Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

2006

Tatălui meu, al cărui spirit mă veghează, ghidându-mi paşii spre împlinire. Lui
Costel Roşca, generosul şi gentilul proprietar al «palatului de la Izimsha» unde a
fost elaborată LUMEA CONCAVĂ Lui Paul Ljekens, primul piramidolog al Europei.

2
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

IMANENŢA PIRAMIDEI

Iată o carte ciudată! Mai întâi că este ingenios scrisă, ca stil şi structură,
înaintând prin paşi mici, numiţi de autor "eseuri", poate din asemănarea lor cu
prima cucerire a spaţiului pe care o face copilul când începe să meargă, dar într-o
unitate interioară, de un tip nou, transgresând orizontul logicii construită în
paradigma terţiului exclus. Apoi că este rezultatul unui spirit incomod, pentru cei
din jurul său, dar şi pentru el însuşi, din moment ce pune în prim planul
disputelor neliniştitoare în care trăim nu diverse alternative existenţiale, ci
însăşi existenţa, care nu mai are alternativă în paradigma în care s-a ancorat; ori
se flambează până la prăbuşire sub propria povară pe care a acumulat-o, în statutul
ei de "lume convexă", ori se reconverteşte fundamental spre regăsirea
universalităţii şi infinităţii din care face totuşi parte, pentru aceasta trebuind
să-şi schimbe paradigma existenţială, devenind o lume "concavă". Mai există şi un
al treilea rând (dar şi al nlea rând) pentru că dincolo de fascinantele idei ale
autorului, se adună cunoştinţe enciclopedice, un amestec de filosofie şi teozofie,
de ştiinţă şi sugestii ale unei sensibilităţi agresate, de metodă clasică şi
aventură a gândului, toate acestea punând cititorul într-o poziţie dilematică. De
fapt este scopul mărturisit al autorului, care ne avertizează: lumea este într-o
fundătură, unde se poate prăbuşi definitiv sub propriul "pib", ori se poate
întoarce spre sinele său autentic, pentru aceasta trebuind să "schimbe paradigma".
Soluţii există. Unele sunt fie insinuate, fie formulate prin calcule şi
demonstraţii erudite de autor, dar ceea ce apare cu pregnanţă în paginile acestei
cărţi este inocularea
3 4
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

ideii că aceste soluţii există, sunt fezabile, mai mult că le putem formula fiecare
dintre noi. Deocamdată ştim că se află aproape de noi, în noi, că doar urmează să
le acceptăm şi vor ieşi la lumină în toată mărinimia lor. Este o proiecţie
subiectivă asupra propriei existenţe, dar a unui om universalizat, ca şi cum
universul însuşi s-a jucat cu noi născocindu-ne, iar acum revine la autenticul său
proiect, din care omul nu poate lipsi, dar într-un alt orizont, pe care urmează să-
1 descoperim împreună. Sunt multe elemente confesive în aceste microsioane,
confesiuni de un tip special în care biografia este doar pretextul conservării
subtextului în care se ţese gândul; este o confesiune de tipul celei mărturisite de
picătura de rouă, prin vocea lui Rabindranath Tagore, când recunoaşte că în
efemeritatea ei de la capătul nopţii poate cuprinde eternitatea Universului.
Această carte, şi periplul editării sale îmi aminteşte de manuscrisele lui Leonardo
da Vinci, care dacă ar fi fost cunoscute la momentul în care au fost elaborate n-ar
mai fi determinat ca ideile pe care le conţineau să fie reinventat; pierderea a
fost o întârziere de câteva secole, câştigul a fost apariţia lui Newton, Leibniz,
Fermat, Huyghens ş.a. Vreau să spun chiar acest lucru: dacă această carte nu este
cunoscută acum, fiind deja scrisă, ea tot ar trebui scrisă de cineva. De aceea eu
am citit-o cu mare interes, cu bucurie spirituală, dar şi cu mare nelinişte
existenţială (cu sentimentul că am descoperit imanenţa piramidei ) şi o recomand cu
următoarea precizare: trebuie s-o citească numai cei pregătiţi s-o citească!
GHEORGHE FLORESCU

KETHER
Primul eseu 18.01.2000

QUA VADIS?
Motto :” Patria mea este limba română” Nichita Stănescu

Autorul acestor eseuri şi-a propus, mai demult, să-şi clarifice direcţia
existenţială, acum, la jumătatea mandatului terestru. După o activitate politică
mediocră şi oscilantă, după câteva eşecuri personale grave – un divorţ, moartea
ambilor părinţi – după o cădere continuă în plan profesional (nefinalizarea tezei
de doctorat, transferul în mediul rural) după o serie de oscilaţii în planul
înţelegerii sensului profund al religiei, ei bine, după toate acestea, autorul
acestor eseuri s-a hotărât să-şi aşterne gândurile pe hârtie pentru că a fost atins
de aripa îngerului său protector care l-a inspirat. Din nou… El consideră că are
ceva de spus: ceva ce ar putea schimba evoluţia secolului al XXI – lea. Să fie oare
un imens orgoliu ? Toate eşecurile sale anterioare, însumate într-o cădere
constantă, nu reprezintă pentru el decât o ucenicie, o şcoală pentru înălţarea în
plan spiritual, ce se prefigurează. Ca Tucidide după eşecul în alegerile ateniene
sau ca Rembrandt după moartea Saskiei…. Concret, el şi-a propus să devină un guru
al eqolocraţiei dominante în secolul al XXI – lea.
6

5
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

De ce ? Poate din întâmplare … Sau poate dintr-o revelaţie onirică. Cu siguranţă

este un destin pe care şi l-a descoperit şi care îl marchează: spre noul secol,
spre alte teritorii şi, esenţial, spre reliefarea eului său profund: tiranic cu el
însuşi dar binevoitor cu ceilalţi, mereu spre lumină în interiorul său dar mângâind
tonurile cenuşii cu blândeţea vorbelor sale în interiorul celorlalţi, neacceptând
nici un fel de compromisuri pentru el, dar îndrumându-şi prietenii de idei spre
toleranţă; un paradox. Pentru că existenţa reprezintă infinit mai mult decât
miliardele accumulate din excrocheriile oficiale ale membrilor clasei politice
balcanice; sau oricum, reprezintă altceva. Pentru el… …Cel care a fost un stâlp al
acesteia, un ’’ king’s maker’’. Oricum, un mare naiv. Din fericire şi-a dat seama,
poate la timp. Ca Niccolo Machiavelli… Ar fi util să ne aplecăm puţin, cu răbdare,
asupra "sutre"- lor sale. Ce spuneţi ?
Al doilea eseu 11.10.2000

PRIMA EPISTOLĂ CĂTRE ÎNŢELEPŢI

Plutaşii de iceberg-uri (I) Către Geografi, De ce continuăm să locuim în
apartamente minuscule, în blocuri care zgârâie cerul, târându-ne fericiţi, zi de
zi, în coloane şerpuitoare ce ne agresează plămânii, creierul şi, în cele din urmă,
spiritul ? pentru că zeul- automobil (ne-nchinăm la idoli !) este de o ineficienţă
ciclopică. Deşi încap 4 sau 5 hominide, adesea, se lăfăie doar una care, dacă ar
merge cu 90 km/h, ar avea nevoie de 20 arbori pentru a neutraliza efectul gazelor
nocive emanate. De ce prefărăm să ardem până la ultima picătură, petrolul care a
reprezentat pentru noi, cei moderni, un corn al abundenţei ce ne-a înceţoşat
minţile, împiedicându-ne să inventăm altceva, mai eficient ? De ce ne lăsăm purtaţi
de valul conformismului alimentar
7

acceptând ca 40% dintre colegele noastre şi 32% dintre noi, cei de 40-49 ani, să
rămânem supraponderali ? Răspunsul nu poate fi decât unul sigur : pentru că nu mai
suntem « geografi ». Ce este un geograf ? Veţi întreba miraţi. În primul rând este
un hominid ştampilat genetic cu acel factor al riscului numit “factorul 11” care-i
permite să “devoreze aventura”. El nu se simte bine decât în mijlocul furtunii,
călare pe valuri cu surf-ul, pe crestele alpine, pe stâncile golaşe, la vânătoare
de rechini sau la safari fotografic. El nu este un egoist pentru că îşi
împărtăşeşte aventura, cu bucurie, semenilor. Adesea este un singuratic pentru că
revine în « cutia sa de chibrituri » (apartementul blocurilor balcanice) pentru a
pleca din nou. Deşi s-a născut pe uscat, pentru el « acasă » înseamnă oceanul… sau
farmecul depărtărilor, deşertul, gheţarii, pădurea şi cerul. El este mai mult decât
un cascador pentru că nu doar meseria ci şi credinţa sa reprezintă riscul. Nu are
neapărat nevoie de şcoală pentru că are viaţa de călător în sânge. Dacă uneori, pe
acest fond genetic, se inoculează şi studiile, şi dacă ele nu au tocit de tot
spiritul de aventură, atunci ar putea rezulta o masă critică ce a primit, recent,
un nume : « EQONET » -ul.
Al treilea eseu 02.03.2001

MUNCA EQONETICĂ
Motto :” Singurele obstacole în calea realizărilor de mâine sunt îndoielile noastre
de azi” Franklin D. Roosevelt

Apelativul “muncă” a fost folosit pentru prima oară în sensul de “efort fizic
direcţionat spre acoperirea nevoilor materiale ale comunităţii” în anul 1776, în
Dicţionarul Enciclopedic Oxford, după cum relatează Zygmunt BAUMAN în strălucitul
său eseu
8
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

“Modernitatea lichidă”. Sensul atribuit muncii de “trudă fizică şi mintală” nu se

referă şi la scopul acestei trude care poate fi – şi a fost într-adevăr – zadarnic.
Mult prea frecvent, omul LUMII CONVEXE a muncit în zadar; pentru acumularea de
bunuri materiale fără limite, pentru o familie tot mai numeroasă, pentru o
supravieţuire mereu la limita sărăciei… Şi rezultatul ? O inundaţie sau un incendiu
care lau ruinat, transformându-l în înţelept. Pentru LUMEA CONCAVĂ, ceva apropiat
de acest termen ar fi o traducere a sintagmei vechilor greci «ποιεσισ» care ar
însemna fabricare creatoare la care ar trebui să adăugăm şi jocul. Cam aceasta ar
fi munca eqonetică. Un amestec de creaţie şi joc. S-ar face-n preajma domiciliului,
în macromodulul piramidal în sectoarele piscicultură, sere, culturi hidroponice; în
apartament, în faţa monitorului TV; ar mai fi munca destinată studiului pentru
împlinirea idealului care consideră cunoaşterea ca o profesie. Practic, omul LUMII
CONCAVE nu are timp să se plictisească, lucrând în trei – patru sectoare, în
acelaşi timp, dar în spaţiul locuinţei sale. Bogăţia mai mare şi stresul mai mic îl
vor mulţumi pentru o anumită perioadă până când va născoci altceva.
Al patrulea eseu 21.12.2000

FORMULA MAGICĂ
Deşi pare o copilărie afirmarea emfatică a unei formule arhicunoscute de milenii
drept formula fundamentară a lumii piramidale, sunt câteva neclarităţi asupra
cărora, cândva, în viitor, se va mai insista. Această formulă este: 4= π φ . Cifra
4, în tradiţia pitagoreică, simbolizează o fundaţie solidă în sens static dar şi
echilibru în sens dinamic ; ceva de la care totul porneşte, fie în sus fie în jos.
Oare Dumnezeu a creat « Lumea » pornind de la patru « cărămizi » fundamentale:
hidrogen, oxigen, azot şi carbon ? Cifra π face legătura dintre geometria statică
şi cea dinamică ; este un intermediar, este un simbol al modularităţii. Asupra
valorii
9

sale reale va trebui să insistăm. Cifra φ reprezintă frumuseţea, având valoarea de

1.6180396. De unde rezultă acest aşa numit număr de aur ? Din rapoartele cifrelor
şirului lui FIBONACCI sau mai simplu din formula (1+ 5 )/2. Este interensantă,
poate, o observaţie : Dacă am considera o piramidă cu latura bazei de două unităţi,
înălţimea acesteia ar fi de 1, 2720196 unităţi repezentând numărul φ . Apotema
piramidei noastre ar fi de 1,618 unităţi. Iată, din nou numărul frumuseţii : φ. Ei
bine, vechii egipteni au avut în vedere pentru piramidele lor, respectarea acestor
corelaţii. Cu siguranţă că înălţimea iniţială a piramidelor trebuie să fi fost un
multiplu de φ care reprezintă doi coţi egipteni, iar apotema, un multiplu de φ
păstrând unghiul clasic al piramidei lui Keops, de 51051’. Şi o ultimă remarcă, în
acest context : pentru a determina, cu precizie, numărul π aplicăm formula magică:
4= π φ ⇒ π = 4 / φ ⇒ π = 4 /1,2720196 ⇒ π = 3,1446 ceea ce presupune o diferenţă
clară faţă de valoarea pe care o ştim noi cei moderni : 3,14159( !?) Autorul
acestor eseuri şi-a luat libertatea de a folosi valoarea egipteană a numărului π
care închide perfect toate determinările spaţiale.
Al cincilea eseu 03.03.2001

PARATRĂZNETUL POSTINDUSTRIAL
Motto :” A face un pas nou, a construi o lume nouă – iată lucrurile de care oamenii
se tem cel mai mult” Fiodor Dostoievski

Pentru a putea observa spaţiul ideal de captare a energiei cosmice într-o

minipiramidă SETH având latura bazei de 8 metri şi înălţimea de 5,088 metri şi,
implicit, configuraţia interioară în funcţie de utilităţi (dormitoare, camere de
zi, băi, bucătării, magazii,
10
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă
Al şaselea eseu 04.04.2001

Alex Amoq

depozite alimentare, etc.), vom putea face un experiment, reducând la scara de

1:10, modelul nostru uman şi analizând înmulţirea unei populaţii de rozătoare mici,
curate şi foarte profitabile: chinchilla. Decât să le creştem în bucătăriile
noastre, le vom face, în loc de cuşcă, o structură romboidală cu latura bazei de 2
metri şi înălţimea de 1,272 metri, compartimentată în paliere semideschise cu
înălţimea de 25,4 cm. După înmulţirea câtorva generaţii, vom extinde experimentul,
atât în plan orizontal cât şi vertical, acoperind o structură piramidală cu latura
bazei de 10 metri şi înăţimea de 6,36 metri. Aceasta înseamnă că putem să obţinem
două tipuri de microclimat : cel al macrostructurii şi microclimatele interioare.
Dar cel mai interesant aspect va fi cel legat de configuraţia forţelor interioare
care vor ghida comportamentul şi starea fizică a acestor animale. Mai mult, această
structură va putea fi amplasată pe piloni telescopici, inclusiv în zone seismice
unde îşi va păstra perfecta orizontalitate (fiind dotată cu giroscop antiseismic).
De asemenea, va fi foarte interesantă amplasarea în peşteri, unde ne vom strădui să
obţinem o lumină artificială cât mai aproapiată de cea de la suprafaţa Pământului
pentru intervalul de timp când chinchilele nu dorm. Dacă experimentul va fi
încununat de succes, vom vedea atât calitatea blănurilor acestor pui cât şi gradul
de reproducere normală a acestei populaţii poligame. Desigur, populaţia umană nu
este o societate de cobai supuşi experimentelor. Dar va fi util să ştim care sunt
spaţiile benefice ale noilor noastre case înălţate pe piloni telescopici
antiseismici, unde vom putea dormi încărcându-ne cu energie cosmică. Pentru că va
trebui să găsim, tot în aceste case ale noastre, şi locuri propice pentru ateliere,
birouri, săli de teleconferinţe : o adevărată muncă la domiciliu, lejeră,
nestresantă şi, de multe ori mai profitabilă decât cea din cadrul societăţii
industriale. Experimentele ulterioare, cu peşti, cu albine, cu păsări de casă,
etc., ne vor confirma, probabil, primele speranţe.

CANADA EQONETICĂ
De departe, acest imens teritoriu are cel mai ridicat potenţial eqonetic. Cu o
suprafaţă totală 9.976.139 km2 ar putea adăposti cele şase miliarde locuitori ai
Terrei pe doar 2.666.666 km 2, reprezentând 26,73 % din întreaga sa suprafaţă.
Presupunând, prin absurd, că toată Canada ar deveni o lume concavă, ar însemna că
ea ar avea 22.4 miliarde locuitori, adică de 3.7 ori mai mult decât actuala
populaţie a globului. Desigur, aceasta nu se va-ntâmpla niciodată pentru că, în mod
normal, populaţia uscatului nu va trebui să depăşească 3.375 miliarde locuitori
ocupând, cu un spaţiu concav, doar 1% din teritoriul continentelor şi cel mult 8.1
miliarde locuitori pe insule artificiale în spaţiul oceanelor. În total, pe Terra
ar vieţui vreo 12 miliarde locuitori. Dar aceşti cetăţeni ai LUMII CONCAVE sunt
total diferiţi de cohortele de analfabeţi, înfometaţi, subdezvoltaţi, bolnăvicioşi,
cu mentalităţi tribale, născuţi pentru a trăi într-o veşnică sclavie. De fapt, nu-i
vina lor. Ei reproduc o societate colonială revolută. Dar să revenim la Canada. În
primul rând mentalitatea locuitorilor săi: deschisă spre a primi imigranţi şi
pregătită să-i asimileze, civilizându-l rapid; este o societate fagică. Apoi,
imensele resurse de apă proaspătă, gheţari şi potenţialul hidroenergetic ridicat
reprezintă argumente solide. În sfârşit, deschiderea spre provincii,
descentralizarea conceptuală dominantă. Este adevărat că Provincia Quebec
reprezintă un alt continent metacultural în cadrul federaţiei, dar şi “Cascadia”
având ca nod catalizator Vancouver-ul va putea deveni, de asemenea, un astfel de
continent. Iată aşadar că există premisele pentru o concurenţă benefică între
regiunile geografice, între provinciile federale, pentru o dezvoltare eqonetică
accelerată. Dacă s-ar construi LUMEA CONCAVĂ canadiană doar pe o
12

11
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

zecime din suprafaţa celor 250.000 de lacuri (ceea ce reprezintă 60.000 km2) ar
rezulta o populaţie de 135 milioane locuitori. Şi, pentru a nu mai lungi vorba,
dacă provincia Quebec s-ar acoperi de spaţii concave pe o zecime din suprafaţa sa,
ar rezulta o populaţie totală de peste 380 milioane imdivizi, adică de 6,5 ori mai
mult decât întreaga populaţie a Franţei actuale. În concluzie, trebuie subliniat
faptul că eqopiramidele se pot dezvolta cel mai bine pe teritoriul canadian,
asigurând un climat interior tropical în mijlocul gheţurilor veşnice.
Al şaptelea eseu 10.09.2000

EUGLENA VERDE
Înseamnă ceva de tranziţie, din câte ne amintim de pe vremea fericitei noastre
copilării. Eu - însumi mă simt o euglenă verde pentru că am fost crescut şi educat
într-un secol materialist şi plonjez acum, nepregătit la nivel psihic, într-un
secol al spiritului : secolul al XXIlea. Acesta va fi piatra de temelie a unui alt
viitor al umanităţii, nu neapărat mai bun – nici nu este important acest aspect –
ci mai dinamic, în sens creativ. Care este sensul existenţei noastre ? La această
întrebare fiecare dintre noi avem răspunsuri diferite. Mult prea mulţi preferă să-
şi cultive pământurile, relaxânduse în compania unei hetaïre, desigur cu sticla de
vin alături… aşteptând pensionarea! După 60 de ani fiecare dintre aceşti indivizi
este fericit pentru că este un asistat social, pentru că i se cuvine un venit lunar
garantat care-l propulsează spre un viitor modest, dar, speră el, cât mai
îndelungat. Este o enormă greşeală pentru că potenţialul humanoizilor este
nelimitat. El se rezumă, în primul rând, la spirit. Să vedem ce înseamnă o nouă
direcţie de dezvoltare socialeconomică în secolul al XXI- lea… • Oraşe
supradimensionate cu locuitori robotizaţi lucrând în uzine care reproduc o
societate revolută a secolului al XIX-lea ?
13

• O mentalitate industrială, de fabrică, ce presupune doar o dezvoltare materială

accelerată ? • O sclavie a bunurilor materiale ? • O globatizare generală ce va
presupune încadrarea într-o economie mondială cu o creştere benefică a bunăstării
dar cu disiparea sensului existenţei în infinite posibilităţi ludice? • Nu! Sensul
existenţei noastre, ca humanoizi, este expansiunea spre alte tărâmuri : deşerturi,
calote glaciare, oceane, spaţiul cosmic apropiat (Centura Lagrange şi obligatoriu,
colonizarea Lunii). Acesta este scopul eqolocraţilor. După aceea, noi ne-am încetat
misiunea. Vor veni urmaşii noştri şi ne vor spune ce avem de făcut (nouă, spirite
eterne, deja). De-abia acum am înţeles importanţa reflectării… Privind natura, cu
ochii spre linia orizontului, spre albastrul cerului, visând… Acesta este sensul
existenţei noastre: dispre Pământ spre stele !
Al optulea eseu 21.02.2001

DOAR TEORIE
Motto :” Aveţi răbdare cu oamenii pentru că arborele de bambus chinezesc nu dă nici
un semn de creştere timp ce cinci ani, apoi creşte toată înălţimea sa în doar şase
săptămâni” «Proverb chinezesc »

Eqonetologia este, cu siguranţă, un termen impropriu. În accepţiunea celui care l-a

propus, el ar dori să desemneze un fel de ştiinţă a conexiunilor având ca piloni de
susţinere două elemente ce se întrepătrund : reţelele formate din societăţi
autoreplicante şi mediul concav anostil impregnat cu inteligenţă, apă şi energie.
De fapt, chiar denumirea trimite la demersul acestei ştiinţe a reţelelor ecologice.
Mediul concav semnifică doar spaţiile piramidale construite de către autoreplicanţi
ce devin un fel de cochilie protectoare de sisteme închise faţă de mediul convex
dar având o caracteristică
14
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

dominantă : hipermodularitaritatea. Aceasta însemnă posibilitatea de a forma reţele

multiple atunci când condiţiile exterioare sunt favorabile şi şansa de a se plia în
propriile structuri modulare atunci când mediul exterior este ostil. Ar putea fi un
fel de metasociologie a oamenilor şi a roboţilor. Dar ce va deveni eqonetologia vor
putea spune doar viitori savanţi prin imtermediul tezelor lor. În secolul al XXI-
lea a venit, în sfârşit, vremea ştiinţei, dar o altfel de ştiinţă, nu fetişizantă
ca în secolele al XIX-lea şi al XX-lea ci organică, umanistă şi verificabilă asupra
finalităţilor sale care au fost deseori distructive.
Al nouălea eseu 25.11.2000

CONEXIUNI EQONETICE
Conceptul de casă eqopiramidală a provenit de la o lectură a lui Paul LIEKENS
(Efectul de piramidă) despre implicaţiile benefice asupra plantelor, implicaţii
obţinute în spaţiile piramidale. Pe parcurs, însă, el s-a tranferat, « explodând »
în mintea autorului acestor eseuri, într-o schiţă a unui proiect, la prima vedere,
fantastic. Dinspre domeniul –MACRO- « venea » piramida lui Keops cu istoria sa
extraordinară, cu dimensiunile sale enorme, cu orientarea sa perfectă spre Nordul
magnetic şi enigma datării construirii sale. Să fi apărut în urmă cu 28.850 ani ?
Parcă-aş înclina spre această ipoteză... Dispre domeniul – MICRO- se-nfiripa
dorinţa de a locui întro căsuţă semitransparentă şi piramidală pentru a beneficia
de efectele terapeutice descrise de Paul LIEKENS. Din impactul celor doua domenii a
luat naştere « EQONET »-ul care, pe parcursul câtorva săptămâni, s-a metamorfozat
semantic în “LUMEA CONCAVĂ”. Astfel, cele trei axiome ale eqonet-ului sunt:
modularitatea, echilibrul şi transparenţa. Ce înseamnă fiecare dintre ele?
Modularitatea presupune o multitudine de combinaţii pornind de la o suprafaţă
standard pe care am numit-o eqoteritoriu şi care ocupă un areal de 40.000 hectare.
15

În sus, eqoteritoriile se pot grupa după criterii ce nu mai au nici o legătură cu

arealul de teren ocupat ci doar cu afinităţile membrilor acestor federaţii şi
confederaţii. Nu există restricţii în privinţa numărului de eqoteritorii dar
probabil că practica va reliefa un anumit optim care să permită o bună funcţionare
a acestor asocieri. Şi iată că am ajuns la a doua axiomă: echilibrul care presupune
un minim şi un maxim. Dincolo de aceste condiţionări orice sistem nu mai poate
funcţiona. În stârşit, a treia axiomă: transparenţa; înseamnă frumuseţe, armonie,
un perete înclinat de culoare albastră având nişte norişori albi, o temperatură
constantă de 200 Celsius. Pe scurt, cum spun francezii : «la joie de vivre». Iată
motivele care ne determină să ne construim case eqopiramidale.
Al zecelea eseu 24.01.2001

EPISTOLA ÎNTÂI CĂTRE MARSHALL T. SAVAGE Preliminarii Rifle, Colorado / S.U.A.

Stimate Domnule SAVAGE, V-am citit cartea « PROIECTUL MILENIUM – Colonizarea
galaxiei în opt paşi uşor de făcut », pe nerăsuflate, în toamna anului 1997. Dar,
imensul merit al ei a fost altul; în ciuda diverselor preocupări ale mele, uneori
la limita suportabilului, un gând revenea constant asupra minţii mele : « PROIECTUL
MILENIUM ». Adesea, în multe vise, mi-au revenit idei sugerate de către Domnia
Voastră în această carte unică. De aceea cred că a venit timpul să vă scriu şi am
considerat potrivit să includ scrisoarea mea deschisă în cartea pe care am
intitulat-o ‘’LUMEA CONCAVĂ’’ . Deşi suntem de aceeaşi vârstă, pentru mine aţi
fost, timp de trei ani (după ce v-am citit) mai mult decât un maestru spiritual.
Foarte recent, înainte de a observa nişte corelaţii astronomice uluitoare eram
convins că Domnia Voastră sunteţi
16
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

ultimul profet. Eram absolut sigur că Era Spaţială nu va putea începe decât prin
aplicarea soluţiilor dumneavoastră sugerate în « PROIECTULUI MILENIUM ». Acum ştiu
că în ciuda aparentei simplităţi a soluţiilor sugerate în cartea Domniei Voastre,
din nefericire, cele mai multe dintre ele nu vor fi aplicate niciodată. De aceea m-
am gândit să vă scriu : pentru că doresc să ne eliberăm din « închisoarea
gravitaţională ». Vreau să ne extindem, exploatând resursele oceanelor şi făcând
acel salt peste “prăpastie” pentru a trece “dincolo”… în cosmos, unde ne este
locul. În acest sens, fascinanta dumneavoastră carte a fost un ghid extrem de util
pentru mine. Mi-aţi deschis pofta de a sorbi din licoarea infinitului. Doar de mine
depinde, acum, să caut nectarul zeilor. De aceea vă rog să consideraţi critica mea
la adresa unor soluţii din « PROIECTUL MILENIUM » ca un exerciţiu suprem de
admiraţie. Este ca şi cum m-aţi fi luat gratuit, la o primbare orbitală şi cu un
vehicul ce gravitează cu 8 km/s iar mie, infidelul, în loc să vă zeific pentru
şansa de a privi – măcar şi pentru o clipă Pământul în întregul său, îmi vine ideea
de a „ sări dincolo” pe orbita lunară şi aflu cum să o fac. Ei bine, de aceea
sunteţi un mare maestru al Erei Spaţiale. Pentru că, în ceea ce mă priveşte, fără
să fi citit cartea Domniei Voastre, nu mi-ar fi venit niciodată vreo idee de
extindere, posibilă şi ieftină, spre un spaţiu nelimitat. Dacă « LUMEA(mea) CONCAVĂ
» va deveni realitate, atunci meritul esenţial vă va reveni pentru că mi-aţi purtat
paşii până la o bifurcaţie de unde drumul meu duce spre stele. Permite-ţi-mi să vă
mulţumesc pentru şansa oferită de a vedea « chipul speranţei » pe care doar «
PROIECTUL MILENIUM », prin poarta întredeschisă, mi l-a arătat. Vă voi rămâne
îndatorat dacă veţi avea răbdarea de a-mi citi şi celelalte eseuri ale « LUMII
CONCAVE ». Undeva în Nordul Balcanilor Cu prietenie, A.A.

C H O K MAH
Al unsprezecelea eseu 20.02.2001

TEORIE ŞI PRACTICĂ EQONETICĂ

Motto :” Acolo unde există o puternică dorinţă de a reuşi şi un spirit constructiv
în faţa obstacolelor, rezultatele pozitive pot uimi”. Anonimus oeconomicus

Iată că, de curând, noi humanoizii am păşit într-un nou mileniu, trăgând după noi
poveri uriaşe de « ingrediente comportamentale » care, de-a lungul vremurilor, s-au
dovedit utile dar inevitabil, au devenit perimate acum. Navigăm, însă, la
întâmplare spre un viitor nedefinit, ceţos, unde ne aşteaptă, în imaginaţia noastră
primitivă, dragoni ai apocalipsului, gata să ne înghită. Păstrăm o teamă ancestrală
în faţa noului, a schimbării, a adaptării rapide. Oare ni s-au tocit simţurile de
cuceritori ai spaţiilor necunoscute ? Este adevărat, însă, că am experimentat
navigaţia spre modele de viitor proiectate de ingineri sociali cu rezultate
catastrofale cunoscute în secolul trecut : nazismul şi comunismul. Şi atunci spre
ce să ne-ndreptăm ? Sau, mai bine să nu ne gândim şi să aşteptăm cometa
eliberatoare ce ne va rezolva temerile prin impactul cu planeta noastră ? La aceste
întrebări şi la cele ce urmează vom încerca să răspundem, împreună. Iată
întrebările : • Va fi omul singurul purtător al spiritului universal sau vor putea
fi cooptate atât clonele umane cât şi cyberii(roboţii) ? • Va fi preferată o
societate antagonică împărţită în caste de humanoizi, clone şi cyberi sau vor fi
cooptate noile « creaturi » într-un sistem multicultural, multietnic şi
18

17
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

« multicastic » ? • Va fi posibil un asemenea sincretism? • Se va mulţumi noua

societate (humanoizi, clone şi cyberi), doar cu Terra sau se va extinde în spaţiul
cosmic ? • Îşi va fixa, noua societate, etape temporare de cucerire organică
spaţială sau va naviga, în continuare, haotic, menţinând acelaşi obiectiv micronic,
potrivit pentru societatea furnicilor : « creşterea P.I.B.* »- ului ? • Şi, în
sfârşit, care va fi metoda de lucru preferată a acestei noi societăţi :
persuasiunea democratică sau constrângerea mesianică totalitară ? Vom încerca să
găsim câteva răspunsuri posibile doar la nivel conceptual; realitatea însă, o vom
trăi în deceniile viitoare când ne vom putea compara gândurile de acum cu acel
ambient palpabil. Să pornim, deci…
*P.I.B. = produsul intern brut

Al doisprezecilea eseu 28.02.2001

CELE PATRU CRITERII ALE LUMII CONCAVE

S–a pus adesea întrebarea, în diverse medii culturale europene: de ce a fost
posibilă apariţia civilizaţiei nord-americane pe acel continent şi nu undeva în
"Lumea veche’’? Întrebarea este rezumativă şi simplificatoare faţă de cea reală dar
răspunsul sugerează sensul complet al explicaţiei. Acesta ar fi: pentru că în
deşert, sau într-un areal virgin, poţi să construieşti totul începând cu fundaţia,
pe când pe ruine nu poţi, cu atât mai mult cu cât ne leagă sublime amintiri. Ei
bine, din punct de vedere al autorului acestui eseu, fraza de mai sus semnifică
primul criteriu de existenţă al LUMII CONCAVE : mediul anostil; atât pentru a
construi o casă eqopiramidală, cât şi pentru a extinde reţeaua eqonetică în scopul
fondării unei lumi concave : spaţiul liber, deşertul, calota glacială, lacurile,
insulele pustii, imensitatea oceanelor, taigaua, Luna, oriunde cât mai departe de
mentalităţile acelei LUMI CONVEXE.
19

Al doilea criteriu necesar deopotrivă pentru apariţia reţelei eqonetice şi implicit

pentru cultivarea spirulinei, în fiecare macromodul eqopiramidal, este reprezentat
de inteligenţa constructorilor prin alegerea metodei paşilor mărunţi (o dezvoltare
moderată cu prezentarea rezultatelor pozitive şi apoi cu trecerea pe următorul
palier al progresului) dar şi de inteligenţa de perpectivă a sponsorilor LUMII
CONCAVE : bancheri, baroni ai mass-media, politicieni, etc. Al treilea criteriu al
apariţiei LUMII CONCAVE îl reprezintă o resursă vitală : apa. Asta înseamnă că este
mult mai simplu de amplasat o reţea eqonetică pe calota glaciară decât în deşert.
Cu atât mai mult cu cât climatul din interiorul eqopiramidelor poate fi reglat la
indicatorul « tropical » . Şi, în sfârşit, al patrulea criteriu esenţial este
energia ca resursă potenţială regenerabilă şi nepoluantă, cantonată în arealul de
amenajat : cea eoliană, cea mareomotrică sau hidroenergia reprezintă premise
obligatorii pentru reţea. În rest, toate bogăţiile lumii nu sunt decât handicapuri
care pot devia LUMEA CONCAVĂ de la adevărata provocare cu viitorul: un sistem ce
poate deveni perfect închis faţă de mediul exterior şi, desigur, un sistem
autoreplicant.
Al treisprezecelea eseu 12.10.2000

A DOUA EPISTOLĂ CĂTRE ÎNŢELEPŢI

Plutaşii de iceberg-uri (II) Către Geografi, Iată cum vom face… Fiecare dintre noi,
care s-a săturat să reproducă această lume, care oricum va fi în agonie peste
câteva decenii, va începe cu cel mai simplu pas : îşi va construi o casă, relativ
mică, cu două nivele având o suprafaţă totală de 80m2 şi alături o seră de aceeaşi
suprafaţa. Dar nu va fi contruită oriunde ci numai în deşert.
20
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

Energia solară va prisosi (2000 kwh/m2) în schimb, apa va fi extrem de rară. Şi de-
abia aici intervine şansa :pentru că nişte aventurieri ai Terrei atât aşteaptă : să
facă rodeo pe iceberg-uri. Nu trebuie decât să existe solicitări pentru cea mai
pură apă : cea a gheţarilor. Şi noi, cei născuţi geografi, ne vom repezi, hămesiţi
de aventură. Iată o simbioză perfectă : între casele noastre piramidale situate în
deşert, colcăind de energie solară dar lipsite de apă şi casele noastre situate pe
plutele ce remorchează, topesc parţial şi prelucrează iceberg-urile. Vor avea,
desigur, acoperişuri transparente, vor converti energia vânturilor în curent
electric dar şi pe cea solară cu ajutorul celulelor fotovoltaice, se vor lăsa
purtate de curenţii marini, exploatându-i electric şi vor fi remorcate, uneori, de
uriaşe vapoare atomice. Aceste plute vor fi nişte insule purtate de curenţi. Şi
geografii prin naştere, şomeri în lumea aceasta a uscatului, vor deveni :
hotelieri, producători de hidrogen, energeticieni, cultivatori de spirulină şi
crescători de homari, de somoni şi caracatiţe, producători de perle şi, în primul
rând, horticultori de eqopiramide… adică nişte oameni fericiţi. Pe scurt, ei se vor
numi: plutaşii de iceberg-uri.
Al paisprezecelea eseu 26.02.2001

REVOLUŢIA “B.G.”
În urmă cu, câteva decenii a fost iniţiată aşa-numita <<revoţie verde>> care
presupunea o creştere apreciabilă a recoltelor prin folosirea unor soiuri
îmbunătăţite de plante (hibrizii de porumb ar fi un exemplu) pe terenuri irigate
sau defrişate (Amazonia), cu un aport considerabil de îngrăşăminte chimice produse
industrial. Era evident (deşi nu a fost pentru experţii acelor timpuri) că nici un
fel de creştere extensivă a producţiilor agricole nu va putea rezolva, niciodată,
criza alimentară a omenirii. Aceasta este o falsă problemă ca de altfel toate
crizele LUMII CONVEXE. S-a preferat
21

întotdeauna, în mod voit, să se gândească numai în mod orizontal, global şi

cantitativ. Pentru a putea rezolva, cu uşurinţă, orice posibilă « criză de creştere
» obişnuim să gândim vertical-modular şi calitativ în noua LUME CONCAVĂ. Ar fi,
poate, mai corect să nu folosim sintagma<<criză de creştere >> ci <<criză a
echilibrului intern>>. Greşeala experţilor – iniţiatori ai <<revoluţiei verzi>> a
constat în tratarea amodulară a lumii. În primul rând obiectivele acelei LUMI
CONVEXE erau subordonate unui zeu mărunt din Pantheonul viitorului ce îndeplineşte
şi funcţia de contabil al zeilor. Deja îl cunoaştem; se numeşte P.I.B.i Poziţia sa
în ierarhia cerească: a zecea (MALKUTH). La mare modă erau : producţia de oţel pe
cap de locuitor, cantitatea de grâu produsă pe cap de locuitor, numărul de
automobile la mia de locuitori, numărul de televizoare, etc. Este inutil să mai
înşir acele enormităţi care ne-au intrat în sânge, la toţi, şi ne vine atât de greu
să le eliminăm. De fapt << criza de creştere >> înseamnă dezvoltarea exagerată a
unui singur element din sistem în dauna celorlalte pe care le sufocă malign.
Astfel, la nivel conceptual <<revoluţia verde>> a încercat să ţină pasul dintre
elementul <<hrană>> şi elementul <<populaţie>> care creştea exploziv, în special în
aşa-zisă lume a treia, adică în lumea ţărilor sărace în deceniile al şaptelea şi al
optulea al secolului al XX-lea. Până la urmă, a apărut un element de reglare (însă
având semnul negativ) al sistemului hrană - populaţie : maladie SIDA. Ce vrea să
precizeze de fapt acest eseu ? În primul rând că imitarea modului de hrănire al
occidentalilor – care constă într-un exces de lipide, de protide şi de sare, un
sistem de alimentaţie hipercaloric comparativ cu nivelul efortului zilnic (a
învârti volanul automobilului nu înseamnă sport), dar relativ sărac în fibre
vegetale solubile şi insolubile, precum şi procesarea accentuată a alimentelor –
nu-i o soluţie pentru nici un locuitor al lumii a treia şi nici pentru occidentalii
-înşişi. Aceasta
i

P.I.B. – Produsul intern brut;

22
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

însemnă că putem să reducem integral consumul de carne de vită, eliberând imense

suprafeţe de păşune, că putem să reducem foarte mult consumul de carne de porc şi
oaie, trecând în schimb la consumul de carne de struţ crescut în stabulaţie, carne
de broască ţestoasă, de iepure de casă, de prepeliţă cu ouă fără colesterol, iar
pentru plante, avem un înlocuitor miraculos. Acesta ar putea fi vârful de lance al
viitoarei revoluţii « B.G. »i. Se numeşte SPIRULINA PLATENSIS. În schimb, dacă
acest adevărat miracol alimentar va fi produs la nivel global şi distribuit
miliardelor de asistaţi, efectul va fi acelaşi ca cel al << revoluţiei verzi>>,
adică nesemnificativ. Singura rezolvare posibilă va fi construirea reţelei modulare
a eqopiramidelor care vor forma osatura LUMII CONCAVE. De ce ? Pentru că fiecare
macromodul este independent din punct de vedere alimentar, şi mai mult, independent
şi faţă de mediul exterior. Dar vom vedea ce are atât de deosebit această
spirulină... Al cinsprezecelea eseu 03.04.2001

expansiunea noastră asupra oceanelor în zona intertropicală. Probabil că exemplul

nauran va fi urmat. În jurul unor insuliţe vom construi perimetre amplasate pe
piramide întoarse creând şi o lagună interioară cu ferme piscicole. Aceste
perimetre vor fi ancorate de insuliţele centrale.
Al şaisprezecelea eseu 21.05.2001

CĂRĂMIDA EQONETICĂ
Acropole, Atena : coloane de marmură pe care sunt aşezate blocuri de piatră;
cărămizi. Piramidele din Valea Nilului : blocuri uriaşe din granit şi din calcal;
paralelipipedice ; macrocărămizi. Zidul chinezesc : bucăţi egal turnate şi coapte
la foc, din pământ ars ; cărămizi. Catedralele Europei Medievale : structuri
armonios îmbinate; spirit şi materie arse la foc mic ; cărămizi. Un paralelipiped
de 10 cm pe 10 cm pe 6,36 cm. În interiorul său o mică piramidă de 10 cm pe 10 cm
pe 6,36 cm. Micropiramida conţine aer sau apă. În exteriorul acesteia, dar până la
limita pereţilor paralipipedului: deşeuri ale industriei chimice sau orice alt
material dielectric; carton, hârtie de ziar, ambalaje de suc, topite, poliuretan,
policlorură de vinil, cauciuc scos din uz, paie, deşeuri diverse. Pyramis
(Pyramides – plural) provine din greaca veche. Nu derivă din egipteanul MeR
(structura cu patru laturi cu feţe triunghiulare şi cu baza pătrată). Micropiramida
(de aer sau apă inclusă în paralelipipedul compus din deşeuri ale industriei
chimice) alcătuieşte cărămida "LUMII CONCAVE" De ce se numeşte eqonetică? Per - em
- us (papirusul Rhid de la British Museum) înseamnă ceva "ce merge în sus..." Se
pare că grecii au ales această sintagmă pentru că au avut impresia că seamănă cu o
"turtă de grâu". În "Egiptul antic - Lumina Lumii", Gerald MASSEY propune
24

NAURU
Republica Nauru, situată în Oceanul Pacific la 0 grade 31 minute latitudine sudică
şi 160 grade 56 minute longitudine estică şi având o suprafată de 21.4 km2, ar
putea deveni un exemplu tipic de stat insular ce se extinde pe suprafaţa oceanului
amplasându-şi piramide răstunate, plutitoare, deasupra cărora îşi amenajează o lume
concavă eficientă. Gradul de flotabilitate al acestor platforme cu baza situată
deasupra suprafeţei oceanului este imens. Pe fiecare hectar, conţinând 25 module,
avem o rezervă maximă de flotabilitate capabilă să susţină o masă de 63.000 m3 şi o
rezervă minimă de flotabilitateaii de 55.650 m3. Pe fiecare km2 de platformă
piramidală valorile devin însutite, adică 6.360.000 m3 şi 5.565.000 m3. De abia în
acest moment putem începe să ne gândim la
i

B.G. – blue-green (albastru-verde). rezervă minimă de flotabilitate – presupune că

vârful piramidelor va fi umplut cu apă până la ½ din înălţimea totală, trunchiurile
de piramide situate sub platformă rămânând pline cu aer.
ii

23
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

o semnificaţie diferită... PYR = foc şi MET = ZECE sau "o măsură". Deci, ad
litteram, "o formă de foc în măsuri cu baza ZECE". Epitetul "eqonetic" este mai-
potrivit decât cel de "ecologic". Semnifică "reţeaua vieţii". Exact ceea ce face o
piramidă sau o reţea de piramide: activează cele şapte chakre ale organismului
uman, le roteşte, le pune în mişcare, Cărămida eqonetică deci, este celula
fundamentală a LUMII CONCAVE. :
Al şaptesprezecelea eseu 27.02 2001

SPIRULINA PLATENSIS
Din nou recursul la cartea fundamentală a lui Marshall T. Savage: "PROIECTUL
MILENIUM". Alga spirulina platensis face parte din specia algelor albastreverzi.
Iată ce spune Savage: "Alga albastră-verde este o formă de viaţă atât de primitivă
încât celula ei nu are nici măcar nucleu. Materialul ei genetic pluteşte în tot
corpul său. Aceste plante primitive au rămas neschimbate pe parcursul întregii
istorii a vieţii pe Pământ. La vremea apariţiei dinozaurilor, ele îşi trăiseră deja
cam 94% din istorie. Algele albastre-verzi s-au adaptat la toate nişele ecologice
unde există lumină şi umezeală. Ele pot fi întâlnite în izvoarele fierbinţi unde
temperatura apei depăşeşte 70 grade Celsius, în lacurile sărate, în lacurile veşnic
îngheţate ale Antarcticii, sub un strat de gheaţă gros de cinci metri. Algele
semnifică 70 % din biomasa planetară şi 90 % din activitatea de fotosinteză de pe
Pământ, reprezentând principala sursă de oxigen atmosferic şi principalul regulator
al dioxidului de carbon. Întreaga masă a acestor alge poate fi folosită pentru
hrană. Fiecare celulă constituie şi o sămânţă, fiind foarte uşor de cultivat. Ele
se reproduc ca şi bacteriile, prin mitoză asexuată. Dacă li se asigură nutrienţi
(în principal azot), algele vor continua să se reproducă exponenţial. Deşi mediul
preferat al spirulinei îl constituie apele calde şi
25

puternic alcalinizate, ea poate creşte chiar şi în apa de mare, dezvoltându-se în

grupuri spiralate de 6-12 celule, fiind uşor de recoltat. Spirulina este campionul
necontestat al proporţiei de proteine: 65 % din greutate faţă de 35 % pentru
boabele de soya, 22 % pentru fasole sau 18 % pentru lucerna; mai mult, conţine toţi
cei opt aminoacizi esenţiali în cantităţi echivalente cu carnea, laptele sau ouăle
dar, pe de altă parte, conţine puţină grăsime (6 %) şi foarte puţin colesterol
(0.013 %), ea fiind de 5 ori mai productivă decât plantele de nutreţ. Următorul
tabel redă, comparativ, conţinutul de vitamine şi minerale în mg/l00g pentru
spirulină, alune, migdale, nuci şi ceapă:
(Tabelul II. 1 se găseşte în Anexa 1)

Prin simpla comparaţie rezultată din acest tabel, concluzia este clară: va trebui
să cultivăm spirulina mai mult decât grâul, porumbul sau orzul.
Al optsprezecelea eseu 25.01.2001

EPISTOLA A DOUA CĂTRE MARSHALL T. SAVAGE

Navigând împotriva curentului
Motto: "Cine a văzut speranţa, nu o mai uită. O caută sub toate cerurile si printre
toţi oamenii. Şi visează că, într-o zi, o va-ntâlni din nou. Nu ştie unde... Poate
printre ai săi". Octavio Paz

(Al III -lea articol de reflecţie al LUMII CONCAVE)

"PROIECTUL MILENIUM" păcătuieşte datorită preluarii unor teorii mai vechi devenite
cutume ale ştiinţei şi fetişâzând-o sau datorită unor
26
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

speculaţii prea îndrăzneţe. Iată şase dintre ele: 1. "Viaţa" este un atribut al
Pământului neexistând niciunde altundeva în Univers. 2. Omul se trage din maimuţă.
3. Primul pas spre cucerirea cosmosului va fi "AQUARIUS". 4. Staţia spaţială
"ASGARD" - intermediar spre cucerirea Selenei. 5. "Democraţia pură" - fundament al
organizarii politice a FUNDAŢIEI MILENARISTE. 6. Înfiinţarea "embrionului ANLAGEN".
Ar mai fi şi altele dar nu este cazul să le aprofundez aici, atât datorită faptului
că nu reprezintă subiectul "LUMII CONCAVE" cât şi pentru că meritul "PROIECTULUI
MILENIUM" este imens prin inocularea spiritului de cuceritor al oceanelor şi al
spaţiului cosmic pe care omul modern şi l-a cam pierdut, rătăcind în "peştera
bunăstării materiale" sau a lipsei de scop şi a falselor probleme. De aceea,
critica unor "amănunte" ar fi meschină şi nedreaptă. Înainte de a trece, pe rând,
la câteva dintre cele şase propoziţii menţionate mai sus, demontându-le prin
argumente irefutabile, aş vrea să remarc, cu amărăciune, o critică extrem de
virulentă (în "PROIECTUL MILENIUM") la adresa NASA. În opinia mea, orice ar face
rău NASA de acum înainte, nu-i poate ştirbi meritul de a fi reuşit, în opt ani, să
treacă de la stadiul de concept de aselenizare la realizarea sa reală, încununată
cu succes, în data de 20.07.1969. Apoi ideea de navetă spaţială, materializată şi
funcţională de două decenii, este un merit incostestabil. Dar să lăsăm aceste
detalii... Trebuie să subliniez că "PROIECTUL MILENIUM" a apărut în SUA în anul
1992 când s-a deschis şi o nouă eră a comunicaţiilor: cea a INTERNET-ului. Să fie
oare o simplă coincidenţă? (De asemenea, tot în 1992, s-au aniversat cinci secole
de la prima călătorie a lui Coiumb). De ce este important să învăţăm să navigăm
împotriva curentului înainte de a ne aventura pe orice viitor ocean al cunoaşterii?
Pentru că avem în minte, mereu, exemplul portughezilor căliţi la şcoala de marină a
lui Henric Navigatorul. Învăţând să navigăm în
27

volte, în golful Biscaya, mereu cu vântul în faţă, vom fi fericiţi să fim purtaţi
de muson, spre India, metaforic vorbind. La fel şi în domeniul ştiinţelor,
înfruntând cutuma păzită de cerberii academiilor şi trecând cu bine mai departe,
vom găsi un Ocean Indian liniştit la capătul căruia ne va aştepta "India noastră".
Al nouăsprezecelea eseu 27.03.2001

ZONA A TREIA
Pentru că tot va trebui să pornim la construirea LUMII CONCAVE, vom începe cu
clasificările spaţiului locuit şi îl vom încadra în patru zone; A. Zona foarte bună
pentru construcţia spaţiilor concave - o vom prescurta F.I.D.(fiorduri, insule,
deşerturi). B. Zona bună intertropicală - I.M.I. (insule, munţi, insule). C. Zona
acceptabilă (Z.A.) D. Zona imposibilă (Z.I.). În cadrul fiecăreia dinlre aceste
patru zone vom diferenţia câte trei regiuni sau subzone, astfel: - În prima zonă
(F.I.D.): 1. Suprafaţa adiacentă fiordurilor din Chile, Noua Zeelandă, Kerguelen,
Norvegia, Canada, Alaska. 2. Insulele nelocuite situate între regiunile fiordurilor
şi deşerturile litorale ce ar necesita un aport de apă proaspătă, livrată cu
regularitate. 3. Regiunea deşerturilor litorale anostile. În a doua zonă (I.M.I.):

1. Insulele nelocuite intertropicale şi fluviile ecuatoriale. 2. Regiunea munţilor

înalţi intertropicali. 3. Insulele artificiale plutind liber în oceanul planetar. -
În a treia zonă (Z.A.), care reprezintă statele superindustrializate
28
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

în ansamblu, remarcăm: 1. State cu areale nelocuite vaste; Canada, SUA, Australia,

Brazilia, Argentina, Rusia, China. 2. State superpopulate: Olanda, Belgia,
Germania, Japonia, Coreea de Sud, Singapore, Israel, etc. 3. State moderat populate
din lumea industrializată: Franţa, Spania, etc. -În a patra zonă (Z.I.) întâlnim:
1. State instabile cum ar fi : Zairul, Irakul, etc. 2. State suprapopulate sărace:
Bangladesh. 3. State tribale: Afganistanul. Se observă că Uniunea Europeană
aparţine zonei a treia, aşa-numită zonă acceptabilă. - De ce nu face parte din zona
foarte bună? - Pentru că gradul de ocupare al terenurilor este apreciabil şi,
adeseori, mentalitatea locuitorilor este dificil de schimbat. Dacă, totuşi, se va-
ntâmpla, în Europa, se va produce efectul bulgărelui de zăpadă, astfel că doar 10 %
din suprafaţa acestui continent va concentra o populaţie imensă, bine hrănită şi
fără grija locului de muncă într-un spaţiu acoperit şi aclimatizat aparţinând
"LUMII CONCAVE", restul de 90 % din suprafaţa continentală fiind utilizată pentru
rezervaţii naturale. Concret, suprafaţa celor 15 state componente ale Uniunii
Europene este de 3.242.744 km2 la care se vor adăuga (în cel mult un deceniu) încă
1.078.279 km2 (11 state) rezultând un total de 4.321.023 km2. 10 % din 3,2 milioane
km2 reprezintă 324.274,4 km2. Dacă această suprafaţă va fi amenajată modular în
spaţii eqonetice, devenind astfel o lume concavă, ea va putea suporta, cu usurinţă,
o populaţie minimă de 729.6 milioane locuitori şi o populaţie maximă de 2,92
miliarde locuitori. Pare incredibil că mica Eupopă să poată hrăni atâta puhoi din
omenire asigurând condiţii mai bune decât cele actuale în sensul calitaţii vieţii
precum şi al speranţei de viaţă. Nu numai că este posibil dar este şi dezirabil
pentru o perioadă limitată, după care va trebui să-nceapă valul migraţiilor spre
oceane şi spre spaţiul cosmic. Trecerea nu va fi atât de abruptă pentru că
29

locuitorii unei lumi concave ancorate pe sol european vor deveni cetăţenii unei
alte lumi concave plutind liber pe suprafaţa oceanului planetar sau fiind
adăpostită în concavităţile craterelor selenare. Vechii sedentari vor deveni, din
nou, nomazi.
Al douăzecelea eseu 23.05.2001

LISTA PIRAMIDELOR MARI

J.B.S. EDWARDS, în "Piramidele Egiptului" menţionează 29 piramide mari în funcţie
de dinastie, faraonul căruia i se atribuie, dimensiunea laturii bazei şi
localizare. Autorul acestui eseu a calculat principalele dimensiuni ale acestor
piramide nespecificate de Edwards, considerând ipotetic că toţi faraonii ar fi
dispus ca proporţiile "KEOPS" să fie aplicate cu scrupulozitate.
Iată tabelul modificat: (Tabelul II.2 se găseşte în Anexa 2).

Concluziile ce se impun sunt numeroase şi vor fi detaliate după o vizită de

documentare în Egipt. Acum însă, vor fi precizate doar câteva aspecte cantitative.
Perimetrele celor 29 piramide din tabelul de mai sus însumează 12.051,36 metri iar
latura bazei unei piramide virtuale reprezintă 3.012,84 metri. Pornind de aici
rezultă că înălţimea acesteia este 1916,17 metri, apotema este de 2.437,39 metri,
muchia este 2.865,21 metri, suprafaţa bazei este de 9.077.204,8 m2, suprafaţa
laterală este de 14.686.917 m2 şi volumul de 8.696.733.700 m3. În mod real, însă,
suprafaţa însumată a bazelor acestor 29 de piramide este de doar 387.767,94 m2
conducând la o medie de 622,71 metri pentru latura bazei acestei piramide ipotetice
iar suprafaţa laterală este de 627.408,52 m2, volumul fiind de 76.786.505 m3.
Suprafeţele bazelor celor trei piramide mari (Keops, Kefren, Mikerios) însumează
111.430,95 m2 reprezentând 28,74 % din totalul celor 29 de piramide. Volumele lor
totalizează 7.491.931 m3, adică 39,2 % din totalul real al volumului acestor 29 de
piramide (19.115.430 m3).

30
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

Din punctul de vedere al LUMII CONCAVE, în curs de apariţie, vom considera că o

suprafaţă ce va depăşi 40 ha acoperite cu piramide tip Keops, de dimensiuni mult
mai mici, însă, va legitima naşterea acestui nou spaţiu performant, demn de secolul
al XXI-lea. Astfel, patruzeci ha înseamnă doar 40 eqopiramide tip "AMOQ" (cu latura
bazei de 100 m) sau 1000 eqopiramide tip "KEFREN" (cu latura bazei de 20 m). Nu ne
mai rămâne decât să începem construcţia acestei reţele cu materialele noastre
ultrauşoare (fibra de carbon, fibra de sticlă, epoxy, etc.) şi apoi să ne mutăm în
noile noastre locuinţe.

B INAH
Al douăzeci şi unulea eseu 08.10. 2000

CELE 12 ARTICOLE DE REFLECŢIE ALE EQOLOCRAŢILOR

1. Libertatea fiecărui individ se termină acolo unde începe libertatea celuilalt.
Albert Camus 2. A căuta adevărul şi a-l spune aşa cum îl gândeşti nu poate fi,
niciodată, o crimă. Nimeni nu trebuie silit să aibă o anumită convingere.
Convingerea este liberă. Sebastian Castelio 3. Cine a văzut speranţa, nu o mai
uită. O caută sub toate cerurile şi printre toţi oamenii şi visează că, într-o zi,
o va întâlni din
31

nou. Nu ştie unde, poate printre ai săi... Octavio Paz 4. Mereu cu ochii în Pământ,
agricultorii nu pot vedea stelele. “Seniorul “ 5. Nu ezitaţi niciodată să renuntaţi
la soluţiile complexe în favoarea celor simple până când totul pare atât de evident
încât oamenii vor spune că oricine putea începe aşa ceva şi niciodată nu vor şti
prin ce aţi trecut sau prin câte a trecut Dumnezeu până când a obţinut atomii de
hidrogen, firele de iarbă şi ouăle. R. Buckminster Fuller 6. Expansiunea noastră în
Univers nu este doar o expansiune a oamenilor şi a maşinilor. Este o expansiune a
vieţii în întregul ei care se foloseşte de creierul omenesc pentru propriile ei
scopuri. Freeman Dyson 7. Omul nu este decât locul unde mă aflu iar de aici
perspectiva este infinită. Henry David Thoreau 8. Oamenii care elogiază tehnologia
spun că ea ne-a adus un nivel de viaţă mai bun, ceea ce înseamnă o mai mare viteză,
o mai mare varietate de opţiuni, mai mult timp liber şi mai mult lux. Niciunul
dintre aceste beneficii nu ne vorbeşte despre satisfacţie, fericire, siguranţă ori
capacitatea umană de a întreţine viaţa pe Pământ. Jerry Mandel 9. Dacă previziunile
curente privitoare la creşterea populaţiei se dovedesc a fi corecte şi modelele
activitaţii umane pe planetă rămân neschimbate s-ar putea ca ştiinţa şi tehnologia
să nu fie în stare să impiedice nici degradarea ireversibilă a mediului
înconjurător şi nici săracia continuă pentru cea mai mare parte a lumii. Societatea
Regală din Londra & Academia Naţională de Ştiinţe din SUA 10. Este imposibil pentru
economia mondială să iese din săracia şi degradarea mediului înconjurător. Pe
măsura ce sistemul economic se dezvoltă, el încorporează o proporţie şi mai mare
din ansamblul ecosistemului şi la 100% (dacă nu mai înainte) va trebui să se
oprească. Herman Daly 11. Ce remarcabil este să urmăreşti o civilizaţie care se
32
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

autoditruge pentru că nu este în stare să reexamineze validitatea unei ideologii

economice în împrejurări total schimbate... Sir James Goldsmith 12. Oare cu ce se
termină o experienţă? Cu o împietrire, cu blândeţea serii sau cu începutul unei
înţelepciuni care nu mai neagă nimic? Albert Camus
Al douăzeci ş i doilea eseu 01.10. .2000

continentele. Mai clar, un adevărat apocalips. - Ce-i de făcut? Accelerarea punerii

în practică a proiectului "AQUANET" în scopul absorţiei dioxidului de carbon din
atmosferă prin intermediul cultivării algelor în supa artificială de nutrienţi,
apoi exploatarea bogaţiilor oceanelor (energie electrică, maricultură, noduli
polimetalici) şi a extinderii spaţiului nostru locuibil în imensitatea oceanului,
cu consecinţele benefice implicite, după cum prefigura Marshall T. Savage în
"PROIECTUL MILENIUM".
Al douăzeci şi treilea eseu 31.05.2001

AQUANET
Motto: Apocalipsa 8.10 "...Şi a căzut din cer o stea care ardea ca o făclie, a
căzut peste a treia parte din grâuri şi peste izvoarele apelor". Apostolul IOAN

DESEURI EQONETICE
Problema esenţială pentru orice societate modulară este legată de recliclarea
integrală a propriilor deşeuri. Nu se poate accepta ca reziduurile nucleare să fie
exportate undeva departe, pe alte continente, pentru că trăim pe aceeaşi "insulă a
Paştelui" pe care nu o dorim devastată. A.şa că, pentru fiecare teritoriu eqonetic
va trebui să prevedem dotarea sa cu un "oxidant de apa supercritic". Tot Maschall
T. Savage l-a propus în cartea sa fundamentală "PROIECTUL MILENIUM". Citez integral
textul său urmând să exprim un punct de vedere din unghiul unui piramidolog: “Toate
reziduurile organice sunt descompuse complet în elementele constituente.
Dispozitivul care alcătuieşte această miraculoasă alchimie se numeşte oxidantul de
apă supercritică (Super Critical Water Oxidizer). În acest dispozitiv, reziduurile
organice ale unei aşezări umane sunt amestecate cu apa reziduală, formând un fel de
mâl care este încălzit la temperaturi înalte (480 grade Celsius) şi presiuni
ridicate (240 atmosfere). Astfel, apa ajunge într-o stare «super critică» în care
nu mai există nici o diferenţă între proprietăţile apei din faza lichidă şi de
vapori. La asemenea temperaturi şi presiuni, apa devine un«abur lichid». În această
fază incertă apa poate întreţine o flacără deschisă sub ea. Când oxigenul comprimat
este injectat în malul rezidual fierbinte, toate
34

Pentru că timpul ne presează, atât în plan global cât şi în plan local-naţional, va

trebui să argumentăm demersul nostru de "conchistadori ai oceanelor". Prima
încercare majoră a menţinerii echilibrului ecologic s-a soldat cu un eşec la
Conferinţa de la Kyoto. Reducerea emisiilor de dioxid de carbon, prin arderea
combustibililor lichizi nu a fost acceptată la nivelul propus de Japonia şi de
Uniunea Europeană ca urmare a opoziţiei S.U.A. Dacă concentraţia acestui gaz va
creşte galopant, în combinaţie cu o evaporare intensă a apei oceanelor în zona
intertropicală, atunci efectul cumulat va fi catastrofal. Conform noilor proiecţii
efectuate pe computer, se estimează că temperatura medie a atmosferei ar putea să
crească cu mai mult de 4 grade Celsius în următoarea perioadă şi nu cu 1 - 2 grade
Celsius cum se credea până acum. Aceasta s-ar întâmpla în viitori cincizeci de ani.
Consecinţele vor fi absolut dezastruoase: : - deşertificarea zonelor temperate ale
globului; - inundarea ţărmurilor tututror continentelor; - "mediteranizarea"
Scandinaviei, a Groenlandei, a nordului Canadei, a Siberiei; - bulversarea
economică, demografică şi socială pe toate
33
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

deşeurile organice sunt complet oxidate în mai puţin de o secundă. Deci, acest
dispozitiv «arde» deşeurile sub apa. O mare varietate de deşeuri toxice, cum ar fi
materiile fecale, urina, resturile alimentare, lăturile şi gunoiul pot fi introduse
în acest aparat, dar nu ies decât compuşii oxidaţi pur. Principalul produs este
aburul care este recirculat prin spirale închise pentru a preîncălzi mâlul care
urmează a fi prelucrat. Aburul răcit este apoi recondensat sub formă de apă pură.
Celelalte produse reziduale sunt dioxidul de carbon şi azotul sub forma de nitraţi
fixaţi. Aceşti compuşi rafinaţi precum şi sărurile de nutrienţi intră apoi în
soluţiile hidroponice care hrănesc plantele verzi şi algele". Orice nouă
construcţie, fie ea o localitate, o seră, o fabrică sau doar o casă în formă de
piramidă trebuie să pornească , conceptual, de la reconversia integrală a
propriilor deşeuri. Probabil că va fi ideal ca «oxidantul de apă supercritică» să
poată avea diferite mărimi. Astfel, dispozitive mai mici vor putea fi utilizate cu
uşurinţă pentru biomii "LUMII CONCAVE", eliminându-se riscul oricărei poluări
accidentale.
Al douăzeci şi patrulea eseu 13.10.2000

A TREIA EPISTOLA CĂTRE ÎNŢELEPŢI

Proprietarii de viitor (1) Către Eqolocraţi La început au fost ecologiştii... Ei
erau nişte marginali ai unei societăţi bogate care predicau întoarcerea la natură,
oprirea războaielor, renunţarea la energia atomică, dezarmarea nucleară, dezarmarea
unilaterală întro lume bipolară imposibil de schimbat decât prin forţă. În cel mai
bun caz, ei erau nişte naivi. S-a dovedit, totuşi, că unii dintre liderii lor au
fost cumpăraţi de către agenţi ai "Imperiului Răului" pentru a forma un fel de
coloana a V-a, pentru a destabiliza propriile lor teritorii. Mai târziu, după
dispariţia acelui imperiu, unii dintre ei au devenit "guvernamentali", dovedind
aceeaşi obtuzitate ca şi cei pe care-i criticaseră atunci când se atlau pe
baricade. În schimb, foştii lor parteneri de "revoluţie verde" s-au radicalizat
marginalizându-se
35

şi mai mult. Ce sens are să conservi, teritorial, lumea zilelor noastre? Şi cum ar
fi posibil, ştiind că totul se află într-o eternă evoluţie? De ce să menţinem
deşerturile, integral, de ce să nu colonizăm planetele? De ce să nu folosim energia
nucleară - desigur ţinând cont de protecţia necesară - până în momentul în care vom
termina de amplasat toate antenele parabolice captatoare de energie solară pe Lună?
Şi noi, eqolocraţii, am fost ecologişti, dar ne-am desprins când am aflat de
"efectul de piramidă". Asta a fost în vara anului zero al Erei Spaţiale. Am început
experimentele şi am văzut că, într-adevăr, în piramidă plantele cresc mai mari, că
animalele se simt mai bine, că băuturile nu se alterează, că oamenii se vindecă de
reumatism şi, într-un vis, s-a arătat ceea ce aveam să aplicăm: independenţă
noastră faţă de atmosferă, climatul produs la comandă, contopirea dintre spaţiul de
locuit, spaţiul destinat muncii şi cel de agrement, eliminarea dependenţei faţă de
automobil prin suprimarea acestuia, asigurarea unei alimentaţii extrem de
vitaminizate şi neprocesate într-un climat de calm paradisiac produs de acest efect
de piramidă. Ceea ce, însă ne-a mirat, a fost creşterea exponenţială a forţei
erotismului, eufemistic vorbind. Aşa că ne-am hotărât să ne mutăm renunţând la
vechile aşezări. Ne-am construit micropiramide şi am devenit producători. Am
început să ambalăm viitorul în forme piramidale. Astfel ne-am transformat în
proprietari de viitor. Noi, eqolocraţii, nu stăpânim un spaţiu propriu-zis: un
câmp, o pădure sau un munte ci un concept la care ataşăm, obligatoriu, o anexă ce
cuprinde expansiunea şi succesiunea acestuia. Suntem proprietari de idei şi nu
rentieri ai acestui concept. De aceea o mare parte din veniturile noastre obţinute
din invenţii le donăm comunitaţii noastre: pentru construcţia de noi piramide.
Răuvoitorii ne spun: "Secta eqolocraţilor", dar nu ne deranjează... Spre viitor cu
bucurie! Al XII-lea Fondator

36
Lumea concavă
Al douăzeci şi cincilea eseu 25.02.2001

Alex Amoq

Lumea concavă
Al douăzeci şi şaselea eseu 26.01.2001
:

Alex Amoq

AL TREILEA AREAL EQONETIC

Eqonetologia socială va putea compara diversele modele naturale societale cum ar
fi: societatea furnicilor, societatea albinelor, modelul atomizat al păianjenilor,
etc., pentru a reuşi să modeleze o viitoare structură a roboţilor, pentru a doua
lor generaţie, având dimensiuni umane; aceasta va trebui integrată în cadrul
«umanităţii concave». Quadrivium-ul celui de-al treilea areal cuprinde: 1.
Sociologia eqonetică ce se ocupă de studiul comunităţilor care locuiesc şi lucrează
în interiorul reţelelor eqopiramidale, pentru început, iar mai târziu va avea sub
observaţie şi societatea roboţiior. 2. Econometria eqonetică se va ocupa de
predicţii, prognoze şi previziuni ale economiei reţelei eqonetice dar va studia şi
interrelaţiile economice dintre vechea LUME CONVEXĂ, în stagnare sau declin şi noua
LUME CONCAVĂ, într-o expansiune organică galopantă; va analiza, de asemenea,
transferul material dintr-o lume în alta şi gradul de flexibilitate şi de adaptare
al diverşilor actori sociali. 3. Politologia eqonetică şi dreptul eqonetic vor
analiza şi reglementa relaţiile teritoriale între arealele celor două lumi şi
evoluţia lor paşnică, contractuală, pentru că, încă vreo câteva decenii, LUMEA
CONVEXĂ va continua să reprezinte suportul, gazda, pentru noua LUME CONCAVĂ. De
aceea, trecerea va trebui facută consensual, fără rupturi, fără violenţă. 4.
Conexologia sau paradigmologia îşi propune să realizeze o sinteza (o legătură) a
axiomelor tututror ştiinţelor; ar putea fi ceva între istoria ştiinţei,
epistemologie şi prognoza globală, adică un ghiveci. Poate că va fi util acest
ghiveci pentru că, acum, majoritatea savanţilor sunt ultraspecializaţi şi lasă
ansamblul în seama preoţilor care nu sunt deloc specializaţi, dar nu este vina lor.
Ce va rezulta din această conexologie vom vedea în viitor.

EPISTOLA A TREIA CĂTRE MARSHALL T. SAVAGE

' Exilul cosmic (1)

Motto: "Înţeleg cuvintele misterioase gravate în zilele de dinainte de POTOP!"

Asurbanipal, Rex Asiriae

Privind acest subtitlu parcă am în faţa ochilor un ghem pe care trebuie să-l desfac
şi nu găsesc firul de care voi trage... Deşi voi ocupa mai mult spaţiu şi adesea,
înşiruirea unor cifre va fi monotonă, pentru clarificarea demonstraţiei va trebui
să analizăm următoarele coloane de cifre şi apoi să formulăm, câteva întrebări...
I. Lista multiplilor secundei:
1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 1 secundă 1minut 1 oră 12 ore (1/2 zi) 24 ore (1 zi)
5 zile (120 ore) 6 zile (144 ore) 7 zile (168 ore) 30 zile (720 ore) 3000 zile
(72000 ore) 1" 60" 3600" (60') 43200" (720') 86400" (1440' 432000" (7200') 518400"
(8640') . 604800" (10080') 2592000" (43200') 259200000" (4320000' ).

Considerând o "secundă cosmică" echivalentă cu un an terestru (dar având 360 zile

şi nu 365 zile) rezultă a doua listă:
1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. II. Lista multiplilor "secundelor cosmice". 1 secunda
cosmică 1 minut cosmic 1 ora cosmică 12 ore cosmice 24 ore cosmice (o zi cosmică) 5
zile cosmice (120 ore cosmice) 6 zile cosmice (144 ore cosmice) 7 zile cosmice (168
ore cosmice) 30 zile cosmice (720 ore cosmice)
38
1 an terestru 60 ani tereştri 3600 ani tereştri 43200 ani tereştri 86400 ani
tereştri 432000 ani tereştri 518400 ani tereştri 604800 ani tereştri 2592000 ani
tereştri

37
Lumea concavă
10. 3000 zile cosmice (72000 ore cosmice)

Alex Amoq
259200000 ani tereştri

Lumea concavă
Al douăzeci şi şaptelea eseu 05.04 2001

Alex Amoq

Ţinâd cont de traducerile tabliţelor sumeriene unde se specifică foarte clar că

odată la 3600 ani tereştri îşi face apariţia o planetă numită "NIBIRU" (ulterior
"MARDUK."- în Babilon), intersectând Centura de Asteroizi, se conturează, evident,
ideea că un an al acelei planete (o vom numi "PLANETA X") reprezintă, de fapt, 3600
ani tereştri. Sumenenii au numit acest an "ŞAR" care este şi anul biblic (cel din
Vechiul Testament). Pentru noi, el reprezintă numitorul comun (limba «aymara» a
calculatoarelor electronice) dintre scara timpului "furnicilor cosmice" şi scara
timpului galactic. Iată deci o a treia listă a unităţilor sumeriene pe care le vom
transforma şi în unităţi ale geometriei dinamice ştiind că 4 = π φ .
III. Lista multiplilor (şi a submultiplilor) anilor cosmici sumerieni (ŞAR-ilor)

JAPONIA CONCAVĂ
Deşi cu o suprafaţă mică ce cuprinde 6852 insule, Japonia deţine una din primele
şanse în privinţa extinderii eqonetice în arealul Oceanului Pacific. În
conformitate cu standardele europene stabilite arbitrar care precizează că doar 10%
din suprafaţa totală a unui stat ar trebui acoperită de "LUMEA CONCAVĂ", Japonia
apare uşor suprapopulată, ocupând 15% cu un spaţiu eqonetic virtual. În schimb,
dacă Japonezii vor menţine aceeaşi suprafaţă de pădure de aproximativ 70 % din
teritoriu, transformând restul de 30 % în areal eqonetic atunci arhipelagul lor ar
putea adăposti 250 milioane locuitori. Deşi un popor activ, dinamic, adaptabil,
flexibil, poporul japonez nu este încă deschis spre a a absorbi valuri de imigranţi
şi nu are experienţa culturală antropofagică. Pentru cucerirea Pacificului va fi
necesară o deschidere etnoculturală largă la care Japonezii se vor adapta având în
vedere tradiţia lor religioasă tolerantă.
Al douăzeci şi optulea eseu 22.12.2000

1. 0.277 x 10 -3 ŞARI 2. 16.666 x 10 -3 ŞARI 3. 1 ŞAR 4. 12 ŞARI 5.. 24 ŞARI 6. 120

ŞARI 7. 144 ŞARI 8. 168 ŞARI 9. 720 ŞARI 10. 72000 ŞARI '

0.25 π φ 15 π φ . 900π φ 10800 π φ 21600π φ 108000 π φ 129600π φ 151200π φ 648000 π

φ . 64800000 π φ

CELE DOUĂ GEOMETRII

Într-un articol remarcabil scris în exclusivitate pentru cartea "ENERGIA SECRETĂ A
PIRAMIDEI" a domnilor Max Toth şi Greg Nielsen, Henry C. Monteith, cercetător al
Laboratoarelor Sandia, Albuquerque, New Mexico, prezintă nişte legături uluitoare
dintre piramida mare (Keops), geometria statică, geometria dinamică, timp,
entropie, etc. Să le luăm pe rând... Geometria statică este acea geometrie care nu
are nevoie de numerele π şi φ pentru a-şi determina dimensiunile şi elementele de
volum spre deosebire de geometria dinamică; aceasta se bazează pe numerele π şi φ.
Anticii au considerat cubul ca fiind forma perfectă a geometriei
40

Se pune întrebarea: cum este mai bine, să analizam, acum, corelaţiile inevitabile
dintre cifrele de mai sus şi o serie de evenimente (inclusiv pe scara geologică)
sau să mai prezentăm câteva liste şi apoi să-ncercăm să tragem nişte concluzii
minimale? Vom vedea în cele ce urmează... .
39
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

statice iar sfera ca fiind forma cea mai echilibrată şi perfectă a geometriei
dinamice. Henry C. Monteith precizează: "fiecare formă dinamică ce apare în lumea
fizică are forma ei statică corespunzătoare din spaţiul cosmic. Fiecărui electron
îi este asociat un mic cub, fiecărei stele (cum ar fi soarele) îi este asociat un
cub foarte mare. Dacă piramida are vreo legătură cu structura entităţilor spaţiu-
timp, atunci ea trebuie să aibă o legătură oarecare şi cu un cub, astfel că, în mod
implicit, vom găsi geometrie statică. Din acelaşi motiv, piramida trebuie să aibă
şi o legătură cu geometria dinamică." Henry C. Monteith continuă... "Spirala
logaritmică este o funcţie a numărului φ şi, în consecinţă, este un element de
construcţie al geometriei dinamice. Dovezi ale seriei Fibonacci şi ale spiralei
logaritmice apar şi în natură. Astfel, scoica unui nautilus este împărţită în
camere şi are forma unei spirale logaritmice perfecte. De asemenea forma perfectă a
trupului omenesc poate fi analizată prin folosirea unei serii Fibonacci. Anumite
simboluri oculte ca steaua lui David sau steaua în cinci colţuri au distanţele
măsurate în numere FIBONACCI. În întregul Univers prezenţa vieţii şi a morţii se
suprapun, naşterea fiind ca o trecere de la geometria statică la cea dinamică iar
moartea ca o tranziţie de la geometria dinamică la cea statică. O sferă perfect
dinamică, aşa cum este Soarele, moare prin iradiere, devenind din nou un cub
static. Soarele a fost creat prin concentrarea energiei din planurile cubului
static spre un punct din interior... Forma Piramidei Mari denotă concentrarea
materiei de la starea gazoasă (baza piramidei) la starea solidă (vârful piramidei).
Aceasta implică faptul că este necesară o forţă care să producă această
concentrare, iar această forţă poate fi analoagă cu «puterea minţii» de a se
concentra asupra unui singur punct.

