şi-şi
mai turna un pahar. în clipa în care primii stropi au
ajuns în pahar, a îndreptat sticla cu un gest abrupt. I-a
căutat privirea lui Thomas şi l-a întrebat:
— Te simţi vreodată ca şi cum ai fi expus într-o
vitrină?
Thomas ar fi vrut să rîdă, dar nici un muşchi nu i
s-a mişcat pe faţă.
— Tot timpul.
— Şi cum rezişti?
S-a gîndit cîteva clipe la asta.
— Aşa a fost de la început.
Jack a închis ochii şi şi-a frecat fruntea. Ca şi cum
ar fi încercat, şi-a spus Thomas, să alunge o amintire.
— Ziua de azi va fi îngrozitoare, a spus Jack.
Thomas a dat uşor din cap. Era o descriere
apropiată de adevăr.
— Un adevărat circ.
— Exact.
Au rămas acolo, fără să facă nimic. Au ridicat
privirile exact în aceeaşi clipă. Ochii li s-au întîlnit,
după care Thomas a întors capul şi s-a uitat pe geam.
Afară.
— Mergem? l-a întrebat Jack.
— înainte ca ceilalţi...
— Chiar acum.
Thomas şi-a lăsat paharul pe jum ătate plin şi s-a
ridicat. S-a uitat spre Jack şi, pentru prima oară, a
sim ţit legătura de sînge dintre ei.
— Arată-mi drumul.
îi părea ciudat, dar în clipa în care au urcat în şa
şi au pornit în galop, Thomas a sim ţit un imens
sentim ent de uşurare.
Nu vroia neapărat să renunţe la Wyndham.
Pentru că era...
El. Wyndham. Era el. Asta era el.
304 JULIA QUINN
Ce sentim ent minunat! Să se furişeze afară din

casă, în semiîntuneric, să pornească la drum...
Descoperea acum că el însem na mult mai mult
decît un nume. Şi poate, cînd toate astea se vor sfîrşi,
va fi tot el cel dintotdeauna.
Capitolul 19
Lui Thomas, drumul către Maguiresbridge i s-a

părut deosebit de plăcut. Se aşteptase ca peisajele de
ţară să fie extrem de pitoreşti, dar circumstanţele zilei
nu promiteau nimic bun. în ceea ce-1 privea pe Jack,
acesta nu părea prea dornic să facă conversaţie, dar
din timp în timp îi mai spunea cîte ceva despre locurile
pe lîngă care treceau.
Lui Jack îi plăcuse să copilărească acolo, şi-a dat
Thomas seama. Chiar mai mult decît atît. Mătuşa lui
era o femeie drăguţă - nu exista un alt cuvînt care să o
descrie mai bine. Probabil că-i fusese mai mult decît o
mamă. Iar Cloverhill fusese un loc mult mai plăcut
pentru un copil decît Belgrave.
Ce ironie! Jack fusese privat de moştenirea lui şi
totuşi Thomas simţea că el era cel care fusese înşelat.
Nu pentru căar fi avut parte de o copilărie mai
frumoasă dacă nu ar fi fost moştenitorul ducatului de
Wyndham. Tatăl lui ar fi fost şi mai greu de suportat
dacă ar fi locuit în nord, ca simplu ginere al unui
proprietar de fabrici.
Şi totuşi nu se putea abţine să nu se întrebe. Nu
ce-ar fi fost, ci ce ar fi putut deveni. îşi făcuse un titlu
de glorie în a nu-şi imita tatăl dar nu se gîndise nici o
clipă ce fel de tată ar fi putut fi el, cîndva.
306 JULIA QUINN
Casa lui ar fi fost oare împodobită cu miniaturi ale

căror rame să se fi uzat de cît de multe ori fuseseră
luate în mîini şi privite?
Asta presupunea, bineînţeles, să fi avut un cămin.
Ceea ce nu era foarte sigur.
în faţa ochilor le-a apărut un sat. Jack s-a oprit şi
a privit în zare. Thomas s-a uitat curios la el.
—Acesta este? l-a întrebat.
Jack a dat din cap. Au pornit amîndoi mai departe.
Pe cînd se apropiau de sat, Jack a privit în jur.
Casele erau îngrijite, cu cele cîteva magazine care se
înşirau ca mărgelele de-a lungul drumului pietruit. Nu
se deosebea cu nimic de orice alt sătuc din insulele
britanice.
— Biserica este într-acolo, a spus Jack, facînd un
semn cu capul.
Thomas l-a urmat pe.ceea ce era, probabil, strada
principală. Au ajuns la biserică, o clădire simplă, din
piatră gri, cu ferestre înguste boltite. Părea foarte
veche, iar el s-a gîndit că trebuia să fie un loc foarte
frumos în care să te căsătoreşti.
Nu părea să fie nimeni prin preajmă.
— Nu văd pe nimeni, a spus.
Jack s-a uitat spre clădirea ceva mai mică din
stînga bisericii.
— Registrul trebuie să fie în casa parohială.
Thomas a dat din cap şi au descălecat amîndoi. Şi-
au legat caii de un stîlp şi s-au îndreptat spre casă. Au
bătut de cîteva ori şi într-un sfîrşit au auzit zgomot de

paşi apropiindu-se.
Uşa s-a deschis şi în prag şi-a făcut apariţia o
femeie în vîrstă. Probabil m enajera, a presupus
Thomas.
— Bună ziua, doamnă, a spus Jack făcînd o
plecăciune. Sunt Jack Audley. Iar el este...
— Thomas Cavendish, a spus repede Thomas,
ignorînd privirea lui surprinsă. I se părea nepotrivit să
se prezinte cu titlul întreg în ultimile minute ale
legitimităţii lui.
Deşi părea gata să dea ochii peste cap, Jack s-a
întors spre m enajeră şi a spus:
— Am dori să vedem registrul parohial.
Ea i-a privit un m om ent şi a făcut un semn cu
capul.
— Este în camera din spate, le-a spus. Acela este
biroul vicarului.
— Vicarul este prezent? a întrebat Jack.
Thomas i-a dat un cot în coaste. Dumnezeule,
avea nevoie de companie?
Chiar dacă m enajerei i s-a părut ciudată cererea
lor, nu a arătat acest lucru.
— Nu avem vicar, pentru moment, a spus pe un
ton plictisit. Postul este liber. S-a dus la canapea şi s-a
aşezat, după care le-a spus peste umăr: am înţeles că
va veni cineva, cît de curînd. Pînă atunci, însă, slujbele
de duminică le ţine cineva care vine de la Enniskillen.
A luat farfuria pe care avea cîteva felii de pîine
prăjită şi le-a întors com plet spatele. Thomas i-a
308 JULIA QUINN
interpretat gestul ca pe o invitaţie să meargă în birou,

aşa că a intrat, urmat la cîţiva paşi de Jack.
Pe peretele din faţa şemineului erau cîteva rafturi,
aşa că Thomas a început de acolo. Cîteva biblii, cărţi de
rugăciuni, de poezii.
— Ştii cum arată un registru parohial? a întrebat,
încerca să-şi am intească dacă văzuse vreodată unul la
biserica lor, lîngă Belgrave. Probabil că da, dar cu
siguranţă că nu arăta cumva deosebit, altfel şi l-ar fi
amintit.
Jack nu i-a răspuns iar Thomas nu a mai insistat.
Şi-a reluat inspectarea rafturilor.
„Onestitatea morală şi bărbatul modern”. Nu,
mulţumesc.
„Istoria ţinutului Fermanagh”. Nici asta. Oricît de
frumos ar fi fost ţinutul, îi cam ajunsese.
„Istoria călătoriilor", de Jam es Cook. A zîmbit.
Ameliei i-ar fi plăcut cartea aceasta.
A închis ochii şi a respirat adînc, dîndu-şi o clipă
de răgaz să se gîndească la ea. în cercase să nu facă
asta. Toată dimineaţa încercase să se concentreze la
peisaj, la calul său, la pata de noroi de pe cizma stîngă
a lui Jack.
Nu la Amelia.
Cu siguranţă, nu la ochii ei, care nici nu semănau
la culoare cu frunzele copacilor. Dar nici cu scoarţa de
copac. Mai degrabă un am nestec dintre cele două
culori.
Şi nici la zîmbetul ei nu se gîndise. Sau la forma
gurii ei, atunci cînd stătuse în faţa lui, cu o noapte în
urmă, respirînd greu de dorinţă. Pentru el.
Şi el o dorea. Dumnezeule mare, cît de mult o

dorea!
Dar nu o iubea.
Nu avea cum să o iubească. Era de neconceput.
S-a reapucat de treabă şi mai înverşunat, scoţînd
de pe raft fiecare carte pe a cărei cotor nu era scris
nimic, ca să o deschidă şi să se uite înăuntru. într-un
final a ajuns la un raft pe care erau doar registre. L-a
tras pe primul iar inima i-a bătut cu mai multă putere
cînd şi-a dat seama că acolo erau înregistrate naşterile.
Decesele. Şi căsătoriile.
Avea în faţă unul dintre registre. Datele nu erau
însă cele pe care le căuta el. Părinţii lui Jack se
căsătoriseră probabil pe la 1790, iar acestea erau mult
prea recente.
S-a uitat peste umăr la Jack, care stătea nemişcat
lîngă foc, cu capul băgat între umeri. Părea împietrit.
Atunci si-a dat Thomas seama că nu se miscase deloc
j t
în tot timpul în care el căutase registrele.

De cînd intraseră.
Thomas ar fi vrut să-i spună ceva. Să străbată
încăperea şi să-l scuture, să-l readucă cu picioarele pe
pămînt. Ce naiba nu-i mai convenea acum? Viaţa Iui va
fi distrusă, înainte ca acea zi să se sfîrşească. EI îşi va
pierde numele, căminul, averea.
Logodnica.
Cînd va părăsi aceastîă încăpere, Jack va fi unul
dintre cei mai bogaţi şi mai puternici bărbaţi din lume.
Pe de cealaltă parte, el nu va avea nimic. Doar prietenii,
310 JULIA QUINN
dar nici aceştia nu erau prea numeroşi. Cunoştinţe

avea foarte multe, dar prieteni... Pe Grace, pe Harry
Gladdish... şi poate pe Amelia. îi era greu să creadă că
va mai dori să-l vadă după tot ce se întîmplase între ei.
I s-ar fi părut stînjenitor. Iar dacă sfirşea prin a se
căsători cu Jack...
I s-ar fi părut şi lui la fel de stînjenitor.
A închis ochii, încercînd să se concentreze pe ce
avea de făcut. El era cel care îi spusese Ameliei că
trebuia să se căsătorească cu ducele de Wyndham,
indiferent care ar fi fost acela. Nu avea de ce să se
plîngă. Ea nu făcuse alteva decît să-i urmeze
instrucţiunile.
Thomas a pus registrul la locul lui şi a scos un
altul, verificînd datele. Era ceva mai vechi decît primul,
chiar de la sfîrşitul secolului optsprezece. A încercat
cu un altul, apoi cu ăl patrulea. De data aceasta erau
datele care îl interesau, scrise îngrijit, elegant.
A înghiţit în sec şi s-a întors spre Jack:
— Acesta trebuie să fie.
Jack s-a întors. Avea o privire hăituită.
Thomas a coborît ochii spre registru şi şi-a dat
seam că mîinile îi tremurau. A respirat adînc. Crezuse
că era pregătit pentru ce avea să se întîmple pe mai
departe.
Dar acum îi era frică.
Şi-a adunat toate puterile şi a zîmbit slab. Dacă nu
se comporta ca un bărbat, atunci ce mai rămînea din
el? Avea încă demnitate. Şi suflet. Atît îi mai rămăsese.
A ridicat privirea spre Jack. L-a privit în ochi.

-E i?
— Fă-o tu, a spus Jack.
— Nu vrei să ne uităm împreună?
—Am încredere în tine.
La urma-urmei, de ce n-ar fi avut? Doar nu putea
modifica paginile acolo, în faţa lui. Dar chiar şi aşa,
chiar dacă era înspăimîntat de rezultat, chiar nu vroia
să vadă? Să citească cu ochii lui? Thomas nu şi-ar fi
putut imagina cum ar fi fost să bată atît drum şi să nu
întoarcă paginile cu mîna lui.
— Nu, a spus Thomas. Nu fac asta fără tine.
Jack a mai stat nemişcat cîteva clipe, după care s-
a apropiat de birou, înjurînd în barbă.
— Eşti al naibii de nobil, i-a spus Jack printre dinţi.
— Nu pentru mult timp, a murmurat Thomas. A
pus registrul pe birou şi l-a deschis la prima pagină cu
înregistrări. Cu Jack alături, a privit rîndurile scrise mic
şi îngrijit de vicarul din Maguiresbridge, pe la 1786.
A înghiţit cu greu. I se pusese un nod în gît.
Trebuia însă să facă asta. Era datoria lui. Faţă de
Wyndham.
Nu fusese asta întreaga lui viaţă? O datorie faţă
de Wyndham?
A dat paginile pînă cînd a găsit anul pe care îl
căuta.
— Ştii în ce lună s-ar fi căsătorit părinţii tăi? l-a
întrebat pe Jack.
-N u .
312 JULIA QUINN
Nici nu mai conta, a decis Thomas. Era o parohie

mică. Nu puteau fi prea multe căsătorii.
Patrick Colville şi Emily Kendrick, 20 m artie 1790

William Figleyşi M argaret Plowright, 22 m ai 1790
A urm ărit cu degetul pe pagină, pînă în josul ei.

Ţinîndu-şi respiraţia, a dat pagina.
Şi i-a văzut.
John Augustus Cavendish şi Louise H enrietta
Galbraith, căsătoriţi pe 12 iunie 1790, m artori Henry
Wickham şi Philip Galbraith.
Thomas a închis ochii.
Se sfîrşise. Totul. Tot ce-1 definea, tot ce poseda...
Dispăruseră.
Ce-i mai rămăsese?
A deschis ochii, şi-a privit mîinile. îi rămîneau
trupul, sîngele, muşchii şi oasele.
Era oare de ajuns?
0 pierduse şi pe Amelia. Se va mărita cu Jack sau
cu un altul, de acelaşi rang. Va fi mireasa altcuiva.
Gîndul îl durea, îl ardea. Nu-i venea să creadă cît
de mult îl durea.
— Cine este Philip? a şoptit privind registrul.
Numele de Galbraith îl mai auzise. Era cel al mamei lui
Jack.
— Poftim?
Thomas s-a uitat spre el. îşi ţinea capul între
mîini.
— Philip Galbraith. A fost unul dintre martori.

Jack a ridicat privirea. Apoi şi-a coborît-o. Spre
registru.
— Fratele mamei mele.
— Mai trăieşte? Thomas nu ştia prea bine de ce
întrebase. Dovada căsătoriei era chiar acolo, în mîinile
lui. Şi nu avea de gînd să o conteste.
— Nu ştiu. Ultima oară l-am văzut acum cinci ani.
Thomas a înghiţit în sec şi a privit undeva în gol.
îşi simţea trupul straniu, aproape imponderabil, de
parcă sîngele i se subţiase, se transformase. Pielea îl
furnica şi...
— Rupe-o.
S-a întors şocat spre Jack. Probabil nu auzise bine.
— Ce-ai spus?
— Rupe pagina.
—Ai înnebunit?
Jack a clătinat din cap.
— Tu eşti ducele.
Thomas s-a uitat la registru şi, în clipa aceea, şi-a
acceptat cu tristeţe soarta, cu adevărat.
— Nu, a spus încet. Nu sînt.
— Nu. Jack l-a cuprins pe după umeri. în ochi i se
citea panica. Tui eşti cel de care are nevoie Wyndham.
De care au toţi nevoie.
— Opreşte-te acum...
— Ascultă-mă, l-a implorat Jack. Tu te-ai născut
pentru acest rol, eşti crescut aşa. Eu voi distruge totul.
Nu înţelegi? Nu pot face asta. Nu pot.
314 JULIA QUINN
Era speriat. Era un semn bun, şi-a spus Thomas.

Doar un prost - sau un om extrem de superficial - ar
fi văzut doar bogăţii şi prestigiu. Dacă Jack era îngrozit,
însemna că era suficient de bărbat pentru rolul acela.
Aşa că a clătinat din cap. I-a susţinut privirea.
— Poate că am fost crescut pentru asta, dar titlul
este al tău prin naştere. Iar eu nu pot lua ce este al tău.
— Dar nu-1 vreau! a exclamat Jack.
— Nu este vorba dacă să-l accepţi sau nu, i-a spus
Thomas. Nu înţelegi? Nu este o posesiune. Acesta eşti
tu.
— Pentru numele lui Dumnezeu! a spus Jack.
Mîinile îi tremurau. întreg trupul îi tremura. Ţi-1 dau
ţie. Pe o tavă de argint. Tu rămîi duce, iar eu te las în
pace. Plec chiar şi în insulele Hebride. Fac orice, numai
rupe pagina aceea.
— Dacă nu ţi-ai dorit titlul, de ce nu ai spus că
părinţii tăi nu au fost căsătoriţi chiar atunci, la început?
Ai fi putut spune nu.
— Cînd am fost întrebat nu ştiam că aş putea fi eu
moştenitorul titlului.
Thomas s-a uitat din nou la registru. Era doar o
carte - nu, doar o pagină dintr-o carte. Doar asta stătea
între el şi tot ce-i era familiar, tot ce crezuse pînă atunci
că era adevărat.
Era tentant. Le simţea pe toate: dorinţă, lăcomie.
Chiar şi teamă. 0 doză mare de teamă.
Ar fi putut rupe pagina şi nimeni nu avea cum să
afle. Nici m ăcar nu erau numerotate. Dacă o rupea
frumos, cu grijă, nimeni nu şi-ar fi dat seam a că

existase vreodată.
Viaţa lui ar fi revenit la normal. Se putea întoarce
la Belgrave la fel cum plecase: cu aceeaşi avere,
aceleaşi responsabilităţi şi obligaţii.
Iar printre ele se număra şi Amelia.
Care ar fi fost deja ducesă. Nu ar fi trebuit să
tărăgăneze atît de mult lucrurile.
Dacă rupea pagina aceea...
— Ai auzit? a şoptit Jack.
Thomas a ridicat capul şi a ascultat, îndreptînd
instinctiv urechea spre ferastră.
Zgomot de cai.
— Au venit, a spus Thomas.
Era acum sau niciodată.
S-a uitat la registru.
Şi iar s-a uitat.
— Nu pot s-o fac, a şoptit.
Apoi - totul s-a întîmplat foarte repede - Jack l-a
împins, l-a dat deoparte, a apucat registrul şi... a rupt
pagina.
Thomas a încercat să-i smulgă foaia din mînă dar
Jack a fost mai rapid şi s-a repezit spre şemineu.
— Jack, nu! a strigat el, dar acesta a reuşit să o
arunce în foc înainte ca Thomas să-l apuce de braţ.
Thomas s-a dat un pas înapoi, oripilat de ce
vedea. Întîi a luat foc mijlocul paginii, după care
marginile au început să se încovoaie şi să se
înnegrească, prefăcîndu-se în cenuşă.
316 JULIA QUINN
în scrum.
— Dumnezeule din ceruri, a şoptit Thomas. Ce-ai
făcut?
Amelia crezuse că nu va mai folosi niciodată

cuvintele „cea mai rea zi” şi „din viaţa mea” în aceeaşi
frază. După scena din salonul de la Belgrave, cînd doi
bărbaţi se îndemnau unul pe altul ca celălalt să o ia de
soţie - ei bine, chiar era de crezut că o astfel de
umilinţă o poţi trăi doar o dată în viaţă.
Se părea însă că tatăl eu nu fusese informat de
acest lucru.
— Opreşte-te, papa, îl implora ea înfingîndu-şi la
propriu călcîiele în pămînt, în timp ce acesta încerca
să o împingă înăuntrul casei parohiale din Maguires-
bridge.
— Credeam că eşti-nerăbdătoare să obţii un
răspuns, i-a spus el, pierzîndu-şi răbdarea. Dumnezeu
mi-e martor că eu sînt.
Fusese o dimineaţă îngrozitoare. Cînd des
coperise că cei doi o porniseră spre biserică fără ea,
bătrîna îşi ieşise din minţi, fără exagerare. îşi revenise
însă cu o viteză ameţitoare (în mai puţin de un minut,
din estim ările Ameliei). Furia i se transform ase în
determ inare, iar Amelia o găsea astfel chiar mai
periculasă. Cînd a aflat că Grace nu intenţiona să-i
însoţească la Maguiresbridge, a prins-o de braţ şi i-a
şoptit:
— Să nu mă laşi singură cu ea!
____________________________ LOGODNICA DUCELUI 317
Grace a încercat să-i explice Ameliei că nu va fi

singură, dar aceasta nici nu a vrut să audă şi a refuzat
să plece fără ea. Şi cum lordul Crowland nu vroia să
plece fără Amelia şi cum aveau nevoie de doamna
Audley să-i îndrume spre biserică...
Trăsura a fost al naibii de aglomerată.
Amelia era înghesuită în spate, lîngă Grace şi
doamna Audley, ceea ce n-ar fi fost chiar o problemă
dacă nu ar fi stat chiar în faţa bătrînei, care o tot
întreba pe biata doamnă Audley cît mai aveau de mers.
Ceea ce însem na că doamna Audley trebuia să se
întoarcă, să o împingă pe Grace, care o împingea pe
Amelia, care era deja foarte tensionată şi temătoare.
în clipa în care au ajuns, taăl ei a apucat-o de braţ
şi i-a mai şuierat ceva la ureche despre taţi şi fiice şi
despre regulile de comportament, urmate de trei fraze
com plete despre m oştenirile dinastiilor, averile de
familie şi responsabilităţile faţă de Coroană.
Toate astea, la urechea ei, în mai puţin de un
minut. Dacă nu le-ar fi auzit de atît de multe ori în
trecut, nu ar fi înţeles nici un cuvînt.
A încercat să-i spună că Jack şi Thomas aveau
nevoie de intimitate, că nu trebuiau să fie nevoiţi să
facă o descoperire atît de importantă de faţă cu
martori. N-a mai ascultat-o nimeni, însă. Bătrîna o
luiase deja înainte iar Amelia o auzea tunînd:
— Unde este?
Amelia s-a întors şi a dat cu ochii de Grace şi de
doamna Audley, care îi urmau la cîţiva paşi, îngrozite.
318 JULIA QUINN
înainte să apuce să le spună ceva, tatăl ei a prins-o de

braţ şi a forţat-o să treacă pragul casei, aproape
împiedicîndu-se.
0 femeie stătea în mijlocul camerei, cu o ceaşcă
de cafea în mînă. Avea o expresie uimită, alarm ată
chiar. Era m enajera, probabil, şi-a spus Amelia. Nu a
putut întreba nimic, însă, pentru că tatăl ei o trăgea
după el, hotărît sî nu o lase pe bătrînă să ajungă la
Thomas şi Jack cu mult înaintea lui.
— Miscă-te, s-a răstit la ea. Amelia s-a sim tit
cuprinsă de o panică stranie. Nu vroia să intre în
camera din spate.
— Tată, a încercat ea să spună, dar următorul
cuvînt i s-a stins pe buze.
Thomas.
El era acolo, chiar în faţa ei. Stătea nemişcat, lipsit
de orice expresie, cu privirea fixată pe un perete pe
care nu era nimic: nici o fereastră, nici un tablou, nimic.
Amelia şi-a înghiţit strigătul. îşi pierduse titlul. Nu
mai trebuia să-i spună nimic. Nici măcar nu era nevoie
să se uite spre ea. îşi dădea seama după chipul lui.
— Cum aţi îndrăznit să plecaţi fără mine? a
întrebat bătrîna doamnă. Unde este? Cer să mi se
aducă imediat registrele.
Nimeni nu a spus nimic. Thomas stătea nemişcat,
ţeapăn şi mîndru, aşa cum stătuse dintotdeauna, duce
fiind, în timp ce Jack - Dumnezeule mare! - părea să
nu se simtă deloc bine. Era roşu la faţă şi respira greu.
— Ce-aţi descoperit? aproape că a ţipat bătrîna.
Amelia s-a uitat la Thomas. El nu a scos nici un