Al douăzeci şi nouălea eseu 02.04.2001

INDIA, BHUTAN, SIKKIM, NEPAL

India reprezintă, probabil, cea mai mare provocare a umanităţii în secolul al XXI-
lea. O cultura multimilenară, o civilizaţie străveche, cei mai buni informaticieni
din SUA, condiţii de relief variate, zone şi tipuri climatice diverse, pe scurt, un
întreg univers care susţine, cu greu, acum, peste un miliard de locuitori. Dacă
guvernele indiene ar muta această masă de humanoizi în spaţii concave - presupunând
că acestea au fost deja construite - ar avea nevoie de o suprafaţă de 13,5% din
total. Se observă că India este deja suprapopulată. Totuşi, presupunând că
guvernele indiene nu vor reuşi să-şi convingă proprii cetăţeni să se înmulţească
mai puţin şi amplasând un spaţiu concav pe terenurile degradate, deşertice, mai
puţin fertile (cel mult 25 % din total) rezultă că pe 820120 km 2 de suprafaţă
concavă ar putea încăpea aproape 1,85 miliarde locuitori. Problema imensă ar fi
alta şi ar ţine de mentalitate: cum să convingi un miliard de oameni pe parcursul
unei generaţii (cca. 25 ani), să-şi schimbe cutumele milenare, mutându-se pe "o
altă planetă" chiar dacă este situată la câţiva metri de vechile cocioabe? În
perioada unei trecute campanii electorale am fost în vizită la un bulibaşă al
ţiganilor dintr-o localitate aşezată undeva în Nordul Balkanilor. Locuia într-un
palat situat în mijlocul unor vile având aceeaşi arhitectură indiană specifică.
Erau pardosite cu gresie de culori pastelate, aveau băi dotate cu cele mai moderne
instalaţii sanitare dar reprezentau un fel de muzee. Ţiganii nu locuiau în ele ci
alături, în corturi; mâncau în aer liber, dansau şi cântau şi se simţeau fericiţi.
Această tradiţie ancestrală nu le-o poate schimba nimeni. Şi atunci? Concluzia se
desprinde de la sine: vor rămâne în LUMEA CONVEXĂ! În schimb, Bhutan-ul, Sikkim-ul
şi Nepal-ul sunt teritorii situate pe versanţii Himalayei, locuite de munteni
budişti. Astfel, Buthan-ul ar putea adăposti, în spaţiul său concav, 10,5 milioane
locuitori, Sikkim-ul - 1.6 milioane locuitori şi Nepal-ul
42

41
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

- 31,6 milioane. Această trecere în revistă doreşte să sublinieze imensul potenţial

al spaţiului eqonetic având ca resurse doar apa (pe pantele Himalayei plouă
musonic) şi energia electrică valorificată local.
Al treizecelea eseu 16.07.2000

Mijloc de deplasare antieconomic: zeul-automobil de 4-5 locuri ce transportă

frecvent un singur pasager, vasele de comunicare megalitice: autostrăzile, scumpe,
greu de întreţinut, spaţiofage. În sfârşit, consecinţa s-a văzut: înstrăinarea
omului de natură, de el-însuşi, de menirea sa divină şi transformarea lui într-un
robot ce reproduce o societate greşită. De altfel şi idealul său social este total
greşit: păstrarea locului de muncă. - Ce poate face un astfel de individ a cărei
singură vină este de a accepta pasiv societatea în care trăieşte? - Să consume
toate resursele lumii sale, să refuze să reflecteze asupra altora, să nu dorească
să se schimbe şi să dispară, precum dinozaurii... - Şi atunci care-i menirea divină
a omului? - Creaţia materializată prin refuzarea realităţii dar punerea în loc a
altceva; mai întâi în planul mentalităţilor şi apoi în cel proiectat în noul mod de
viaţă, eqolocratic.

EQONET - FUNDAMENTUL
Mereu, metoda platoniciană, dialogul... - Ce este EQONET-ul? - "NET" înseamnă
reţea, în limba engleză (latina secolelor noastre) şi "EQO" (am mai spus) vine de
la "OIKOS" (greaca veche) însemnând întreg, în plan spaţial. Ar fi mai corect,
poate, să folosim sintagma de "HOLONET" pentru că "HOLOS" (întreg) are conotaţii
mai largi decât "OIKOS". Dar am preferat prima variantă (EQONET) pentru că "EQO"
aminteşte - printr-o deviere de semnificaţie - de natură, de iarbă verde, de
paradis, deci de fertilitate şi succesiune. EQONET-ul este o reţea formată dintr-un
număr constant de piramide ecologice. Va trebui să detaliem. Ideea iniţială
porneşte de la conceptul lui Verdnatski care afirma, în prima parte a secolului al
XX-lea, că omul nu poate trăi decât într-un spaţiu mai larg, în mijlocul naturii
(formularea este foarte aproximativă). În urma unor experimente, s-a observat că
reacţia subiecţilor care trăiesc în spaţii închise, iluminate artificial, în
peşteri, în birouri fără flori şi plante de cameră, este frustrantă, în grade
diferite. Un alt unghi de abordare a conceptului EQONET a pornit de la anomalia
urbanismului secolului al XX-lea numită "MEGALOPOLIS": zgârie-nori monstruoşi,
locuri de cazare în apartamentele din blocuri (cutii de chibrituri), aprovizionare
cu apă, agent termic, energie electrică, energie informaţională (TV, telefon,
INTERNET, etc.) centralizate, antimodulare, de unde posibilitatea colapsului..
43

CHESED
Al treizeci şi unulea eseu 01.04.2001

AMAZONUL EQONETIC
- De ce nu s-au gândit brazilienii să amenajeze insule plutitoare pe acest uriaş
fluviu şi pe afluenţii săi valorificând, cu uşurinţă, potenţialul junglei
amazoniene? Sau poate s-au gândit? Ar fi mult mai avantajos având în vedere faptul
că "autostrada
44
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

lichidă" este deja construită de Creator. Cursurile de apă navigabile ale Braziliei
însumează peste 44.000 km (de 1,1 ori mai mult decât lungimea ecuatorului).
Amazonul are, pe teritoriul brazilian, o lungime de 5165 km. Însumând lungimea
afuenţilor mai importanţi cum ar fi Putumayo (1580 km), Rio Yapura (1928 Km), Rio
Negro (2260 km), Purus (3200 km), Madeira (3230 km), Tapajos (1993 km), rezultă un
total de 17355 km (adică 39,4 %). Dacă 90% din lungimea aceasta apreciabilă va fi
amenajată cu eqopiramide duble de un hectar fiecare, vom avea 15620 km de râuri-
navigabile având, pe fiecare km de râu, câte 900 locuitori. Rezultă deci o
populaţie minimă, vieţuind într-o lume concavă, plutind pe râuri, de peste 14
milioane locuitori. Energia electrică este rezolvată prin amplasarea unor mori
energetice anexate fiecărui modul eqonetic; se mai adaugă, de asemenea, şi energia
solară captată. Ancorarea acestor module se va face valorificând experienţa
amplasării platformelor petroliere în Marea Nordului unde furtunile sunt frecvente
spre deosebire de Amazon. Izolarea faţă de mediul de junglă, ostil, reprezintă
principiul fundamental constructiv al conceptului de "LUME CONCAVĂ" După acelaşi
model amazonian se vor putea amenaja, în spaţii concave, toate marile fluvii,
începând cu Zairul.
Al treizeci şi doilea eseu 19.06.2000

ECOLOGISM ŞI EQOLOCRAŢIE
Cine eşti tu: - cel ce-şi închipuie că va deveni un GURU al secolului al XXIlea? -
cel ce-ndrăzneşte să ne dea lecţii nouă, elita universităţilor, savanţi, doctori şi
preoţi ai ştiinţei universale acumulate de milenii în creierele noastre, depozitari
ai absolutului şi eterni baroni ai privilegiilor obedienţei?
45

- cel ce, deşi un diletant notoriu, îndrăzneşte să scrie o carte pe care şi-o
imaginează alături de "CORAN", numind-o "LUMEA CONCAVĂ"? Cine sunt eu: - un fir de
iarbă trezit de rouă dimineţii? - un grăunte de cuarţ rătăcit pe nisipul plajei pe
care tinerii din Copacabana joacă fotball din zori şi până în noapte? - o adiere de
zefir în arşiţa verii? - un suflet de poet pierdut într-un secol al imaginii din
care Gutemberg a fost exilat? - un renascentist, coleg cu Jakob Burkhardt din
Basel, care făcea elogiul diletantismului într-o lume apusă, mai raţională? - un
«homo ludens», admirator al lui Johann Huinzinga, ce intuise, mai devreme, ce va fi
hărăzit speciei noastre (jocul)? Concret: - poate deveni ecologismul o nouă
ideologie dominantă? - există vreo diferenţă între ecologie şi ecologism? - ce
înseamnă eqolocraţie? - cine sunt ecologiştii? - dar eqolocraţii? - este clonarea
un tabú pentru ecologişti? - este dezirabilă o emancipare a roboţilor (androizi şi
cyberi)? - este acceptabilă o lume bipolară a clone-lor şi a cyberi-lor? - este
necesară expansiunea noastră pe suprafaţa oceanelor în zona intertropicală? - este
posibil transferul nostru pe Lună şi pe Marte? Ei bine, la toate aceste întrebări
vom răspunde împreună.
Al treizeci şi treilea eseu 20.11.2000

EQOTERITORIUL
Acesta este punctul de inflexiune, cheia de boltă sau răscrucea LUMII CONCAVE.
Navigând în jos, spre domeniul MICRO, remarcăm un spaţiu-resursă uriaş (în sens
relativ) ce înconjoară un minuscul complex locuibil care, la rândul său,
46
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

cuprinde un adevărat univers: casele eqopiramidale, serele eqopiramidale, domeniul

public reprezentat prin piaţa centrală. Animatorii acestei comunităţi, cu
profesiunile lor distincte, cu familiile lor, cu problemele lor, moderate, este
adevărat, de efectul de piramidă care-i face mai calmi, sunt "nuclee de condensare"
ale acestei lumi aflate într-o permanentă expansiune modulară. Navigând, însă, în
sus, spre domeniul -MACRO-, constatăm, adesea, o regrupare a eqoteritoriilor în
eqofederaţii formate după criteriile cele mai diverse: după apartenenţa la aceeaşi
grupare religioasă (biserică/sectă), după un anume hobby al membrilor comunităţii,
după amplasarea în spaţiul geografic (cu o multitudine de subvariante), după
criterii economice, etc. Uneori, aceste eqofederaţii se pot grupa în confederaţii,
în funcţie de interesele cele mai diverse şi, în sfârşit ca un suprem arbitru, cu
un rol de reper moral, dar obligatoriu fără nici un fel de atribuţie coercitivă,
FORUMUL celor 12 FONDATORI transformat, ulterior, în FORUMUL celor 12 SUCCESORI.
Iată cum, deja, domeniu -MACRO- nu mai aparţine deloc geografiei, transgresând spre
politologie, spre drept internaţional şi spre alte "logos"-uri. Dar, pentru noi,
esenţial este faptul că eqoteritoriul rămâne "euglena verde" (mereu o amintesc) a
noii LUMI CONCAVE. Aceasta este limita absolută a oricărei expansiuni teritoriale:
doar 400 km2. Eqoterotoriul poate cuprinde eqocomplexe situate Ia distanţe de mii
de km (sau de ani-lumină, în viitor) unele de altele, dar unite prin aceeaşi
afinitate de criterii auto-alese. Configuraţia spaţială a unui eqoteritoriu compact
poate fi în tablă de şah sau în sistem "domino". Fiecare comunitate îşi alege
configuraţia pe care o preferă ţinând cont, în primul rând de formele de relief pe
care se află situată. Este foarte posibil ca eqopiramida AMOQ, de 100 / 100 / 63,6
metri să domine viitoarea LUME CONCAVĂ pentru că valorificarea celei de-a treia
dimensiuni, înălţimea, este deplină. Ceea ce trebuie însă reţinut este faptul că
eqoteritoriul este limita absolută de extindere a oricărui imperiu (o limită
minusculă,
47

de altfel) şi în acelaşi timp eqoteritoriul reprezintă piatra unghiulară pentru

orice fel de construcţie geopolitică mai extinsă. De aceea doar CONSILIUL
GUVERNATORILOR eqoteritoriilor poate fi forumul de decizie suprem pentru toate
directivele "LUMII CONCAVE". Ceea ce va trebui rezolvată cu rapiditate, va fi
relaţia dintre eqoteritoriile amplasate pe domeniul marilor state civilizate şi
administraţiile acestora.
Al treizeci şi patrulea eseu 27.07.2001

EPISTOLA A PATRA CĂTRE MARSHALL T. SAVAGE

Exilul cosmic (2) - Care este legătura dintre geometria statică şi geometria
dinamică, în concepţia vechilor sumerieni şi a vechilor egipteni? - Prin ce element
este probabil să se manifeste pentru a ne oferi o cheie de dezlegare a misterelor
noastre? Privind LISTA A III-a (vezi eseul nr. 26), observăm că, "anul zeilor" este
unitatea lor de măsură reprezentând o rotaţie completă a -Planetei X- (echivalent
cu 3600 ani tereştri), în geometria dinamică am scris acest an: 900π φ . Dar acest
an al zeilor (conform convenţiei propuse mai sus) reprezintă doar o oră-galactică
formată, desigur, din 3600 secunde galactice. Pentru a determina câte unităţi
dinamice ( π φ ) conţine o secundă galactică împărţim anul zeilor la 3600 rezultând
0.25π φ sau ( π / 4)

φ .
Privind relaţia adusă de Pytagora din Egipt: 4 = π φ rezultă că o secundă galactică
reprezintă a patra parte din numărul oricărei "FUNDAŢII". Mai mult, făcând
abstracţie de " φ " (pentru moment) ne amintim că un cerc este echivalent cu
numărul π . Deci, unitatea reprezintă a patra parte a cercului, adică unghiul de 90
de grade. Şi de abia acum putem întocmi lista celor "ŞAPTE CERURI" biblice care
sunt, de fapt, nişte sfere pe care noi le considerăm
48
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

cercuri orbitale ale unor planete şi sisteme solare. IV. LISTA CELOR "ŞAPTE CERURI"
1. Secunda cosmică anul terestru (360 de zile) 2. Ora cosmică 3600 ani tereştri
(anul "Planetei X") 3. Anul mare (platonician) 25920 ani tereştri (360 zile sau 7,2
ŞARI) 4. Ziua cosmică 86400 ani tereştrii (24 ŞARI) 5. Echivalentul galactic 129600
ani tereştri (36 ŞARI) 6. 5 zile cosmice 432000 ani tereştrii (120 ŞARI) 7. 30 de
zile (luna cosmică) 2592000 ani tereştri (720 ŞARI)

Există şi alte "ceruri" cum ar fi cel format de rotaţia sistemului nostru solar în
jurul centrului galaxiei şi, probabil, cel format de rotaţia galaxiei noastre, dar
aceste aspecte nu fac obiectul "speculaţiilor" noastre.
Al treizeci şi cincilea eseu 14. 10 .2000

A PATRA EPISTOLĂ CĂTRE ÎNŢELEPŢI

O revoluţie urbană (1) Către provinciali, ... Să fi avut oare dreptate Thomas
Malthus cu a sa celebră teorie despre creşterea aritmetică a resurselor alimentare
în contradicţie cu creşterea geometrică a populaţiei planetei noastre? Cei mai
mulţi geografi infirmă, argumentat, această teorie veche de peste două secole.
Totuşi, ceea ce ar trebui subliniat - şi meritul aparţine lui Malthus în primul
rând - este semnalul de alarmă lansat în acele timpuri preindustriale pe care l-au
reluat, cu o remarcabilă strălucire, doi cercetători americani de Ia M. I. T,
(Massachusetts Institute of Technology), în anul 1971 prin prezentarea "Primului
Raport al Clubului de la Roma" având titlul "LIMITILE CREŞTERII". Cei doi autori de
prognoze erau căsătoriţi şi se numeau Donnella şi Dennis Meadows.
49

Decenii s-au scurs de atunci, de la prima "criză a petrolului" şi nu numai că

raportul celor doi cercetători nu a fost luat în seamă, fiind considerat fatalist,
dar într-o jumătate de lume (cea Estică), a fost luat în derâdere. Poate că tocmai
această persiflare a mandarinilor ştiinţei din acele vremuri îndepărtate ne-a
stimulat pe noi, studenţii boemi ai Răsăritului, să ne-ntrerupem concertele şi
festivalurile pentru a ne retrage în biblioteci, aprofundând acele predicţii. De-
atunci ne-a încolţit ideea că această lume supraabundentă este mult mai fragilă
decât pare şi decât o cântam noi. Au urmat, apoi, şi alte rapoarte ale Clubului de
la Roma, din ce în ce mai documentate, cu referiri regionale sofisticate, având
ataşate anexe elaborate pe calculator (pe-atunci apăruse această modă) dar nici
unul nu a avut strălucirea geniului acelui prim raport. Mai mult, previziunile sale
au fost mult depăşite de realităţile deceniilor următoare, în sens negativ. Acea
celebră sintagmă de "creştere zero" avea să facă şcoală doar în plan orizontal nu
însă şi în profunzime. Vă veţi întreba, dragi provinciali, ce legătură au toate
aceste aserţiuni cu aşa-zisa revoluţie urbană pe care-o preconizăm noi? Ei bine,
aceste idei dominante, în acel faimos raport, reprezentau modul de gândire comun al
elitei politice, economice şi sociale, adică rezumând, lumea nu putea fi concepută
decât convexă. Ceva mai târziu, acest concept geometric fundamental a dus la o nouă
filosofie cu multe aspecte pozitive dar la fel de extensive în planul resurselor
energetice, la fel de energofagă ca şi cele anterioare. Aceasta este separarea
structurală dintre noi, eqolocraţii şi toţi ceilalţi "globalişti": lumea noastră
este concavă! De fapt, este impropriu a spune "lumea noastră" pentru că este vorba
despre "lumile noastre". Totuşi, deşi trăim fiecare dintre noi în "peşterile
noastre eqopiramidale", evident concave, suntem mult mai "globalişti" decât toţi
ceilalţi locuitori ai Terrei, separaţi în naţiuni, în rase, religii, etc., pentru
că unealta noastră de lucru şi de comunicare, în acelaşi timp, este INTERNET-ul.
Existenţa EQONET-ului nu poate fi concepută
50
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

fără "braţul infinit" al INTERNET-ului. Şi mai este cava. Esenţial. Noi, toţi,
suntem doar provinciali. Noi nu putem concepe, nu înţelegem, un centru unic ce ne-
ar putea dirija, global. Pentru noi, pentru fiecare din noi, singurul centru
acceptat este "peştera noastră eqopiramidală". Aceasta presupune că tolerăm,
acceptăm şi încurajăm existenţa celorlalte "spaţii concave" total diferite de noi,
Pentru că noi nu putem iubi decât o lume diversă şi tolerantă.
Al treizeci şi şaselea eseu 09.11.2000

EQOPIRAMIDA
- De ce să ne mutăm în nişte construcţii în formă de piramidă când putem sta,
foarte bine, în apartamentele din blocuri sau în casele particulare? - Unul dintre
posibilele răspunsuri ar putea fi în legătură cu energia cosmică preluată de vârful
unei construcţii piramidale şi distribuită de-a lungul meridianului său central
provocându-ne o stare de destindere, benefică... - Un alt răspuns ar avea legătură
cu creşterea explozivă a plantelor în spaţiile piramidale (literatura de
specialitate este plină de exemple). - În sfârşit (deşi ar mai fi multe argumente)
pentru că a venit timpul constituirii comunităţii concave care nu se teme de
impactul vreunui asteroid cu Terra, care poate supravieţui şi comunica şi, mai
mult, se poate extinde; spre stele... Concret, acest eseu nu se doreşte un
exerciţiu de virtuozitate inginerească (nici nu ar fi posibil întrucât autorul are
o formaţie umanistă) dar va preciza câţiva dintre parametrii fundamentali ai LUMII
CONCAVE, adică cei cantitativi din spaţiul energetic şi asamblarea acestora într-o
multitudine de configuraţii (aspectul calitativ). Referitor la eqopiramidometrie
avem două posibilităţi de referinţă: prima are în vedere un adevărat spaţiu concav,
51

acoperit integral co o peliculă transparentă; un spaţiu nu prea mare dar nici prea
mic care va fi amenajat cu alte piramide mai mici, cu spaţii verzi, forestiere, cu
bazine piscicole, şi, desigur, cu spaţii de locuit. Suprafaţa acestui modul pe care
l-am numit AMOQ este de 10000 m2. În tabelul de mai jos vom prezenta toţi
parametrii eqopiramidelor din LUMEA CONCAVA; a doua posibilitate de referinţă
porneşte de la un prezent exploziv: construirea de case eqopiramidale mici, foarte
ieftine, incomparabil mai performante decât cele mai sofisticate vile actuale,
având un mobilier de asemenea piramidal. Această variantă se va impune, la început,
oraşele fiind invadate de noile construcţii cu formă ciudată. Trebuie să ţinem
cont, totuşi, de câteva reguli morfometrice imuabile: înălţimea fiecărui palier
(etaj) va avea 2,544 m (adică 4 coţi egipteni); latura bazei pentru o singură
încăpere va fi de 4 m (deci suprafaţa minimă va fi de 16 m2); numărătoarea
palierelor se face dinspre vârf spre bază (palierul I fiind în vârf); elementele
constructive ale unei case eqopiramidale sunt: ţevi de dimensiuni standardizate
îmbinate manual pentru coloana centrală, muchii şi apoteme; şine de cale ferată
pentru laturile palierelor, colţare turnate având suprafaţa standard de 1,618 m2,
plăci transparente ce pot deveni opace cu suprafaţa de asemenea de 1,618 m2
alcătuite, la rândul lor din "cărămizi eqonetice"" în formă de paralelogram (vedere
din profil), păstrând unghiul de 51 de grade şi 51 de secunde. O astfel de placă de
1/1,618 m ar putea conţine 200 cărămizi eqonetice (10/20 bucăţi), dar soluţia cea
mai ieftină ar fi cu plăci turnate din materiale uşoare (deşeuri de mase plastice
şi cauciuc) cu un grad ridicat de rezistenţă (produse asemănătoare bolţarilor
folosiţi în construcţii); mobilier eqonetic ce respectă proporţiile de frumuseţe
impuse de formula magică (4 = π φ ) lăsând creativitatea să zburde în amenajarea
spaţiului interior. lată tabelul promis:
52
Lumea concavă
(Tabelul III. l se găseşte în Anexa 3)

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

Privind tabelul remarcăm următoarele: denumirile modulelor piramidale semnifică

zeii şi faraonii cu excepţia celui de-al şaptelea care a fost botezat AMOQ în loc
de AMON; înălţimea piramidală reprezintă multipli ai numărului 1,272 echivalentul a
doi coţi egipteni; suprafaţa laterală se calculează cu uşurinţă prin înmulţirea
suprafeţei bazei cu numărul 1,618; suprafaţa unui colţar este de 1,618 m2;
suprafaţa unei plăci este de asemenea 1,618 m2.
Al treizeci şi şaptelea eseu 23.12.2000

apotema sa este de 100 φ , ceea ce ne conduce cu gândul la numărul stabilităţii şi

al echilibrului universal: 4. Acest număr face trecerea dintre cele două geometrii
(statică şi dinamică) pentru că frecvent îl vom scrie în forma sa dinamică: π φ .
Ei bine, tot universul nostru concav se concentrează asupra multiplilor acestui
număr. Toate dimensiunile noastre existenţiale în spaţiul concav (care este şi mai
dinamic decât cel convex) reprezintă nişte multipli ai numărului φ . Concluzionând,
putem afirma că ecuaţia noastră arată într-o formă metaforică, astfel: ECHILIBRU
=MODULARITATE x FRUMUSETE Deci, lumea noastră concavă va trebui să se bazeze pe
această armonie universală.
Al treizeci şi optulea eseu 31.03.2001

DIMENSIUNILE PIRAMIDEI IDEALE

Piramida ideală maximă ar trebui să presupună nişte dimensiuni apropiate de cele
ale Marii Piramide (Keops). Acestea erau: latura bazei spre Nord = 230.26 m, latura
bazei spre Est= 230.39 m, latura bazei spre Sud = 230,45 m şi latura bazei spre
Vest = 230,36 m. Aproximând pentru a considera baza un pătrat am avea latura bazei
standard de 230, 365 m rezultând o suprafaţă a bazei de 53.068,033 m2 şi o înălţime
de 146,51466 m. Dacă am împărţi această înălţime la φ , ar rezulta cifra de 115.2.
Ceva nu este în regulă. Cu siguranţă că vechii egipteni considerau înălţimile
piramidelor multipli întregi ai numărului φ (reprezentând doi coţi egipteni). Cea
mai probabilă înălţime a piramidei lui Keops ar putea fi 115 φ = 146,28 m (adică
330 coţi egipteni). Pornind de la acest considerent estetic necesar lumii noastre
concave, am admis că piramida noastră maximă standardizată tip Keops va avea latura
bazei de 200 m şi înălţimea de 127,2 m sau 100 φ , (reprezentând 200 coţi
egipteni). Acest fapt presupune că
53

NORVEGIA CONCAVĂ ŞI DEŞERTURILE

Este foarte probabil ca acest teritoriu european al vikingilor să devină locul de
pelerinaj al viitorilor cetăţeni ai LUMII CONCAVE: în fiecare an, la Capul Nord.
Curentul Atlanticului de Nord (ramificaţie a Gulf Streamului) îi scaldă ţărmurile
încât şi în miezul iernii iarba rămâne verde la Cercul Polar, lungimea totală a
acestor ţărmuri fiind de 30.650 km, reprezentând 3/4 din lungimea ecuatorului;
unele fiorduri au lungimi impresionante: Trondheims Fjord - 180 km, Sogne Fjord -
204 km, Hardanger Fjord - 183 km. De-a lungul coastelor se înşiruie cca. 150.000 de
insule, insuliţe şi stânci, în cea mai mare parte, nelocuite. De asemenea, acest
teritoriu este străbătut de numeroase râuri scurte (datorită apropierii lanţului
muntos de mare) care prezintă multe praguri şi cascade. Lacurile sunt numeroase,
cel mai mare fiind Mjφsa (390
54
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

km2). Potenţialul hidroenergetic este ridicat fiind bine valorificat. Potenţialul

eqonetic al Norvegiei este extrem de ridicat şi datorită mentalităţii locuitorilor
săi, toleranţi, deschişi spre nou, pacifişti. Astfel, Norvegia ar putea adăposti în
spaţii concave 73 milioane de locuitori ocupând doar 10 % din teritoriul său. Dacă
remarcăm faptul că 71,4 % din teritoriul său este ocupat de "alte terenuri"
observăm că această ţară nu are limite în pragul dezvoltării eqonetice. Mai mult,
având un excedent de apă imens, îl va putea exporta, după o eventuală tratare în
rezervoare piramidale către zonele deşertice. Înainte,însă, de a vedea spre ce
deşerturi se va îndrepta apa piramidală norvegiană, va trebui să facem un scurt
popas islandez. Suprafaţa Islandei, de 103.000 km2, ar putea adăposti, cu uşurinţă,
23.175.000 locuitori, fiind ocupată de LUMEA CONCAVĂ în proporţie de 10 %. Vă
imaginaţi ce potenţial uman imens ar deţine Islanda în cazul în care întreaga sa
suprafaţă ar fi o lume concavă? Peste 230 milioane de locuitori. Nici nu are sens
să vehiculăm asemenea cifre pentru că se ivesc probleme de integrare culturală care
sunt mult mai greu de rezolvat. Ei bine, cel mai apropiat "burete deşertic" ar fi
cel mauritanian, având şi o largă deschidere spre valorificarea Saharei Centrale.
Totuşi, este puţin probabilă colaborarea cu un guvern care blochează desfăşurarea
raliului Paris-Dakar. Cu siguranţă că vor rămâne foarte multe spaţii emice pe
această planetă. Este imposibil de colaborat cu nişte indivizi precum talibanii
afgani care distrug statuile lui Budha. Dar a-i extermina nu mai reprezintă o
soluţie umană. Aşa că mai bine vor fi menţinuţi în spaţiile lor izolate. Un
potenţial deşertic vast ce va putea fi mult mai uşor valorificat va fi cel al
Arabici Saudite şi cel al Australiei pe seama aportului apei de aisberg din
Antarctica.
55

Arabia Saudită, deşi este un regat absolutist şi islamic, are o mare deschidere
spre viitor. Cele 10 procente ale suprafeţei sale de 2.149.690 km 2 ar putea
adăposti şi întreţine, în condiţii foarte bune, un număr de 483.680.250 humanoizi,
de aproape 50 de ori mai mult decât populaţia sa actuală. Este foarte posibil ca
guvernul regal al Arabici Saudite să investească în infrastructura unei lumi
concave arabe şi musulmane întrucât, dispune atât de resursele financiare necesare
cât şi de un vast potenţial de energie solară. Australia are un imens potenţial
eqonetic. Este locuită de o populaţie. cu o mentalitate foarte modernă şl deschisă.
Cele 10 procente ale suprafeţei sale de 7.686.848 km 2 pot fi acoperite cu un
spaţiu eqonetic de 1,73 miliarde de locuitori, de l00 de ori mai mult decât în
prezent. Pentru Australia nu este necesară o creştere accelerată a suprafeţei sale
concave datorită dificilelor probleme de integrare. În schimb, Arabia Saudită va
putea integra mult mai uşor, întrun ritm alert, o populaţie islamică pauperă din
spaţiul adiacent Mai mult, în urma succesului acestei concavizări va putea
transforma Sahara actuală, pustie, într-o Sahara saudită islamică şi prosperă
datorită oazelor eqopiramidale transparente ce vor putea ocupa o suprafaţă de peste
880.000 km2 (10% din suprafaţa imensului deşert). Populaţia din această lume
concavă ar atinge 1,98 miliarde. Ce potenţial imens pentru regele Arabiei Saudite!
Resursele de apă din aisbergurile antarctice vor fi redistribuite din nodul de
tranzit reprezentat de insula Kerguelen. Deci, va fi necesar şi sprijinul Franţei.
Iată de ce este necesară o bună colaborare la nivel global, având tradiţii
culturale şi mentalităţi diferite. Bariera civilizaţiilor lui Samuel Huntington va
trebui trecută peste numeroase punţi.

56
Lumea concavă
Al treizeci si nouălea eseu 28.01. 2001

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

EPISTOLA A CINCIA CĂTRE MAKCHALL T. SAVAGE

Exilul cosmic (3)
- De ce are cercul 360 grade sexagesimale şi nu 365, să spunem? - De ce vechii
egipteni au preferat sistemul zecimal (şi centesimal) în locul celui sexagesimal?
Înainte de a încerca o schiţă de răspuns la aceste întrebări, şi la altele, ar fi
util poate, să mai privim cifrele din următorul tabel:
(Tabelul III.2 se găseşte în Anexa 4)

(2) cercul ideal de care am menţionat având suprafaţa de 11,44(7992) unităţi (3,64
π sau 9 φ ); (3) pătratul bazei piramidei cu suprafaţa de 9 unităţi (2,25 π φ .);
(4) cercul înscris în pătratul bazei piramidei cu suprafaţa de 7,07(5467) unităţi
(2,25 π.); Din rapoartele între aceste relaţii rezultă că:
(1) : (2) = 2/φ (1,236); (1) : (3) = π /2 (1,5723) -am folosit valoarea egipteană a
numărului π; (1) : (4) = 2; (2): (3) =

φ ;

Mai întâi despre metodă. Datorită calculelor lui BODE, câteva planete exterioare au
fost observate mult mai târziu (Uranus, Neptun şi Pluto). Acest fapt presupune că,
cel puţin la nivelul sistemului nostru solar (dar nu numai) există nişte legi de o
armonie desăvârşită. Dacă ne vom ghida după acestea (si numărul φ sau φ ar putea fi
un reper) este posibil să ajungem la nişte concluzii mai apropiate de o realitate
foarte veche. Acea cunoaştere ne va permite să anticipăm viitorul mediu şi
îndepărtat si să încadram prezentul nostru actual în sfera celestă meritată: cea a
"furnicilor galactice". Şi, în sfârşit, un ultim exerciţiu speculativ. Este
binecunoscut faptul, de către egiptologi, că înălţimea piramidei lui Keops (şi a
oricărei piramide ideale) reprezintă, în acelaşi timp, şi raza unui cerc imaginar a
cărui lungime este perimetrul laturilor piramidei. Dacă am considera latura bazei
de 3 unităţi, atunci ar rezulta următoarele dimensiuni ale acestei piramide
imaginare: înălţimea - 1 ,908 sau l ,5 φ , apotema - 1 ,5 φ (2,427), muchia
2,698(2, 1 2 φ ) şi suprafaţa cercului rezultat este de 11,447992.. Celelalte
suprafeţe de comparaţie sunt: (1) cercul circumscris pătratului bazei piramidei cu
latura de 3 unităţi — 14,15(0933) sau 4,5 π ;
57

(2): (4) = φ; (3): (4) =

φ ;

Extrapolând această piramidă ideală la scara sistemului nostru solar vom observa,
pe tabelul anterior, că înălţimea acestei piramide imaginare care este şi raza
cercului ideal reprezintă şi viteza de rotaţie a planetei Marte în jurul Soarelui
(exprimată în unităţi astronomice per zile-standard). Deci, vechilor egipteni li s-
ar fi putut revela faptul că latura bazei primelor lor piramide trebuia să fie
proporţională cu înălţimea, apotema, etc. dar nu oricum ci cu numerele geometriei
dinamice: π, π /2, φ , φ . Nu revin, acum, la legăturile cel puţin stranii dintre
dimensiunile Marii Piramide (Keops) şi câteva dintre dimensiunile Pământului,
prezentate pe larg, foarte exact, în tonele de literatură existentă. Vreau doar să
sugerez că, într-un viitor apropiat, când paşii noştri se vor opri pe Marte, să
încercăm să ne aplecăm puţin spre a cerceta SFINX-ul marţian şi poate că o serie de
enigme îşi vor pierde voalul.
58
Lumea concavă
Al patruzecelea eseu 06.04.2001

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

BANGLADESH - UL EQONETIC Bangladesh-ul reprezintă monotonie spre deosebire de India

care este diversitate. Această ţară nefericită, suprapopulată, ar putea să
supravieţuiască în condiţii civilizate si prospere dacă ar trece, integral, la
conceptul de "LUME CONCAVĂ". Astfel, suprafaţa sa de 142.776 km2, acoperită în
proporţie de 50 % cu eqopiramide, ar adăposti 160 milioane locuitori deşi,
respectând standardul european, doar 10 % din suprafaţa sa ar trebui să fie
eqonetică. În acest caz ar locui doar 32 milioane de indivizi. Se observă, cu
claritate, că marea problemă a acestei ţări o reprezintă mentalitatea. Şi în acest
spaţiu, ca şi în India, prima soluţie ar fi reducerea drastică a populaţiei, astfel
că o îndelungată tradiţie religioasă va trebui demolată. Se pare, totuşi, că cei
mai mulţi locuitori ai acestei ţări preferă să se lase înecaţi de valurile aduse de
ciclonii ce inundă delta Gangelui şi a Brahmaputrei decât să-şi schimbe modul de
viaţă. De aceea cuceritorii oceanelor şi ai spaţiului cosmic nu au nevoie de
cutume, obiceiuri, credinţe religioase. Ei cred doar în destinul lor de cuceritori
pentru că ei îşi smulg viitorul pentru ei şi pentru urmaşii lor spirituali.

GEBURAH
Al patruzeci şi unulea eseu 09.10.2000

CELE ŞAPTE ZILE ALE FACERII EQONETULUI

1. La început, în acel an ZERO al Erei Spaţiale (anul 2000 al Erei Creştine),
Creatorul Universului s-a arătat în vis unui muritor spunându-i: "construieşte-ţi o
piramidă după modelul lui Keops, dar mai mică, cât o casă, mută-te-n ea şi cheamă-
ţi vecinii. Vei vedea că vor dori şi ei să le construieşti câte una. Fă-o şi vei
observa că toţi vor fi mulţumiţi pentru că, deja, aţi format o reţea, pătrunzând
într-un nou univers scăldat de lumină. "Eqonetul". A fost ziua întâi 2. Creatorul
i-a şoptit muritorului pe care şi 1-a ales drept traducător - făcându-1 "al
doisprezecilea fondator" - că «lumea inteligenţei» se împarte în trei părţi: -
înainte şi după apariţia lui Guttemberg; - înainte şi după inventarea INTERNET-
ului; - înainte şi după naşterea EQONET-ului; ziua a doua 3. Creatorul a propus
construirea primei reţele eqopiramidale în deşert. Acolo era multă lumină şi
energie dar nu era apă. De aceea el a cerut încă o reţea de eqopiramide construite
pe gheţari pentru ca apa acestora să înverzească deşertul. Şi a văzut că era bine;
ziua a treia 4. Creatorul a insistat ca fiecare eqopiramidă locuită să aibă o soră
geamănă, de aceleaşi dimensiuni, în interiorul căreia va fi asigurată, în
totalitate, hrana pentru acei locuitori şi, mai mult, o suprafaţă de teren
înconjurătoare, egală cu eqopiramida iniţială, care va fi împădurită. Şi
"FONDATORII" au văzut că era bine;
60

59
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

ziua a patra 5. Creatorul a extins sfera arealului împânzit cu eqopiramide de la

deşerturi şi calote glaciare la insule pustii, suprafeţe oceanice, lacustre, râuri,
jungle, creând „TERITORIILE CONCAVE" cu autonomie extinsă, cu suprafaţă maximă
standardizată şi guvernator propriu. Le-a grupat în federaţii; ziua a cincia 6.
Creatorul a dorit ca, de treburile curente, administrative, ale teritoriilor
concave, să se ocupe guvernatorii şi Consiliile teritoriale, dar asupra treburilor
spirituale să se aplece "Cei 12 fondatori" de-a lungul întregii lor existenţe
urmând ca, după trecerea lor peste STYX, să fie urmaţi de către "cei 12 succesori".
Şi a considerat că era bine; ziua a şasea 7. În ziua a şaptea Creatorul şi-a
sfârşit lucrarea, a binecuvântat această zi şi s-a odihnit într-o eqopiramidă
observând că este mult mai reconfortant. De atunci, noi nu mai putem locui decât în
interiorul "EQONET-ului".
Al patruzeci şi doilea eseu 29.01.2001

EPISTOLA A ŞASEA CĂTRE MARSHALL T. SAVAGE Exilul cosmic (4) În acest moment nu-mi
pot explica (sau nu am suficiente argumente) de ce are cercul 360 de grade şi de ce
vechii egipteni au renunţat la sistemul sexagesimal trecând la cel zecimal şi
centezimal dar sunt convins că nu greşesc dacă susţin, cu absolută convingere, în
stilul "acusticilor" religioşi - fondatori de religii - că sensul trigonometric de
rotaţie al acelor ceasornicelor noastre este o moştenire a sumerienilor care, la
rândul lor, au primit-o în dar de la "Zeii" ce i-au vizitat şi creat şi care-au
coborât pe Pământ, de pe Planeta X care la rândul ei orbitează în sens
trigonometric, invers decât planetele sistemului nostru solar, având ca apogeu
"Centura de Asteroizi". O rotaţie completă a acestei planete este de 3600 ani
tereştri. Ce coincidenţă: o ora - cosmică a cărei secundă este un an terestru şi al
cărui minut reprezintă 60 ani tereştrii.
61

Dar precesia echinocţiilor are loc la un interval de 25.920 ani tereştri, fiecărei
zodii revenindu-i cate 2160 ani. Deci, în curând, intrăm în zodia vărsătorului
părăsind zodia peştilor. Aici s-ar putea să fie eroarea celor cinci zile, în sensul
că 25.920 ani reprezintă produsul dintre 12 luni a câte 2160 ani (30 x 72). O zi
reprezintă 72 de ani; deci cinci zile ar fi 360 ani (o altă explicaţie la
întrebarea "de ce un cerc are 360 grade?"). De aceea, precesia echinocţiilor ar
trebui să aibă loc poate la 25.920 + 360 = 26.280 ani. Nu sunt astronom, nu ştiu,
dar am să-ncerc să mă documentez. Oricum, ceea ce m-a frapat a fost importanţa mare
acordată acestei diferenţe de cinci zile (o anomalie de la frumuseţea cercurilor de
360 de grade) care se regăseşte, mereu, în calendarul galactic. Privind lista celor
"şapte ceruri" remarcăm o creştere armonioasă spre sferele mai înalte, astfel: -
anul platonician reprezintă 30 % din aşa-zisa "zi-cosmică" de 86400 ani tereştri; -
20 % din "echivalentul galactic" (un numitor comun astronomic reprezentând 36
rotaţii ale Planetei X); - 6 % din cele cinci zile cosmice buclucaşe (432000 ani
tereştri); - 1 % din luna cosmică. Am putea să continuăm precizând că anul
platonician reprezintă 0,01 % din anul galactic (rotaţia sistemului nostru solar în
jurul centrului galaxiei), dar nu mai este cazul. Ajunge! Şi de-abia acum vom face
referiri la traducerile (publicate în 1976 şi 1980, în S.U.A.), unora dintre
tăbliţele sumerienilor, în două cărţi remarcabile intitulate "A DOUĂSPREZECEA
PLANETĂ" şi 'TREPTE SPRE CER", al căror autor este domnul Zecharia Sitchin. Ca
urmare a unor preocupări mai vechi, legate de cercetări în domeniul hidrologiei, am
fost interesat de succesiunea perioadelor glaciare şi interglaciare şi, mai ales,
de determinarea, cu o precizie cât mai mare, a încheierii glaciaţiunii Wurm. Nu
intru acum în detalii (să le zicem tehnice) dar încep sa cred că doctorii John T.
Hollin de la Maine Universty şi A.T. Wilson de la Victoria University din Noua
Zeelandă au dreptate: ultima glaciaţiune (Würm) s-a terminat
62
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

brusc printr-un cataclism planetar. Calota antarctică, imensă la sfârşitul aceşti

perioade glaciare, a basculat pe stratul de nămol de dedesubt ajungând în Oceanul
Planetar şi producând o maree gigantică. De asemenea, ca urmare a rezonanţei, o
parte însemnată a calotei groenlandeze s-a prăbuşit în mare. Desigur, centrii de
presiune atmosferică s-au modificat, producându-se furtuni şi un val de
precipitaţii ce-avea să fie cunoscut, prin intermediul legendelor tuturor
popoarelor sub numele de "POTOP". Dar ce sau cine a putut "da bobârnacul"
(dislocui) imensei calote antarctice pentru a o împinge în ocean? Răspunsul l-am
găsit în traducerile domnului Sitchin: atracţia gravitaţională a Planetei X. Apoi,
fiind ghidat de textul domnului Sitchin, mi-am aruncat privirea pe capitolul
"Geneza" ( 6:3) din Vechiul Testament. Într-adevăr, zilele umanităţii (până la
Potop) sunt de 120 de ani, dar ani ai Planetei X (120 x 3600 = 432.000 de ani
tereştri). Iată cele cinci zile cosmice buclucaşe. După Potop însă asistăm la
naşterea civilizaţiei istorice cu momente de climax situate la intervale de 3600
ani tereştri astfel: - la 10800 ani î. Chr. (poate chiar 11000 de ani) apariţia
pietrei şlefuite; - la 7.200 ani î. Chr. (cel mult 7400 de ani) apariţia
olăritului; - la 3600 ani î. Chr. (sau 3800 ani) apariţia civilizaţiei sumeriene,
urmată la scurt timp de cea egipteană şi de cea de pe Valea Indusului. Cred că
acesta este capătul firului de care domnul Sitchin a fost primul care a tras, cu
argumente ştiinţifice. De aceea cred că putem avea motive să reflectăm puţin asupra
vieţii terestre a lui Iisus Christor. El a fost sigur că merge la "Cer" şi a mers!
El a fost sigur că este Fiul lui Dumnezeu (la propriu) şi a fost, cu certitudine,
fiul unui "coborâtor jos" (un zeu sau un astronaut galactic). Se spune că a fost
născut de Fecioara Maria. Acum ştim că este posibil, prin inseminare artificială.
Toţi apostolii săi au murit (devenind martiri) pentru că au susţinut, cu tărie,
ceea ce au văzut: învierea sa şi revenirea printre ei, pentru scurt
63

timp. Ar fi ilogic pentru orice om să moară pentru că susţine o minciună. Deci, ei

toţi predicau ceea ce văzuseră. Şi, în sfârşit, "Apocalipsa". Şârşitul lumii,
neprecizat complet, din motive psihologice întemeiate, ni-1 putem imagina, odată cu
revenirea Planetei X în preajma Centurii de asteroizi. Deci, dacă ultima dată
aceasta s-a produs cam pe vremea lui Iisus Christos (cel mult cu 200 ani înainte)
însemnă că următoarea sosire va fi spre anii 3400 - 3600 ai Erei Creştine, în mod
normal, până atunci noi ar trebui să colonizăm galaxia. Dar şi după un scenariu
foarte modest, ce mi se pare mai realist, noi vom putea deveni o civilizaţie
cosmică de ordinul I (după Kardaşev) adică vom fi construit demult o sferă Dyson ce
va capta quasitotalitatea energiei solare. Dar paşii spre stele vor urma un drum
uşor diferit decât cel sugerat de către Domnia Voastră, domnule Savage.
Al patruzeci şi treilea eseu 20.03.2001

REPUBLICA EQONETICA CHILE

Acest teritoriu sud-american este locul ideal pentru o mutare rapidă, fără fracturi
sociale şi de mentalitate, de pe o suprafaţă convexă într-o lume concavă pentru că:
• aparţine zonei A(F.LD.) concentrând atât fiordurile în sud, cu populaţie rară,
tocmai bune de colonizat datorita excedentului de precipitaţii (2000-6000 mm), cât
şi deşertul Atacama în nord, având un deficit cronic de apă; • face parte dintr-un
singur stat, având o singură limbă oficială şi o mentalitate modernă, deschisă spre
înnoire; • are o populaţie rară care acceptă, tradiţional, imigranţi, pe care-i
integrează (Chile este un spaţiu fagic). Astfel, la o suprafaţă de 756945 km2
întâlnim mai puţin de 15 milioane locuitori, adică sub 20 locuitori / km2.
Transformându-se într-un teritoriu eqonetic şi ocupând doar 10 % din suprafaţa sa
totală, această lume concavă ar putea hrăni, la standarde mai înalte decât în
prezent, o populaţie minimă de 170
64
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

milioane locuitori. Pare, desigur, mult prea mult. Acesta este unul dintre marile
avantaje ale acestei "LUMI CONCAVE": modularitatea în toate planurile, inclusiv în
cel educaţional, de dezvoltare culturală şi de satisfacţie spirituală.
Al patruzeci şi patrulea eseu 30.01.2001

EPISTOLA A ŞAPTEA CĂTRE MARSCHALL T. SAVAGE Psihologia roboţilor (1) Stimate

domnule SAVAGE, Îmi spunea, recent, un prieten, că explicaţia faptului că misiunile
Apollo de explorare a Lunii nu au continuat, ar consta în interdicţia transmisă,
foarte clar, de "locuitorii" selenari către americani. Aş fi foarte mirat dacă,
într-adevăr, ar fi aşa. Înclin, totuşi, să cred că motivele financiare au stat, în
principal, la abandonarea temporară a explorării Selenei, coroborate cu lipsa de
apă (sau de hidrogen). Pe vremea aceea (la începutul anilor '70) nu era de conceput
nici un fel de exploatare selenară în lipsa apei. Aceasta este o gândire reziduală
explicabilă, într-un fel, prin gradul de dezvoltare arhaică a electronicii şi a
roboticii de atunci. Se spune (probabil pe bună dreptate) că un computer normal al
unui copil de la-nceputul celui de-al XXI-lea secol este mult mai performant decât
toate calculatoarele NASA folosite pentru Misiunea Apollo. De aceea meritul acelor
pionieri ai spaţiului cosmic este cu atât mai mare. Am remarcat în cartea Donmiei
Voastre (PROIECTUL MILENIUM) influenţa aceluiaşi tip de gândire. Sunt convins că va
fi mult prea scump să captăm acum (este vorba de următoarele câteva decenii)
condrite carbonice decât să abordăm o alta metodă cu mult mai ieftină dar şi extrem
de periculoasă. Dar ce mai contează? Ne-am mai jucat cu focul de două ori. Vom
vedea ce se va-ntâmpla şi a treia oară. Mai întâi, am produs bomba atomică şi am
trecut la mai puţin
65

de un pas de cataclism. Apoi, am început clonarea umană, zice-se din motive

umanitare. Se ştie că drumul spre iad este pavat cu fapte bune. Aşa că, ce mai
contează…. Sunt din ce în ce mai sigur că nu are importanţă recipientul în care
este depozitat spiritul. Mi se pare normal să concepem că el nu se poate găsi decât
într-un "ambalaj" ca al nostru pentru că suferim o dublă influenţă: atât cea
biblică (probabil mai apropiată de adevăr) de unde am aflat că noi suntem ''făcuţi"
după "chipul şi asemănarea lui Dumnezeu", cât şi cea postdarwinistă (sau
hiperevoluţionistă) care sa străduit să ne înveţe că suntem "strănepoţii, de la
oraş, ai cimpanzeilor", aşa zisul "ultim stadiu" pe scara evoluţiei. Era să sughită
cineva! (La înjurături se-ntâmplă). De aceea ne vom lua libertatea să ne imaginăm
un exerciţiu logic care, dacă va fi aplicat, după retuşurile inginereşti necesare,
ne va face să ardem două ordine de mărime în drumul nostru spre stele. Despre ce
este vorba? Despre societatea roboţilor.
Al patruzeci şi cincilea eseu 07.11.2002

PRIMUL PAS
La 20 iulie 1969 A.D. primul om punea piciorul pe Lună. Peste câteva decenii,
cândva în secolul al XXI-lea, trăitorii acelor vremuri vor considera această dată
ca fiind punctul de inflexiune între Era Terestră şi Era Spaţială. Acel moment a
însemnat întredeschiderea unei ferestre spre un potenţial uriaş ce se oferea
umanităţii: ieşirea din caverna noastră gravitaţională. Din nefericire, americanii
de după 1969 ca şi chinezii de după 1437 (în expediţia lor peste Oceanul Indian) nu
au ştiut să valorifice acel "pas uriaş pentru omenire". În vara anului 2000, unui
"gânditor independent" i-a venit o idee în urma unor lecturi despre piramida lui
Keops şi a unor vise curioase: o lume concavă, transparentă, modulară,
interconectată, în echilibru permanent care va înlocui această lume convexă, opacă,
conflictuală malign, în dezechilibru ciclic.
66
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

- Unde? - În primul rând, în cele mai nepopulate şi inospitaliere locuri ale

Terrei, apoi pe Lună, apoi în Centura Lagrange, apoi pe Marte, etc. - Când? - Cât
mai curând! - Cum? - Prin intermediul unui nou tip de casă pe care o vom numi
eqopiramidală. Ea este quasiindependentă energetic şi acustic. Izolarea sa poate fi
totală faţă de mediul exterior, dar în mod curent nu are sens. Doar în cazul
cataclismelor majore cum ar fi dispariţia stratului de ozon sau impactul unui
meteorit cu Terra. - Cine solicită case eqopiramidale? - Entuziaştii concavonauţi
care vor deveni eqolocraţi. - De ce? – Pentru că o casă eqopiramidală este mult mai
ieftină, mai sigură şi mai antistresantă. De fapt aceasta este tema eseurilor
noastre: "cum ne vom adapta unei «LUMI CONCAVE»?" Se va deschide, astfel, poarta
unei curţi a miracolelor pe care o veţi vizita şi-apoi ne veţi povesti impresiile.
Al patruzeci şi şaselea eseu 22.20.2000

A CINCIA EPISTOLĂ CĂTRE ÎNŢELEPŢI

O revoluţie urbană (2)
Către provinciali, Deşi mă gândisem să nu mai reproduc butade ale unor înţelepţi ai
TRECUTULUI, nu pot să nu vă rog să reflectaţi asupra cuvintelor lui Dennis Gabor
(inventatorul laserului): "noi nu putem să prevedem viitorul; putem doar să-1
inventăm". Asta vom face noi, provincialii: ne vom construi câte un viitor ambalat
în eqopiramidele noastre. Pare curios, poate, de ce insist atât de mult asupra
conceptelor,
67

de ce încerc să răspund doar Ia o singură întrebare (de ce?) în epistolele mele şi

nu trec mai rapid la studiile de caz pe care le aşteptaţi. Pentru că nu putem face
primul pas (şi nu-1 vom face niciodată!) dacă în spatele nostru nu simţim cum se
prăbuşeşte pământul, dacă nu vedem focul ce se apropie de noi, gata să ne-nghită,
dacă nu auzim gâfâitul lacom al unei haite de lupi flămânzi pregătită să ne
înşface. Doar atunci avem curajul şi tăria să sărim peste prăpastie pentru că nu
mai avem nimic de pierdut. Doar atunci putem porni spre viitor. Şi-acel timp se-
apropie... Ne aflăm, într-un fel, ca triburile din Insula Paştelui înainte de
cataclism: prizonieri ai unui spaţiu convex. Totuşi, într-o poziţie ceva mai bună:
în primul rând, pentru că le cunoaştem pilda şi apoi pentru că, deja, avem voinţa
să facem saltul uriaş: spre spaţiul concav. Aceasta este esenţa revoluţiei noastre
urbane: de la megalopolis spre eqopeşteri. Nu voi insista asupra demolării "Vechii
Lumi", a înstrăinării urbane, a alienării, a dependenţei de droguri, de
televiziune, de viaţa agitată, de autodistrugere; pentru că fiecare dintre noi,
vizionarii "spaţiului concav", am gustat din plin toate acestea. Îmi voi aminti,
doar de o conversaţie între Leo Frobenius - cel mai vestit africanolog al tuturor
timpurilor, atât de drag mie - şi un şeic din Sahara despre orizontul cultural.
Şeicul (şi musulmanii în general) spunea Frobenius, aveau o viziune asupra lumii
limitată la bolta unei peşteri spre deosebire de africanoizii creştini care vedeau
lumea infinită, aceasta fiind o imagine convexă. Ei bine, dacă noi vom trăi în
eqopiramide amplasate în spaţii închise, nu va fi, oare, posibil, să avem o altă
imagine asupra lumii, la fel ca şeicul lui Frobenius? Cu siguranţă, răspunsul va fi
negativ pentru că noi trăim, în acelaşi timp într-un spaţiu virtual, fiind
conectaţi la INTERNET. Apoi eqopiramidele noastre reprezintă un spaţiu semideschis,
astfel că noi ieşim frecvent în deşertul înconjurător în excursii săptămânale
(chiar şi fără stratul de ozon protector al atmosferei - vom avea un echipament
special). În schimb, vom avea liniştea necesară creaţiei care nu există decât în
micile comunităţi unde locuitorii se cunosc între ei, unde micile conflicte se
rezolvă în faţa unei căni cu vin, unde «Agora» îi
68
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

încape pe toţi electorii. Trebuie să recunoaştem, totuşi, că atât atenienii cât şi

spartanii au fost nişte provinciali. Să fie chiar atât de rău?
Al patruzeci si şaptelea eseu 20.12.2000

PIATRA UNGHIULARĂ
Afirmaţia fundamentală a «Papirusului lui Ani» este că "zeul care doarme în
sufletul fiecărei persoane este trezit de puterea sau energia piramidei". Papirusul
lui Ani este mai cunoscut sub numele de «Cartea egipteană a morţilor», se află la
British Museum şi oferă conceptul original al temei morţii şi renaşterii
(reîntinerirea sufletului omenesc) în legătură cu piramida lui Keops. Se crede că a
fost scris în jurul anului 1500 î. Chr. Mulţi dintre marii iniţiaţi al Antichităţii
au recunoscut că şiau căpătat înţelepciunea prin iniţierea egipteană. Iată câteva
nume; Moise, Iisus Christos, Sfântul Pavel, Thales, Solon, Pytagora. Nu ne vom opri
acum, decât tangenţial, la unul singur, pentru că totul ni se trage de la el:
Pytagora. Ca tânăr învăţăcel din Samos al lui Thales din Milet, se pare că a fost
sfătuit să-şi desăvârşească studiile în Egypt. A absolvit cursul complet de 22 de
ani după care a plecat în Babilon pentru încă 12 ani. A revenit în Samos la 56 de
ani dar a plecat, curând, într-un spaţiu geografic mai deschis orizontului său
cultural stelar. S-a stabilit la Crotona în "Grecia Mare" (sudul peninsulei
Italice) unde şi-a întemeiat celebra scoală filosofică. Ceea ce vreau să subliniez,
acum, este moştenirea antinomică pe care a lăsat-o discipolilor săi; numai un
gigant al gândirii umane (iniţiat ar fi mai corect) a putut lăsa o asemenea
moştenire; iată cele două curente dominante: "acusticii" si "matematicienii".
Acusticii (toţi marii profeţi ai religiilor monoteiste) porneau de la afirmaţia
"Dumnezeu a spus...", în schimb matematicienii doreau să demonstreze, erau ca Toma
Necredinciosul; ei sunt
69

precursorii "inductivilor" Evului Mediu Occamian. Platon a teoretizat gândirea

acusticilor care a dominat, poate prea mult, dogmatica Bisericii Catolice şi
Aristotel a teoretizat spiritul speculativ si deschis al matematicienilor
pitagoreici. Lui Aristotel îi datorăm, totuşi, dezvoltarea explozivă a ştiinţelor
Evului Mediu şi mai cu seamă a tehnologiei medievale. Nu este timpul acum să insist
asupra impactului combinat cam în aceleaşi vremuri şi în acelaşi loc (Europa), a
montării orologiilor în turnurile catedralelor, a inventării caravelelor, a
utilizării prafului de puşcă pentru tunuri şi muschete, a tiparului (acel prin
INTERNET de importanţă galactică) şi a extinderii ''modului nostru de viaţă" asupra
Lumii. De aceea putem observa, acum, că trăim într-un singur "sat planetar", cum
remarca regretatul Marshall McLuhan. Aşadar, ideea globalizării, împotriva căreia
protestează, oricum inutil, diverse "paiaţe", nu poate fi oprită. Ceea ce avem de
făcut este, însă, ca aplicarea ei, în ultimul ungher al sătucului nostru comun,
numit Terra, să se facă cu un simţ deosebit al responsabilităţii, cu spirit de
dreptate şi din care nimeni să nu aibă de pierdut. Bilanţul va trebui să fie uşor
pozitiv. Piatra unghiulară a acestuia este "spaţiul de locuit", pentru fiecare. Iar
spaţiul înseamnă geometrie: statică şi dinamică.
Al patruzeci şi optulea eseu 31.01.2001

EPISTOLA A OPTA CĂTRE MARSHALL T. SAVAGE

Psihologia roboţilor (2) Există câteva moduri de abordare ale impactului roboţilor
asupra noastră (humanoizii) care ar putea părea abisale. Ei bine, cu cât sunt mai
abisale cu atât sunt mai reale. Întrebarea primordială care se pune este: vrem să
facem saltul pe Selena? Foarte repede sau nu? Dacă răspunsul este pozitiv (el se
află încastrat în codul nostru genetic!) atunci va apare o a doua întrebare...
Acceptăm să ne producem roboţi care să ne ajute la exploatarea Selenei, indiferent
de consecinţe? Dacă şi acum
70
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

răspunsul este pozitiv, putem să trecem la treabă. Dar va fi necesar să precizăm

consecinţa finală a alegerii acestui drum: dispariţia noastră ca specie care a
înmagazinat spiritul. De fapt, dacă ar fi să aleg, aş prefera să mor răpus de
braţul unui robot decât de mâna unei clone. Dar asta este. Nu mai putem întoarce
direcţia destinului cosmic. Parcă nu sună bine apelativul «robot» inventat de Karel
Čapek în 1922 sau 1923 si are nişte conotaţii peiorative. Nici android nu merge.
Cred că ne vom opri la cyber sau cyborg. În primul rând, trebuie să subliniez că nu
mă gândesc la exploatarea Selenei făcută de nişte cyberi concepuţi după "chipul şi
asemănarea noastră", având dimensiunile noastre. Ar fi inutil, neproductiv şi
scump. Am în vedere elaborarea unei "matrice cyberiene structurate" având
următoarele constrângeri (sau parametri cybergenetici): • dimensiunea medie: 1/10
din cea umană, măsurată în submultipli ai numărului φ ; • modul general de
organizare socială: asemănător furnicilor; • separarea între cyberii-gânditori,
lipsiţi de motricitate şi eyberii-lucrători lipsiţi de inteligenţă creativă; •
inocularea matricială a stării de conflict între cele două categorii de cyberi
(acesta este planul orizontal); • elaborarea teoriei "evoluţiei cyberiene" si
materializarea sa prin extincţia "claselor cyberiene" ce şi-au încheiat misiunea
programată anterior de către humanoizi; exemplul concludent este cel al "roboţilor
- cadastraşi": iată planul vertical; • introducerea limitelor spaţiale foarte
stricte, pe caste de cyberi, în vederea controlului lor eficient: astfel ar putea
exista cyberi-muncitori care lucrează doar în craterele foarte mici, alţii în
craterele mari şi alţii doar în punctul Lagrange I (LI); cyberii-gânditori şi
cyberii-mame vor fi cantonaţi în puncte fixe, mereu; • producerea unei categorii de
cyberi-spioni (fără "conştiinţă de clasă") împânziţi în toate "castele cyberiene";
71

inocularea ideii de "apocalips - cyberian" care va veni cu siguranţă puţin înainte

de a ne muta noi (sau o parte dintre urmaşii noştrii) pe Selena. Problerna-cheie
este fixarea datei apocalipsului (cyberian) pentru că, în funcţie de aceasta, vom
şti să planificăm paşii macroeconomici pe care-i avem de făcut pe Terra înainte de
"marele salt" şi corelarea celor rămaşi cu cei ce se vor muta pe satelitul nostru
natural. Se impun câteva întrebări: - de ce o lume atât de sumbră pentru aceşti
"pitici"? - de ce vor fi organizaţi ca un fel de societate a furnicilor? - ce vor
consuma, sau cu ce se vor alimenta? - câţi cyberi-gânditori şi câţi cyberi-
muncitori vom trimite în prima misiune spaţială? - câte misiuni spaţiale vor fi
necesare? - după încheierea acestui program spaţial vom trimite observatori -
cyberi sau doar containere goale ce ne vor veni încărcate de pe Selena? - unde vor
fi cantonate aceste containere spaţiale, pe orbita geostaţionară? - cum vor fi
distribuite aceste "ajutoare selenare", pe ce criterii? - care va fi prima resursă
selenară trimisă de cyberi pe Terra? - cine va suporta investiţia iniţală? O
companie industrială, un stat, o asociaţie, Naţiunile Unite, sau cine? - care va fi
profitul "primului investitor"? - va fi el suficient de mare pentru a-l motiva să
continue? - va accepta comunitatea internaţională continuarea investiţiilor
selenare conform planului iniţial? - dacă nu există deloc apă (şi nici hidrogen) se
va merita finalizarea planului de colonizare humanoidă a Selenei, sau o vom lăsa în
grija cyberilor, sau o vom transforma în rezervaţie cosmică? La cele mai multe
dintre aceste întrebări ce par a fi ale unor ziarişti la o conferinţă de presă, vor
răspunde inginerii, coordonatorii de programe, psihologii, experţii în sociologia
cyberilor, etc. La câteva, însă, răspunsurile se vor afla mai jos.
72
•
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

Dar mai înainte va trebui să ne gândim puţin dacă regretăm dispariţia omului de
NEANDERTHAL sau a omului de CROMAGNON, sau a pitecantropului sau a umanităţii de
dinainte de POTOP? Cu siguranţă că nici noii cyberi pe care-i vom face "după chipul
şi asemănarea noastră" şi cu care ne vom putea chiar căsători, nu vor regreta
dispariţia apocaliptică a cyberilor -pitici de pe Lună. Şi dacă vom afirma că
"Universul aparţine doar celor puternici" aceasta nu înseamnă că ne ghidăm după
vreo lege a evoluţiei ci a creaţiei. Este o mică schimbare de accent, dar
esenţială. Pentru că cei puternici nu sunt nişte entităţi individuale ci reprezintă
asociaţii al căror sistem circulator este inteligenţa. Desigur, ea nu poate fi
implantată decât după un model divin, Ne-a venit nouă rândul, acum, să ne jucăm de-
a zeii. Şi o vom face, cu siguranţă. Al patruzeci şi nouălea eseu 29.03.2001

suprafaţa totală în lumea convexă (unde ar creşte pădurile) sau chiar 74% în cazul
în care modulele de l hectar nu ar fi "învelite" cu pelicula transparentă. Ţinând
cont de actuala densitate a populaţiei Europei să vedem ce suprafaţă ar fi necesară
fiecărui stat al Uniunii Europene dacă am muta întreaga populaţie într-o "LUME
CONCAVĂ", descrisă mai sus.
(Tabelul I V. l se găseşte în Anexa 5)

Analizând, succint, acest tabel, observăm că doar Belgia şi Olanda dintre statele
mici şi Germania şi Marea Britanic dintre cele mari, depăşesc limita de 10 %
stabilită arbitrar, deţinută de «lumea concavă virtuală», restul teritoriilor
europene având încă un însemnat potenţial nevalorificat: în primul rând, ţările
nordice.
Al cincizecilea eseu 129.05. 2001

INSTITUTUL DE PIRAMIDOLOGIE
În «Introducerea» la eseul devenit celebru "Globalizarea şi efectele ei sociale",
Zygmund Bauman, reflectează asupra modului nostru de viaţă. Concluziile sale
constituie punctul de pornire spre "LUMEA CONCAVĂ" pe care o întrezărim. Iată
cuvintele sale: "a nu-ntreba este o primejdie mai mare decât a nu şti răspunde la
întrebările deja puse, la fel cum a pune întrebări nepotrivite distrage atenţia de
la lucrurile cu adevărat importante. Preţul tăcerii este plătit în valuta forte a
suferinţei umane. Căci, la urma urmelor, abilitatea de a pune întrebările de care
este nevoie face diferenţa dintre soartă şi predestinare, dintre derivă şi
călătorie. A pune sub semnul întrebării premisele aparent indubitabile ale modului
nostru de viaţă reprezintă cel mai mare serviciu pe care-l datorăm semenilor noştri
şi nouă-înşine." Acesta ar trebui să fie scopul înfiinţării INSTITUTULUI DE
PIRAMIDOLOGIE: să pună întrebări şi să găsească răspunsuri care vor genera noi
întrebări ce vor urma o spirală Fibonacci, fără sfârşit. Metoda de lucru predilectă
este experimentul. Pe toate continentele, în toate statele deschise spre nou, fie
74

CONCAVONAUŢII
Locuitorii spaţiilor concave, transparente, eqopiramidale, eventual "învelite",
rezultând concavităţi în concavităţi, dorm, mănâncă, lucrează (în câteva domenii
diferite), se relaxează, nu ies niciodată la pensie, nu au nevoie de asigurări
sociale dar pleacă întrun pelerinaj de 365 de zile în jurul lumii, la împlinirea
vârstei de 40 de ani. Configuraţia standard de l hectar pentru 45 de locuitori,
amplificată pe arealul de l km2, conţine 50 % careuri acoperite cu vegetaţie şi 50
% careuri locuibile, adică 2250 locuitori / km 2. De fapt din cele 50 % careuri
locuibile doar 20 % sunt ocupate de casele eqopiramidale, restul de 32 %
reprezentând serele piramidale si 48 % livezile sau pajiştile pentru ovine
eqopiramidale. Aşadar, pe o suprafaţă de l km2 avem 500000 mp cu spaţii verzi plus
încă 240000 m2 de teren, rezultând un total de 74 % si doar 16 % teren ocupat cu
sere piramidale şi 10 % spaţii de locuit. Chiar dacă, prin absurd, întregul
teritoriu al unui stat ar fi amenajat ca o LUME CONCAVĂ tot ar mai rămâne minim 50%
din
73
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

beneficiind de fonduri substanţiale, fie în condiţii artizanale, experimente de o

infinită diversitate, finalizate prin brevete de invenţii, trebuie să se facă.
Rezultatele lor vor circula liber pentru a da posibilitatea deschiderii unor noi
cercetări. Institutul de piramidologie ar putea deveni templul fiecărei comunităţi
eqonetice. Singura problemă rămâne ca cercetătorii acestuia să nu se transforme,
niciodată, într-o castă infatuată. Pericolul, însă, este mic pentru că fiecare
inventator adevărat nu are timp să se gândească asupra roadelor minţii sale.
Organizatorii şi birocraţii o fac şi adesea, tot ei, constituie noua castă
sacerdotală. Să sperăm că "LUMEA CONCAVĂ" va aprecia doar inventatorii...

TIPHARETH
Al cincizeci şi unulea eseu 21.11.2000

Dar, dacă am accepta o dezvoltare anarhică a acestui nou tip de carapace

existenţială humanoidă, s-ar putea să ne lovim de nişte obstacole pe care este bine
să le evităm. De aceea, în cadrul proiectului nostru, vom gândi mereu în spirit
cartezian, de la totalitate spre detalii, adăugând, însă o componentă modulară, în
sensul că nu putem şti (nici nu ne interesează) care va fi extinderea maximă a
«LUMII CONCAVE». Dar cunoaştem cu precizie mărimea eqoteritoriului standard: -
suprafaţa totală a eqoteritoriului: 40.000 hectare; - suprafaţa eqohinterlandului:
36.000 hectare; - suprafaţa eqocomplexului: 4000 hectare; - suprafaţa unui modul
standard: l hectar. Acesta este un model de eqoteritoriu spre care se va configura,
probabil, într-un viitor ipotetic, "LUMEA CONCAVĂ" Dar problema noastră esenţială
este alta: datorită faptului că noi, humanoizii suntem o specie de tranziţie, va
trebui să avem grijă să ne aflăm mereu la limita crizei, în căutare de noi
orizonturi, de noi idei, pentru că altfel vom dispare. Noi nu putem sta liniştiţi,
în casele noastre eqopiramidale, pentru că liniştea înseamnă dispariţia noastră.
Noi avem nevoie de crize iar dacă nu le găsim le cream: pentru a putea gândi
normal, adică exploziv, dinamic, într-un cuvânt... uman.
Al cincizeci şi doilea eseu 29.12.2000

DESPRE TEORIA TIMPULUI

"Asimetria este piatra unghiulară a teoriei timpului fiind implicată în Marea
Piramidă prin numărul φ. Acest pasaj este un scurt citat dintr-un articol abisal
intitulat «Posibilitatea studiului experimental al proprietăţilor timpului»,
publicat în 1968 de către Joint Publications Research Service, N.T.I.S.,
Springfield, Virginia şi scris de Nikolai Kozârev. Înainte de a tăia ample calupuri
din articolul domnului Kozârev, pentru a vi le prezenta integral, ar fi util să
reflectăm la aserţiunea că numărul frumuseţii (φ) reprezintă şi numărul asimetriei,
al mişcării, după cum vom vedea mai departe.
76

EQOFEDERAŢIA
Deja, problemele se complică. Pentru o mai bună înţelegere ne vom referi, acum,
doar la legăturile dintre suprafaţă, volum şi numărul populaţiei maxime posibile în
cadrul unui eqoteritoriu. În zorii apariţiei "LUMII CONCAVE", este relativ uşor să
ne propunem să ne construim o casă eqopiramidală. Nu ne trebuie decât o sumă de
bani care este cu mult mai mică decât dacă ne-am cumpăra o vilă la Malibu, la Rio
de Janeiro sau la Monaco.
75
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă
Al cincizeci şi treilea eseu 01.03.2001

Alex Amoq

În "Faust", Goethe punea în gura lui Lucifer o solicitare extremă adresată

personajului principal: "Opreşte-te!" Cu siguranţă că aceasta este lupta universală
eternă: între mişcare - frumuseţe - asimetrie pe de o parte şi stagnare - simetrie
pe de altă parte... "Spirala logaritmică este o structură asimetrică. Dacă un
sistem este în echilibru perfect, nu există posibilitatea ca în el să apară
mişcare. Unul dintre principalele scopuri ale asimetriei în natură este de a se
crea condiţiile necesare pentru producerea mişcării. Timpul are capacitatea de a
descreşte entropia unui sistem, dar acţiunea sa este atât de mică încât trece
neobservată. In Marea Piramidă acţiunea scurgerii timpului a fost amplificată de
forma piramidei pentru a o face capabilă să-şi păstreze materia organică. Scurgerea
timpului şi bioplasma sunt doar descrierea aceleiaşi forţe misterioase care este
răspunzătoare de crearea şi menţinerea tuturor sistemelor materiale. Bioplasma are
capacitatea de a mări energia unui sistem dar nu poate să afecteze mişcarea
sistemului. Bioplasma ar trebui să aibă proprietăţile care sunt reversul energiei
nucleare." Şi pentru a încheia acest excurs, vă sugerez să reflectăm, în serile
înstelate, undeva la marginea câmpului, sau parcului, sau lumii stereotipizate,
asupra cuvintelor lui Nikolai Kozârev: "Dacă mecanica ne va permite, cândva, să
detectăm şi să controlăm procesele vitale dinafara vieţii organice, maşinile care
vor acţiona vor reînnoi şi nu doar vor epuiza potenţialetăţile lumii. Astfel, se va
putea stabili o armonie reală între om şi natură. Oricât de abstract sună acest
vis, el are o bază reală".