cuvînt.
— El este Wyndham, a vorbit într-un sfîrşit Jack.
Aşa cum trebuia să fie de la început.
Amelia se ruga cu disperare ca expresia lui
Thomas să o fi înşelat. Nu-i păsa de titlu, nici de
bogăţii. îl vroia doar pe el, numai că el era al naibii de
mîndru ca să accepte asta cît timp era doar Thomas
Cavendish, un gentleman oarecare din Lincolnshire.
Bătrîna s-a întors spre Thomas.
— Este adevărat?
Thomas nu a scos nici un cuvînt.
Bătrîna a repetat întrebarea, apucîndu-1 pe
Thomas de braţ cu o ferocitatea care a speriat-o pe
Amelia.
— Nu există nici o înregistrare a căsătoriei, a
insistat Jack.
Thomas nu a spus nimic.
— Thomas este adevăratul duce, a repetat Jack,
dar părea speriat. Disperat, chiar. De ce nu mă
ascultaţi? De ce nu mă ascultă nimeni?
Amelia şi-a ţinut răsuflarea.
— Minte, a spus încet Thomas.
Amelia a înghiţit în sec. Nu trebuia să plîngă, deşi
aceasta era singura alternativă.
— Nu, a izbucnit Jack. Vă spun eu...
— Pentru numele lui Dumnezeu! a intervenit
Thomas. Chiar crezi că nu va afla nimeni? Au existat
martori la căsătorie. Nu poţi rescrie trecutul. S-a uitat
spre foc. Şi nici nu-1 poţi arde.
320 JULIA QUINN
Amelia l-a privit şi atunci a înţeles. Ar fi putut să

mintă.
Ar fi putut să mintă. Dar nu o făcuse.
Dacă ar fi minţit...
—A rupt pagina din registru, a continuat Thomas
cu glas straniu, detaşat. A aruncat-o în foc.
S-au întors cu toţii deodată spre foc şi au privit ca
vrăjiţi flăcările scînteind în şemineu. Nu era însă nimic
de văzut acolo, nici m ăcar o urmă de hîrtie. Nici o
dovadă a faptei lui Jack. Dacă Thomas ar fi minţit...
N-ar fi ştiut nimeni. Ar fi putut păstra totul. Şi-ar
fi păstrat titlul. Averea.
Ar fi avut-o pe ea.
— Totul este al tău acum, a spus Thomas
întorcîndu-se spre Jack. După care a făcut o plecăciune,
în faţa lui Jack, care părea înspăimîntat.
Thomas s-a întors spre ceilalţi.
— Eu sînt... Şi-a dres glasul, iar cînd a continuat, a
spus cu mîndrie: sînt domnul Cavendish. Şi vă doresc
tuturor o zi bună.
Şi a plecat. A trecut pe lîngă ei toţi şi a ieşit.
Nu s-a uitat la Amelia.
în timp ce stătea acolo, în tăcere, Amelia şi-a dat
seama: nu se uitase deloc la ea. Nici măcar o dată.
Stătuse ţintuit locului, uitîndu-se fix la perete, apoi la
Jack, la bunica lui, chiar şi la Grace.
Dar nu se uitase nici măcar o dată la ea.
Straniu, dar acest lucru a liniştit-o.
Capitolul 20
Thomas nu avea nici cea mai mică idee încotro se

îndrepta. A străbătut cu paşi repezi casa parohială,
trecînd pe lîngă m enajera care încerca să tragă cu
urechea la ce se întîmpla dincolo. Cînd să coboare
treptele de la intrare, în soarele puternic, irlandez, a
rămas nem işcat cîteva clipe. A clipit, dezorientat. Un
singur cînd îl anima...
Să plece departe.
Departe.
Nu vroia să dea ochii cu bunica. Şi nici cu noul
duce de Wyndham.
Nu vroia ca Amelia să-l vadă.
Aşa că a încălecat şi a pornit. S-a îndreptat spre
Butlersbridge, pentru că era singurul loc familiar. A
trecut de drumeagul care ducea spre Cloverhill - nu
era pregătit să se întoarcă acolo, mai ales că ceilalţi
aveau să ajungă şi ei destul de curînd. Aşa că şi-a
continuat drumul pînă cînd a dat de un han, pe partea
dreaptă. Părea destul de respectabil, aşa că a
descălecat şi a intrat.
Şi tot acolo l-a găsit Amelia, cinci ore mai tîrziu.
—Te-am căutat, i-a spus ea pe un ton care se vroia
vesel.
322 JULIA QUINN
Thomas a închis ochii o clipă şi şi-a frecţionat

tîmplele înainte de a-i răspunde.
— Şi m-ai găsit, se pare.
Ea răm ăsese cu privirea aţintită pe carafa pe
jumătate goală aşezată în faţa lui.
— Nu sînt beat, dacă la asta te gîndeşti.
— Nu te-aş condamna nici dacă ai fi.
— Ce femeie îngăduitoare! S-a sprijinit leneş de
spătar. Mare păcat că nu m-am însurat cu tine.
Nu era beat, dar băuse suficient să devină
răutăcios.
Ea nu i-a răspuns. Ceea ce a fost mai bine. Poate
că nu merita ca el să se poarte astfel, dar nu trebuia să
uite că el dorise să rămînă singur. Ea era cea care îl
urmărise pînă acolo, la hanul Derragarra.
S-a aşezat pe scaunul din faţa lui şi l-a privit
detaşată. Abia atunci el a întrebat-o:
— Ce cauţi aici?
— Ţi-am spus. Pe tine.
EI a privit în jur. Erau într-o’ tavernă, pentru
numele lui Dumnezeu! Plină cu bărbaţi care beau.
—Ai venit neînsoţită?
Ea a ridicat din umeri.
— Mă îndoiesc că mi-a observat cineva lipsa. La
Cloverhill lumea este destul de agitată.
— îl serbează pe noul duce? a întrebat cu
amărăciune.
Ea a înclinat uşor capul, semn că-i sesizase
sarcasmul.
— îi serbează apropiata căsătorie.

El a privit-o întrebător.
— Nu cu mine, s-a grăbit ea să adauge, ridicînd un
braţ ca şi cum s-ar fi apărat.
— Da, a murmurat el. Ar fi cam nepotrivit să o facă
fără ca m ireasa să fie prezentă.
A strîns din buze, semn că începea să-şi piardă
răbdarea. S-a abţinut însă şi a adăugat:
— Se căsătoreşte cu Grace.
—Adevărat? A zîmbit. Ce bine! Este un lucru bun.
— Par să se iubească foarte mult.
A ridicat privirea spre ea. Avea părul prins lejer,
cu cîteva şuviţe rebele aduse după ureche, iar gura ei...
Ei bine, nu zîmbea, dar nici încruntată nu era. Luînd în
calcul tot ce se întîmplase în ziua aceea, era remarcabil
de senină şi de stăpînă pe ea. Şi, poate, chiar puţin
fericită. Dacă nu pentru ea, atunci pentru jack şi Grace.
— Cererea în căsătorie a fost foarte romantică, i-a
spus ea.
—Ai fost martoră?
Ea a zîmbit.
—Am fost cu toţii.
— Şi bunica?
— Oh, da.
El a zîmbit, în ciuda hotărîrii de a rămîne supărat.
— îmi pare rău că am ratat-o.
— Şi mie îmi pare rău că ai ratat-o.
în glasul ei era ceva... Cînd a ridicat privirea, a citit
ceva în ochii ei. Ceva ce n-ar fi vrut să vadă. Ce n-ar fi
324 JULIA QUINN
vrut să ştie. Nu avea nevoie de milă sau de compătimiri

- nimic din tot ce vedeai pe chipul unei femei, acea
expresie îngrozitoare, puţin maternă, puţin tristă, ca şi
cum ar fi vrut să-i rezolve problemele, să le alunge cu
un sărut şi cu un „gata, a trecut...".
Cerea oare prea mult? Doar cîteva momente de
singurătate, să fie doar el şi nefericirea lui.
Era singura care răm ăsese doar a lui. Nefericirea.
Nu o mai împărţea cu nimeni.
Da, eu sînt cel cunoscut în trecut drept ducele de
Wyndham.
Ce chestie interesantă de povestit la petreceri!
— Cred că domnul Audley este speriat, a spus
Amelia.
— Aşa şi trebuie să fie.
Ea a dat din cap, gînditoare.
— Bănuiesc că da. Va avea multe de învăţat. Tu
păreai mereu teribil de ocupat atunci cînd te vedeam,
la Belgrave.
A mai luat o înghiţitură de bere, nu pentru că ar fi
vrut - era la a treia tranşă - dar poate că ea îl va lăsa
în pace şi va pleca, dacă-1 vede hotărît să-şi bea minţile.
I-ar fi fost mult mai uşor fără ea.
Azi. Aici. El era Thomas Cavendish, un gentleman
din Lincolonshire şi i-ar fi fost mult mai uşor fără ea.
Ea nu a înţeles aluzia. Din contră, s-a aşezat şi mai
confortabil pe scaun şi i-a spus:
— Grace îl va ajuta, sînt sigură. Ştie foarte multe
despre Belgrave.
— Este o femeie bună.

— Da, este. Şi-a privit degetele care urmau leneş
zgîrieturile şi adînciturile de pe masă, după care a
ridicat din nou privirea. Nu am cunoscut-o prea bine
pînă să facem această călătorie.
I s-a părut straniu.
— 0 ştii dintotdeauna. De-o viată.
j j
—Dar nu foarte bine, a limpezit ea lucrurile. A fost

mereu prietena lui Elizabeth, nu a mea.
— îmi imaginez că Grace nu ar fi de acord cu
aceste cuvinte.
Ea a ridicat o sprinceană, dispreţuitoare.
— Se vede că nu ai fraţi.
— Adică?
— Este imposibil ca doi fraţi să fie la fel de buni
prieteni cu cineva. De unul va fi întotdeauna mai
apropiat decît de celălalt.
— Ce complicat trebuie să fie! a spus el. Să fii
prietenul surorilor Willoughby.
— De cinci ori mai complicat decît să fie prieten
cu tine.
— Dar nu la fel de dificil.
L-a privit cu răceală.
—Aici sînt de aceeaşi părere.
Fără vreun motiv, deşi ştia că se purta ca un
măgar, el s-a aplecat şi i-a studiat mîinile.
Ea şi le-a retras imediat.
— Ce faci?
— Verificam. Să văd dacă ai gheare.
326 JULIA QUINN
Ea s-a ridicat. Imediat.

— Nu eşti tu.
A fost de ajuns ca să izbucnească în rîs.
—Acum ai înţeles ?
— Nu mă refeream la numele tău, a ripostat ea.
— înseam nă că era vorba de atitudinea mea
fermecătoare. Şi de aspectul meu.
Ea a strîns din dinţi.
— De obicei nu eşti atît de sarcastic.
Dumnezeule! La ce se aştepta din partea lui?
— Te rog, arată-mi puţină compasiune, lady
Amelia. îmi este permis să plîng m ăcare cîteva ore
pierderea a tot ce mi-a fost drag?
Ea s-a aşezat la loc, dar nu părea să stea deloc
confortabil.
— Iartă-mă. A înghiţit cu greu şi a continuat: ar fi
trebuit să fiu mai înţelegătoare.
Şi-a frecat ochii şi fruntea. Cît era de obosit! Nu
dormise deloc cu o noapte în urmă, iar singura oră cît
stătuse în pat şi-o petrecuse dorind-o p e ea. Iar acum
*
ea se purta aşa?
— Nu este cazul să-ţi ceri scuze, i-a spus el, epuizat
de toate întîmplările din ultima vreme.
Ea a deschis gura să-i spună ceva dar a închis-o la
loc. Probabil intenţionase să-şi ceară scuze pentru că-
şi ceruse scuze. El a mai luat o înghiţitură din pahar.
Ea nu a înţeles nici de această dată aluzia.
— Ce ai de gînd să faci?
— în după-amiaza aceasta? a murmurat el, ştiind
prea bine că nu asta vroise ea să spună.
Ea i-a auncat o privire rănită.