URBANISMUL EQONETIC
Motto: "Vezi lucruri care există şi te-ntrebi: «De ce?» Dar eu visez la lucruri
care încă nu există si mă-ntreb: «De ce nu?»" George Bernard Show

Accepţiunea clasică a noţiunii de urbanism presupune o extindere a spaţiului de

locuit şi sistematizat în concordanţă cu criteriile funcţionale (reţeaua stradală,
reţeaua de apă, de gaze, de canalizare, de agent termic, etc.), pe orizontală, în
detrimentul "LUMII CONVEXE". Creşterea pe verticală impune nişte condiţii tehnice
adesea prea costisitoare, cu rezultate stresante pentru noii locatari supuşi
capriciilor vremii: la tropice - uragane, în zona temperată- furtuni de zăpadă
iarna şi arşiţă vara, sau ploi interminabile; cât despre zona rece, ce să mai
vorbim? Ger cumplit! Mai mult; oraşul din ziua de azi este un parazit în plan
alimentar, fiind aprovizionat, parţial, de suburbii, parţial de "Piaţa Globală".
Dacă mai punem la socoteală şi naveta zilnică cu metroul sau cu automobilul spre
nişte locuri de muncă ce trebuie să fie situate foarte departe, întotdeauna, ne vom
pune inevitabila întrebare: "Oare cât ne va mai suporta Pământul?" Soluţia rapidă
şi foarte ieftină pare a fi reţeaua eqopiramidală. Până acum ştim doar că oamenii
se simt nestresaţi în case în formă de piramidă, ştim că plantele cresc de două ori
mai înalte, că apa nu se strică, dar nu ştim încă cum vom putea trăi într-o astfel
de structură, ce forţe se vor declanşa şi cum vom reacţiona. Problema esenţială
constă în gradul de toleranţă dintre actuala LUME CONVEXĂ şi noua lume: vor renunţa
baronii actuali la zgârie-norii şi la limuzinele lor în favoarea acestor sere
ciudate, piramidale şi în favoarea bicicletelor? Revoluţia mentalităţilor va fi
marea încercare.

77

78
Lumea concavă
Al cincizeci şi patrulea eseu 01.02.2001

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

EPISTOLA A NOUA CĂTRE MARSHALL T. SAVAGE

Detronarea geografiei - Ce înseamnă GEOGRAFIA? La această întrebare nu va exista,
niciodată, un singur răspuns. Din unghiul nostru de vedere nici nu este important.
De aceea vom încerca să abordăm perspectiva acelor cyberi-pitici selenieni pe care
tocmai i-am creat (deocamdată doar în imaginaţie). Cyber-gânditorii Selenei vor
privi planeta noastră, în nopţile lor libere, când cerul negru va fi împodobit cu
"Pământ - plin", strălucitor şi albastru, chiar dacă nu ar avea înscris în "codul
lor genetic", vor privi, deci, lumea înconjurătoare raportându-se la propriile
dimensiuni, cele ale numerelor geometriei dinamice. Iată ce observă ei cu privire
la Pământ şi la spaţiul adiacent: • raza Terrei este de 1590 π φ ; • circumferinţa
polară (aceasta este esenţială pentru că egiptenii vizau nordul magnetic) este de
12720 π; • raza ecuatorială este de 1593 π φ ; • suprafaţa terestră este
100.000.000 π φ ; • orbita geostaţionară este de 9000 π φ ; • • circumferinţa
geostaţionară este de 18000 π2 φ ; distanţa medie Terra -Selena este de 96100 π
minimă fiind de 90000 π φ km.; • distanţa Selena - punctul Lagrange I este de 16125
π φ km. În afară de proporţia, oarecum curioasă, dintre distanţele de mai sus (ei
consideră diametrul polar al Pământului o unitate şi observă că circumferinţa
polară este numărul π, că orbita geostaţionară este 0,9 π, că circumferinţa orbitei
geostaţionare este de 1,8 π2, că distanţa medie Terra - Selena este de 9,6 π,
distanţa minimă fiind de 9 π şi, în
79

φ ,distanţa

sfârşit, că distanţa dintre punctul Lagrange I şi Selena este de πφ) aceşti

"piticoţi electronici" - locuitori unici, încă, ai Selenei - nu pot să nu se
întrebe, raportându-se la propriile dimensiuni: "oare unde sunt «zeii» care ne-au
creat pe noi?" Ei bine, în acel moment, soarta umanităţii este pecetluită. Deabia
atunci putem afirma că suntem cu adevărat creatori. Într-un fel, este şi plăcut să
şti că ai fost depăşit de propriul discipol. - Cum se face că înălţimea cyberilor-
muncitori este cuprinsă între numerele 0.10 φ şi 0.12 φ (este adevărat, în cm)? -
De ce nu au văzut nici un "zeu"? - De ce unicul lor scop este o creştere accelerată
a gradului de exploatare al resurselor minerale ale Lunii? Dar să revenim puţin pe
Pământ. Timp de aproape 1500 de ani, datorită unei alegeri nefericite a Bisericii
Romane, o imensă eroare a guvernat "LUMEA CIVILIZATĂ". Autorul ei: Ptololemaios din
Alexandria Egiptului. Este curios cum de nu a avut acces la sursele mai vechi ale
înaintaşilor săi, Anaximandru sau Eudoxiu. Copernic este gigantul care a produs
revoluţia ce avea să detroneze geografia (în sensul ptolemaic). El a fost primul
care a introdus a treia dimensiune a Pământului care avea să devină, mai târziu,
"unitatea astronomică": 4 π x 108. De asemenea, cam în aceeaşi perioadă de un
secol, au trăit alţi doi giganţi ai vremurilor ce aveau să vină: Gutenberg cel cu
revoluţia în Media şi Luther - părintele "secularizării sacralităţii". Pare curios
că se spune despre secolul (creştin) al XVI-lea că este "secolul geografiei",
probabil datorită "marilor descoperiri geografice". El reprezintă, de fapt,
preistoria cuceririi universului. El este ca un fel de epocă a pietrei şlefuite
pentru ascensiunea noastră cosmică. Şi pentru că orice entitate - gânditoare a
galaxiei este, în primul rând, formă, este normal ca cyberii noştri selenari să se-
ntrebe de ce trebuie să carteze Luna în numere φ. Pe bună dreptate aceasta nu mai
este geografie (nici măcar selenară) ci este altceva: poate cybergeografie. Pentru
că dimensiunea este cea care produce mişcarea formei, în cazul nostru, numărul φ.
80
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

Iată de ce spuneam că geografia a fost detronată.

Al cincizeci şi cincilea eseu 20.06.2000

EQOLOCRAŢII
"EU-SUPREMUL" - celebrul roman al paraguayanului Augusto Roa Bastos, stabilit la
Bordeaux, Franţa, reprezintă esenţa puterii politice. Împotriva lui Platon. S-a
dovedit mereu în istorie, că cei ce nu-şi doresc puterea, fie nu sunt în stare s-o
administreze cu moderaţie, fie devin îmbătaţi de ea, ducându-şi la dezastru
propriile comunităţi. În schimb, cei ce luptă pentru obţinerea FUNCŢIEI SUPREME (la
orice nivel) conduc mai responsabil destinele concetăţenilor, desigur, în măsura în
care există legi anterioare de îngrădire a voinţei absolute pentru orice nou
«titular al puterii executive». Atât Karl Marx cât şi Adolf Hitler au avut o mare
neşansă pentru că nu au fost jurişti. Dacă ar fi fost, poate ar fi observat că
esenţa oricărui regim politic, a oricărei comunităţi, a oricărui stat, a oricărei
religii, a oricărui grup tribal, a oricărei specii terestre, o reprezintă
SUCCESIUNEA. Ea este cheia ce deschide, la timp, poarta viitorului sau închide, în
ultima clipă, fereastra trecutului. Numai de la SUCCESIUNE putem porni spre orice
analiză pertinentă, pentru orice sistem posibil. De altfel, această abordare ne
scuteşte de căutarea unui obositor şi inutil răspuns la întrebarea asupra
primatului oului sau al găinii. Pentru că SUCCESIUNEA asigură, în mod elegant,
orice fel de tranziţie: de la Dumnezeu spre credincios, de la rege spre supus, de
la candidatul ales preşedinte spre elector, de la manager spre sindicalist, etc. -
Ce sunt de fapt ecologiştii? - Ei sunt nişte "calici ai mărilor", nişte pigmei ai
fostului secol care încep să se-ngraşe, să facă muşchi şi să-şi scoată capetele din
bârloguri. Ei nu se vor mulţumi cu o permanentă contestaţie a unei clase politice
decrepite, corupte, obtuze, lipsite de imaginaţie, de un conservatorism
bolnăvicios; ei vor pretinde PUTEREA. Doar
81

pentru ei. Mai exact pentru liderii lor, noua nobilime care, odată înscăunată, va
deveni noua clasă: EQOLOCRAŢII. Ei sunt nişte intermediari între "idee" şi "mase".
Un fel de preoţi catolici ai politicii. Pentru a nu deveni o castă avem un singur
remediu: limitarea mandatelor succesive la doar două, în orice domeniu al
administrării puterii. .
Al cincizeci şi şaselea eseu 08.11. 2000

COLOANĂ VERSUS ZID

LUMEA CONCAVĂ este o lume trasparentă sprijinită pe coloane. O coloană centrală
verticală în al cărui vârf se încastrează cele patru coloane oblice reprezentând
muchiile unei piramide ideale care formează, cu suprafaţa bazei, unghiuri de 51
grade şi 51 minute şi încă patru coloane reprezentând apotemele triunghiurilor
laterale ale acestei construcţii simbolice a celui de-al XXI-lea secol. Această
piramidă de dimensiuni foarte diferite îşi protejează propria comunitate de
vicisitudinile mediului ostil fără însă a îngrădi privirea membrilor acesteia spre
exterior, spre cunoaştere, spre explorare, spre vechea "LUME CONVEXĂ" deja
revolută. "Ecclesia" - acesta este cuvântul simbol al vechilor greci care înseamnă
"adunare" sau "comunitate". Ei bine, orice coloane care susţin piramidele lumii
noastre concave nu reprezintă nimic - în ciuda materialelor compozite din care sunt
fabricate, provenite din industria aerospaţială (aliaje de titan, magneziu, fibre
de carbon, epoxy, kevlar, fibre de sticlă, etc.) fără spiritul comunităţilor
noastre de a trăi în aceste spaţii, de a pune suflet şi pasiune, zi după zi şi de a
privi, adesea, spre vârf, pentru a comunica cu "Cerul". De aceea se prăbuşeşte
"civilizaţia zidului": pentru că oamenii nu mai cred în ea. În "Era Convexă"
oamenii se îngrădeau: într-un spaţiu infinit, pentru ei, se baricadau în fortăreţe.
"Lumea civilizată" însemna doar ceea ce era împrejmuit de zidul de incintă. Acesta
crea un spaţiu emic (de respingere) pentru cei din exterior (barbarii, păgânii,
82
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

necredincioşii, etc.) dar nu modifica, în nici un fel, climatul, nu garanta

procurarea resurselor alimentare, nu asigura confortul locuitorilor săi. În urmă cu
câţiva ani am rămas impresionat de starea jalnică a unei sinagogi din oraşul meu
natal. Plecaseră toţi evreii şi clădirea nu mai era întreţinută. Municipalitatea a
propus fie demolarea ei (soluţie cu care nu a fost de acord Marele Rabin) fie
renovarea ei după obţinerea fondurilor necesare. Până la urmă a fost reparată dar
arată ca un muzeu fără public. Lipseşte spiritul comunităţii. Aşadar, LUMEA CONCAVĂ
înseamnă, în primul rând şi într-o proporţie covârşitoare, "spiritul comunităţii",
încredinţarea noastră că am fost predestinaţi să întreţinem aceste spaţii în formă
de piramidă şi să le extindem. În rest doar existenţe banale...
Al cincizeci şi şaptelea eseu 28.10 2000

A ŞASEA EPISTOLĂ CĂTRE ÎNŢELEPŢI

Neguţătorii concavităţilor (I) Către Teocraţi, La întrebarea "ce înseamnă EQONET?"
probabil că nu vom putea răspunde, cu exactitate, decât peste vreo două sau trei
secole. Acum, în minţile unora dintre noi, cei de azi, de la cumpăna dintre milenii
(să fie, oare, o coincidenţă?) s-a înfiripat o idee ce a devenit obsesivă: trebuie
să ne schimbăm, radical, modul de viaţă dacă nu vrem să asistăm la o exticţie
accelerată a speciei noastre. Motivul nu ar fi de ordin sentimental (nu, nu ne este
deosebit de dragă specia noastră) ci de ordin raţional: suntem singurii purtători
de inteligenţă din Univers (!?) şi până nu o depozităm sau nu o donăm (unor cyberi,
să zicem) nu ne putem încheia misiunea istorică; încă nu avem voie. Dar să fiu mai
concret. Trăim, de milenii, sub imperiul "zidului" ca element fundamental al
modului nostru de viaţă. Odată cu ieşirea strămoşilor noştri din peşteri si din
păduri, prima lor
83

raţiune a fost împrejmuirea spaţiului locuit cu ziduri de cetate care leau oferit
legitimitate existenţială. De aici ideea care se păstrează şi azi, materializată
printr-o imensă îngrădire birocratică: cetăţenia Cetatea însemna zidurile
împrejmuitoare care apărau o civilizaţie, un popor, o comunitate. În vremurile
moderne, s-a păstrat, în fibra noastră profundă, acest concept: siguranţa noastră
înseamnă "zidul" metamorfozat în vila californiană cu peluză, ca ideal absolut dar
efemer de viaţă, al multora dintre noi, sau blocul cu apartamente pentru imensa
majoritate urbană. "Eqonet"-ul înseamnă, în primul rând "coloana" (stâlpul) ce face
legătura între pământ şi cer. Pământul este reprezentat de baza eqopiramidei având
o formă pătratică standardizată iar cerul este vârful acesteia. Astfel, coloana
reprezintă înălţimea casei noastre. Experimentele ulterioare vor confirma,
probabil, că rezervorul nostru de apă va fi amplasat în această coloană de
susţinere a noului nostru univers existenţial care va capta, în mod direct, energia
cosmică şi o va distribui grădinilor noastre hidroponice. Această coloană centrală
este acoperită cu patru suprafeţe care izolează perfect spaţiul interior
eqopiramidal. Noutatea demersului nostru constă, însă, în construirea unei piramide
- în oglindă - faţă de cea situată la suprafaţa solului, amplasată la bază şi având
vârful spre interiorul pământului. Izolarea devine perfectă faţă de exterior dar şi
stabilitatea sa este foarte bună, fiind înfiptă în orice tip de sol. Intenţia mea
iniţială era, dragi Teocraţi, de a vă expune două exemple de gândire diametral
opuse; conceptul "zidului" care a condus la existenţa megalopolis-urilor actuale
presupunând lupta pentru împărţirea singurului spaţiu imaginat de adepţii săi,
spaţiul convex. «Să ne mai mirăm de existenţa imperiilor agrare?» şi conceptul
coloanei (stâlpului) susţinătoare a eqopiramidei duble încadrate într-o reţea
amplasată într-un hinterland standardizat. De asemenea, fiecare dintre acestea va
fi legată printr-o reţea potenţial infinită de alte hinterlanduri (teritorii
eqopiramidale) în funcţie de criterii diverse. Astfel, după cum s-a mai menţionat,
84
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

suprafaţa sa maximă va fi de doar 400 km2. Ard de nerăbdare să vă dau o serie de

detalii asupra acestor noi creuzete ale viitorului. Spre viitor cu bucurie!
Al cincizeci şi optulea eseu. 02.02.2001

B. ÎN DOMENIUL ECONOMIC: Pregătirea consorţiului bancar de sprijin al operaţiunilor

financiare de mare anvergură pentru alimentarea hiperabundentă dar motivată a
planului "uscat" de exploatare a Lunii; Acest consorţiu va fi format din bănci
particulare; Atragerea marilor companii (de fapt a companiilor performante), în mod
direct, la participarea celei mai mari sfidări tehnologice a umanităţii, stabilirea
regulilor unei concurenţe loyale şi înfiinţarea unei CURŢI DE ARBITRAJ care să
reglementeze rapid, eficient şi drept, orice litigiu potenţial ivit în această
privinţă. C. IN DOMENIUL TEHNOLOGIC: Concentrarea (în prima etapă) pe obţinerea
independenţei energetice totale a Pământului faţă de hidrocarburi şi energia
nucleară, prin exploatarea energiei solare captate la releele selenare de către
micuţii cyberi şi retransmiterea ei, prin microunde, la un preţ de cost
quasigratuit. Cartarea integrală a craterelor selenare şi întocmirea clasificării
lor în vederea pregătirii ocupării rapide ale celor mai propice dintre acestea de
către coloniştii umani; Exploatarea principalelor resurse selenare şi împărţirea
stocurilor formate, în două părţi: prima va-nsemna expedierea spre Terra a
metalelor şi a doua parte va constitui rezerva acumulată în vederea viitoarei
prelucrări «in situ» de către locuitorii umani ai viitoarelor colonii. Cele mai
exploatate resurse, în prima fază, vor fi: oxigenul, titanul, magneziul, aluminiul,
cromul, siliciul. Pregătirea «craterelor-depozit» în vederea stocării singurei
resurse ce se va importa masiv, hidrogenul, dar odată cu venirea primilor oameni
(aşadar după extincţia minicyberilor); Construirea integrală a infrastructurii
magistrale atât pentru comunicaţii şi energie electrică (transportarea prin cablu
subselenar) cât şi pentru transportul viitorilor pasageri prin sustentaţie
magnetică; se vor face legăturile între «craterele-nodale»
86

Al XII-lea Fondator

EPISTOLA A ZECEA CĂTRE MARSHALL T. SAVAGE

Ascensorul spaţial (1) Stimate Domnule Savage, M-am convins, deja, în urma unor
experienţe personale, urmate de lungi perioade de reflecţie că dacă noi oamenii vom
porni la asaltul galaxiei, vom gândi într-adevăr prezentul ca o etapă de lucru, o
etapă intermediară a unui capitol în curs de execuţie pentru care avem un termen
final foarte precis, aşa cum, de altfel, Domnia Voastră aţi precizat în "PROIECTUL
MILENIUM". În schimb, realizarea capitolului propus nu se va face în mod linear ci
modular. Concret, vor fi prognozate următoarele direcţii de acţiune, fiecare cu
etapele specifice care se vor intercondiţiona... A. ÎN DOMENIUL POLITIC: Preluarea
iniţiativei de pregătire a infrastructurii Selenei după metoda "uscată" de către un
grup de state cu tehnologie avansată, de preferinţă sub egida ONU, având termene
precise de finalizare a viitoarelor operaţiuni proiectate. Probabil că 20-30 ani
tereştri ar fi suficienţi pentru predarea "la cheie" a Lunii de către cyberii-
selenari care vor trebui să iese din arena istoriei; Cointeresarea statelor
defavorizate economic prin livrarea gratuită (dar condiţionată) a primei resurse
esenţiale exploatate pe Lună : energia solară.

85
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

situate la aproximativ aceeaşi distanţă unele de altele astfel ca microreţeaua să

poată fi construită de către coloniştii umani. Proiectarea, execuţia şi punerea în
funcţiune a «MILAG»-uluii, în punctul Lagrange I, în cel mult 10-12 ani de la
declanşarea proiectului selenar, această "morişcă" va avea rolul de a deplasa
containere ce vor fi umplute în vecinătatea Lunii (10-15 km de suprafaţa sa) şi
împinse prin impulsul gravitaţional, pe orbita joasă (L.E.O.)ii a Terrei, de unde
se vor reîntoarce goale, o bună bucată de vreme, iar ulterior, vor fi poate,
încărcate cu hidrogen. Această "morişcă" situată la aproximativ 64.400 km de Lună
va fi într-adevăr un fel de "zid chinezesc tehnologic" dar va rezolva complet
transportul de mărfuri între Lună şi "L.E.O." Şi, desigur gratuit (după amortizarea
costurilor iniţiale). Această "morişcă" va deplasa (trage, împinge, tracta, roti,
etc.) la capacitate maximă câte 1440 de încărcături pe zi (una pe minut) ceea ce
înseamnă 525.600 încărcături pe an a câte 400 tone, fiecare încărcătură fiind
echivalenta cu 210.240.000 tone (absolut imens!). Aceşti minicyberi ar trebui
alintaţi cu diminutivul «albinuţe», neştiind pentru cine muncesc. Toată această
pompare de energie solară si resurse selenare ieftine, făcută după metoda "uscată"
(când noi nu vom trimite nici un gram de hidrogen) va fi ca un fel de «împrumut-
cosmic» nerambursabil. Ei bine, primul mare «ascensor» selenar va fi acest "MILAG"
(amplasat în punctul Lagrange I, după cum am menţionat, deja) dar dacă rezultatele
exploatării vor fi bune, în plan economic, atunci se vor construi încă două
"MILAG"-uri în punctele mai stabile (Lagrange 4 şi Lagrange 5) care vor reprezenta
o provocare tehnologică înzecită faţă de construirea primului "MILAG" (va trebui
desfiinţat pentru a nu se intersecta cu "spiţele" celor două noi "morişti"). în
schimb şi capacitatea de transport a acestora va fi mult mai mare. În acest
interval de timp de 20-30 ani tereştri, noi humanoizii, vom avea de rezolvat o
problemă tehnică esenţială: inventarea unei metode ieftine de transport a
hidrogenului de pe suprafaţa terestră pe
i ii

"L.E.O." pentru că de acolo va fi simplu (va acţiona MILAG"-ul). Şi pentru a

încheia această schiţă a domeniului tehnologic, va trebui să găsim soluţia optimă
pentru prima colonie de cyberialbinuţe: câţi să trimitem în prima misiune, ce
funcţii vor avea fiecare, atât individual cât şi pe asociaţii formate ad-hoc, şi
câte misiuni vom trimite în total. Pentru că trebuie precizat faptul, esenţial, că
doar cyberii trimişi în primele misiuni, vor fi făcuţi din materiale terestre
ceilalţi se vor «autoproduce» pe Lună cu materii prime selenare. Investiţia noastră
iniţială constă în înmagazinarea unei imense cantităţi de inteligenţă într-o infimă
navetă de materie silicioasă. Aceasta este provocarea primului secol al "EREI
SPAŢIALE". Vom reuşi să o învingem?
Al cincizeci şi nouălea eseu 27.05.2001

EVOCĂRI EQONETICE
În vara anului 2000, autorul acestor eseuri eqonetice, după pierderea alegerilor
locale, se afla într-o cumpănă. Intuise că trebuia să se retragă la ţară dar nu
avea prea clară direcţia pe care s-o urmeze. Avusese o premoniţie în care i se
arăta că va părăsi spaţiul nord-balcanic pentru totdeauna, dar nu-i venea să
creadă. Avea o moştenire, o casă, care necesita însă reparaţii şi amenajări
interioare. Avea de primit o însemnată sumă de bani de la un prieten şi se gândise
să-şi monteze un hidrofor şi să-şi pardosească locuinţa cu gresie. Parcă la timpul
potrivit a intervenit îngerul său protector oprindu-1 de la nişte investiţii
inutile. Prietenul său care nu putea să onoreze suma datorată în scurt timp, 1-a
sfătuit să renunţe la lucrările de construcţie şi să-şi revândă proprietatea;
astfel s-a hotărât asupra plecării din Europa în aceeaşi zi de august; prietenul
său i-a găsit şi locuinţa ce avea să devină "castelui din Witgenstein" pentru un
an, cu chirie zero. Premisele paradisului creativ erau puse. Tot în aceeaşi vară de
răscruce existenţială, un prieten, pescar, căutător de comori, numismat şi pasionat
de energia cosmică
88

MILAG = Mill of Lagrange (morişcă din Lagrange) L.E.O. = Low Earth Orbit
87
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

preluată de piramidele model Keops, i-a oferit o carte a lui Paul Liekens despre
piramide şi consecinţele aplicării acestora (reduse la scară) asupra unor lichide.
Aproape o lună, autorul acestor eseuri zâmbea flegmatic şi neîncrezător când îl
întâlnea pe prietenul său, astfel că acesta a evitat să mai povestească despre
piramide. Totuşi, există şi o parte bună la indivizii ce se trag din Toma
Necredinciosul: ei nu neagă, a priori, nimic, dar nici nu aprobă automat ci,
întotdeauna, verifică. Astfel, începând din septembrie 2001 se deschideau
posibilităţile experimentelor piramidale. Mai întâi laptele dulce aşezat sub o
piramidă de carton cu latura bazei de 47 cm şi înălţimea de 30 cm s-a transformat,
după aproape două zile, într-un lapte acru smântânit, mult mai bun decât proba
martor. Apoi berea de dozator care, după trei zile, a avut o spumă pe care nu o
avea la cumpărare şi un gust plăcut, fără amăreala iniţială. Cel mai interesant
experiment a fost cel legat de îmbunătăţirea unui vin acrişor devenit după o
săptămână, de nerecunoscut. De asemenea portocalele uşor acrişoare au devenit dulci
după două zile, iar merele buboase şi foarte acre au căpătat un gust foarte dulce.
Desigur, au urmat scuzele necesare, zâmbetul fericit al prietenului pescar şi ceva
ce avea să schimbe înfăţişarea spaţiului locuit, s-a întredeschis o portiţă ce va
prefigura o nouă lume: LUMEA CONCAVĂ. În toamna anului 2000, autorul acestor
eseuri, lucrând deja intens şi fiind pătruns de importanţa descoperirii sale şi a
aplicării efectelor ei benefice, se mira cum de-a dorit să-şi amenajeze o casă, cu
doar câteva luni mai devreme, după normele lumii convexe când singura locuinţă
sănătoasă acceptată pe orice meridian al Terrei ar trebui să fie doar cea de formă
piramidală, tip Keops, redusă la scară. Cea mai mică astfel de locuinţă ar avea
latura bazei de 8 m, înălţimea de 5,088 m, suprafaţa bazei de 64 mp, suprafaţa
celor două paliere de 80 mp suprafaţa laterală de 103,552 mp şi volumul de 162,816
mc. Se observă că raportul dintre volum şi suprafaţa laterală este de π/ 2 iar cel
dintre volum şi suprafaţa bazei este de 2 φ . Dar atunci, în toamna anului 2000,
autorul acestor eseuri nu ştia. El va
89

descoperi aceste relaţii, dar şi altele de o deosebită importanţa practică, pe

parcursul scrierii acestui volum care avea să-i schimbe existenţa, în mod
fundamental. Parafrazându-l pe Zygmunt Bauman: "oamenii maturi din punct de vedere
moral sunt aceia care ajung să ducă dorul necunoscutului, să se simtă incompleţi
fără o oarecare doză de anarhie în viaţă, care învaţă să iubească alteritatea
dinlăuntrul lor" de fapt Bauman îl citează parţial pe Richard Sennett - autorul
LUMII CONCAVE s-a cufundat în apele unui ocean din care nu se va mai întoarce.
Lumea piramidală este incomparabil mai bună, mai puţin stresantă, mai frumoasă,
decât ceea ce ne oferă suprafaţa convexă a Terrei. Deşi au fost plănuite 111
eseuri, au rezultat doar 90. Dar, în loc de un singur volum vor fi trei. Urmează
călătoria în Egipt şi macroexperimentele.
Al şaizecelea eseu 01.12.2000

JOCURI PITAGOREICE
Chiar dacă Pytagora a fost doar mijlocitorul între noi şi vechea civilizaţie a
Egiptului, rolul său rămâne imens, deşi matematica nu este o ştiinţă ci doar o
metodă, (este adevărat însă că este o metodă regală care face cât 3-4 ştiinţe) - în
vremea prietenului nostru menţionat mai sus, ea a devenit o religie. În mare măsură
gnoza ni se trage de la Pytagora. Şi, aşa cum sentâmplă mereu, fiecare idee are
partea sa bună şi rea, în acelaşi timp. Bună: perfecţionarea fiecăruia dintre noi
este esenţială dacă vrem să ajungem la desăvârşire... Cum? Prin devorarea
bibliotecilor, încă. Rea: prin cantonarea noastră în "academism". Acesta este
"sfârşitul eternităţii" pentru a-l parafraza pe Isaac Asimov. Adesea, atingerea
unui obiectiv academic, un titlu universitar, de pildă - cu servitutea de rigoare -
ne blochează cercetarea sau ne-o deviază. Să rezumăm: jocurile pitagoreice pentru
LUMEA CONCAVĂ înseamnă că: - maestrul spiritual este doar cu un pas înaintea
discipolilor săi pe care-i îndrumă, îi sfătuieşte şi cercetează împreună cu
90
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

ei, formând o echipă: El este, cel mult, un "primus inter pares"; echilibrul este
idealul suprem al acestui nou continent al celui de-al treilea mileniu; "pornind de
la trăirile noastre senzoriale neinterpretate nu ajungem niciodată la ştiinţă,
oricât de sârguincios le-am aduna şi interpreta. Numai prin idei îndrăzneţe, prin
anticipări nejustificate, prin speculaţii cutezătoare, puse mereu la-ncercare,
putem captura natura; acei dintre noi care nu doresc să-şi supună ideile riscului
infirmării, nu participă la jocul numit ştiinţă", Karl Popper dixit.

NETZACH
Al şaizeci şi unulea eseu 10.10.2000

CELE ZECE AXIOME ALE EQOLOCRAŢILOR

1. Noi, Eqolocraţii suntem oameni obişnuiţi, trăind în state diferite, cu
orizonturi culturale specifice, de rase diferite, cu religii diverse, vorbind o
mulţime de limbi, dar având un esenţial punct comun: fiecare dintre noi ne-am
construit o casă în formă de piramidă - O copie micşorată a piramidei lui Keops -
pe care o numim eqopiramida. Aceasta este cărămida fundamentală a societăţii
noastre viitoare pe care o vom numi "LUMEA CONCAVĂ" 2. Noi, Eqolocraţii, urmând
modelul delfinilor, am hotărât că nu putem trai izolaţi, fiecare în eqopiramida
proprie, ci trebuie să ne unim într-o reţea concentrând în eqopiramidele noastre
(ca nişte carapace de broaşte ţestoase) atât locuinţa cât si locul de muncă,
terenul agricol, locul de distracţie, terenul de sport, sala de videoconferinţe şi
capela de rugăciune.
91

3. Noi, Eqolocraţii ne producem singuri, fie energia electrică necesară (în

deşert), fie apa potabilă esenţială (pe calota glaciară). Dacă însă trăim într-un
spaţiu lipsit de aceste două resurse, toate eforturile noastre financiare şi
tehnologice vor fi concentrate spre captarea energiei solare în spaţiul
extraatmosferic şi spre recircularea aproape integrală, a apei din rezervoarele
noastre. 4. Noi, Eqolocraţii fiecărui teritoriu ne alegem guvernatorii şi
consilierii teritoriali odată la cinci ani, în luna ianuarie a anilor terminaţi cu
zero sau cinci pentru cel mult două mandate, în acelaşi timp, în toată Galaxia
Eqonetului. 5. Dacă teritoriile noastre eqonetice se află amplasate în interiorul
frontierelor statelor naţionale atunci, noi, eqolocraţii din aceste areale, ne
constituim în municipalităţi fidele administrativ, statelor - gazdă, dar autonome
în toate celelalte privinţe. 6. Noi, Eqolocraţii, nu avem armate pentru că refuzăm
serviciul militar. Ne sunt suficiente forţele de poliţie şi trupele antiteroriste.
7. Noi, Eqolocraţii, nu plătim taxe de asigurare de pensie pentru că nu ieşim la
pensie niciodată, în schimb, lucrăm cel mult 30 ore pe săptămână şi călătorim,
gratuit, într-o vacanţă de un an, la împlinirea vârstei de 40 de ani tereştri. 8.
Noi, Eqolocraţii, reprezentăm o comunitate a «cărţii» în sensul că mulţi dintre noi
sunt studenţi la 80 de ani, obţin câte 4-5 diplome universitare dar sunt plătiţi
pentru munca pe care o fac în puţinele ore lucrate. Oricum, scopul nostru nu este
îmbogăţirea ci mulţumirea interioară; în plan material este suficient să fii
eqolocrat pentru ca nivelul de trai să-ţi fie ridicat. 9. Noi, Eqolocraţii, tolerăm
orice în lumea aceasta cu o singură excepţie: pe cei ce nu folosesc, zilnic,
săpunul. Ei nu pot avea drept de cetate în Galaxia Eqonet. Noi mâncăm numai produse
naturale, fără chimicale, bem lapte, vin şi apă-de-piramidă, nu luăm medicamente,
niciodată, însă ne lăsăm totuşi operaţi, dacă este cazul. Noi donăm foarte mult
sânge. În ciuda puţului gravitaţional în care trăim, media noastră de
92
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

viaţă depăşeşte, cu mult, 100 de ani. 10. Noi, Eqolocraţii, ne trimitem

guvernatorii la Conferinţa Galaxiei Eqonet în fiecare an în 22 iunie, la umbra
piramidei lui Keops. Fiecare dintre noi va face un pelerinaj, cel puţin odată-n
viaţă, în jurul globului.
Al şaizeci şi doilea eseu 24.12.2000

Al şaizeci şi treilea eseu 19.11.2000

EQOHINTERLANDUL
Vechea noastră civilizaţie, aflată la zenit, a considerat spaţiul geografic ca
extrem de vast, uneori nemărginit. Singura dificultate consta în a-l popula şi
exploata. Crizele de creştere nemăsurată a populaţiei se rezolvau simplu: prin
ocuparea spaţiului vecinului şi exterminarea lui sau, mai târziu prin transformarea
sa în sclav. Chiar dacă, ulterior, denumirea s-a schimbat, esenţa a rămas aceeaşi:
sclavul a devenit metec sau periec apoi "cetăţean eliberat" apoi "rezident
temporar", oricum un exclus; un exilat intern. Aceasta este una dintre consecinţele
importante ale imperiilor agrare. Modul lor de extindere, în plan orizontal, s-a
văzut: prin înglobarea teritoriilor vecinilor. Expansiunea, în plan vertical, însă,
a constat mereu în segregarea populaţiei sale în cetăţeni de categoria I şi
cetăţeni de categoria a II-a, cu denumiri specifice, locale. Dar nu acesta este
demersul propus în cadrul eseului nostru. Ci acela de a reliefa importanţa unui
spaţiu-resursă de care imperiile agricole nu au ţinut seama, la modul conceptual,
deşi l-au avut la dispoziţie, de-a lungul secolelor, îmi vine în gând, acum, un
exemplu facil dar edificator: domeniul regal al merovingienilor Franţei consta în
întinse suprafeţe împădurite din care acordau, cu generozitate, noilor baroni,
conţi sau marchizi, apropiaţi ai coroanei. Mult mai târziu, când acest
spaţiuresursă a fost epuizat, aveau să apară răscoalele ("Jacqueria"). Ei bine,
pentru a nu mai lungi argumentaţia, să revenim la lumea noastră concavă al cărui
proiect îl redactăm în clipa de faţă. Suprafaţa maximă admisă pentru un spaţiu
eqonetic pe care-l vom numi eqoteritoriu este de 400 kmp (după cum am mai menţionat
în câteva rânduri) din această suprafaţă, doar 10% este ocupată cu eqopiramide, iar
restul de 90% reprezintă eqohinderlandul sau spaţiul-resursă. Se pun câteva
întrebări: - De ce atât de mult pentru eqohinterland? - În nici o ţară din lume nu
există o asemenea disproporţie între spaţiul oikumenei (locuibil) şi spaţiul-
resursă.
94

NUMĂRUL "ALFA" (α)

Pentru a schiţa mai clar importanţa acestui număr esenţial al LUMII CONCAVE, va
trebui să aprofundam puţin comparaţia lui Henry C. Monteith între volumele
sferelor, cuburilor şi piramidelor. Noi ne vom referi şi la suprafeţele lor totale.
Dacă vom considera un cub cu latura de două unităţi, atunci vom avea o suprafaţă
totală a acestuia de 6 x 2 x 2, deci de 6 π φ şi un volum de 2 x 2 x 2, adică de 2
π φ . Se vede că raportul dintre suprafaţa totală şi volum este de 3:1, acest fapt
denotând că acest corp geometric este foarte echilibrat. Pentru o piramidă cu
latura bazei de două unităţi, avem o 4 φ suprafaţă totală de 4 φ + 4 sau 10,472
unităţi la un volum de 3 sau 1,696 unităţi. Aşadar, raportul dintre suprafaţa
totală şi volumul piramidei este de 6,1745. Şi, în sfârşit, pentru sfera cu
diametrul de două unităţi avem o suprafaţă totală de 16 π şi un volum de 10,66π. Se
observă că raportul dintre suprafaţa totală şi volumul sferei este de 1,5. De aici
concluzia logică a locuirii noastre în LUMEA CONVEXĂ. Dumnezeu nu putea găsi o altă
formă geometrică mai apropiată de ideal decât geoidul nostru. În schimb, în LUMEA
CONCAVĂ, unde economisirea apei şi a energiei reprezintă axiome globalizante, forma
piramidală este apropiată de idealul unanim acceptat.
93
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă
Al şaizeci şi cincilea eseu 26.03.2001

Alex Amoq

- Nu am putea folosi, în anumite regiuni, o altă proporţie, în cadrul

eqoteritoriului? Să zicem 66 % sau chiar 50 %? - Dar ce este acest spaţiu-resursă,
acest eqohinterland atât de vast? - El reprezintă o suprafaţă acoperita integral,
cu nisip, în deserturi; un areal compact de gheţari pe calota groenlandeză, o
suprafaţă de ocean în jurul micilor insule atolice sau artificiale, un areal
oceanic şi muntos de-a lungul fiordurilor sau o suprafaţă aproape inaccesibilă pe
pantele Munţilor Himalaya sau în Podişurile Andine. De aceea, poate, va fi bine să
lăsăm natura în largul ei. Pentru că, nouă, ne-ajunge un teritoriu de 10 % dacă
dorim să nu fim lacomi. Acest fapt ne stimulează, în viitor, să ne extindem, mai
departe, mai sus, dincolo de oceane, în spaţiul cosmic. Pe când, dacă am folosi
procente mai ridicate din eqoteritoriile noastre am deveni stagnanţi, îmbătrâniţi,
conservatori. Dar numai cei ce vor locui în LUMEA CONCAVĂ vor putea decide asupra
lor şi asupra propriilor spaţii-resursă: eqohinterlandurile. Exemplul Insulei
Paştelui trebuie să ne pună pe gânduri. Al şaizeci şi patrulea eseu 25.12. 2000

EUROPA EQONETICĂ
Motto: "Moştenirea noastră nu este precedată de nici un testament". René Char

NUMĂRUL "BETA" (β)

Numărul α reprezintă echilibrul, deci cifra 4 sau, în geometria dinamică π φ .
Acest număr deja transpus în valorile acestei geometrii reprezintă, pentru lumea
noastră concavă, unitatea (I). în schimb, - valoarea numărului β este egală cu 100α
= 400, astfel că vom putea exprima orice suprafaţă în aceste unităţi β.

Într-o anumită măsură, poate că avem noroc, pentru că ne aflăm, acum şi aici - în
Europa începutului de mileniu - în epicentrul unui cutremur potenţial, la o
răscruce de drumuri din care va trebui să alegem, totuşi... Din fericire pentru
noi, europenii, cuvintele lui Cornelius Castoriadis nu ni se potrivesc: «societatea
este bolnavă dacă încetează să-şi mai pună întrebări». Avem probleme imense si ne
pregătim pentru unele şi mai mari. Ne punem întrebări şi delegăm sarcina căutării
răspunsurilor experţilor noştri care nu ne edifică, din contră... Ce este acum
Europa, în primul deceniu al celui de-al douăzeci şi unu - lea secol? În primul
rând este Uniunea Europeană a "celor 15" + încă ceva ce trebuie diferenţiat în două
categorii: teritoriile bogate ce nu doresc să adere, pentru moment (Norvegia si
Elveţia) şi provinciile mai sărace care nu sunt sau nu por fi primite foarte curând
(cea mai mare parte a Estului continental). Apoi Europa (Uniunea Europeană + restul
lumii continentale) reprezintă un imens hibrid de spaţii emice şi spaţii fagice. În
accepţiunea lui Claude Levi-Strauss doar două strategii s-au folosit în istoria
umană, de fiecare dată când a apărut nevoia de a face faţă faptului că cei din jur
sunt diferiţi: strategia antropo-emică şi cea antropo-fagică. Prima strategie
înseamnă "vomitarea" celorlalţi, percepuţi ca străini. Variantele extreme ale
acestui mod de gândire sunt: încarcerarea, deportarea, crima, genocidul, separarea
spaţială, ghetourile urbane, accesul selectiv în anumite spaţii şi blocarea
selectivă a utilizării lor. Cea de-a doua strategie constă într-o "asimilare" a
substanţelor străine: "ingerarea, devorarea corpurilor şi spiritelor străine pentru
a le face prin intermediul organismului, imposibil de
96
95
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

deosebit de corpul devorator şi identice cu el. Această strategie a luat diverse

forme: de la canibalism până la asimilarea forţată - cruciade culturale, războaie
de erodare a obiceiurilor, calendarelor, cultelor, dialectelor şi superstiţiilor
locale". Exilarea sau anihilarea celorlalţi versus suprimarea sau anihilarea
diferenţelor lor. Dacă în prima variantă vom rămâne întotdeauna nişte străini,
nişte meteci toleraţi undeva la marginea cetăţii, în cea de a doua variantă avem
măcar posibilitate de a ne integra într-o altă cultură, limbă, religie, putând
deveni cetăţeni de rangul I. Este diferenţa dintre modelul german, antropoemic şi
"melting pot"-ul american, antropofagic. În noua Europă a naţiunilor să ne lăsăm
deci înghiţiţi (cultural)? În al treilea rând, Europa reprezintă o comunitate de
sedentari îmbătrânită şi asaltată de nomazii Răsăritului. Se repetă oare istoria?
Veneau atunci, în Imperiul Roman de Apus, triburi diverse în căutarea unei vieţi
mai bune şi a bogăţiei. Cu siguranţă că acei barbari au devenit civilizaţi după
îmbăierea în termele romane. Dar acum, de ce vin nomazii? Pentru un pământ mai
fertil şi o climă mai blândă? Acestea nu mai reprezintă mare lucru în epoca
postindustrială. Pentru un loc de muncă într-o industrie care foloseşte doar
roboţii? Nici gând! Pentru ceva exprimat metaforic şi vag dar perceput şi intuit de
toţi oamenii, de pe toate continentele: pentru dreptul de a fi altfel, pentru
posibilitatea unică de a nu fi nici "înghiţit" cultural dar nici marginalizat într-
un ghetou al străinilor, pentru dreptul de a fi liber trăind într-o comunitate
tolerantă. De aceea Europa se extinde, spre Est. Oricum, ea va rămâne, mereu, prea
mică...

Al şaizeci şi şaselea eseu 03.02. 200l

EPISTOLA A UNSPREZECEA CĂTRE MARCHALL T. SAVAGE

Ascensorul spaţial (2) Poate că cea mai incitantă direcţie de acţiune a pregătirii
cuceririi astrului nopţii va aparţine DOMENIULUI MEDIATIC care va avea un rol
hotărâtor în pregătirea opiniei publice pentru crearea unei atmosfere favorabile
proiectului selenar. După primele rezultate bune în plan economic cu siguranţă că
rolul «mediilor» va fi mai uşor. Se vor înfiinţa organizaţii de protejare a
cyberilor -albinuţe sau de conservare a mediului iniţial al Selenei dar nu ne putem
abate de la planul iniţial: precis, dur, nemilos dar eficient. Cum ar arăta azi
America dacă primii colonişti nu ar fi lăsat spaţiul liber pentru crearea unei noi
lumi? Această metodă pare inumană (şi este) dar are o eficienţă verificată. Este o
metodă stelară ce a fost aplicată, cu succes, pe rudele noastre îndepărtate,
nemanipulate genetic, neanderthalienii şi cro-magnonii. Cu siguranţă că va fi
necesară o reţea de televiziune, să-i zicem S.N.N. (Selenian News Network) în stil
«Discovery» sau C.N.N., o revistă auxiliară precum «National Geographic» şi foarte
multă informaţie în Media din fiecare areal de civilizaţie: pe limba lui pentru
fiecare. De abia după ce primele fluxuri imense de energie electrică selenară ne
vor veni în antenele parabolice instalate pe munţii înalţi ai Terrei, vom putea să
trecem rapid la colonizarea oceanelor, nu numai în zona inter-tropicală. Dar până
atunci, la fel (într-o primă etapă) ca şi în privinţa explorării Selenei, se vor
lista şi carta (în detaliu) toate insulele nelocuite ale Oceanului Planetar după
care se vor cumpăra sau închiria (pe 99 ani) cele disponibile de către societăţile
ce au investit în "aventura selenară". Pentru că va trebui să fie o legătură,
mereu, în observarea evoluţiei societăţii umane pentru a putea face predicţii cu
uşurinţă. Si iată că am ajuns deja de unde am pornit: adică la
98
97
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

«EQONET» - acea primă cărămidă pusă la temelia unui viitor posibil galactic; pentru
că cel mai arhaic dar şi modular, în aceiaşi timp, ascensor spaţial, este
reprezentat de casa eqopiramidală aflată la îndemâna oricui, pe care presa l-a (îl
va) lansa(t) cu succes.
Al şaizeci şi şaptelea eseu 28.03.2006

SUFLETUL UNIVERSAL
Câinele este întotdeauna câine. El nu poate fi om pentru că îşi aminteşte de
binefăcătorii săi.
Al şaizeci şi optulea eseu 29.10. 2000

A ŞAPTEA EPISTOLĂ CĂTRE ÎNŢELEPŢI

Neguţătorii concavităţilor (2) Către Teocraţi, Cine suntem noi, teocraţii, pentru a
ne permite să imaginăm noi universuri, noi direcţii de dezvoltare, noi reforme pe
care, culmea, adepţii noştri le aplică după câteva decenii? Suntem nişte visători
neadaptaţi societăţilor în care trăim, nu pentru că nu am putea - am încercat şi am
reuşit, parţial - ci pentru că nu dorim să reproducem un sistem care nu mai
merge... Suntem nişte gânditori - independenţi (acesta este atributul nostru
esenţial) care am refuzat să ne înregimentăm, cândva, într-o structură existentă
cum ar fi o universitate, un minister, un comitet executiv sau un consiliu,
ducându-ne existenţa, fiecare cu meseria noastră iniţială de pescari, vameşi,
retori, medici de ţară, dar având încredinţarea absolută a materializării
adevărurilor pe care noi, deja, le-am văzut. Prietenii noştri ne iau în râs dar ne
aplică descoperirile, iar noi nu ne supărăm pentru că avem simţul umorului: suntem
în primul rând, democraţi. Suntem iniţiatorii celui mai vast program potenţial de
construcţii, într-o anumită măsură în sens propriu, de la Zidul chinezesc până
acum.
99

Revoluţia propusă de noi este o revoluţie a mentalităţilor care vor demola zidurile
civilizaţiei noastre milenare pentru a le înlocui cu coloanele de susţinere ale
noului nostru univers concav. Cu siguranţă că nu întâmplător, acum, ne-au dat
târcoale aceste idei de metamorfozare a civilizaţiei noastre: acum, călare pe două
milenii, acum, când spaţiul agricol convex, cu toată aşa-numita "revoluţie verde",
şi-a atins limitele, acum când ne pregătim să facem pasul hotărâtor spre ieşirea
din puţul nostru gravitaţional, spre stele. Fiecare dintre noi, teocraţii,
renunţăm, de bună-voie, la câte ceva important care ne leagă de această lume.
Renunţăm pentru că ni s-a arătat în visele noastre o altă lume, pe care poate că
noi, teocraţii, nu o vom vedea niciodată dar pe care o ştim reală, cândva, într-un
viitor ipotetic. Este o promisiune a destinului în care noi credem cu tărie. - De
ce a renunţat, oare, Sakia Muni la regatul său nepalez pentru a deveni Buddha, a
bântui întreaga Indie şi a nu-şi mai revedea niciodată regala sa familie? - De ce
s-a hotărât Moise - succesorul faraonului - să-şi ia poporul plecând în pribegie,
prin deşert? - De ce s-a îndreptat Iisus spre Ierusalim când ştia că va fi jertfit
precum un miel? - De ce oare, Mohamed, la 50 de ani, bogat negustor si proprietar
de cămile, în urma unui vis, a îndrăznit să arate semenilor ceea ce văzuse,
riscându-şi viaţa şi proprietatea? - Ei bine, pentru că toţi aceşti mari înaintaşi
ai noştri au "văzut" ceea ce avea să vină. - Ei toţi erau chemaţi de către
"destinul lumii" să arate calea pe care să meargă ceilalţi muritori de rând. Ei
toţi nu au fost decât nişte vestitori ai unui viitor ce s-a împlinit. Dar nişte
vestitori divini. Ei sunt predecesorii noştri în ceea ce vom întreprinde. De aceea,
noi, teocraţii, nu putem fi savanţi ai lumii prezente, academicieni, conducători de
state, preşedinţi de corporaţii multinaţionale, lideri de sindicate sau partide,
pentru că nu am gândi bine, nu am fi liberi în idei şi nu am fi inspiraţi. Dacă am
fost cândva, am demisionat din vreme, pentru a ne concentra doar asupra menirii
noastre.
100
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

Noi nu ştim meşteşugul noii LUMI CONCAVE pe care v-o sugerăm, dar noi vedem
ansamblul ei. Cei ce ne vor urma o vor putea contura în reţeaua potenţial infinită
a EQONET-ului. Şi, în sfârşit, noi, teocraţii, suntem aproape de momentul în care
ne vom îmbarca pe o corabie care ne va fi casă şi grădină, loc de refugiu, cu care
vom porni într-o călătorie fără întoarcere spre un viitor nesigur. Dar noi vedem că
"dincolo" ne aşteaptă o nouă lume... Ei bine, de noi, teocraţii - neguţători de
idei, depinde ca acea lume întrezărită să fie cea reală. Nu trebuie să facem decât
primul pas: să ne construim prima eqopiramidă! Spre viitor cu bucurie,
Al şaizeci şi nouălea eseu 23.11.2000

Al XII-lea Fondator

FORUMUL "LUMII CONCAVE"

Reprezintă douăsprezece personalităţi ce şi-au câştigat locul de fondator, prin
fapte, în sprijinul dezvoltării LUMII CONCAVE. - Cum va fi mai bine să se facă
confirmarea celor douăsprezecefondatori? Si după ce criterii? - Probabil că singura
modalitate simplă, clară şi democratică va fi cea asigurată prin procedura
alegerilor de către Consiliul Guvernatorilor noilor eqoteritorii, în mod succesiv,
an de an. Astfel, dacă primele douăsprezece eqoteritorii şi-ar alege guvernatorii
în ianuarie 2010, aceasta ar însemna că în iulie 2015 ar putea fi validat primul
fondator, în 2016 al doilea, până în 2026, când s-ar putea completa «forumul» cu
cel de-al doisprezecelea. Poate că, pentru desemnarea succesorilor (după dispariţia
fondatorilor) va fi bună confirmarea acestora de către Consiliul Guvernatorilor
după ce fondatorii şi-au desemnat succesorii. - Ce se va-ntâmpla dacă un succesor
nu ar fi ales? - Atunci fondatorul va propune un altul, agreat de Consiliu, şi
numai după aceea va putea să moară liniştit. Probabil că, imediat după instalarea
celor 12 fondatori (în anul
101

următor) va începe desemnarea succesorilor, după acelaşi sistem, an de an. Locul de

pelerinaj anual, la fiecare solstiţiu de vara este lângă piramida lui Keops. Durata
totală a acestei conferinţe este de şapte zile. - Ce au de făcut cei 12 fondatori
pe parcursul senectuţii lor, în aşteptarea desprinderii de aceasta lume? - În
primul rând, au de scris tot ceea ce vor fi în stare în legătură cu noua lume
concavă pe care o vor patrona spiritual. - În al doilea rând, au de călătorit în
actuala lume şi de explicat: - de ce trebuie să ieşim din puţul gravitaţional al
Terrei? - de ce trebuie să colonizăm Luna, Marte şi Centura de Asteroizi? - de ce
trebuie să ne schimbăm modul de viaţă energofag? - de ce ne vom antrena până la 80
de ani pentru ca la 81 să putem alerga la Maraton? - de ce trebuie să avem un stil
de viaţă de culturişti fără însă a participa la competiţia de la Las Vegas? - de ce
nu avem voie, pentru nici un motiv, niciodată, să utilizăm războiul împotriva
semenilor noştri? În al treilea rând, fondatorii au de înfiinţat institute de
cercetări eqonetice, de inaugurat universităţi, de îndrumat noile generaţii. Şi în
sfârşit, ei au de patronat conferinţele, simpozioanele, expoziţiile vechii lumi
pentru a o ajuta să renunţe, mai uşor, la bogăţia sa opulentă şi sfidătoare alături
de cea mai neagră mizerie, la alergarea după o glorie sterilă, la obsesia
creşterii, cu orice preţ, a produsului intern brut pe cap de locuitor şi la alte
asemenea enormităţi. Fondatorii trebuie doar să ne convingă să ne punem, fiecare
dintre noi, doar o singură întrebare: CINE SUNT EU? Ca în budismul Zen. Şi de aici
căile sunt deschise, pentru fiecare dintre noi. Să încercăm, aşadar, să plonjăm în
noiînşine...

102
Lumea concavă
Al şaptezecelea eseu 31.12.2000

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

SPIRITUL LUI AVERROES

În grădina casei sale din Cordoba, o frumoasă cetate înmiresmată de leandri şi
smochini din ultimul califat rămas omeyad, după patru secole de la "pronunciamento"
- ul de la Damasc, când Moawya, primul abasid, a transferat capitala imperiului lui
Allah la Bagdad (un amănunt coloristic ne poate dezvălui multe: culoarea
veşmintelor abasizilor era negrul spre deosebire de cea a omeyazilor - albul), ei
bine Ibn Roshd, Averroes latinizat) îşi întâlnea prietenii, filosofi şi neguţători
ai Emiratului Granadei, în grădina casei sale, cu o regularitate proverbială.
Subiectele lor preferate de conversaţie erau reprezentate de o lume apusă demult,
de peste 14 secole, situată ceva mai la răsărit de cetatea lor, cam prin dreptul
Egiptului (îl cunoşteau bine pentru că fuseseră în pelerinaj la Mecca) dar peste
mare; era o ţară muntoasă, plină de insule şi peninsule dar cu o climă blândă şi cu
aceeaşi vegetaţie ca şi "aici, la noi, în Cordoba". Ceea ce nu reuşeau ei
sănţeleagă era modul de reprezentare al unui spectacol de teatru. Dar ascultându-l
pe Averroes relatând, cu talentul său unic, desfăşurarea "Antigonei la Epidaur", ei
trăiau evenimentul, ei plângeau, se bucurau, sperau... Ei deveniseră mai greci
decât contemporanii tragedienilor. La încheierea povestirii, Averroes -
mijlocitorul dintre Aristotel şi Europa - după o savuroasă conversaţie - dialog, în
faţa tradiţionalelor cafele servite la umbra chiparoşilor, spre asfinţit, le-a
spus: "Noi, cei de azi, aici în Cordoba, nu ştim şi nu vom putea şti niciodată cum
s-a desfăşurat un spectacol de teatru în patria sa însă îi înţelegem bogăţia
sentimentelor transmise publicului, îi apreciem frumuseţea, îi admirăm realismul.
Allah i-a făcut nemuritori pe greci pentru că a închis în aceste pergamente pe care
noi tocmai le-am tradus, atâta viaţă reală şi atâta suferinţă încât ne dau
lacrimile; dacă am putea, am sări să-i salvăm, acum. Ei sunt mai mult decât fraţii
noştri, ei sunt modelele noastre de comportament. În schimb, faţă de
103

ei, noi avem un mare avantaj: perspectiva. Noi putem compara realitatea zilelor
noastre cu vremurile lor. Noi îi avem pe ei pe când ei au fost singuri". Şi astfel,
Aristotel a pătruns în Europa, prin intermediul unui mijlocitor genial. Drumul
nostru spre stele a început în grădina lui Averroes. Această povestire reprezintă
una dintre cele mai frumoase nuvele ale lui Jorge Luis Borges. Dacă locul
începutului de drum stelar este Cordoba, secunda zero este, cu siguranţă, peste
câteva momente: 00.00.00. 01.01.2001 . Fie ca Noul Mileniu să ne aducă, la fiecare,
tot ceea ce ne dorim: mai multă asimetrie (φ) !

HOD
Al şaptezeci şi unulea eseu 30.22.2000

ASIMETRIA DIN MINE

Urcuşul meu permanent spre culmi sau, mai actual, spre vârful Marii Piramide Keops,
îmi induce ideea apropiatei coborâri şi cantonarea mea la poalele ei pentru a-mi
trage sufletul şi pentru a reflecta, puţin. Ce trebuie să-nţeleg? Că... - nu
trebuia să fi urcat în vârful Marii Piramide, niciodată, pentru a nu regreta
coborârea şi a nu trăi ca o umbră, cu

104
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

convingerea că sunt un "fost", că gloria mea este o amintire, mereu mai

îndepărtată? - nu trebuia nici măcar să-mi doresc să vizitez Egiptul, trăind
gregar, mereu cu ochii în pământ şi refuzând să privesc cerul înstelat, ca toţi cei
din jurul meu? - nu trebuia să cobor din vârful Marii Piramide, împietrind acolo
sau lăsându-mă trăsnit, sau lipindu-mă, săpându-mă, încastrându-mă, printr-o metodă
oarecare, altfel spus cramponându-mă pentru eternitate de punctul de inflexiune
dintre prezent şi infinit în aşteptarea întâlnirii cu zeii? - nu trebuia să
reflectez "puţin" după coborârea din vârf devenind un turist disciplinat,
developând filmul aparatului meu fotografic şi prezentându-l cu emfază celor din
peştera mea (cei cu privirea-n pământ) prin câteva cuvinte tipice pentru acel
"topos": "iată că picioarele mele au călcat şi peste acest vârf oarecare al aşa-
zisei Mari Piramide", stârnind invidia comunităţii mele? Eu vreau să înţeleg doar
atât: Că... - mi-am descoperit umanitatea din mine, acum, călătorind cu gândul până
în vârful Marii Piramide de unde perspectiva este diferită: privind în jos te simţi
stăpânul lumii, trăind beţia puterii la propriu, în schimb, privind în sus, observi
singura realitate pe care trebuie să o cultivăm noi, oamenii... atunci când
reflectăm (atât de rar o facem!). În acel vârf existenţial ne dăm seama că suntem
nişte firişoare de nisip în bătaia vântului Saharei, că marea înţelepciune pe care
ne-o transmit zeii (doar atunci când ne lasă să urcăm acolo, în vârf) este de a ne
vedea propria micime; doar având această convingere săpată cu trudă în sufletele
noastre, putem să începem să construim; o altă casă, o alta planetă, un alt
univers, o altă lume... pentru că toate acestea reprezintă cu totul altceva decât
cele ce au fost, reprezintă un alt spirit, reprezintă asimetria din noi. Privind,
totuşi, în jos, din vârful Marii Piramide Keops, putem vedea şi ceva pozitiv:
apotema care este un multiplu al
105

numărului φ. Ne vom întreba fericiţi: - Care este raportul dintre apotemă şi noi-
înşine? Pentru că ştim că-n fiecare din noi există numărul φ. - Asta înseamnă
frumuseţe, transparenţă, lumină, adevăr, energie interioară, perseverenţă,
generozitate, altruism, modestie, mişcare, progres, cultură şi asimetrie. Aceasta
este marea descoperire a excursiei noastre la piramide: numărul φ din interiorul
fiecăruia dintre noi.
Al şaptezeci şi doilea eseu 24.02.2001

CELE TREI AREALE EQONETICE

Această clasificare a ştiinţelor eqonetice potenţiale, sub forma unei triade, ar
putea fi forţată dar, în momentul actual (începutul celui de-al XXI-lea secol) pare
a răspunde cel mai bine celor două provocări majore ale viitorului apropiat:
producerea (ποιεσισ) clonelor umane şi dezvoltarea explozivă a societăţii
roboţilor. Cele trei ramuri ale eqonetologiei ar putea fi denumite şi: 1.
Eqonetologia biologică (a vieţii organice). 2. Eqonetologia ambientală. 3.
Eqonetologia socială. Aşa cum este normal, bioeqonetologia se ocupă cu studiul
interrelaţiilor dintre prelungirea vieţii omului, prin metode naturiste cum ar fi:
un alt tip de alimentaţie, o nouă medicină preventivă, o hiperactivitate sportivă
care presupune şi menţinerea unei forme erotice perfecte până în ultima zi a
vieţii, însemnând cel puţin 100 ani tereştri şi noul său mediu de viaţă, piramida
eqonetică. În acest sens, quadrivium-ul bioeqonetic cuprinde: noua agricultură
eqonetică marcată de revoluţia "B.G." (Blue-Green), nutriţionismul eqonetic,
medicina chakrelor şi activităţile sportive de întreţinere pe termen lung (fitness-
ul este cel mai potrivit exemplu). Noii actori sociali - clonele umane - ar putea
fi studiaţi în cadrul medicinii eqonetice. În ceea ce priveşte «eqonetologia
ambientală» trebuie subliniate cele două direcţii posibile de cercetare aparent
fără
106
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

legătură: «urbanismul eqonetic» şi «selenologia». Primul porneşte de la modelarea

spaţiului apropiat, terestru, prin acoperirea sa cu o reţea concavă de eqopiramide
într-o proporţie relativ redusă, (cel mult 10% din suprafaţa totală a Terrei) pe
când «selenologia» va studia terraformarea craterelor selenare de către minicyberii
autoreplicanţi: va fi, în acelaşi timp, atât o sociologie a roboţilor cât şi o
etologie, dar şi o inginerie informatică. Aceasta va presupune observarea
minicyberilor, «in situ». Eqonetohidrologia reprezintă sistemul sanguin, atât al
eqopiramidelor terestre cât şi al viitoarelor cratere amenajate ale Selenei, iar
energetica eqonetică va fi sistemul limfatic al eqopiramidelor şi al craterelor cu
menţiunea că, iniţial, fiecare reţea eqopiramidală terestră va avea propriile surse
energetice (eoliene, hidro, mareomorice, solare), pe când craterele selenare se vor
bucura de energia solară infinită. Această binefacere reprezintă "aurul Americii
secolului al XXI-lea"; ea va putea fi transferată Pământului, cât mai curând
posibil.
Al şaptezeci şi treilea eseu 19.05.2001

Poate... Cu siguranţă, destin. LUMEA CONCAVĂ nu se putea naşte decât aici, în

"cotadge"-ul domnului Costel: două camere, 7 vişini, foarte multă iarbă, viţă-de-
vie, apă potabilă şi un nuc gigantic: el mă inspiră. Fără televizor, fără vecini;
singur privind linia orizontului: dincolo de râu. Chokmah: înţelepciune: cifra DOI
în ebraica veche. Binah: cum ar suna mai bine un titlu de carte: "romanul
holografic" sau "eseul eqonetic'? Este prea complicat... De aceea, ieri, prietenii
mei pescari, Ramona şi Nelu, au tras la sorţi ordinea eseurilor cu excepţia
epistolelor care trebuie să aibă o anumită configuraţie, pentru a-şi păstra sensul.
Sunt curios să-mi citesc propria carte... Probabil că va face şcoală. Ca o plăcuţă
holografică: o spargi, iei un ciob şi priveşti cu ajutorul laserului. Ce vezi?
întreaga imagine a înregistrării iniţiale... Citeşti un eseu şi simţi... setea de
eternitate, liniştea lacului din apropiere, mireasma florilor de Mai... Binah:
Cifra TREI: înţelegere, în limba ebraică. Chesed: "o lume într-un grăunte de nisip,
un rai într-o floare sălbatică, putând cuprinde infinitatea într-o palmă şi
eternitatea într-o clipa...", Godfrey Devereux dixit; singurul maestru de YOGA
dinamică recunoscut în Anglia. Chesed: Cifra PATRU: în vechea ebraică atât
maiestate cât şi milă. Să fie sinonime? Geburah: "Dincolo de Styx" - roman
holografic 1988; nepublicat; aventura antitotalitară. "Călare pe Tsunami" - volumul
I al unei trilogii numite "Dumnezeu iubeşte dialogul", 1992. Volumul II stă la
depozit în miezul de nucă numit creier. Se va intitula "Născut pokerist".
'Tsunami": primul exil. Francez. "Pokerist": al doilea exil; şi ultimul: adio
Europa. Geburah: Severitate, tărie: cifra CINCI, în ebraica veche. Tiphareth: enorm
am de călătorit prin mine-însumi pentru că acesta este singurul Univers cunoscut,
oarecum. Şi relatez ceea ce sunt: jurnalul vagabondajelor mele pe oceanul
literelor. Scriitorii au nevoie de pensii, de salarii, de glorie. Profeţii nu. Ei
reprezintă galaxii autonome. Orgoliu nemăsurat. Mijlocitori, intermediari, aleşi. O
nouă lume se deschide. Povestitori. Ei o descriu. Dar nu vor apuca
108

VAGABONDÂND PRIN LITERATURĂ

Ketter: prin natura sa, omul este un vânător înnăscut; de aceea este inteligent.
Privesc gâscă din grădina mea: mă sâcâie; aş fi pututo mânca de trei ori dar n-am
vrut; oricum aparţine vecinei mele; întrun fel este de înţeles: îşi apară bobocii.
Creierul său, însă, este prea mic: se teme inutil. Numai vânătorii pot fi
inteligenţi: supravieţuiesc sfâşiind sau dispar. A treia cale nu există. În
timpurile moderne vânătorii din noi s-au metamorfozat în pescari. Când vedem
mişcând pluta nu ne bucurăm doar pentru liniştea lacului, aerul curat sau carnea
foarte sănătoasă a peştişorului ci pentru altceva, cu mult mai important: spiritul
nostru de stăpânitori se descătuşează. Doar atunci trăim cu adevărat. Ketter, în
vechea ebraică: coroană, început, cifra UNU. Chokmah: cel mai frumos an: septembrie
2000 - august 2001; castelul din Wittgenstein. Refugiu? Exil voluntar? Retragere la
ţară?
107
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

să vieţuiască acolo. Tiphareth: Echilibru, frumuseţe: cifra ŞASE. Steaua lui David?
Netzah: 'Trăind politica" - roman holografic, 1998. Aventura puterii executive. Cu
două secole în urmă: ghilotina; un veac mai târziu după ghilotinare: plutonul de
execuţie sau Siberia. Acum, doar un obositor proces îndelungat. O experienţă.
Continui să cred în democraţie. De ce oare? Netzah: Victorie, putere: Cifra ŞAPTE
în ebraică. Hod: traducătoarea de limba engleză a "LUMII CONCAVE" aşteaptă la
Londra, primul exemplar în limba Danubiului. Ea vrea să-l ofere spre reflectare.
Dincolo de ocean. Eu mă visez în Himalaya: un guru yoghin. Mi-e indiferentă această
lume convexă. Să fie bine sau nu? Hod: glorie; Cifra OPT, în vechea ebraică. Yesod:
Yoga înseamnă uniune; între trup şi spirit. Două cărţi publicate: apartenenţa la
Uniunea Scriitorilor. Debut editorial la bătrâneţe: 46 mişcări de revoluţie
copernicane. Luther despre Copernic: "este un prostănac". Cât de puţină înţelegere
pot avea profeţii: unul faţă de celălalt. Îi admir pe amândoi. Voi fi oare,
vreodată, colegul lor? Yesod: fundaţie; în ebraica veche, cifra NOUĂ.
Al şaptezeci şi patrulea eseu 30.07.2000

„SECTA" EQOLOCRAŢILOR
Într-adevăr: ce sens are să mâncăm alimente care conţin mai puţin colesterol, mai
sănătoase, dacă idealul societăţii noastre rămâne acelaşi? Să rămânem energofagi
distrugându-ne PLANETA? Să ne menţinem cantonaţi în idealul unui loc de muncă?
Răspunsul eqolocraţilor este negativ. De ce? Pentru că sunt evidente câteva
tendinţe al căror impact ar putea schimba evoluţia noastră viitoare, ca specie,
iată-le: Vom porni de la premisa că omul este, în primul rând, creator şi inovator
şi nu robot. De aceea va trebui ca cea mai mare parte a
109

timpului său liber să şi-o folosească aşa cum consideră. Aceasta înseamnă că va
lucra în folosul comunităţii doar două ore pe zi în loc de opt ore pe zi ca până
acum. Este adevărat că cei mai mulţi nu vor gândi, nu vor crea nimic ci vor prefera
jocurile şi distracţiile (LOISIR-ul). Oricum şi aceste activităţi sunt mai
apropiate de natura umană decât munca repetitivă şi forţată. Suntem HOMINI
LUDENSIS. Vor fi, însă, semeni ai noştri care vor prefera să lucreze mai mult la
construcţia eqopiramidelor destinate altor comunităţi şi în acest caz se vor putea
îmbogăţi depunându-şi rezervele financiare în contul EQONET-ului şi beneficiind
integral, desigur. Dar bogăţia materială nu este un ideal pentru "SECTA"
EQOLOCRAŢILOR ci bogăţia de timp liber întrucât menirea unui eqolocrat este să
studieze până în clipa când închide ochii, bucurându-se mereu, de o sănătate foarte
bună bazată pe un regim alimentar echilibrat în care abundă spirulina şi pe
activitate erotico-hormonală constantă şi foarte îndelungată. Un eqolocrat nu va
ieşi niciodată la pensie pentru că nu are nevoie. După cum aprecia doctorul Jarvis,
durata minimă de viaţă a unui animal este de 5 ori mai mare decât perioada necesară
pentru a ajunge la maturitate. Deci, viaţa omului ar trebui să fie de 100 de ani.
(5 x 20 ani) trăiţi cu sănătate, cu o constantă activitate fizică şi o intensă
creativitate până în ultimul moment. Acesta este unul dintre scopurile
eqolocraţilor: scopul individual. Cel social, însă, presupune o creştere explozivă
de eqopiramide, situate în toate mediile geografice terestre pentru început
(deşerturi, calote glaciare, golfuri, fiorduri, oceane din zona intertropicală) şi
apoi în craterele lunare; extinse în toate arealele geopolitice dar menţinându-şi
autonomia financiară şi administrativă şi colaborând, la nivel orizontal, în cadrul
reţelei eqonetice. Există o infinitate de soluţii în privinţa diverselor
configuraţii spaţiale, atât în interiorul fiecărei eqopiramide cât şi în exterior,
prin diferitele asamblări posibile. De aceea, fiecare spaţiu eqolocrat, va putea fi
proiectat în funcţie de configuraţia reliefului, de climă, de vegetaţie, de
suprafaţa împădurită şi de fâşiile înguste destinate trenurilor de mare viteză sau
aleilor pentru biciclişti, dar, niciodată autostrăzilor. În schimb, administraţia
EQONET-ului este total
110
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

descentralizată: fiecare celulă reprezintă o comunitate aproape independentă

alegându-şi propriul guvernator (pentru doar două mandate) şi un consiliu după
aceeaşi regulă dar vor trebui precizate două legături ale confederaţiei: cea de
natură spirituală care se va manifesta prin pelerinajul anual al guvernatorilor
LUMII CONCAVE la piramida lui Keops şi cea de natură politico-materială prin
acordurile de funcţionare dintre statul-gazdă şi eqopiramidele amplasate pe
teritoriul său. Astfel, dacă pe teritoriul Canadei, Australiei, Japoniei sau
Italiei funcţionarea eqopiramidelor va fi chiar încurajată, va fi mai greu de
crezut că se va aplica aceeaşi relaţie pe teritoriul Libiei, Ciadului, Sudanului
sau Irakului. De asemenea pe insulele pustii, situaţia va fi mai uşoară, fie prin
cumpărarea fie prin concesionarea acestora. S-ar putea produce o revoluţie (detest
acest cuvânt!) şi în domeniul familial, întrucât mandatul unei căsătorii ar putea
fi de doar şase luni, dar s-ar putea prelungi fără limită. Oricum, chiar şi
sărbătorirea divorţului ţine de un grad mai înalt de civilizaţie. Creşterea
numărului de membri ai unei piramide se va face pe două căi: prin naşteri şi prin
imigraţie. Ideea dominantă este de a stimula explozia demografică în aceste spaţii
pentru a favoriza cucerirea deşerturilor, a oceanelor şi, mai cu seamă, a spaţiului
cosmic apropiat. Aceasta este esenţa apariţiei EQONET-ului.
Al şaptezeci si cincilea eseu 22.02. 2001

BAZELE EQONETOLOGIEI
Această introducere în eqonetologie s-ar putea referi la patru aspecte esenţiale:
1. Scopul eqonetologiei. 2. Metodele de lucru folosite. 3. Mijloacele eqonetice. 4.
Modelele şi modulele eqonetice.

Ar trebui să precizăm, înainte de a detalia cele patru aspecte de mai sus, că

eqonetologia înseamnă o metapiramidologie aplicată şi interconectată între medii
foarte diverse (inclusiv spaţiul cosmic). Autorul acestui demers a pornit de la
aplicarea efectului de piramidă cu dimensiuni standard (adică multipli sau
submultipli ai triadei clasice "2 / φ /φ ", unde 2 reprezintă latura bazei
pătratice, φ reprezintă înălţimea şi φ reprezintă apotema). LUMEA CONCAVĂ este o
reţea de piramide în piramide ce captează energia cosmică şi produce efecte
benefice uimitoare. Dar să detaliem cele patru aspecte ale eqonetologiei... 1.
Scopul acesteia, în plan teoretic, este de a studia toate efectele posibile apărute
în "LUMEA CONCAVĂ" asupra locuitorilor săi voluntari, autoreplicanţii: oameni,
clone umane, cyberi, animale, plante. La nivel practic eqonetologia îşi propune să
convingă actuala castă dominantă - cea a humanoizilor tradiţionali - de a se muta
în LUMEA CONCAVĂ în decurs de un secol, lăsând mai bine de 90 % din suprafaţa
totală a uscatului planetar în stăpânirea "Imperiului Verde" (păduri, preerii,
tundre, etc.). De asemenea, îşi mai propune să deschidă, larg, porţile acestei noi
lumi şi pentru clonele umane dar şi pentru cyberi, specii ce vor fi cooptate şi nu
marginalizate sau subjugate. 2. Metoda inversiunii timpului reprezintă marea
noutate, în plan metodologic. Ea presupune construirea concretă a unui model de
viitor, la scară miniaturală, observarea acestui model şi reconstruirea prezentului
imediat în funcţie de concluziile rezultate în urma acelui experiment. Concret:
trimiterea unui mic grup de cyberipitici (scara l: 10 din cea umană) pe Lună,
autoreplicărea lor, in situ, expansiunea explozivă şi amenajarea craterelor în
vederea venirii noastre şi, în sfârşit, dispariţia completă a acestei prime
generaţii de roboţi pentru a ne face loc nouă, humanoizilor, clonelor umane şi
cyberilor cu aceleaşi dimensiuni ca şi noi. Observarea acestei societăţi de mini-
cyberi va reprezenta primul mare studiu asupra sociologiei roboţilor. În planul
comunicării nu vom putea accepta decât metoda persuasiunii bazate pe dezbaterea
democratică, argumentată, şi
112

111
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

nicidecum arbitrariul unor "profeţi acustici". 3. Mijloacele eqonetice vor putea fi

multiple: catedrele de eqonetologie sau de discipline aparţinătoare în cadrul
marilor universităţi, firme comerciale ce exploatează efectul de piramidă,
organizaţii nonguvemamentale, secte eqonetice gnostice, grupe de studiu şi bănci
care vor finanţa diversele programe eqonetice. 4. Modelele configuraţiilor
eqonetice reprezintă asocieri de module simple sau multiple, în plan orizontal, în
funcţie de formele de relief şi de obiectivele de dezvoltare ale iniţiatorilor
modelului în cauză, Iată câteva exemple: - modelul fiordurilor amplasat linear de-a
lungul liniei ţărmului; - modelul microinsulelor coraligene având în mijloc un
macromodul cu pilonii de susţinere înfipţi în minuscula insulă coraligenă şi,
circular, macromodulele care plutesc pe ocean fiind ancorate prin cabluri
orizontale de centrul modelului; - modelul pantelor foarte abrupte ale munţilor
având module ferite de avalanşe. Există, cu siguranţă o infinitate de posibilităţi.
Al şaptezeci şi şaselea eseu 04.02.2001

EPISTOLA A DOUĂSPREZECEA CĂTRE MARSHALL T. SAVAGE

Despre «democraţia pură» Mă tem de oamenii care nu au vicii pentru că ei ar putea
să-şi găsească o pasiune în politică. Cu atât mai mult cu cât ei, fiind conştienţi
de lipsa viciilor, ar putea deveni infatuaţi. Iată premisa individuală pentru
naşterea tiranilor. Iar premisa colectivă este chiar aşa numita societate a
«democraţiei pure». Ea reprezintă un fel de democraţie participativă lărgită la
toţi membrii săi. Este adevărat că "arma" acestei posibile formule a apărut dar nu
există restricţii asupra ei, pentru moment. Când vor exista atunci societatea va
deveni şi mai controlată şi mai restrictivă.
113

Această "armă" este INTERNET-ul. Studiind grupurile de copii şi tineri americani

supuşi impactului educaţiei non-directive, Hannah Arendt remarca, într-un
interesant eseu, că dictatura majorităţii în cadrul grupului este cauza principală
a proliferării bandelor de cartier. Modul de viaţă al unui astfel de tânăr nu este
conceput (de el-însuşi) decât în cadrul grupului, expulzarea sa însemnând un fel de
sfârşit al lumii. Veţi spune că acolo grupurile sunt mici iar membrii se cunosc
unii cu alţi. Nici o teamă, va fi mult mai simplu de creat majorităţi decidente în
Galaxia INTERNET de către indivizi sau grupuri ferite de lumina reflectoarelor. Şi
apoi, mai este ceva foarte important. Una dintre cele mai importante revendicări,
în societatea ateniană a secolului de aur (unde mi-ar place să trăiesc) al cărei
purtător de cuvânt a devenit Socrate, a fost obţinerea derobării de
responsabilităţile politice pentru filosofi. Şi democraţia ateniană (participativă)
l-a condamnat la moarte! Nu, nu este de acceptat sistemul acesta de guvernare în
LUMEA CONCAVĂ ci cel clasic, reprezentativ, dar cu limitarea mandatelor la două şi
pentru aleşii puterii legislative. Un sistem cât mai apropiat de cel elveţian va
fi, poate, mai nimerit. Dar cum fiecare entitate politică nu poate fi mai mare
decât un comitat, nu va fi un pericol prea mare de tiranie. Să lăsăm, aşadar, pe
inventatori să inventeze şi pe cei cu vocaţie politică să se bucure de consumarea
puterii. Înfruptarea lor va dura doar două mandate.
Al şaptezeci şi şaptelea eseu 18.07. 2000

EXPERIMENTUL BIOSFERIC
"Biosfera II" a fost un experiment ce depăşea vremurile, revoluţionar în multe
privinţe. În deşertul Gilla din Arizona, între 1989 şi 1991, a fost amplasată o
structură geodezică ermetic închisă fată de mediul exterior, având o cupolă
transparentă şi un biotop de climă caldă.
114
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

Ideea fundamentală presupunea producerea oxigenului necesar celor opt voluntari

biosferieni precum şi a tuturor resurselor alimentare necesare unei şederi de doi
ani. Ei ţineau câteva capre, cultivau pomi fructiferi şi cafea trăind într-un
spaţiu etanş dar cu o configuraţie variată a reliefului, cu un râu care se vărsa
într-un lac, cu o vegetaţie diversă, de la junglă până la deşert. Totul era
amplasat pe o suprafaţa mai mică de două hectare (dacă-mi amintesc exact). Scopul
presupunea construirea acestui tip de biosfere pe Marte şi pe alte planete sau
sateliţi pe care omul îi va explora într-un viitor ipotetic. Ideea era generoasă
pentru că s-a constatat sentimentul de frustrare al fiecărui om nevoit să trăiască,
mult timp, în condiţii de claustrare, în spaţii închise. Din nefericire cei opt
cercetători şi-au încheiat misiunea după câteva luni întrucât "Biosfera II” nu a
reuşit să le asigure oxigenul necesar. Probabil că experimentul era prea complex şi
că nu parcursese nişte etape preliminare esenţiale pentru o deplină reuşită. Iată
de ce considerăm că Proiectul EQONET va reprezenta veriga de legătură între o lume
veche, convexă, foarte fragilă, expusă cataclismelor de orice natură şi o lume
nouă, concavă, semiînchisă modular dar total deschisă informaţional, bazată pe
micile comunităţi active.
Al şaptezeci şi optulea eseu 27.12. 2000

Amenajarea insulelor plutitoare ce vor susţine centralele O.T.E.C. (Ocean Thermal

Energy Converter) se va face, incomparabil mai avantajos, pe astfel de structuri
piramidale întoarse cu vârful spre fundul oceanului. - De ce? - În primul rând
datorită modularităţii acestora şi în al doilea rând datorită apreciabilei
flotabilităţi oferite, comparabile cu ceea ce propune Marshall T. Savage pentru
insulele sale plutitoare, în uluitoarea şi stimulanta sa carte, "PROIECTUL
MILENIUM". Apoi, pentru că este mult mai uşor de creat şi de menţinut o structură
modulară cu patru laturi decât una cu şase laturi şi în sfârşit, pentru că efectul
de piramidă sporeşte enorm productivitatea mariculturii.
Al şaptezeci şi nouălea eseu 30.10. 2000

A OPTA EPISTOLĂ CĂTRE ÎNŢELEPŢI

Conştiinţă a morţii: istoria Către Istorici, Şi pentru că ne apropiem de sfârşitul
acestor reflecţii, vă voi ruga, dragi istorici, să încercăm să pătrundem sensul
adânc al cuvintelor lui Octavio Paz dintr-un eseu remarcabil intitulat "Dubla
Flacără" şi publicat în 1993. Spunea Octavio Paz: "Viitorul este impenetrabil -
aceasta este lecţia pe care ne-au dat-o ideologiile care pretind că deţin cheile
istoriei. E drept că orizontul se acoperă de semne, uneori: cine le face şi cine le
poate descifra? Toate sistemele de interpretare au dat greş. Trebuie să o luăm de
la început şi să ne punem întrebarea pe care şi-au pus-o Kant şi ceilalţi
întemeietori ai filosofiei moderne, între timp; nu mi se pare hazardat să denunţ
superstiţia istoriei. A fost şi este încă o mare prăvălie cu noutăţi, unele
minunate, altele înfricoşătoare; a mai fost şi o uriaşă cârciumă în care se
acumulează repetiţii şi cacofonii, deghizări şi măşti.
116

O.T.E.C.
Piramida AMOQ are, după cum am mai menţionat, latura bazei de 100 de metri,
suprafaţa bazei de un hectar, înălţimea de 63,6 metri şi apotema de 80.9 metri.
Această piramidă nu există şi nu ne interesează, deocamdată, decât pentru a avea un
reper comun atât pentru LUMEA CONVEXĂ cât şi pentru LUMEA CONCAVĂ.
115
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă
Al optzecelea eseu 23.02.2001

Alex Amoq

După orgiile intelectuale ale secolului al XX-lea trebuie să nu mai avem încredere
în istorie şi să învăţăm să gândim cu sobrietate. Exerciţiu de despuiere, de
travestire, de smulgere a măştilor. Ce se ascunde sub ele? Chipul prezentului? Nu,
prezentul nu are chip. Sarcina noastră este tocmai să-i dăm un chip. Prezentul este
o materie în acelaşi timp maleabilă şi neascultătoare, pare că se supune mâinii
care îl sculptează, dar rezultatul este mereu altul decât ceea ce ne imaginam.
Trebuie să ne resemnăm deci că nu există altă soluţie: prin simplul fapt că suntem
vii, trebuie să înfruntăm prezentul şi să construim un chip din încurcătura aceasta
de linii şi volume. Să transformăm prezentul într-o prezenţă. De aici rezultă că
întrebarea despre locul dragostei în lumea de azi este, în acelaşi timp,
ineluctabilă şi crucială. A o escamota este mai mult decât o dezertare, este o
mutilare. Timp de mulţi ani, unii dintre noi am participat la o bătălie care,
uneori, părea pierdută: apărarea prezentului - inform, imperfect, pătat de multe
orori, dar depozitar al germenilor libertăţii - sistemul totalitar, ascuns sub
masca viitorului. Până la urmă a căzut masca şi chipul oribil, în contact cu aerul,
a început să se descompună, aşa cum, în povestirea lui Poe, s-au descompus
trăsăturile domnului Valdemar, transformându-se într-un lichid de culoare cenuşie.
Seminţele şi germenii libertăţii pe care le-am apărat de totalitarismele secolului
al XX-lea se usucă astăzi în săculeţele de plastic ale capitalismului democratic.
Trebuie să le salvăm şi să le împrăştiem în cele patru puncte cardinale." Eu nu pot
să vă spun decât că ceea ce vom descrie, peste decenii, vor fi plantele încolţite
din acele seminţe ale libertăţii pe care le vom muta din "săculeţele de plastic" pe
terenul fertil pe care deja l-am botezat LUMEA CONCAVĂ. Spre viitor cu bucurie Al
XII-lea Fondator

AREALE SI RAMURI EQONETICE

Deşi clasificările sunt plictisitoare, în mod frecvent, ele sunt necesare. Iată o
propunere de clasificare a eqonetologiei... Cele trei areale I. Bioeqonetologia II.
Eqonetologia ambientală III. Socioeqonetologia În cadrul primului areal am putea
experimenta: 1. Agricultura eqonetică 2. Nutriţionismul eqonetic 3. Medicina
eqonetică şi alternativă 4. Sportul eqonetic Al doilea areal cuprinde: 1.
Urbanismul eqonetic, sculptura si design-ul 2. Selenologia 3. Eqonetohidrologia 4.
Energetica eqonetică Al treilea areal ar putea studia: 1. Sociologia eqonetică 2.
Econometria eqonetică 3. Dreptul şi eqonetopolitologia 4. Conexologia.

117

118
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

YESOD
Al optzeci şi unulea eseu 31.10.2000

A NOUA EPITOLĂ CĂTRE ÎNŢELEPŢI

Civilizaţia ca o intersecţie Către Poeţi, De ce ne bucurăm de o frumoasă după-
amiază însorită şi caldă de octombrie, în "Ţara vinului"? - De ce mama, într-un alt
sfârşit de octombrie, cândva, demult, a simţit că va face ultima plimbare în
mijlocul pădurii cu frunze galbene pe care le-ndrăgea atât, însoţită de tata,
ţinându-se cu greu, dar prezicând ceea ce s-a adeverit? - În aceeaşi seară trecea
Styxul! - De ce Arthur Rimbaud a putut să-şi scrie celebrele poeme doar între 17-19
ani? - De ce, ceea ce ni se arată în vis, mult mai târziu, sendeplineşte? - Pentru
că suntem poeţi şi ne lăsăm conduşi spre oceanul timpului de curenţii inspiraţiei
divine. Şi de aceea nu facem decât să traducem ceea ce ni se transmite, de undeva,
de dincolo de lume... Poate că astfel vom reuşi să devenim nişte punţi de legătură
între teritoriile semenilor noştri şi tărâmul celălalt care ni s-a arătat în
spaţiul oniric. Vom vedea... Aş fi dorit să vă rog, dragi poeţi (prin acest
apelativ înţeleg nu
119

doar pe cei ce compun versuri ci şi pe scriitori, eseişti, dramaturgi, ziarişti,

pictori, compozitori, inventatori, dar nicidecum pe cei osificaţi în diverse
"academisme") să consideraţi aceste epistole neconvenţionale doar ca o ridicare a
mingii la fileul de volley-ball. Singura lor importanţă - dacă va fi vreuna,
vreodată - va fi de a stârni interesul pentru o altă lume, cea concavă. Ceea ce
trebuie să rămână va fi raţiunea construcţiei osaturii acestui nou univers (pe care
nici unul dintre noi nu l-a văzut, în mod real) la început, iar mai târziu,
frumuseţea negaţiei acestei lumi, exprimată poetic. Pentru că aceasta este menirea
noastră: să ne autocontestăm până la demolare. Spre infinit... Fie ca demersul
nostru să nu fi fost zadarnic! Al XII-lea Fondator
Al optzeci şi doilea eseu 15.07.2000

CONCEPTUL
Se spune că cea mai importantă descoperire a secolului al XX-lea o reprezintă
cartografierea GENOM-ului uman care ar echivala cu descoperirea roţii şi ar
deschide nişte posibilităţi uriaşe, abisale, omenirii: durata medie de viaţă va fi
de aproximativ 1000 de ani, cancerul va fi o relicvă a primitivismului medicinii ca
de altfel toate bolile, clonele noastre ne vor succeda în zeci şi sute de cópii,
ceea ce ne va conduce spre sute de mii de ani de existenţă şi alte asemenea
ciudăţenii... - Ce-nseamnă aceasta, că ne jucăm de-a zeii? - Poate că da pentru că
tocmai aici este genialitatea Celui-deSus. În primul rând, ne-a dat libertatea
absolută de a-L crea în minţile noastre primitive, de a-L numi şi de a-L chema în
ajutor. Mai mult, s-a lăsat diseminat în configuraţii multiple - mai mulţi zei - o
perioadă, pentru ca, la epuizarea unui ciclu istoric şi teologic, să revină la o
formă unică de reprezentare. În al doilea rând, ne-a permis să-L distrugem -
conceptual vorbind. pentru că altfel este imposibil - să-L negăm, să-L ignorăm sau
chiar
120
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

să-L adorăm pe opusul său. De fapt, acesta este în El-însuşi, eliberat uneori şi
dominant ulterior. Şi în al treilea rând, ne-a permis să ne jucăm cu doi parametri
care ne oferă o infinitate de posibilităţi. Aceştia sunt: timpul şi spaţiul. Timpul
înseamnă succesiune, reproducere, conservare, adaptare, iar spaţiul înseamnă
expansiune, umflare şi aceeaşi conservare - adaptare: mereu clasica conexiune
«feed-back». - Concret, este bine sau rău că a fost elaborat atlasul genetic?
Răspunsul nu poate fi decât acelaşi ca în cazul bombei atomice: "este necesar"! De
aceea, în viitorul apropiat - cu care deja suntem contemporani - libertatea
absolută a conceptului va fi regula pentru că orice sistem se autoreglează. Adică
libertatea absolută a drogaţilor de a consuma droguri, dar într-un spaţiu limitat -
o insulă, un continent - şi posibilitatea pentru societatea lor de a ne cuceri şi
de a ne dematerializa (extermina ar fi mai exact), dacă le dă mâna; libertatea
absolută a geneticienilor de a experimenta evoluţia clonelor umane cu consecinţele
malefice adiacente, nici măcar bănuite acum, dar într-un spaţiu limitat; libertatea
absolută a roboţilor reproducători de a crea alţi roboţi mai performanţi care să le
ia locul, care să elimine alte forme de inteligenţă superior organizată, care să se
autoreproducă la infinit, care să se extindă la infinit, care să domine la
infinit... - Este oare posibil? În sfârşit, libertatea cyberilor de a experimenta
orice metisare dintre componentele umane şi cele androide (robotici) într-un
"sandwitch inteligent", chiar mergând până la o limită pe care acum ne vine greu să
ne-o imaginăm: un creier de robot fixat pe un trup de femeie; desigur, acest creier
ar fi ambalat într-o superbă înfăţişare humanoidă. Oricum, o combinaţie inversă
pare perfect normală, acum: un cap de humanoid aşezat pe un trup de robot ambalat
în materiale ce prezintă un foarte estetic "look". Mereu am fost sensibili la
frumuseţea formelor pe care am şi exprimat-o sintetic: numărul φ . Ei bine, toată
această luptă eternă ce se duce între
121

SUCCESIUNE şi EXPANSIUNE cât şi în interiorul fiecăruia dintre cele două concepte,

îşi găseşte rezolvarea într-o formulă simplă, uşor de aplicat şi cu posibilităţi
infinite. Ea reprezintă un fel de peratologie (ştiinţă a limitelor) care conciliază
tot ceea ce este şi tot ceea ce se va mai descoperi în acest univers, având ca
numitor comun unitatea de măsura standard cu componentele sale actuale şi viitoare.
Aceasta se numeşte: LUMEA CONCAVĂ. Al optzeci şi treilea eseu 28.12.2000

LIMBAJ ŞI METALIMBAJ
Cândva, nu prea demult, într-un liceu cu o tradiţie seculară, pe malul celui de-al
doilea fluviu al Europei, autorul acestor eseuri a fost mirat de sensul unor
locuţiuni verbale folosite frecvent de către discipolii săi şi după scurtă vreme,
entuziasmat de bogăţia şi varietatea epitetelor. Există în argoul "puişorilor
cărora le creşte creasta" un spirit viu al limbii trăite. Este, într-un fel, şi o
formă de protest, adolescentină, contra limbajului formalizat al adulţilor, rigid,
conservator, blocant. Dar, înainte de toate, este o modă, normală şi necesară, de
răzvrătire a tinereţii, a spiritului viu împotriva normei comune. Desigur, această
modă trece datorită îmbătrânirii puişorilor, însă, locurile rămase goale se
completează cu noile generaţii. Ideea acestui ocol al temei noastre este că mereu
vor exista traducători între metalimbajul structurat, formalizat, cu aură de ocult
sau ştiinţific şi vulgul de rând, subîmpărţit în multe grupuscule ale limbajului
argotic dar viu şi dinamic. Să nu ne temem de "marii preoţi ai Egiptului", să-i
lăsăm în liniştea laboratoarelor lor, să le respectam ierarhia deşi le distruge
personalitatea şi, cu timpul capacitatea de creaţie, dar să le descifrăm
metalimbajul, îmbogăţindu-l cu spiritul nostru viu, cu seva vieţii şi să-l
materializăm în cotidianul nostru existenţial. Iată un posibil alt sens al
explorării LUMII CONCAVE. Acea înclinare uşoară a echilibrului spre sensul pozitiv
poate fi dată de traducător, de mijlocitor. El a fost întotdeauna un intermediar
122
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

esenţial. Pentru că lumea vie, în mişcare, este asimetrică. Al optzeci şi patrulea

eseu 05.02. 2001

EPISTOLA A TREISPREZECEA CĂTRE MARSHALL T. SAVAGE

Spre un nou început Stimate Domnule Marshall T. Savage, Toate proiectele îndrăzneţe
de desprindere de Terra şi de colonizare a spaţiului cosmic apropiat vor avea ca
sursă principală de energie pe cea solară, convertită în energie electrică, pe
Lună. În schimb, colonizarea oceanelor va putea folosi, într-adevăr, gradientul
termic al oceanelor în zona adiacentă Ecuatorului, dar nu odată cu înfiinţarea
primelor colonii ci mai târziu, când resursele financiare o vor permite. Pentru
început, se va întocmi lista insulelor nelocuite dar disponibile din punct de
vedere juridic. Apoi se va trece la un amplu program de construcţii de case
eqonetice, înfiinţându-se astfel comunităţi ce vor exploata energia locală eoliană
şi solară. Probabil că tot sub egida "Naţiunilor Unite" se va realiza acest program
printr-o agenţie specială sau poate va reveni statelor hiperindustrializate această
finalizare a proiectului iniţial. Oricum, se va deschide un vast potenţial care va
putea fi ocupat de emigranţii cei mai dispuşi spre experienţe ce ţin, deja, de
lumea viitorului. În schimb, marile sfidări sunt altele: perfecţionarea tehnologiei
clonării umane şi pregătirea apariţiei societăţii roboţilor. Indiferent de cât
spaţiu am avea (chiar toată galaxia) tot nu va fi suficient pentru competitorii
noştri deoarece suntem programaţi după principiul: "câştigătorul ia totul". - Cine
ne-a programat? - Răspunsul este evident dar ceea ce va trebui să demonstreze
ştiinţa în secolul al XXI-lea va fi tocmai argumentarea indubitabilă a
123

acestuia. Colegii lui Dumnezeu care ne-au vizitat în urmă cu multe milenii şi care
ne-au învăţat tot ceea ce însemnă civilizaţie (mai mult, poate că ne-au şi modelat
genetic) au lăsat o serie de urme care trebuie coroborate. La sfârşitul acestei
munci titanice ne vom regăsi părinţii (mitocondriali). Şi atunci, vom înţelege, în
sfârşit, că ei au venit de departe, de dincolo de stele. De aceea privim cu atâta
încântare cerul înstelat al nopţilor de vară. Undeva în Nordul Balcanilor Cu stimă,
A. A.
Al optzeci şi cincilea eseu 26.12. 2000

NUMĂRUL GAMA (γ) Acest număr reprezintă volumul unei eqopiramide cu suprafaţa β
(400 m2), adică γ = 1.696m3 Astfel: γ = 4.24 β γ = 424 α Aceste trei numere ( α, β
şi γ ) reprezintă coordonatele morfometrice esenţiale ale noii LUMI CONCAVE.
Al optzeci si şaselea eseu 30. 09.2000

PRECURSORII
.
Motto: "Noua frontieră nu reprezintă un şir de făgăduinţe ci un şir de provocări"
John Fitzgerald Kennedy

Va trebui să înţelegem prin "expansiunea spaţială a omului ca specie" extinderea

acestuia asupra altor teritorii decât cele de locuire iniţială. Aşadar, sensul
larg, generalizator, şi nu cel restrâns, actual, cu referire strictă la spaţiul
cosmic sau extraatmosferic. Cel mai adesea, această expansiune spaţială a condus la
124
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

războaiele interminabile ale istoriei noastre. Constatăm că şi acum această

tradiţie ancestrală continuă. De aceea toţi pacifiştii moderni greşesc când cred că
ar putea opri războaiele printr-o "civilizare" a speciei noastre. Aceasta este o
imposibilitate. Avem marcată, în codul nostru genetic, expansiunea, cucerirea,
stăpânirea noilor spaţii şi extinderea ulterioară a acestora. Desigur, aceasta este
o viziune ce aparţine imperiilor agrare, deja revolute. Acum, extinderea se face în
plan tehnologic şi financiar, dar continuă să aibă un suport teritorial, cele două
domenii (spaţial şi tehnologic) întrepătrunzându-se. Dacă dorim să oprim războaiele
"locale" ale vremurilor noastre, va trebui să găsim noi spaţii libere pe care să le
colonizăm în favoarea tuturor naţiunilor lumii pe care le vom coopta la iniţiativa
noastră. - De unde vom lua fondurile necesare? - Din bugetele Ministerelor
Apărării, începând cu sume mai mici şi atingând chiar 50 % din fondurile anuale ale
acestora. Dacă ERA SPAŢIALĂ nu va începe în curând, atunci ea nu va mai exista
niciodată. "Situaţia noastră este analogă cu cea a fermenţilor dintr-o sticlă.
Celulele de fermenţi îşi vor dubla numărul în fiecare zi până când se umple sticla.
Dacă fermenţii vor muri în ziua a 30-a, atunci în ce zi sticla este pe jumătate
plină? în a 29-a zi. Noi ne aflăm în a 29-a zi a istoriei noastre, pe Pământ.
Trebuie să facem ceva, altfel ne aşteaptă dispariţia", dixit Marshall T. Savage.
Această a 29-a zi a noastră are o întindere de cel mult 50 ani. Aceasta este
singura fantă de timp prin care putem să ieşim spre un viitor infinit. Concret,
înseamnă perioada cuprinsă între anii 20002050, ERA CREŞTINĂ. Alături de Marshall
T. Savage câţiva vizionari moderni trebuie menţionaţi printre precursorii LUMII
CONCAVE: Isaac Asimov, Arthur Clarke, Carl Sagan, Jacques Yves Cousteau, Herman
Oberth, Werner von Braun, John F. Kennedy, etc. Se observă că în această înşiruire
aleatorie de personalităţi pot fi stabilite câteva domenii profesionale: scriitori
de literatură ştiinţifico-fantastică şi, în acelaşi timp, doctori în ştiinţe,
savanţi
125

politehnişti dar şi politicieni. Spre această concluzie doream să ajungem: politica

a înlocuit aproape total religia în privinţa marilor decizii ale umanităţii, în
secolul al XX-lea, pierzând perspectiva transcendentală a omului în favoarea unei
viziuni a "imediatului" a materialităţii, a perisabilului. Dar poate că noii
sacerdoţi ai politicii Erei Spaţiale se vor cufunda în spiritul înaintaşilor lor,
ecleziaştii. Printre părinţii spirituali ai extinderii spaţiului în vremurile
premoderne va trebui să subliniem meritele incomensurabile ale exploratorilor
perioadei "Marilor Descoperiri Geografice" pe care nu-i mai menţionăm pentru a nu
repeta ceea ce se ştie despre importanţa lor covârşitoare. Acum, însă, ne vom opri
la câteva nume asupra cărora nu s-a insistat de ajuns. În primul rând, Papa URBAN
al II-lea care, prin cuvântul său inspirat şi exaltat de la Conciliul de la
Clermont, din 26.11.1095, convinge principii şi cavalerii occidentali să pornească
în cruciadă. Cuvântul de ordine era "Ierusalim", iar simbolul era crucea albă. El a
avut imensul merit al declanşării unui proces care a cuprins aproape două secole şi
a schimbat radical, înfăţişarea Europei şi a lumii. Apoi Henric Navigatorul care,
deşi n-a pus niciodată piciorul pe puntea vreunei corăbii (se spune), a avut o
viziune profetică asupra viitorului Imperiul Colonial Portughez şi o tenacitate
demnă de admirat în concretizarea planului său grandios. Astfel, el a organizat
prima şcoală de marinari şi a proiectat înconjurul Africii pentru: - a combate
Islamul; - a recuceri Ţara Sfântă cu ajutorul regatului "Părintelui Ioan"
(Abisinia); - a stabili relaţii comerciale directe cu pieţele de aur si sclavi ale
Africii Orientale. Rezultatele au început să apară imediat: În 1419, marinarii
portughezi au descoperit insula Madeira, în 1431 insulele Azore, în 1445 Capul
Verde. În anul 1460, la moartea lui Henric, imperiul era în plină expansiune poate
şi pentru faptul că Portugalia era o ţară mică, fără
126
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

probleme interne deosebite, iar mai târziu a beneficiat de concurenţa stimulantă a

Spaniei spre deosebire de China aceluiaşi secol... În sfârşit, YONG-LO - împăratul
Imperiului Celest, al cărui merit este prea puţin cunoscut şi aproape ignorat în
Europa şi America. Este esenţial pentru că arată cum nu trebuie făcută o colonizare
eficientă, o extindere spaţială de durată şi de succes. Mai întâi mentalitatea
Chinei a fost o mentalitate a locuitorilor uscatului, a cultivatorilor de orez, a
oamenilor veşnic asediaţi, a hiperconservatorilor. Cu acest mod de gândire, nu se
poate cuceri oceanul. Portughezii, în schimb, deveniseră rapid un popor de marinari
deşi fuseseră podgoreni. Mobilitate în gândire, adaptabilitate, flexibilitate,
fluiditate a mărilor. Yong-Lo a fost unul dintre cei mai remarcabili împăraţi ai
dinastiei Ming. A domnit între 1403 - 1424 mutând capitala la Beijing (1421), a
continuat lucrările la Marele Zid Chinezesc, dar a fost şi un fel de Henric
Navigatorul al Chinei, neavând însă urmaşi spirituali. Între 1405-1433 au avut loc
două mari expediţii chineze până pe ţărmul estic al Africii şi în Peninsula Arabia.
China ar fi putut avea astfel un avantaj de aproape un secol înaintea europenilor
în privinţa expansiunii coloniale. Dar ea a demonstrat că nu putea cuceri lumea cu
sistemul său imperial osificat. În aventura noastră spaţială va trebui să comparăm,
mereu cu atenţie, experienţa chineză cu cea a regatelor medievale europene.
Al optzeci şi şaptelea eseu 11.06.1999

negativ. Dar acest răspuns trebuie să fie considerat eronat pentru că, de fapt,
GEOGRAFIA este o confederaţie de ştiinţe irigată organic, de un imens fluviu:
NOOSFERA (noos = inteligenţă). Pentru că, în secolul al XXI-lea aceasta va fi
geografia: ELOGIUL NOOSFEREI. În plan spaţial, oikumena (lumea civilizată) va
cuprinde exploatarea oceanelor şi a spaţiului cosmic apropiat şi va însemna
"IMPERIALISMUL FIRULUI DE IARBĂ". Va fi o revoluţie antientropică. Va trebui, cu
siguranţă, să clarificăm o serie de "semne ale timpului", care plutesc în aer, cum
ar fi: "factorul 11" determinant pentru realizările de excepţie ale astronauţilor
şi ale geografilor, schisma ce se întrezăreşte şi care va separa, brutal,
ecologiştii roşii, conservatori, ce doresc să oprească evoluţia naturii în actuala
configuraţie şi ecologiştii galbeni ce doresc să extindă arealul vegetaţiei
terestre asupra planetelor apropiate, transformându-le prin terraformare, despre
adoptarea teoriei panspermiei, despre noile frontiere ale geografiei, etc. Dar
important este doar spiritul ce-ndrăzneşte să dărâme un "zid al Berlinului" care se
menţine benefic, de la începutul scolasticii, în Europa, pe tărâmul ştiinţei. Acest
zid al conservatorismului, al închistării, al faptului împlinit, al blocajului
stimulării gândirii creatoare, ne incită; pentru că avem un reper: demolarea sa. Şi
noi cei de azi, "stăm căţăraţi pe umerii unor giganţi, maeştrii noştri spirituali;
de aceea vedem mai departe..." dixit Isaac Newton în discursul inaugural al
Academiei Britanice «Royal Society».
Al optzeci şi optulea eseu 21.06.2000

IMPERIALISMUL FIRULUI DE IARBĂ

Odată cu încheierea acestei imense paranteze cuprinse între IUNIE 1914, SARAJEVO şi
MARTIE 1999, PRIŠTINA, care rămâne cunoscută în anale ca "SECOLUL XX", s-a pus
întrebarea, cu tentă retorică, dacă GEOGRAFIA ESTE SAU NU ŞTIINŢĂ? . Cel mai simplu
răspuns, pornind de la terminologie, este
127

SUCCESORUL
-
Ce este, de fapt, un succesor? Un urmaş al unui spirit nevăzut sau inexistent sau
urmaşul real al unui imaginar afectiv? Pe scurt: un mare mincinos? Este, oare, un
fiu natural sau unul adoptiv? Este discipolul unui maestru neegalat? Este veşnicul
asistent universitar al eternului academician?
128
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

Este un spirit meschin ce nu poate nega, nimic, niciodată? Este un purtător de

pumnal gata să-l înfigă în umărul binefătorului său? - Ei bine, este puţin din
fiecare: este o eternă TRANZIŢIE. Poate că vreo câteva exemple ar ilustra un
posibil răspuns la retoricele întrebări prelinse mai sus... "La umbra unui bătrân
stejar nu creşte iarba", îi scria Constantin Brâncuşi lui Auguste Rodin, refuzând
un onorabil post de asistent dar alegând, în schimb, nemurirea. Iată, acesta este
un foarte concludent exemplu de succesiune pentru că semnificaţia sa cea mai
profundă înseamnă alegere interioară. Spiritul divin în om se exprimă prin
îndoială. Acceptarea succesiunii şi exercitarea ei presupune proba supremă de
manifestare a echilibrului intern în fibra umană. Mohamed l-a inventat, oare, pe
Allah? Dacă da, înseamnă că a fost de două ori genial: mai întâi pentru moştenirea
spirituală a expansiunii ISLAM-ului şi apoi pentru rigurozitatea geometrică de
succesiune a califilor. Se spune că 90 % din creştinism, în plan ideologie, ar
aparţine Apostolului Paul şi doar 10 % ar reprezenta contribuţia lui Iisus
Christos; este adevărat, însă, partea esenţială. Aşa să fie?
Al optzeci şi nouălea eseu 07.10.2000

A ZECEA EPISTOLĂ CĂTRE ÎNŢELEPŢI

GURU «adresată Domnului profesor dr. Iosif Ujvári»
Stimate Domnule Profesor,

Cu siguranţă că aţi fost dezamăgit deoarece eu nu mi-am susţinut teza de doctorat.

Scopul scrisorii mele nu este de a-mi justifica decizia (voi enumera, pe scurt,
motivele) ci de a vă mulţumi pentru că modul meu
129

de gândire de acum, riguros ştiinţific, vi se datorează, în mare parte. Dacă nu v-

aş fi avut coordonator al tezei mele "Resursele de apă din..." sunt convins că nu
aş fi putut gândi "EQONET"-ul. De fapt, acest opuscul de 90 eseuri este o
revelaţie. Cea mai mare parte a ideilor mi-au fost transmise în vis. Dar traducerea
lor riguroasă nu s-a putut face decât la lumina zilei iar ordonarea lor a rezultat
prin tragere la sorţi. Pentru mine aţi fost un GURU - un maestru spiritual. Acesta
este motivul care m-a determinat să vă rog să acceptaţi de-a merge în istorie,
împreună cu mine. Aceasta este o foarte mică contribuţie a mea la enormul depozit
de recunoştinţă pe care vi-l datorez şi pe care nu-l voi umple niciodată. - De ce
nu mi-am susţinut teza? - Pentru că noile taxe erau prea mari? - Nu! - Pentru că
spiritul tezei mele era prea descriptiv iar Domnia Voastră îl doreaţi mai
ştiinţific? - Nu! - În primul rând, cred, pentru că destinul meu nu a fost acela de
a mă încadra într-un sistem preexistent. Ca Emil Cioran care, deşi a fost trimis la
Paris pentru a-şi finaliza teza de doctorat în filosofie, a deviat intenţia
susţinătorilor săi, devenind cel mai mare eseist al Franţei. - Apoi, pentru că îmi
vine greu să mă obişnuiesc cu privitul la microscopul universitarilor deoarece
ochiul meu nu se mai poate desprinde de pe un telescop orientat asupra cerului
viitorului. Unitatea de măsură cu care operez, cu uşurinţă, este anul-lumină şi nu
milimetrul societăţii furnicilor. - Vedeţi dar că destinul meu («µοιρα» vechilor
greci) este diferit de cel hărăzit mie de către o societate care devine, cu fiecare
minut, TRECUTUL. Îmi voi aduce aminte, cu plăcere, dar nu aparţin acesteia... Vă
voi lua cu mine în LUMEA CONCAVĂ. Cu cea mai caldă simpatie, A.A.

130
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

Al nouăzecelea eseu 01.05.2001

CONFESIUNI CONCAVE
De ce scriem cărţi? V-aţi întrebat vreodată? - Ce rost mai are, acum, acest demers
intelectual epuizant şi neaducător de foloase materiale, într-o lume a imaginii, a
efemerului, a ubicuităţii? Galaxia Guttenberg a implodat în 1992, odată cu apariţia
Galaxiei INTERNET dar "ultimii mohicani ai cuvântului scris" se încăpăţânează să
supravieţuiască în catacombe, mai mult, continuând să scrie... Mă număr printre
aceştia pentru că sunt un "catâr" pur-sânge: încăpăţânarea este seva existenţei
mele. Mă simt bine întotdeauna, altfel: decât ceilalţi; nemulţumit de spaţiul de
vieţuire, mereu în căutare de altceva. Provoc mereu, fie o profundă antipatie, fie
o efuzivă simpatie, dar niciodată indiferenţă. Structural sunt leneş, prefer să
dorm mult. Am descoperit că somnul de după-amiază îmi permite să mă culc mai târziu
şi să mă trezesc mai devreme, fără efort. Mănânc mult şi foarte vitaminizat, de
aceea, probabil, sunt sănătos. În ciuda acestor amprente umane iată că printr-o
mobilizare psihică deosebită şi într-un mediu prielnic ozonificat, am reuşit să
termin cartea de debut editorial: "LUMEA CONCAVĂ". Este o colecţie de eseuri ce va
deschide şirul de întrebări ce-şi vor găsi, parţial, răspunsurile în secolul ce
tocmai a început. Pentru mine, această carte reprezintă un punct de inflexiune
existenţială, esenţial: lumea mea înseamnă înainte şi după publicarea acestei
cărţi. Înainte: trei romane holografice, o existenţă aflată sub zodia politicului,
un psihic stresat. După: câteva romane, câteva eseuri, câteva sculpturi eqonetice,
multiple experienţe piramidale şi mereu călătorii; de asemenea mutarea definitivă
din Europa. Mult mai multă gimnastică Yoga, mai mult fitness şi mai puţin stres.
Dar tot ceea ce am întreprins - cu siguranţă un destin benefic
131

îmi ghidează paşii - nu ar fi fost înfăptuit fără generozitatea, gentileţea,

toleranţa, aprecierea şi încurajarea unor adevăraţi prieteni. Iată numele lor în
ordinea alfabetică : Cornel Golea, Petre Gruescu, Nicu Ţenea. De asemenea, nu vor
fi niciodată suficiente mulţumirile adresate, pe această cale, locuitorilor satului
IZIMSHA (MH - RO), care a reprezentat pentru mine, pe timp de un an, «paradisul
terestru». Elevilor mei, din centrul de comună, dar şi din acest sat, le datorez,
sunt convins, mult mai mult decât îmi datorează ei mie: am învăţat de la ei că
viitorul este întotdeauna deschis, la orice vârstă şi în orice spaţiu cultural. Am
învăţat încrederea şi optimismul care mi se tociseră, puţin, în urma luptelor
politice epuizante din ultimul deceniu al secolului al XX-lea. În sfârşit, trebuie
să menţionez un nume ce reprezintă o persoană al cărui spirit mă va însoţi veşnic
prin lume. Mi-a oferit paradisul fără nici un fel de pretenţii materiale, m-a
încurajat cu afecţiune şi a avut încredere în rezultatul muncii mele desfăşurate în
«palatul său de vară». Este domnul Costel Roşca. De-abia acum îmi dau seama că nu
am trăit degeaba. Nu pentru vreun merit al meu ci pentru că cei care m-au
înconjurat, apropiindu-se şi comunicând, mi-au schimbat percepţia existenţială.
Sunt norocos că le datorez mulţumiri acestor minunaţi oameni. Autorul

NOTA AUTORULUI
Această colecţie de 90 de eseuri intitulată "LUMEA CONCAVĂ" este o carte stranie.
Deşi unele eseuri sunt ireverenţioase sau explozive, separat nu reprezintă decât
nişte simple exerciţii de virtuozitate logică. Oricum sunt «legale» deoarece au ca
temei moral şi juridic "ECLEZIASTUL" din Vechiul Testament.
132
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

În schimb, această carte este periculoasă prin ceea ce nu spune ci doar insinuează,
în subtext. Inoculează "picături chinezeşti" în minţile cititorilor despre
nonviolenţă, despre dezarmare, armonie şi o eternă democraţie dar acceptă tiranic
doar oligarhia inteligenţei predicând obsedant şi adesea convingător, distrugerea
actualei lumi convexe. La fel ca marii inchizitori, pe vremuri, autorul acestor
eseuri pretinde solicitarea iertării de către corifeii actualei lumi depăşite,
înainte de a-i conduce, suveran, spre rugul istoriei. - Oare nu este diabolic? - În
viitoarele minute se decide soarta noastră, a tuturor... - Să-şi ardă această
carte, acum? - S-o lase liberă riscând, el-însuşi, să devină un sacrificat al
cyberilor sau al clonilor? Gândeşte ca orice părinte ... copilul îşi va lua
zborul... spre stele. Acum, această carte are o viaţă independentă. Autorul a fost
un simplu traducător "de mesaje". Depinde doar de noi de a extrage partea bună a
lucrurilor, a fiinţelor, a ideilor... ”LUMEA CONCAVĂ" se publică, pentru prima dată
în Europa, la Londra, prin bunăvoinţa doamnei Mădălina LEVENDER şi nu în patria
autorului, cum ar fi fost, poate, normal. Motivele sunt de ordin personal. De aceea
autorul a ales un pseudonim: Alex AMOQ. De asemenea, există un set de 21 proiecte
de invenţii bazate pe experienţe laborioase care vor fi brevetate pe rând, în alt
spaţiu geografic decât patria autorului. Din aceleaşi motive. Vom rămâne îndatoraţi
celor ce, inspiraţi de această carte şi propunând o multitudine de inovaţii, ne vor
scrie. Este posibil ca ideile lor să se afle materializate, deja, în schiţele
noastre. Motivul nu este de natură pecuniară ci ţine de eficienţa cercetării. Este
mai bine să ardem etapele decât să ne măcinăm forţele în dispute primitive şi
sterile. Pentru că "LUMEA CONCAVĂ" este mai mult decât o revoluţie... Este o
schimbare de paradigmă. A. A
133

ANEXA 1 TABEL II. 1

Nr. Crt. 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 Vitamine şi minerale 1 Vitamina A
(retinol) Vitamina B1 (tiamină) Vitamina B2 (riboflavină) Vitamina B3 (niaciamidă)
Vitamina B6 (piridoxină) Vitamina B12 (cianocobalamină) Vitamina E Acid Pantotetic
Acid Folic (vitamina F) Potasiu (K) Calciu (Ca) Fosfor (P) Fier (Fe) Zinc (Zn)
Mangan (Mn) Spirulină 2 170 5.50 4.00 12.00 0.30 0.20 19.00 1.10 0.05 360 100 960
43 2.50 2.00 Conţinutul în mg/100g pentru: Alune Migdale Nuci 3 4 5 20 4.00 0.25
0.14 14.30 780 65 410 2.30 0.20 0.60 4.20 835 250 455 4.10 0.35 0.10 1.00 545 70
430 2.10 Ceapă 6 0.030 0.033 0.0028 0.20 0.13 0.20 175 31 42 0.50 1.40 -

134
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

ANEXA 2 TABEL II . 2
Nr. Crt. 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27
28 29 Faraonul 1 Zoser Sekhemhet Kaba Seneferu Seneferu** (strâmbă) Seneferu Keops
Djedefre Kefren Mikerinos Userkaf Sakure Neferirkare Niuserre Isesi Unas Teti Pepi
I Menenre Pepi II Ibi Neb-Hepet-Re (Mentu Hotep) Ammenemes I Sesostris I Ammenemes
II Sesostris II Sesostris III Ammenemes III Khendjer Dinastia 2 a 3-a a 3-a a 3-a a
4-a a 4-a a 4-a a 4-a a 4-a a 4-a a 4-a a 5-a a 5-a a 5-a a 5-a a 5-a a 5-a a 6-a a
6-a a 6-a a 6-a a 8-a a 11-a a 12-a a 12-a a 12-a a 12-a a 12-a a 12-a a 13-a LB
(m) 3 125,27* 109 120,39 84,12 144,17 188,97 219,15 230,42 97,53 215,79 108,50
75,28 78,33 109,72 83,51 80,77 67,00 67,00 76.20 80,16 75,59 31,08 21,32 90,22
107,28 80,16 105,76 106,68 101,80 51,81 H (m) 4 74.50 76.57 53.50 91.69 120.18
139.38 146.55 62.03 137.24 69.01 47.88 49.82 69.78 53.11 51.37 42.61 40.70 48.46
50.98 48.08 19.77 13.56 57.38 68.23 50.98 67.26 67.85 64.74 32.95 a (m) 5 94.76
97.40 68.05 116.63 152.87 177.29 186.41 78.90 174.57 87.78 60.90 63.37 88.76 67.56
65.34 54.20 51.77 61.64 64.85 61.16 25.15 17.25 72.99 86.79 64.85 85.56 86.31 82.35
41.91 M (m) 6 111.395 114.50 80.00 137.10 179.70 208.41 219.13 92.75 205.21 103.19
71.59 74.49 104.34 79.42 76.81 63.71 60.86 72.46 76.23 71.90 29.56 20.28 85.80
102.02 76.23 100.58 101.46 96.80 49.27 SB (mp) 7 13.720,608 14.493,752 7.076,174
20.784,988 35.709,660 48.026,723 53.039,376 9.512,101 46.565,324 11.722,250
5.667,078 6.135,589 12.038,478 7.009,038 6.523,793 4.489,000 4.096,000 5.806,440
6.425,626 5.713,848 965,966 454,542 8.139,648 11.508,998 6.425,626 11.185,177
11.380,622 10.363,240 2.684,276 SL (mp) 8 22.199,94 23.451,39 11.449,49 33.630,82
57.779,44 77.708,86 85.906,88 15.390,90 75.344,27 19.047,90 9.169,52 9.927,59
19.478,67 11.340,86 10.555,72 7.263,35 6.627,47 9.395,02 10.396,88 9.245,20 562,97
735,46 13.170,23 18.621,95 10.396,88 18.097,99 18.414,23 16.758,07 4.344,25

ANEXA 3 TABEL III.1

Nr. Crt 0 1 2 3 4 5 6 7 8 Denumirea modulului 1 Ibis Toth Seth Horus Hathor Zoser
Amoq Keops Nr. etaje 2 1 2 3 4 5 25 57,6 LB (m) 3 2 4 8 12 16 20 100 230.365 H (m)
4 1.272 2.544 5.088 7.632 10.716 12.72 63.6 146.51 a (m) 5 1.618 3.236 6.472 9.708
12.944 16.18 80.9 186.36 M (m) 6 1.902 3.804 7.608 11.412 15.216 19.02 95.1 219.08
SB (mp) 7 4 16 64 144 256 400 10.000 53.068,03 SL (mp) 8 6.472 25.888 103.552
232.992 414.208 647.2 16.180 85.864,03 Nr. colţare 9 8 48 120 224 360 9800
52.607,233 Nr. plăci 10 1600 9600 24000 44800 7200 1960000 10521446

ANEXA 4 TABEL III.2

Distanţa faţă de soare Nr. crt 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Planeta Mil.km 1 Mercur Venus
Terra Marte Centura de asteroizi Jupiter Saturn Uranus Neptun Pluto Planeta X 2 58
108 150 228 300 779 1.427 2.869 4.504 5900 U.A. 3 0.38666 0.72 1 1.52 2-3 5.19333
9.515333 19.12666 30.02666 39.3333 4 2.440 6.200 6.371 3.394 71.400 60.300 25.900
24.300 2.935 Raza km Circumfe rinţa U.A. 5 2.43186 4.52829 6.29 9.56 12.58 32.66
59.83 120.29 188.85 247.38 În zile terestre 6 88 255 365 (-5) 687 4.332 10.779
30.705 60.198 90.760 1.296.000 1.314.000 Durata Echivalent U.A/zi* 7 0.244444
0.708333 1.013888 1.908333 12.033333 29.941666 85.291666 167.21666 252.111111 3.600
Obs. (5:7) 8 9.95 6.39 6.20 5.01 2.71 1.99 1.41 1.13 0.98

* Latura bazei (LB) pentru piramida lui Zoser a fost considerată de 117,135 metri
(valoare medie). În funcţie de aceasta s-au efectuat calculele pentru ceilalţi
parametri. ** Piramida (strâmbă) a lui Seneferu a fost considerată normală (model
Keops)
*Anul – standard cuprinde 360 zile (şi 360 grade sexagesimale). Ziua – standard are
un grad sexazeimal.

135

136
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

ANEXA 5 TABEL IV.1

Nr. Crt. 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
1 2 3 STATUL 1 Austria Belgia Danemarca Finlanda Franţa Germania Grecia Irlanda
Italia Luxemburg Olanda Portugalia Regatul Unit Spania Suedia Andora Liechtenstein
Malta Monaco San Marino Vatican Polonia Cehia Slovacia Ungaria România Bulgaria
Estonia Letonia Lituania Slovenia Cipru Norvegia Islanda Elveţia Populaţia (mii
loc.) 2 8.100 10.200 5.300 5.100 58.400 81.900 10.500 3.600 57.400 412 15.500 9.800
58.100 39.300 8.800 71 31 368 32 25 1 38.600 10.300 5.400 10.200 22.600 8.500 1.500
2500 3500 2000 756 4.400 271 7.100 Suprafaţa (kmp) 3 83.853 30.519 43.077 338.127
551.500 356.945 131.990 70.284 301.268 2.586 40.844 90.389 244.100 504.782 449.964
453 160 316 1,95 61 0,44 312,550 78,866 49,046 93,065 238,391 110.912 45.100 64.500
65.200 20.251 9.251 323.895 103.100 41.293 Densitatea (loc./kmp) 4 96,6 334,2 123,0
15,1 105,9 229,4 79,6 51,2 190,5 159,3 379,5 106,1 238,0 77,9 19,6 156,7 193,8
1164,6 16410,3 409,8 2272,2 123,5 130,6 110,1 109,6 94,8 76,6 33,3 38,8 53,7 98,8
81,7 13,6 2,6 171,9 S.C.V* (kmp) 5 3600 4533 2355 2266 25.955 36.400 4.666 1.600
25.511 183 6.888 4.355 25.822 17.466 3.911 31,5 13,7 163,5 14,2 11,1 0,44 17.155
4.577 2.400 4.533 10.044 3.777 666 1.111 1.555 889 336 1,955 120 3.155 % S.C.V**
din supr. totală 6 4,3 14,9 5,5 0,67 4,7 10,2 3,5 2,3 8,5 7,1 16,9 4,7 10,6 3,5
0,87 6,95 8,56 51,7 728,2 18,2 100,0 5,5 5,8 4,9 4,9 4,2 3,4 1,5 1,7 2,4 4,4 3,6
0,60 0,12 7,6

BIBLIOGRAFIE
ARENDT, Hannah ARIES, Philippe& BEJIN, André AUREGAN, Pierre & PALAYRET, Guy
BAUMAN, Zygmund CARLIER, Pierre CELAN, Eugen DEVEREUX, Godfrey DIMDE, Manfred
ELIOT, Anthony&Cie FLECKENSTEIN, Josef FONTAINE, Janine FUKUYAMA, Francis GIDDENS,
Anthony GOOD, Timothy HAYEK, Friederich August KAPLAN, Robert LALLEMENT, Michel
LIKENS, Paul MESSENGUÉ, Maurice

Între trecut şi viitor – Opt exerciţii de gândire politică, Penguin Books, U.S.A –
Antet, 1998 - Sexualităţi occidentale – Antet, 1998 - Zeze etape ale gândirii
occidentale – Antet, 1998 - Modernitatea lichidă – Globalizarea şi efectele ei
sociale, Antet, 1998 - Secolul al IV-lea grec – Teora, 1998 - Sfidările
parapsihologiei – Samizdat, 2000 - Elemente de Yoga – Teora, 1999 - Puterea
vindecătoare a piramidelor, SAECULUM I.O, 2000 - Freud 2000 – Antet, 1999 - Istoria
Germaniei – Teora, 2000 - Medic de trei corpuri – Medicina chakrelor, Teora, 2000 -
TRUST (ÎNCREDERE) – Antet, 2000 - Trasformarea intimităţii – sexualitatea,
dragostea şi erotismul în societăţile moderne, Antet, 1998 - Ei sunt aici,
Valdo&Savas Press, 1993 - Infatuarea fatală – Erorile socialismului, Antet, 2000 -
Imperiul sălbăticiei, Antet, 2000 - Istoria ideilor sociologice, Antet, 1999 -
Efectul de piramidă, SAECULUM I.O, 1994 - Mon Herbier de cuisine – Robert Laffont
SA 1975/ Venus, 1998

*Suprafaţa Concavă Virtuală (S.C.V) = populaţia statului / 2250 *** densitatea

minimă **Procentul suprafeţei concave din suprafaţa totală = S.C.V x 100% /
suprafaţa statului 2250*** = densitatea minimă a „LUMII CONCAVE” exprimată în
locuitori pe kmp

137
138
Lumea concavă
MAXIMILIAN, Constantin OHMAE, Kenichi - Aventura geneticii – Bucureşti, 1978

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

- Inteligenţa strategului – Arta afacerilor în Japonia – Teora, 1998 PAZ, Octavio -

Dubla flacără – dragoste şi erotism, Humanitas, 1998 PIATKOWSKI, Adelina - O
istorie a Greciei Antice – Bucureşti, 1988 PFEIFFER, Vera - Gândirea pozitivă –
Teora, 1998 ROUSSEAU, JeanJacques RAWLINSON, Geoffrey - Gândirea creativă şi
Brainstorming, Codecs, 1998 SAVAGE, Marshall T. - Proiectul Millenium – Elit, 1997
SERIZAWA, Katsusuke - Tsubo – puncte vitale în terapia orientală, Teora, 2000
STROMINGER, Ludwig - Psihologia sexuală a copilului, a bărbatului şi a femeii,
Antet, 2000 THOMPSON, John - Media şi modernitatea – Antet, 2000 TOTH, Max&
NIELSEN, Greg - Energia secretă a piramidei, SAECULUM I.O, 2000 WEBER, Max -
Sociologia religiei – Teora, 1998 - Contractul social – Antet, 1999

139

140
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

141

142
Lumea concavă

Alex Amoq

Lumea concavă

Alex Amoq

143

144
SECRETE ÎN OBIECTIV

ADEVĂRUL EXPLOZIV !
NOTELE EDITURII

LUCIAN COZMA

• „OBIECTIV” este marcă înregistrată la OSIM din 1995, cu toate drepturile ce

decurg din Lege (tipărituri, distribuţie, site). Editura OBIECTIV nu are nimic în
comun cu următoarele publicaţii apărute fără acordul nostru: „Euro Obiectiv (2000)”
Hunedoara, „Obiectiv mehedinţean”, „Obiectiv de Gorj”, „Obiectiv de Vâlcea”,
„Obiectiv de Dâmboviţa”,„ZiarulObiectiv”-Sibiu, „Cotidianul Obiectiv” Braşov,
„Obiectiv jurnal de Tulcea”, „Obiectiv Vocea Brăilei”, „Obiectiv” Vaslui, „Obiectiv
de Suceava”, şi nici cu site-urile/blogurile autointitulate ilegal „Obiectiv”. Am
rugat inutil procurorii să se autosesizeze (10 ani) iar de 2,5 ani nu fac nimic!...
• Aşteptăm cititorii să ne comunice dacă n-au primit cărţile comandate. DIFUZORI
„ŢEPARI” •„CALYPSO” SRL Bucureşti (fam. Lupaşcu) - str. Pascal Cristian 4-6,
Sector6; tel. 01/627.24.80; 094.553.546-dna L; 094.658.747-dl. L; •„MEDIAPRESS
Invest” SRL Craiova - str. Câmpia Islaz 58; 0251/510.775; Vanţă - 0788.313.890;
proces câştigat (definitiv); •„LIBRI MARIS/CARTEA MĂRII” SRL Constanţa - str.
Tulcei 10, bl. TM3; 0241/545.355; 511.380; proces câştigat (definitiv); •„ALVIS”
SRL Giurgiu - str. Piaţa Comerţului, bl. 32, parter; 0246/310.837; Paraschiv Petra
- 0726.964.418; •„MARICON Press” SRL Bucureşti - str. Abanosului 4, bl. 2, se. A,
ap. 9, S 2; 021/241.52.78; fam. Simion - 0723.697.770; •„XHRISTIAN '94” S.R.L.
Bucureşti - Daniel Mureşan - 021/222.18.32; 0722.500.540) - str. lacob Negruzzi 46,
S1; •„SEVERIN" S.R.L. Dr.T.Severin - str. Traian 60; tel.0252/317.192; 312.205
(dna. A. Păiş); proces câştigat (definitiv); •„COMPRESS” S.R.L. Suceava - str.
Luceafărului nr.3, bl.E53, Sc.B, ap.4; tel.0230/51.51.09; 0744.504.131,0745.624.750
(Bogdan Strutinsky). •„OANA PRESS” S.R.L. Bucureşti - str. Grădiştea 14, bl.B14,
Sc.5, ap.59, S4, Bucureşti; tel.021/450.21.00; 0723.397.081 (Ghiţă Ion), în atenţia
celor în drept şi a Celor interesaţi...

Tel./Fax: 0251/418.943; 0351/402.390; Mobile: 0744.708.957; 0771.689.439 (RDS)

O.P.8, CP 812 - Craiova, cod 200.940, Dolj Web: www.edituraobiectiv.ro E-rnail:
edituraobiectiv@rdslink.ro

I.S.B.N.

978-973-7974-81-5
CUVÂNTUL AUTORULUI
Atât pe timpul celui de-al doilea război mondial, cât mai ales după încheierea
acestuia, spaţiul aerian terestru, cât şi spaţiul cosmic periterestru au
reprezentat deseori mediul de zbor al unor aparate bizare pe care nu şi Ie-a
revendicat niciuna din „forţele aeriene" ale Pământului... Începând cu 1947 a fost
lansat public şi ulterior consacrat terme nul de „flying saucer" (farfurie
zburătoare) şi mai târziu rapoartele despre UFO (unidentified flying objects -
obiecte zburătoare neiden tificate) sau OZN, au devenit alarmant de dese, în toate
colţurile planetei. Nu vom discuta acum despre teoriile privind civilizaţiile
ultraavansate care au precedat actuala civilizaţie umană şi nici despre con tactele
cu alte civilizaţii, care s-ar fi putut face într-un trecut mai mult sau mai puţin
îndepărtat, ci despre ştiinţa şi tehnica actualei civilizaţii... Însă, acele părţi
ocultate ale ştiinţei şi tehnicii, care deşi nu au făcut niciodată obiectul unei
stricte secretizări, au fost şi sunt totuşi menţinute în umbră, fără aplicaţii
publice şi fără ca publicul să fie fa miliarizat cu tehnologiile ce ar putea fi
denumite „neconvenţionale”. Lucrarea de faţă, care se vrea a fi prima dintr-o serie
de lucrări de popularizare a informaţiei tehnico-ştiinţifice legate de aceste „teh
nologii neconvenţionale”, conţine o listă de 35 de lucrări întocmite, începând cu
2004, de către subsemnatul şi care reprezintă punerea cap la cap a activităţii de
cercetare-dezvoltare duse de anumite colec tive de cercetători începând cu
sfârşitul anilor '50, la care s-au adă ugat rezultatele deosebite ale muncii
individuale de cercetare purtate de unii savanţi şi inventatori români, indiferent
dacă au activat în Ro mânia sau pe alte meleaguri. Seria lucrărilor de popularizare
ce s-ar vrea începută prin lucra rea de faţă îşi propune să familiarizeze publicul
larg cu o serie de no ţiuni şi date tehnico-ştiinţifice sau din istoria ştiinţei şi
tehnicii, care altminteri sunt evitate prezentării publice, din varii motive... Să
menţio năm totodată că tehnologiile despre care se va face vorbire, nu sunt stricto
sensu „secretizate", ci doar ţinute, într-un fel sau altul, în afa ra atenţiei
publicului şi împiedicate să iasă pe piaţă sub formă de aplicaţii. Dacă analizăm
aceste tehnologii, vom descoperi o bună parte din „comportamentul" OZN-urilor dar
şi dispozitive tehnice capabile de performanţe pe care tehnologia clasică nici
măcar nu le poate concepe... Această lucrare nu este o analiză asupra unei anumite
tematici, ci o simplă trecere în revistă a unor tehnologii. Cele 35 de lucrări (re
ferate) nu au caracter public, dar vom face o trecere în revistă a conţi nutului
lor iar pe marginea acestora vom face unele analize şi comentarii. Am selectat
aceste lucrări, pentru a da publicului un punct de ple3

care în cadrul a ceea ce vom analiza pe larg şi pe îndelete în următoa rele

preconizate volume.Totodată, cititorii vor putea intui cu această ocazie cam la ce
nivel a ajuns activitatea de cercetare secretă, care lucreează paralel faţă de cea
publică, dezvoltând tehnologii com plet diferite cel mai adesea... Fiecare este
liber să selecteze ceea ce-l interesează din această listă, pe viitor intenţia
autorului fiind aceea de a trata mult mai pe larg subiectele ce se vor dovedi de
mare interes. În preambulul acestei lucrări, vom face o prezentare a unor so luţii
tehnice care practic se regăsesc în mare parte în cadrul tehno logiei aşa-numitelor
OZN-uri. Am decis să pornesc lucrarea de faţă cu o astfel de prezentare, tocmai
pentru a demonstra din capul locului că, de fapt, tehnologiile aplicate în cazul
OZN-urilor sunt... vechi şi avute în vedere pentru diverse aplicaţii practice încă
de acum... 100 de ani, în anumite cazuri ! De multe ori, atunci când vine vorba de
tehnologii neconvenţi onale sau pagini mai puţin cunoscute din istoria Omenirii,
vor apă rea imediat „lătrătorii” care vor pretinde „dovezi”. Evident că nu o vor
face într-un mod civilizat, ci căutând în mod clar să insulte, comportându-se
bădărăneşte şi stupid şi în felul acesta închizând din start orice chef de
discuţie. Pe de altă parte, cea mai mare parte a dovezilor nu se află în cadrul
unor surse publice şi nu pot fi publicate pur-şi-simplu. Se poate atrage atenţia
publicului asupra anumitor lucruri, astfel încât să-i fie direcţionată atenţia şi
curiozitatea către anumite chestiuni, prin cer cetarea şi analiza cărora se pot
găsi răspunsurile la anumite întrebări, se pot elucida unele din misterele acestei
lumi etc. Lucrările mele nu declasifică programe secrete, pentru că declasificările
se fac doar de către persoane şi instituţii abilitate, cu res pectarea anumitor
proceduri. Dar pot, totuşi, să atrag atenţia asupra unor evenimente şi persoane
despre care publicul nu a cunoscut nimic şi, de asemenea, să pun în vederea
publicului principiile de funcţionare utilizate de sisteme de propulsie ori
energetice, care nu sunt public utilizate şi de care nu s-a discutat niciodată,
nefiind deloc cunoscute oficial. Am expus mai ales în cadrul lucrării „România şl
Arma Supre mă" - vol. II, principiul de funcţionare al sistemului de conversie,
foca lizare, direcţionare şi transmitere la mare distanţă a energiei (electrice, în
principiu) dar şi alte lucruri despre care nu s-a mai discutat în public până acum
(vacuumpropulsia inventată şi aplicată de Rudolf Liciar, resocierea catalitică a
radicalilor atomici de oxigen sub acţiunea azotu lui activ etc). Am atras de
asemenea atenţia asupra faptului că docu mentaţia tehnică prezentă în mediul public
referitoare la invenţiile lui Coandă, este incompletă şi chiar eronată, şi multe
altele... Dar 4
atât pot face - să spun; nu voi publica documente sau detalii pe care nu am voie să
le public. Voi face o trecere în revistă a tehnologiilor utilizate în dome niul
aerospaţial (şi al energeticii...) în ultima sută de ani, concomitent cu
evenimentele şi evoluţia istorică a acestei perioade, pentru a vedea sau a înţelege
ce se întâmplă de fapt în lume la ora actuală. Această lucrare a selectat un număr
de 35 de titluri din cadrul unor programe de cercetare ştiinţifică desfăşurate în
regim mai mult sau mai puţin public, pentru ca în conţinutul cărţii să facă o
scurtă prezen tare dar şi o serie de comentarii pe marginea acestora. Pentru acest
prim volum, s-au ales mai ales lucrări de cercetare care au trecut şi prin mediul
public, aceasta tocmai pentru a atrage atenţia asupra faptului că ştiinţa şi
tehnica pe care le cunoaştem OFICIAL sunt doar o fărâmă din cadrul unei ştiinţe
dezvoltate departe de ochii publicului şi la îndemâna unui grup restrâns de oameni,
a căror loca lizare, provenienţă şi evoluţie în istorie sunt foarte dificil de
precizat. Ar fi o sarcină mult prea dificilă a încerca să determin care sunt
grupurile de interese ori de persoane care au monopolizat adevă rata ştiinţă, sau a
încerca să stabilesc evoluţia istorică a acestor gru pări oculte începând din
timpuri imemoriale, trecând prin preistoria Uma nităţii şi apoi de-a lungul
epocilor istorice pretins a fi „cunoscute” de către istorici... Ar însemna să
întocmesc o vastă lucrare de istorie universală, cu multe „accente”
pluridisciplinare - în domeniul arheologiei, antropologiei, studiului asupra
fenomenului vieţii şi a legităţilor evoluţiei (care nu s-au aplicat de fel în cazul
lui Homo Sapiens Sapiens, spre deose bire de multe alte vieţuitoare de pe
Terra...), a naşterii şi dinamicii civili zaţiei umane, a limbajelor şi a scrierii,
istoria ştiinţei şi tehnicii, evoluţia discontinuă a ştiinţei de-a lungul unei
perioade foarte mari de timp etc. Nu sunt încă pregătit pentru a întocmi o astfel
de lucrare pluri disciplinară şi oricum, aceasta ar fi o adevărată enciclopedie
care nu se poate face bine decât cu o foarte bună documentare. Drept pentru care am
decis ca, pentru început, să abordez strict domeniul tehnicoştiinţific, selectând
diverse tematici din perioada ultimei sute de ani din istoria Omenirii.
Tehnologiile care au fost scoase din domeniul pu blic precum şi acele părţi ale
ştiinţei şi tehnicii care niciodată nu au mai fost aduse la cunoştinţa publicului
vor fi luate în discuţie, analizate şi prezentate într-un mod care să fie, pe cât
posibil, pe înţelesul tuturor. Scopul acestei serii de cărţi este acela de
„popularizare” a unor informaţii tehnico-ştiinţifice care nu sunt prezentate în
general de lite ratura tehnică „oficială”, tematici evitate sau chiar ocultate de
cei care stabilesc „ştiinţa oficială” (şi care... nu sunt oameni de ştiinţă),
precum 5

şi o serie de episoade mai puţin cunoscute din cadrul istoriei relativ recen te a
ştiinţei şi tehnicii. Aşa cum v-aţi obişnuit probabil, lucrările subsemna tului nu
sunt simple înşiruiri de susţineri, ci conţin şi prezentări de date tehnice,
prezentări grafice diverse însoţite uneori şi de explicaţii, informa ţii istorice,
numere de brevet, indicarea unor date de pornire pentru cei care doresc să facă pe
cont propriu „investigaţii” mai detaliate etc. Nutresc speranţa că voi reuşi să
clarific măcar o parte din necla rităţile pe care le are publicul românesc amator
de ştiinţă şi tehnică, fa ţă de datele şi informaţiile legate de „tehnologiile
neconvenţionale”. Ştiu că unora ar putea să li se pară plictisitor acest început,
dar este bine totuşi să-l lectureze atent, pentru că informaţiile tehnico-
ştiinţifice sunt concentrate şi importante pentru înţelegerea pe mai departe a
multora dintre aşa-zisele „mistere” ale lumii actuale. „Soluţiile” înşi rate în
paginile următoare vin practic să „deconspire” o bună parte din tehnologiile OZN...
Autorul
OZN-urile - extraterestre sau... terestre ? Imediat după cel de-al doilea război
mondial s-a înregistrat o am plificare a numărului de observaţii şi întâlniri cu
aşa-numitele OZN-uri (obiectele zburătoare neidentificate), provenienţa acestora
fiind cel mai adesea foarte dificil de stabilit! Părţile beligerante se bănuiau
reciproc, dar obiectele zburătoare bănuite a fi „arme secrete” ale adversa rului nu
s-au pus în valoare ca arme, ci poate doar ca aparate de cercetare-recunoaştere sau
de curăţare a atmosferei de... deşeuri, În special deşeurile radioactive fiind cele
colectate, dar şi alte ele mente care ar fi putut pricinui alterarea gravă a
factorilor de mediu. Mai mult, pentru o lungă perioadă de timp, un satelit cu
proprie tăţi interesante s-a deplasat pe o traiectorie ciudată, gravitând parcă în
spaţiul cosmic dintre Soare, Terra şi Lună, dar fără a fi satelitul niciunui corp
ceresc. În februarie 1942, OZN-uri de mari dimensiuni au survolat te ritoriul SUA,
apariţiile lor intensificându-se odată cu debutul tes telor nucleare şi cu
realizarea primelor bombardamente nucleare în anul 1945. Cum din majoritatea
rapoartelor rezulta că astfel de aparate de zbor ar proveni din regiunile izolate
ale planetei (în special din regi unea polară sudică), în 1947 s-a organizat chiar
şi o campanie mili tară de mari proporţii a unei „mari unităţi de arme întrunite”
sau „corp expediţionar” - cum se numeşte în limbajul militar anglo-american. Din
câte se pare, în urma acestei operaţiuni militare de mari pro porţii s-a ajuns la
simpla concluzie că nu există o ameninţare mili tară şi nu se pune problema
intrării în conflict cu posesorii ciudatelor aparate de zbor. Ipoteze despre
provenienţa acestor aparate şi a ocupanţilor lor s-au emis mai multe, dar în
principal au fost reţinute trei variante: - că ar fi fost vorba despre rămăşiţele
elitei naziste, care s-a retras în baze izolate şi a solicitat armistiţiul în 1947,
acesta încheinduse abia în 1952; - că ar fi fost vorba de fiinţe din cadrul unei
civilizaţii extrate restre, atrase aici de evenimentul războiului; - că ar fi fost
vorba de reprezentanţii unei străvechi civilizaţii terestre care uneori
monitorizează activitatea sălbaticei civilizaţii te restre actuale. Susţinătorii
acestor ipoteze au adus diverse argumente în spri jinul acestor teorii, fiecare
construind un anumit tip de scenariu şi în cercând să dea o explicaţie logică
evenimentelor de atunci. Aparatele de zbor care au survolat diverse regiuni ale
planetei înainte de ultimul război mondial, în timpul sau după acesta, este foarte
7

probabil să nu aibă una şi aceeaşi provenienţă... Oricum, în special după

terminarea războiului, activitatea terestră de cercetare (pornind în special de la
rezultatele deja obţinute ale cercetării secrete ger mane) din cadrul statelor
foste „aliate” în decursul războiului - a obţinut o serie de interesante rezultate
prin care am putea recunoaşte total sau parţial comportamentul sau caracteristicile
misterioaselor OZN-uri. Vom enumera în continuare o parte dintre acestea, cu titlu
exem plificativ... Vehiculele spaţiale neconvenţionale - o realitate tehnică În
decursul ultimelor decenii, în cadrul activităţii de cercetare rea lizate în
condiţii mai mult sau mai puţin publice, au fost reţinute o serie de soluţii
tehnologice destinate îmbunătăţirii vehiculelor aerospaţiale, aceste soluţii
tehnologice fiind cel mai adesea considerate „ne convenţionale”. Astfel, pentru
exemplificare, am putea trece aici în revistă o parte din aceste soluţii
tehnologice propuse: • sustentaţia aerodepresivă şi vacuumpropulsia, se referă la
utili zarea caracteristicilor fizice ale mediului ambiant în cadrul atmosferei
dense, mediul atmosferic (gazos) sub presiune prezentând o importantă energie
potenţială care poate fi, în anumite condiţii, pusă în valoare pen tru asigurarea
sustentaţiei sau/şi propulsiei unui vehicul aerospaţial. Sunt cunoscute
instalaţiile de suflare a stratului-limită de pe extradosul suprafeţelor portante,
aşa cum au fost puse la punct de către Henri Coandă, acestea realizând un puternic
suflaj al stratului-limită pe extradosul unor suprafeţe special destinate în acest
scop (prevă zute cu fante, voleţi etc) şi asigurării în acest fel a condiţiilor de
apariţie a tracţiunii aerodepresionare, adică a mişcării controlate (dezvoltare de
energie cinetică) a unui fluid într-un mediu fluid prin realizarea unor regiuni
depresionare între fluidele angrenate, diferenţa de presiune fiind de regulă
rezultatul deplasăriii a cel puţin unuia dintre fluide. Această dinamică a
fluidelor în jurul unei zone de contact depresionare creează tracţiune, forţă care,
în cazul particular al orien tării pe axa verticală a aparatului de zbor, devine o
forţă de sustentaţie. În anumite condiţii, pe unele suprafeţe ale aparatului de
zbor se poate realiza chiar vacuum, caz în care, din cauza diferenţelor de pre
siune dintre extradosul şi intradosul (suprafaţa de deasupra şi cea de dedesubt)
elementului respectiv, se poate obţine forţa maximă de tracţiune/sustentaţie. În
privinţa tehnologiei sustentaţiei şi propulsiei aerodepresive, cu noaştem în
special ejectoarele (interioare şi exterioare) de tip Coandă dar şi multe alte
aplicaţii ale aceluiaşi principiu de funcţionare, acesta 8
fiind de altfel rezumat în cadrul brevetului FR 762688 (solicitat în 1932), cel
care a consacrat oficial ceea ce astăzi numim „efectul Coandă”. În domeniul
tehnicii vacuumpropulsiei, lucrări importante au rea lizat Rudolf Liciar şi Viktor
Schauberger, aceştia punând de altfel şi ba zele aerodinamicii suprafeţelor poroase
şi tehnologiei absorbţiei stratului-limită în anumite condiţii: Cu astfel de
tehnologii s-au putut crea, în regim secret, aeronave de mare performanţă (de
obicei supersonice), capabile a se depla sa (exclusiv) în interiorul păturilor
dense ale atmosferei (0 -10.000 m) cu viteze foarte mari dar în regim economic şi
silenţios, fără impedimen tele specifice frecării cu aerul (rezistenţă aerodinamică
mare, încălzirea celulei aerodinamice, formarea undelor de şoc şi a bangului sonic
etc). Primele aeronave de acest gen au fost realizate în perioada 1944-1945, deşi
experimentele debutaseră din anii '20. Primele modele experimentale de dimensiuni,
reduse au foat realizate în Austria şi România pe la finele anilor '30, iar primele
variante expe rimentale de vehicule aeriene militare bazate pe astfel de
tehnologii, au fost realizate cu începere din 1942, fiind în fine create şi mai
multe prototipuri „finite” între 1944-1945. • propulsia magnetohidrodinamică (MHD),
prin formarea şi ac celerarea unui jet de plasmă sau gaze intens ionizate, cu
ajutorul unui câmp magnetic exterior (aplicat) sau interior (propriu) îndeajuns de
puter nic, eventual prin acţiunea unor câmpuri încrucişate (electric şi magnetic).
Problema sursei de plasmă în principiu nu este dificil de rezolvat, dar asigurarea
sursei de energie electrică şi a câmpului magnetic de confinare/accelerare a
agentului de lucru a ridicat de la bun început probleme destul de greu de rezolvat.
Modelele teoretice ale unor astfel de sisteme de propulsie au fost sta bilite încă
de la finele secolului XIX, primele modele experimentale fiind realizate în
perioada interbelică, în special de către germani, cercetătorul şi inventatorul
(austriac) Karl Nowak având în acest sens rezultate deosebite. Primele prototipuri
destinate echipării vehiculelor aerospaţiale de dimensiuni mari au fost realizate
în 1943 iar după cel de-al doilea război mondial, rareori au fost public declarate
cercetările din acest domeniu. Utilizând astfel de sisteme de propulsie
aerospaţială, se pot atinge viteze cosmice şi distantele interplanetare pot fi
parcurse rapid. • propulsia electrodinamică (electrocinetică); Este realizată de
obicei prin utilizarea mediului ambient, indife rent dacă este vorba de o atmosferă
planetară sau mediul cosmic inter planetar ori interstelar. Agentul de lucru al
unui astfel de sistem de propulsie îl con stituie cel mai adesea electronii şi în
mai mică măsură ori deloc, ionii; tot de obicei, viteza de lucru a agentului de
lucru este apropiată de 9

viteza luminii în vid (regim de lucru relativist). Studiile pe marginea unor astfel
de sisteme de propulsie au debutat încă de la finele sec. XIX, prin intermediul
binecunoscutului Nikola Tesla, şi au continuat în perioada interbelică, în special
cercetătorii germani având rezultate deosebite şi în acest domeniu. Pentru
realizarea propulsiei electrocinetice, s-au reţinut mai multe metode, de pildă
realizarea unor sisteme incorporate în structura navei şi care acţionează ca un fel
de „antenă radio”... propulsivă, în interiorul atmosferei creând un strat-limită
bogat în ioni şi mai ales electroni, pe care-i şi accelerează prin undă
electromagnetică direcţionalizată. De asemenea, s-a mai aplicat şi fenomenul
„vântului elec tric” dar şi acela al apariţiei unei forţe de o anumită
direcţionalitate, în cazul condensatorilor cu armături asimetrice (aşa-zisul efect
„BiefieldBrown”, deseori confundat la ora actuală cu „antigravitaţia”...), •
suprafeţele active şi comenzile vectoriale simplificate; Pentru asigurarea unui bun
dar facil control manual sau automat al unui vehicul aerospaţial capabil să
evolueze la orice altitudine, în atmosferă ori spaţiul cosmic, s-a pus problema
stabilirii unor sisteme de comandă/control cât mai simple, mai sigure şi eficiente.
Deoarece, voleţii gazodinamici şi ajutajele orientabile sunt nişte soluţii
limitative şi care ridică şi o sumedenie de probleme tehnologice, au fost reţinute
cu timpul următoarele soluţii mai puţin convenţio nale: utilizarea de suprafeţe
portante dotate cu voleţi şi canalizaţii spe ciale de scurgere prin interiorul
celulei aerodinamice (indiferent dacă este vorba de fuselaj sau mai ales aripă...),
inclusiv prin utilizare de instalaţii de electrizare şi accelerare a fluidelor
ionizate; utilizare de instalaţii conţinând miniajutaje orientate sau orientabile
(mobile) care funcţionează cu amestecul de gaze din atmosfera planetară sau cu un
agent de lucru ieftin şi stocabil, de pildă apă; s-au realizat de pildă, aşa-
numitele motoare de orientare-stabilizare cu aburi de suprapresiune, care
utilizează ca agent de lucru minijeturi de aburi lucrând la presiune înaltă (cca
200 atm), în această schemă fiind implicat şi gene ratorul de aburi de tip Vuia, în
variantele sale perfecţionate. • instalaţia de microclimat electrolitic-
regenerativă, Observându-se că prin metoda clasică a stocării sub presiune (în
stare lichefiată) a gazelor vitale (în special oxigenul) se limitează drastic
autonomia vehiculului aerospaţial şi în plus se ridică şi o serie de dificile
probleme tehnologice, ca să nu mai vorbim de masa ridicată a instalaţiei de
stocare, s-a ales, la un moment dat, soluţia obţinerii gazelor vitale (destinate
microatmosferei de bord) direct ia bordul vehiculului aerospaţial, pe cale
electrolitică. 10
Motorul magnetic - fabricat în România din 1973 !
-