— Nu ştiu, a spus el iritat. Abia au trecut cîteva ore.
— Da, dar te gîndeşti la asta de mai bine de o
săptămînă. Acolo, pe vas, păreai aproape sigur că
acesta va fi deznodămîntul,
— Nu este acelaşi lucru.
— Dar...
— Pentru numele lui Dumnezeu, Amelia, chiar nu
vrei să mă laşi în pace?
Ea s-a tras înapoi ca arsă iar el şi-a regretat pe loc
cuvintele. Dar nu suficient de mult ca să-şi ceară scuze.
— Ar trebui să plec, a spus ea.
El nu avea în nici un caz intenţia să o oprească.
Doar pînă acum încercase să scape de ea, nu? Ea va ieşi
pe uşă iar el se va bucura în sfîrşit de singurătate. Nu
va mai fi nevoit să stea acolo şi să se străduiască din
răsputeri să nu-i privească chipul.
Sau gura.
Sau locul acela de pe buze pe care şi-l atingea cu
vîrful limbii ori de cîte ori era nervoasă.
Dar cînd s-a ridicat în picioare, ceva înăuntrul lui
nu i-a dat pace. Chestia aceea nesuferită numită
curtoazie care refuzase să-l părăsească odată cu
identitatea. La naiba!
— Ai venit însoţită? a întrebat-o.
— Nu era nevoie, i-a răspuns ea, vădit
neim presionată de tonul lui.
El s-a ridicat iar scaunul a scos un sunet prelung
pe podea.
328 JULIA QUINN
—Te conduc eu.

— Doar ţi-am spus că...
A luat-o de braţ, mai dur decît intenţionase.
— Eşti o femeie necăsătorită, singură pe pămînt
străin.
L-a privit oarecum neîncrezătoare.
— Am venit călare, Thomas. Nu e ca şi cum aş
rătăci pe străzi, singură.
— Te conduc eu, a repetat el.
— Te vei comporta civilizat?
— Se pare că politeţea este tot ce mi-a rămas, i-a
răspuns el sec. Altfel aş fi mai mult decît fericit să te
las în plata Domnului.
Pentru o clipă, ea a fost tentată să protesteze, dar
bunul-simţ înnăscut a oprit-o.
— Foarte bine, a spus nerăbdătoare. N-ai decît să
mă însoţeşti pînă la capătul pajiştii, dacă aşa doreşti.
— Să fie o provocare, lady Amelia?
L-a privit cu ochi într-atît de trişti că aproape că
l-a durut.
— Cînd ai început să mi te adresezi din nou cu
„lady"?
S-a uitat lung la ea, după care i-a răspuns încet:
— Cînd am încetat să mai fiu lord.
Ea nu a spus nimic, dar se vedea că încerca să nu
plîngă.
— Să pornim, atunci, a spus. Şi-a smuls braţul din
strînsoarea lui şi s-a îndreptat spre uşă. Atunci a
observat el că nu mergea ca de obicei.
Părea încordată şi nu îşi ţinea braţele în poziţia

obişnuită. Mîna ei nu mai făcea acele mişcări graţioase
pe care le adora.
E adevărat că nu-şi dăduse seama pînă atunci de
asta. Că le adora.
Nici măcar nu fusese conştient de ritmul paşilor
ei pînă cînd nu văzuse că se schimbase ceva.
Era al naibii de frustrant. Exact acum, cînd nu-şi
dorea decît să-şi plîngă de milă, suferea pentru ea.
— Amelia... a spus de îndată ce au ieşit din han. A
spus-o pe un ton tăios, deşi nu intenţionase asta.
Ea s-a oprit. Şi-a dus mîna la obraz, apoi şi-a
coborît-o. Abia după aceea s-a întors spre el.
— îmi pare rău, i-a spus el.
Nu l-a chestionat de ce, dar întrebarea plutea prin
aer.
— Pentru că am fost atît de necioplit. Nu meritai
asta.
A ridicat privirea şi i-a întîlnit-o într-un final pe a
lui.
— Te-ai purtat mai bine decît ar fi făcut-o oricine
altcineva, în situaţia dată.
A reuşit cumva să-i zîmbească.
— Dacă vei mai cunoaşte pe altcineva în aceeaşi
situaţie, te rog să-i dai adresa mea.
Ea a rîs încetişor.
— îmi pare rău, a spus.
— Nu ai de ce. Dacă m erită cineva să rîdă, aceea
eşti tu.
330 JULIA QUINN
— Nu, a spus imediat. Nu, n-aş putea niciodată...

— Nu asta am vrut să spun, i-a răspuns el repede,
ca să nu o lase să insiste pe acel subiect. Şi viaţa ta a
fost dată peste cap, ca şi a mea. A ajutat-o să urce în şa,
încercînd să nu o ţină prea îndelung de talie. Sau să
observe că ea mirosea a trandafiri.
— Cloverhill nu este departe deloc, a spus ea
deîndată ce au pornit la drum.
El a dat din cap.
— Ştiai asta, cu siguranţă. Doar ai trecut pe lîngă
el, la întoarcerea din Maguiresbridge.
El a dat din nou din cap.
Şi ea a făcut la fel. Privea drept înainte, cu ochii
aţintiţi pe drum. Era o bună călăreaţă, a observat el, cu
o postură perfectă.
Nu a întors deloc capul spre el, cît a durat drumul.
Ori de cîte ori se uita spre ea, îi vedea doar profilul,
într-un final au ajuns la drumeagul care ducea spre
Cloverhill.
— Pînă aici ai spus, a murmurat'el.
— Vii şi tu? l-a întrebat. Tonul ei avea o notă de
îngrijorare care i-a frînt inima.
-N u .
Ea a dat din cap.
— înţeleg.
Se îndoia de asta, dar nu vedea nici un motiv
pentru care să i-o spună.
— Te mai întorci aici? l-a întrebat ea.
—Nu. Nu se mai gîndise pînă acum la asta, dar nu,
nu avea nici un chef să se întoarcă în aceeaşi formaţie

în Anglia. Voi călători singur pînă la Belgrave, i-a spus.
După asta, era greu de spus ce se va întîmpla. Va
rămîne probabil vreo săptămînă, să-i arate ce şi cum
lui Jack. îşi va strînge lucrurile. Cu siguranţă erau şi
bunuri care să-i aparţină lui, nu ducatului.
— La revedere, atunci, i-a spus ea şi i-a zîmbit
timid.
Zîmbetul acela a fost cel mai trist lucru din cîte
văzuse el.
— La revedere, Amelia.
Ea a înclinat capul spre stînga, pregătindu-se să-
şi îndemne calul.
—Aşteaptă! i-a strigat el.
S-a întors în şa iar ochii îi străluceau, plini de
speranţă. 0 şuviţă a fost luată de o pală de vînt. Şi-a
dus-o după ureche, nerăbdătoare.
— Trebuie să-ţi cer o favoare, i-a spus el. Era
adevărat, dar nu explica de loc uşurarea pe care a
simţit-o cînd ea a venit lîngă el.
— Bineînţeles, i-a răspuns ea.
— Trebuie să scriu o scurtă scrisoare. Ducelui. Şi-
a dres glasul. Vrei să fii mesagera mea?
— îi transm it cu plăcere orice mesaj. Nu trebuie
să te mai osteneşti să... A făcut un gest. Să-i scrii, adică.
— Dacă îi transmiţi verbal mesajul vor şti că ne-m
văzut.
Ea a dat să spună ceva dar nu a făcut-o.
— Trebuie să ne gîndim la reputaţia ta.
332 JULIA QUINN
Ea a înghiţit în sec iar el a ştiut la ce se gîndea în

clipa aceea. Nu fuseseră nevoiţi să se gîndească la
reputaţia ei, pînă atunci.
— Bineînţeles, i-a spus ea.
— Vrei să ne vedem tot aici? La asfinţit?
-N u .
A clipit mirat.
— Ai putea întîrzia iar eu nu vreau să stau în
mijlocul drumului, să te aştept.
— Nu voi întîrzia.
— Ne vedem în foişor, mai bine.
— Există şi un foişor?
— Mi l-a arătat doamna Audley ceva mai devreme.
I-a explicat cum să ajungă acolo, după care a adăugat:
nu este departe de casă. Dar nu vei fi văzut, dacă de
asta ţi-e teamă.
— îţi mulţumesc.-Apreciez ajutorul tău.
Ea a plecat iar el a aşteptat pînă ce a devenit doar
un punct, în depărtare, l-a dispărut din vedere cînd a
luat curba, dar a continuat să aştepte.
într-un final, cînd inima i-a spus că Amelia
ajunsese, coborîse din şa şi intrase în casă, s-a întors
şi a plecat.
Dar nu mai devreme.
Capitolul 21
în acea perioadă din an soarele asfinţea tîrziu, iar

la ţară se obişnuia ca cina să fie servită devreme, aşa
că a trecut ceva vreme de la cină pînă cînd Amelia s-a
îndreptat spre foişor. Aşa cum se aşteptase, plecarea
ei a trecut neobservată. Tatăl ei se retrăsese în camera
lui imediat după cină. Era încă supărat pentru că Jack
o ceruse în căsătorie pe Grace. Iar bătrîna nici nu se
obosise să coboare.
După cină, doamna Audley a invitat-o pe Amelia
să i se alăture în salon, împreună cu Jack şi Grace, dar
ea a refuzat-o. îşi petrecuse o oră înainte de cină în
acelaşi loc şi cu aceeaşi companie, iar întreaga
conversaţie constase în poveştile lui Jack despre
aventurile sale din tinereţe. Care erau amuzante, fără
îndoială. Dar probabil că erau şi mai amuzante pentru
o persoană îndrăgostită - deci nu era cazul ei. Nimeni
nu s-a arătat surprins cînd a spus că se simţea obosită
şi că prefera să stea în pat şi să citească.
A luat o carte din mica bibliotecă, a urcat la etaj,
s-a întins în pat cîteva minute, pentru ca cearceafurile
să se m ototolească puţin, după care s-a furişat afară.
Dacă Grace urca în dormitor - lucru de care Amelia se
îndoia profund, pentru că se agăţa de fiecare cuvînt al
334 JULIA QUINN
lui Jack - ar fi părut că ieşise doar puţin. Să-şi ia altă

carte, de exemplu. Sau să caute ceva de mîncare. Nu
exista nici un motiv pentru care cineva să creadă că
ieşise să se întîlnească cu Thomas. Se întrebaseră cu
toţii, bineînţeles, pe unde putea fi, dar era de înţeles că
dorea să petreacă un timp singur.
Soarele ajungea la linia orizontului cînd a pornit
spre foişor, repetîndu-şi în gînd că întîlnirea lor nu
însem na nimic, că-i făcea doar o favoare, că va lua
scrisoarea de la el, o va lăsa pe măsuţa de la intrare şi
va mima surpriza atunci cînd va fi descoperită de
ceilalţi. Nu avea de gînd să se arunce din nou în braţele
lui, ultima ei încercare îi adusese destulă umilinţă cît
să-i ajungă o viaţă. Nici Thomas nu-i dăduse vreun
semn că ar vrea să continue idila lor. Nu acum, cînd
pierduse totul.
Era atît de mîndrul-Probabil că asta venea după o
viaţă în care fusese unul dintre cei douăzeci cei mai
puternici oameni din Anglia. Şi dacă şi-ar fi deschis
pieptul şi i-ar fi oferit inima ei, dacă l-ar fi spus că-1 va
iubi pînă în ultima ei zi şi el tot ar fi refuzat să se
căsătorească cu ea. Pentru binele ei.
Asta era cel mai greu de suportat. Să-i spună că
era pentru binele ei, că ea merita mai mult.
Ca şi cum ea l-ar fi preţuit doar pentru titlu şi
avere. Dacă asta s-ar fi întîm plat cu o lună în urmă,
înainte să-şi fi vorbit, să se fi sărutat...
Zău dacă i-ar fi păsat.
Ar fi fost stînjenită, mai mult ca sigur, atunci cînd
ar fi mers din nou la Londra. Dar mulţi ar fi fost cei care

ar fi spus că scăpase uşor pentru că nu se m ăritase cu
el înainte de pierderea titlului. Era suficient de
atrăgătoare şi de inteligentă [nu p rea inteligentă -
mulţumesc, mamă!) şi era fiică de conte. Nu ar fi rămas
multă vreme nemăritată.
Şi ar fi fost perfect acceptabil dacă nu s-ar fi
îndrăgostit de el. De el. Nu de titlul lui, nu de averi. Ci
de el.
Dar el nu va înţelege niciodată asta.
A străbătut cu paşi repezi pajiştea, cu braţele
încrucişate la piept, apărîndu-se astfel de răcoarea
serii. Ocolise puţin, ca să nu treacă prin faţa ferestrei
de la salon. Devenise aproape expertă să se furişeze
afară din casă, şi-a dat seama.
Trebuia să fie ceva amuzant în asta.
Sau măcar ironic.
Sau poate chiar trist.
Putea zări foişorul vopsit în alb, în depărtare. Mai
avea doar un minut pînă...
—Amelia.
— Oh! a tresărit ea. Dumnezeule, Thomas, ce m-ai
speriat!
El i-a zîmbit pieziş.
— Nu te aşteptai să mă vezi?
— Nu aici. Foişorul era încă la m etri buni
depărtare.
— Scuzele mele. Te-am văzut şi mi s-a părut
nepoliticos să nu-mi semnalez prezenţa.
336 JULIA QUINN
— înţeleg, numai că... Şi-a dus mîna la piept şi a