Fireşte, o utilizare a electrolizei ridică problema necesitaţii unei sur se de

energie electrică şi încă una capabilă de a genera curent foarte puternic (amperaj
crescut), pentru aceasta utilizându-se modele perfec ţionate de generator
homopolar. Acţionarea acestui generator s-a făcut cu ajutorul motorului magnetic,
deci prin utilizarea energiei magnetice. Chestiunea „motorului magnetic” este
foarte controversată în mediul public, existând foarte mulţi detractori, dintre
care unii chiar neagă existenţa „energiei magnetice” (deşi noţiunea este clar recu
noscută de către ştiinţa „clasică”, fiind în teorie clar definită fizic şi ma
tematic...) iar alţi comentatori neagă capacitatea unei „energii conser vative”
(cum este cazul energiei gravitaţionale sau magnetice) de a dezvolta lucru mecanic
„fără un aport de energie din exterior”... Chestiunea aceasta merită însă discutată
separat şi mult mai pe larg... Să mai notăm totuşi doar că, dacă în public problema
acestui „motor magnetic” este intens dezbătută pro şi contra, în mediul de cer
cetare nepublic, de cel puţin 40 ani, problema este clarificată în mod pozitiv iar
motoarele magnetice sunt deja în faza de perfecţionare succesivă. În România,
primul motor magnetic a fost proiectat între 1967 şi 1969, fiind realizat în regim
de prototip în 1973 şi perfecţionat în 1976, când s-au executat şi experimente
concrete prin motorizarea unei auto utilitare ce a executat un drum Bucureşti-
Oradea şi retur; apoi perfecţi onat succesiv în 1983 şi 1984 (când s-a motorizat o
Dacia 1300) şi 1992. Autorul acestei lucrări a construit „în regie proprie” un mic
mo del demonstrativ de „motor magnetic”, utilizând documentaţia moto rului
experimentat din 1973, acest model fiind cel mai simplu şi mai ac cesibil d.p.d.v.
tehnologic. În cazul instalaţiei electrolitice-regenerative, motorul magnetic este
utilizat pentru acţionarea părţii rotorice a generatorului homopolar care asigură
un curent foarte puternic pentru băile electrolitice în care este generat oxigenul
dar şi azotul. Este ştiut faptul că, la bordul unei nave cosmice, un individ de
constituţie fizică normală, având greutatea de 70 kg, consumă zil nic minim o
cantitate de 2,2 kg apă, 0,8 kg oxigen, 0,75 kg alimente - din care min. 300 gr.
protide şi lipide, la care se vor adăuga şi cel puţin 2 kg de apă în scopuri
igienice („Cosmonautul - un supraom ?”, de FI. Zăgănescu, Ed. Albatros 1985, pag.
168). Pentru rezolvarea acestor necesităţi, la bord a fost prevăzută o instalaţie
electrolitică-regenerativă, care utilizează o cantitate dată de apă, stocată la
bord, aceasta fiind descompusă, utilizată în cadrul atmosferei de bord iar apoi
parţial (cca 80%) regenerată şi recirculată, 11

astfel încât, prin utilizarea aceleiaşi cantităţi de apă, echipajul uman poate
supravieţui o perioadă foarte mare de timp, fără ca la bord să fie stocat altceva
decât apă. În anumite cazuri, s-a dorit şi asigurarea de azot, pentru acesta fiind
nevoie de alţi electroliţi. OZN-urile din Belgia - o tehnică terestră... •
motoarele aeroreactoare electrotermice; Sisteme de propulsie bazate pe utilizarea
exclusivă a aerului din cadrul atmosferei, fără ca acesta să fie folosit drept
„comburant” în cadrul vreunui proces de combustie, ci prin electrizarea şi
accelerarea gazelor din componenţa aerului. Pentru aceasta s-au utilizat camere
speciale ori pereţi speciali pe suprafaţa cărora aerul se scurge, prin aceşti
pereţi acţionând câmpul electric de foarte înaltă frecvenţă (microunde) şi de
putere crescută. Curentul electric de înaltă frecvenţă a putut fi destul de simplu
obţi nut cu ajutorul aşa-numitelor ,,bobine Tesla” dar şi prin utilizarea unei alte
invenţii preconizate tot de către Tesla - klystronul, în acest caz funcţionarea
fiind sub formă de impulsuri. (Vă amintiţi de misterioasele OZN-uri din Belgia,
Marea Britanie, Norvegia - anii 1991-1992 - când OZN-uri au străbătut spaţiul ae
rian al acestor state, impresionând radarele prin funcţionarea pulsativă a
motoarelor, în situaţia în care doar o emisie de gaze puternic ionizate ar fi putut
impresiona ecranul radar în asemenea măsură...?!) S-au realizat mai multe scheme de
motoare aeroreactoare electro termice, cu funcţionare exterioară sau interioară
(scurgerea aerului ionizat se face în interiorul fuselajuiui, în cadrul unor
motoare, sau chiar în exterior, pe suprafaţa fuselajuiui). • motoarele rachetă cu
laser îmbarcat, După cum se cunoaşte, cel puţin în ultimii 20 ani, toate pro
iectele de vehicule aerospaţiale propulsate cu ajutorul laser-ului, utili zează
diferite scheme de aplicare a fascicolului laser, dar instalaţia laser propriu-zisă
NU este amplasată la bordul vehiculului aerospaţial în cauză, ci fie pe sol, fie la
bordul unei aeronave de mari dimensiuni, fie la bordul unei staţii orbitale
circumterestre... Odată cu realizarea şi perfecţionarea Laserului cu Electroni
Liberi (FEL-„free electrons laser”) s-a putut pune problema îmbarcării lase rului
chiar la bordul vehiculului aerospaţial, indiferent dacă acest laser este utilizat
ca armă sau în cadrul unui sistem de propulsie. În acest din urmă caz, agentul de
lucru l-ar constitui... apa sub formă de gheaţă, stocată la bord. Desigur, în
varianta publică, FEL este încă de putere relativ

12
,,mică” dar în cadrul activităţii de cercetare militară s-au realizat astfel de
lasere deosebit de puternice, care s-ar preta inclusiv la utilizare în cadrul unui
sistem de propulsie termolaser, „cu cameră focală pelicular-centrifugată”. În acest
caz, agentul de lucru este apa (care este de asemenea agent de răcire), aceasta
fiind injectată centrifugal prin intermediul porozităţilor camerei focale a
laserului (pata focală a laserului se for mează în interiorul unei camere
cilindrice rotative prevăzută cu pereţi poroşi) în care se poate atinge o
temperatură de peste 20.000° C (asta doar în „pata focală”), în vreme ce pereţii
camerei sunt protejaţi prin ,,răcire peliculară” de către apă, tot apa fiind şi
agentul de lucru al motorului, descompunându-se termic în hidrogen şi oxigen
atomic. Motorul laser fotonic - un concept Nikola Tesla • motorul laser-fotonic
prin colectare de bremsstrahlung; Un astfel de motor a fost conceput în forma sa
teoretică, la înce putul secolului XX, de Nikola Tesla, care a constatat producerea
aces tui interesant şi aparent straniu fenomen fizic, fiind totodată şi primul care
a intuit aplicaţiile sale în materie de energetică şi propulsie. Bremsstrahlung
este un termen care provine din cuvântul compus german ,,bremsen” („a frâna”) şi
„strahlung” adică „radiaţie”, în semnând aşadar „radiaţie de frânare”. Aceasta este
o radiaţie în principiu electromagnetică produsă de frânarea particulelor încărcate
electric în momentul în care acestea, în mişcarea lor sunt deflectate de către
acţiunea altor particule. De obicei, este vorba de frânarea/ deftectarea
electronilor cinetici de către nucleele atomice, având ca efect eliberarea în
special de fotoni din partea electronilor frânaţi. Se ştie faptul că acest fenomen
a fost des coperit de Nikola Tesla în timpul experienţelor de laborator cu curenţi
de foarte înaltă frecvenţă, desfăşurate între 1888 şi 1897. Bremsstrahlung nu se
referă însă doar la radiaţia fotonică a elec tronilor cinetici deflectaţi de
prezenţa altor particule, ci şi la orice emi sie a unor particule încărcate
electric şi cauzată de deflectarea acestor particule din cauze exterioare lor, iar
„radiaţia sincrotron” (emisie a particulelor care se deplasează la viteze
relativiste fiind deflectate cu ajutorul aplicării unor câmpuri încrucişate şi
emiţând unde radio) este radiaţie gamma (emisă de nucleele atomice radioactive),
radiaţie X (cu lungimea de undă mai mare decât cea a radiaţiei gamma) dar şi
radiaţie luminoasă din spectrul vizibil, ultraviolet sau infraroşu. Multă vreme,
această radiaţie a fost considerată o problemă „ca re face dificilă sau imposibilă
realizarea fuziunii termonucleare contro late”...! Or, în realitate, tocmai acest
fenomen de bremsstrahlung 13

face posibilă d.p.d.v. tehnologic realizarea generatoarelor de fisiune nucleară,

iar acest lucru a fost mai întâi preconizat de către Tesla, pre luat apoi şi
experimentat de fizicianul şi inventatorul austriac Karl Nowak. Acesta a lucrat
multă vreme sub tutela SS în perioada regimului nazist, fiind inventatorul
motorului cu resociere atomică în varianta catalizată de azotul activ, dar şi
inventator al unor generatoare bazate pe fisiunea nucleară controlată, a unor
instalaţii de lichefiere/ separare - a aerului, a bombelor cu aer lichid pe care
germanii ar fi trebuit să le utilizeze în război prin 1945 etc. Cu ajutorul unui
fascicol laser de înaltă frecvenţă (condiţie pe care d.p.d.v. tehnologic la ora
actuală doar „laserul cu electroni liberi” o poate îndeplini cu uşurinţă) se face
colectarea radiaţiei de frânare, focalizarea şi direcţionalizarea acesteia, cu
aplicaţii deosebite în do meniul enegeticii şi al sistemelor de propulsie
aerospaţială. În acest din urmă caz, se poate obţine „motorul laser-fotonic”, al
cărui agent de lucru are viteză relativistă. Un astfel de motor utili zează apa ca
agent de lucru stocat la bord, din care, prin acţiunea microundelor obţine o plasmă
de hidrogen şi oxigen (în cadrul unei ca mere de radioînaltăfrecvenţă fără
electrozi) iar aceasta este supusă confinării magnetice (de pildă, prin aplicarea
efectului de Z-Pinch), în care perioadă această plasmă va emite radiaţie de
frânare. Colectarea radiaţiei de frânare de către unda laser de înaltă frec venţă
va conduce la formarea unui fascicol axial de uriaşă putere, de ordinul
terrawaţilor... Motoarele-rachetă cu radicali atomici. De oxigen şi hidrogen... •
metoda răcirii bobinajelor în câmp electrostatic, Această metodă a atras atenţia pe
timpul experimentelor menite a găsi o soluţie pentru obţinerea de acceleratoare
magnetohidrodinamice simple şi eficiente destinate accelerării jeturilor de
particule încărcate electric până la mari viteze, eventual viteze relativiste.
Utilizarea bobinajelor masive de genul acelora care s-au folosit la construirea
Stelerator-ului sau a Tokamak-ului (instalaţii experimentale de fuziune
termonucleară controlată, realizate de americani respectiv de sovietici cu începere
din anii '50) sau a supraconductorilor (crio genia ori nu) din capul locului a fost
respinsă, din cauza numeroaselor probleme tehnologice şi de cost... Astfel, pentru
obţinerea de bobinaje uşoare, compacte dar ca pabile de a lucra la curent puternic,
s-au urmat în principal două căi: găsirea unei noi metode de răcire a bobinajului
clasic realizat din cupru, 14
aluminiu sau oţel; găsirea unor metode de realizare a supraconductibilităţii dar cu
material ieftin şi tehnologie simplificată. În ambele cazuri au fost obţinute
rezultate interesante prin apor tul adus de o serie de inventatori cum ar fi Oscar
C. Blomgren, cu bre vetele sale publice. În domeniul supraconductibilităţii, lista
de patente este foarte mare, mal ales dacă este vorba de materiale (fero) poli
merice utilizate drept conductori electrici. • motoarele rachetă cu radicali
atomici; Deşi menţionate de literatura de specialitate încă din anii' 50, re
zultatele cercetării privind realizarea şi perfecţionarea unor astfel de sisteme de
propulsie, nu au fost date publicităţii până în prezent. Ştim că, în cadrul
activităţii de cercetare, un accent deosebit s-a pus pe urmă toarele aspecte:
obţinerea facilă de hidrogen atomic îndeajuns de stabil pentru a fi injectat în
camera de ardere a motorului sub această formă (starea de radical atomic este
foarte instabilă, radicalii tinzând în mod aproape instantaneu spre resociere
atomică); obţinerea de oxi gen atomic sau de ozon. Din cadrul acestei categorii de
motoare-rachetă, cele mai efici ente şi mai abordabile d.p.d.v. tehnologic sunt
următoarele două: moto rul cu hidrogen atomic şi ozon (capabil de realizarea unor
viteze de lucru de ordinul 30-35 km/sec) dar mai ales motorul cu oxigen atomic şi
azot activ, care de fapt este un motor cu aer (aerul fiind compus din azot şi
oxigen). Să mai menţionăm şi că astfel de motoare nu poluează absolut deloc, ele
ejectând apă şi respectiv... aer. Viteza de lucru a acestor motoare în condiţii
minimale poate fi de cca 10 ori mai mare decât aceea a navetei spaţiale americane,
dar acest tip de motor are şi avan tajul de a permite utilizarea unui accelerator
magnetohidrodinamic care să preia şi accelereze jetul de gaze intens ionizate. În
acest caz, se pot atinge cu destulă uşurinţă viteze de lucru de ordinul 1.500
km/sec, adică de peste 330 de ori mai mari decât viteza agentului de lucru la
actuala naveta spaţială. În afară de hidrogenul şi oxigenul atomic, teoretic mai
există şi heliul atomic, însă acesta este greu de obţinut şi de utilizat. Viitorul
navigaţiei cosmice - motoarele cu apă ! • optimizarea motorului-rachetă chimic,
Lucrându-se pe schema generală a motorului-rachetă chimic clasic, s-au trasat o
serie de direcţii de dezvoltare, prin care s-a urmărit creş terea performanţelor
dar şi simplificarea şi economizarea acestui tip de motor. Pe lângă utilizarea de
agent de lucru în stare de radical atomic s-au mai propus şi experimentat
următoarele trei metode: 15

- simplificarea instalaţiilor auxiliare ale motorului-rachetă chimic prin

utilizarea nu a unor carburanţi şi comburanţi, ci a unui singur agent de lucru care
să fie ieftin, stocabil, neimflamabil, netoxic, nepericulos de manipulat şi
necoroziv - APA. Apa poate fi preîncălzită cu ajutorul unui generator de tip Vuia
sau a unui dispozitiv bazat pe sonicitate (invenţiile lui Gogu Constantinescu).
Acest abur urmează a fi injectat în camera electrotermică re prezentată de
tubulaturi de grafit încinse la roşu (rezistoare de grafit), în care apa se
descompune electrotermic formând hidrogen şi monoxid de carbon, acesta din urmă
fiind reţinut de nişte filtre electrostatice. Performanţele acestui tip de motor
sunt relativ modeste (viteza de lucru de cca 2.500 - 3.000 m/sec cu un debit de
ordinul 10-15 kg/sec, ceea ce corespunde unei tracţiuni de ordinul 2.600 - 4.600
kgf) dar se compensează prin simplitatea constructivă a motorului şi raportul
foarte bun dintre tracţiunea dezvoltată şi masa totală a motorului. El utilizează
un generator homopolar de mici dimensiuni antrenat de un motor magnetic. -
utilizarea de hidruri metalice şi amestecuri de combustie multicomponente,
conţinând nanopulberi metalice în suspensie (alu miniu, beriliu, magneziu) şi
hidruri metalice. De pildă, dacă la amestecul utilizat actualmente de naveta spa
ţială americană (oxigen şi hidrogen lichid) adăugăm şi hidrura de be riliu, vom
avea un impuls specific la nivelul mării de 560 sec, ceea ce înseamnă capacitatea
de a dezvolta o viteză de lucru de ordinul a 5.500 m/sec la nivelul mării, putând
ajunge până la 6.500 - 7.000 m/sec la altitudini mari, dacă se lucreează în regim
de destindere adaptat, cu un optim coeficient de tracţiune. Din păcate, prin
construcţia sa, greoiul motor SSME al navetei spa ţiale americane nu permite
adaptarea pentru acest nou tip de com bustibil. Interesant de precizat faptul că
motorul-rachetă rusesc RD-140 ar putea admite o adaptare la astfel de noi
amestecuri combustibile... - utilizarea ejectoarelor depresionare Coandă şi a
instalaţiilor de injecţie bazate tot pe efectul Coandă, în schema motorului-
rachetă, pentru obţinerea detentei reglabile şi chiar a unor efecte de combustie
completă, prin realizarea unui bun amestec, reducere până la anulare a scurgerilor
turbulente din regiunea ajutajului de evacuare (acestea conducând la mari pierderi
de randament în cazul tuturor motoarelorrachetă clasice) etc. • utilizarea unor
compresoare/turboagregate diferite de mo delele clasice, cu performanţe mai bune;
În cadrul acestor activităţi de cercetare au fost reţinute mai multe interesante
soluţii tehnologice, printre care:

16
- turbina aerodepresivă de tip Coandă, prevăzută cu palete su flate, deci palete
depresionare; interesant este mai ales modelul de asemenea turbină prevăzut cu
suprafeţe aerodinamice poroase ; - compresorul/turbina de tip Tesla (aşa-numita
turbină „discoidală”) care a demonstrat încă din perioada interbelică performanţe
im presionante ; - alte tipuri de compresoare/turbine (printre care şi turbina
Văideanu) ce au făcut obiectul unor brevete şi aplicaţii. • utilizarea apei drept
combustibil; Având în vedere faptul că apa conţine hidrogen (carburant) şi oxi gen
(comburant), ideea utilizării apei drept combustibil a fost de multă vreme în
atenţia cercetătorilor. Fatalmente însă, apa este foarte stabilă fizico-chimic,
neputând fi disociată cu uşurinţă, fiind deci nevoie de un mare aport energetic din
exterior pentru a obţine o disociere completă a apei, iar resocierea acesteia
evident că nu va aduce un surplus de energie, ci o energie puţin mai mică decât
aceea cheltuită ! Cel care a găsit soluţia transformării apei în combustibil a fost
chiar inventatorul Traian Vuia, cel care a realizat motoare cu aer cald şi cu
aburi, cel care a realizat generatoarele de aburi „cu circulare forţată” şi
dispozitive de carburaţie, precum şi adaptarea generatoa relor de aburi pentru a
lucra în cadrul unor grupuri de forţă destinate tracţiunii mototerestre sau chiar
pentru motoarele de aviaţie. Avioanele puteau zbura cu motoare pe a b u r i ! Dacă
tot am ajuns la această chestiune a utilizării motoarelor cu aburi în aviaţie,
merită să facem aici o mică paranteză pentru a men ţiona că, după ce, la
începuturile aviaţiei, ideea utilizării motorului cu aburi a fost abandonată în
favoarea motoarelor de combustie internă (care la acea dată se dovedeau mai
compacte şi mai puter nice), după o anumită perioadă, odată cu dezvol tarea
tehnologiei s-a pus problema reintrodu cerii în formă perfecţionată a motorului cu
aburi în aviaţie. Tot Vuia a propus şi primele aplicaţii de mare importanţă ale
propriului său generator de aburi pentru propulsia mototerestră din toate
categoriile de gabarit Dacă astăzi s-ar aplica motorul de auto mobil propus de
Vuia, consumurile de carbu rant petrolier s-ar reduce drastic, tocmai acesta fiind
motivul pentru care se preferă ca această parte a activităţii lui Vuia să nu prea
fie cunoscută

de către publicul larg. În perioada interbelică în special, dar chiar şi după

ultimul război mondial, o serie de inventatori au propus mai multe scheme pentru
motoare cu aburi care să fie competitive faţă de motorul cu explo zie: Vorkauff şi
Huttner, Besler, W.J. Still, M. Pescara, M. Bechard, W. Haberle, O. Schaefferşi
alţii... Astfel, în anii '30, William Besler a inventat şi construit un monoplan
echipat cu un motor cu aburi, dar acest motor s-a dovedit a fi totuşi prea greu şi
voluminos în raport cu puterea dezvoltată, astfel încât realizarea sa nu a stârnit
atenţia constructorilor militari. Motorul cu aburi al lui Besler era fragil şi prea
voluminos din punctul de vedere al constructorilor de avioane militare. Tocmai de
aceea, invenţia lui Besler a fost privită mai curând ca o curiozitate sau un motor
inedit dar lipsit de aplicaţii practice, mai ales că, în momentul apariţiei sale,
nimeni nu-şi făcea probleme legate de economisirea combustibililor petrolieri iar
temerea începerii unui război nu exista încă şi cu atât mai puţin perspectiva unei
crize a com bustibililor petrolieri. În primul rând, prezenţa recipientului sub
presiune (cazanul de aburi) şi a condensatorului de dimensiuni relativ mari aducea
cu sine o fra gilitate deosebită a motorului în faţa gloan ţelor, fiind aproape
imposibilă blindarea unor dispozitive având volum atât de mare. Mulţi ani mai
târziu, problema aceasta avea să fie rezolvată de germanul Wilhem Haberle, acesta
utilizând un motor de combustie internă sau externă şi recuperând cu un bun
randament energia termică degajată de acest motor, prin utilizarea atât a blocului-
motor, cât şi a gazelor eşapate pentru încălzirea apei utilizate ca agent de lucru
principal. Motorul Haberle este simplu, ieftin, compact şi reduce de cca 4 ori
consumul de carburant. Revenind în perioada interbelică la W. Besler, el concepuse
acest motor (în cele două imagini) pentru a funcţiona cu aburi în circuit închis,
în schemă fiind prevăzut şi un condensator, precum şi circuitul de refulare a apei,
acestea dând funcţi onării motorului o bună autonomie în comparaţie cu motorul de
explozie. Motorul lui Besler era la acea vreme în directă competiţie cu motorul
realizat de germanul Huttner, la care totul era mult mai compactizat şi mai uşor
întrucâtva. 18

17
Cu toate acestea, datorită utilizării unui model neperformant de generator de
aburi, în ansamblu, motorul realizat de Bessler a fost considerat de eficienţă
relativ scăzută, precum şi prea complicat d.p.d.v. tehnologic şi nu a fost adoptat
de aviaţia militară a vremii. Orga nizarea acestor motoare se poate vedea chiar din
planşele următoare, atât în cazul lui Besler, cât şi al lui Huttner. Motoarele cu
abur sunt cele mai vechi motoare cunoscute de această civilizaţie umană, încă din
sec. III î. Hr. Binecunoscutul Arhimede a imaginat un tun acţionat de abur iar în
operele antice ale lui Heron se face, de asemenea, descrierea destul de detaliată a
unor an grenaje care erau acţionate de abur. Deci, se utiliza în mod curent ener
gia aburului pentru producerea de lucru mecanic. În cazul motorului lui Besler
(SUA), gazele arse erau generate de un motor de combustie internă cu cilindrii în V
iar cazanul de aburi lucra la 75 kg/cmp şi la o temperatură de 450°C, tracţiunea
utilă dez voltată în elice fiind de 100 CP la o turaţie medie de 1.300 rot/min. În
cazul turbomotorului cu aburi inventat şi construit de Huttner, era utilizată
printre altele şi acţiunea forţei centrifuge, pentru o mai bună dinamică a apei în
cadrul motorului. Atât aburul în cadrul cazanului, cât şi turbina erau rotative, în
sensuri anta goniste iar condensarea aburului re fulat din turbina reactivă se
făcea mult mai eficient decât la motorul cu aburi inventat de Besler. Din punct de
vedere al gradului de compactizare, motorul cu aburi destinat aviaţiei, aşa cum a
fost construit de Huttner, era supe rior motorului Besler. Cu toate aces tea,
eficienţa cazanului de aburi încă lăsa de dorit. Oricum, motorul german realizat de
Huttner se preta mult mai bine aplicaţiilor în cadrul aviaţiei militare, oferind
avioanelor militare nu doar o putere destul de bună, dar mai ales o autonomie
foarte mare, precum şi capacitatea de a funcţiona într-un regim aproape omogen pe o
marjă largă a altitudinii de zbor, re ducând foarte mult sensibilitatea motorului
funcţie de scăderea pre siunii ambientale, precum şi o mai mare rezistenţă a
structurii motorului. În ceea ce priveşte motorul lui Besler, spre comparaţie cu
motorul de aviaţie realizat de Vuia, acesta nu lucra decât la o presiune de 75
kg/cmp şi nu dezvolta mai mult de... 100 CP, deşi avea volumul 19

total de peste trei ori mai mare decât acela ocupat de motorul de avion Vuia şi
evident o greutate cu mult mai mare. Motorul cu aburi Vuia producea 1.200 CP !! În
aceste pagini am trecut în revistă câteva realizări demne de luat în seamă, prin
care se căuta utilizarea apei/aburului pentru producerea de lucru mecanic, dar am
ocolit deocamdată problema de bază urmărită în activitatea de cercetare şi
inventică a lui Vuia: utilizarea apei drept combustibil, nu doar ca agent (termic)
de conservare a energiei poten ţiale şi eliberare în cadrul unui turboagregat, sub
formă de energie cinetică. Din păcate, abia către finele vieţii sale, Vuia a fost
în măsură să pună la punct motorul care să utilizeze apa drept combustibil. În ceea
ce-l priveşte pe germanul Huttner, contemporan cu Vuia, acesta a conceput şi
utilizat un cazan de o configuraţie complet atipică pentru epoca aceea, înăuntrul
căruia aburul desfăşura o mişcare de ro taţie şi, deci, în schema dinamică
participa şi forţa centrifugă. Imaginea de aici ne prezintă turboagregatul Huttner
fără a fi cuplat la motor, deci fără circuitul de recuperare a aburilor, refu lare
şi condensare a acestora pentru a putea fi recirculaţi în cadrul motorului. Totuşi,
randamentul termic al cazanelor Huttner şi Besler era încă necores punzător pentru
aplicaţii în cadrul motoarelor de aviaţie, ca să nu mai vorbim de puterea relativ
mică a acestor două motoare necon venţionale. Ele au avut totuşi menirea de a
atrage atenţia asupra exis tenţei unor soluţii tehnice realiste în vederea
economisirii carburantului petrolier. Ceva mai târziu, în preajma celui de-al
doilea război mondial, un alt inventator, Traian Vuia, realiza un model compact şi
de mare pu tere al unui motor cu aburi destinat echi pării avioanelor militare Din
păcate, s-au păstrat foarte puţine informaţii referitoare la acest motor, ele fiind
extrase din cadrul lu crării „Generateurs â vapeurs â tres hautes pressions", de G.
Brola, Paris 1942, pag.163. Evident, motorul cu aburi în circuit închis propus de
Vuia era mult mai performant decât acela realizat de Besler sau de alţi
inventatori, fiind din câte afirmă G. Brola, capabil de a realiza o tracţiune
nominală de cca 1.200 CP, la o turaţie a turbinei acţionate de aburi de 30.000
rot/min, în care se lucra 20
la o presiune de 130 kg/cmp, cu un raport de tracţiune/greutate motor de 1 CP la
1,15 kg, faţă de 1 CP/2,4 kg în cazul motoarelor Diesel din epocă sau 1 CP/0,6 kg
în cazul motoarelor de explozie din aceeaşi perioadă. Naziştii se pregăteau să
bombardeze SUA !! Să mai menţionăm şi cercetările făcute de inginerii germani de la
Messerschmitt (Germania nazistă) în vederea realizării unui bombar dier de mare
capacitate, în cadrul aşa-numitului „Projekt 1061”, care urmărea punerea la punct a
unui bombardier de mare autonomie, cu raza de acţiune cuprinsă între 12.000-20.000
km, capabil să trans porte o încărcătură de luptă de minim 5.000 kg. Era un
bombardier destinat atacului aerian asupra SUA, peste Oceanul Atlantic, dar într-o
altă operaţiune decât „Elster”.

manii au studiat în paralel cel puţin patru soluţii diferite pentru realizarea
„bombardierului intercontinental”: perfecţionarea motoarelor şi concepţiilor
aerodinamice clasice (în această categorie a intrat şi acest Me264); realizarea
unui avion-rachetă intercontinental, capabil chiar de inserţie orbitală, în anumite
condiţii acest avion-rachetă tre buind să fie capabil să revină cu bine la baza de
lansare şi având posi bilitatea de a naviga autonom pe distanţe intercontinentale;
utilizarea unor concepţii aerodinamice complet neconvenţionale (celule aero
dinamice de tip „aripă zburătoare” sau de tip discoidal) dar şi a unor sis teme de
forţă ieşite din comun, cum a fost cazul motoarelor turbo reactoare ori a
motoarelor reactive hibride sau „cu ciclu combinat”.

Am făcut această precizare pentru că unii autori confundă ope raţiunea Elster (o
tentativă de desant pe teritoriul american la bordul submarinelor de lungă
croazieră) destinată sabotării „Proiectului Manhattan” cu operaţiunea preconizată
de bombardare a SUA cu ajutorul unor avioane speciale ce erau testate în perioada
1944-1945. Soluţia quasi-clasică a fost practic Me264, conceput pentru mai multe
variante de motorizare, inclusiv pentru motoare turboreactoare şi motoare cu ciclu
combinat. Cum nu se putea pune problema trans portării unor rezerve de carburant
pentru o asemenea rază uriaşă de acţiune, inginerii germani au trebuit să caute
soluţii pentru a obţine tracţiunea necesară pe o durată cât mai mare de timp dar cu
un con sum cât mai redus cu putinţă.

„Aripile zburătoare delta” au fost realizate şi perfecţionate de fraţii Horten, de

A. Lippisch dar şi de către unele mari uzine germane de avioane, cum ar fi
Messerschmitt. Prototipurile naziste - superioare... avioanelor de azi Din
categoria avioanelor quasi-convenţionale, făcea parte şi Me264 cu ale sale motoare
hibride care utilizau aburii în circuit închis, consumau doar cantităţi mici de
carburant petrolier (şi acela carburant mixt, amestecat cu pulbere de cărbune...)
pentru a avea o autonomie foarte mare. De altfel, germanii au testat multe reţete
de „combustibil mixt”... Din categoria avioanelor de tip „aripă zburătoare” am
trecut aici cu titlu exemplificativ, aparatele Gotha P.60A şi Gotha-229 Horten IX.
Acestea au fost nişte „bijuterii inginereşti”, însă nu aveau decât o auto nomie
redusă, datorită consumului mare al motoarelor aeroreactoare. 22

Nici cele mai avansate modele de motoare cu explozie nu au putut corespunde unor
astfel de cerinţe iar motorul turboreactor german JUMO era... un mare consumator de
carburant ! Practic, în anii' 40, ger21
Reintrarea aparatului în atmosfera densă se făcea prin metoda ricoşeurilor
succesive, iar apa care se evapora era evacuată în ex terior prin pereţii poroşi ai
avionului la regiunea de contact cu atmos fera, asigurând în acest fel ceea ce se
numeşte „protecţia peliculară”.

Astfel de aparate ar fi putut atinge viteze supersonice în anumite condiţii, de

altfel aerodinamica lor fiind conceptual superioară mul tor aeronave din ziua de
astăzi... Aceste aeronave de tip „aripă zburătoare delta" au constituit mul tă
vreme modelele de bază în cadrul cercetării secrete destinate punerii la punct a
unor avioane de luptă capabile să execute misiuni la înălţime şi viteză foarte
mare. De pildă, din categoria aceasta conceptuală face parte şi vestitul bombardier
stealth B-1 „Spirit”, însă acesta nu este decât „partea vizibilă a iceberg-ului”,
fiind nimic altceva decât cea mai rudimentară dintre aeronavele de acest tip. B-1 a
fost proiectat pe la finele anilor 70, testat şi introdus în serviciul operativ în
prima jumătate a anilor '80, dar recunoscut oficial abia în 1989 şi utilizat în
1990 în cadrul Războiului din Golf, ocazie cu care a şi fost prezentat presei. În
fine, alături de rachetele-proiectil V-1 şi V-2, precum şi de o serie de alte
proiectile reactive sau avioane de vânătoare cu echipaj, germanii au mai avut în
vedere şi „bombardierul intercontinental” de numit „Pasărea de argint”, acesta
fiind chemat să asigure zborul la limita spaţiului cosmic şi în regim de viteză
hipersonică (a existat şi o variantă pentru inserţie orbitală). Aşa cum am mai
precizat, acest aparat de mare viteză era con ceput pentru a fi cât mai uşor
(realizat din aluminiu) şi avea pereţii cu structură-fagure prin care era circulat
un lichid format din apă conţinând un fel de „antigel”. În această compoziţie, apa
de răcire do bândea o temperatură de îngheţ mult mai scăzută dar şi o temperatură
de vaporizare mult mai înaltă. 23

Cum acest proiect de avion cosmic era mult prea îndrăzneţ, el nu a fost susţinut
din timp, în special Adolf Hitler fiind cel care s-a opus iar în anii 1944-1945
deja situaţia Germaniei era disperată, nemaifiind nici timp, nici resurse
industriale pentru realizarea unui astfel de proiect. În ceea ce priveşte proiectul
mult mai convenţional al bombar dierului Me264, la acesta inginerii germani au
căutat multă vreme o soluţie optimă pentru motoare, dar în momentul în care au
descoperit finalmente posibilitatea de a antrena elicele cu... aburi, deja Reich-ul
avea disponibile alte aparate de zbor, de o concepţie mult mai avan sată. Şi în
plus, războiul era deja pierdut, astfel încât nu mai erau necesare aceste
bombardiere, nemaiexistând niciun sens pentru rea lizarea lor... Caietul de sarcini
al Me264 cerea ca aparatul să poată parcurge minim 12.000 km fără escală şi
realimentare. În aceste condiţii s-a preferat adaptarea motoarelor principale,
indiferent de tipul acestora, astfel încât să poată utiliza în circuit închis şi
aburul, cercetarea inginerilor de la Messerschmitt obţinând rezultate interesante.
Datorită României, Hitler a fost învins la timp ! Fatalmente însă, alte rezultate
ale cercetării germane din ace aşi perioadă s-au dovedit mult mai avansate d.p.d.v.
tehnologic: - avionul orbital-bombardier proiectat de Eugen Sanger, a cărui
structură era realizată din pereţi poroşi de... aluminiu, prin care era circulată
apă; în acest fel era evitată greoaia soluţie a scutului termic realizat din
materiale ablative (aşa cum foloseşte naveta spaţială de astăzi, „eficienţa”
acestui scut termic în greutate de mai bine de 7 tone fiind evidenţiată în 2003, cu
ocazia catastrofei navetei Columbia...); - vehiculul aerospaţial discoidal
realizat, sub conducerea lui Richard Miethe, de către inventatorii H. Coandă şi K.
Nowak; 24
- aparatele de zbor electrocinetice de tip Haunebu, precum şi alte prototipuri de
vehicule aerospaţiale neconvenţionale.

„OZN-urile trabuc” - (şi) tehnică de spionaj terestră ! • optimizarea balonului cu

aer cald; Deşi poate părea hilar unora, în cadrul activităţilor secrete de cer
cetare a fost acordată atenţie chiar şi optimizării balonului cu aer cald şi
aceasta deoarece balonul cu aer cald putea să asigure o serie de posibilităţi
interesante: - realizarea de aeronave economice, simple, uşoare, capabile de a
zbura la înălţimi foarte mari, ajungând până în regiunea spaţiului cosmic
periterestru, unde se pot menţine pentru durate mari de timp fără a fi detectate de
aparatura radar; - realizarea unor aparate (automate cel mai adesea) capabile să
zboare cu viteze foarte mari la diverse înălţimi dar fără să ne cesite echiparea cu
sisteme de propulsie grele şi costisitoare; - realizarea unor vehicule aerospaţiale
uşor de camuflat radar şi optic, prin utilizarea de ţesături şi nanofibre cu
proprietăţi optice speciale, inclusiv reţele de fire conductoare de electricitate
formând o „ţesătură electromagnetică” cu interesante proprietăţi anti-radar. Cu
astfel de aeronave bazate pe tehnologia aerostatului cu aer cald s-au putut realiza
vehicule aerospaţiale de spionaj capabile de a se deplasa foarte lent sau chiar
staţiona deasupra unui teritoriu care trebuia monitorizat, şi aceasta de la
înălţime foarte mare, aproape de limita spaţiului cosmic; în plus, astfel de
aeronave mai au şi capaci tatea de a se deplasa cu ajutorul curenţilor-jet din
cadrul stratosferei. S-au realizat, de asemenea, aparate dotate cu înveliş electro
magnetic capabil să realizeze propulsia magnetohidrodinamică şi prin aceasta
deplasarea cu viteze foarte mari indiferent de altitudine. De asemenea, tot pe baza
acestei tehnologii s-au pus la punct şi sistemele pliante de ţesături capabile să
realizeze mascarea optică şi radar a obiectelor aflate în interior. După cum se
ştie, ideea ascensiunii cu ajutorul aerului cald se confundă cu naşterea aviaţiei
şi perioada timpurie a „epocii industriale” în cadrul acestei civilizaţii. Însă, de
la Montgolfier şi până astăzi nu s-au adus mari modificări în tehnologia balonului
cu aer cald, cel puţin nu în plan public. În perioada 1782-1783, fraţii Montgolfier
au realizat mai multe ascensiuni utilizând balonul cu aer cald. Secole mai târziu,
s-a revenit cu ideea realizării aşa-numitelor „termodirijabile”, acestea fiind
aeronave de dimensiuni mari, dar si gure în funcţionare şi care nu necesită piste
amenajate pentru deco lare/aterizare, nici asistenţa unor dispozitive aflate la
sol. Aceste aero nave sunt capabile să decoleze/aterizeze lin şi vertical, pot urca
la înăl ţimi foarte mari şi, de asemenea, pot atinge viteze foarte mari. Pentru
sustentaţie, ele utilizează un volum în care se află aer pe care îl încăl26

Pentru Me 264 s-au încercat mai multe variante de motori zare,- inclusiv
turboreactorul german Jumo 004C, apoi s-a mai încer cat şi varianta cu două/patru
turbopropulsoare de tip BMW 028 dar şi o altă variantă cu câte două turboreactoare
BMW 018. La un moment dat s-a testat şi utilizarea unor schimbătoare de căldură de
tip Ritz. De aici s-a ajuns la ideea utilizării unui model avansat de motor cu
aburi funcţionând în circuit închis şi capabil să dezvolte peste 6.000 CP, ac
ţionând o elice de mari dimensiuni cu diametrul de 5,334 m. Pentru carburant s-a
ales un amestec de benzină şi cărbunepulbere, iar un astfel de motor dovedea o
funcţionare bună, fără fluc tuaţii de putere indiferent de altitudinea de zbor,
putând asigura zbo rul de croazieră în stratosferă, departe de pericolul aviaţiei
de vână toare americane. Acest proiect a fost de fapt devansat de realizarea altor
tipuri de vehicule aerospaţiale mult mai performante decât acest avion de lungă-
croazieră.* În ceea ce priveşte motorul de aviaţie (cu aburi) al lui Traian Vuia,
acesta nu a putut fi realizat în timpul războiului de către soci etatea Breguet iar
după încheierea războiului s-a trecut deja la motoarele turboreactoare care au
acaparat atenţia constructorilor de motoare şi aeronave. În perioada primei
jumătăţi a sec. XX au existat mai mulţi inventatori care au propus şi chiar
realizat motoare de aviaţie cu aburi. La finele anilor '40, deja Vuia stabilise o
metodă (metoda „arderii termoionice”) prin care să rezolve problema depunerilor pe
pereţii interiori ai focarului (la cazanul Vuia) şi, totodată, prin care re ducea
în mare proporţie carburantul petrolier din cadrul amestecului combustibil. Astfel,
s-a ajuns la utilizarea unui amestec format din 80% apă, 10% un carburant clasic
oarecare (solid sau lichid) şi, în fine, 10% „aditivii termoionici”. Acesta a
devenit adevăratul „motor cu apă”, preluat ulterior şi perfecţionat de inventatorul
Nicolae Moraru. * N. edit.: Insurecţia de la Bucureşti (23.08.44) a scurtat
războiul cu 6 luni. Exact termenul dorit de Hitler pentru a câştiga războiul! Acum
vedem şi de ce... 25
zeşte o instalaţie specială până la o temperatură de ordinul 600-700° C. Pentru
aceasta, se utilizează ţesături speciale realizate din ma teriale uşoare şi
termorezistente, ele formând aşa-numitele „camere termice de sustentaţie”, iar la o
asemenea temperatură aerul oferă aceiaşi forţă portantă ca şi hidrogenul... Astfel
de aeronave s-au rea lizat încă din anii '50, de altfel parţial acest lucru fiind
destul de recent recunoscut de către americani, fără însă a se oferi detalii. La
ora actuală, odată cu dezoltarea nanotehnologiilor, se pot rea liza ţesături din
nanofibre cu proprietăţi speciale, cu ajutorul cărora se poate realiza o aeronavă
de dimensiuni mari, cel mai adesea în formă de trabuc sau piramidă, capabilă de
invizibilitate optică şi radar. De asemenea este capabilă să se deplaseze prin
masele de aer fără a avea contact cu acestea, prin intermediul tehnologiei
magnetohidrodinamice şi electrocinetice, reţeaua de conductori electrici fiind în
cadrul ţesăturii... Interesant de precizat este şi faptul că, folosind astfel de
tehno logii, se pot realiza voaluri pliante din ţesături ultrauşoare cu proprietăţi
speciale, acestea putând fi utilizate pentru mascarea unuia sau mai multor vehicule
aerospaţiale care nu sunt prevăzute cu mijloace antiradar proprii. • motorul sonic
şl alte aplicaţii ale sonicităţii; Aplicaţiile sonicităţii în materie de propulsie
şi de tehnică de luptă, sunt de multă vreme (o sută de ani deja !) incontestabile
şi le voi de dica la un moment dat cel puţin un capitol aparte în cadrul unuia
dintre volumele acestei serii. Alte direcţii interesante de cercetare au mai fost:
captarea elec tricităţii atmosferice; transportul aerodepresiv de tip Coandă (în
tuburi); alice şi turboagregate fără contact mecanic, sustentate magnetic; aero
dinamica structurilor piramidale; aplicaţii speciale în tehnica ferofluidelor şi a
fluidelor magnetice (magneţii lichizi); realizarea de surse electrochimice
perfecţionate; grupurile de forţă bazate pe energia magnetică. Cercetarea secretă -
transformarea SF în realitate În cadrul tehnicii aerospaţiale de propulsie sunt în
special reţinute următoarele: 1. - motoarele aeroreactoare electrotermice, bazate
în special pe utilizarea microundelor şi folosind aerul ca agent de lucru; repre
zintă sisteme de propulsie utilizate în atmosfera terestră densă şi care nu
poluează, nu utilizează combustia, nu transportă deci niciun fel de carburant la
bord, sunt supersilenţioase şi, în anumite condiţii, cu o amprentă termică foarte
redusă; 2. - micromotorul-rachetă cu aburi de înaltă presiune şi celula 27

aerodinamică prevăzută cu deflectoare interne de scurgere, fante de suflaj sau

absorbţie a stratului-limită, canalizaţii pentru circularea jeturilor de suflaj sau
destinate comenzilor vectoriale; astfel de sisteme sunt destinate vehiculelor
aerospaţiale chemate să acţio neze preponderent în interiorul atmosferei dense,
pentru a realiza de colarea/aterizarea lină şi verticală în condiţii de mare
economicitate, fără a lăsa o pronunţată amprentă termică şi radar etc; 3. -
motorul-rachetă termolaser activ, adică dispunând de sursălaser îmbarcată; poate
realiza o bună tracţiune, utilizând apa drept agent de lucru; destinat mai curând
lansatorilor orbitali grei; 4. - motorul-rachetă MHD cu detonator coaxial Z-Pinch
şi ac celerator cu undă progresivă; sistem de propulsie destinat vehicu lelor
aerospaţiale militare, oferind acestora capacitatea de a străbate rapid mari
distanţe la viteze ce pot atinge câteva zeci de kilometri pe secundă (în afara
atmosferei), în situaţia în care viteza de lucru a motorului este cuprinsă între
1.500 - 75.000 km/sec (depinde de acce leratorul utilizat); 5. - motorul-rachetă
laser-fotonic; capabil să utilizeze jeturi fotonice de o putere uriaşă, capabile de
a dezvolta tracţiuni foarte mari în ciuda raportului mic de valoarea 3,3 x 10-6
Newtoni/KW; ceea ce în seamnă că la o putere de 1 MW (un milion de waţi) abia dacă
poţi dezvolta... 3,3 Newtoni, adică abia de a-i putea mişca... o foaie de hâr tie
cu ajutorul jetului fotonic; 6. - motorul-rachetă cuantic (în această categorie
intrând şi motorul-rachetă electrocinetic cu fantă-inelară de tip Coandă-Bursuc),
acesta fiind bazat în special pe accelerarea unor jeturi de electroni, utilizarea
efectului Compton etc; sistem de propulsie care de obicei este integrat în chiar
structura (pereţii) vehiculului aerospaţial, dezvol tând viteze relativiste fără ca
vehiculul respectiv să poată intra în contact cu particulele mediului ambient; tot
în această categorie ar intra şi sistemul de propulsie aeroelectronic bazat pe
ionizarea şi se pararea după sarcină a unui fluid (de obicei aer şi apă), urmată de
accelerarea particulelor ionizate într-un canal de radiaţie ultraviolet, pe un ghid
de undă radio; 7. - sistemele de propulsie şi sustentaţie bazate pe tehno logia
aerodepresivă şi a vacuumpropulsiei; sunt sisteme care utili zează energia
potenţială a atmosferei dense pentru realizarea sustentaţiei şi propulsiei. O
atenţie deosebită a fost acordată, în cadrul cercetării secrete, următoarelor
fenomene: efectul LASER, efectul Coandă, efectul Compton, efectul Peltier, efectul
Ranque, efectul Lenard, efectul Cerenkov, efectul de bremsstrahlung şi de
bremsstrahlung-invers, efectul Pinch, efectul Biefield-Brown, efectul Hall,
fenomenul sonicităţii, feno28
menul torsiunii de câmp, fenomenul electrizării prin influenţă, efectul Faraday,
efectul Comoroşan, fenomenul transportului aeroelectronic din cadrul atmosferei
terestre, forţa Lorentz, efectul Knoller-Beltz ş.a...

Propuneri pentru... înălţarea României

Pornindu-se de la aceste mari direcţii de cercetare şi ţinându-se cont de
rezultatele înregistrate în cadrul bazelor de date, încă din 2004, autorul a
întocmit o serie de lucrări şi a propus următoarele aplicaţii: 1 - „Motorul
aeroreactor electrotermic - metodă şi sistem” Lucrarea prezintă un sistem propulsiv
simplificat destinat ae ronavelor şi care se bazează pe încălzirea şi accelerarea
aerului într-o cameră inelară prin acţiunea conjugată a microundelor (RIF) şi a
unui câmp magnetic călător. Alimentarea motorului se face cu ajutorul unui
transformator Tesla (de înaltă frecvenţă) şi a unui mic generator ho mopolar
perfecţionat (după o schemă specială, oarecum diferită de cea a generatoarelor
homopolare clasice). Pentru alimentarea transforma torului Tesla sunt acceptabile
alternatoarele clasice de aviaţie, cu puteri de ordinul 125 - 175 KW, iar
acţionarea elementelor rotorice - atât în cazul alternatorului, cât şi în cazul
generatorului homopolar - ar cădea în sarcina motorului magnetic. Aplicaţiile sunt
în primul rând în aviaţie, pentru multe categorii de aeronave. De menţionat
consumul energetic mare pe care un astfel de motor îl necesită la decolare dar şi
reducerea importantă a acestui consum atunci când aeronava este în viteză. Motorul
dă cele mai bune randamente mai ales dacă nu este che mat să participe la
sustentarea aeronavei, ci doar la propulsia acesteia cum este cazul aeronavelor
sustentate de către sisteme de tip Coandă. Un asemenea sistem propulsiv nu
presupune compresor şi turbină fiind relativ simplu d.p.d.v. tehnologic, costurile
fiind mai ales în seama alter natorului (Lucas) şi pentru materialul magnetic al
generatorului homopolar. 2 - „Motorul turboreactor electrotermic” Lucrarea prezintă
un sistem propulsiv de mare putere, care spre diferenţă de modelul de mai sus -
poate dezvolta forţe de trac ţiune mari încă de la decolare. Ceea ce diferă faţă de
motorul turbo reactor clasic reprezintă: tipul compresorului, tipul turbinei,
metoda de încălzire a fluidului de propulsie. Pentru compresorul de aer, atenţia a
fost atrasă în cadrul cercetării de modelele discoidale propuse de Nikola Tesla. De
asemenea, s-au reţi nut prizele de aer depresionare propuse de Henri Coandă
(ejectoarele interioare Coandă) şi s-a stabilit o schemă de hibridizare a acestor
invenţii. Pentru turbină, s-au reţinut modelele propuse de Henri Coandă (turbina
depresivă), de Nikola Tesla (turbina discoidală) şi de Nicolae

Văideanu, oprindu-se asupra modelului propus de Nikola Tesla. Adică, s-au contopit
practic compresorul cu turbina. Acţionarea sistemului contopit de tip compresor-
turbină se va face de către o instalaţie de aburi de suprapresiune în circuit
închis. Pentru realizarea schemei acestei instalaţii, ce trebuie să dezvolte un
randament deosebit de ridicat, s-a reţinut modelul de generator de aburi propus de
Traian Vuia şi perfecţionările aduse mai târziu de Nicolae Moraru (cel care a
inventat şi motorul cu energie pur mag netică) la acest tip de generator. Sistemul
contopit compresor/turbină este acţionat cu aburii de înaltă presiune circulaţi în
regim închis iar o parte din aerul comprimat este dirijat către fanta inelară a
prizei aerodepresive de tip Coandă (situată în faţa compresorului), pentru sporirea
randamentului general de aspirare a aerului, în final acesta fiind injectat într-o
cameră elec trotermică de genul celei descrise la punctul anterior. De menţionat că
în cazul turboreactorului electrotermic ar putea fi eliminat din schemă motorul
magnetic, deoarece acţionarea com ponentelor rotorice alternator/generator
homopolar se poate realiza de către turbina compresorului Tesla. Aplicaţiile
principale sunt în aviaţie, în special în aviaţia de mare viteză sau pentru
aeronavele grele de transport. O aseme nea lucrare este mai pretenţioasă şi
costurile sunt destul de mari.

Motor aeroreactor cu schimbător de căldură pentru înbunătăţirea randamentului

3 - „Motorul statoreactor electrotermic” Lucrarea respectă în mare principiul de
funcţionare descris la punctul (1), însă urmăreşte o serie de aplicaţii speciale,
cum ar fi mo torizarea proiectilelor reactive aer-aer, aer-sol cu rază medie şi
mare de acţiune, precum şi ca sistem propulsiv destinat vehiculelor hipersonice ce
străbat stratosfera. În toate aceste cazuri, o atenţie deo sebită este acordată
profilelor aerodinamice ale prizelor de aer (la admisie şi în interiorul acestora)
şi conurilor de transformare a undei de şoc. 4 - „Vacuumpropulsorul electrotermic”
Sistem propulsiv simplificat care utilizează o miniinstalaţie ge neratoare de
aburi. Camera electrotermică este alimentată cu aer de un ejector interior tip
Coandă al cărui circuit depresionar este asigurat de aburii sub presiune. 30

29
Schema prezintă dezavantajul consumului de aburi (apă) dar avantajul compactizării
agregatelor motorului. Este prevăzută pen tru aplicaţii în aviaţie, mai ales în
cazul aeronavelor de dimensiuni mici şi medii. 5 - „Generatorul electrostatic cu
antrenare magnetoinerţială” Generator electric simplificat în schema căruia sunt
conexate: generatorul electrostatic de tip Wimshurst, motorul magnetic Moraru şi o
volantă destinată antrenării inerţiale. Componentele sunt ieftine şi lucrarea este
relativ uşor de rea lizat dar prezintă dezavantajul necesităţii mecanismelor de
inversare a sensului de rotaţie, a numărului relativ mare de discuri necesare gene
ratorului Wimshurst pentru o putere de valoare rezonabilă şi a masei destul de
ridicate a volantei. Totuşi, schema se pretează destul de bine aplicaţiilor
casnice, pentru puteri mici. 6 - „Motorul cu energie magnetică” Motor prevăzut cu
perechi statorice şi rotorice de miez magnetic care îşi schimbă secvenţial
polarităţile potrivit unei scheme dinamice originale, fără a genera forţe
contraelectromotoare sau timpii morţi ca uzaţi de inducţia remanentă, pierderile
specifice circuitului inductorindus ori alte limitări specifice schemelor clasice.
Pentru că aparatura de comutaţie secvenţială nu ar putea asigura o frecvenţă de
comutaţie mai mare de o anumită valoare-limită, pere chile stator-stator sunt
aşezate defazat pe axul-motor, cu un unghi ales corespunzător vitezei de rotaţie
dorite. În acest mod, pentru anumite valori ale curentului de excitaţie (amperi-
spire) şi dacă miezul magnetic are proprietăţi magnetice bune, se poate atinge un
raport putere/masă miez magnetic de cca 7 CP/kg, iar vite zele de rotaţie pot
atinge chiar şi valori de ordinul 15.000-20.000 rot/min, fără ca aparatura de
comutaţie să-şi depăşească limitele tehnologice. Aplicaţiile sunt multiple în
variate domenii, pornind de la nive lul micromotoarelor şi ajungând până la motoare
gigantice de utilitate industrială. Dezavantajul: necesită materiale speciale,
prelucrări spe ciale de precizie şi o sursă auxiliară de alimentare a bobinajului
de ex citaţie. Costurile sunt în general ridicate dar oricum mai mici decât în
cazul motoarelor electrice clasice. Autorul a reuşit realizarea unui astfel de
motor, tehnologia aces tuia fiind îndeajuns de accesibilă pentru a permite
construirea unui motor de acest gen chiar cu resursele modeste ale unei persoane
private. Motorul ce a fost realizat are dimensiuni reduse (diametrul 115 mm,
lungime 250 mm) şi poate dezvolta cca 10 CP, pornind de la o putere de alimentare
nominală de 72 Watt (24V, 3A), lucrul mecanic fiind dezvoltat de către energia
magnetică din cadrul pieselor polare. Autorul are în continuare în vedere planul de
realizare a unui

model mai performant şi de dimensiuni mult mai mari, capabil să dez volte 200-220
CP, pentru a putea echipa un automobil. 7 - „Instalaţia de climatizare
electrolitică-regenerativă” Lucrarea se referă la un nou tip de instalaţie în
circuit închis, des tinată navelor spaţiale şi submarine chemate să execute misiuni
de lungă durată în mediile anaerobe, fie că este vorba de apă sau vidul cosmic. Aşa
cum este cazul unor submarine nucleare existente în prezent, gazele necesare
microatmosferei de bord sunt obţinute pe cale electrolitică, folosindu-se un
electrolit stocabil, ieftin sau uşor de găsit în mediul ambient. De pildă... apa,
dar şi metanul, amoniacul etc. Diferenţa constă în aceea că schema utilizează
generatorul homopolar pentru alimentarea bazinelor de electroliză, reţinând ca
utile unele invenţii şi inovaţii referitoare la bazinele de electroliză de
randament sporit şi prevăzând instalaţia cu senzori automaţi care să comande
pornirea sau oprirea generatorului, dar şi instalaţie auxiliară de ventilaţie,
filtre pentru bioxid de carbon, aparatură de reglare a umi dităţii şi temperaturii
aerului; Pentru acţionarea generatorului homopolar s-ar utiliza motorul magnetic.
Instalaţia aceasta prezintă avantajul de a fi mult mai com pactă, se elimină
complet metoda stocării de gaze sub presiune ori li chefiate, se măreşte foarte
mult autonomia şi fiabilitatea etc. Costurile sunt destul de ridicate, fiind vorba
de o instalaţie „de aer condiţionat”, cu toate problemele şi costurile specifice.
Interesant este faptul că pe multe din corpurile cereşti ale siste mului solar se
găsesc cantităţi mari de apă, gheaţă carbonică, metan, amoniac etc; adică substanţe
din care se pot disocia fie oxigenul, fie azotul. În viziunea aceasta,
microatmosfera de bord trebuie să res pecte parametrii atmosferei terestre din
toate punctele de vedere: pre siune, densitate, compoziţie chimică etc. Pornind de
la această lucrare s-au putut face studii pentru îm bunătăţirea scafandrierului
autonom destinat scufundătorilor sau per sonalului de bord al vehiculelor
aerospaţiale. În privinţa aparaturii de scufundare, există o foarte interesantă
bibliografie de inventică privind aşa-numitele „branhii artificiale”. 8 -
„Instalaţie de alimentare cu aer comprimat” Instalaţie compactă şi relativ uşoară
destinată generării unor de bite mari de aer comprimat la presiuni mari sau foarte
mari. O ase menea instalaţie poate servi alimentării unor minisisteme de propulsie
fluidică sau alte aplicaţii care necesită debite mari de aer comprimat. Schema
conţine în fapt un motor magnetic de antrenare şi un compresor multidiscoidai de
aer, de tip Tesla. Pentru anumite dimen siuni ale compresorului şi valori ale
presiunii, debitului şi raportului de destindere din ajutaj, o asemenea instalaţie
(sub formă de raniţă) 32

31
poate deveni aparat de zbor individual portativ, asemănător (doar ca aspect...)
rucsacului zburător al lui Justin Capră. Totul porneşte de la capacitatea deosebită
a compresorului discoidal de tip Tesla de a genera debite relativ mari de aer
comprimat la presiune destul de mare, în condiţia antrenării discurilor rotorice la
o viteză foarte mare. Masa şi volumul motorului de antrenare au reprezentat
problemele care au limitat aplicaţiile acestui tip de compresor. Dacă vom utiliza
însă ca sursă motrice un motor magnetic de tip Moraru putem obţine o instalaţie
compactă şi îndeajuns de uşoară pentru a fi luată într-o raniţă... În privinţa
aerului comprimat, acesta poate fi utilizat şi pentru antrenarea grupurilor de
forţă destinate propulsiei rutiere. Merită să amintim cu această ocazie realizarea
firmei Motor Development International SA (MDI) din Luxemburg, care prin 2002
propunea o ma şină cu sistem hibrid, acţionată de energia înmagazinată de către un
rezervor de aer comprimat. Soluţia este foarte interesantă, fiind de altfel şi
protejată prin bre vetul US2004 237517 acordat pentru „vehicul hibrid
electropneumatic”. În imagini se poate observa micuţul vehicul MDI Tata OneCat
acţionat de aer comprimat, alături de un desen prezentând motorul hibrid.

9 - „Motor rotativ cu aburi şi antrenare inerţială” Sistem propulsiv destinat

mijloacelor terestre de locomoţie în special automobile - şi care conexează câteva
invenţii existente: ge neratorul de aburi Vuia în circuit închis, perfecţionările
la generatorul Vuia aduse de Nicolae Moraru (care a stabilit o reţetă pentru un
ames tec combustibil mult mai energetic şi mai ieftin decât combustibilii pe
trolieri), turbina depresionară de tip Coandă sau turbina discoidală de tip Tesla
(funcţie de aplicaţie se va alege tipul de turbină optim) şi o volantă de
dimensiuni relativ mari (de preferinţă dispusă orizontal) pentru antrenare
inerţială. Fiind vorba de aplicaţii în domeniul automobilistic, costurile sunt
ridicate, presupunând o serie de elemente costisitoare în afara siste mului
propulsiv: caroserie, cutie de viteze, sistem de comenzi, apara tură de bord,
amenajarea cabinei, costuri de omologare legală, etc. 33

10 - „Motorul-rachetă chimic cu radicali atomici” Tip de motor-rachetă chimic

perfecţionat, ale cărui performanţe să fie împinse până la limita teoretică. Pentru
aceasta, însă, trebuie să se poată obţine uşor ozonul şi radicalii atomici de
hidrogen care să fie îndeajuns de stabili pentru a avea timpul necesar de a fi
injectaţi în camera de ardere. Vehiculul astfel motorizat va stoca la bord apă
distilată (caz în care instalaţiile de bord necesare disocierii sunt mult mai
complicate) ori hidrogen şi oxigen lichid (soluţie care ridică şi aceasta proble
mele ei specifice), pentru obţinerea hidrogenului atomic fiind utilizată o cameră
de descărcare coaxială de tip Z-pinch, ozonul fiind obţinut cu o instalaţie
ultraviolet de tip Ciplea-Manoliu şi fiind injectat transversal (radial) faţă de
axul instalaţiei de descărcare. Zona (camera) de reac ţie ar fi magnetorotativă,
adică o cameră de confinare magnetică an trenată într-o rapidă mişcare de rotaţie
pe axul longitudinal. Desigur, motorul este puternic reprezentând probabil maxi mul
tehnologic ai motoarelor-rachetă chimice, însă la un moment dat - pe măsură ce a
fost abordat domeniul propulsiei ionice, electrocinetice, laser-fotonice etc - ş-au
abandonat cercetările pe marginea perfecţionării motoarelor-rachetă chimice.
Aceasta nu scade însă caracterul interesant şi inedit al unei asemenea lucrări. În
ultimii ani au apărut o serie de brevete privind instalaţii simplifi cate de
producere a hidrogenului dar nu numai a acestui gaz, ceea ce ar putea rezolva
problema/instalaţiei de alimentare cu agent de lucru O altă soluţie avantajoasă,
care a necesitat un studiu complet independent, a fost aceea a utilizării aerului
atmosferic, printr-un proces de lichefiere şi separare a acestuia, pentru ca
oxigenul să fie ulterior ionizat şi transformat în radicali atomici iar azotul
urmând a fi folosit pentru răcirea instalaţiei dar şi resocierea catalitică a
oxigenului atomic, în cadrul unui proces fizico-chimic de mare energie (peste
200.000 kcal/kg). 11- „Motorul-rachetă termolaser cu sursă laser îmbarcată”
Perfecţionare adusă schemelor deja existente de motoare-rachetă termolaser. Este
vorba de navele cosmice care stochează apă suprarăcită (cu ajutorul azotului
lichid) asupra căreia este direcţionat un fas cicol laser de mare putere. Problema
a fost aceea a imposibilităţii obţi nerii de lasere atât de puternice fără a fi
necesare surse de putere elec trică gigantice, nerealiste. Deci oricum, lasere
aflate pe sol, nu îmbarcabile. Bibliografia de inventica a demonstrat că există mai
multe soluţii pentru generatoare şi multiplicatoare de tensiune, capabile să gene
reze tensiuni foarte înalte. Aceste modele perfecţionate sunt îmbarcabile. Pentru
accelera rea de particule elementare (electroni în speţă) există mai multe sche34
me şi soluţii, unele dintre acestea fiind ca masă şi dimensiuni apte de a fi
îmbarcate. Avem aşadar la bord o sursă de electroni cinetici. Free Electrons Laser
utilizează aşa-numitul oscilator longitudinal, pentru ca, prin efec tul de
bremsstrahlung, să smulgă electronilor energetici câte un foton, amplificând
fascicolul laser. Pentru puteri mari ale laserului este nece sar un oscilator
longitudinal cu câmp magnetic extrem de puternic. S-a propus însă altceva: o sursă
inelară de plasmă rece va emite un fascicol de plasmă de temperatură relativ
scăzută în interiorul unei camere coaxiale de descărcare de tip Z-pinch. Electrodul
interior al circuitului coaxial va fi gol în interior, pe axul său fiind emis
fascicolul laser de tip FEL, dar unul de putere redusă, care este emis, deci, de o
instalaţie FEL de dimensiuni rezonabile. Descărcarea de tip Z-pinch va ioniza şi
focaliza jetul de plasmă ce va fi supus unui câmp magnetic extrem de puternic.
Plasma termo nucleară obţinută este caracterizată prin energie şi frecvenţă. Fasci
colul laser axial va trebui doar să aibă o frecvenţă proprie mai mare decât cea a
plasmei (altminteri, plasma devine opacă, impenetrabilă) iar în atari condiţii,
fenomenul de bremsstrahlung este mult mai puter nic, conducând la obţinerea unui
laser de ordinul giga- şi terrawaţilor. Costurile sunt mari, asemenea proiecte
neputând fi abordate decât în regim industrial. 12- „Motor-rachetă
magnetohidrodinamic cu sursă laser îm barcată” Lucrarea se referă la un Free
Electrons Laser de putere mică, deci de dimensiuni relativ reduse, combinat cu un
fascicol inelar de plasmă „rece”, în cadrul unui accelerator cu câmp magnetic
călător, Aplicaţia ar putea interesa motoarele-rachetă destinate navelor cosmice de
lungă-croazieră, care ar dezvolta forţe de tracţiune mici dar viteze de ejecţie
mari şi ar funcţiona perioade îndelungate de timp. Practic, în interiorul
acceleratorului magnetic ar fi aplicat aceiaşi efect de bremsstrahlung dar şi de
accelerare în câmp magnetic a particu lelor ionizate. 13- „Instalaţie
autoîntreţinută de protecţie anticosmică” Instalaţie de bord specifică navelor
cosmice, în special acelea chemate să desfăşoare misiuni îndelungate în spaţiul
cosmic. Insta laţia anticosmică reprezintă practic un scut electromagnetic de mare
putere, ceea ce implică utilizarea de curenţi intenşi. Asemenea curenţi pot proveni
de la un generator homopolar iar frigul spaţial ar facilita mult funcţionarea unui
asemenea circuit. Pentru autoîntreţinerea instalaţiei se poate folosi diferenţa
deosebit de mare de presiune şi temperatură dintre interiorul unei nave cosmice şi
mediul ambient (spaţiul cosmic). Un circuit fluidodinamic utilizând de pildă mercur
ca agent de lucru ar 35

putea realiza un eficient motor fluidic (termodinamic) care ar merge „de la sine”
practic şi ar putea antrena rotorul generatorului homopolar. Evident, se pune
întrebarea dacă un asemenea motor termodina mic ar putea fi îndeajuns de puternic
pentru a acţiona un generator ho mopolar. Ţinând cont de diferenţele mari de
presiune şi temperatură dar şi în condiţiile unei bune concepţii (Vuia şi Stirling
au propus sche me foarte interesante în această privinţă), se poate realiza un
motor de puterea necesară. Nu s-a insistat în aceste domenii de cercetare, deoarece
în România suntem încă departe de necesitatea proiectării unor instalaţii de bord
pentru... navele interplanetare de long-marche. Rezultate foarte bune se pot obţine
şi cu schemele ce utilizează aşa-numitele „fluide magnetice”. Sunt interesante de
asemenea unele din aplicaţiile sonicităţii, precum şi schemele de hibridizare ce s-
ar putea concepe între toate aceste tehnologii menţionate... 14 - „Sistem
autoîntreţinut de microgravitaţie” Sistem de microgravitaţie care să nu presupună
rotaţia întregii nave cosmice, ci doar a unor componente interioare ale ei. În
această con cepţie, cuşetele echipajului ar trebui să fie rotative, pentru a asi
gura gravitaţia normală în perioada critică a somnului, precum şi unele
compartimente ale navei, care printr-o anumită destinaţie a lor (bucă tărie, sală
de mese, baie etc), nu se pretează imponderabilităţii. Acestea pot fi concepute ca
nişte elemente rotative; pentru acţi onare s-au avut în vedere motorul magnetic dar
şi acelaşi soluţii ca şi la pct. precedent, cu aceleaşi observaţii generale. 15 -
„Motor-rachetă cu sursă laser amplificată în plasmă” Prima schemă realistă d.p.d.v.
tehnologic a unui motor-rachetă fotonic. În schemă intră: un Free Electrons Laser
de mică putere, o cameră Z-Pinch de mare putere, o sursă inelară de plasmă rece.
Aşa cum s-a descris şi la punctul 11, motorul utilizează efectul de
bremsstrashlung, însă, de această dată, fascicolul obţinut este de di mensiuni şi
energie mult mai mare, nefiind utilizat pentru bombarda rea unei încărcături de apă
suprarăcită, ci pentru realizarea directă a propulsiei, jetul fiind de fapt unul
fotonic. Aplicaţia este destinată navelor cosmice interplanetare şi in terstelare,
pentru realizarea de viteze deosebit de mari. 16 - „Vehicul aerospaţial de patrulă
înaltă” Vehicul aerospaţial neconvenţional capabil să patruleze în at mosfera
înaltă a Pământului, cu o mare autonomie şi capacitatea de a zbura cu viteze mari
sau chiar la punct fix. Reclamă utilizarea de tehnologii secrete dar s-au luat în
calcul o mare parte din soluţiile de sustentaţie şi propulsie desprinse din
bibliografia publică de inventică. Necesită investiţii speciale şi un cadru
instituţional adecvat. 36
17 - „ Vehicul aerospaţial destinat intervenţiei rapide în spaţiu” Lucrarea se
referă la un vehicul militar strategic, de superiori tate aeriană. Practic, se face
trecerea în revistă a tuturor soluţiilor posibile, pentru design-ul celulei, pentru
sustentaţie şi propulsie, avionică, sis teme de comandă şi control, armament de
bord, instalaţii speciale etc. Se încearcă practic hibridizarea efectului Coandă cu
alte fenomene de natură electrodinamică sau electromagnetică, în sensul obţinerii
unor instalaţii hibride care să poată acţiona în mod consecutiv sau conco mitent în
regim fluidodinamic sau/şi electrocinetic. Lucrarea este de osebit de importantă
datorită rolului strategic pe care l-ar avea în cadrul unui program de refacere a
Sistemului de Apărare Naţională. În anii '40, România putea fi o Mare Putere ! În
momentul în care discutăm despre înzestrarea României cu vehicule orbitale, gândul
fuge automat către Nicolae Văideanu, cel care, încă din perioada 1937-1944 (!),
propunea autorităţilor epocii realizarea unei flotile de aparate de mare viteză,
inclusiv cosmice. Propuneri însoţite de invenţii de o excepţională valoare trimise
unor autorităţi române surde şi incapabile să înţeleagă adevărata valoare a acestor
invenţii, precum şi importanţa aplicaţiilor imediate pe care le-ar fi putut avea.
România ar fi avut controlul militar mondial încă di nainte de începerea celui de-
al Doilea Război Mondial! Pare incredibil, nu-i aşa? Dar totuşi este adevărat,
juristul Nicolae Văideanu (nu era inginer...) a inventat sistemele de propulsie
apli cate imediat după război de către sovietici, rachetele inventate de Văideanu
(aşa-numitele rachete „sovietice" SL-IV Semiorka) fiind cele care de mai bine de 50
ani încoace s-au dovedit cele mai sigure şi mai rentabile din lume...

Brevetele R033354/19.05.1942, RO33269/05.12.1941, R037723 din 23.12.1944,

RO38083/10.10.1945 etc au fost rodul unei munci in tense şi foarte productive, care
a culminat cu punerea la punct a „Udovilului” ca mijloc reactiv de transport pe apă
şi prin aer.

1. Cornetele expansiune. 2, Conducte derivaţie şi răcire. 3. Camere de ardere mul

tiple. 4. Aprinderea. 5. Conducte de combustibil şi carburant. 6. Conducte scurt
circuit de substanţe. 10. Pompele de substanţe. 11. Turbina motrică. 12. Carcasa.
13. Rezervoare substanţe.

Schema simplificată a rachetei inventate de Văideanu, sau „Udovilui”, cum a

botezat-o el...

Aplicaţiile militare ale acestor brevete de invenţie sunt incontesta bile, iar
importanţa strategică a acestora este evidentă. O eventuală înzes trare a armatei
române cu astfel de mijloace de luptă ar fi avut un im pact dur în cadrul mediului
geopolitic interbelic. Brevetarea acestor sisteme de propulsie şi vehicule
maritime/ aerospaţiale s-a făcut după înce perea războiului mondial, dar chiar şi-
aşa, aplicarea lor în cadrul „ma şinii de război” ar fi putut conduce la
surclasarea tuturor celorlalte părţi combatante, dacă astfel de mijloace ar fi fost
corespunzător utilizate...