respirat adînc. Inima îmi bate încă cu putere.
A urmat un moment de tăcere. Apoi un altul.
Şi încă unul.
Era îngrozitor. Nu semăna deloc cu momentele de
dinainte, cînd nu-1 cunoştea cu adevărat. Cînd el era
duce iar ea era norocoasa lui logodnică. Şi nu aveau
nimic să-şi spună.
— Poftim. I-a întins o bucată de hîrtie împăturită
şi sigilată cu ceară. împreună cu inelul său cu pecete.
Am vrut să-l folosesc, dar mi-am dat seama că... S-a
uitat la inelul cu blazonul Wyndham. Ar fi fost chiar
ciudat.
— Dureros de ciudat.
A atins ceara cu vîrful degetelor, apoi a ridicat
privirea şi a încercat să-i zîmbească.
— Poate că ar trebui să-ţi fac unul cadou, de ziua
ta.
— Un alt inel?
Dumnezeule, nu găsise exprimarea potrivită!
— Nu, bineînţeles că nu. Şi-a dres glasul, stînjenită,
şi a murmurat: ar fi prea mult.
El a aşteptat cu capul înclinat spre înainte, semn
că încă se mai întreba ce vroise ea să spună.
—Un sigiliu. Pentru corespondenţă, i-a explicat ea.
Erau doar patru cuvinte, dar sunaseră prosteşte,
enervante chiar. Vei mai scrie scrisori, nu? Ce să gravez
pe el?
— Nu ştiu.
Ea s-a mai uitat o dată la inel, apoi l-a pus în

buzunar, să stea în siguranţă.
— Nu ai un motto?
El a clătinat din cap.
— Vrei un motto?
— Vrei să-mi găseşti tu unul?
Ea a chicotit.
— N-ar trebui să mă tentezi.
—Adică?
— Adică, dacă mi-ai da suficient timp, aş găsi
altceva mai inspirat decît Mors oerumnarum requies.
S-a încruntat încercînd să traducă.
— Moartea este izbăvirea tuturor beteşugurilor.
El a izbucnit în rîs.
— Este motto-ul familiei Willoughby. Din vremuri
imemoriale.
— Te rog să mă scuzi.
— Pe de altă parte, dacă mă gîndesc bine, mai
toate rudele mele au trăit pînă la adînci bătrîneţi.
Infirmi, chinuiţi de artroză, gîfîind din cauza astmului,
dar longevivi.
— Nu uita de gută.
— Cît de amabil eşti să-mi reaminteşti! A dat ochii
peste cap, apoi l-a privit curioasă: care este motto-ul
familiei Cavendish?
—Sola nobilitus virtas.
—Sola nobili... A renunţat. Latina mea este destul
de aproximativă.
— Virtutea este unica nobleţe.
338 JULIA QUINN
— Oh. Ce ironie!
— Nu-i aşa?
Ea nu a mai ştiut ce să spună, după asta. Nici el,
din cîte se părea. I-a zîmbit stînjenită:
— Ei bine... A făcut semn spre scrisoare. Voi avea
grijă de ea.
— îţi mulţumesc.
— Atunci... la revedere.
— La revedere.
S-a întors să plece, dar s-a oprit.
— Să înţeleg că nu mai vii deloc la Cloverhill?
— Nu. N-aş fi o compamie prea plăcută.
Ea a dat din cap şi a zîmbit trist. Venise timpul să
plece, ştia asta prea bine. Ar fi făcut-o, ar fi pornit spre
casă, sau cel puţin era hotărîtă să pornească, dar...
— Totul este acolo, a spus el.
— Poftim? - --
— în scrisoare, i-a explicat el. Tot ce i-ar putea fi
lui Jack de ajutor.
— Bineînţeles. Sînt sigură Că ai fost foarte
minuţios.
— Minuţios în toate, a murmurat el.
— Noul tău motto? Şi-a ţinut răsuflarea, încîntată
că găsise un nou prilej de conversaţie. Nu vroia să-şi ia
rămas-bun. Dacă pleca însemna că totul se sfîrşise, nu-
i aşa?
El i-a zîmbit politicos şi a plecat capul.
— Voi aştepta cu nerăbdare cadoul tău.
— înseam nă că ne vom revedea? La naiba! La
naiba, Ia naiba! Chiar nu vroise să sune astfel, ca o

întrebare. Ci mai degrabă ca o afirmaţie, ceva sec şi
sofisticat, cu siguranţă n erostit cu voce subţire,
nesigură, plină de speranţă.
— Sînt sigur de asta.
Ea a dat din cap.
El a dat din cap.
Au rămas pe loc. Privindu-se.
Şi apoi...
Buzele ei au rostit...
Nu-i venea nici ei să credă ce prostie făcuse...
— Te iubesc!
Oh, Dumnezeule!
Oh Dumnezeule, oh Dumnezeule, oh Dumnezeule!
De unde mai venise şi asta? Nu ar fi trebuit să spună
aşa ceva. Şi nici să sune atît de disperat. Iar el n-ar fi
trebuit să se uite aşa la ea, de parcă i-ar fi crescut
coarne. Iar ea nu ar fi trebuit să tremure aşa, ba chiar
ar fi trebuit să nu uite să respire... şi să nu plîngă...
—Trebuie să plec!
Şi a luat-o la fugă. Oh, Doamne! Scăpase
scrisoarea. A ridicat-o şi s-a uitat la el.
Mare greşeală! Pentru că acum vorbea din nou, de
parcă nu se făcuse suficient de rîs:
—îmi pare rău. N-ar fi trebuit să spun asta. Pur şi
simplu n-ar fi trebuit. Pentru că eu... eu... Deschisese
gura, dar avea un nod în gît. Chiar trebuie să plec!
—Aşteaptă, Amelia. A prins-o de braţ.
Ea a îngheţat. A închis ochii, ca în agonie.
340 JULIA QUINN
— Eu...
— Nu ar fi trebuit să spun asta, a izbucnit ea.
Trebuia neapărat să-l împiedice să spună ceva. Ştia ce-
i va răspunde: că el nu o iubea. Şi nu ar fi putut suporta
asta.
— Amelia, eu...
— Nu! a strigat ea. Nu spune nimic. Nu ai face decît
să înrăutăţeşti lucrurile. îmi pare rău. Te-am pus într-
o postură foarte neplăcută şi...
— Opreşte-te. I-a pus mîinile pe umeri, ferm şi
totodată cald, făcînd-o să-şi dorească să-şi reazem e
capul pe pieptul lui.
Dar nu a făcut-o.
—Amelia, a repetat el. Părea să-şi caute cuvintele.
Ceea ce nu putea fi un semn bun. Dacă o iubea... dacă
vroia ca ea să ştie acest lucru... nu ar fi ştiut ce trebuia
să spună? * -
— A fost o zi complet neobişnuită, a spus el. Şi...
şi-a dres glasul. S-au întîm plat multe şi nu m -ar
surprinde deloc dacă ai crede că...'
— Crezi că am ajuns la concluzia aceasta abia azi?
— Eu nu...
Nu mai suporta atîta condescendenţă.
— Nu te-ai întrebat niciodată de ce m-am
împotrivit atît măritişului cu Audley?
— N-ai spus prea multe, de fapt.
— Pentru că eram uluită! Ca lovită de trăsnet! Cum
crezi că te-ai fi sim ţit tu dacă tatăl tău ţi-ar fi cerut
brusc să te căsătoreşti cu o persoană pe care nu ai
văzut-o în viaţa ta, după care logodnicul tău, de care

credeai că te leagă în sfîrşit o prietenie, să se întoarcă
spre tine şi să-ţi ceară acelaşi lucru?
— Era pentru binele tău, Amelia.
— Nu! Nu era! L-a zgîlţîit cu putere, aproape
ţipînd. Cum ar putea să fie spre binele meu să mă mărit
cu un bărbat îndrăgostit de Grace Eversleigh? Nu mi-
era suficient că mai trecusem o dată prin asta, cu tine?
A urmat o linişte înfricoşătoare.
Doar nu spusese asta! Zău aşa! Doar nu spusese
asta! Thomas era mai mult decît surprins.
— Credeai că sînt îndrăgostit de Grace?
— Te cunoştea mult mai bine ca mine, cu
siguranţă.
— Nu la asta mă gîndeam. Ci la... adică...
—Adică?
— Nimic. Părea însă vinovat. De ceva.
— Spune-mi.
—Amelia...
— Spune-mi!
Probabil părea gata să-i sară la gît, pentru că el a
spus repede:
—Am cerut-o în căsătorie.
—Poftim?
— Nu a însem nat nimic.
— Ai cerut pe cineva în căsătorie şi spui că nu a
însem nat nimic?
— Sună mai rău decît a fost de fapt.
— Cînd s-a întîmplat?
342 JULIA QUINN
—înainte să pornim spre Irlanda, a recunoscut el.

—înainte să... Rămăsese cu gura căscată. încă mai
erai logodit cu mine. Nu poţi cere o femeie în căsătorie
şi tu să fii logodit cu o alta.
—Amelia...
— Nu. A clătinat din cap. Nu dorea să-i asculte
scuzele. Cum ai putut să faci aşa ceva? Tu ai făcut
întotdeauna doar ce trebuia. întotdeauna. Chiar şi cînd
nu era cazul, tu...
— Nu credeam să mai fiu logodit mult timp cu tine,
a intervenit el. l-am spus numai că, dacă Audley se
dovedeşte a fi adevăratul duce, probabil va trebui să
ne luăm tălpăşiţa şi...
—Să vă luaţi tălpăşiţa? a repetat ea.
— Nu am folosit exact cuvintele acestea, a mormăit
el în barbă.
— Oh, Dumnezeule!
—Amelia...
Ea a clipit. încă se mai străduia să înţeleagă.
— Numai cu mine nu ai vru f să te căsătoreşti, a
şoptit ea.
— Ce tot spui acolo?
Ea a ridicat privirea. Era în sfîrşit în stare să se
uite la el. în ochii lui. Şi, de data aceasta, nu-i mai păsa
că erau atît de albaştri.
— Ai spus că nu te poţi căsători cu mine dacă
pierzi titlul. Dar te-ai fi căsătorit cu ea?
— Nu este acelaşi lucru, i-a spus el. Părea însă
foarte stînjenit.
— Cum? în ce fel este diferit?

— Tu meriţi mai mult.
— Cred că tocmai ai insultat-o pe Grace.
— La naiba! a murmurat el, trecîndu-şi mîna prin
păr. îmi răstălm ăceşti cuvintele.
— Cred că te descurci foarte bine să le
răstălm ăceşti şi singur.
El a tras adînc aer în piept, încercînd în mod
evident să se liniştească.
—Ai aşteptat întreaga viaţă să te căsătoreşti cu un
duce.
— Ce contează?
— Ce contează? Pentru o clipă a părut incapabil să
mai spună ceva. Nu ai idee cum ar arăta viaţa ta fără
cunoştinţe, fără bani!
— Nu am nevoie de nimic din toate astea, a
protestat ea.
El a continuat de parcă nu o auzise:
— Nu mai am nimic, Amelia. Nici bani, nici
proprietăţi...
— Te ai pe tine.
El a pufnit dispreţuitor.
— Nici eu nu mai ştiu cine sînt.
— Eu ştiu, a şoptit ea.
— Nu eşti deloc realistă.
— Iar tu nu eşti drept.
—Amelia, tu...
— Nu! i-a retezat ea cuvintele, furioasă. Nu vreau
să mai aud nimic! Nu pot să cred cît de profund mă poţi
insulta.
344 JULIA QUINN
— Te insult?
— Sînt o floare fragilă care nu poate suporta mici
greutăţi în viaţă?
— Nu vor fi deloc mici.
— Grace, însă, ar putea.
El nu i-a răspuns.
— Ea ce-a spus? l-a întrebat printre dinţi.
— Poftim?
Ea a ridicat puţin tonul.
— Grace ce ţi-a răspuns?
El se uita mirat, de parcă atunci o vedea pentru
prima oară.
— Ai cerut-o în căsătorie, a spus ea. Care a fost
răspunsul ei?
— M-a refuzat, a spus el într-un final.
— Ai sărutat-o?
— Amelia... - •
— Ai sărutat-o?
— Ce mai contează?
—Ai sărutat-o?
— Da! a răbufnit el. Pentru numele lui Dumnezeu,
da! Am sărutat-o dar nu a însem nat nimic. Nimic! Am
încercat, te rog să mă crezi că am încercat să simt ceva.
Dar nu a fost nici pe departe aşa.
A luat-o în braţe iar buzele lui s-au lipit de ale ei
atît de repede şi de apăsat încît nici nu a avut timp să
respire. După care nimic nu a mai contat. Mîinile lui
erau pe trupul ei, o lipeau de el. îi simţea bărbăţia
întărită, dorea să-l atingă.
îl dorea pe el.
S-a agăţat de hainele lui, dorindu-şi să-i simtă
fierbinţeala pielii pe pielea ei. Buzele lui erau pe gîtul
ei, mîna lui era deja sub fusta ei, urcînd tot mai sus pe
picior.
Ea gîfîia încetişor de dorinţă. Degetul lui mare era
acum pe pulpele ei, apăsînd carnea moale, jucîndu-se.
S-a agăţat de umerii lui, ca să nu-şi piardă echilibrul,
oftîndu-i numele, rugîndu-se de el să-i ofere mai mult.
Iar mîna lui a ajuns şi mai sus, între picioare,
aproape, atît de aproape de...
A atins-o.
Ea s-a încordat iar el a tras-o instinctiv spre el,
încercînd să o liniştească fără să contenească să o
atingă.
— Thomas, a gemut ea şi, înainte să-şi dea seama
ce se întîmpla, el a întins-o pe jos, în iarbă. Şi o săruta
şi o atingea, iar ea nu avea nici cea mai mică idee de ce
ar fi trebuit să facă. Ştia doar că-şi dorea asta. îşi dorea
ce făcea el. Şi chiar mai mult.
Degetele lui continuau să o exploreze. Unul a
alunecat înăuntrul ei, în cea mai păcătoasă mîngîiere
dintre toate. S-a arcuit sub trupul lui, şocată de
plăcerea pe care i-o oferea. Alunecase atît de uşor în
ea! Oare trupul ei aşteptase asta? Se pregătise pentru
acest moment, cînd el se va aşeza între coapsele ei şi o
va atinge acolo?
Respira mai rapid, mai greu, îl dorea şi mai
aproape. Sîngele îi năvălea prin tot trupul şi nu putea
346 JULIA QUINN
face nimic altceva decît să se agate de el, să-l prindă de

umeri, de spate, de fese... ar fi făcut orice, doar să-l
simtă înăuntrul ei.
Gura lui a ajuns pînă la linia decolteului. A prins
între dinţi materialul subţire şi a tras de el, la început
uşurel, apoi cu mai multă vigoare, dar acesta nu vroia
să cedeze. Blestemînd printre dinţi, a ridicat mîna şi a
făcut ca rochia să-i alunece de pe umăr. I-a eliberat
unul din sîni şi i l-a acoperit aproape imediat cu gura.
Un strigăt mut i-a scăpat printre buze. Nu ştia
dacă să se tragă înapoi sau să se împingă înainte. într-
un final nici nu a mai contat. Mîna lui - cea care îi
oferise atîta plăcere —s-a lipit de spatele ei şi o atrăgea
necontenit spre sexul lui. Iar cu cealaltă mînă i-a
mîngîiat pielea sensibilă a braţului şi i l-a ridicat, pînă
ce mîinile lor toate au ajuns deasupra capetelor lor.
Degetele li s-au înlănţuit.
Te iubesc, ar fi vrut să-i strige.
Nu a făcut-o, însă. Nu a spus nimic, nu trebuia să
o facă. Pentru că el s-ar fi oprit atuncî. Era sigură de
asta. Dacă făcea ceva care să rupă vraja dintre ei, dacă
îl readucea la realitate, el s-ar fi oprit. Iar ea nu ar fi
suportat să se întîmple aşa ceva.
I-a sim ţit mîinile cotrobăind frenetic între cele
două trupuri, desfăcînd pantalonii. Şi l-a simţit. Tare şi
fierbinte, încercînd să-şi facă loc, deşi ea nu era deloc
convinsă că îi va plăcea şi apoi...
S-a împins înainte cu un geamăt primitiv iar ea nu
şi-a putut reprima un ţipăt de durere.
El a îngheţat pe loc.
*
Si ea la fel.
A ridicat capul şi s-a uitat la ea de parcă atunci o
vedea pentru prima oară în viaţă. Se întîmpla exact
lucrul de care se temuse cel mai tare.
Era cuprins de regrete.
— Dumnezeule, a şoptit el. Oh, Dumnezeule!
Ce făcu se?
Era o întrebare al naibii de stupidă pe care şi-o
punea în cel mai nepotrivit moment. Exact cînd stătea
deasupra Ameliei, în iarbă, pe un cîmp. Pe un cîmp. îi
răpise virginitatea Ameliei fără să se gîndească cîtuşi
de puţin la confortul ei. Avea rochia ridicată pînă în
talie, frunze în păr şi - Doamne, Dumnezeule! - nici
măcar nu apucase să-şi dea ghetele jos din picioare.
— îmi pare atît de rău! i-a şoptit.
Ea a clătinat din cap, dar din expresia ei nu şi-a
dat seama ce gîndea.
Trebuia să se însoare acum cu ea. Nu mai încăpea
îndoială. 0 distrusese în cel mai josnic mod cu putinţă,
îi şoptise oare numele? în tot răstimpul în care făcuse
dragoste cu ea îi rostise numele m ăcar o dată? Mai
ţinuse cont si de altceva în afară de dorinţele lui
năvalnice?
— îmi pare rău, a repetat el, dar cuvintele nu
puteau fi de ajuns. A dat să se retragă, ca să o poată
ajuta, să o poată alina.
— Nu! a strigat ea, ţinîndu-1 strîns de umeri. Te
rog. Nu pleca.
348 JULIA QUINN
S-a uitat uimit la ea. Nu-i venea să-şi creadă

urechilor. Ştia prea bine că nu fusese tocmai un viol. Şi
ea îşi dorise să se întîmple. Gemuse, îi şoptise numele,
se agăţase de umerii lui. Dar acum îşi dorea să se
term ine, mai mult ca sigur. Aştepta altceva, mai
civilizat. Un pat. Şi postura de soţie.
— Rămîi, i-a şoptit ea, mîngîindu-1 pe obraz.
— Amelia, a spus, rugîndu-se în gînd ca ea să
înţeleagă ceea ce nu-i putea spune în cuvinte.
— Am făcut-o, i-a spus ea încet. Şi nu voi regreta
niciodată.
A încercat să spună ceva. A scos un sunet care a
venit de dinăuntru, din adînc.
— Şşt. I-a dus degetul la buze. Am făcut-o, a
repetat. Dup care i-a zîmbit, ca o culminare a milioane
de ani de experienţă feminină. Iar acum fă să fie bine.
Pulsul lui s-a accelerat. Mîna ei îi alunecase pe
picior şi ajunsese acum pe fesa lui.
A gemut înfundat.
Ea l-a strîns ceva mai tare.
— Să fie minunat.
Iar el a făcut întocmai. Prima dată, actul lui de
iubire însemnase numai împingeri frenetice şi pasiune
lipsită de raţiune. Acum, însă, era un bărbat care avea
un scop. Fiacare sărut a fost o artă, fiecare atingere era
menită să o aducă pe culmile plăcerii. Iar dacă ceva o
făcea să geamă de plăcere, el o făcea din nou... şi din
nou.
I-a şoptit numele, iar şi iar, cu buzele lipite de
pielea ei, de părul ei, sau atingîndu-i în joacă sînul.
Trebuia să fie bine pentru ea. Să fie minunat. Să o

aducă pe culmile extazului iar ea să se cutremure de
plăcere.
Nimic pentru el. Pentru prima dată în ultimele
săptămîni, nu mai era vorba despre el. Despre numele
lui, despre cine era el, afară de un bărbat care să-i
ofere pasiune.
Era pentru ea. Amelia. Totul era pentru ea. Şi
poate că aşa va fi pentru tot restul vieţii.
Poate că era un lucru bun. Un lucru foarte bun.
A privit-o. Nu mai văzuse nicicînd ceva atît de
frumos. Nu se compara nici cu cel mai strălucitor
diamant, nici cu cel mai spectaculos asfinţit. Nimic nu
se putea compara cu chipul ei, în momentele acelea.
Şi atunci a înţeles.
0 iubea.
Fata aceea - nu, femeia aceea - pe care o ignorase
la limita politeţii ani la rînd îi intrase cumva pe sub
piele, îi furase inima.
Brusc, nu mai înţelegea cum de se gîndise măcar
că ea s-ar putea căsători cu Jack.
Cum de crezuse că va putea trăi departe de ea.
Sau că va trăi o zi măcar fără să fie sigur că ea îi
va fi cîndva soţie.
Că-i va purta în pîntec copiii. Că vor îm bătrîni
împreună.
— Thomas?
Şoapta lui l-a readus la realitate. Şi-a dat seama
că încetase să se mai mişte. Ea îl privea cu un amestec
350 JULIA QUINN
de curiozitate şi de dorinţă iar ochii ei... expresia ei...

Nu avea nici o explicaţie. Era pur şi simplu fericit.
Nici mulţumit, nici satisfăcut, nici amuzat.
Fericit.
— De ce zîm beşti? l-a întrebat ea, zîmbind la
rîndul ei.
— Te iubesc, i-a spus el.
I-a citit uimirea pe chip şi s-a întrebat ce simţea
în clipa aceea. Brusc, ea a părut să redevină serioasă:
— Thomas...
Trebuia neapărat ca ea să înţeleagă.
— Nu spun asta pentru că mi-ai spus-o şi tu. Şi nu
pentru că acum aş fi obligat să mă însor cu tine, ci
pentru că... pentru că...
Ea răm ăsese nemişcată sub trupul lui.
într-un final, el i-a şoptit:
— Pentru că este a’devărat. Ochii ei i s-au umplut
de lacrimi. S-a aplecat să o sărute, să le alunge. Te
iubesc, i-a şoptit el încă o dată. Dar, pentru prima oară
în viaţă, nu voi face ce este corect.
A făcut ochii mari, alarmată.
— Ce vrei să spui?
A sărutat-o pe obraz, pe ureche, pe bărbie.
— Corect din partea mea ar fi, cred, să pun stop
chiar acum acestei nebunii. Te-am compromis, este
adevărat, dar totuşi a r trebui să-i cer tatălui tău
permisiunea, înainte de a merge mai departe.
— Cu asta ? s-a înecat ea.
El a continuat să o sărute, de data acesta pe

celălalt obraz.
— Nu aş putea fi atît de crud. Mă refeream la a-ţi
face curte.
Ea a deschis gura, a închis-o la loc, după care a
schiţat ceva care aducea cu un zîmbet.
—Ar fi însă o cruzime, a murmurat el.
— Cruzime? a repetat ea.
— Mmm. Să nu continuăm asta. S-a împins în ea.
Doar puţin, dar de ajuns ca ea să scoată un ţipăt scurt,
surprins.
A sărutat-o pe gît, înteţind ritmul.
— Să începem şi să nu terminăm... nu pare deloc
corect, nu-i aşa?
— Nu, i-a răspuns ea, cu respiraţia întretăiată.
Aşa că el a continuat. A iubit-o cu trupul lui
întocm ai cum o iubea cu inima. Iar cînd a sim ţit-o
cutrem urîndu-se sub el, s-a eliberat la rîndul lui,
explodînd înăuntrul ei cu o forţă care l-a lăsat vlăguit...
şi desăvîrşit.
Poate că nu era cel mai potrivit mod de a o seduce
pe femeia pe care o iubea, dar era cu siguranţă foarte
plăcut.
Capitolul 22
într-un sfîrşit, Thomas a făcut şi ce era corect.