„Udovilui” destinat transportului rapid pe apă

După încheierea războiului, Nicolae Văideanu nu s-a bucurat oficial de atenţia
autorităţilor de la Bucureşti, în schimb autorită ţile de la Moscova au fost foarte
interesate... Există multe similitudini între activitatea inventatorului Nicolae
Văideanu şi activitatea autorului acestei cărţi... Deşi n-aş îndrăzni 38

În imagine, Nicolae Văideanu şi Yuri Gagarin, cel care a ajuns celebru după ce a
fost lansat în Spaţiu cu racheta inventată de Văideanu...
37
să mă compar cu un asemenea genial inventator, nu pot să nu remarc totuşi faptul că
în ambele cazuri este vorba despre... jurişti (nu ingi neri) iar roadele
activităţii s-au dus către ruşi (ucrainieni), autorităţile române manifestând o
indiferenţă de-a dreptul criminală... Crimi nală nu atât faţă de cei care
elaborează lucrări importante şi destinate unor aplicaţii concrete, dar mai ales
faţă de interesele României şi soarta poporului român... În vreme ce Văideanu
inventa şi proiecta aparate capabile să re alizeze deplasarea rapidă în mediul
(sub) marin şi aerospaţial, sovie ticii dar şi americanii profitau din plin de
aceste invenţii, iar ro mânii zăceau chirciţi sub talpa dictaturii bolşevice iar
resursele natu rale ale României erau sistematic furate de sovietici. După
decembrie 1989, la acest proces de spoliere a resurselor naţionale româneşti şi-au
adăugat aportul şi statele occidentale aşa-zis „aliate” şi „eliberatoare”... Să mai
menţionăm şi faptul că Nicolae Văideanu a pus la punct, încă din perioada celui de-
al doilea război mondial, o serie de vehicule poli valente, capabile să se
deplaseze cu uşurinţă în medii diferite, dintre care în special în mediul
aerospaţial, dar şi maritim, cu posibilitatea na vigării în imersiune dar la
adâncime redusă. Încă din 1942, pentru germani, Nicolae Văideanu a pus la punct un
vehicul capabil de deplasare rapidă la suprafaţa mării, în imersiune „la adâncime
periscopică”, dar la fel de bine şi în aer sau atmosfera înaltă, cu viteze depăşind
6.000 km/h. Din păcate pentru Văideanu, în paralel cu românii Coandă şi Liciar
(germano-român din Braşov), sau Karl Nowak ori Viktor Schauberger. Coordonarea
tuturor acestor activităţi a fost rea lizată, între 1943 şi 1945, de către Richard
Miethe, realizările acestora surclasând modelul propus de Văideanu... Submarinul-
avion - o invenţie românească În continuare, vom vedea un model de avion
submersibil ame rican, testat la începutul anilor '60, dar care era mult mai
rudimen tar, net inferior „udovilului” (sub)marin şi aerospaţial propus de Nicolae
Văideanu.

Centrajul şi organizarea internă a acestui aparat erau realizate de aşa natură,

încă să permită flotabilitatea dar şi navigaţia în imersiune la mică adâncime (aşa-
numita „adâncime periscopică”), la care tubul Pitot al avionului putea fi utilizat
ca periscop.

Avionul submersibil propus în 1963 pentru înzestrarea US Navy şi renun ţarea la

portavioane (!) prin crearea de flote formate din « submavioane ».
39

În acest regim de funcţionare, compresorul lucra ca elice hidrau lică aspirând şi

ejectând apa de mare şi în acest fel realizând propul sia maritimă dar şi
submarină. La comanda pilotului, aparatul ieşea din imersiune şi accelera la
suprafaţa apei până la o anumită viteză la care se punea în valoare aşa-numitul
„efect de sol”(aplicat aici la luciul apei), moment din care se trecea în regimul
de funcţionare aeroreactor iar aparatul, prinzând viteză, decola rapid (deoarece
alunecarea pe apă generează o fre care mult mai redusă decât aceea de la rulajul
avionului pe sol) pentru aceasta fiind utilizată un fel de „sanie” de rulaj pe apă
(escamotabilă), dispusă în regiunea ventrală a avionului. La amerizare, aparatul de
zbor îşi scotea „schiurile” de rulaj pe apă, venea normal (asemănător cu aterizarea
clasică) pe suprafaţa apei şi, după un scurt „rulaj pe schiuri”, era gata de
navigaţie maritimă şi intrare în imersiune la adâncimea periscopică. Important de
menţionat este şi faptul că acest „submavion” chiar a fost testat, nu doar adus ca
idee. Rezultatele oficiale au fost neconcludente, însă ceea ce s-a arătat oficial
este departe de adevă rata tehnologie aplicată la un astfel de aparat polivalent.
Am arătat mai înainte „udovilul” lui Nicoale Văideanu, acela con ceput pentru
navigaţie pe apă şi sub apă, dar tot Văideanu a con ceput şi varianta polivalentă a
Udovilului: aceea care putea intra în imersiune dar şi accelera în păturile
superioare ale atmosferei până la uriaşele viteze hipersonice. Nota bene: sistemele
imersibile inventate de Coandă se bazează pe absorbirea şi evacuarea apei, fără
dispozitive „batante” (elici) care să provoace unde de şoc în mediul fluid, acestea
putând fi atât de uşor captate de sonarele vaselor inamice... lată de pildă
sistemul de propulsie propus de Henri Coandă în cadrul brevetului american nr.
2.699.644 (cu titlul „Hidropropulsor") din 18.01.1955. 40
1- admisia apei în cadrul unei conducte axiale având profilul tipic ajuta jului de
tip Laval(convergent-divergent); 2 - elicea internă; 3 - jeturile de apă antrenate
de elice în cadrul unui dispozitiv inelar; 4 - axul elicei prin care se face
antrenarea acesteia; 5 - fanta inelară prin care apa antrenată de elice este
suflată în exterior; 6 - porţiunea de perete curbat, pentru aplicarea efectului
Coandă (jeturile de apă suflate prin fanta inelară ade ră la carenajul
dispozitivului submarin şi se deplasează chiar pe supra faţa acestuia, ca şi cum ar
curge pe acest perete); 7 - datorită depresiunii formate în jurul corpului fuselat
imers, este antrenată şi apa din mediul ambient. Un astfel de sistem hidropropulsiv
aduce cu sine următoarele mari avantaje: - este perfect silenţios, nedetectabil de
către sonar; - corpul imersat are o minimă rezistenţă la înaintare, deoarece în
jurul acestuia se creează un strat-limită depresionar; aceasta con duce la
obţinerea de viteze mari şi reducerea cosumului energetic; - apa din mediul
ambient, în loc să acţioneze ca un impediment, opunând rezistenţă deplasării
vehiculului, participă la propulsarea acestuia! Submavionul testat de US Navy în
prima jumătate a anilor '60 ar fi trebuit să reprezinte soluţia tehnologică pentru
renunţarea la costisitoatele portavioane în favoarea unor... platforme submarine,
mult mai ieftine şi mai rentabile decât portavioanele. S-a dorit ca acestea să
poată purta întregi flotile de avioane cu rază de acţiune nu prea mare (spre
deosebire de avioanele de luptă ac tuale) dar care să se fi putut infiltra până în
relativa apropiere a ţăr mului inamic pentru a declanşa masive atacuri-surpriză,
urmate de... retra gerea avioanelor de atac şi ascunderea lor înapoi sub valurile
Oceanului! Spre deosebire de modelul oficial american, vehiculele inventate de
Coandă şi Văideanu aveau o multitudine de avantaje, fiind net supe rioare în
performanţe şi capacitate de navigaţie în aer ori în imersiune. Având în vedere
faptul că URSS a preluat lucrările lui Văi deanu iar SUA lucrările lui Coandă
(...şi pe Coandă însuşi) este les ne de bănuit faptul că în ambele „imperii” ale
Războiului Rece s-au creat aparate polivalente capabile de deplasare în imersiune,
pe su prafaţa apei, în aer şi spaţiul cosmic. 41

l-compresorul motorului, turboreactor; 2-rezervorul spate pentru balast; 3-motoruI

de start; 4-admisia apei la motor; 5-tambuchiul; 6-ecranul radar; 7-aparatura de
navigaţie; 8-perete dublu; 9-rezervor faţă pentru balastul de asietă; 10-rezervorul
de aer comprimat; 1 l-pompa de asietă; 12-camera foto; 13- periscopul; 14-aparatul
optic; 15-mecanismul de ma nevrare a periscopului; 16-antena radio; 17-radarul; 18-
priza de admisie pentru apă; 19-volet comandabil pentru aer/apă; 20-priza de
admisie aer; 21- proiectorul pentru navigaţie submarină; 22- rezervorul de com
bustibil; 23-suprafeţe de comandă pentru zbor şi lucrul în imersiune; 24-dublu
volet posterior; 25-motor electric pentru deplasarea în imer siune; 26-motorul
aeroreactor; 27-deriva cu direcţia.
Este clar că tehnologia necesară există de cel puţin 60 ani şi la fel de clar
faptul că, încă de la finele anilor '50 se făceau teste ale unor astfel de vehicule
având capacităţi uimitoare de deplasare. Ar mai trebui să precizăm şi faptul că
marile aparate cilindrice de care se vorbeşte în această lucrare, ca fiind capabile
de zbor la mare înăl ţime şi în spaţiul cosmic cu ajutorul învelişului
magnetohidrodinamic, pot la fel de bine să navigheze în acelaşi regim MHD şi în
mediul submarin, apa de mare fiind un fluid natural ionizat dar şi lesne
ionizabil... Războiul rece - dus cu... invenţiile românilor La începutul anilor '80
în SUA au apărut o serie de modele experimentale care au atras atenţia prin
tehnologiile utilizate. Pentru cei capabili "să citească printre rânduri”, aceste
informaţii dădeau mult de înţeles cu privire la ceea ce se făcea în regim secret,
bazat pe tehnologia voleţilor aerodepresivi Coandă dar şi pe sistemele de propulsie
aerodepresionară inventate şi realizate de Coandă. Să vedem în continuare o serie
de avioane experimentale ame ricane realizate în perioada Războiului rece, fiind de
altfel şi pre zentate public chiar din acea perioadă... 42
1 - Configuraţia de zbor; prizele de aer deschise şi turboreactorul în funcţiune

Avion supersonic de vânătoare de tipul VTOL (vertical take-off landing „decolare şi

aterizare verticală”), acesta dispunea de aripă cu dublu-derivă/ winglet şi ampenaj
canard prevăzute cu voleţi-deflectori şi suprafeţe interne de scurgere, cu o
capacitate de a dirija pe direcţiile dorite, atât gazele arse de la motor (jeturi
de suflaj), cât şi aerul aspirat din ambient.

2 - Configuraţia pentru imersiune; prizele de aer închise iar cele de apă deschise;
funcţionează doar motorul electric
Este evident că aparatele inventate şi testate experimental de in ventatori precum
Coandă, Schauberger, Văideanu, erau cu mult su perioare acestui „submavion”
american. Să mai notăm totodată invenţiile similare realizate de llarion Vâlcu, cel
care de asemenea inventa şi experimenta un vehicul polivalent capabil să se
deplaseze pe sol, prin aer, pe apă şi pe sub apă, utilizând o elice de configuraţie
cu totul şi cu totul inedită, care lu crează d.p.d.v. al principiului fizic oarecum
asemănător cu „elicea de vacuumpropulsie" a inventatorilor Liciar şi Schauberger.
Să mai notăm şi că o parte din tehnologiile propuse de Coandă, s-au regăsit în
programele speciale ale SUA din anii '80, în plină desfăşurare a „Războiului
Stelelor”(SDI). lată câteva exemple care suntmai mult sau mai puţin legate de
Coandă: Avionul cu decolare-aterizare orizontală conceput de societa tea Rockwell
International pentru aviaţia Marinei militare americane (US Navy) era mai precis
destinat portavioanelor, fiind chemat să în locuiască greoaiele şi periculoasele
sisteme de lansare/apuntare cu ajutorul catapultei şi sandow-urilor de oţel,
sisteme utilizate şi la ora actuală pe portavioane. 43

La decolare, (1) ampenajele pivotante erau poziţionate vertical iar voleţii

deflectori dirijau gazele arse de la motor, precum şi aerul aspirat din am bient
înspre sol; după decolare, (2) ampenajele pivotau gradual la orizon tală iar
avionul accelera orizontal pentru a intra în zbor supersonic (3).
Acest avion experimental dispunea de un sistem compus din voleţi gazodinamici
deflectori dispus pe toată anvergura aripii şi com binat cu deflectoare dispuse la
evacuarea gazelor din motor, la cape tele aripilor, el mai dispunând şi de corpuri
fuselate de tip winglet, care purtau pe ele câte o derivă cu prelungire ventrală
sub forma unui cuţit aerodinamic de dimensiuni mari, dar avea şi ampenaje de tip
canard (concepţie aerodinamică modernă, al cărei începător a fost ingi nerul Aurel
Vlaicu, la începutul sec. XX !). 44
HIMAT - avioane cu... tehnologie OZN În paralel, în aceeaşi epocă au fost
dezvoltate tehnologiile HIMAT, adică "high maneuvrable aircraft technology”
(tehnologii destinate avi oanelor de mare manevrabilitate), acestea cuprinzând
printre altele: - conceperea unor avioane având structură flexibilă, nu rigidă; -
utilizarea unor materiale şi structuri de aşa-natură încât aparatul de zbor să
poată funcţiona în regim magnetohidrodinamic şi electrodinamic, inclusiv cu
învelişuri capabile să emită electroni cinetici (radiaţie beta); de altfel,
învelişurile electroemisive pentru aeronave au fost propuse pentru prima oară, în
1914, de Vasile Dimitrescu; - punerea la punct a unor aparate de zbor cu tracţiune
vecto rială, capabile să orienteze în orice direcţie jeturile provenite de la sis
temul de propulsie; - realizarea unor aparate de zbor capabile să decoleze/
aterizeze lin şi vertical, fără să necesite aerodrom sau altfel de spaţii amena
jate, instalaţii de sol etc; - posibilitatea ecranării câmpului gravitaţional dar
şi a realizării pe cale artificială a unor câmpuri gravitaţionale cu sens de
aplicaţie comandabil; astfel încât aparatele de zbor să poată executa orice fel de
evoluţii, chiar şi cele imposibil de realizat în câmp gravitaţi onal, cum ar fi
virajele bruşte executate la viteze de zbor foarte mari, acceleraţiile şi
deceleraţiile bruşte etc; - realizarea de sisteme integrate în structura celulei
aerodinamice prin care să fie obţinută invizibilitatea radar şi chiar şi
invizibilitatea optică, astfel încât aparatul de zbor să nu poată fi sesizat chiar
dacă se află pe timp de zi la o înălţime joasă de zbor, el putând survola nes
tingherit spaţiul aerian al unor aerodromuri sau unităţi militare şi chiar al
localităţilor dens populate, fără a fi câtuşi de puţin sesizat de către observatori
sau aparatura radar.

bord eleetronizat prevăzut cu echipamente video de afişare a imaginilor din

exteriorul aparatului şi comenzi digitale, inclusiv comenzi neuronale (sisteme de
senzori montaţi pe epidermă, în special în regiunea capului, pentru a prelua
semnalele electrice de la creier) prin care se decriptează comenzile transmise de
creierul pilotului; aceste comenzi sunt deci direct executate de aparatura de bord,
fără ca pilotul să mai acţioneze cu ajutorul mâinilor sau picioarelor; 2- ampenaje
canard destinate amplificării fileurilor de aer care ajung la aripi dar şi
îmbunătăţirii comenzilor de zbor; 3- aripi cu geometrie variabilă dispunând de
segmente capabile să-şi mo difice automat unghiul săgeată, unghiul diedru şi
unghiul de atac; aripi capabile să descrie un unghi săgeată negativ foarte
pronunţat dar cu posi bilitatea de a-şi autoregla funcţionarea, deci parametrii
aerodinamici; 4- aripioare destinate creşterii stabilităţii în zbor, micşorării
rezistenţei aero-dinamice dar totodată şi creşterii valorii forţei portante; 5-
dubluderivă destinată asigurării unei bune stabilităţi transversale dar şi bunei
maniabilităţi direcţionale a aparatului de zbor; 6- ajutaj orientabil de tip
„fantă”, cu posibilitatea realizării propulsiei vectoriale, capabil de a fi pozi
ţionat cel puţin sub un unghi 20° sus-jos; 7- volet gazodinamic deflector de jet
utilizat cu precădere pe timpul luptelor aeriene, pentru obţinerea schim bărilor
bruşte de direcţie şi frânărilor bruşte în timpul evoluţiilor aeriene.
De altfel, cam în aceeaşi perioadă au mai fost date publicităţii şi o serie de alte
tehnologii „aflate în testare”, acestea dând şi mai mult de înţeles în privinţa
nivelului la care a ajuns cercetarea secretă. Socotiţi faptul că prezentarea
publică nu se face niciodată decât pentru tehnologii care sunt deja depăşite cu cel
puţin... 50 ani*, pentru a intui astfel cam unde ajunseseră deja la nivelul anilor
'80, dacă şi-au permis să prezinte astfel de informaţii. „Avioanele viitorului” -
tehnica... anilor '50 ! Vom vedea în cele ce urmează un alt interesant concept
ingine resc: LRIPP sau „Low Radar and Infrared Profite Penetrator”, adică „avion de
infiltrare cu amprentă radar şi infraroşu foarte scăzută”. Acesta a reprezentat de
fapt, la nivelul anilor '70, un model „de tranziţie” între tehnologia clasică a
aparatelor de zbor de tip „aripă zburătoare delta” (realizate de germani încă din
perioada interbelică şi perfecţionate în perioada 1943-1945) şi tehnologiile
magnetohidrodinamic/electrodinamic la care s-a trecut masiv încă din a doua par te
a anilor'60, la nivelul programelor secrete.
În imagine avem unul dintre aparatele „HIMAT” cele mai rudimen tare sau, cum s-ar
zice, tehnologia HIMAT la nivel „basic”: 1- panou de
45

* N. edit.: A se vedea şi Cuvântul editorului la o lucrare publicată în urmă cu doi

ani, cu aceeaşi constatare... 46
unghiulară (în proiecţie pe sol) şi probabil că prin anii '90 se aflau încă în
serviciul operativ. În aceste pagini vom vedea câteva planşe ce prezintă o parte a
tehnologiilor pretinse „de ultimă oră” şi prezentate publicului. Din analiza
acestora este evident pentru cunoscători că nu este vorba, de fapt, decât de o
serie de concepte vechi „cosmetizate”, „revopsite” şi prezentate pe post de
„avioane ale viitorului”. Niciuna din tehnologiile aplicate aparatului hipersonic
şi semicosmic din această imagine, nu este tehnologie „nouă” (nu era nici măcar la
nivelul anilor '80). Se utilizează profilul de tip „caret” al aparatelor
hipersonice de tip „waverider” (care-şi realizează în mare măsură portanţa şi
propulsia cu ajutorul undei de şoc create în jurul său de către vehiculul de mare
viteză) iar sistemele de propulsie aplicate (scramjet) sunt cele de la nivelul
anilor '50, cum este cazul aparatelor waverider cu ardere externă şi prize de
admisie situate la extradosul celulei aerodinamice. Toate acestea sunt de fapt o
serie de vechi tehnologii, tes tate în anii ulteriori încheierii războiului al
doilea, chiar dacă pre zentarea acestora şi consacrarea unor noţiuni cum ar fi
„ramjet”, „scramjet”, „profil caret”, „waverider” etc s-a făcut abia în anii '80,
la data la care tehnologiile acestea erau deja învechite şi ieşite din atenţia
colectivelor de cercetare secretă.

Pentru nimeni, la ora actuală, aceste aparate de tip „waverider” nu mai reprezintă
un secret tehnologic, ele fiind „discutate public” şi testate în secret încă din
1948-1953. Şi în punerea bazelor acestei tehnologii, tot germanii au avut un cuvânt
greu de spus... Interesant de asemenea de notat că aceste avioane invizibile sunt
de formă tri47

Ce vedem în aceste aparate de zbor ?! Sistemele de propulsie clasice, formele

perfecţionate ale turboreactoarelor realizate de ger mani în anii 1944-1945;
celulele aerodinamice relativ obişnuite, cu ampenaje canard (concepţia „ampenajelor
canard” fiind opera lui Aurel 48
Vlaicu...) şi aripi cu unghi săgeată negativ (idee a cărei origine este...
interbelică). Nimic deosebit ia aceste avioane care sunt mai mult ale trecutului
decât ale viitorului... Nimic din aceste 4 planşe de pretinse „avioane
ultramoderne” nu este câtuşi de puţin modern. Un bun cunoscător al tehnicii
aerospaţiale recunoaşte fără probleme tehnica anilor '50 adaptată anilor '90..,

1,- Bombardier prevăzut cu aripă având profil supracritic, conceput de firma Boeing
pentru înlocuirea masivului bombardier B-52, - bombardierul din imagine era
trimotor (unul din motoare fiind amplasat în cadrul fuselajului sub derivă) şi
prevăzut cu un mic ampenaj canard; ar fi fost destinat zborului subsonic de mare
altitudine, având aproximativ aceeaşi capacitate utilă ca şi B-52, în plus fiind
mult mai versatil şi mai economic; apariţia şi dezvoltarea bombardierelor
invizibile a redus la inutil acest proiect... 2,- Proiect al Rockwell International
- bombardier subsonic având motoarele încastrate în aripă, cu dublă derivă având şi
rolul de winglet 3,- Tot de la Rockwell International - bombardier hipersonic
prevăzut cu o aripă rabatabilă (aici in poziţia rabatabilă). Aproximativ aşa arată
adevăratul X-33 Aurora... 49 50
Aşa cum am mai arătat, aşa-zisul X-33 Aurora este, pentru au torul acestor rânduri,
un model de vehicul aerospaţial hibrid, rezul tat al îmbinării unor tehnologii care
în mod normal nu au nicio legătură, sau este de presupus că n-ar trebui să aibă:
propulsia şi sustentaţia magnetohidrodinamică, bazată în special pe fenomenul de Z-
pinch, poate şi bremsstrahlung şi în general pe legile ce aparţin acestei ra muri a
fizicii; pe de cealaltă parte, sustentaţia şi propulsia bazată pe tehnologia
vacuumpropulsiei, în concordanţă cu invenţiile lui Schauberger, Coandă, Liciar...
„Tehnica secretă” - publică după 50 ani... Toate aparatele prezentate în aceste
planşe nu sunt, în opinia autorului, decât o jalnică prezentare a unor tehnologii
învechite, concepţii inginereşti „răsuflate”, unele dintre acestea conţinând chiar
erori majore de proiectare. 51

Când s-au publicat asemenea imagini, unii s-au lăudat că au pus mâ na pe proiectele
„secrete” ale americanilor, crezând că au început să in tuiască modul în care
aceştia îşi concep vasele aerospaţiale secrete... Nici vorbă! Dacă asemenea imagini
au ajuns la îndemâna pre sei şi au început să suscite discuţii este tocmai pentru
serviciile de contraspionaj au dorit aceasta şi au direcţionat analiza curioşilor
către „piste false”. Fiţi siguri că adevăratele proiecte secrete americane nu arată
nici pe departe aşa! Nu veţi găsi „secretele” americane în tehnologiile in tuite de
nemţi în anii '40 şi experimentate de Aliaţi imediat după război. După cum s-a mai
menţionat, aceste tipuri de motoare sunt de mult depăşite, încă din anii '40,
nemaifiind deci de interes/decât... pentru ochii proştilor. Adevăratele aparate de
zbor secrete s-au dezvoltat pe baza altor tehnologii de sustentaţie/propulsie, cum
ar fi tehnologia de utili zare a aerului lichefiat şi separat, tehnologia
propulsiei electrocinetice după modelele propuse doar principial de T.T. Brown dar
şi mulţi alţi inven tatori, printre care şi la fel de mediatizatul Alexander
DeSeversky. După cum s-a arătat şi cu alte ocazii, cercetările secrete s-au
îndreptat către căutarea de mijloace şi metode care să permită utili zarea în
cadrul propulsiei a radicalilor liberi, aceştia fiind în măsură să asigure impulsul
specific maxim pentru motoarele-rachetă chimice. În acest sens, laboratoarele de
cercetare au căutat să obţină un model de motor care să poată produce şi utiliza cu
mare uşurinţă radicalii atomici; s-au avut în vedere în special radicalii de
hidrogen, oxigen şi azot. În cele din urmă au fost reţinute trei tipuri de motoare:
cu ra dicali de hidrogen şi oxigen, cu radicali de hidrogen şi ozon molecular, cu
radicali de oxigen şi azot activ (iniţial în stare de azot molecular). Altminteri,
de mare interes în cadrul cercetări secrete a fost, încă de acum cca 40 de ani,
utilizarea fenomenelor de ecranare a câmpu lui gravitaţional şi chiar crearea de
câmpuri gravitaţionale arti ficiale care să acţioneze antagonist faţă de cele
naturale. Aceste tehnologii sunt la ora actuală considerate de ordinul „SF”ului şi
„inexplicabile ştiinţific”. Nici vorbă ! Astfel de tehnologii reprezintă, sub
semnul obiectivitătii, nişte realităţi ştiinţifice perfect explicabile dpdv fizic
şi capabile de a fi determinate matematic. Într-o viitoare lucrare din această
serie, vom oferi cititorilor un model simplu de dispozitiv antigravitaţional, care
poate fi realizat şi de amatori, sub forma unui interesant experiment prin care se
poate crea antigravitaţie locală, într-o arie strict determinată.

52
Anii '60 - amintiri din viitor! În fine, să mai menţionăm şi alte realizări
interesante din anii '50-60, care au fost premergătoare tehnicii spaţiale utilizate
astăzi, şi, în mod interesant au fost chiar superioare tehnicii anilor '80... Cu
atât mai mult cu cât, începând chiar de după încheierea războiului, s-a produs o
importantă schismă între tehnologia oficială şi cea „neagră”, ţinută cât mai
departe de ochii publicului. Interesant este că, prin anii '50-'60 încă, în mediul
public mai scă pau anumite informaţii. De pildă, chiar Henri Coandă, afirma în mod
categoric, în perioada 1965-1969, că la acea dată se afla în fază avan sată de
testare „aerodina lenticulară” inventată de el.... Să aruncăm acum o privire asupra
celui mai rapid avion public ce a fost construit în sec. XX, (repet, este vorba
doar de aparatele de zbor care sunt cunoscute de public), anume avionul-rachetă
suborbital X-15 North American. În cadrul istoriei oficiale, este primul avion
pilotat care a ieşit în spaţiul cosmic periterestru, depăşind altitudinea de 100 km
în regim de viteză hipersonică.

care dezvolta o tracţiune de 26 tone-forţă, la altitudinea de 30 km. Avea o lungime

totală de cca 15,5 m, alungirea aripilor de 6,8 m, înălţimea maximă de 4,12 m,
suprafaţa portantă de 18,6 m2, masa gol de 6.620 kg, masa la start de cca, 15.500
kg, fiind capabil să atingă o viteză de peste 7.200 km/h la o înălţime de peste 80
km (în atmos fera înaltă), cu o rază de acţiune de cca 450 km. În paralel,
sovieticii au lucrat cu o serie de concepţii aero dinamice mult mai avansate, dar
fatalmente programele sovietice nu au fost publice şi nici astăzi rezultatele lor
nu sunt date publicităţii...

Omologul sovietic al avionului-rachetă X-15; rezultatele obţinute în urma testelor

nu s-au dat niciodată publicităţii...
Recordul (oficial) de viteză al X-15 a fost depăşit abia în 16.11.2004, de către
avionul hipersonic X-43A (al NASA), echipat cu un motor aeroreactor de tip scramjet
(statoreactor pentru combustie supersonică), fiind de asemenea lansat de pe acelaşi
tip de purtător stratosferic B-52 dar şi accelerat la mare viteză cu ajutorui unei
rache te purtătoare Pegasus. Dar la debutul anilor '60, ideea pe care o aveau atât
sovieticii, cât şi americanii era aceea de a construi un avion purtător capabil de
a atinge cel puţin o viteză de două ori mai mare decât cea a sunetului (2 Mach),
dacă nu chiar 3 Mach sau mai mult. şi aceasta cu o sarcină utilă mult mai mare
decât „bătrânul” B-52, care nici nu putea depăşi 835 km/h... De pe un purtător
supersonic urma să fie lansat un avion-rachetă perfecţionat, acesta ieşind pe
orbita circumterestră joasă fără un consum prea mare de combustibil, repede şi
ieftin. Pentru aceasta, so vieticii au realizat Tupolev Tu-144, similar cu vest-
europeanul „Concorde”, descris în imagine; 54

1- este tabloul cu aparatele de bord, 2- este pilotul echipat în scafandrier cos

mic, 3- compartimentul etanş de stocare a carburantului, 4- peretele despăr ţitor
din interiorul rezer-vorului, 5- conductele centrale de alimentare, 6- eleron
(suprafaţa aerodinamică de comandă pentru controlul înclinării laterale - ruliu),
7- compartimentul etanş pentru oxigen lichid, 8- balon cu gaze sub presiune, 9-
servomotorul pentru comanda direcţiei, 10- direcţia monobloc, 11- ampenajul ventral
cu rol de cuţit aerodinamic, 12- ampenajul orizontal; 13- bordul de fugă al
planului trapezoidal de mică alungire, 14- apex, 15- miniajutajele sistemului de
poziţionare şi comandă pentru zborul în mediul foarte rarefiat. North American X-15
a fost un avion-rachetă experimental, mono log, monoplan cu aripa mediană
trapezoidală de alungire foarte redusă şi având un pronunţat diedru negativ,
monomotor (un motor principal şi mai multe auxiliare dar de dimensiuni şi tracţiune
mult mai redusă) echipat cu un Thiokol XLR99-RM-2 (motor-rachetă cu combustibil
lichid) 53
1- radar, 2- termoportecţie escamontabilă, 3- echipaj, 4 şi 12-cabinele pentru
pasageri sau/şi sarcină utilă, 5 şi 13- trenul de aterizare, 6- aripa dublu-delta
conţinând rezervoarele de carburant; 7- servosistemele su prafeţelor de comandă, 8-
trapă compartiment încărcătură, 9- rezervoa rele posterioare de
echilibrare/centraj, 10- ajutajele cu destindere regla bilă, 11- motoarele
turboreactoare, 14- hublouri, 15- aparatura radio. Acest aparat de 130 tone era
capabil să transporte, la o viteză su personică, sarcina utilă de max. 19 tone cu o
viteză maximă de 2,20 Mach. Alăturat este proiectul SST Boeing 2707, care a fost
dus până într-o fază avansată de construcţie şi abandonat brusc şi aproape
inexplicabil în situaţia în care era aproape terminat. Ar fi avut 93,3 m lungime,
anvergura minimă de 32,3 m, anvergura maximă de 53,1 m, înălţimea de 14,6 m,
sarcina utilă de 34 tone, distanţa de zbor - 6.400 km la o altitudine de croazieră
de 19.500 m, cu viteza de 2.900 km/h (2,7 Mach!). Boeing 2707 ar fi fost un avion
aproape trisonic, cu geometrie varia bilă capabil să lanseze, de la o înălţime de
cea 20.000 m, un avion-rachetă în greutate de cea 35 tone, de la o viteză iniţială
de aproape 3.000 km/h, spre diferenţă de Tupolev Tu-144, care ar fi fost ceva mai
„lent" dar şi cu o capacitate de a lansa o sarcină utilă de „doar” 18-19 tone...
SUA nu au construit acest Boeing trisonic, în schimb au realizat un bombardier
supersonic denumit B-1A (construit de Rockwell Inter national), capabil să
transporte o sarcină utilă mai mare de 15.000 kg la o altitudine de peste 15.000 m
cu viteza de 2,2 Mach (2.333 km/h). Cu toate acestea, public nu s-au făcut niciun
fel de teste în cadrul cărora aceste avioane supersonice (Concorde, Tupolev 144,
B1-A) să poarte în stratosfera şi să lanseze, pe o traiectorie de inserţie
orbitală, vreun prototip de avion-rachetă. Desigur, tehnologic aceasta ar fi fost
posibil încă de la jumă tatea anilor '60, însă, din câte se pare, în virtutea
schismei dintre tehnologia oficială, publică, şi aceea secretă, s-a decis ca în
plan 55

public o astfel de tehnologie destinată ieftinirii masive a zborului cosmic

(orbital), să nu fie susţinută, ci s-a optat pentru susţinerea programelor publice
care vizau tehnica propulsiei reactive deja consacrată încă din anii finali ai
ultimului război mondial (1944-1945). Şi anume: motorul turboreactor cu compresor
axial şi centrifugal, dar şi motorul-rachetă cu combustibil solid sau lichid, cele
mai avansate dintre acestea fiind, la nivelul anului 1945, renumitele (şi temutele)
V-2. Astfel, programul spaţial american (cel oficial...) a luat ca mo del de bază
racheta V-2, pe care a supradimensionat-o până la ni velul de 110 m înălţime cât
avea Saturn V, racheta purtătoare a navei lunare Apollo. De altfel proiectată de
acelaşi Werner von Braun, care proiectase V-2... OZN - marele secret. Militar... În
paralel, programele secrete de cercetare au abordat alte tehnologii decât acelea
relativ rudimentare ale rachetelor V-1 sau V-2: - tehnologia sustentaţiei şi
propulsiei aerodepresive şi a vacuumpropulsiei, în acest domeniu „maeştrii” fiind
Henri Coandă şi Rudolf Liciar (ambii din România...), iar realizări demne de
menţionat au fost obţinute încă din anii '50, mai ales cu ajutorul tehnologiei
vacuumpropuisiei. Când, în cadrul acestei serii de cărţi, vom ajunge să discutăm
des pre Rudolf Liciar şi Viktor Schauberger, am să prezint cu lux de amă nunte ceea
ce ei au inventat în realitate, modul de funcţionare, sche mele aparatelor de zbor
construite încă din anii '50 (de altfel, unele au fost experimentate chiar pe cerul
României...) şi destinaţia acestora; - tehnologia propulsiei pe bază de resociere
catalitică a radi calilor atomici de oxigen, în prezenţa azotului activ, precum şi
cea a obţinerii facile şi rapide a aerului lichid utilizând efectul Ranque (răcirea
rapidă dar şi separarea centrifugală a gazelor din componenţa aerului);

În imagine, temperaturile înregistrate la suprafaţa fuselajului pentru un avion

trisonic ce zboară la altitudinea de 11.000 m cu o viteză de 3.200 km/h; la astfel
de temperaturi, aluminiul devine moale...
- sustentaţia şi propulsia magnetohidrodinamică şi electrocinetică, utilizarea
proprietăţii Globului de a fi un imens condensator na56
tural încărcat electric. Şi în cadrul activităţii desfăşurate pe marginea acestei
tehnologii, zborurile realizate au dat naştere unei multitudini de observaţii OZN
în anii '60-'70, fiind cel mai adesea vorba de aparate de zbor capabile să
accelereze până la viteze imense chiar şi în interiorul pă turilor (relativ) dense
ale atmosferei, situaţie în care orice aparat clasic de zbor s-ar fi topit fără
nicio îndoială... Acele aparate de zbor „neidentificate” erau capabile să se depla
seze, cu viteze hipersonice chiar şi în atmosfera densă, deoarece nu aveau contact
cu aerul, ci se deplasau înconjurate de stratul-limită vidat care se forma în jurul
lor prin acţiunea câmpului magnetic asupra particulelor ionizate de aer.

„neconvenţionale” şi nemaiavând deja nimic de-a face cu „tehnologiile petroliere”

sau alte tehnologii „clasice”. Menţionam şi mai devreme pro ducerea unei „schisme”
între tehnologia oficială şi cea secretă...

Mai mult, misterioasele aparate crează în jurul lor un halo de lumină aproape
„ireală” (din cauza particulelor ionizate şi a norului de plasmă format în jurul
carenajului), având capacitatea de a se deplasa absolut silenţios chiar şi la
viteze foarte mari de zbor. În imagine este un avion supersonic clasic aflat (de la
stânga la dreapta) în regim de zbor subsonic, la atingerea vitezei sunetului şi
res pectiv după depăşirea vitezei sunetului. Se pot vedea undele de şoc care se
formează în jurul aparatului de zbor dar şi felul în care acestea se des prind de
vehicul după depăşirea vitezei sunetului, moment în care se produce vestitul „bang
sonic”, sub forma unui bubuit de mare intensitate. Pe măsură ce aparatul de zbor se
apropie de viteza sunetului, undele de şoc se comprimă în faţa acestuia, dând
impresia unui „zid” invizibil de care vehiculul aerian pare a se izbi, „zidul
sonic”. Aparatele de zbor bazate pe tehnologia magnetohidrodinamică (MHD) şi
electrocinetică nu formează astfel de unde de şoc, aerul scurgându-se laminar în
jurul aparatului MHD. Aşadar, zborul acestora este perfect silenţios, chiar dacă se
desfăşoară în regim su personic ori... hipersonic. - sustentaţia şi propulsia
bazată pe ecranarea câmpului gravi taţional sau formarea unui câmp gravitaţional
artificial antagonist celui terestru (antigravitaţia propriu-zisă) dar şi
utilizarea fenomenului „distorsiunii de câmp”. NASA - o Agenţie... preistorică !
lată că cel puţin aceste tehnologii au fost copios testate şi apoi utili zate în
regim secret, majoritatea dintre ele fiind bazate pe principii complet 57

Bunăoară, în această imagine avem un proiect de lansator orbi tal de prin 1965 (în
stânga imaginii), care era conceput pentru a fi integral recuperabil. O rachetă
purtătoare în formă de trunchi de con (a se vedea mai departe rachetele de formă
piramidală proiectate tot la începutul anilor '60 şi care erau foarte performante!)
cu o singură treap tă (SSTO - Single Stage to Orbit), realizată prin îmbinarea unor
compo nente, deci fără asamblări prin nituire ori sudură, capabilă să zboare în
Cosmos de mai multe ori zilnic. Era alimentată cu hidrogen şi oxigen lichid,
combustibilul fiind dispus în cadrul a opt rezervoare laterale de taşabile rând-pe-
rând (se recuperau prin paraşutare), fiind capabilă de inserţia orbitală a unei
sarcini utile de cca 10 tone. În partea dreaptă a imaginii este o propunere de
avion orbital venită de la British Aircraft Corporation (BAC), trei avioane-delta
iden tice care decolau vertical şi se desprindeau unul-câte-unul, astfel încât
ultimul dintre ele se plasa pe orbita cirumterestră joasă. Dacă avionul-rachetă
american X-15 era capabil să se apropie de viteza de 6 Mach, aceasta era graţie
motorului Thiokol alimentat cu un carburant compus din amoniac calcinat, la care se
adăuga oxi genul lichid, în interiorul avionului fiind înmagazinaţi 9.084 litri de
com bustibil, la care se mai puteau adăuga încă 6.900 litri de combustibil
suplimentar în cadrul a două rezervoare exterioare (largabile), care se prindeau
lateral, sub aripi. Cabina şi aparatele de bord erau răcite prin circularea de azot
lichid iar manevra în cadrul mediului rarefiat ori în spaţiul cosmic se făcea cu
ajutorul unor mici ajutaje orientate/orientabile, dintre care 8 dispuse pe fuselaj
şi alte 4 la extremităţile planurilor. După experimentarea acestui aparat devenea
clar că trebuie gă58
sită o tehnologie care să permită menţinerea unor astfel de vehicule aerospaţiale
mult mai mult în atmosfera înaltă dar şi găsirea unor mijloace care să camufleze
prezenţa acestora.

păturile superioare ale atmosferei, acolo el fiind în măsură să-şi asigure

sustentaţia şi propulsia cu ajutorul învelişului său magnetohidrodinamic.

Ideea de la care s-a pornit a fost aceea a protejării avioanelor rapide de către un
aparat de zbor de dimensiuni mult mai mari, ca un fel de „cloşcă cu pui” care să
poată străbate atmosfera terestră. În imagine este un avion cisternă Boeing-707
(modificat) alimentând în zbor trei avioane de vânătoare F-15, însă aplicarea
acestei idei nu s-a oprit aici, ci a mers mai departe. Au fost concepute vehicule
aerospaţiale de foarte mari di mensiuni capabile să adăpostească în interiorul
lor... escadrile întregi, în situaţia în care învelişul protector al „navei-mamă”
poate oferi ecranarea optică şi antiradar a avioanelor dinăuntru. Pare cu
neputinţă, nu-i aşa !? Şi totuşi a fost cu putinţă! Şi aceasta prin realizarea unor
aeronave care reprezentau un hibrid între... baloanele cu gaze mai uşoare ca aerul
(heliul de pildă) sau cu aer cald, şi sistemele de propulsie magnetohidrodinamică
sau electrocinetică, perfecţionate mai ales odată cu realizările din dome niul
supraconductibilităţii şi punerea la punct a unor materiale uşoare, flexibile, care
puteau avea o rezistenţă electrică foarte scăzută. Observarea fenomenului
supraconductibilităţii este atribuită lui Heike Kamerlingh Onnes în 1911, dar abia
pe la mijlocul anilor '60 au fost public prezentate o serie de modele de cabluri
ori folii supraconductoare, Printre altele, deja la nivelul anului 1965 era în
dotare (atât în SUA cât şi în URSS) un material supraconductor sub formă de folie
subţire şi flexibilă, aceasta având capacitatea de a realiza un fel de „ţesătură”
supraconductoare, în anumite condiţii ea fiind de dimen siuni... nanometrice. Cu
ajutorul acestor folii, s-au realizat aşa-numitele „termodirijabile”, care erau
nişte structuri imense ce posedau camere în care aerul era încălzit până la 700° C
(!), asigurând ascensiunea aparatului în 59

Astfel de vehicule, de formă cilindrică cel mai adesea, asigurau un adăpost pentru
alte aparate de zbor (neconvenţionale) de dimensi uni mult mai reduse, în special
în păturile superioare ale atmosferei. Sovieticii au realizat bombardierul
supersonic (2,2 Mach) Tupolev Tu-160 dar şi avionul de transport supersonic Tupolev
Tu-144. În ima ginea din dreapta avem Tu-144 (1968), ale cărui patru motoare NK-144
puteau dezvolta o tracţiune totală de 52.000 Kgf în regim nominal dar 72.000 Kgf în
forţaj, fiind capabil să atingă o viteză maxim admisibilă de 2,3 Mach (!), ceea ce
reprezenta foarte mult ţinând cont de dimensiunile sale de 56 m lungime, cca 14 m
înălţime şi anvergura sa de 27 m...!

În ceea ce priveşte temutul bombardier strategic Tupolev Tu-160 „Blackjack”, acesta

a intrat mai târziu în serviciul operativ (1981) şi era propulsat de 4 motoare
Kuzneţov NK-32, avea dimensiuni foarte apropiate de cele ale Tupolev-ului 144 şi
putea atinge 2200 Km/h (2,1 Mach) în plus fiind un avion cu geometrie variabilă.
Deci, viteză de de colare/aterizare relativ mică, dar cu o sarcină utilă de „doar”
16.330 kg. Sistemele de propulsie erau reprezentate de motoarele turbo reactoare cu
dublu-flux şi camere de postcombustie, capabile să dez volte tracţiuni mari şi să
reziste condiţiilor zborului supersonic. Racheta piramidală... plutitoare şi
ajutajul Coandă-Bursuc Rămânând tot în domeniul informaţiilor publice, merită să
mai amintim acum de un alt proiect de lansator orbital de mari dimen60
siuni şi de mare performanţă, care putea fi realizat încă de la jumă tatea anilor
'60 şi în schema căruia se utiliza un sistem de propulsie cu totul special, cu
aplicarea efectului Coandă.

Era vorba de o rachetă cu totul neobişnuită, de formă pirami dală, ce putea fi

lansată de pe un cadru simplu (eliminând costisi toarele rampe de lansare) iar în
mod optim acest cadru era plutitor. Deci, lansarea se făcea de pe apă. Am ales să
trec aici povestea acestei rachete piramidale, deoa rece nicăieri în bazele actuale
de date nu se mai găsesc menţiuni referitoare la aceasta, deşi iniţial (în a doua
jumătate a anilor '60) s-au publicat unele imagini şi date tehnice. Pentru a găsi
aşadar informaţii, este necesar să scotociţi arhivele publicaţiilor vechi de 40-50
ani. Şi aceasta nu este totul, mai trebuie să analizaţi informaţiile respective şi
să le puneţi în legătură cu alte infor maţii provenite din alte surse, mai puţin
publice, exact aşa a şi proce dat autorul acestei lucrări. Racheta „Neptun” era
constituită dintr-o platformă navigabilă auto-propulsată, capabilă să se deplaseze
oriunde pe suprafaţa Ocea nului Planetar. Această platformă era echipată, într-una
din variante, cu generatoare de înaltă tensiune alimentate de la o baterie
nucleară, iar tensiunea înaltă era utilizată pentru alimentarea unor grupuri de
forţă de tip electrocinetic. Acestea, la rândul lor, acţionau generatoare
homopolare prin intermediul cărora se făcea disocierea electrolitică a apei de mare
şi obţinerea hidrogenului şi oxigenului, gazele fiind lichefiate şi înmagazinate
tot la bordul acestei platforme maritime-uzină. Într-o altă variantă se utiliza
energia ambientală pentru acţiona rea generatoarelor homopolare. Varianta publică
prezentată aici a fost realizată de Universi tatea Tehnică din Berlin (RFG) iar în
prezentarea lor nu se ofereau informaţii despre platforma maritimă, precizându-se
în schimb că ra cheta avea 69 m înălţime, cu o latură a bazei de cca 65 m, în formă
de piramidă hexagonală, cu două trepte.

Racheta aceasta era integral recuperabilă, având o structură de rezistenţă mult mai
simplă şi mai uşoară decât la orice altă rachetă cla sică. La baza acestei insolite
rachete se aflau rezervoarele de combus tibil pentru ambele trepte ale rachetei. Se
utilizau motoare-rachetă multiple, de dimensiuni mici, fiind imaginat un ingenios
sistem (a se vedea şi comentariile pe marginea programului spaţial german
O.T.R.Ag.) de alimentare cu combustibili dar şi de răcire a camerelor de ardere,
eliminându-se din schemă clasicele şi greoaiele turbopompe. Inginerii germani de la
Universitatea Tehnică din Berlin nu au oferit nicio informaţie relativ la motoare,
dar autorul are cunoştinţe avansate în domeniu, astfel încât, din cercetarea
desenului, poate recunoaşte cu uşurinţă utilizarea ajutajului de tip Coandă-Bursuc,
ce a făcut obiectul cererii de brevet 96-01554A din 1996 (invenţia fiind de fapt
mult mai veche). Mai precis, este o variantă a motorului de tip „aerospike”, despre
care, la ora actuală, autorităţile americane pretind că ar reprezenta „motorul
viitorului”, deşi variantele de „aeros pike” prezentate public sunt... de cel mai
prost randament. Deci nu variantele optimale, ca să nu mai vorbim de faptul că
acest motor este în realitate utilizat de aproape... 50 ani, fiind dez voltat în
cadrul cercetării secrete cam în acelaşi timp cu „aerodina lenticulară” Coandă...
În cadrul rachetei piramidale din imagine se utilizează o cameră de colectare a
gazelor arse, aceasta fiind un tub care încadrează piramida pe toate cele 6 laturi
ale sale, iar grupurile de mici motoarerachetă montate pe toate cele 6 laturi ale
piramidei asigură umplerea tubului colector cu gaze arse de temperatură şi presiune
mare, prin intermediul unei fante (deci nu clasicul ajutaj divergent, de tip
„pâlnie”). Gazele arse se scurg în regim de curgere laminară, lipindu-se de
peretele de intrados al rachetei. Aşa cum se poate vedea, acest perete de scurgere
este convergent iar jeturile de gaze, urmându-i linia, în loc să expandeze, converg
către axul longitudinal. Cercetările şi experimentele realizate de Coandă,
Constantin Bursuc dar şi de către specialiştii NASA au condus la aceeaşi
configuraţie. Nava... profetului Ezekiel - inspiraţie pentru NASA Vă recomand
printre altele lucrarea „The Spaceships of Ezekiel” (1972), de Josef F. Blumrich,
în care Blumrich (care era inginer NASA şi avea deja o serie de brevete acordate
pentru invenţii în domeniul ingineriei aerospaţiale), urmărind atent descrierile
din textele „Cărţii profetului Ezekiel”, coroborate cu cunoştinţele sale avansate
în ma terie de inginerie aerospaţială, reuşeşte să explice parţial modul în care
era construită şi funcţiona nava cu care se deplasa cel cu62

61
noscut astăzi sub numele de „profetul Ezekiel”. Era o navă de formă conică având la
intrados o suprafaţă special profilată pentru a asigura convergerea jeturilor de
gaze ce sunt ejectate prin fanta dispusă pe circumferinţa aparatului de zbor... De
altfel, chiar Blumrich a apreciat că un astfel de motor poate dezvolta un impuls
specific de cel puţin 2.000 sec (adică o viteză a agentului de lucru ejectat de cca
20 km/sec, de 5 ori mai mare decât la Space Shuttle) şi a mai precizat printre
altele că NASA avea de mult în studiu astfel de configuraţii atipice de ajutaje.
Autorul lucrării de faţă nu poate decât să confirme cele spuse de J. F. Blumrich,
deoarece, încă de la debutul anilor '60, lucrările con duse de Henri Coandă au
făcut obiectul unor programe secrete ale SUA. Printre altele, Henri Coandă a avut
pe agenda sa de lu cru şi un astfel de tip perfecţionat de motor-rachetă...

În aceste imagini sunt desenele realizate chiar de Josef Blumrich. În stânga avem
imaginea aproximativă a navei lui Ezekiel iar în dreapta sunt expuse comparativ
cele două tipuri de ajutaje: ajutajul convergent-divergent de tip Laval (cu un
maxim de cca 4.500 m/sec pentru viteza gazelor ejectate) şi respectiv ajutajul de
tip fantă cu perete convergent de scurgere a fluidului semiionizat. Din câte afirmă
atât inventatorii Henri Coandă, Constantin Bursuc, cât şi Josef Blumrich, un astfel
de ajutaj este capabil de realizarea unor imense viteze de ejecţie, potrivit lui
Bursuc pe axul longitudinal al motorului formându-se un fascicol de ioni care sunt
acceleraţi la vi teze foarte mari (zeci, chiar sute de km/sec), în vreme ce
împrejurul ca nalului ionic se formează fascicole de electroni cu deplasare
relativistă. Toate acestea sunt consecinţa unor fenomene de electrizare şi
autoconfinare (Z-Pinch) petrecute cu ocazia convergenţei fluidului se miionizat pe
axul longitudinal al motorului, aşa cum indică şi săgeţile din desenul lui
Blumrich. Racheta piramidală - invizibilă, antiradar, recuperabilă Revenind la
racheta piramidală concepută de Universitatea Teh nică din Berlinul de Vest, la
aceasta treapta întâi era alimentată cu kerosen şi oxigen lichid, iar treapta a
doua (care nu avea niciun fel 63

de turbopompe, alimentarea cu fluidele combustibile realizându-se cu ajutorul

suprasarcinii) era alimentată cu hidrogen şi oxigen lichid. Prima treaptă, dispusă
cumva în interiorul navei, se desprinde la o altitudine de 40 km şi revine în Ocean
atât planat (cu ajutorul unor aripi rabatabile), cât şi prin frânare cu ajutorul
unor paraşute la o dis tanţă de cca 300 km faţă de locul de lansare. Cea de-a doua
treaptă realizează inserţia orbitală la 135 km altitudine. Această a doua treaptă
este totodată şi navă spaţială, fiind de altfel capabilă să frâ neze retrorachetă
dar şi aerodinamic, prin utilizarea părţii inferioare drept „scut termic”. Astfel,
ea reuşeşte să revină integral pe sol. Şi a mai adus şi o serie de alte interesante
avantaje: nu utilizează decât o cantitate relativ mică de kerosen, hidrogenul şi
oxigenul li chid putând fi produse chiar de uzina maritimă plutitoare, care este
totodată şi bază de lansare. Această bază de lansare poate fi proiectată pentru a
fi submersibilă cel puţin pe timpul cât nu mai poartă racheta. Lansarea se
realizează foarte simplu, deoserece apa este utilizată pe post de „amortizor
hidraulic”. Reamintesc că în cazul navetei spaţiale americane este nece sară
pomparea şi stocarea unei cantităţi foarte mari de apă, care este injectată sub
navetă pe timpul cât aceasta nu a părăsit încă rampa de lansare, după pornirea
motoarelor. Dacă nu s-ar proceda astfel, unda de şoc şi temperatura ridicată ar
distruge rampa de lansare... Analizând datele prezentate de specialiştii
Universităţii Tehnice din Berlinul de Vest, pot concluziona că modelul propus de
aceştia era încă rudimentar comparativ cu acela pus la punct de către NASA, ori de
către inginerii sovietici: - o rachetă piramidală optimizată nu are nevoie de două
sau mai multe trepte, fiind de fapt o navă monobloc (gen SSTO - Single Stage to
Orbit);

- ea poate arăta ca în imagine, fie sub forma unui con ori pira midă cu o porţiune
posterioară alungită (în această configuraţie poate lucra şi în regim
electrocinetic, porţiunea dinapoi lucrând ca armătură ca todică); sau poate fi pur-
şi-simplu piramidală, jeturile de gaze urmând traiec-toria convergentă fără a fi
„lipite” pe profilul vreunui perete posterior; - astfel de aparate de zbor sunt
optime aplicării „tehnologiilor hibride”, putând funcţiona ca sistem de propulsie
aeroreactor, rachetă, inclusiv electrocinetic sau magnetohidrodinamic, regimul de
funcţio nare fiind modificat opţional potrivit cu înălţimea şi condiţiile de zbor;
- poate utiliza învelişuri realizate din material supraconductor, caz în care ar
putea, în anumite condiţii, să devină indetectabilă de către 64
radare, dar poate de asemenea să aibă înveliş holografic ori fotoabsorbant, caz în
care devine invizibilă optic sau vizibilă de către ochiul omenesc dar imposibil de
fotografiat sau filmat. Evident, opţional poate trece de la un mod de funcţionare
la altul aceasta însemnând că are capacitatea de a apărea sau dispărea de pe
radare, de a deveni vizibilă sau invizibilă, de „a se îmbrăca” într-un halo luminos
datorat norului de plasmă creat de fenomenele de electrizare a atmosferei sub
acţiunea câmpurilor electrice provenite de la pereţii exteriori ai navei şi,
evident, la fel de bine poate redeveni întunecată şi greu de observat pe cer. Dacă
aprecierile lui Blumrich sunt corecte, este posibil ca navele perfecţionate de
acest gen, create, cu începere de la finele anilor '50 de către americani şi
sovietici, să fie în definitiv nimic altceva decât replica peste milenii a navei
care-l purta odinioară pe profetul Ezekiel... NASA nu depăşeşte tehnica germană din
1944 ! Ne vom întoarce acum, încă o dată, ia tehnologia prezentată cândva
publicului şi vom analiza pe scurt aşa-numitele „lifting body”, pla noare cosmice
sub formă de „papuc”, posibile avioane-rachetă de tip „aripă zburătoare”: X-34A, X-
24B, M2-F1, M2-F2, M2-F3, HL-10... Această celulă aerodinamică de „aripă
zburătoare” s-a dovedit a fi instabilă în zbor, dar aceste probleme au fost cu
timpul rezolvate. Ar trebui cu această ocazie să facem unele comentarii pe marginea
„planoarelor orbitale”. După cum am mai precizat, primul planor orbital realizat în
con cepţia modernă, a fost „Silver Bird” („Pasărea de Argint”) al ingine rului şi
inventatorului german Eugen Sanger (1905-1964), lucrare pe care naziştii o vroiau
transformată în primul „bombardier strategic intercontinetal”, utilizat pentru
bombardarea Americii sau Uniunii So vietice în cadrul unui zbor de mare înălţime
(80-125 km), având inclusiv posibilitatea inserţiei orbitale.

tant fără aripi) în scopul realizării unei nave spaţiale capabile de lansare şi
aterizare orizontală, fără utilizarea paraşutelor, ca în ca zul clasicelor capsule
balistice. Acest concept de „lifting body” este din multe puncte de vedere mult mai
avansat decât conceptul ce stă la baza construcţiei actualei navete spaţiale
americane (planor dotat cu aripă dublu-delta şi fuselaj clasic de, avion).
Aparatele experimentale din anii '60 erau con ceptual mult mai avansate decât Space
Shuttle, elaborată la mijlocul anilor 70 şi intrată în serviciul operativ abia în
aprilie 1981. În ceea ce priveşte concepţia lui Eugen Sanger, acesta avea în vedere
realizarea unui avion de mare viteză având fuselajul din... aluminiu, dar peretele
exterior fiind poros iar structura internă a aces tui perete fiind de tip „fagure”,
prin canalele interioare circulând apa de răcire. Aceasta se vaporiza datorită
temperaturii peretelui, aburii ieşind prin porozităţile acestuia şi asigurând un
strat-limită protectiv, potrivit metodei „răcirii peliculare”. Este adevărat că
Sanger s-a confruntat printre altele cu pro blema necesităţii luării la bord a unei
cantităţi mari de apă destinată acestui circuit de răcire peliculară prin
vaporizarea apei şi „îmbrăcarea” carenajului exterior al avionului într-o perdea de
aburi proiectivi. Nota bene: Eugen Sanger a proiectat acest avion uşor (construit
integral din... aluminiu) în 1944-1945, concepţia sa fiind mai avan sată şi mult
mai eficientă decât aceea a Space Shuttle din 1981. Aerodina lenticulară Coandă —
un proiect ultrasecret Nu se ştie ce s-a petrecut cu modelele experimentele ale
bombar dierului nazist capabil să zboare în atmosfera înaltă şi spaţiul cosmic, dar
ceea ce se ştie cu exactitate este faptul că Eugen Sanger a fost pre luat de
americani, după care activitatea sa ă intrat în umbră iar re lativ la proiectul
„Silber Vogel” a fost şi este chiar şi în clipa de faţă pusă în mişcare o adevărată
maşinărie de dezinformare publică. Pe site-ul Astronautix.com a fost publicat aşa-
zisul raport întocmit de Eugen Sanger în august 1944 cu privire la bombardierul
intercontinetal. Nu se suflă nici o vorbă, însă, despre instalaţia de răcire de
care am amintit puţin mai sus. Textul original al documentaţiei lui Sanger a fost
corespun zător cenzurat şi datele tehnice trunchiate, ceea ce se prezintă la ora
actuală publicului, fiind de fapt... un fals. Şi nici măcar un fals bine lu crat...
Se ascunde încă publicului adevărata concepţie constructivă a celu lei
aerodinamice, adevărata instalaţia de protecţie antitermică a avio nului dar şi
organizarea reală a zborului, aşa cum a conceput-o Sanger. Mai mult, proiectul
fusese întocmit prin 1941 (iar nu abia în au gust 1944), în vara anului 1944
avionul fiind deja în faza de testare. Nu au 66

Configuraţia aerodinamică din imagine aparţine avionului-rachetă experimental X-24

care a fost testat sub controlul USAF-NASA în ca drul unui program denumit „Pilot”,
desfăşurat între 1963 şi 1975. Obi ectivul era de a testa în zbor conceptul de
„Lifting body” (corp por65
fost prezentate până acum decât câteva fotografii din faza de testare în sufleria
aerodinamică, fără a se putea verifica datarea exactă a acestora, dar nu s-a şoptit
nimic despre modelul experimental volant. S-a pre tins şi se pretinde în
continuare, în chip mincinos, că Sanger s-ar fi înşe lat în privinţa calculului
încălzirii aerodinamice la reintrarea în atmosferă. De altfel, şi în cazul lui
Henri Coandă (preluat... tot de ameri cani) s-a dus o campanie similară, menită a
demonta „zvonurile” create în jurul „aerodinei lenticulare”, fiind în acest scop
născocit „Programul AVRO VZ-9-AV Avrocar” (1953), în cadrul căruia s-a pretins în
chip mincinos că se aplică brevetele lui Coandă privind „aerodina lenticulară” Şi
se utilizează „efectul Coandă”... Nici vorbă de aşa-ceva! „Avrocar” nu utiliza
„efectul Coandă”, ci mai curând „efectul de sol” iar schema acestui aparat-rebut
nici măcar nu se apropia de schema reală a „aerodinei Coandă”. Şi nici măcar nu a
fost bine proiectat ca „hovercraft” (vehicul pe pernă de aer, care utilizează
efectul de sol), fiind un rebut ingineresc din toate punctele de vedere. Evident,
aşa-zisul „proiect Avrocar” deşi s-a pretins că este „se cret” (sic!) a fost de
fapt prezentat publicului încă din acei ani, baza de experimentare fiind aproape de
regiunile locuite şi astfel „oferindu-se pe tavă” oricărui spion dotat cu aparatură
optică de vedere la distanţă şi filmare/fotografiere. Evident, după ce s-a văzut ce
eşec total este ciudăţenia aceea de disc pe pernă de aer, s-au tras imediat
concluziile care s-au urmărit de la bun început: „Henri Coandă a întocmit nişte
proiecte greşite”, „Invenţiile lui sunt nişte inepţii”, „aerodina Coandă este o
eroare de concepţie inginerească, un vehicul care nu poate să funcţioneze!”,
ş.a.m.d. Vom mai discuta pe larg despre ceea ce a făcut Coandă în reali tate şi
despre acţiunile de dezinformare realizate în jurul acestuia, dar în capitolul
dedicat lui. Deocamdată, să mai menţionăm că opera lui Eugen Sanger a fost şi este
în continuare supusă unor acţiuni de mis tificare grosolană; prin care se încearcă
acreditarea ideii că Sanger a proiectat ceva care s-a dovedit a fi eronat şi deci
bombardierul inter continental nazist ar fi fost o inepţie sau un proiect plin de
erori grave. Plin de erori grave este proiectul Space Shuttie (care deja a făcut 14
victime, 7 în 28 ianuarie 1986, odată cu explozia navetei Challanger şi încă 7 în
2003 odată cu dezintegrarea la reintrarea în atmosferă a navetei Columbia). Aceasta
şi-a evidenţiat erori de pe tot timpul fazelor de experi mentare, începând cu 1976,
prezentând malfuncţii importante chiar şi cu ocazia primului zbor cosmic pilotat
din 12.04.1981, când porţiuni din scutul termic, sub formă de plăcuţe (altă eroare
de concepţie !) s-au desprins de pe navetă pe timpul lansării şi zborului cosmic.
Dacă aceste plăcuţe ar fi căzut de pe intra-dosul navetei, atunci dezastrul s-ar fi
produs încă de la primul zbor! 67

Bombardierele naziste - proiectate să reziste... secolului XXI Eugen Sanger a

propus două mari soluţii tehnice pentru avi oanele orbitale sau care se deplasează
cu viteze hipersonice în pătu rile superioare ale atmosferei. Mai întâi, să nu fie
blindate cu masivele şi greoaiele scuturi termice, acestea nefăcând în definitiv
altceva de cât să complice problema revenirii în atmosfera densă (...) ci mai
curând, avionul să fie cât mai uşor, cu pereţii poroşi dar şi prevăzut cu tu
bulatură internă de circulare a apei de răcire, aceasta asigurând învelirea
avionului într-o perdea protectivă de aburi. Vedeţi cazul oalelor în care se face
mâncare, cum pot sta ore întregi în contact direct cu flacăra foarte fierbinte a
aragazului/dar fără să se topească... De ce nu se distruge tabla subţire deşi este
supusă unor asemenea temperaturi ?!! Pentru că lichidul din oală (apa) preia
căldura din pereţii vasului pus pe foc! Tot Sanger a mai atras atenţia şi asupra
gravei greşeli de a proiecta aparatele cosmice recuperabile pentru intrarea directă
în straturile dense ale atmosferei, pe traiectorii abrupte, care solicită foarte
mult structura de rezistenţă a navei şi dă naştere unor-suprasoltcitări termice
importante. ' Această metodă extrem de greşită a fost şi este aplicată cu înce pere
din 1958, supunând tehnica spaţială unor restricţionări severe, ca să nu mai vorbim
de riscurile majore care apar pe timpul revenirii bruşte fn atmosfera densă. Cei 7
astronauţi ai navetei Columbia au murit arşi de vii, în februarie 2003, datorită
încăpăţânării unor factori de conducere din SUA, în a ascunde publicului
adevăratele tehnologii aerospaţiale optimizate. În fine, Sanger a propus în
realitate aşa-nurnita „metodă a ricoşeurilor”. V-aţi jucat vreodată aruncând pietre
plate pe suprafaţa unui lac ? Aţi văzut cum piatra ricoşează pe suprafaţa lacului,
sărind înapoi în aer, după care revine în contact tangenţial cu suprafaţa lacu lui
(dar la o viteză mai mică, de această dată), ricoşând iarăşi şi aşa mai departe,
încetinind progresiv, pentru ca, în cele din urmă, să se scufunde încet în apă !?!
Ei bine, cam aşa ceva a propus Sanger, nu o intrare brutală în atmosfera densă, ca
cea a actualelor capsule cos mice sau în cazul Space Shuttle... Avionul
(sub)orbital al lui Sanger ricoşa pe păturile superi oare ale atmosferei relativ
dense, încălzirea fiind suficient de redusă pentru ca instalaţia de răcire cu apă
să poată face faţă fără probleme, după care aparatul de zbor ieşea din nou în
cosmosul rece (prin rico şeu...) şi revenea în contact tangenţial cu atmosfera
superioară la o viteză mai mică, ricoşa iar şi aşa mai departe, până la atingerea
unei viteze suficient de reduse pentru ca avionul să nu mai poată ricoşa, iar 68
intrarea acestuia în păturile dense ale atmosferei să nu mai reprezinte o acţiune
periculoasă. De altfel, la cererea SS-ului, Sanger nici nu urmărea neapărat
realizarea unui avion orbital, ci a unui bombardier capabil să iasă deasupra
atmosferei terestre, la o altitudine de 100-125 km, cu o viteză hipersonică (nu
orbitală!) şi să se deplaseze astfel pe rute intercontinentale în intervale foarte
scurte de timp (15-20 min), pentru a lansa încărcături balistice deasupra regiunii-
ţintă, urmând să revină pe sol în acelaşi punct ca la lansare, după o revoluţie în
jurul Globului. Revenirea aparatului se făcea relativ lent, pe o traiectorie largă,
prin ricoşeuri, nu printr-o intrare bruscă în atmosfera densă. Aparatul lui Sanger
era conceput pentru a fi construit din aluminiu, fiind un vehicul aerospaţial uşor,
în comparaţie cu masivele rachete şi avioane orbitale de astăzi. Să mai menţionăm
şi aceea că Sanger este primul proiectant care a conceput un motor-rachetă cu
sistem de protecţie antitermică externă prin convecţie, utilizând procedeul
absorbirii căldurii din pereţii camerei de ardere prin vâporizarea agentului lichid
de ră cire; Această metodă s-a consacrat sub denumirea de „răcire exte rioară
regenerativă”, fiind utilizată astăzi şi de motoarele principale (SSME) ale navetei
spaţiale. Din păcate este singura metodă bună pe care au copiat-o americanii de la
Sanger. Ar fi trebuit să preia întreg „Silber Vogel”-ul acestuia în momentul când
au decis să cons truiască „Space Shutle”... „Superavionul” american din Golf
tehnologie germană din 1944 ! La scurtă vreme după război, americanii au
experimentat con ceptul de „lifting body”, preluând vasta experienţa inginerească a
cercetătorilor nazişti Alexander Lippisch (1894-1976), Warter şi Reimar Horten
(1915-1994), de la care au luat „de-a gata” rezultatele cer cetării secrete din
timpul regimului nazist. Deşi rezultatele au fost po zitive, programul „lifting
body” a fost în mod straniu oprit şi înlocuit cu proiecte de o concepţie mult mai
rudimentară sau chiar eronată, cum este şi cazul „Space Shuttle”. Interesant este
că, în secret, atât americanii cât şi sovieticii au dezvoltat proiectele de aparate
tip „aripă zburătoare” (vezi bombardierul invizibil B-2 Spirit din 1989, ori
aparatele hipersonice X-34 şi X-43 de după 2002). La nivelul anilor '60, avionul-
rachetă X-24 avea performanţe în deajuns de bune pentru a fi perfecţionat şi
utilizat ca avion orbital: avion-rachetă experimental construit de compania Martin-
Marietta, de 69

tip „Lifting-body”, monoloc, monomotor echipat cu un motor-rachetă XLR-11 dotat cu

patru camere de ardere care dezvoltă o tracţiune de 37,7 Kilo-Newtoni, cu o lungime
de 7,5 m şi o anvergură de 3,5 m; avea o masă gol de cca 2.900 kg şi putea atinge o
viteză de peste 1.800 km/h, cu o rază de acţiune de cca 70 km.

Pomindu-se de la bunele rezultate obţinute cu ajutorul micilor aparate

experimentale, prin 1967 au fost stabilite mai multe proiecte interesante şi
realiste de avioane orbitale. Dintre acestea am selectat modelul din imagine,
reprezentat practic de două aparate de tip „aripă zburătoare” ce erau montate unul
în vârful celuilalt. Avionul-rachetă de la bază reprezenta treapta întâi a
lansatorului, care purta avionul orbital până în atmosfera înaltă, la o viteză
hipersonică. După care, treapta 1 se desprindea şi revenea planat la sol, fiind
integral recuperată, în vreme ce avionul orbital îşi continua traiectoria de zbor,
înscriindu-se pe orbita circumterestră joasă. Întreg lansatorul avea o masă la
start de 390 tone, o lungime de 50 m şi anvergura aripii treptei de bază de 19 m,
sarcina utilă lansată pe orbită fiind de 17 tone, adică mai mult de jumătate din
sarcina utilă teoretică a Space Shuttle... Se mai pot da nenumărate exemple de
proiecte vechi, datând de la mijlocul anilor '60 sau chiar din anii '50, care
prezentau soluţii tehnologice mult mai avantajoase decât cele aplicate în concret
în cadrul tehnicii aero-spaţiale publice. În acest timp, însă, activitatea secretă
de cercetare a pus la punct aparate de zbor bazate pe cu totul alte tehnologii
decât cele oficiale, cum ar fi aerodina Coandă şi alte aplicaţii ale tehnicii
aerodepresive Coandă, vehiculele bazate pe principiul „vacuumpropulsiei”, sistemele
de sustentaţie şi propulsie magnetohidrodinamice şi electrocinetice, sisteme bazate
pe ecranarea gravitaţiei sau/şi crearea de câmpuri gravitaţionale de sens
contrar... Politica dusă de autorităţile statelor industrializate contemporane 70
este aceea de a nu scoate la lumină în cadrul prezentării publice decât
tehnologiile vechi de cel puţin 50 ani... De pildă, societatea Lockheed-Martin a
propus acum vreo 2 ani acest avion hipersonic şi orbital echipat cu aripă delta de
mică alungire şi ampenaje de tip „canard”, dublu-direcţie şi fuselaj aplatisat pe
care fileurile de gaze atmosferice se pot de plasa în regimul fluidodinamic
caracteristic unei aripi, pe o suprafaţă portantă de valoare mare. În această
imagine este prezentat avionul hipersonic de tip aripă-zburătoare, despre care se
presu pune că ar fi fost utilizat pe timpul Răz boiului din Golf, în 1991.
Personal, însă, nu cred că SUA mai utilizează „în secret” tehnologii vechi de 60-70
ani şi, mai mult, dacă erau aşa secrete aceste avioane, ele nu ar fi apărut în
mediul public... Ceea ce încerc să vă pun în vedere este tocmai faptul că teh
nologia avioanelor tip „aripă zburătoare” este veche, aplicată de germani în
perioada 1944-1945 şi a constituit obiectul cercetării se crete a foştilor aliaţi
în anii '50, deci imediat după război. Este evident că acum, după 65 ani, aceste
tehnologii nu mai sunt secrete şi tocmai de aceea americanii le prezintă ca pe
„ulti mul răcnet” în materie. Se pot citi articole în presă despre „avioanele
viitorului” şi sunt arătate X-43 sau X-34, precum şi o serie de aparate de tip
„lifting body” sau „aripă zburătoare delta”, toate acestea fiind prezentate
publicului ca şi cum ar fi nişte mari noutăţi, „ultimele cre aţii” ale ingineriei
aerospaţiale... Complet fals ! Sistemele propulsive de tip statoreactor supersonic
(ramjet şi scramjet) sunt vechi de aproape... 70 ani, fiind intens testate, în
regim mai mult sau mai puţin secret, mai ales odată cu debutul anilor '50. Tehno
logiile „lifting body” şi „flying wing” (aripă zburătoare) sunt la fel de vechi,
fiind testate încă de la finele anilor '50 iar naveta spaţială americană constituie
însumarea celor mai proaste sau rudimen tare soluţii tehnologice, nicidecum
alegerea tehnologiilor optimale. Încă din anii '60 s-au proiectat navete spaţiale
mult mai avan sate tehnologic decât ceea ce s-a realizat în concret iar bazele de
date ale oficiilor de brevete, invenţii şi mărci abundă de brevete care prezintă
tehnologii mult mai evoluate decât ceea ce se utilizează în mediul public în clipa
de faţă. Câteva exemple:

• La finele anilor '50, inventatorul D.W. Fox, inspirat probabil din textele
adevăratelor proiecte secrete naziste, patentează un sistem de răcire şi menţinere
la temperatură scăzută a învelişului rache telor intercontinentale, pe timpul cât
acestea se deplasează în at mosfera înaltă cu viteze foarte mari. Ca şi la
proiectul bombardierului intercontinental nazist „Silber Vogel” (Eugen Sanger), la
rachetele de lungă croazieră perfecţionate de W. Fox, răcirea se face prin
circularea apei, vaporizarea acesteia sub acţiunea căldurii din exteriorul rachetei
şi utilizarea vaporilor pentru protecţia pereţilor exteriori. • Într-un mod
principial asemănător, inventatorul L.A. Skinner depune în 1944 o cerere de brevet
pentru un dispozitiv menit să re ducă foarte mult flacăra formată la gura
ajutajului de rachetă, dar fără ca prin aceasta să fie înfluenţată negativ
tracţiunea dezvoltată de motorul-rachetă.

În acest fel, el reuşea să reducă până la anulare aşa-numita „am prentă termică” a
vehiculului reactiv, ceea ce reduce, la ineficient cel mai răspândit sistem de
urmărire a ţintelor utilizat actualmente de că tre rachetele sol-aer şi aer-aer:
cel cu cap de urmărire/ghidare în infraroşu, care, captând sursa de căldură
(ajutajul avionului ţintă), dirijează proiectilul reactiv către aceasta. Dacă însă
ajutajul reactiv nu mai pro duce căldură într-un mod atât de evident, rachetele
antiaeriene vor fi dezorientate şi incapabile să-şi atingă ţinta... I s-a acordat
brevetul în iulie 1948 pentru această invenţie.

71

• Fiind la curent cu documentaţia reală capturată de la inginerii nazişti, celebrul

inventator şi constructor american Robert H. Goddard 72
(1882-1945) depune cererea de brevet pentru un motor-rachetă cu combustibil solid
la care răcirea se făcea cu ajutorul apei şi abu rilor formaţi prin evaporarea
acesteia, obţinând o importantă ameli orare a funcţionării rachetelor tip MRCL. I
se va acorda postum bre vetul solicitat, în septembrie 1950. • În 1970, Joseph
Bouchnik depune cerere de brevet pentru un avion supersonic cu geometrie variabilă
într-o formă perfecţi onată; i se acordă brevetul US 3.738.595 din 1972.

• În 1960, T.A. Toll (de la NASA) solicită brevet pentru un avion trisonic de o
concepţie aerodinamică perfecţionată. Primeşte bre vetul US 3.064.928 din 1962, iar
aeronava de mare viteză pe care a propus-o ar fi fost fără îndoială de o concepţie
mai avansată decât Concorde, Tu-144 ori proiectul Boeing 2707 al SUA.

• În 1953, M.E. Gluhareff depune cerere de brevet pentru un avion supersonic

înbunătăţit, de tipul „aripă delta zburătoare". Ob ţine brevetul solicitat în 1960
(US 2.941.752) iar concepţia propusă de Gluhareff era foarte avansată pentru
nivelul oficial al tehnologiei din acel moment, prevăzând o configuraţie de tip
„aripă delta zburătoare" dotată cu ampenaje de tip „canard" şi derivă de
configuraţie atipică, suprafeţe şi dispozitive speciale de scurgere pentru
fileurile de aer şi pentru gazele evacuate de la motoare, instalaţii de răcire a
fuselajului pe timpul zborului supersonic etc.