Sau aproape.
Amelia se aşteptase ca el să se prezinte a doua zi
în faţa tatălui ei şi să-i ceară mîna. în loc de asta, el i-a
cerut înapoi scrisoarea şi inelul şi i-a spus că se vor
revedea peste două săptămîni, în Anglia.
Că o iubea. Mai mult decît îi putea spune în
cuvinte. Dar trebuia să facă singur drumul de
întoarcere.
Amelia l-a înţeles.
Aşa se face că, aproape trei săptămîni mai tîrziu,
pe cînd stătea în salonul din Burges Park împreună cu
mama ei, cu cele patru surori şi doi dintre cîinii tatălui
ei, valetul şi-a făcut apariţia în prag şi a anunţat:
— Doamnul Thomas Cavendish, doamnă.
— Cine? a întrebat lady Crowland.
— Este Wyndham! i-a şoptit Elizabeth.
— Nu mai este Wyndham, l-a corectat Milly.
Amelia nu a ridicat ochii din carte - un ghid de
etichetă, îngrozitor, pe care mama lor îl găsise „foarte
potrivit” pentru ele.
— De ce-o fi venit? a întrebat lady Crowland.
— Poate că este încă logodit cu Amelia, a sugerat
Milly.
Mama s-a întors spre ea, oripilată.

—Adică nu ştim cu siguranţă?
— Nu cred, i-a răspuns Milly.
Amelia îşi ţinea în continuare ochii în jos, în carte.
—Amelia, a spus lady Crowland, care este situaţia
cu logodna ta?
Amelia a încercat să-i răspundă doar ridicînd din
umeri, nepăsătoare, dar se părea că nu va fi de ajuns,
aşa că a spus:
— Nu sînt sigură.
— Cum este posibil? a întrebat-o Milly.
— N-am rupt-o.
— Dar el?
— Păi... Amelia a făcut o pauză. Nu ştia cui să-i
adreseze răspunsul, dat fiind că întrebarea venise din
cinci guri deodată. S-a decis totuşi să-i răspundă
mamei, aşa că s-a întors spre ea şi i-a spus: nu. Nu
formal.
— Ce încurcătură! Lady Crowland şi-a dus mîna la
cap, părînd brusc foarte afectată. Va trebui să rupi tu
logodna, atunci. El nu o va face, pentru că este un
gentleman. Dar sigur nu se mai aşteaptă ca tu se te mai
măriţi acum cu el.
Amelia si-a muscat buza.
j »
— Mai mult ca sigur că a venit ca să-ţi dea ocazia

să o rupi cu el. Da, asta trebuie să fie. Lady Crowland
s-a întors spre valet şi i-a spus: pofteşte-1 înăuntru,
Granville. Iar voi... A făcut un gest spre celelalte fiice al
ei, care erau îm prăştiate prin cameră. îl întîmpinaţi,
schimbaţi cîteva cuvinte, apoi vă retrageţi discret.
354 JULIA QUINN
— Un exod în masă poate fi discret? a întrebat

Milly.
Lady Crowland i-a aruncat o privire mustrătoare,
după care s-a întors spre Amelia şi a exclamat:
— Oh! Credeţi că tatăl vostru ar trebui să fie si el
* *
prezent?
— Eu da, a spus Amelia, remarcabil de stăpînă pe
ea. Sînt chiar convinsă.
— Milly, a spus doamna Crowland. Du-te şi caută-
1.
Milly rămăsese cu gura căscată.
— Nu pot să plec chiar acum!
Lady Crowland a oftat dramatic.
— Pentru numele lui Dumnezeu! Şi s-a întors spre
Elizabeth.
— Oh, nu, a spus imediat Elizabeth. Nu vreau să
ratez nimic.
— Voi două, a spus lady Crowland, arătînd spre
mezine. Duceţi-vă după tatăl vostru.. Şi să nu vă aud
comentînd! Şi-a dus mîna la cap. Simt că mă ameninţă
o migrenă. Cum fetele nu se mişcau suficient de
repede, a adăugat: nu aveţi ce vedea aici! Wyndham...
— Cavendish, a corectat-o Milly.
Lady Crowland a dat ochii peste cap.
— Cine a mai auzit aşa ceva? Un văr demult
pierdut, culmea! Cu o agilitate remarcabilă, s-a întors
spre cele două fete mai mici care se îmbulzeau pe uşă:
repede!
Au plecat, nu înainte de a-1 îmbrînci pe Thomas,

care tocmai intra. Ţinea în mînă un pachet plat, destul
de mare, pe care l-a rezem at de perete, la indicaţia
lady-ei Crowland.
— Lady Crowland, a spus şi s-a înclinat adînc.
Amelia a sim ţit o îm punsătură cu cotul, între
coaste. Era Elizabeth.
— Nu pare distrus, i-a şoptit Elizabeth. Nu a
pierdut totul?
— Poate nu chiar totul, a murmurat Amelia.
Elizabeth nu a auzit-o însă. Era prea ocupată să nu se
holbeze la el, ceea ce şi făcea, dealtfel.
Thomas s-a întors spre cele trei surori
Willoughby.
— Lady Elizabeth, a spus politicos. Lady Amelia,
lady Millicent.
Au făcut fiecare cîte o reverenţă iar el a înclinat
elegant capul în direcţie fiecăreia.
Lady Crowland şi-a dres glasul.
— Ce surpriză plăcută, dom...
— Cavendish, a spus el. Au trecut deja cîteva
săptămîni, aşa că m-am obişnuit cu numele acesta.
— Care este, de altfel, numele tău, a pus Milly
lucrurile la punct.
— Millicent! a dojenit-o mama.
— Nu, nu, a zîmbit Thomas. Are dreptate. Thomas
Cavendish este numele pe care-1 port încă de la
naştere.
A urm at un mom ent de stînjeneală, după care
lady Crowland l-a întrebat:
356 JULIA QUINN
— Eşti bine, sănătos?

— Da, doamnă. Dumneavoastră?
— Cît se poate. A oftat şi şi-a dus mîna la piept.
Copiii te epuizează.
— Sper să aflu şi eu asta pe propria-mi piele,
cîndva, a spus Thomas.
Lady Crowland a roşit şi s-a bîlbîit:
— Orice om speră să fie binecuvîntat cu copii, nu-
i aşa?
— Nu-mi amintesc să te fi referit vreodată la mine
ca la o binecuvîntare, a mormăit Milly.
Amelia a ignorat-o. Era mult prea fericită doar
uitîndu-se la Thomas din celălalt colţ al camerei. îi
fusese dor de el, dar nu realizase cît de mult pînă nu-1
văzuse în sfîrşit. Iar acum îşi dorea să-l poată atinge.
Şi să se cufunde în îm brăţişarea lui. Să-l sărute, să-l
miroasă, să fie lîngă el. .
A oftat. Cu zgomot, se părea, pentru că Milly i-a
tras una. Şi toată lumea a întors capul spre ea.
A zîmbit. Nu se putea abţine.
Mama i-a aruncat o privire ciudată, după care s-a
întors spre Thomas şi i-a spus:
— Bănuiesc că doreşti să petreci cîteva clipe cu
Amelia.
~ Mai presus de toate, i-a răspuns el, deşi aş mai
vrea să...
— Cavendish!
Amelia a întors capul spre uşă. Sosise tatăl ei.
— Lord Crowland, l-a salutat Thomas.
— Chiar mă întrebam cînd te întorci. Nu că te-aş fi

condamnat că ne-ai abandonat acolo, în Irlanda.
Bănuiesc că aveai multe de pus la punct. S-a uitat în jur
de parcă atunci ar fi observat că toate femeile din
familia Willoughby stăteau înţepate, în picioare. N-ar
fi mai bine să mergem în biroul meu?
Amelia se aştepta ca el să accepte. Thomas nu ar
fi făcut niciodată o cerere formală în căsătorie fără să
se fi asigurat că avea permisiunea tatălui ei. Sau fără
să fi încercat măcar. Nu ştia ce-ar fi făcut Thomas dacă
tatăl ei nu ar fi fost de acord, dar era încrezătoare că
se vor căsători. Ar fi fost însă mult mai uşor dacă
nimeni nu s-ar fi împotrivit.
Thomas a luat-o însă prin surprindere. De fapt, i-
a luat pe toţi prin surprindere cînd a spus:
— Nu este cazul să ne retragem într-o altă
încăpere. Nu am nimic de spus între patru ochi.
—Ador cînd cineva spune asta, a murmurat Milly.
— Milly, a şoptit Elizabeth.
— Nu mă poate auzi.
— Ba da, a răspuns Thomas.
Amelia şi-a dus mîna la gură, să-şl înăbuşe »îsul.
— Aţi terminat? le-a întrebat lordul Crowland pe
cele trei fiice mai mari.
Ele nu au scos nici un cuvînt.
— Foarte bine, a spus lordul Crowland, întorcîndu-
se spre Thomas. Ce doreşti să-mi spui?
— Pentru început aş vrea să anulăm formal
contractul de logodnă.
358 JULIA QUINN
Elizabeth a oftat. Chiar şi Milly părea descum

pănită de o asemenea declaraţie.
Amelia continua să zîmbească. Nu avea idee ce
punea el la cale dar avea deplină încredere în el.
— Consideră-1 anulat, i-a răspuns lordul Crowland.
Deşi eu îl consideram deja aşa.
Thomas a înclinat uşor capul.
— Este mai bine ca lucrurile să fie cît se poate de
clare, nu sînteţi de acord?
Lordul Crowland a clipit de cîteva ori, neştiind
unde dorea să ajungă.
— Aş vrea să mai lămurim un lucru, a spus
Thomas.
După care s-a întors.
A privit-o pe Amelia în ochi.
A străbătut încăperea.
I-a luat mîinile într-ale lui. Nimic în ju r nu mai
conta, erau doar el şi ea... şi fericirea. 0 fericire prea
mare că să o poate ţine ascunsă înăuntrul ei.
— Amelia, a spus el, fără ca ochii lui să o
părăsească vreo clipă.
Ea a încuviinţat, deşi el nu o întrebase nimic. Nici
nu mai era nevoie. Trebuia doar să-i şoptească numele
iar ea ar fi strigat:
- D a ! Da!
S-a lăsat într-un genunchi.
— Amelia Willoughby, a spus ceva mai tare acum,
vrei să-mi faci imensa onoare de a deveni soţia mea?
Ea continua să aprobe din cap. Nu se putea opri.
—Te întreb p e tine. Pentru că de data aceasta este

decizia ta.
— Da, i-a răspuns ea. Apoi mai tare: da! Da!
I-a strecurat un inel pe degetul care-i tremura.
Nici nu observase că ţinuse un inel în mînă, atît de
concerntrată fusese pe chipul lui.
— Te iubesc, i-a spus el. Chiar acolo, de faţă cu
toată lumea.
—Şi eu te iubesc. Glasul i-a tremurat, dar cuvintele
spuneau adevărul. El s-a ridicat, continuînd să o ţină
de mînă. S-a întors spre tatăl ei:
— Sper că ne veţi da binecuvîntarea.
Vocea era lipsită de inflexiuni dar intenţia era
clară: se vor căsători cu sau fără binecuvîntare.
— Ai m ijloacele să o întreţii? l-a întrebat direct
lordul Crowland.
— Am încheiat o înţelegere cu noul duce. Nu va
duce lipsă de nimic.
— Nu ai titlu nobiliar, a spus lady Crowland, pe un
ton blînd. Era mai mult un mod de a-i reaminti, de a se
asigura că fiica ei se gîndise bine la toate.
— Nici nu am nevoie, i-a răspuns Amelia.
— Foarte bine, atunci, a conchis lordul Crowland.
Părea mai mult decît dornic să iasă în aer liber, cu
ogarii lui. Lucrurile sînt stabilite. După cîteva secunde,
a adăugat: din nou.
— Ar fi trebuit să mă căsătoresc mai demult cu
tine, i-a spus Thomas Ameliei, sărutîndu-i mîna.
— Nu, nu ar fi trebuit. Probabil că nu m-aş fi
îndrăgostit de tine dacă erai soţul meu.
360 JULIA QUINN
—Ai putea să-mi explici cum vine asta?