Progresul şi bunăstarea Omenirii - duşmanii Elitei... După depăşirea anului 2000,

se tot aştepta apariţia publică a unor tehnologii nemaipomenite, declasificarea
rezultatelor unor programe se crete de cercetare etc. Dar aceia care au avut astfel
de speranţe, au fost fără îndoială cumplit dezamăgiţi: - tehnologiile „viitorului”
prezentate public sunt de fapt variante actualizate ale tehnologiilor utilizate în
anii '50-'60 şi nici măcar va riantele optimale sau perfecţionate, ci unele
mediocre...; - în loc să se abandoneze tehnica aviatică clasică şi principiile
complet greşite pe care aceasta se bazează (asta a afirmat-o chiar Coandă!), în
continuare se investesc sume uriaşe de bani în re buturi tehnologice; - în loc să
se scoată în mediul public tehnologiile nepetro liere care să permită o masivă
ieftinire şi completa ecologizare a tran sporturilor şi energeticii, în continuare
se fac investiţii colosale în murdara materie petrolieră şi în gazele naturale, s-
au cheltuit zeci de miliarde de dolari pentru războiul de cucerire a Irakului şi
zilnic se plăteşte un greu preţ de sânge în cadrul acestui război murdar; - în loc
de îmbunătăţirea condiţiilor generale de trai, secolul XXI a venit cu introducerea
unor grave şi inadmisibile restricţii la adresa respectării drepturilor omului
(mascate de pretextul aşa-numitei „lupte antiteroriste”) iar în loc ca viaţa să
devină mai liberă, aceasta devine tot mai bine încorsetată de reguli şi restricţii
sufocante; - în loc să se rezolve problemele financiare (şi-aşa grave imediat după
încheierea celui de-al doilea război mondial), secolul XXI a adus cu sine o gravă
criză financiară, ale cărei proporţii şi implicaţii reale nici măcar nu le putem
bănui în clipa de faţă... lată în cele ce urmează ceea ce americanii prezintă drept
„teh nologia viitorului”, bătându-se cu pumnii în piept că ar reprezenta, 74

• În 1966, E.A. Bielefeldt depune cerere de brevet pentru un avion supersonic ce

reprezenta o variantă înbunătăţită a avionului supersonic de transport de tip
Concorde sau Tupolev 144 şi obţine bre vetul US 3.478.989 din 1969 pentru acest
avion supersonic îmbunătă ţit, încă de la începutul anilor '60 avioanele aparţinând
acestei concep ţii erau binecunoscute sub aspect tehnologic, nemaireprezentând
„secrete”. La ora actuală aviaţia este blocată într-un fel de „groapă”, fiind
utilizate exclusiv tehnologii rudimentare şi care sunt departe de mode lele
optimale; drept dovadă este şi faptul că, în continuare, tehnologii rudimentare
chiar şi pentru nivelul anilor' 60 sunt prezentate pu blicului drept „ultimul
răcnet în materie” sau „aviaţia viitorului”...

73
vezi-Doamne, „vârful tehnologiei actuale”: avionul-rachetă „experi mental” (ce-o fi
experimentând acest avion nu prea se ştie...) X-34:

El este de fapt mult mai rudimentar decât bombardierul nazist „Silber Vogel” iar
dpdv tehnologic nu aduce absolut nimic nou. Teh nologiile aplicate la acest aparat
„al viitorului”, sunt de fapt tehnolo giile anilor '50 reiterate într-o variantă
adaptată la materialele (com pozite) elaborate în anii '80 şi larg utilizate astăzi
în aviaţie. Cei care fac tam-tam cu aceste aşa-zise „tehnologii perfecţio nate”
ascund publicului faptul că, încă din anii '45-'50 fuseseră puse la punct sisteme
perfecţionate cum ar fi: - răcirea pereţilor exteriori ai vehiculelor aerospaţiale
de ma re viteză cu ajutorul apei/aburului, prin utilizarea de structuri uşoare din
aluminiu şi a pereţilor aerodinamici poroşi prin care se putea face după caz,
aspirarea stratului-limită şi crearea de strat-limită aerodepresionar, ce scădea
masiv rezistenţa şi încălzirea aerodinamică) - executarea de ricoşeuri repetate pe
suprafaţa atmosferei şi frânarea graduală, fără producerea de „şocuri termice”; -
protecţia antitermică a pereţilor interiori ai camerelor de ardere şi ajutajelor
pentru a permite o funcţionare de lungă durată în condiţii de siguranţă, prin
utilizarea unor instalaţii perfecţionate bazate tot pe apă/aburi dar şi utilizarea
unor substanţe chimice capabile să absoarbă masiv căldura; - utilizarea de
configuraţii atipice pentru motoarele de reacţie aeroreactoare şi rachetă,
menţionate deja; - utilizarea de pereţi exteriori în care sunt integrate reţele de
electrozi şi conductori electrici prin care se electrizează stratullimită de aer
iar acesta este angrenat în diverse moduri cu ajutorul câmpului magnetic; 75

- utilizarea de câmpuri electrice de înaltă frecvenţă (de obicei, pulsatorii) prin

care se realizează circulaţia dirijată a unor dense fas cicule electronice în jurul
carenajului unui vehicul aerospaţial, protecţia antitermică utilizând câmpul
electric dar şi scheme în care pereţii navei integrează instalaţii de emisie
electronică; deci, nava are un perete exterior emisiv de electroni; în anumite
condiţii de energie şi frecvenţă a acestei emisii, se poate realiza ecranarea
gravitaţională; - utilizarea drept agent de lucru al motorului, exclusiv a gazelor
din componenţa atmosferei, fără ca nava să stocheze la bord niciun agent de lucru
ce ar fi trebuit luat de la sol; în această privinţă, încă din perioada intrebelică
s-au pus la punct motoarele cu aer lichefiat, care utilizează proprietatea azotului
activ de a cataliza resocierea ato mică a radicalilor de oxigen; adică măreşte
considerabil viteza de resociere şi prin aceasta cantitatea de energie eliberată cu
acea ocazie; - utilizarea sistemelor de sustentaţie/ propulsie bazate pe tehnolo
gia aerodepresivă Coandă sau vacuumpropulsia Liciar-Schauberger; - folosirea unor
sisteme avansate de transmisie mecanică, aşa cum ar fi acelea inventate de George
„Gogu" Constantinescu, George Brackett ori Manuel Soriano; în imagine, angrenajul
de transmisie inventat de către George Brackett (brevetul WO 0127495):

- utilizarea unor grupuri de forţă complet noi, cum ar fi motorul electrostatic şi

motorul magnetic, dar totodată şi colectarea şi con versia energiei ambientale, mai
ales dacă este vorba de sarcinile electrice libere din cadrul atmosferei şi
fluxurile de particule din spaţiul cosmic; de altfel, mediul maritim, ca şi cel
teluric au fost avute în ve dere în acelaşi scop; - utilizarea de motoare termice
perfecţionate, mai ales acelea bazate pe folosirea aburilor de înaltă presiune
pentru „stocarea” şi conversia energiei potenţiale în energie cinetică; în acest
sens, de mare interes sunt generatoarele de aburi inventate de Vuia, Schaeffer,
Still, dar şi turbinele perfecţionate inventate şi construite de Tesla, Coandă,
Huguenard; - punerea la punct a unor noi „reţete” de combustibili care să fie
ieftini, nepericuloşi, stocabili, de bun randament energetic; în acest sens este
remarcabilă activitatea de cercetare a lui Traian Vuia, ur mată de invenţia şi
aplicaţiile realizate de către Nicolae Moraru încă din prima jumătate a anilor '60.
76
Progresul tehnic - vămuit de Ocultă În fine, este mare lista tehnologiilor aşa-zis
„neconvenţionale” dar care de fapt sunt inventate şi utilizate în regim restrâns de
cel puţin 60-70 ani. Este necesară o analiză atentă a istoriei Omenirii dar şi a
dina micii mediului geopolitic, pentru a identifica sursele acestei involuţii, cau
zele şi originile impasului actual, identificarea grupurilor de interese care stau
în spatele realizării blocajelor cu care lumea se confruntă de cel puţin 65 ani
încoace, identificarea intereselor care justifică acţiunile acestor grupuri dar şi
stabilirea unei liste a etapelor previzibile în care lumea ar mai putea trece în
viitorul apropiat. Dacă aş începe să întocmesc chiar eu o astfel de analiză, aş
sfârşi prin a fi declarat „extremist antisemit” şi odată cu o astfel de derapare a
lucrurilor aş întina specificul acestor lucrări, care este în definitiv acela de
popularizare a unor informaţii tehnico-ştiinţifice, nu de politică, de partizanat
indiferent sub ce formă şi în ce domeniu... Aşa că, pentru moment, voi prefera să
nu pun „punctul pe i” şi să nu indic clar (inclusiv prin nomina lizare) cine sunt
persoanele ori grupurile ce stau la baza tuturor acestor gra ve probleme şi chiar
nenorociri cu care se confruntă lumea la ora actuală.

Lansator orbital economic... cât muntele Omu 18 - „Convertizor de energie

electrostatică din atmosferă” Lucrarea se referă la o anumită instalaţie de captare
şi conver sie a energiei electrice, care a fost aleasă din cadrul bibliografiei de
inventică. Aplicaţiile pot fi casnice sau industriale şi privesc puteri electrice
mici şi medii. În cazul aplicaţiilor casnice, lucrarea este destul de ieftină.
Lista de brevete este destul de mare, însă dintre toate acestea au fost reţinute cu
precădere brevetele lui Jules Guillot, dar şi brevetele lui Tesla (US 685957, UD
685958), aplicaţia GB 191301089 a lui Roy Jerome Meyers, brevetul lui Peter
Grandios, brevetul lui Harry Perrigo etc. 19 - „Lansator orbital economic” Plecând
de la toate soluţiile tehnice de care putem dispune, se poate schiţa un model de
lansator orbital care să nu implice decât cele mai accesibile şi mai ieftine
tehnologii. Este vorba de un vehicul aerospaţial integral electrocinetic a cărui
singură problemă tehnologică o constituie sursa de putere. Tocmai în ideea
realizării unei ieftine lansări orbitale, pe la mij locul anilor '80, o serie de
ingineri americani au propus realizarea unei rampe de metal înalte de peste 2.000 m
care să poarte şinele unei catapulte pe pernă magnetică, aceasta fiind capabilă să
accelereze nava orbitală până la cca 630 km/h. Marshall T. Savage propunea şi el
realizarea unor lungi tuburi vidate înăuntrul cărora să fie accelerat cu mare
viteză un aparat de zbor în profil „caret” adică un aşa-numit „waverider” care,
ieşind din tubul vidat (de lungime 125-300 km) cu o viteză de 5 km/sec, creează la
contactul cu atmosfera de la altitudinea de 5-6.000 m o puternică undă de şoc pe
care o utilizează pentru sustentaţie şi propulsie (acesta fiind conceptul
„waverider”), tubul de lansare fiind introdus în panta unui munte înalt.

Avionul-rachetă experimental DASA, ca şi celelalte aparate „moderne” din ulti mii

ani, nu reprezintă altceva decât tehnologia veche într-o formă cosmetizată...

Ca de obicei, există un grup de indivizi care se cred privile giaţi şi care îşi
autoacordă un statut aparte şi o întreagă suită de pri vilegii, considerând că
numai El sunt cei care au drepturi şi merită să fie numiţi oameni, iar restul lumii
în viziunea lor este compusă din tot soiul de animale având diverse roluri, toate
„de muncă”. În acest fel, masa monetară este acumulată la nivel mondial în mâinile
unui grup foarte restrâns de persoane, care o acumulează de cele mai multe ori
într-un mod absurd, administrează extrem de prost dinamica acestei mase monetare,
fapt care poate genera crize de mari proporţii şi în definitiv creează marile
discrepanţe şi inechităţi sociale. Aşa cum am mai afirmat şi cu alte ocazii,
orânduirea sclava gistă nu a dispărut, ci s-a adaptat permanent evoluţiei
societăţii umane... 77

Rampa magnetică propusă de americani ar fi trebuit să aibă în total 5.500 m, din

care 3.000 m o rampă cu un grad mic de înclinare, urmată de rampa înclinată la 72°,
cu o lungime de 2.500 m şi care urcă până la 2.100 m înălţime. Pentru accelerarea
pe rampă s-a apelat la „motorul liniar” a cărui 78
utilizare are o bogată tradiţie în domeniul „trenurilor magnetice”. Cu acest motor
liniar, nava cosmică accelerează până la atingerea înălţ imii de 1.600 m şi viteza
de 630 km/h, moment din care ar fi aprinse şi motoarele-rachetă dar la un regim
redus de tracţiune. Această platformă de accelerare cu trambulină magnetică a fost
concepută astfel încât să nu consume nimic, fiind alimentată cu energie solară,
colectorul solar fiind integrat în construcţia trambulinei şi având dimensiunea de
60 x 80 m. Într-un interval de 15 zile (120 ore de lumină solară) se acumulează
enegia necesară de 26.000 KW/h. Deşi o astfel de rampă este optimă pentru a fi
amplasată pe pantele montane în anumite regiuni de la Ecuator, din anumite ra ţiuni
s-a pus problema construirii unei astfel de edificiu gigantic în... Insula
Paştelui. S-a justificat faptul că Insula Paştelui are 325 zile pe an însorite şi
în plus este destul de aproape de tropic pentru a oferi avantajul adăugării vitezei
de rotaţie terestră la viteza de lansare a navei. Aceste aspecte favorabile pot fi,
însă, la fel de bine întâlnite şi în anumite regiuni din continentul african ori
sud-american, unde ram pa poate fi simplu construită pe panta unui munte... Din
câte se pare, adevărata raţiune a construirii acestei trambu line în Insula
Paştelui o constituie imensa cavitate rezonantă care s-ar afla în mediul teluric al
acestei regiuni, trambulina magnetică servind şi ca antenă pentru receptarea sau
emiterea unor unde. Această capacitate inedită al edificiului metalic de a lucra şi
drept antenă ar fi urmat să fie utilizată în scopuri complet obscure... Ştim acum
că un sistem de lansare mult mai bun este acela com pus dintr-un tub vidat care
este echipat în interior cu o şină magne tică.. Un astfel de tub vidat poate fi
construit în interiorul masivelor mun toase şi chiar în plan vertical sau la un
unghi foarte abrupt. Din păcate, pentru a fi cu adevărat eficient, ar fi nevoie de
o lungime a acestuia de cel puţin 50 km. Pentru a vă putea face o impresie des pre
ce ar trebui să însemne asta, am pre zentat aici o parte din cele mai înalte edi
ficii realizate de om: (de la stânga la dreap ta) tumul de televiziune din Moscova
(520 m), tumul de televiziune din Berlin, cel din Tokyo, turnul Eiffel, cel din
München, din Belgrad, din Seattle, din Cairo şi din Londra. O asemenea soluţie
interesantă a propus şi „vizionarul” Marshall T. Savage, a cărui lucrare v-o re
comand, deşi nu sunt de acord cu toate susţinerile autorului acesteia: „Proiectul
Millenium. Colonizarea Galaxiei în opt paşi uşor de făcut”.
/ : ■

Spaţiul cosmic - un câmp de luptă 20 - „Vehicul interplanetar autonom” Model

conceptual de navă interplanetară complet autonomă, capabilă să se alimenteze
direct din mediul ambient şi să utilizeze re sursele energetice ale spaţiului
cosmic. Sustentaţia şi propulsia sunt asigurate de sisteme ce nu utilizează
combustibili, ci folosesc resur sele energetice ale mediului ambient, traiectoriile
interplanetare pu tând fi străbătute rapid. Microclimatul de bord este similar
atmosferei terestre iar orele de somn sunt petrecute în condiţii de gravitaţie nor
mală. Presupune investiţii majore şi un cadru instituţional special. 21 - „Tun de
bord pentru vase aerospaţiale de intercepţie” Lucrarea prezintă mai multe tipuri de
tunuri de bord de concepţie specială, în special armament cu puls electromagnetic;
sunt tratate aparte probleme cum ar fi răcirea în câmp electrostatic, alimentarea
cu energie electrică a acceleratorului magnetic, concepţia constructivă şi
configuraţia proiectilelor etc. Bibliografia de inventică este foarte vastă pentru
toate elementele la care face referire această lucrare. 22 - „Scafandrier autonom
pentru echipajele vehiculelor aero spaţiale”; se referă la o perfecţionare adusă
scafandrierelor spaţiale în sensul trecerii de la învelişul pneumatic la cel
blindat. Ideea aparţine unor vizionari sau inventatori, însă toate soluţiile
tehnologice propuse până acum includeau materiale deosebit de scum pe şi dificile
dpdv tehnologic (tungsten, wolfram, beriliu etc). Lucrarea are aplicaţii exclusiv
în domeniul aerospaţial şi presu pune costuri ridicate, uzinaje speciale etc. S-a
optat pentru utilizarea de materiale compozite sub forma unor ţesături speciale
stratificate, in cluzând materiale plastice şi din cauciuc, fibre de oţel, de
kapron, de kevlar, mylar etc. Farfuriile zburătoare - navele de pasageri ale
viitorului! 23 - „Vehicul aerospaţial lenticular” Lucrarea se referă la adaptarea
brevetelor Coandă la tehnologia arerospaţială electrocinetică pentru hibridizarea
soluţiilor tehnologice destinate sustentaţiei şi propulsiei, astfel încît aerodina
lenticulară Coandă să nu mai fie limitată la nivelul stratosferei şi să dispună de
capacităţi opţionale de zbor. Proiectul acesta se bazează parţial şi pe unele
observaţii asupra „fenomenului OZN”- felul în care OZN-urile apar şi dispar de pe
ra dare, devin luminoase sau întunecate, realizează sau nu unde de şoc (banguri
sonice) şi alte manifestări tipice. Dpdv tehnico-ştiinţific se pot 80

79
explica toate aceste „manifestări” şi se pot, de asemenea, prezenta soluţiile
tehnice care să le facă posibile. În privinţa aplicaţiilor şi a regimului lucrării,
aceleaşi observaţii ca şi la punctele precedente. Lucrarea este prevăzută cu o
consistentă biblio grafie de inventică pe tema vehiculelor aerospaţiale
lenticulare. URSS (Rusia) are de asemenea programe de cercetare vechi de cel puţin
60 ani în acest domeniu, realizările ruşilor fiind indubitabile, şi o parte dintre
acestea chiar publice, destinate aplicaţiilor publice. Încă din anii '90, o
companie rusească a propus şi experimentat o serie de aeronave de pasageri de
configuraţie discoidală.

Planorul experimental „Discoplan-1” a fost proiectat şi experi mentat de către ing.

M.V. Suhanov în 1949, dovedind o impresionantă manevrabilitate şi dificultatea
intrării în vrie. De asemenea, o rezistenţă aerodinamică foarte redusă. Ulterior,
modelul experimental „Discoplan-2” (în imagine, în stânga, cel din dreapta fiind
Discoplan-1) avea anvergura aripii discoidale de 5 m şi evolua la o viteză de 240
km/h. Rezultatele finale ale testelor s-au dus către direcţii necunoscute, dar a
fost realizat şi un al treilea model volant.

Imaginea prezintă una din rarele fotografii de acest gen provenite din URSS,
planorul experimental „Discoplan”, în cadrul testelor iniţiale având ca obiectiv
punerea la punct a unui vehicul aerospaţial pilotat a cărui geo metrie să fie
lenticulară. Imaginea este din prima jumătate a anilor '60 şi chiar a fost publi
cată în cadrul unor reviste de specialitate din acea vreme. Aceasta nu face altceva
decât să trădeze faptul că în URSS-ul anilor '60, în para lel cu activitatea
americană aflată sub directa conducere a lui Henri Coandă (care la acea vreme era
la comanda mai multor programe paralele, urmărind aplicaţii ale efectului Coandă în
domeniul aero spaţial), se desfăşurau programe de cercetare având în mare ace leaşi
scopuri ca acelea americane. Nici până acum nu au fost date publicităţii
rezultatele finale ale acestor programe de cercetare-dezvoltare, nici în SUA şi cu
atât mai puţin în Rusia. Coandă a apucat să relateze despre faptul că aceste
programe „sunt în fază avansată”, însă fără să dea prea multe amă nunte. De altfel,
la scurtă vreme după repatrierea în România, el a şi decedat...

O parte din aceste aparate experimentale se găsesc astăzi ex puse în cadrul unui
muzeu al aviaţiei din Rusia, mai ales că întreg colectivul de cercetare era compus
iniţial din civili iar informaţiile nu au putut fi corespunzător secretizate. Fără
îndoială, rezultatele unui ase menea program de cercetare au fost preluate de
cercuri obscure şi utilizate finalmente în cadrul unor interese şi mai obscure...
Demnă de menţionat totuşi experimentarea acestor aripi de formă circulară (în
proiecţie pe sol), care de altfel au dat dovada unor performanţe aerodinamice
deosebite, din toate punctele de vedere: portaţă, rezistenţă aerodinamică,
manevrabilitate în zbor, insensibili tatea faţă de tendinţa de desprindere a
fileurilor de pe suprafaţa aripii şi la vrie, păstrarea unor bune caracteristici
aerodinamice chiar şi la viteze mici de zbor şi unghiuri mari de atac, ieşirea din
angajare şi re căpătarea stabilităţii în zbor în mod automat, fără a fi necesară o
inter venţie specială din partea pilotului. Astfel de aparate s-au dovedit a fi
planoare şi avioane cu ca lităţi aerodinamice deosebite, capabile inclusiv de
executarea unor zboruri la viteze şi înălţimi foarte mari. Aceste experimente au
fost continuate în cadrul programelor secrete de cercetare dar rezultatele actuale
ale acestora nu se cunosc încă. Se pot doar bănui... Aparatele individuale de zbor
24 - „Aparat individual de zbor” Lucrarea se referă la patru tipuri diferite de
aparate individuale de zbor. Primul este reprezentat de aşa-numiţii „epoleţi
Coandă” şi

81

82
adaptările ce se pot aduce modelului original. A doua soluţie prezintă un motor
aeroreactor de construcţie specială (compresorul Tesla acţionat de motorul
magnetic), a treia se referă la adaptarea potrivit tehnicii moderne a aparatului
individual de zbor de tip ionocraft (in venţia lui A. DeSeversky) iar a patra
soluţie constă în aplicarea meto dei vacuumpropulsiei aşa cum a propus-o Rudolf
Liciar. În primele două cazuri avem de-a face cu aparate de zbor individu ale şi
portative, în cazul ionocraft-ului fiind vorba de o aeronavă electrocinetică, nu de
un mic aparat portabil. De asemenea, este interesant şi perfectibil modelul de
compresor inelar propus de Rudolf Liciar, care se poate aplica foarte bine şi
pentru aparate individuale de zbor, cu utili zarea metodei „vacuumpropulsiei”, aşa
cum a propus Liciar încă din anii '20 (!). În toate cazurile, construcţiile pot fi
realizate chiar şi de ama tori, costurile fiind relativ mici. Aplicaţiile militare
sunt incontestabile şi deosebite. În cazul utilizării aerului comprimat, ar fi
nevoie de un debit mare, dată fiind energia scăzută a acestuia, care nu ar putea fi
compensată decât prin vehicularea unui debit mare de aer, ejectat cu viteză cât mai
mare. Tehnic este posibil, dar finalmente un asemenea aparat de zbor va fi fără
îndoială surclasat de alte tipuri care sunt mai performante. De pildă, aparatele de
zbor bazate pe metoda vacuumpropulsiei LiciarSchauberger. În cele ce urmează, vom
analiza tehnica aplicată în vederea re alizării unui aparat individual de zbor,
capabil să împlinească legen darul vis al lui Icar. încă din perioada interbelică
s-a urmărit fie rea lizarea unui automobil hibridizat în avion, fie a unui aparat
de zbor foarte uşor, de dimensiuni reduse. Şi la noi în ţară, binecunoscutul Radu
Manicatide a proiectat şi construit o serie de „avionete” în ideea zbo rului facil,
ieftin, cu mijloace compacte. Pe lângă modelele convenţionale, au existat şi o
serie de realizări mai puţin cunoscute de publicul larg, pe care le vom aminti
aici. În fig. 1 avem motorul aeroreactor portabil experimentat pe la fi nele anilor
'60 în SUA. Putea prinde o viteză de cca 100 km/h purtând un om de constituţie
obişnuită, raza de acţiune fiind de 15 km iar pilotul era echi pat cu o paraşută
dotată cu dispozitive de deschidere rapidă. Motorul aero reactor utiliza „dublu-
flux” dar nu prezenta elemente „neconvenţionale”. Se utiliza aşadar un
„turboventilator” de mici dimensiuni care era pus pe spatele pilotului sub formă de
„raniţă”. La baza motorului se afla micul rezervor de carburant (kerosen) iar jetul
de gaze arse, precum şi fluxul secundar de aer relativ rece, nu erau trimise în jos
pe linia axului longitudinal al motorului (ar fi ars picioarele pilotului..), ci
deflectate către două conducte laterale. 83

1-admisia aerului la compresor; 2-dirijarea aerului în fluxul secundar; 3-rotorul

compresorului axial multitreaptă; 4-compresor centrifugal; 5-treapta întâi a
turbinei pentru acţionarea compresorului centrifugal; 6-treptele 2 şi 3 ale
turbinei pentru acţionarea compresorului axial; 7-evacuarea gazelor arse de la
motor împreună cu aerul relativ rece tre cut prin mantaua exterioară a motorului şi
evacuat tangenţial faţă de fluxul principal, fără amestecare; 8-aerul împărţit în
două fluxuri; 9-conducta externă a fluxului secundar; 10-conducta internă a
fluxului principal; 1 l-camera de ardere. Ulterior, în cadrul unor variante
perfecţionate, la capetele acestor două conducte laterale nu au mai fost amplasate
clasicele ajutaje, ci un sistem format din hibridizarea a două tipuri diferite de
ejectoare in ventate de Coandă, un sistem de ejectoare interioare şi unul exterior,
în acest fel, fluxurile combinate de gaze provenite de la turboventilator erau
dirijate prin conductele laterale (deflectoarele de jet fiind conce pute tot pe
baza efectului Coandă) către cele două ajutaje Coandă amplasate lateral, de-o parte
şi de cealaltă a pilotului, aşa cum se poate vedea şi în fig. 2. De menţionat că
fig. 2 nu prezintă ejectoarele necon venţionale Coandă, ci ajutaje clasice de tip
Laval. Cu această variantă clasică aveam un consum foarte mare de combustibil şi,
evident, cum cantitatea de carburant ce putea fi luată „ia purtător” era foarte
mică, implicit autonomia de funcţionare nu putea depăşi 6-7 minute, doar teoretic
10 minute. În plus, motorul făcea zgomot puternic iar jetul de gaze fierbinţi lăsa
o puternică „amprentă termică” în infraroşu, făcându-l pe utiliza torul aparatului
individual de zbor foarte expus, evident aceasta doar în cazul misiunilor militare.
S-a abandonat ideea utilizării motoarelor turboventilatoare (turbo reactoare)
pentru realizarea de aparate de zbor destinate infiltrării, ştiut fiind faptul că
infiltrarea presupune funcţionarea silenţioasă, genera rea unei amprente termice
cât mai reduse, utilizarea de mijloace antiradar (contramăsuri electronice),
autonomie mare, implicit rază de acţiune mare..'. S-au luat în calcul „epoleţii
zburători” ai lui Coandă, dar aceştia 84
aveau un mare neajuns: necesitau pentru alimentare mici butelii de hidrogen. Or, în
cazul misiunilor de infiltrare realizate de către militari, odată ajunşi în
adâncimea teritoriului inamic, aceştia nu ar mai fi avut cum să-şi facă alimentarea
cu hidrogen. Este ştiut faptul că particulari tatea cercetaşilor trimişi „în
adâncimea tactică inamică” este aceea de a fi permanent capabili să-şi asigure
toate cele necesare (adăpost, hrană, arme, muniţie etc) exclusiv prin mijloace
proprii, fără a depinde de vreun serviciu de aprovizionare. „Epoleţii lui Coandă”
(pe care-i voi descrie în principiu) sunt bine concepuţi, dar nu întrunesc
condiţiile impuse unui aparat indivi dual de zbor destinat infiltrării, deci
acţiunilor armate cu regim special. De aceea, serviciile secrete americane au pus
la punct un aparat individual de zbor care, deşi utilizează aproximativ acelaşi
sistem de ejectoare ca şi în cazul „epoleţilor Coandă”, spre diferenţă de aceştia,
nu folosesc alimentarea cu hidrogen şi apă din cadrul unei mici bu telii sub
presiune aflată în interiorul ejectorului, ci un mic motor turboventilator
perfecţionat (cu elemente ceramice şi din materiale compo zite) care funcţionează
cu diverşi combustibili lichizi sau cu amestecuri de combustibili şi trimite un mic
jet de gaze format din combinarea celor două fluxuri ale turboventilatorului, către
două ejectoare Coandă situate în părţile laterale ale motorului (şi pilotului), aşa
cum se vede şi în fig. 2. Aşa cum se ilustrează în fig. 3, un astfel de ejector
Coandă este compus în principal din 11 componente, indicate în imagine cu litere
mari:

Să mai menţionăm totodată şi faptul că piesa profilată D poate fi montată în

regiunea ei inferioară la ansamblul motorului, dar acesta nu este reprezentat în
desen. În figura 4 avem un ejector interior Coandă din cadrul instala ţiei de
alimentare a „camerei de presiune” cu fluid de lucru:

1- conducta de alimentare cu gazele arse de Ia motor; 2- deflectorul Coandă lucrând

la unghiul de 90° iar înainte de acesta conducta de ali mentare cu gaz are o
porţiune convergentă de laminare a fluidului; 3- o cofă metalică realizată din
material poros, care protejează dispozitivul de deflectare a vanei fluidice; 4-
priza de admisie a ejectorului interior Coandă, pe unde este aspirat aerul din
ambient; 5- fanta inelară a ejectorului, prevăzută cu o prelungire axială realizată
dintr-un material poros; 6- camera de presiune a ejectorului; 7- porţiunea uşor
divergentă a ejectorului, unde se amestecă fluxurile de gaze, respectiv fluxul
primar de gaze arse de la motor şi fluxul de aer aspirat din mediul ambient; 8-
porţiunea convergentă destinată laminării fluidului; 9- deflectorul Coandă lucrând
la un unghi de 180°; 10- cofa semisferică de protecţie a deflectorului, realizată
dintr-un material poros prin care se poate aspira aer din exterior; 11- ţeava de
alimentare a camerei de presiune din cadrul ejectorului exterior Coandă, la care
dispozitivul ilustrat aici este montat şi pe care îl alimentează practic cu un
amestec de gaze arse şi aer. La un ejector interior Coandă bine proiectat se pot
atinge cu uşurinţă amplificări ale debitului de ordinul 125-150 ori, mai ales dacă
se lucreează cu un jet primar de energie mare (gazele fierbinţi provenind de la un
motor aeroreactor) şi detenta acestor gaze este puternică, în regim adaptat şi cu
scurgere laminară. În continuare, extrasul din fig. 5 ne înfăţişează o porţiune din
ejectorul interior, şi anume racordul la conducta de gaze arse. Nota ţiile din
desen sunt aceleaşi ca în figura 4, dar aici se pot vedea mai bine detaliile.

A- este un element inelar care se montează prin înfiletare la B şi care are rolul
de a regla volumul camerei de presiune (formată între piesele A şi B) şi a
deschiderii fantei inelare; tot la piesa A se prinde şi cupola semidiscoidală C a
cărei suprafaţă este poroasă; B - un alt element de formă semidiscoidală, la care
se înfiletează nu doar piesa A, ci şi tuburile J; C- cu pola din material poros,
care asigură aspirarea stratului-limită de aer; D - o piesă cilindrică profilată la
care se înfiletează ţevile de suflaj J dar şi ejectoarele interne Coandă notate cu
H şi ţevile de alimentare cu gazele de la motor G; E- racordul convergent de
alimentare cu gaze de la motor; Fdistribuitorul de gaze, prin care jetul iniţial
este împărţit în mai multe racorduri flexibile (2, 4 sau mai multe); G - ţevile de
alimen-tare cu gaze a ejectoarelor interne Coandă; H- ejectorul intern care s-a
menţionat anterior; I- deflectorul Coandă, care schimbă direcţia jeturi-lor
fluidice cu 180°; J- tuburile de alimentare (de obicei două) ale camerei de
presiune; Kcofa semisferică pusă peste deflector şi care are peretele poros.

85

86
Un astfel de dispozitiv este destul de uşor de construit pentru cine ştie cum să-l
proiecteze corect. Trebuie menţionat faptul că H. Coandă a stabilit o serie de
formule de calcul în cadrul muncii de proiectare, majoritatea fiind pe baze mai
mult empirice (experimentale), prin aceasta stabilind anumite relaţii privind
geometria şi poziţionarea la anumite un ghiuri şi distanţe a pieselor din
componenţa unor astfel de dispozitive. Respectarea acestor inter-relaţionări dintre
dimensiuni, distanţe sau interstiţii, unghiularităţi etc este foarte importantă, nu
numai pentru buna funcţionare a dispozitivului, dar şi pentru optimizarea acestuia,
deci obţinerea randamentului maxim. Un aparat individual de zbor re alizat potrivit
modelului arătat aici (cu ejectoare hibride de tip Coandă) este capabil de o
autonomie de până la 5-6 ore, o distanţă de zbor de 500-1.000 km şi o viteză maximă
de 200 km/h. În fig. 7 sunt simplu ilustrate principalele piese din compo nenţa
unui astfel de dispozitiv cu scuzele de rigoare pentru încălca rea, în mai toate
ilustraţiile acestea, a unor reguli din desenul tehnic (sensul de haşurare,
trasarea unor linii etc), mai ales că nu mi-am propus totuşi să întocmesc aici un
manual cu planşe conţinând de-sene şi calcule de construcţie... „Epoleţii lui
Coandă” şi „rucsacul lui Justin Capră” În fig. 8 sunt veritabilii „epoleţi ai lui
Coandă”, aşa cum i-a desenat însuşi Coandă şi i-a prezentat public în 1969. De
altfel, în 1968 a şi făcut o experienţă publică utilizând aceşti „epoleţi”, prin
faptul că a echi pat cu ei un manechin de dimensiunea şi gre utatea unui om de
talie medie, după care a lansat manechinul de pe un zgârie-nor din New York de la
etajul 19, comandând de la distanţă funcţionarea „epoleţilor”. Experi mentul a fost
un succes dar, cu toate acestea, „nu a făcut senzaţie”, nefiind atât de 87

intens mediatizat pe cât ar fi meritat... Ulterior, la Paris, Coandă se întâlneşte

cu prof. Dinu Moroianu, cu care discută pe larg despre activitatea sa şi despre
România acelor vremi. Printre altele, Coandă îi prezintă lui Moroianu o serie de
date tehnice legate de „epoleţii zburători”, pe care Moroianu avea să le publice în
cadrul unui scurt articol apărut în revista „Ştiinţă şi Tehnică” nr. 5/1969, fără a
oferi prea multe detalii tehnice. Referitor la „epoleţi”, autorul acestei lucrări
poate afirma: • „Epoleţii Coandă” reprezintă de fapt un aparat individual de zbor
deosebit de compact şi ecologic, bazat pe un sistem de ejectoare interioare şi
exterioare de tip Coandă. Sunt utilizate două discuri cu suflaj, de dimensiuni
relativ mici (cu aspectul unor... epoleţi de formă discoidală, dispozitive
amplasate deci pe umerii pilotului, aşa cum se vede în fig. 8) care realizează
sustentaţia şi propulsia, fiind alimentate de un sistem de mici ejectoare
interioare şi exterioare (sub forma unor voleţi speciali) de tip Coandă, aflate
înăuntrul „epoletului”. • Înăuntrul aparatului discoidal „epolet” era amplasat un
rezervor toroidal de mici dimensiuni care conţinea 34 litri de apă şi 2 m3 de
hidrogen la presiunea de cca 200 atm. Potrivit unei scheme foarte asemănătoare cu
aceea din paginile precedente, din cadrul acestui rezervor toroidal era alimentată
o ca meră de ardere special proiectată de Coandă cu aplicarea efectului fizic ce îi
poartă numele, lucrând în regim de ejector interior toroidal, iar de la ea gazele
arse însoţite de aerul aspirat din ambient se duceau către o cameră inelară de
presiune ce alimenta o serie de voleţi Coandă. Camera de ardere genera gaze arse ce
aveau energie înaltă (combustia hidrogenului fiind optimă din acest punct de
vedere) iar prin funcţionarea în regim de ejector intern, aspira o cantitate mare
de aer, care asigura amplificarea debitului de lucru şi deci a forţei de tracţiune,
dar şi scăderea temperaturii gazelor arse prin amestecarea acestora cu aer rece
aspirat din exterior, suflarea de aer rece şi în in teriorul aparatului şi astfel
răcirea componentelor interne. • Astfel de „epoleţi zburători” pot transporta un om
de constituţie normală pe o distanţă de 250 km, cu o viteză medie de 80 km/h; un
singur astfel de „epolet” cântăreşte doar 4 kg... În fig. 9 avem ilustrate două
tiburi de aparate individuale de zbor, dar „clasice” de această dată. Pe lângă
aparatul utilizând motor aeroreactor au fost dezvoltate şi acelea propulsate cu
ajutorul unor mici motoare-rachetă alimentate cu apă oxigenată de concentraţie 88
înaltă, descompusă catalitic. Tot în dreapta este prezentat un astfel de aparat cu
apă oxigenată (se văd buteliile de stocare a acesteia) în timpul zborului. De
altfel, „începătorul” în materie de asemenea apa rate de zbor propulsate de jeturi
reactive este românul Justin Capră, care a conceput şi testat mai multe variante
ale unor astfel de aparate convenţionale, dar inedite. În continuare, în fig. 10
este ilustrat un şi mai vechi proiect de vehicul des tinat zborului individual,
acesta fiind com pus dintr-un cadru în care erau amplasate pilotul, sistemul de
propulsie şi carburantul. Astfel de ciudate vehicule au fost de altfel propuse şi
pentru deplasarea la joasă înăl ţime pe lângă solul Lunii pe timpul expe diţiilor
pe acest corp ceresc. Astfel de aparate au fost construite şi testate dar, în
varianta în care se aplica tehnologia clasică, ele au dat rezultate nu prea încu
rajatoare, prin fiabilitatea lor foarte scăzută şi performanţele nici mă car
„modeste”... S-ar putea spune că prezentarea publică a acestor eşecuri, ca şi în
cazul „Avrocar” (referitor la „aerodina lenticulară Coandă”), a avut tocmai menirea
de a convinge publicul de faptul că realizarea unor aparate individuale de zbor
reprezintă „o himeră” şi că, de fapt, sunt „doar speculaţii” informaţiile care
circulau în legătură cu realizările lui Coandă şi epoleţii săi zburători. Încă din
perioada interbelică umblau zvonuri despre reali zarea unor aparate individuale de
zbor, iar adevărul este că germano-românul Rudolf Liciar chiar inventase un astfel
de aparat, cât se poate de corect şi funcţional, încă din martie 1933, an în care a
obţinut brevetul. În paralel faţă de el, în Austria, pădurarul Viktor Schauberger
obţinea rezultate asemănătoare, cu o tehnologie simi lară, dar introducând în
schemă mai multe elemente decât Liciar, ela borând deci sisteme mai avansate de
sustentaţie şi propulsie. În ambele cazuri, aceşti inventatori au fost pre luaţi de
SS şi mai mulţi ani au lucrat pentru acesta, Schauberger fiind chiar închis o
perioadă destul de lungă de timp în lagărul de ia Mauthausen, alături de o serie de
ingineri-prizonieri de război care lucrau sub coordonarea lui. lată-l aici şi pe
Justin Capră cu "rucsacul zburător”, fotografia aceasta însoţind un mic articol
apărut prin 1960 în revista „Sport şi Tehnică”. Aceeaşi 89

revistă avea ulterior să mai publice un amplu articol despre realizările lui Justin
Capră, în nr. 5/1972, alte menţiuni mai apărând în unele lucrări de specialitate
publicate în limba română în anii 70. Justin Capră a inventat „rucsacul zburător”
în perioada 1956-1957 sau poate chiar mai devreme, obţinând abia în 1958 brevetul
R041711 din 08.07.1958 pentru un aparat de zbor din această categorie. A fost fără
îndoială o întâietate oficială, dar... tehnologia utilizată era inferioară, de un
ran-dament scăzut. Ulterior, inventatorul Jusitn Capră a încercat să perfec-ţioneze
acest aparat inclusiv prin adaptarea unor dispozitive prin care să aplice efectul
Coandă.

Este foarte probabil ca Justin Capră să posede şi un model de astfel de aparat, cu

performanţe ceva mai bune decât ale aceluia pre zentat public acum 40 ani, însă
oricum aparatul său este departe de modelul optimal chiar prin faptul că utilizează
combustibili nestocabili şi deosebit de periculos de manipulat. Indiferent dacă ne
referim la apa oxigenată de înaltă concentraţie sau la azotul lichid, amestecul
alcooli-oxigen etc. Construiţi-vă un ...fotoliu zburător ! În imagine, alte creaţii
interesante ale inventatorului J. Capră: (de la stânga ia dreapta) un minielicopter
cu rotoare acţionate în contrasens, un fotoliu zburător şi un motor rotativ la care
se aplică efec tul Coandă. Deşi înţelegem raţiunile pentru care un eventual model
de performanţă ar fi fost ţinut ascuns de D-nul Capră până în dec. 1989, este mai
greu de înţeles de ce nu a promovat acest presupus aparat de zbor în ultimii 20
ani.

90
Altminteri, aşa cum se prezintă potrivit datelor oferite încă din anii '60,
modelele de aparate individuale de zbor inventate de Justin Capră, ca şi acelea
realizate de americani (şi la fel, prezentate public) nu au decât performanţe
foarte reduse, care le fac complet neatrac tive aplicaţiilor civile sau militare.

cam aceeaşi fiind politica generală în materie de aviaţie: se promo vează tot ceea
ce este mai neperformant şi mai prost conceput, în vreme ce tehnologiile de mare
performanţă sunt în mod constant ocultate, neadmise aplicaţiilor în viaţa de zi-cu-
zi, sustrase încercă rilor de a le utiliza în beneficiul public. Utilizate de
obscure grupuri de interese...

Astfel de aparate cu slabe performanţe au fost inventate şi con struite chiar, în

mai multe ţări ale lumii, întâietatea României în această privinţă nefiind
actualmente recunoscută pe plan internaţi onal şi de altfel neavând nici prea multă
importanţă. Are însă o mare importanţă întâietatea pe care a adus-o invenţia şi
aplicaţia practică semnată de Henri Coandă, pentru că „epoleţii zburători” Coandă
erau (şi sunt!) de randament şi cu performanţe foarte bune. În restul imaginilor
din aceste pagini avem o serie de alte propuneri de aparate individuale de zbor,
printre care şi un model de elicopter cu elice întubată şi un aparat cu jet
electrocinetic.

În ce priveşte aparatul electrocinetic, problema acestuia este că necesită o

suprafaţă activă mare, precum şi mijloace speciale de pro tejare a pilotului faţă
de jeturile de electroni şi ioni accelerate în câmpuri electrice sau/şi magnetice.
Este cunoscut cazul invenţiilor propuse de americanul de origine rusă, Alexander
DeSeversky. Însă, acesta avea în vedere aparate de zbor cu cabină (cockpit) şi în
orice caz, era vorba de aparate având grile anodice de di mensiuni mari sau chiar
foarte mari, pentru a fi capabile să antreneze un „vânt electric” cât mai puternic.
Un inventator îndrăzneţ a propus acest fotoliu zbu rător sustentat şi propulsat de
un dispozitiv electro cinetic dar nimeni nu a realizat până acum aşa ceva. Cel
puţin nu în regim public. Până una-alta, singurele aparate de zbor mediatizate sunt
acelea de performanţe slabe, de altfel 91

25 - „Aeronavă uşoară cu decolare-aterizare verticală” Aeronavă de mici dimensiuni,

bazată pe aplicaţiile efectului Coandă. Poate funcţiona cu benzină sau cu amestecul
combustibil nepetrolier inventat de Nicolae Moraru (Traian Vuia); de asemenea, pot
fi con struite chiar şi de amatori, însă principalele aplicaţii sunt cele militare.
92
Aşadar, în căutarea metodei optime de zbor, ne vom pune între barea de principiu:
cum putem crea în mod optim o viteză cât mai ma re a fileurilor de aer pe suprafaţa
activă, portantă, a unei aeronave? Cum altfel decât suflând direct suprafaţa
respectivă, fie cu un jet puter nic de aer, fie cu gazele arse provenite de la un
motor ? Este indiscutabil cea mai eficientă soluţie pentru atingerea obiec tivului
urmărit: realizarea cu un consum energetic minim a unui curent puternic de aer sau
alt fluid de lucru pe extradosul ampenajului por tant. Exact în aplicarea metodei
descrise atât de simplist mai sus inter vine în mod maiestuos efectul Coandă.
Aplicaţiile şi conotaţiile acestui fenomen sunt deosebit de multe, de la aerodina
lenticulară şi până la muniţia aerodepresivă sau inima artificială simplificată,
ori ajutajul plasmogenerator divergent-convergent (invers faţă de Laval) de tip
Coandă-Bursuc... Avio-helicopterele ridică 40 to la 2.300 m ! Mai departe, se vor
prezenta o serie de proiecte quasi-convenţionale de aparate de zbor destinate
decolării/aterizării scurte sau verticale, ele fiind realizate şi testate (cu
succes în unele cazuri) încă din prima jumătate a anilor '60. Astfel, în această
primă ilustraţie A sunt prezentate avio-helicopterele (aeronave-hibrid)
experimentate de sovietici, compania Mil fiind campioană în acest domeniu al teste
lor de hibridizare între avioane şi elicoptere.

la 2.255 m cu o imensă sarcină utilă de 40.204,5 kg. Ulterior, pro iectul a fost
abandonat datorită apariţiei pe piaţă a unor elicoptere clasice cu performanţe
superioare.

Acest Mil Mi-12(V-12), numit „Womer”în codificarea NATO s-a dovedit a fi un

elicopter fuselat ca un avion şi având o mare capacitate de transport, A ridicat
31.030 kg la altitudinea de 2.951 m în febr. 1969 iar în august a reuşit să ridice
40.204 kg la 2.255 m. Ar fi mult de discutat pe această temă, mai ales că încă din
pe rioada interbelică au fost testate avioane hibridizate (cu rotor de heli
copter), dar ne-am îndepărta de specificul lucrării de faţă... Aviaţia - o invenţie
românească... Să mai menţionăm totuşi alte câteva creaţii tehnice foarte intere
sante, realizate tot în anii '60, bazate pe tehnologiile convenţionale, prin care
s-a încercat obţinerea de aeronave cu decolare/aterizare scurtă sau verticală,
utilizând aripi sau motoare pivotante, motoare dis puse vertical, combinaţii între
rotorul de elicopter şi motoarele de avion etc. Inutil să mai precizăm că toate
aceste soluţii s-au dovedit neco respunzătoare, soluţiile testate sfârşind prin a
fi abandonate iar apa ratele experimentale fiind trimise la muzeu... În fig. B
putem vedea în stânga un mic model de avion-elicopter prevăzut cu o aripă pivotantă
pe care erau dispuse elicele carenate, în vreme ce motorul de 220 CP de tip M-337
era amplasat în fuselaj. În partea dreaptă este prezentat avionul cu aripă/elici
carenate pivotante denumit Norq.500, ce a fost realizat de francezi în aceeaşi
perioadă.

Multă vreme considerat cel mai mare elicopter construit, acest bizar aparat denumit
Mil Mi-12 sau V-12 a reprezentat o adaptare a elicopterului la sarcinile şi
evoluţia unui avion, pentru aceasta pro iectanţii fiind nevoiţi să pună la punct
noi tipuri de elice şi reductoare, mult mai puternice şi mai compacte decât cele
utilizate până atunci, fiind preluate motoarele de la Mi-6 şi corespunzător
adaptate. Rotoarele au fost concepute pentru realizarea anticuplului iar re
zervoarele de carburant au fost dispuse în aripi sau în cadrul unor acroşaje.
Fuselajul avea 28,15 m lungime. Primul zbor din 1967 s-a soldat cu prăbuşirea
aparatului dar, ulte rior, pilotul V.P. Koloshchyenko a reuşit, în august 1969, să
ridice aparatul

93

94
De menţionat că primele aeronave care au luat în calcul ideea elicei carenate şi a
utilizării « aripilor tubulare » (coleoptere) au fost rea lizate de inventatorul
român Rodrig Goliescu în 1909. Primul motor cu rotor carenat a fost realizat de
către Henri Coandă, fiind vorba de vestitul « Coandă-1910 ».

aceeaşi tehnologie, au reuşit să ducă la bun sfârşit programul "Harrier”, acesta

fiind de altfel multă vreme singurul astfel de avion cu decolare/aterizare
Verticală, care a fost realizat şi introdus în pro ducţie şi serviciu. Abia mult
mai recent, introducerea JSF-ului ame rican a surclasat performanta aparatului "Sea
Harrier”.

În anii '60-'70 au mai fost testate diverse soluţii referitoare tot la pivotarea
aripii sau motoarelor, precum şi încercarea de a realiza aparate de zbor
multimotor, la care unele din motoare acţionau în plan vertical pentru a se realiza
decolarea/aterizarea verticală. Merită menţionat în încheiere şi aviohelicopterul
inventat de românul Gheorghe Popoiu (brevetul RO44036/28.03.1966) pentru un aparat
de zbor care utiliza un singur motor şi două elici, una orizontală, cealaltă
verticală. La decolare/aterizare se utiliza rotorul orizontal, după care acesta era
escamontat şi aparatul zbura ca un avion normal... Acest avion-hibrid dispunea de
mecanisme speciale de cuplare a motorului, opţional, acesta având capacitatea de a
antrena concomi tent ambele elice. Fără îndoială, modelul propus de Popoiu a fost
din multe puncte de vedere superior altor propuneri similare în privinţa
hibridizării tehnicii elicopterului şi avionului... "Cel mai modern avion militar”
- tehnologie din anii 70 ! În paralel, tot în anii '60 şi tot în regim public s-au
făcut diverse încercări de utilizare a efectului Coandă pentru realizarea unor
performante dispozitive de hipersustentaţie. Din păcate, aceste experimente nu au
avut ca scop realizarea de aeronave cu aripă integral hipersustentată (aşa cum a
inventat şi pro iectat Coandă încă din perioada interbelică), ci au avut în vedere
doar suflarea suprafeţelor de hipersustentaţie (flaps, voleţi) pentru îmbună
tăţirea lucrului acestor dispozitive, cum ar fi de pildă instalaţia SPS de la Mig-
21. Ceea ce, în concluzie, reprezintă o aplicaţie nesemnifica tivă a efectului
Coandă...

În fig. D, în dreapta este avionul experimental HFB prevăzut cu motoare de

decolare/aterizare verticală iar în stânga un model de avion prevăzut cu rotoare de
elicopter dispuse pe aripi. În fine, să mai amintim şi de încercarea francezilor de
la compa nia Dassault, de a realiza un avion de vânătoare cu decolare-aterizare
verticală. Este vorba de "Dassault-Balzac”.

În imagine este prezentat în timpul testelor, legat de sol cu ca bluri de otel. S-a
renunţat la acest proiect dar britanicii, utilizând 95

96
lată aici suprafeţele destinate acestui suflaj:

zarea de suprafeţe aerodinamice poroase, absorbante, în fapt a repre zentat

secretul obţinerii unor performanţe deosebite. Nicăieri în documentaţia publică
referitoare la dispozitivele fluidonice realizate de Coandă şi nici măcar în cadrul
documenta ţiilor de brevet, nu sunt menţionate sau ilustrate configuraţiile şi
schemele reale utilizate de Coandă. Tocmai de aceea, mulţi dintre cei care au
încercat să refacă dispozitivele experimentate de acesta în anii '30, au eşuat,
obţinând performanţe foarte slabe...

În fig. G se poate vedea un avion cu voleţi suflaţi utilizând jetul de gaze

prelevat de la motorul aeroreactor.

1- deflectorul de jet care prelevează şi dirijează lateral o parte din gazele

evacuate de motor ; 2- fantele de suflaj pe suprafaţa flapsului ori voleţilor ; 3-
dispozitivele de hipersustentaţie (flaps, voleţi); 4-jeturile de gaze arse şi aerul
aspirat din ambient, deflectate potrivit direcţiei de bracare a dispozitivelor de
hipersustentaţie. În fig. H sunt prezentate cele mai uzuale dispozitive de hiper
sustentaţie care lucrează pe aripă la bordul de atac sau/şi de fugă al acesteia.

În fig.l sunt reprezentate alte trei modele de utilizare a jeturilor de gaze

prelevate de la motorul aeroreactor pentru a se realiza suflajul dispozitivului de
hipersustentaţie dispus la bordul de fugă al aripii: prin suflajul jetului prin
interiorul voletului utilizat ca un fel de ajutaj; prin dispunerea voletului de
aşa-natură încât să preia jetul doar în poziţia bracat; şi în fine, prin dispunerea
flapsului (voleţilor) în traiec toria jetului de gaze pentru a-l putea devia după
dorinţă.

Aplicaţiile publice ale efectului Coandă au vizat numai suflarea suprafeţelor

acestor dispozitive de hipersustentaţie, deşi efectul Coandă poate fi foarte bine
utilizat pentru hipersustentarea întregii suprafeţe a aripii prin suflarea sau
aspirarea stratului-limită pe extradosul acesteia! Aspirarea stratului-limită oferă
un randament mult mai bun decât suflajul, cu toate că, în variantele publice de
aripi cu suprafeţe poroase absorbante, s-a ridicat problema unor dificultăţi
tehnologice care au adus o serie de inconveniente. În realitate, aceste incon
veniente au fosr rezolvate încă din anii '30 de Coandă, la care utili-

97

Deflectarea jeturilor de gaze de către voleţi, aşa cum se arată în fig. K, se poate
face cu ajutorul unui deflector cilindric (1) amplasat înăuntrul jetului, ori prin
aplicarea efectului Coandă (2), caz în care jetul fluidic aderă la peretele
voletului şi urmează direcţia acestuia... Tehnologia dispozitivelor deflectoare ce
s-au indicat mai sus a fost şi este utilizată cu succes nu numai pentru realizarea
unor sisteme îmbunătăţite de hipersustentaţie, ci şi pentru realizarea de sis teme
propulsive aeroreactoare prevăzute cu ajutaje direcţionate diferit şi deci cu
posibilitatea de a deflecta jetul de gaze al aceluiaşi motor către o serie de
ajutaje diferite ca poziţie. Această tehnologie este aplicată la avionul multi-rol
american JSF (Joint Strike Fighter), considerat a fi "cel mai modern avion militar”
din clipa de faţă. De fapt, "cel mai modern avion militar” utilizează o

98
variantă uşor îmbunătăţită a unei tehnologii vechi de cel puţin 40 ani şi care nu
este altceva decât o aplicaţie modestă, de slab randament, a efectului Coandă...

având adâncimea cuprinsă între 0,5-2 mm iar direcţia de scurgere a flui dului de
suflaj nu este întotdeauna direct către bordul de fugă al aripii. Coandă a utilizat
aripi discoidale pe care a practicat suflajul elicoidal, nu cel liniar... Mai
târziu, după război, s-a pus problema utilizării unor materiale poroase speciale,
care nu prezintă perforaţii, ci ele însele sunt „permeabile” aerului. În fig. J
este prezentat un vechi proiect de aripă cu suprafaţă de absorbţie la extrados a
stratului-limită. Coandă şi „avioanele invizibile”

În fig. F este prezentat sistemul motor/deflector utlizat de „mo dernul" aparat

JSF, cu un turboreactor convenţional prevăzut cu un agre gat având palete
deflectoare şi un turboventilator de mari dimensiuni dispus în plan orizontal,
pentru operaţiunile de decolare/ aterizare. Să menţionăm cu această ocazie şi
turboagregatele de mare efici enţă inventate de Henri Coandă: brevetele FR nr.
907145/1945 şi FR nr.1.132.621/1957.

O altă aplicaţie importantă a ejectoarelor Coandă este în do meniul atenuării

zgomotului dar şi frânării rapide a aeronavelor clasice pe timpul rulajului pe sol
la aterizare. În această din urmă privinţă, brevetul RO43370/1960 (autor: C-tin
Teodorescu Ţintea) pen tru „reversor de tracţiune” este dat ca exemplu în fig. L.

1- tubul de şoc; 2- ecranul deflector; 3- voleţii Coandă prin care se inver sează
sensul de aplicaţie al tracţiunii; 4- fante; 5- sistem telescopic; 6- voleţii
deflectori ai ecranului care preia suma forţelor aplicate în dispozitiv. Alte vechi
proiecte din anii '50-'60 propuneau utilizarea jeturilor de gaze prelevate de la
motor pentru absorbirea stratului-limită de la extradosul aripii. Aceasta era
prevăzută cu o suprafaţă poroasă pentru a aspira aerul din exterior. Din păcate,
însă, aceste proiecte nu au fost corespun zător întocmite, de aceea ele nici nu au
dat performanţele scontate. În opinia autorului, aceste « greşeli » de proiectare
au fost să vârşite intenţionat, tocmai pentru a nu se obţine performanţe nota bile,
astfel încât metoda să iasă din vederea cercetătorilor din dome niul aerospaţial...
Absorbirea stratului-limită prin intermediul suprafeţelor ae rodinamice poroase se
face prin utilizarea unui înveliş subţire prevă zut cu o multitudine de mici
perforaţii, cu diametrul de ordinul 1-2 mm aflate la o distanţă de 2-3 mm una faţă
de alta. Sub această suprafaţă poroasă este situată suprafaţa de suflaj prevăzută
cu striaţii (canale) În aceeaşi fig. L dar mai jos este prezentată schematic
evoluţia undei de şoc de-a lungul unui atenuator de zgomot (fără inversa rea
tracţiunii): A - colectorul; B - tubul de atenuare primară a undei de şoc; C -
tubul prevăzut cu reţeaua depresivă de voleţi Coandă; D - amor tizorul final al
undei de şoc; F - fantele de la baza voleţilor; V - voleţii depresivi Coandă.
Astfel de sisteme de atenuare a undei de şoc la ieşirea din ajutaje, precum şi de
reversare a tracţiunii, au fost şi sunt utilizate de către fostele şi probabil şi
actualele aparate secrete de zbor ale SUA. De pildă, binecunoscutele (astăzi) F-117
Stealth, precum şi B-2 Spirit (declasificate cu ocazia războiului din Golf din
1991) dispun de sisteme atenuatoare de zgomot şi de amprentă termică. Este foarte
probabil ca şi actualele aparate (încă) secrete de zbor să dispună de astfel de
sisteme, din moment ce martorii menţionează cel mai adesea cum le-au zărit, dar
fără să le fi auzit. Cel mai adesea 100

99
aceasta este marea uimire a martorilor, că nu au auzit nimic, deşi aparatul de zbor
zărit avea dimensiuni mari... În final, să mai menţionam grupul de forţă având o
schemă foar te interesantă, propus de cei de la American Entropy System, pen tru
aplicaţii în special în energetică.

Ideea este ca în interiorul unui tub metalic să fie admis aerul, ulterior punându-
se în funcţiune un compresor centrifugal de mare vi teză. Acesta va imprima aerului
din interiorul tubului o puternică miş care de rotaţie iar prin centrifugarea
acestuia, în porţiunea axială a tu bului se va forma o regiune depresionară. La
celălalt capăt al tubului, se află un piston care, prin formarea depresiunii
axiale, se va deplasa către interiorul tubului, spre zona de minimă presiune. Dacă
brusc se opreşte acţiunea compresorului centrifugal asupra aerului (nu neapărat
prin oprirea agregatului, ci prin bracarea unor voleţi care să împiedice aerul din
tub să mai intre în paletele compresorului), atunci presiunea din tub se va
omogeniza, iar depresiunea va dispărea. Drept urmare imediată, pistonul va fi
împins cu putere în exteriorul tubului. Forţa deosebit de mare cu care acest piston
este împins afară poate fi utilizată pentru acţionarea unui alternator (prin
transfor-. marea mişcării de translaţie într-una de rotaţie) sau în alte scopuri.
Evident, s-a pus întrebarea dacă nu cumva energia cheltuită pentru acţionarea
compresorului este mult mai mare decât energia totală care ar putea fi obţinută cu
ajutorul acestui grup de forţă... S-a luat în, calcul utilizarea unui compresor
centrifugal acţionat de o turbină aerodepresivă de tip Coandă funcţionând cu aburii
de înaltă presiune proveniţi de la un cazan de genul celui inventat de către Traian
Vuia. În acest fel, cu cheltuieli energetice minime, se poate acţiona la o înaltă
turaţie compresorul centrifugal. Rezultatele acestui experiment nu au fost date
încă publicităţii... Ce nu vor petroliştii - motorul cu apă ! 26 - „Motor hibrid cu
aer comprimat şi undă sonică” Lucrarea se referă la combinarea unei instalaţii
neconvenţionale de aer comprimat cu un agregat de forţă ce a fost inventat şi
perfecţionat de George "Gogu" Constantinescu. Motorului sonic, i se adaugă o sursă
101

de aer comprimat, utilizată pentru realizarea undei sonice. Se poate realiza un

grup motopropulsor de putere, dar compact şi de masă redusă. Se pot imagina însă o
sumedenie de scheme în care să fie utilizată o anumită energie primară ce poate fi
convertită în undă sonică şi apoi reconvertită în energie cinetică la un randament
foarte bun. Motoarele sonice inventate de Gogu Constantinescu au marele avantaj al
randamentului deosebit de ridicat, care conduce printre altele la mari economii de
carburant iar dacă este utilizat ca intermediar ca zanul de aburi de tip Vuia,
atunci consumul devine şi mai redus, pentru aceeaşi tracţiune dezvoltată. Sistemele
de tracţiune de tip Vuia-Constantinescu merită, însă, o abordare separată şi o
analiză mult mai amănunţită... Deocamdată ne vom mărgini să reamintim publicului
câteva foarte vechi dar inte resante proiecte de grupuri de forţă destinate
vehiculelor rutiere: în fig. A1şi A2 avem un automobil construit în anii'70, bazat
pe un sis tem hibrid. El funcţiona cu aburi de freon într-un circuit închis, moto
rul fiind denumit „Freon Flyer”. Pentru testarea „pe viu” a motorului s-a utilizat
caroseria unei camionete „Datsun”. Tipul de motor utilizat este un aşa-numit „motor
rotativ” compus din două rotoare compuse din câte două piese care sunt acţionate de
către expandarea freonului sub acţiunea căldurii pro duse de combustia unei mici
cantităţi a unui carburant oarecare, nu neapărat unul petrolier... Un astfel de
motor funcţionează în baza ciclului Rankine de com bustie externă, fluorcarbura
fiind încălzită şi expandată, apoi conden sată şi recirculată în cadrul acestui
sistem închis. Motorul principal, de tracţiune, are 195 cmc. Pentru pornire dar şi
la oprirea motorului sunt utilizate nişte simple ventile iar pentru comandarea
mersului înapoi este acţionată o manetă care acţionează direct asupra motoarelor,
schimbând sensul de acţiune a aburilor de freon. De la bun început, acest motor a
adus marele avantaj al lipsei poluării, silenţiozităţii, inutilităţii mecanismelor
de transmisie şi a instalaţiei de evacuare. În fig. A1 avem o fotografie a
camionetei Datsun şi o schemă a me canismului rotativ de conversie a energiei
aburilor în energie cinetică:
1- evacuarea; 2- rotor exterior; 3- rotor interior; 4- aci misie freon; 5-maneta de
schimbare a sensului de admisie a freonului şi de acţionare a rotorului.

102
În fig. A2 avem schema generală a motorului termic cu freon(dar care la fel de bine
poate funcţiona şi cu aburi de... apă, chiar dacă apa are o capacitate de
înmagazinare a energiei termice mult mai mică decât cea a freonului...).

Manuel Soryano din Valencia (Spania) a inventat un ingenios sis tem de transmisie
sub foma unui ansamblu de roţi zimţate (în ima gine), prin care a reuşit obţinerea
unui randament neobişnuit de mare, deci pierderile energetice sunt foarte reduse...
M. Soryano a obţinut mai multe brevete pentru mecanismele inventate de el şi
aplicaţiile acestora.

1- ventilatorul; 2- condensatorul; 3- conducta de refulare a vaporilor; 4-

alternatorul; 5- motorul auxiliar; 6- motorul principal; 7- pompa de alimentare; 8-
conducta agent termic în stare lichidă; 9- axul motorului; 10- arzătoarele; 11-
boiler; 12- conducta de vapori de înaltă presiune; 13-separatorul; 14-economizor.
Astfel de motor a făcut şi obiectul unor brevete de invenţie înă untrul cărora
aceia dintre cititori care sunt pasionaţi de tehnică şi chiar doritori de a realiza
astfel de motoare, pot găsi toate informaţiile nece sare (brevetele US 3.479.817;
GB 1.301.214; GB 1.251.484).

În imagine este Manuel Soryano cu o bicicletă ce este echipată cu sistemul de

transmisie inventat de el. Se spune că o bicicletă astfel echipată poate cu
uşurinţă atinge 90-95 km/h... Limuzină pe bază de... aer şi soare Un alt automobil
echipat cu motor hibrid a fost propus, tot acum vreo 40 ani, de compania „General
Motors”, pornind de la renumitele „motoare Stirling” inventate de Robert Stirling
(1790-1878) şi bazate pe un principiu foarte simplu: motorul utilizează cel puţin
doi cilindri pre văzuţi fiecare cu câte un piston, unul dintre cilindri conţinde un
fluid de lucru fierbinte iar celălalt acelaşi fluid de lucru dar rece. Cei doi
cilindri sunt comunicanţi, având acelaşi fluid de lucru în interior iar cele două
pistoane sunt legate printr-un mecanism de tran smisie. Expansiunea fluidului
fierbinte va împinge pistonul din „cilindrul cald” iar acesta va acţiona asupra
pistonului din cilindrul rece, compresând fluidul aflat înăuntru şi forţând
evacuarea acestuia către cilin drul cald, situaţie în care volumul liber din
cilindrul cald va creşte iar temperatura fluidului dinăuntru va scădea. La maximul
cursei pisto nului, ciclul se repetă. Pentru ca acest ciclu să se repete, evident
este necesară o sursă de căldură, iar de multe ori este utilizat Soarele... Acest
automobil „Stirlec II” al General Motors (SUA) a fost realizat în perioada 1968-
1969 şi este de fapt un motor cu aer cald. Rea mintesc cititorilor că invenţii
interesante în acest domeniu au rea lizat mai ales românii Traian Vuia (FR 395754 -
pentru motor cu aer cald în circuit închis şi mai ales CA 346926 - pentru generator
de aburi de înaltă presiune) şi Henri Coandă (un nou motor cu aer cald, un mijloc
de utilizare a energiei termice a aerului, termo-compresor, boiler, termosuflantă,
schimbător de căldură între două fluide, recuperator de

În imagine este ilustrat modul în care funcţionează cele două rotoare

corespunzătoare admisiei şi evacuării „agentului termic”. În stânga, rotoarele sunt
configurate ca nişte şuruburi iar în partea dreap tă, sub formă de roţi zimţate,
aşa cum sunt şi în schema motorului ter mic sus-amintit. Să mai menţionăm şi că
putem utiliza generatorul de aburi de înaltă presiune de tip Vuia pentru a acţiona
astfel de mecanisme de conversie a energiei termice în energie cinetică.
Randamentul va fi mai mic decât în cazul utilizării freonului, dar ar exista
avantajul simplităţii deosebite a motorului cu apă/aburi. O altă variantă este cea
a colectorului solar utilizând apa ca „agent termic”, a cărui schemă o puteţi vedea
în fig. A3.

103

104
căldură de pe urma vaporizării şi condensării unui fluid, o termosuflantă,
perfecţionări la schimbătoarele de căldură, o termosuflantă fără piese în mişcare,
un termocompresor, un încălzitor care utilizează radiaţii optice, un schimbător de
căldură per fecţionat, noi tipuri de încăl zitoare, un nou procedeu de încălzire a
fluidelor şi apli caţiile acestuia pentru recu perarea energiei termice, un nou
motor rotativ, pro cedeu şi dispozitiv de pro ducere şi stocare a energiei termice,
motor rotativ şi turbină func ţionând cu gaze arse ori aburi, perfecţionări la
motoarele rotative, un nou motor rotativ şi multe alte brevete care pot fi asociate
motoarelor termofluidice cu aer cald sau aburi!

succesivă a gazului de lucru. Când acest gaz se află în spaţiul de comprimare care
este mai rece, volumul din cilindrul respectiv este maxim şi, evident, presiunea
minimă. Prin mişcarea pistonului spre re generator va avea loc comprimarea gazului
însoţită de un transfer de căldură, aceasta trebuind să fie realizată cât mai
eficient pentru a men ţine temperatura din cilindrul respectiv la un nivel scăzut
şi constant. Un astfel de motor trebuie să fie bine izolat termic fată de exterior
iar pentru ca ciclul să funcţioneze bine sunt necesare schim bătoare de căldură de
foarte bun randament (Coandă a fost ma estru în aşa ceva!). Stirlec pornea cu
ajutorul unui motor electric ce alimentat de un banc de 14 baterii acumulator Pb-
Acid, putând astfel atinge aproxima tiv 120 km/h. Pentru reîncărcarea bateriilor
era utilizat un alternator acţionat în principal de către motorul Stirling cu aer
cald. Din câte se pare, motorul Stirling funcţiona cu hidrogen, acesta fiind stocat
sub formă de gaz sub presiune, deci într-o cantitate rela tiv mică. Nu era nevoie
de o cantitate mare de hidrogen, deoarece minimotorul Stirling nu avea nevoie de un
consum ridicat, dimpotrivă. Evident, putea fi utilizat şi un alt carburant decât
hidrogenul... Marele „defect” al maşinilor electrice şi cu apă nu consumă petrol...

Excepţionalul generator de aburi al inginerului Traian Vuia Revenind acum la

automobilul cu aer cald Stirlec II, trebuie men ţionat că această mare companie
americană nu a realizat întâm plător acest automobil inedit, ci din cauza naşterii
unui mare pericol pe scena geopolitică a anilor '60 odată cu apariţia organizaţiei
(car tel) OPEC formată din 12 state membre. Dintre aceste 12 state, la nivelul
anului 1965 când s-a înfiinţat cartelul OPEC, 8 nu erau sub controlul american !
Aşadar pericolul era unul cât se poate de serios şi tocmai de aceea, între 1965 şi
1970, chiar şi marile companii „mâncătoare” de produse petroliere au ieşit la rampă
cu soluţii interesante pentru înlocuirea petrolului! La ora actuală, dintre cele 12
state OPEC, doar trei mai sunt clar ostile faţă de SUA, Algeria şi Angola sunt pe o
poziţie moderată iar celelalte reprezintă ca un fel de „colonii” ale SUA... Să nu
vă miraţi aşadar de faptul că General Motors a uitat de Stirlec II şi nu a con
tinuat să perfecţioneze acest minunat automobil ecologic... Motorul cu aer cald al
automobilului Stirlec II funcţiona potrivit ciclului specific motorului Stirling:
prin comprimare şi destindere

Un alt sistem hibrid a fost propus, în aceeaşi perioadă de so cietatea Lear Motors
Corporation, fiind vorba de un sistem hibrid compus dintr-un motor de combustie şi
un motor cu aburi. Motoare hibride de acest tip şi de foarte bun randament au rea
lizat inventatori precum Traian Vuia, W.J. Still, C. Schaeffer, Wilhem Haberle,
Henri Coandă şi alţii...

105

Un alt „hibrid” destul de des întâlnit este acela între motorul clasic de combustie
şi motorul electric. Până acum, nu s-a răspân dit aplicarea acestui sistem hibrid
din cauza slabei fiabilităţi a surselor electrice îmbarcabile. Bateriile acumulator
clasice Pb-Acid sunt foarte

106
grele şi ocupă un volum foarte mare, ca să nu mai vorbim şi de alte importante
neajunsuri specifice acestui tip de surse electro-chimice secundare...