— Nu chiar, i-a răspuns ea veselă.
— Era să uit, a spus el deodată. Ţi-am adus un
cadou.
Ea a zîmbit larg. Niciodată nu fusese în stare să-
şi ascundă bucuria atunci cînd i se făceau daruri.
S-a dus în cealaltă parte a camerei, trecînd pe
lîngă toată familia ei care încă mai privea cu
neîncredere întreaga scenă. A ridicat pachetul mare,
plat, pe care îl adusese cu el.
— Aici, i-a spus aşezîndu-1 pe cea mai apropiată
măsuţă.
Amelia s-a grăbit să se apropie. La fel au făcut şi
ceilalţi.
— Ce este? l-a întrebat surîzînd.
— Deschide-1, a îndemnat-o el. Cu grijă. E ceva
delicat.
Ea l-a ascultat şi a desfăcut cu grijă sfoara, apoi
hîrtia de împachetat.
— Ce este asta? a întrebat Milly!
— îţi place? a întrebat-o Thomas.
Amelia a dat din cap, copleşită.
— La nebunie.
— Ce este? a insistat Milly.
Era o hartă. O hartă în formă de inimă.
— Este o proiecţie cordiformă, a spus Thomas.
A ridicat privirea spre el, încîntată.
— Nu distorsionează deloc suprafeţele. Uite cît de
mică este Groenlanda.
El a zîmbit.
— Mărturisesc că am cumpărat-o pentru că este
în formă de inimă.
Ea s-a întors spre ceilalţi:
— Nu este cel mai rom antic cadou din cîte aţi
văzut vreodată?
Se holbau cu toţii la ea de parcă s-ar fi temut că-
şi pierduse minţile.
— 0 hartă, a spus într-un final lady Crowland.
Foarte interesant, nu-i aşa?
Elizabeth şi-a dres glasul.
— Pot să văd inelul?
Amelia a întins mîna, lăsîndu-şi surorile să scoată
sunete de admiraţie la vederea diamantului. în tot
acest răstimp, ea l-a privit pe noul ei - vechi - logodnic.
— Acum ar fi momentul să fac un comentariu
inteligent despre cum ai găsit tu harta spre inima mea?
a întrebat-o el.
— 0 poţi spune fără să mă faci să plîng?
El s-a gîndit puţin.
— Nu cred.
— Atunci spune-o, oricum.
El a făcut întocmai.
Iar ea a plîns.
— într-adevăr, este o căsătorie din dragoste, a
declarat Milly.
Au încuviinţat cu totii. Pentru că aşa era.
Epilog
Castelul Windsor
Iulie 1823
—Am terminat?
Regele se plictisise. Lui George IV nu-i plăcuseră
niciodată întrevederile cu Lordul şambelan. Montrose
nu-şi alegea niciodată un mom ent prielnic, în tot
deauna părea să-l întoarcă din drum de la masă.
— Mai este încă' ceva, m aiestate. Ducele de
Montrose, care era Lord şambelan de doi ani deja, a
răsfoit cu zgomot nişte hîrtii, apoi a ridicat privirea.
Contele de Crowland a murit.
George a clipit.
— Mare păcat.
—Avea cinci fiice.
— Nici un fiu?
— Nici unul. Din lipsă de m oştenitori, titlul vă
revine, Maiestate.
— S-a întîmplat de curînd?
— Pe la începutul acestei luni.
— Aha. George a căscat. Ii vom lăsa văduvei su

ficient timp să-l plîngă, apoi vom prelua proprietatea.
—Atent ca întotdeauna, Maiestate.
— Nu are rost să... Aşteaptă o clipă. S-a încruntat.
Crowland, ai spus? Nu a fost implicat în afacerea aceea
îngrozitoare cu Wyndham?
— Fiica lui era logodită cu ducele. Cu primul, adică.
Montrose şi-a dres glasul. Acum trebuie însă lămurită
problema titlului de conte de Crowland, care a rămas
liber.
— Ce mai face Wyndham?
— Păi... care dintre ei?
George a rîs cu poftă.
— Cel nou. Cel adevărat. Şi celălat, de fapt. Era
băiat bun. L-am plăcut dintotdeauna. A cam dispărut,
nu-i aşa?
— Cred că abia s-a întors de la Amsterdam.
— Ce Dumnezeu a căutat acolo?
— Nu ştiu, Maiestate.
— S-a căsătorit cu fiica lui Crowland, nu-i aşa?
După toată încurcătura aceea cu titlul.
-D a .
— Ce fată ciudată! a spus George. Sînt sigur că
putea nimeri mai bine.
— Soţia mi-a spus că a fost o căsătorie din
dragoste
George a rîs. Greu mai găseai în zilele acelea
vreun motiv de amuzament. Era chiar o poveste
drăguţă.
364 JULIA QUINN
Montrose şi-a dres glasul.

— Va trebui să luaţi o hotărîre în privinţa titlului
de conte. Mai poate aştepta, cu siguranţă, dar...
— Dă-i-1 lui Cavendish, a spus George şi a dat din
mînă a lehamite. Montrose îl privea şocat.
— Lui...
— Lui Cavendish. Fostului Wyndham. îl merită,
după ce a trecut prin atîtea.
— Nu cred că soţia lui este cea mai mare dintre
fiice. Un precedent de acest fel...
George a rîs din nou.
— Probabil că nici nu există un asem enea
precedent. Vom aştepta şase luni, după care vom face
transferul titlului.
— Sînteţi sigur, Maiestate?
— Mă mai amuz şi eu, James.
Montrose a încuviinţat. Regele i se adresa rareori
pe numele mic.
— Vă va fi profund recunoscător, sînt sigur.
— Nu este tocmai un ducat, a spus George. Dar
totuşi...
Şapte luni m ai tîrziu, la reşedinţa fa m iliei

Crowland, Londra
— Nu cred că o să-ţi pot spune lord Crowland, a

zis Amelia, sorbindu-şi ceaiul. M-aş simţi ca şi cum aş
vorbi cu tata.
Thomas a clătinat din cap. Trecuse doar o lună de

cînd fuseseră chemaţi la Windsor şi doar o săptămînă
de cînd anunţul fusese făcut public. Abia dacă se
obişnuise să nu se întoarcă ori de cîte ori auzea
pronunţîndu-se numele „Wyndham”.
Un valet şi-a făcut apariţia în salon, aducînd o
tavă.
— Ziarele, domnule, a spus el.
— Este miercuri, nu-i aşa? a exclamat Amelia,
apropiindu-se imediat de tavă.
— Ai devenit dependentă de fiţuica aceea de
scandal, a acuzat-o Thomas.
— Nu mă pot abţine. îmi place la nebunie.
Thomas a luat ziarul Times şi a căutat secţiunea
de politică. Se putea întoarce acum în Camera Lorzilor,
aşa că trebuia să fie la curent cu toate.
— Oooh, a murmurat Amelia, cu nasul în ziarul ei.
Thomas a ridicat privirea.
— Ce este?
Ea a făcut un semn.
— Nimic interesant pentru tine. Oh!
— Acum ce mai este?
De data aceasta ea l-a ignorat complet.
S-a întors la ziarul lui, dar nu a apucat să citească
mai mult de trei fraze că a auzit-o chicotind.
— Ce este? a în treb at iar. Ea a fluturat ziarul de
scandal prin aer.
— Sîntem aici! Sîntem şi noi aici!
366 JULIA QUINN
— Dă-mi să văd şi eu, a spus şi i l-a smuls din mînă.

A coborît privirea şi a citit:
De la Wyndham la Cavendish şi ap oi Ia Crowland...
A utoarea oferă un prem iu celui sau celei care îl va

identifica în m od corect p e cel care s-a căsătorit cu fosta
lady Am elia Willoughby. După cinci ani în care s-a
învîrtit în lum ea celor fă r ă titlu nobiliar, noul conte ar
f i putut să-l pună Ia în cercare ch iar şi p e domnul
S hakespeare. Pentru că un gentlem an care a dobîndit
un titlu, o m oşie şi treizeci de mii de lire p e an este cu
siguranţă m ai atrăg ător d e c k un domn oarecare.
Sîntem convinşi că noua lady Crowland este şi ea
de acord cu noi.
în ciuda unei lungi logodne cu cel care fu sese
cîndva un Wyndham, e a s-a m ăritat cu acesta atunci
cînd nu m ai avea nimic p e numele lui.
Dacă aceasta nu este o poveste de dragoste, atunci
au toarea îşi înghite condeiul...
Ziarul de societate al lady-ei Whistledown, 4

feb ru arie 1824
SFÎRŞIT

PDF Julia Quinn Logodnica Ducelui DL - PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PDF Julia Quinn Logodnica Ducelui DL - PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

gfcsi AM

AROGANTUL ŞÎSEME' L'D U C E A ^ Â t U T GREŞ

Faptul că Amelia Willoughby nu se măritase încă

Toate acestea păleau însă în faţa celui mai important

Era de ajuns să te uiţi în jur, pentru numele lui

— Oh, nu am vrut să insinuez aşa ceva, a asigurat­

— Bănuiesc că îl bate la cap în ceea ce mă priveşte,

pentru că tatăl lui a sem nat un contract cu vreo

Şi nu-i putea spune nimic lui Elizabeth, deşi ea era

Grace s-a întors surprinsă spre Elizabeth.

I-a luat mîna şi i-a sărutat-o.

Iar Amelia se simţea m inunat

Thomas Cavendish se considera un bărbat

Şi de două ori mai ascuţită.

inspecteze cu ochii lui, dar auzise că acolo avuseseră

Grace s-a întors spre Elizabeth:

— Să înţelegem că pled? l-a întrebat Grace.

Şi apoi, Elizabeth nu-i era de folos acum.

Amelia ştia ce încerca el să facă. îi era perfect clar.

perfect proporţionat cu trăsăturile. Avea părul întu­

Şi da, era conştientă că ea îi analizase amănunţit

Nu ştia că ea îsi dorise dintotdeauna să viziteze

La balul din seara aceea nu se dansa vals. Acesta

S-au dus spre capătul şirului de dansatori iar el i-

Grace era fată bună, cu adevărat. Thomas bănuia

să ştie să spună „da, doamnă” şi „bineînţeles, doamnă”

Cel puţin, aşa i se spusese. Numai că pe el nu-1

cuvinte precum fiică, trebuie, să le fa cem cunoştinţă...

Ceea ce nu era deloc bine.

Preţ de cîteva clipe, avusese regatul ei. Acasă nu

— Alteţa Voastră, a spus Amelia. Nu avea sens să

De data aceasta, ea chiar a scrîsnit din dinţi.

Numai că — şi asta era de fapt cea mai mare

Creierul îi funcţiona încă, deşi nu se putea abţine

Sărutînd-o, intenţionase bineînţeles să o aibă la

Ea a clătinat din cap. Şi-a dres glasul. într-un final,

— Cîţi ani ai? a întrebat-o.

afară, scena i s-ar fi părut curtenitoare, dar mîna lui a

Multe ore mai tîrziu, Thomas urca treptele spre

în casă domnea liniştea. Servitorii m erseseră

El a făcut un pas înapoi şi a privit-o curios.

— Nu am păţit nimic, l-a asigurat ea. Numai vizitiul

Ea a părut să stea în cumpănă. într-un final, a

— Vrea portretul unchiului tău.

— în nici un caz, i-a răspuns Thomas. Dumnezeule,

A străbătut cu paşi apăsaţi covorul moale şi a

El a închis ochii. Bunica lui nu ruga niciodată, pe

— Lucru pentru care sînt profund recunoscător, a

— Din păcate nu ne putem alege rudele, a

limba. Şi-a îndreptat spatele, a încleştat fălcile şi a

— Noapte bună, bunică dragă, i-a strigat Thomas

Cel mai tare o irita faptul că nu rămăsese acasă să

Amelia a privit-o pe Grace mai îndeaproape,

—Aproape că mi-am revenit, a spus Grace. Mă tem

Iar Grace - Dumnezeule mare! - a roşit.

— Amelia Willoughby! a m ustrat-o sora ei. Lui

Ca un trio de idioate - după părerea Ameliei - au

salonului. Era impecabil îm brăcat, ca de obicei: cu o

Vei purta în pîn tec viitorul duce de Wyndham! îi

— Nu pot să cred că a avut tupeul să-ţi ceară să i-1

da, plină de servitori, dar Grace lua cina cu bătrîna deci

Şi, bineînţeles, au fixat-o cu toţii cu privirea.

sentimentul de vinovăţie a fost mai puternic, aşa că a

— Oh, nu am vrut să insinuez aşa ceva, a asigurat

perfect proporţionat cu trăsăturile. Avea părul întu