S-a încercat rezolvarea acestei probleme prin crearea de noi surse electrochimice
şi chiar au fost create aceste noi surse, dar ele s-au dovedit cel mai adesea
pretenţioase şi, mai ales, costisitoare. Utilizând materiale scumpe sau foarte
periculos de manipulat etc. În realitate, însă, încă din 1937, un inventator
britanic, Higgins, a adus importante ameliorări la acumulatorul clasic Pb-Acid,
acesta fiind ulterior perfecţionat de un alt inventator, Smith, tot din Marea
Britanie (în 1946 şi în 1949). Pentru ca mai târziu să intervină şi româ nul
Nicolae Moraru care, în 1969, realiza „sursa electrochimică pri mară/secundară de
tip Plumb/ Acid, cu electrozi granulaţi şi electrolit gelatinos”. Sclavia modernă a
automobiliştilor Astăzi există o bogată bibliografie de inventică pe această temă,
apărând şi multe astfel de surse electrochimice prevăzute cu electrozi bipolari
etc. Din păcate, majoritatea acestor invenţii nu sunt uşor de găsit, este nevoie de
mult timp şi de o muncă migăloasă întrun hăţiş de documente şi în baze de date
uriaşe, toată această in formaţie trebuind să fie corespunzător filtrată... Iar
oamenii nu mai au nici timp, nici răbdare pentru aşa ceva, ca să nu mai vorbim că o
astfel de activitate trebuie realizată de o per soană care are o serie de
cunoştinţe pluridisciplinare foarte bine puse la punct, acesta trebuind să aibă şi
o serie de informaţii iniţiale, ca să ştie exact ce anume trebuie să caute. Ştiu că
poate părea unora exagerată afirmaţia aceasta, dar con diţiile specificate mai sus,
practic, sunt foarte, foarte dificil de înde plinit, în care caz, există foarte
puţine persoane pe lumea asta capa bile „să se ridice deasupra mediei”. Nici chiar
profesorii universitari

şi inginerii nu fac parte din categoria aceasta, deoarece categoriile menţionate

sunt cel mai adesea „plafonate” la specificul activităţii coti diene, deci la
„rutina profesională”, iar mediul de şcolarizare şi de „pregătire superioară”,
departe de a-i pregăti „superior”, mai mult îi în doctrinează şi astfel le
limitează capacitatea de a gândi şi analiza liber şi raţional. În situaţia în care
oamenii sunt bine îndoctrinaţi, neinteresaţi de domeniul ştiinţei şi tehnicii, cu
un redus nivel de cultură, lipsiţi de acea imperioasă sete de cunoaştere ce ar
trebui înainte de orice altceva să-l anime pe Homo Sapiens Sapiens, devine atât de
uşor să laşi o sumedenie de „comori” tehnico-ştiinţifice la îndemâna tuturor, fără
a risca să se schimbe ceva şi asta pentru că oamenii nu sunt în stare să vadă
aceste soluţii care le stau la îndemână. Cei care sunt cât-de-cât în stare, nu au
mijloacele financiare ne cesare pentru a realiza ceva, cei care sunt în posesia
informaţiei com plete şi au totodată resursele financiare sunt, într-un fel sau
altul, circumscrişi anumitor cercuri de interese, chiar dacă nu fac parte din
acestea... În acest fel, de multe ori nici nu mai e nevoie ca informaţia tehnico-
ştiinţifică să mai fie strict secretizată. Tocmai de aceea doresc să scriu o astfel
de serie cuprinzând, cărţi „de popularizare a ştiinţei”. Dar ştiinţa aceea pe care
unele gru puri de interese ar vrea să o aducă vreodată, în vederea publicului larg,
ci să rămână permanent doar la cheremul unor grupuri foarte restrânse. În acest
timp, pe piaţa circulă doar tehnologiile de slabă per formanţă, care lucrează la
randamente foarte scăzute şi ridică o serie de mari inconveniente dpdv tehnologic.
Toate aceste inconveniente au de fapt un rol foarte bine deter minat: - de a
provoca dependenţa dispozitivului respectiv faţă de alte dispozitive ori materii
prime şi materiale, fără de care nu-şi poate între ţine funcţionarea;. aibă
fiabilitate redusă, să sufere des de malfuncţii şi deci să nece site aproape
permanent intervenţia serviciilor de depanare, necesitatea unui munte de piese de
schimb datorat defectării mult prea frecvente etc; - de a face tehnologia atât de
complicată încât numai anumite grupuri profesionale să fie în măsură să realizeze
proiectarea, cons trucţia, depanarea, şi întreţinerea dispozitivelor realizate în
baza aces tor tehnologii. Prin toate aceste moduri, omul de rând devine complet
depen dent de o serie de factori pe care nu-i poate controla. Doar fabricile
constructoare de maşini au capacitatea de a realiza - de pildă - mo toare şi,
vehicule, tot ele au capacitatea exclusivă de a realiza piesele 108
- de a face ca dispozitivele create în baza tehnologiilor clasice să

107
de schimb, iar funcţionarea maşinii va depinde de furnizarea de car burant şi ulei
din partea altor mari corporaţii... Însă, în mod just, vehiculele trebuie să poată
fi construite mult mai simplu (pentru aceasta fiind necesare cu totul alte
tehnologii...) iar utilizarea lor trebuie să se facă pe o durată foarte mare de
timp fără a necesita, neapărat intervenţia permanentă a nu-ştiu-căror corporaţii
chemate să furnizeze piese de schimb, carburant, lubrifiant etc. Inventatorii
români puteau schimba soarta Omenirii... În sensul îndeplinirii acestui deziderat,
patru mari inventatori români şi-au adus impresionanta contribuţie la dobândirea
independeţei energetice şi de locomoţie a tuturor oamenilor, adică promo varea
adevăratei libertăţi: • Traian Vuia, cel care a inventat generatorul de aburi „cu
circu lare forţată” şi a perfecţionat foarte mult motorul cu aer cald (ciclul
Stirling) şi motorul cu aburi. Tot el este cel care, în anii '20, a pus la punct
primele modele funcţionale şi foarte economice de automobile cu ciclu combinat,
care utilizau doar un mic motor de combustie (acesta acceptând o gamă variată de
carburanţi iar nu doar aceia rafinaţi pe care ni-i servesc „pe troliştii") şi un
generator de aburi tip Vuia cu circulaţie în sistem închis. De precizat că până şi
un cazan Vuia de dimensiuni mici, cuplat la un şi mai mic motor de combustie
externă sau internă, poate dez volta tracţiuni de ordinul... a 1.000 CP. Este
evident că pentru echi parea banalelor autoturisme, grupul de forţă de tip Vuia
este unul foarte compact, care consumă relativ puţin carburant şi utilizează
apa/aburul în circuit închis. • George „Gogu" Constantinescu este cel care a
inventat şi realizat, încă din perioada interbelică, motorul sonic, tot el fiind
teore ticianul care a pus bazele acestei noi ramuri a mecanicii mediilor con tinue
(„sonicitatea”), cu foarte multe şi importante aplicaţii în mecanica aplicată
(mecanismele de transmisie a energiei, forţei şi mişcării), în energetică (prin
conversia energiei termice în energie sonică şi reconversia acesteia în alte tipuri
de energie la un foarte bun randament), în tehnologia sistemelor de propulsie (prin
inventarea motorului sonic dotat şi cu sistemele de transmisie sonică) şi multe
altele... Interesant este că, la fel ca în cazul lui Traian Vuia, invenţiile şi
aplicaţiile lui Gogu Constantinescu au fost realizate în perioada interbelică. •
Henri Coandă, cel care a inventat sistemele fluidice de sustentaţie şi propulsie,
sistemele de comandă şi transmisie fluidonice, a per fecţionat în mod deosebit
motorul cu aer cald, motorul cu abur, termosuflantele, schimbătoarele de căldură şi
încălzitoarele, realizând 109

motoreactorul cu recuperator termic şi postcombustie încă din 1910 (o schemă mult

mai eficientă decât turboreactorul), dar şi sisteme de propulsie aeroreactoare fără
nicio piesă în mişcare sau turbpagregate de mare randament cu acţionare
fluidodepresivă. Tot el este cel care a pus bazele teoretice ale tehnologiei
aerodepresive observând, expli când şi aplicând „efectul Coandă”, punând bazele
„aviaţiei aerodepresionare”, prin realizarea hipersustentaţiei aerodepresive de
mare efici enţă, a aripilor integral hipersustentate, a aerodinelor lenticulare
capa bile inclusiv de zbor supersonic (dpdv aerodinamic erau capabile de zbor în
regim supersonic încă din... anii '30), a sistemelor de propulsie cu ciclu combinat
destinate vehiculelor rutiere, maritime şi submarine. • Nicolae Moraru, cel care
perfecţionează cazanul Vuia, adaptându-l pentru arderea anaerobă (procedeul
combustiei termoionice) prin care înlătură inconvenientul depunerilor interne de pe
şicane, spe cific cazanului Vuia, dar şi măreşte randamentul energetic al acestui
cazan de aburi, dându-i aplicaţii importante în cadrul energeticii, pro pulsiei
terestre şi aerospaţiale. Tot el este cel care încă din 1973, realizează „motorul
pe pernă magnetică", pe care îl perfecţionează în 1976, 1983, 1984, pentru ca în
1992 să realizeze motorul „cu energie pur magnetică” (această cate gorie de sistem
de propulsie fiind considerată „imposibilă” de mulţi...). Tot Moraru a realizat în
1969 „pila electrochimică primară/ secun dară cu electrozi granulaţi şi electrolit
gelatinat” dar şi experimente de pile electrochimie cu electrozi bipolari iar
începând din 1963 s-a aflat la comanda programului de cercetare care s-a finalizat
prin realizarea „instalaţiei electronice de apărare antiaeriană şi anticosmică”.
Aceasta având importante aplicaţii în domeniul militar, în energetică (transpor tul
energiei electrice fără fir, colectarea energiei electrice din cadrul mediului
ambient), în propulsie (se realiza motorul-rachetă cu jet rela tivist utilizând ca
agent de lucru un amestec format din... aer/apă).

...dacă n-ar exista Oculta !

Dacă luăm doar lucrările acestor 4 inventatori români putem con stata faptul că
încă din perioada interbelică fuseseră deja puse la punct toate tehnologiile
necesare pentru înlocuirea integrală a „tehnologiilor petroliere”.* Aşa cum am mai
atras atenţia, de cca 100 ani încoace, grupurile * N. edit: Nu trebuie uitat
Nicolae Teslea ! În anii '90 ai secolului XIX, acesta inventase o antenă care
emitea energie captabilă (în genul antenelor radio) pe o rază de 200 km. Imediat,
Morgan i-a retras sprijinul financiar iar "gorilele” sale i-au devastat laboratorul
lui Tesla, din Colorado... 110
de interese ale „petroliştilor” nici măcar nu s-au agitat prea mult pen tru a
secretiza acele tehnologii care le combăteau afacerile. Sub acţiunea inerţiei,
îndoctrinării, inculturii generale a publicului, greutăţilor vieţii de zi-cu-zi,
generate de aşa-natură încât să abată atenţia maselor de la orice altceva decât
efortul cotidian de supra vieţuire etc, masele nu acordă nicio atenţie
„excentricilor” care încear că să atragă atenţia asupra altor tehnologii decât cele
aplicate în me diul public. Aceşti „excentrici” vor fi imediat etichetaţi drept
amatori de senzaţional”, colportori de „informaţii pseudoştiinţifice” etc. Orice nu
este pe placul petroliştilor devine automat „pseudo ştiinţă”, deşi se poate
demonstra obiectiv că este ştiinţă în forma cea mai pură... De notat că înseşi
corporaţiile bazate pe produse petroliere au dezvoltat proiecte „pseudoştiinţifice”
atunci când situaţia a impus aceasta, cum a fost cazul „crizei OPEC”... Dar rea
lizările de excepţie ale unor inventatori precum Vuia, Coandă, Constantinescu,
Moraru!?! În privinţa lui Vuia s-a optat pentru trecerea sub relativă tăcere a
invenţiilor sale în domeniul sistemelor de propulsie şi energe ticii, totul fiind
într-un fel „mascat” de prirmul zbor al unui aparat mai greu decât aerul exclusiv
prin mijloace proprii (Traian Vuia, 1906).* Fără a minimaliza această realizare a
lui Vuia, ea a fost utilizată pentru a eclipsa o serie de alte realizări de
inventică ale sale. lată de ce, deşi multă lume a auzit de Vuia şi se ştie în
general despre zborul său din 1906, puţini au auzit de generatoarele de aburi Vuia
şi despre motoarele cu aburi şi aer cald ale sale... În cazul lui Coandă, s-a
procedat mai simplu şi mai eficient: i s-a lansat public ideea (care circulă
inclusiv în „mediul academic”, o serie de profesori ai facultăţii de aeronave fiind
gata să subscrie...) că „efectul Coandă” nu e cine-ştie-ce, că aplicaţiile sale nu
oferă ran damente bune iar Coandă ar fi fost... un impostor şi un mitoman. Deci, un
individ care s-a lăudat că a obţinut nu-ştiu-ce performanţe... fără să fi obţinut
nimic în realitate. Aceste afirmaţii calomnioase la adresa lui Coandă au fost şi
sunt încă susţinute de o serie de aspecte conjuncturale favorizante: - pentru a
proteja secretul invenţiilor sale, Coandă a descomple tat deliberat schemele
publicate în documentaţiile de brevet, sco ţând din desene o serie de elemente de
bază; tocmai de aceea, încer carea unora de a face dispozitivele lui Coandă
ghidându-se după de* N.edit: La "Science Museum” din Londra, o bună parte dintr-un
etaj supe rior este dedicat aviaţiei: fotografii, machete şi o serie de avioane de
la înce puturi. Traian Vuia şt Aurel Vlaicu nu aveau măcar vreo fotografie iar per
sonalul de acolo nici nu auzise de ei!!... 111

senele publicate, s-a soldat întotdeauna cu un eşec; - pe de altă parte, Coandă a

lucrat pentru serviciile secrete americane, fapt care a făcut ca activitatea sa să
stea sub semnul secretizării, caz în care nici măcar nu s-a apărat de fiecare dată
când a fost atacat public. În privinţa lui Constantinescu şi mai ales a lui Moraru,
nici mă car nu a fost şi nu este nevoie de lansarea de minciuni şi calomnii la
adresa acestora, opera lor fiind atât de puţin cunoscută de publicul larg, încât
ignoranţa publicului devine „cea mai bună armă”. Un singur lucru devine însă foarte
clar: aceste tehnologii nu con vin, motiv pentru care ele nu sunt promovate public,
ci dimpotrivă, menţinute în umbră. În schimb, public sunt prezentate tot felul de
„teste nereuşite" care ar vrea să demonstreze publicului că, pasămite, autorităţile
se zbat să caute alte soluţii tehnologice... dar acestea nu există, pentru că tot
ceea ce ar fi la un moment dat propus pentru înlocuirea petrolului este...
inferior. Maşinile electrice - sabotate profesionist În imaginile următoare avem
nişte încercări de realizare a „automobilului electric” utilizând un motor
convenţional (de obicei motor cc) şi bancuri de acumulatori pentru alimentarea
acestui motor... În primul rând că motoarele electrice convenţionale sunt foarte
grele, deci au o valoare mică a raportului tracţiune/greutate, apoi ne cesită o
sursă puternică de energie electrică, aceasta fiind la rân dul ei grea şi
voluminoasă. Ca să nu mai vorbim de faptul că, odată consumată, devine foarte
dificil de reîncărcat. În imagine este prezentat în stânga un automobil prevăzut
cu.. radar şi aparatură electronică de navigaţie comandată de radar, potrivit cu
informaţiile captate de acesta. În dreapta este automobilul societăţii „Crompton
Leyland” realizat la începutul anilor '70 care putea atinge viteza de 50 km/h cu o
autonomie de cca o oră...

La acea dată, cei care experimentau public astfel de vehicule

112
s-au plâns de inferioritatea acestora în comparaţie cu vehiculele cla sice, arătând
că bateriile acumulator sunt grele şi voluminoase, sto chează relativ puţină
energie şi se descarcă repede, fiind destul de dificil de reîncărcat, în special
prin faptul că necesită un timp îndelungat... Cei care făceau astfel de afirmaţii
treceau cu vederea pilele electro-chimice de tip Plumb/Acid perfecţionate încă
din... 1938 dar şi motoarele perfecţionate, capabile să realizeze raporturi trac
ţiune/greutate de valoare mult mai mare decât în cazul motoarelor electrice
clasice. Să dăm aici doar exemplul motorului quasi-clasic inventat de fraţii Jean
şi Jaques Jarret. Anume „motor perfecţionat funcţionând cu re luctanţă variabilă”,
reluctanţa fiind echivalentul magnetic al rezistenţei electrice. Era vorba despre
brevetele BE 600.687 privind perfecţionări la motorul cu reluctanţa variabilă; FR
1502811 idem; FR 2544926 idem; FR 2486881 idem; US 4260926 pentru motor reluctant
cu poli progresiv saturaţi; FR 2109144 pentru motor cu reluctanţa variabilă; FR
2557640 pentru motor cu elastomeri. Tot fraţii Jarret au inventat şi construit un
grup electrogen obţi nut prin hibridizarea motorului de combustie cu pistoane
libere cu alternatorul electric, în acest fel obţinând brevetul US 5146123 pentru
alternator acţionat de motor liniar de combustie şi FR 2314614 pentru alternator cu
excitaţie în impulsuri. Astfel, cei doi Jarret au realizat un alternator de foarte
bun randament, obţinând o putere raportată de 1 KW/kg, ceea ce înseam nă că pentru
un motor în greutate de 20 kg se pot obţine tot atâţia kilowaţi, puterea specifică
fiind de 60 KW/dm de capacitate cilindrică.

astfel de mişcare de translaţie a pistoanelor e specifică motorului Stirling, care

poate funcţiona... cu aer cald, deci se poate face o hibridi zare a acestor
scheme...

În imagine, este un automobil experimental marca Mercedes 230T, care este un hibrid
între motorul de combustie cu hidrogen şi motorul electric. Un astfel de motor
utilizează un rezervor de hi drogen stocat în hidruri metalice şi un schimbător de
căldură, folosind ca agent de răcire apa. Motorul electric al acestui autovehicul
are puterea de 30 KW (aprox. 41 CP) şi se alimentează de la un banc de acumulatori
Fier-Nichel în greutate de 600 kg. Acest automobil, realizat la finele anilor 7 0 ,
avea capacitatea de a străbate o distanţă de 100 km cu viteza de 100 km/h, ceea ce
în seamnă o autonomie de o oră. Proiectanţii au procedat... nemţeşte şi au prevăzut
maşina cu un mic motor de combustie în doi timpi, menit să intre în funcţiune
exclusiv în caz de pană, pentru a duce târâşgrăbiş maşina la cel mai apropiat punct
de alimentare...

Astfel, cu un motor ieftin, simplu dpdv tehnologic, compact, uşor, nepoluant, se

realizează o putere electrică utilă de 4 ori mai mare decât la grupurile
electrogene clasice, pe această schemă putându-se construi chiar şi de către
constructorii amatori, grupuri electrogene cu puteri cuprinse între 500 KW şi... 2
MW ! În plus, o 113

În fine, pentru reducerea emisiilor poluante s-a imaginat acest interesant

dispozitiv care ionizează jetul de eşapament, după care reţine particulele ionizate
de dimensiuni mai mari cu ajutorul unor gră-

114
tare polarizate electric. Un astfel de sistem poate fi conceput pentru a purifica
aerul sau a filtra, din cadrul jetului de eşapament, gazele ce sunt catalogate
„noxe” şi care se depun pe filtrele electrostatice ale aparatului cu pri cina.
Pentru aceasta pot fi suplimentar prevăzute şi anumite trata mente chimice asupra
acestor grătare polarizate electric, astfel încât, prin aducerea lor în contact cu
noxele, acestea din urmă să reacţio neze şi chimic, fixându-se pe grilele
electrostatice. Marea Neagră - o imensă sursă de energie Experimente de automobile
hibrid au realizat, încă de la finele anilor '60, majoritatea marilor companii
constructoare de automobile, însă, aşa cum am mai precizat, astfel de experimente
au fost generate, de fapt, de criza OPEC şi în special de teama america nilor de a
nu ajunge victimele unui şantaj economico-politic dus de OPEC şi cumva dirijat din
umbră de către Pactul de la Varşovia. Mai ales că ruşii aveau petrol la discreţie,
nu numai din partea aliaţilor arabi (Iran, Irak, Libia, Algeria, Nigeria, Angola)
dar şi din surse proprii, în plus, URSS avea la dispoziţie şi imensul bazin de
hidrogen sulfurat din adâncurile Mării Negre. Acest hidrogen sulfurat este menţinut
în adânc de către presiunea coloanei de apă de deasupra.

mai vastă, acoperind suprafaţa care se poate constata şi în momentul de faţă (în
desen, trecută cu o nuanţă mai deschisă).* Despre modul în care a luat naştere
hidrogenul sulfurat, există mai multe teorii, dintre care cea oficial acceptată
este aceea a vieţui toarelor marine care prin metabolismul lor au eliberat acest
gaz în stratul relativ adânc de apă. La o adâncime de peste 2.000 m, din cauza
presiunii foarte mari, este foarte probabil ca hidrogenul sulfurat să fie în stare
lichefiată iar astfel de adâncimi se întâlnesc practic în regiunea abisală
(depresionară) care este trecută în desen cu o culoare mai închisă. Cel mai
apropiat abis faţă de ţărmul românesc este la cca 250 km sud-vest faţă de
Constanţa... În aceste condiţii, odată cu formarea OPEC şi presiunile pe care Ie-a
exercitat pe plan internaţional, nu URSS, ci SUA au intrat în panică. Pe fondul
acestei panici, chiar marii consumatori de produse petroliere au prezentat public o
serie de proiecte de motoare care utilizau altceva decât carburanţi petrolieri.
General Motors a realizat maşina „Electrovair”, ce reprezenta un Chevrolet Corvair
modificat şi adaptat, cu un motor electric capabil să dezvolte 100 CP, acest
automobil accelera de la 0 la 100 km/h întrun interval de 16 secunde şi având
capacitatea de a atinge 130 km/h. Mult mai recent, companiile Daimler-Benz şi Shell
au pus la punct un motor electric alimentat de o pilă de combustie ce funcţi onează
cu hidrogen şi oxigen. Evident, motorul s-a dovedit a fi com plicat, costisitor,
imprevizibil în funcţionare şi, în concluzie, lipsit de fiabilitate. De altfel, cum
putea fi un motor electric realizat de com pania petrolieră Shell ?! Shell nu are
niciun interes să demonstreze că motoarele electrice ar fi o soluţie de înlocuire a
petrolului... Propuneri pentru Armata română 27 - „Armament uşor de infanterie -
metodă şi sistem” Lucrarea se referă la modalităţile de perfecţionare a armamen
tului de infanterie. În acest sens, se renunţă la ţeava ghintuită, se

Marea Neagră a arătat multă vreme potrivit conturului cu linie îngroşată din
imaginea aceasta, fiind un lac continental adânc, con turul menţionat corespunzând
practic unei adânci depresiuni în sol. Încă de acum cca 7.500 ani, în urma unor
fenomene de mare am ploare şi care rămân încă un mister, Marea Neagră a devenit
mult

115

* N. edit.: Iniţial, Marea Neagră a fost un lac de apă dulce, cu o adâncime mult
mai mică şi cu versanţii locuiţi. Unul sau mai mulţi gheţari imenşi (3 km
înălţime !) au alunecat din Scandinavia iar impactul a fost atât de puternic, încât
au fost create actualele strâmtori Bosfor şi Gibraltar! Captând apoi apă din
Mediterană, Marea Neagră a devenit sărată iar locuitorii din jurul fostului lac au
trebuit să migreze. Printre ei, hittiţii şi sumerienii... Cercetători canadieni şi
americani au dovedit că aici s-a născut legenda Potopului. Pe larg în "SECRETELE
TERREI”şi „Istoria secretă a Omenirii”.
116
adoptă mecanisme de foc automat simplificate, se reduce mult greuta tea totală a
armei, se adoptă muniţia fuzantă autopropulsată (gloan ţele devin mici proiectile
reactive) şi se reduce mult încărcătura de pul bere a tubului-cartuş. Aplicaţia
este exclusiv militară şi nu poate fi pro movată decât într-un cadru juridic şi
instituţional adecvat. 28 - „Şalupă submarină de mică adâncime” Lucrarea se referă
la o aplicaţie specială a efectului Coandă, în domeniul sistemelor propulsive
hidrodinamice. Minisubmarinul în cauză (având şi capacitatea navigării la
suprafaţă) este deosebit de si lenţios şi nu provoacă turbulenţe sesizabile asupra
masei de apă pe care o parcurge. Aplicaţia este în special militară interesând
formaţiu nile de cercetare-diversiune şi desant special. , 29 - „Vas submarin de
mare adâncime cu vacuumpropulsie magneto-hidrodinamică ” Navă submarină de mari
dimensiuni al cărei sistem propulsiv este hibrid, utilizând opţional, în mod
independent sau în acelaşi timp, metoda hidrodinamică a lui Coandă
(aerodepresionară) sau/şi accele ratorul magnetohidrodinamic adaptat pentru lucrul
cu apă. Lucrarea are caracter special şi presupune investiţii industriale. 30 -
„Instalaţie de transmisie la mare distanţă a energiei electrice şi termice,- metodă
şi sistem” Lucrarea face o prezentare a teoriei generale pentru ceea ce in
ventatorul Nicolae Moraru a denumit "instalaţie electronică de apă rare
antiaeriană”. Invenţia respectivă are cel puţin zece aplicaţii defe rite şi de
aceea s-a considerat că se impune întocmirea unei lucrări care să facă o prezentare
generală asupra teoriei şi principiului de func ţionare. Infiltrare cu...
termodirijabilul mare 31 - „Termodirijabilul - metodă şi sistem” Un model inedit de
aeronavă uşoară cu decolare-aterizare verticală. Ideea conceperii unei asemenea
aeronave a pornit de la trecerea în revistă a realizărilor în domeniul materialelor
compozite: s-au obţinut ţesături ultrauşoare din fibre de mare rezistenţă la
factorii mecanici, termici şi chimici. Concepând învelişuri stratificate speciale,
se pot realiza incinte de volum relativ mare în cadrul cărora aerul sau alt gaz de
lucru poate fi încălzit până la valori mari de temperatură, între 650-1.500°C. În
atari condiţii, se pot obţine, per metru-cub de aer cald, forţe de sustentaţie
egale sau mai mari ca acelea obţinute cu hidrogen sau heliu. Diferenţa este că
incinta nu trebuie să fie neapărat ermetică (ca în cazul celor umplute cu hidrogen
sau heliu), gazul utilizat (aerul at117

mosferic) nu este inflamabil sau explozibil (ca hidrogenul), scump şi greu de

obţinut (ca heliul) etc. Baloanele cu aer cald au fost pentru prima oară testate în
zbor de fraţii Montgolfier în sec. XVIII dar nu putem şti cu adevărat când şi de
către cine au fost utilizate pentru prima oară. Este cunoscut fap tul că actuala
civlizaţie nu s-a născut din neant, ci a urmat unor alte civilizaţii mult mai
vechi, ale căror vestigii se pierd în preistorie şi chiar în trecutul geologic
îndepărtat al Terrei.

Nu vom discuta acum despre Vimaana şi Carul de foc al lui Ezekiel sau al lui Thot,
aşa că vom reveni la banalul şi rudimentarul balon realizat de Montgolfier. Acesta
utiliza aerul cald pentru as censiune, aşa cum se arată şi în imagine (aici fiind
baloane „mo derne” cu aer cald, utilizând arzătoare speciale şi butelii cu gaz),
unde se poate observa în stânga scaunul pilotului şi maneta arzătorului (pe care
ţine mâna dreaptă) iar în dreapta flacăra arzătorului care ge nerează aerul
fierbinte dinăuntrul balonului. Desigur, unii pot fi contrariaţi: de ce este
analizat... balonul cu aer cald într-o lucrare ce se anunţă ca făcând analiza
tehnologiilor aplicate în cadrul dosarelor secrete !?! Pentru că, paradoxal, acest
străvechi aparat de zbor a putut fi, la un moment dat, atât de bine perfecţionat
încât i s-au dat cele mai uimitoare aplicaţii, printre care: - misiuni de
infiltrare executate în atmosfera înaltă, purtând sarcină utilă de masă redusă, dar
având capacitatea de a rămâne în păturile înalte ale atmosferei o perioadă mare de
timp şi de a se reali menta permanent cu energie, aceasta fiind captată din mediul
ambient; - lansarea de microsateliţi (obiecte de dimensiuni mici sau foar te mici,
unele dintre acestea conţinând aparatură electronică miniaturi zată) pe orbita
circumterestră joasă; - protecţia antiradar, antitermică (mascarea amprentei în
infraroşu) şi antioptică (invizibiiitatea optică) a unor aparate de zbor ne
convenţionale ce ar putea fi adăpostite înăuntrul „balonului” pe 118
timpul zborului. lată aici un exemplu de minisateliţi ce pot fi lansaţi de un balon
de concepţie specială, destinat zborului de inserţie orbitală.

De ce nu obosesc păsările şi peştii... O metodă foarte interesantă o reprezintă

„propulsia ondulatorie”, ce a fost aplicată atât în cazul „termodirijabilelor”, cât
şi în cel al submarinelor ce sunt destinate croazierelor foarte lungi fără
posibilita tea de realimentare, deci având capacitatea de a se deplasa cu un consum
foarte redus. Tocmai în acest scop este utilizată „propulsia ondulatorie”.

În imagine este exemplul unui satelit de masă şi dimensiuni relativ mari, având în
vedere că există la fel de bine şi microsateliţi... Oglinda solară - cât... 586.000
de hidrocentrale Bicaz !! lată, de pildă, ce propunea, la finele anilor '50,
sovieticul Valentin Cerenkov: construirea unei oglinzi inelare realizată din mici
parti cule albe, opace, care să capteze şi difuzeze dirijat razele solare,
trimiţând această energie către puncte aflate la sol, cu un randa ment de 20%. Un
astfel de inel de microparticule situat la înălţimea de 1.000 km, cu o lăţime de
100 km ar avea o putere de 270 miliarde KW iar cu o lăţime de 500 km ar genera
1.350 miliarde KW, adică o putere de 117.000-586.000 de ori mai mare ca cea a
hidrocentralei de la Bicaz... Dar nici nu este necesară realizarea unei puteri atât
de mari şi deci a unei centuri orbitale de dimensiuni gigantice. Atât ruşii, cât şi
americanii au făcut deseori experimente locale privind absorbirea şi deflectarea
radiaţiei solare şi cosmice utilizând „nori” de mini sau chiar microparticule ce au
fost lansate pe orbita circumterestră ori în cadrul atmosferei înalte.

Totul a pornit de la observarea modului de înot al delfinului, care e capabil să

atingă viteze foarte mari, suprafaţa corpului permi ţând scurgerea laminară a apei.
S-a cercetat forţa pe care delfinul o poate avea în muşchii cozii şi s-a constatat
că numai prin utilizarea musculaturii ar putea atinge doar 4-5 km/h, deci mult mai
puţin decât cei 80 km/h pe care îi realizează. S-a dovedit a fi vorba aşa-numitul
„efect Knoller-Beltz”, desco perit încă din 1909 şi care se aplică în natură la
peşti şi păsări: dacă asupra unui corp profilat aero-dinamic (hidrodinamic) şi
având bordul de atac rotunjit acţionează un jet fluidic sub un unghi de incidenţă
mare, variaţiile de presiune generate pe profilul corpului în cauză vor genera o
forţă rezultantă care acţionează către în faţă, adică o forţă de propulsie. Tocmai
pentru a obţine această propulsie, păsările şi peştii nu se deplasează drept ci
ondulatoriu, sus-jos.

Ele puteau fi împrăştiate cu ajutotul unui mijloc convenţio nal, cum ar fi ogiva
unei rachete balistice sau orbitale, dar şi strânse cu ajutorul unor astfel de
baloane neconvenţionale, deoarece altminteri ar fi putut deranja telecomunicaţiile
sau provoca altfel de necazuri. Mini- şi microsateliţii ce pot fi lansaţi cu
ajutorul babanelor sunt totodată şi recuperaţi cu ajutorul aceluiaşi mijloc
utilizat la lansare. 119

Deoarece, unghiul de incidenţă al fileurilor de aer pe corpul unei aeronave clasice

nu respectă valoarea optimă, în partea din spate a 120
aeronavei apar desprinderi de fileuri şi curgeri turbulente (ca şi în jetul
motoarelor-rachetă clasice. Tocmai de aceea au un randament pro pulsiv atât de
prost în comparaţie cu ajutajele de tip Coandă şi Coandă-Bursuc, la care scurgerea
fluidului de lucru se face în regim laminar) din care cauză apare aşa-numita
rezistenţă aerodinamică, provocând în randamentul de propulsie pierderi foarte mari
şi necesi tând deci echiparea cu motoare puternice, care au un consum ridicat.
Noile dirijabile — 700 km/h, niciun zgomot! Utilizând propulsia ondulatorie a
păsărilor şi peştilor, ace eaşi forţă de propulsie va putea fi obţinută cu un
consum ener getic cu 70-80% mai redus. Dotate cu dispozitive de propulsie ondu
latorie, termodirijabilele sunt capabile de atingerea unei viteze de până la 700
km/h la joasă înălţime, cu frecare şi rezistenţă aerodina mică foarte redusă, fără
a lăsa în urmă acea „amprentă termică” prin care pot fi interceptate de rachetele
inamice, şi fără niciun fel de zgomot. În paralel, pot fi utilizate mijloacele de
propulsie magnetohidrodinamice (MHD), pentru aceasta suprafaţa externă a aparatului
fiind îmbrăcată în subţirile folii supraconductoare (vezi imaginea).

cel mai mult), temperatura este de -56°C. Se utilizau folii subţiri de cupru şi
fier ce erau aşezate paralel, la 2-3 mm distanţă, despărţite de un izolator. Folia
interioară era în contact cu aerul foarte fierbinte, iar folia exterioară cu aerul
rece. Prin efect Peltier, aplicat însă fără utilizarea de termoelemente (semi-
conductoare), se obţinea curent electric iar cum suprafaţa termodirijabilului era
foarte mare, valoarea curentului colectat era destul de mare pentru a se face
alimentarea bobinajului supraconductor aflat tot pe învelişul exterior al acestui
inedit aparat de zbor...

Prin utilizarea acestui bobinaj supraconductor, a aerului fierbinte din interior şi

a autoalimentării cu energie electrică, un astfel de balon, de obicei în formă de
cilindru ori elipsoid de rotaţie (fus) alungit, reuşea să sustenteze
magnetohidrodinamic pe păturile de aer rarefiat, dar ioni zat, din atmosfera
înaltă. În acest timp, aparatul se deplasa uniform accelerat cu ajutorul unuia sau
mai multor minimotoare ionice de putere redusă (cel din imagine are 200 W). În
acest fel, cu un con sum foarte mic, un astfel de balon modern poate să se
deplaseze în atmosfera înaltă cu mare viteză şi chiar să iasă pe orbita
circumterestră joasă. Să discutăm acum despre utilizarea baloanelor ionosferice
drept lansatori orbitali. CIA nu minţea - OZN-urile erau baloane. Dirijabile...

La primele astfel de aparate, realizate la începutul anilor '60, se utiliza

circularea de azot lichefiat (la cca -200°C), pentru aceasta fiind folosită
structura de rezistenţă a termodirijabilului, pe post de re ţea de conducte din
aluminiu. Ulterior, odată cu realizarea de mate riale supraconductoare „la
temperatura camerei”, nu a mai fost nece sară utilizarea azotului lichid. Începând
din 1967, sovieticii au realizat un termodirijabil care utiliza „efectul Peltier”,
având în vedere că temperatura internă era de cea 700°C, în vreme ce temperatura
exterioară maximă (vara, la joasă înălţime) este de 30°C iar la nivelul
stratosferei (unde se zbura 121

Într-una din paginile anterioare ale acestei lucrări; au mai fost menţionate
cercetările care au avut ca scop perfecţionarea tehno logiei... aeronavelor „mai
uşoare decât aerul” (aerostat sau diri jabil) prin punerea la punct a aşa-numitului
„terrnodirijabil”, adică o structură de volum foarte mare ce era constituită dintr-
un angrenaj format din tije de aluminiu sau material compozit. Acest angrenaj era
capabil de a se aranja în diverse configuraţii, inclusiv de a se plia pentru a
ocupa un volum cât mai redus. Pe acest „schelet” era aşezată ţesătura de material
compozit/caracterizată de o bună rezistenţă antitermică şi la atacul agenţilor
chimici, dar şi cu o 122
densitate specifică foarte redusă, ceea ce înseamnă greutate redusă. . Atunci când
structura era depliată şi volumul interior maxim, în cadrul acestui volum era
introdus aer foarte fierbinte, menţinut la o temperatură de 600-700°C, condiţii în
care acest aer oferea o portanţă aproape egală cu aceea a hidrogenului în
condiţiile atmosferei standard. Pornind de la această metodă, s-au realizat diverse
aplicaţii mi litare pentru structuri pliante sau cu geometrie variabilă, capabile
să mascheze în interior (în cadrul unor compartimente speciale cu des chidere la
ambient) întregi aparate de zbor de alte tipuri. De asemenea, astfel de
„termodirijabile” pot avea capacitatea de a se deplasa la orice înălţime cu viteză
foarte mare, mai ales dacă ţesătura din care sunt realizaţi pereţii aparatului de
zbor este prevăzu tă cu un fin bobinaj electromagnetic, astfel încât aeronava să se
poată deplasa în regim de propulsie magnetohidrodinamică. Astfel de nave au fost
deseori considerate OZN - uri, impresio nând prin dimensiunile lor foarte mari, cât
şi prin modul ciudat în care apăreau sau dispăreau de pe ecranele radar. Când
funcţio nează în regim electrocinetic sau magnetohidrodinamic, ele sunt foarte
strălucitoare şi lăsând chiar şi un fel de „siaj” strălucitor în urmă, în vre me
ce, odată cu stingerea instalaţiei de propulsie electro-cinetică, brusc devin
întunecate şi greu vizibile (optic). Dacă păstrează în funcţiune bobinajul
electromagnetic din cadrul ţesăturii care îmbracă întreaga ce lulă aerodinamică
sunt invizibile radar...

123

Astfel de „baloane” au fost construite încă din anii '60, fiind şi astăzi în
serviciul operativ. Este vorba de imense structuri pliante formate din elemente
uşoare (tije de aluminiu, ulterior fiind utilizate şi materialele compozite) care
poartă pe ele un fel de „ţesătură” din ma teriale termorezistente dar având şi alte
proprietăţi speciale (la un mo ment dat s-au utilizat ţesături conţinând bobinaje
supraconductoare, dar chiar şi materiale cu proprietăţi holografice...), cu masă
relativ to tală redusă. Astfel de insolite aparate de zbor au capacitatea de a se
ridica de la sol utilizând aerul ultrafierbinte (generează o sustentaţie com
parabilă cu cea dezvoltată în condiţii normale de hidrogen), pentru ca în păturile
superioare ale atmosferei să se deplaseze uniform acce lerat în regim
electrocinetic, generând un câmp electric pulsativ cu ajutorul aparaturii
îmbarcate. În atmosfera circumterestră joasă, un astfel de aparat ionizează
particulele din cadrul atmosferei şi le accelerează în câmp electric şi magnetic.
În interior este utilizat câmpul electric iar de-a lungul stratului-limită
exterior, câmpuri încrucişate (electric şi magnetic). În cadrul atmosferei înalte
(ionosferă) se utilizează particulele ionizate din ambient, la care se poate adăuga
un jet de particule ionizate care pro vin din sursele proprii ale navei. În volumul
aflat între motorul electrocinetic (situat înăuntru, de-a lungul axului
longitudinal) şi peretele interior al celulei aerodinamice, se pot „adăposti” alte
tipuri de vehicule aerospaţiale neconvenţionale. În anumite condiţii, un astfel de
aparat aerospaţial de mari dimensiuni poate deveni un fel de „hambar volant” pentru
aparate de zbor destinate misiunilor realizate în atmosfera înaltă. Un astfel de
„hangar” nu poate decola de la sol cu alte aparate de zbor situate înăuntrul său,
dar le poate primi înăuntru şi adăposti pe timpul zborului, în atmosfera joasă ori
înaltă dar fără a le susţine greutatea. Aşadar este ca şi cum o serie de aparate de
zbor ar zbura în formaţie, dar unul dintre acestea ar oferi spaţiu interior
suficient pentru ca celelalte aparate să zboare... în interiorul celui dintâi ! Aşa
ceva devine posibil în cazul aparatelor de zbor neconvenţionale, care au capacităţi
de sustentaţie şi propulsie „neobişnuite” raportat la aero navele clasice. Astfel
de „baloane” având posibilitatea de a accelera până la viteze cosmice dar şi aceea
de a zbura pe traiectorii interplane tare (cu voalura pliată, în regim exclusiv
electrocinetic...), au avut for ma predilectă cilindrică, uneori chiar forma de
elipsoid de rotaţie alungit sau „trabuc”. Potrivit destinaţiei date, astfel de
insolite aparate de zbor mai pot

124
avea şi formă piramidală ori sferică, dar aceasta doar în cazuri speciale; cel mai
adesea este utilizată configuraţia cilindrică. În Germania anilor '20 se proiectau
staţii orbitale ! Astfel de aparate au fost proiectate şi testate de germani încă
de prin 1943-1944, dar acum nu se mai cunoaşte mare lucru despre rezultatele
acestor teste, nici despre soarta colectivelor de ingineri şi tehnicieni care au
lucrat în cadrul unui astfel de program special. Se ştie doar că în astfel de
programe speciale au contat lucră rile unora ca Hermann Noordung (decedat în anul
1929, fără nicio legătură cu regimul nazist, dar autor al excepţionalei lucrări
„Das Pro blem ofer Befahrung des Weltraums”, publicată chiar în anul morţii sale),
Franz Philipp (a studiat sistemele de propulsie neconvenţiona le, în special cele
bazate pe utilizarea energiei solare, dar activitatea sa a rămas învăluită în
mister) sau Winfried Schumann... Acesta din urmă a studiat fenomenele electrice
globale din cadrul atmosferei terestre, precum şi corelaţiile dintre acestea şi
fenomenele omolog petrecute în mediul teluric, fiind primul om de ştiinţă care în
mod categoric a pus în evidenţă proprietatea planetei Terra de a fi un imens
condensator electric natural. Fenomenele care au loc în tre cele două armături ale
condensatorului (crusta terestră încărcată ne gativ şi ionosfera încărcată pozitiv)
formează câmpul electric, a cărui frecvenţă a fost stabilită chiar de Schumann şi
astăzi îi poartă numele.

H. Potocnik (Noordung) a studiat condiţiile de mediu specifice spaţiului cosmic

(vid înaintat, radiaţii cosmice, radiaţia solară, regi mul termic al spaţiului
cosmic etc) precum şi problemele de bază ale navigaţiei spaţiale, mai ales calculul
traiectoriilor de revenire pe Terra, de deplasare interplanetară etc. Tot Potocnik
a prevăzut faptul că staţiile orbitale au ca principală sursă de energie Soarele,
iar staţiile orbitale concepute de el sunt în mod esenţial bazate pe utilizarea
energiei solare, dar şi pe ideea realizării „gravitaţiei artificiale” în sensul de
„microgravitaţie” realizată prin utilizarea forţei centrifuge (rotirea ansamblului
spaţial) ţinând cont şi de forţa Coriolis.

Staţia orbitală inventată de Potocnik, bazată pe idei care şi în clipa de faţă s-ar
putea numi „avansate”. A nu se confunda „microgravitaţia” realizată prin forţa
centrifugă la care este supusă întreaga navă spaţială, cu gravitaţia propriu-zisă,
care este un fenomen de o cu totul altă natură. Discutând despre Herman Potocnik,
să mai precizăm şi faptul că a preconizat utilizarea particulelor elementare şi a
fluidelor ioni zate pentru realizarea propulsiei de mare viteză, dar şi utilizarea
radiaţiilor cosmice şi mai ales a energiei solare. De altfel, el chiar a precizat
că energia solară ar putea fi utilizată ca armă, dacă radiaţia solară este în mod
corespunzător colectată, focalizată şi dirijată cu ajutorul unor dispozitive
situate pe orbita circumterestră joasă. Toţi cei menţionaţi sunt indivizi care au
avut o activitate publică cel puţin la un moment dat (O. W. Schuman, întreaga sa
viaţă) iar cerce tările lor au condus mai târziu la bănuiala unei implicări directe
sau indirecte în cadrul activităţilor secrete desfăşurate de regimul nazist. Însă,
Potocnik murea în 1929 (înainte de a putea avea de-a face cu naziştii) iar
colaborarea lui Philipp ori Schumann cu regimul nazist rămâne sub semnul
întrebării. Oricum, cercetările acestor oameni de ştiinţă au fost utilizate în mod
cert de colectivele germane de cercetare-dezvoltare, indiferent dacă au avut sau nu
vreo legătură directă cu Noordung, Philipp ori Schumann...

Herman Potocnik, prezentat sub pseudonimul „Noordung”

În ceea ce-l priveşte pe Herman Noordung („noorbung” înseamnă „anarhist” sau

„nelegiuit”), pe numele sau adevărat Herman Potocnik, acesta a făcut studii
avansate în domeniul zborului cosmic, propu nând încă din anii '20 o serie de
soluţii foarte neconvenţionale pentru acea epocă. 125

126
România - ţara marilor inventatori Întorcându-ne acum la metoda inserţiei orbitale
utilizând ba loane de mari dimensiuni, nu putem să nu remarcăm desele şi gra vele
confuzii care se fac în această privinţă... Spun aceasta pentru că mulţi îşi
închipuie că lansarea orbitală cu ajutorul baloanelor presupune agăţarea unei
rachete de suspantele ori nacela unui balon clasic şi lansarea rachetei respective
la o altitudine cât mai mare... Fals ! S-au creat într-adevăr baloane capabile să
zboare în păturile înalte ale atmosferei şi chiar în spaţiul cosmic, dar acelea
sunt de fapt nişte vehicule aerospaţiale electrocinetice, nu baloane clasice
umplute cu heliu... Nu sunt „umplute” cu nimic, deoarece utilizează... aerul
ambien tal, pe care îl înfierbântă până la temperaturi mult mai mari decât în cazul
clasicelor „baloane cu aer cald” (practic, de 6-7 ori mai mari) iar ţesătura
utilizată are proprietăţi speciale. Aşa cum am mai menţionat, au fost utilizate mai
multe tipuri de înveliş, pornind de la cel obliga toriu refractar (antitermic) şi
ajungând până la materialele cu propri etăţi holografice sau generatoare de câmpuri
electromagnetice cu efecte antiradar dar şi de accelerare/dirijare a stratului-
limită de parti cule ionizate (încărcate electric) ce se formează în jurul
carenajului navei... Toată lumea a auzit pe la ştiri sau a citit în ziare sau
reviste, despre încercarea unor firme sau asociaţii private de a pătrunde în
spaţiul cosmic cu ajutorul unor baloane. Proiecte din acestea sunt aplicate mai
ales în cadrul competiţiei internaţionale X-Prize, ce urmăreşte (cel puţin la nivel
declarativ) obţinerea de soluţii şi mijloace cât mai simple şi eficiente pentru
lansarea în Spaţiu a unor nave pilotate, în zboruri suborbitale sau chiar orbitale.
S-a venit cu diverse propuneri, dar de fapt nimic desprins de convenţional, cele
mai neobişnuite „reţete” de propulsie fiind acelea bazate pe... descompunerea
catalitică a apei oxigenate ca fiind „so luţia viitorului” (vai de omenire, dacă
ăsta i-ar fi viitorul!). Să menţionăm că descompunerea catalitică a apei oxigenate
conţinând şi anumiţi stabilizatori a fost utilizată de turbo-pompele rachetei
naziste sol-sol V-2 şi apoi avionul-rachetă Bachem Ba-349 Natter, Messerschmitt Me-
163 şi 263 sau alte avioane-rachetă na ziste care ar fi vrut să folosească şi aşa-
numitele amestecuri „C-stoff, „T-stoff sau „Z-stoff, conţinând hidrat de hidrazină,
alcool metilic/etilic şi apă oxigentă, alături de catalizatori şi stabilizatori.
Dacă vreţi ceva „de viitor”, însă de această dată fără glumă, acela ar fi amestecul
destinat „combustiei termoionice” (rezultatul cercetărilor de-o viaţă ale lui
Traian Vuia, invenţie concretizată şi apli cată de Nicolae Moraru cu începere de la
mijlocul anilor '60), acest 127

amestec putând fi utilizat nu doar de variantele ameliorate ale „cazanelor Vuia”

dar la fel de bine şi de motoarele aeroreactoare sau rachetă. România este ţara
unor inventatori de mare prestigiu: Henri Coandă, Rudolf Liciar, George „Gogu"
Constantinescu, Constantin Bursuc, Traian Vuia, Nicolae Moraru şi mulţi, mulţi
alţii... Dacă mi-aş pune acum problema de a pune cap la cap toată informaţia
publică sau... mai puţin publică, pe care o administrez în bazele mele de date, în
scopul de a determina soluţiile tehnologice optime pentru constru irea unui vehicul
aerospaţial capabil de inserţie orbitală şi care să fie totodată ieftin şi
abordabil dpdv tehnologic, ehei, s-ar putea scrie o carte pe tema asta !...
Dirijabile de... 2 km la 46 km altitudine Sisteme quasi-clasice de lansare (cu
baloane obişnuite) au pro pus şi experimentat şi alţii. De pildă, agenţia spaţială
japoneză JAXA ori societatea americană JP Aerospace, pe care am ales-o drept model
de prezentare a unui proiect de lansator spaţial-balon, bazat in tegral pe
tehnologii clasice. Să vedem acum în linii mari cum se prezintă un asemenea sis tem
de lansare cu ajutorul baloanelor... Mai jos, dăm ca exemplu soluţia propusă de JP
Aerospace: - baloane de mari dimensiuni (mai mari de 1,5-2 km)* urmează să asigure
ascensiunea sarcinii utile până la 46 km înălţime, de la care aceasta poate
teoretic să-şi asigure în continuare propulsia cu ajutorul unui sistem propulsiv
caracterizat prin impuls specific ridicat, consum redus şi durată mare de
funcţionare; - asemenea baloane de dimensiuni gigantice pot reprezenta stratostate
sau mai bine zis „ionostrate” utilizate ca baze permanente am plasate la înălţimi
deosebit de mari şi care, potrivit autorilor proiec tului, pot reprezenta staţii de
tranzit pentru navele orbitale, dar şi baze per manente de cercetări sau pentru
alte aplicaţii practice, cum ar fi comuni caţiile radio sau/şi de telefonie mobilă,
teledetecţia, geodezia radar ş.a.; - tot astfel de baloane pot fi utilizate ca
lansatori orbitali di recţi, fiind astfel integrate în cadrul unui sistem de
lansare cu decolare şi aterizare lină şi verticală. Un asemenea sistem de transport
orbital ar face posibilă inser ţia orbitală ieftină - în viziunea autorilor
proiectului - şi ar corespunde planului general de rentabilizare a spaţiului cosmic
şi de aducere a
* N. edit.: Cazuistica ufologică a înregistrat numeroase observări de „nave-mamă”
în formă cilindrică ori de trabuc, de 1,5-2 km lungime, din care ieşeau „farfurii
zburătoare”...

128
transportului orbital la îndemâna companiilor private care să nu aibă neapărat un
capital foarte mare. Deci, aducerea afacerilor spaţiale la îndemâna micilor
întreprinzători. Legat de acest deziderat, autorul opinează că germanii de la
O.T.R. Ag. aveau soluţii tehnice mult mai eficiente dar şi supuse perfectării
Iniţiatorii proiectului preconizează să trimită un asemenea balon până la înălţimea
ionosferei, de unde sarcina utilă susţinută de acesta să continue accelerarea cu
ajutorul unui motor ionic, probabil unul de tip „Kauffmann”. Deci, un motor ionic
asemănător aceluia care a constituit sistemul de propulsie al misiunii Deep Space
One. Aşa stând lucrurile, după 3-5 zile de propulsie neîntreruptă, aparatul s-ar
putea plasa pe orbita circumterestră joasă. A se vedea, de pildă, brevetul
FR2651388 al lui J.C. Lafforgue. , Ar părea simplu şi ieftin. Fatalmente însă,
pentru ca un echipaj uman, fie şi un echipaj restrâns, să poată sta câteva zile în
atmosfera înaltă doar până la plasarea pe orbită presupune existenţa unui habi
taclu complet echipat pentru sejururi cosmice de relativ lungă du rată. Un fel de
modul de staţie orbitală, constituit de nacela balonului. Pe lângă această „staţie
orbitală” ar mai fi nevoie şi de agregatele instalaţiei auxiliare a balonului
(butelii, heliu etc) sau ale sistemului de propulsie auxiliar (atmosferic) şi
principal (motorul-rachetă ionic), ceea ce ar mări considerabil masa totală a navei
şi ar scădea direct proporţional masa sarcinii utile propriu-zise. Pentru un aparat
cu o masă atât de mare, balonul purtător ar trebui să aibă dimensiuni faraonice, şi
aceasta, nota bene, doar pentru o cabină destinată unui echipaj de doi-trei
oameni... Restric ţiile tehnologice şi de performanţe sunt severe iar riscurile
sunt majore, masa sarcinii utile fiind încă mult prea mică în comparaţie cu dimen
siunea aparatului de zbor. În ceea ce priveşte „costul redus”, este posibil ca în
final autorii proiectului să se fi înşelat în bună măsură... Deoarece, costul se
stabileşte în urma raportării sale la perfor manţa obţinută de aparat, la siguranţa
de funcţionare şi exploatare şi alte repere. Nu cred că rezultatul este atât de
încurajator... Apa oxigenată - cel mai periculos agent... Am ales modelul propus de
JP Aerospace pentru a ne apropia mai mult de adevăratele baloane ionosferice şi
orbitale. Acestea nu sunt chemate să poarte rachete atârnate de suspantele lor, ci
nacele spe cial echipate pentru a asigura propulsia întregului balon până la inser
ţia orbitală. Un balon poate fi special proiectat pentru a fi capabil să se men
ţină un timp îndelungat în păturile înalte ale atmosferei, iar în acest 129

răstimp, sisteme propulsive cu acţiune continuă de lungă durată să im prime

balonului o mişcare uniform accelerată. Date fiind dimensiunile şi suprafaţa mare a
balonului, chiar învelişul acestuia poate fi trans format în sistem de propulsie,
dacă se merge pe varianta propulsiei electrocinetice.

Proiect de staţie ionosferică utilizată ca bază de lansare pentru încărcături

orbitale Aşa cum a prevăzut şi societatea JP Aerospace, în schemă pot fi introduse
şi micile dar eficientele motoare-rachetă ionice, care nu absorb puteri mai mari de
câteva sute de waţi, dezvoltând tracţiuni mici, dar care printr-o acţiune
prelungită pot imprima balonului o viteză mare, la finele mai multor zile de
propulsie neîntreruptă. S-a ridicat evident problema surselor uşoare de energie
electrică apte de a alimenta motoarele ionice pentru o durată de timp atât de mare
de funcţionare continuă... Soluţii există, mai ales că la înălţimea la care se face
un astei de zbor, însuşi Soarele oferă sursa de ener gie. S-au inventat „celulele
solare” sub formă de folii foarte subţiri (elementele fotovoltaice foarte uşoare)
iar cum suprafaţa balonului este foarte mare, aceasta va permite utilizarea de
asemenea folii fotovol taice pentru colectarea şi conversia energiei necesare
sistemului de propulsie. Fatalmente însă, mai sunt o serie de probleme care se
ridică în mod cert în faţa unui astfel de proiect de balon orbital pilotat...
Pentru a menţine la nivelul atmosferei înalte un echipaj de trei oameni timp de mai
multe zile, este necesară existenţa unei cabine presurizate prevăzută cu
instalaţiile apte de a genera şi întreţine microatmosfera de bord necesară vieţii,
aceasta pe lângă multe alte ce rinţe imperative legate şi de protecţia împotriva
bombardamentului de radiaţii cosmice, pericolului micrometeoritic, protecţiei
termice şi împotriva presiunii ambientale deosebit de scăzute ş.a.m.d. Mai multe
asociaţii private au propus, în cadrul X-Prize, lan satori de rachete (clasice)
care sunt ridicaţi în aer de baloane de diverse tipuri şi forme; dar în toate
cazurile, baloane clasice, nu de tip neconvenţional, aşa cum sunt acelea de care
discutam în paginile precedente. 130
Pe marginea acestor proiecte de baloane clasice merită să facem unele precizări: -
masa totală a rachetei (cabină, rezervoare, motor-rachetă) este drastic
restricţionată; - utilizarea apei oxigenate (fie şi tratată cu agenţi chimici „de
stabili zare”) ca agent de lucru principal constituie o opţiune foarte periculoasă,
deoarece urmează ca această substanţă stocată în cantităţi mari, să fie supusă
acţiunii prelungite a radiaţiei ionosferice şi frigului cosmic.

masiv apă oxigenată, aş putea spune că, dacă vor avea noroc, va pu tea funcţiona.
Doamne-fereşte ca rezervorul cu apă oxigenată 80% să fie supus radiaţiilor
specifice atmosferei înalte ! A nu se uita că utilizarea apei oxigenate în cadrul
tehnicii spaţiale a fost limitată până acum, acest agent de lucru fiind stocat şi
utilizat în cantităţi mici în ca drul unor agregate auxiliare ale motorului, de
obicei turbopompele. Avioanele-rachetă bombardiere şi interceptoare (puse la punct
de nazişti) de tip Bachem, Messerschmitt, Fieseler sau von Braun, uti lizau aşa-
numitul amestec T-stoff, care reprezenta, de fapt, apă oxige nată 80% stabilizată,
dar cantitatea stocată era mică şi avionul - rachetă avea înălţimea de lucru
plafonată la nu mai mult de 10-12.000 m...

Balon experimental cu latura de cca. 30 metri Apa oxigenată - fie ea relativ

stabilizată chimic - constituie un agent de lucru deosebit de periculos atunci când
este stocată în cantităţi relativ mari şi este supusă acţiunii radiaţiilor beta şi
ultraviolet, trecerii relativ bruşte de la temperatura camerei la frig extrem. Este
nevoie de rezervoare mai bine protejate decât simplul material compozit aluminizat,
datele problemei fiind în realitate ceva mai complicate decât cele care apar pe
hârtie, într-un calcul pur teoretic...

Modelul experimental cel mai mare, în hala de montaj

Fotografie prezentând balonul ajuns în atmosfera înaltă Până acum nimeni nu şi-a
propus să încarce o structură de plas tic (material compozit) cu apă oxigenată,
pentru a o plimba prin atmos fera înaltă şi ionosferă, ştiut fiind faptul că
motoarele-rachetă care au utilizat apa oxigenată ca agent de lucru al
turbopompelor, o aveau sto cată în mici rezervoare interioare, instalate printre
celelalte compo nente ale motorului şi bine protejate faţă de exterior. Nici chiar
tratată cu stabilizatori, apa oxigenată de concen traţie înaltă nu încetează a fi o
substanţă extrem de instabilă fizicochimic şi periculos de transportat în cantităţi
mari printr-un mediu atât de agresiv cum este atmosfera înaltă şi spaţiul cosmic.
Mediu în care radiaţiile penetrante sunt o realitate cu care se confruntă orice
vehicul spaţial, iar condiţiile fizice, cum ar fi acelea legate de regimul termic
şi de presiune, ridică alte mari probleme tehnologice. Desigur, cea mai bună
soluţie constă în utilizarea unei cantităţi reduse de apă oxigenată, aceasta în mod
optim fiind stocată în ca132

Balon experimental cu latura de 60 metri Dacă în cadrul unui proiect din domeniul
ingineriei aerospaţiale, la autorul acestor rânduri ar veni cineva să propună
utilizarea masivă a apei oxigenate de înaltă concentraţie, drept agent principal de
lucru, opoziţia din partea subsemnatului ar fi categorică ! Pentru a purta o
sarcină utilă de masă relativ joasă la o înăl ţime stratosferică, ar fi nevoie de
baloane (clasice) uriaşe, aces tea nefiind de fel ieftine. Revenind acum la
aparatele de zbor care ar trebui să stocheze 131
drul unor rezervoare cu volum cât mai mic iar consumarea ei să se facă de
preferinţă înainte de atingerea păturilor superioare ale at mosferei şi inserţia în
spaţiul cosmic, pentru a nu fi necesară „stoca rea” apei oxigenate de concentraţie
înaltă, în mediul atât de „agresiv” al Spaţiului. Dacă aş proiecta acum un vas
aerospaţial destinat inserţiei pe orbita circumterestră joasă, în niciun caz nu m-
aş baza pe apa oxige nată. Este un agent de lucru instabil fizic şi chimic şi
deosebit de peri culos pe tot timpul manipulării şi utilizării sale. Performanţele
de propulsie foarte slabe ridică necesitatea stocării la bord a unor cantităţi
mari, iar comportamentul apei oxi genate aflată în cantitate mare în cadrul
atmosferei înalte şi spaţiului cosmic este teribil de nesigur... Aceasta însemnând
o lipsă completă de fiabilitate şi rămânerea funcţionării la nivelul hazardului. De
altfel, apa oxigenată este considerată „nestocabilă”. Lecţiile lui Vuia şi Moraru
pentru NASA Spaceship One a utilizat hidroxilpoli-butadiena (carburant so lid de
mare putere şi foarte stabil, de mare siguranţă în exploatare) şi acidul azotic,
carburant ieftin şi oxidant puternic. Cei de la OTRag, de asemenea, au utilizat
kerosen şi acid azotic, doi agenţi de lucru perfect stocabili, îndeajuns de ieftini
şi de putere medie. Vreţi să fiţi ieftini şi ecologici!? Atunci, utilizaţi apa
distilată drept carburant principal, aşa cum a făcut savantul român Nicolae Moraru,
la începutul anilor '60, pornind de la studiile şi experimentele lui Traian Vuia...
Moraru a fost chemat să pună la punct un amestec de combustie de mare putere,
pentru funcţionare în afara atmosferei terestre, care să înlocuiască amestecul
kerosen-aer, kerosen-oxigen lichid, alcoolapă oxigenată, apă oxigenată-permanganat
de sodiu/potasiu/calciu, adică principalele amestecuri ce erau cunoscute şi
aplicate la acea vreme. A trebuit să facă aceasta pentru a pune la punct un cazan
de aburi de mare putere (tip Vuia) cu funcţionare anaerobă, dar şi ca mere de
combustie pentru alte aplicaţii, printre care şi acţionarea turbopompelor din
cadrul motoarelor-rachetă utilizând combustibil lichid. El nu-şi propunea
construirea unei rachete care să utilizeze acest amestec pe post de amestec
principal, dar a realizat amestecul com pus 80 % din apă distilată şi 20% alte
patru componente, capabil de a fi supus la ceea ce el a denumit „arderea
termoionică”, adică un ingenios procedeu de combustie secvenţială (iniţială şi
postcombustie) prin care reuşea să obţină mai întâi disocierea termo-chimică a 133

apei (hidrogen şi oxigen) iar apoi combustia completă a întregului agent carburant
în cadrul oxidantului. Deci, a reuşit practic ceea ce pentru orice alt amestec de
com bustie nu constituie decât teorie şi atât. Astfel, pornind de la 80% apă
distilată, el reuşea să depăşească puterea calorică a multora din tre amestecurile
de combustie clasice, utilizate în tehnica spaţială...

Să vedem însă şi alte programe de cercetare care au urmărit obţinerea unei soluţii
pentru inserţia orbitală facilă, ieftină. 134
Capsulele gonflabile - de la salvare la infiltrare... Publicul este obişnuit să
înţeleagă prin „navă cosmică” acele ma sive nave construite din oţel, aluminiu,
titan, prevăzute cu greoaie scuturi termice care cântăresc de la câteva sute de
kilograme până la 6-7 tone. Totuşi, încă de la debutul anilor 70 (mai ales după
incidentul grav în care a fost implicată nava Apollo-13, la 13.04.1970) au fost
concepute o serie de capsule pilotate care erau realizate din... cau ciucuri
speciale, având destinaţia de „capsulă de salvare” gonflabilă ! Mai târziu, aceste
capsule aveau să atragă atenţia militarilor, care le-au perfecţionat şi le-au dat o
altă destinaţie, cu această ocazie. vedere al bătăii, al preciziei şi al masei
încărcăturii de luptă, în care scop au trebuit inventate metode şi tehnici care să
asigure perfor manţele propulsive optime. Aceasta însemna creşterea vitezei
efective a gazelor arse (s-a utili zat iniţial metoda postcombustiei iar ulterior
s-a optat pentru metode destinate electrizării gazelor arse, pentru ca acestea să
poată fi supuse accelerării în câmp magnetic), scăderea vitezei de ardere a combus
tibilului (pentru care s-a recurs la hibridizarea motorului-rachetă cu un nou tip
de aeroreactor ce a fost denumit „motorul cu ajutaj aerodepresiv Coandă”) dar şi
adoptarea unor noi tehnici de stabilizare în aer. Pentru aceasta s-a redus lungimea
proiectilului-fuzant, s-a proce dat la mărirea suprafeţei ampenajelor şi
reconfigurarea lor, prevăzând în design şi un ampenaj sau aripă circulară, după
modelul coleopterelor, utilizând şi propulsia electrocinetică hibridizată aceleia
clasice, în zona ampenajului inelar. S-au proiectat mai multe tipuri de motoare-
rachetă cu com bustibil solid (s-a pornit de la amestecul azotat de amoniu concen
traţie 98% într-o proporţie de 65% la care s-a adăugat pulbere de alu miniu,
magneziu şi polietilenă, care era totodată liant de brichetare dar şi carburant)
sau lichid. Autorul lucrării de faţă a acceptat implicarea în astfel de acti vităţi
datorită pasiunii sale, datorită provenienţei tatălui său (român din Ucraina) şi...
pentru că pe teritoriul României nimeni nu se arăta interesat de activitatea sa ori
de rezultatele şi aplicaţiile imediate ale acestei activităţi de cercetare.
Încercând să atrag atenţia unor „factori de răspundere”, am constatat că nu primesc
niciun răspuns, nici măcar unul negativ (acesta ar fi pretins şi existenţa unei
motivaţii oarecare...) iar dezin teresul este total. Interesant este că în
majoritatea cazurilor ar fi fost vorba de aplicaţii ce ar fi condus la o
îmbunătăţire imediată a teh nicii de luptă, o importantă ameliorare a
performanţelor tehnicii aflată în înzestrare, economii importante de material,
reduceri seminificative ale costurilor de fabricare, exploatare, întreţinere etc.
Celulele „Speznatz” - interesate de galeriile subterane ale României Deplasându-mă
în Jud. Covasna, am luat legătura în 1995 cu o serie de agenţi, unii fiind ruşi,
alţi ucrainieni. Am aflat cu această oca zie că, la nivelul acelor ani, în sânul
comunităţii maghiare din Ro mânia se stabiliseră aşa-numitele „celule
Speznatz”(GRU), fără a avea o activitate agresivă, cel puţin nu una evidentă.
Activitatea lor era pur şi simplu una de cercetare, strângere de

Cabina de salvare OES (1971) din cauciuc elastomer, prevăzută pentru revenirea
individuală de pe orbita circumterestră joasă, în regim de catastrofă; ideea avea
să fie preluată de programul AZUR, însă pentru o aplicaţie complet diferită. Astfel
de capsule pilotate au devenit perfecte nave cosmice pentru misiunile de
intervenţie rapidă pe orbita circumterestră joasă, cât şi pentru misiuni de
infiltrare în cadrul unor regiuni aflate la mare distanţă, iar aceasta în condiţii
de zbor aproape nedetectabil. Autorul şi obtuzitatea generalilor În 1995, s-au
executat o serie de activităţi cu caracter special, care parţial s-au desfăşurat pe
teritoriul Ucrainei şi al Republicii Moldova, iar de-acolo „produsele” unei
asemenea activităţi mergeau în Serbia şi Bosnia-Herţegovina. Cu acea ocazie,
autorul s-a implicat într-o serie de lucrări spe ciale, dintre care unele erau de
domeniul ingineriei aerospaţiale. Mai întâi s-a vrut un model ieftin şi de
dimensiuni reduse de rachetă sol-sol neghidată, cu rază mică de acţiune. S-au făcut
mai multe modele, din ce în ce mai ieftine şi mai performante din punct de

135
136
informaţii, stabilire de contacte, chiar de afaceri (autofinanţare) etc. Contactul
cu ei se făcea în raza oraşului Sf. Gheorghe, mai rar Braşov sau Târgu Mureş. în
Sf. Gheorghe, aveau stabilită o întreagă reţea foarte bine ramificată, formată din
persoane cu atribuţii bine pre cizate, potrivit principiului compartimentării. Îi
interesa foarte mult regiunea Sf. Gheorghe, cu extindere pe latura nordică dar şi
sud-vestică (înspre Braşov), pentru că acolo România are nişte unităţi importante
de vânători de munte, iar aceste unităţi sunt amplasate în locuri care cel mai
adesea mas chează accesul în cadrul unor reţele de galerii subterane de mare
importanţă, acestea fiind componente ale sistemului de apărare na ţională. De
aceea, vroiau în special să ţină sub o atentă supraveghere deplasările de trupe
în/şi de la aceste unităţi militare româneşti, mai ales pentru că din regiunea
aceea pornesc traseele care conduc înspre reţeaua subterană a Moldovei, aceasta
având galerii de dimensiuni uriaşe care duc către sud de Chişinău şi posedă vaste
ramificaţii spre est, nord şi sud (către Bâstroye şi Insula Şerpilor). De altfel,
autorul a mai pus în discuţie aceste lucruri în cadrul cărţii „România Secretă”
(iunie 2009, Editura OBIECTIV). Aşa cum menţionam şi în cartea sus-amintită, acele
reţele subterane (în mare parte naturale) au fost cunoscute şi utilizate încă din
perioada pre istorică şi antică, dar şi în perioada Evului Mediu, mănăstirile,
cetăţile şi fortificaţiile edificate în acea perioadă fiind în dese cazuri direct
le gate de poziţionarea şi configuraţia reţelelor subterane. Ca să nu mai vorbim de
faptul că unele oraşe (de pildă, Brăila şi Galaţi) şi-au început existenţa prin a
fi aşezări subterane (săpate cu uşurinţă în straturile calcaroase şi întărite cu
cărămida care era lucrată de meşterii aceleiaşi regiuni a Dobrogei) şi abia mai
târziu, sau pus construcţii (şi) la suprafaţă, care practic au venit să mascheze
ceea ce era pe dedesubt. Speznatz dar şi agenţii ucrainieni erau, prin 1995, foarte
intere saţi să afle ce fel de activităţi desfăşoară românii în cadrul unită ţilor
care ar fi putut fi porţi de acces către aceste reţele de galerii. În acest scop,
au adus cu ei o serie de aparate de zbor de mici di mensiuni destinate
activităţilor de cercetare-supraveghere, aparate care nu puteau avea echipaj dar
care îmbarcau, în schimb, aparatură de filmare/fotografiere. MIG-ul lui Mitrică -
lovit de... un „foo-fighter” rus Acestea erau aşa-numitele „foo-fighters” de la
finele celui de-al doilea război mondial, adică mici discuri volante echipate cu
dispozi-

tive de vacuumpropulsie şi un mic motor de antrenare, acesta fiind cel mai adesea
motor electric silenţios şi care nu lasă „amprentă ter mică”. Astfel de aparate de
zbor aproape că nu întâmpină rezistenţă aerodinamică (deoarece stratul-limită din
jurul carenajului este dacă nu „vidat”, atunci cel puţin „depresionar”, adică de
presiune foarte mică), ceea ce le permite atingerea unor viteze foarte mari fără
încălzire aerodinamică şi fără celelalte inconveniente datorate frecării cu aerul.
Tocmai de aceea, aparatele discoidale bazate pe vacuumpro pulsie puteau accelera/
decelera într-un mod de-a dreptul imposi bil pentru aeronavele clasice, de asemenea
fiind şi capabile să execute manevre în aer complet inaccesibile aeronavelor obiş
nuite. În „România şi Arma Supremă” - vol. II am atras atenţia că apara tul care a
lovit MIG-ul 21 pilotat de Marian Mitrică* ar fi putut fi un astfel de „foo-
fighter” echipat cu focos de proximitate (dispozitiv de siguranţă destinat
împiedicării capturării unui astfel de aparat intact de către inamic) care s-a
amorsat sesizând apropierea MIG-ului şi a declanşat explozia încărcăturii
pirotehnice de auto-distrugere. Aceasta a fărâmiţat micul aparat discoidal, câteva
din fragmentele acestuia (aflate probabil în mişcare de rotaţie, iar ca orice
fragmentfuga-să ce provine de la o explozie) au intrat în impact cu aparatul
pilotat de Mitrică, dar fără a cauza prejudicii importante. O altă direcţie a
activităţilor era aceea a stabilirii, prin mijloace complet autohtone, a unor
mijloace de luptă capabile să lovească eficient elementele sistemului de apărare
regională, în care sens căutau să pună la punct modele cât mai accesibile de
rachete solsol de dimensiuni mici dar cu performanţe tactice cât mai bune (bătaie,
masa încărcăturii de luptă etc) pentru a fi oricând în măsură să le utilizeze la
nevoie. Ce putea face autorul pentru România... Aceste concluzii le-am tras după
mai mulţi ani, deoarece, în acele momente, persoanele cu care luasem legătura
dădeau impresia unor oameni interesaţi de activitatea mea şi dispuse să finanţeze
anu mite părţi din această activitate. Mai întâi au vrut, la nivel pur teo retic
(pe hârtie), nişte modele ameliorate de sisteme propulsive desti nate proiectilelor
fuzante de calibru mic şi mediu. Pe urmă au mai vrut şi noi modele de motoare
aeroreactive, mai multe tipuri de motoare

137

* N. edit.: Pe larg în "Invazia extraterestră” - vol. II

138
aeroreactoare neconvenţionale dar şi variantele de motor hibrid (aeroreactor-
rachetă). Între 1995 şi 1998, am proiectat 11 modele de motor-rachetă, dintre care
două cu combustibil solid, 6 cu combustibil lichid şi încă 3 modele de motoare
magnetohidrodinamice sau electrodinamice. Până în 2001, am mai lucrat la proiectele
a 7 lansatori quasiconvenţionali, 12 modele de lansatori neconvenţionali şi alte 6
modele de nave aerospaţiale neconvenţionale, printre care şi o lucrare de
reproiectare (retehnologizare) a navei cosmice Soyuz, astfel încât să poată deveni
complet autonomă în toate fazele zborului, fireşte propulsată neconvenţional etc.
Totul a pornit de la o solicitare ce a parvenit către finele anului 1996, aceasta
făcând referire la obţinerea unui vehicul pilotat uşor destinat intervenţiei rapide
în Spaţiu, pentru misiuni de interceptare, inspecţie orbitală sau chiar pentru
trimiterea rapidă a unor cercetaşi în zone aflate la distanţă deosebit de mare
(peste Ocean, de pildă...). S-a mai precizat că trebuie să fie ceva ieftin şi
nepretenţios, care să poată fi construit chiar şi cu mijloace artizanale. De aseme
nea, să nu necesite instalaţii sau aparatură auxiliară, ci să fie complet autonom,
capabil de a fi lesne disimulat, uşor de lansat chiar şi din locuri complet
neamenajate pentru aşa-ceva, să utilizeze combustibil stocabil şi uşor de găsit pe
piaţa civilă, care să nu atragă atenţia asupra celui care îl achiziţionează şi să
nu fie greu de manipulat etc. Desigur, de la bun început s-a pus în vedere că va
trebui căutat un compromis, cel puţin pentru început, deoarece nu se vor putea ni
meri „din prima” toate soluţiile care să conducă la obţinerea unui mo del perfect.
Pentru a răspunde acestei cerinţe au lucrat independent cel puţin trei echipe pe
lângă cercetătorii independenţi, cum este cazul autorului. Ocolul Pământului... pe
post de satelit S-a început prin a se scormoni în tehnica clasică, pentru a vedea
ce au făcut alţii în situaţii similare. În urma unei asemenea cercetări de
preambul; s-au reţinut două vechi proiecte pentru care s-a hotărât adaptarea în
lucrarea noastră: proiectul OES ("Orbital Escape Sys tem”) şi programul O.T.R. Ag
("Orbital Transport und Raketen Aktiengesellschaft”). S-a început prin a se
perfecţiona aceste vechi programe spaţiale: • Orbital Escape System a fost propus
în 1971, reprezentând o capsulă monoloc ultrauşoară şi gonflabilă. În cazul avariei
grave a navei spaţiale, cosmonautul desface pa chetul (de mărimea unei valize),
conţinând această capsulă realizată

din cauciuc elastomeric ablativ, şi îmbracă ţesătura cauciucată închizându-se

înăuntrul acesteia cu ajutorul unui fermoar special. Apoi, cu ajutorul unei mici
butelii de azot, umflă cămaşa cauciucată cu azot, aceasta' luând astfel forma
sferică; este vorba de o sferă de dimen siuni mici înăuntrul căreia cosmonautul
trebuie să stea practic ghemuit. În peretele acestei sfere sunt practicate locaşe
pentru un hublou şi pentru a se cupla un mic motor-rachetă comandat manual de
cosmonaut. Cu ajutorul acestui motor, el va proceda la desatelizarea navei şi
orientarea/stabilizarea acesteia pe traiectoria des cendentă pentru intrarea în
atmosferă. Pe timpul intrării în atmos feră va acţiona în foarte mare măsură
autocentrajul deosebit de bun al acestei sfere (forma sferică fiind de aşa
natură...). Capsula -sferică de cauciuc de tip OES nu a făcut altceva decât să
evidenţieze rodul unor cercetări mult mai vechi, care nu fuse seră publice până la
nivelul anului 1971. Abia după situaţia critică prin care, în 13 aprilie 1970, a
trecut nava Apollo-13, au fost scoase la lu mină proiectele de capsule cosmice
individuale de masă şi dimensiuni foarte reduse, realizate practic din cauciuc
gonflabil. S-a reţinut ideea capsulelor gonflabile destinate revenirii pe sol din
cadrul unui zbor orbi tal, dar care erau deopotrivă capabile şi de realizarea unor
manevre orbitale, dacă erau dotate cu un sistem de propulsie corespunzător. Pentru
motorizarea unei astfel de capsule s-au avut în vedere mai multe soluţii, unele
neconventionale. Materialul elastomer cu tratamente superficiale refractare şi
căptuşeli interioare termoizolante este un polimer caracterizat printr-o bună
elasticitate(de unde şi etimologia „elastic + polimer”= „elastomer”) şi care, cu
diverse combi naţii şi tratamente, poate căpăta bune proprietăţi antitermice,
printre care rezistenţa la temperaturi înalte şi un grad mic de conductibilitate
termică. Acest cauciuc era prevăzut la exterior cu o serie de straturi formate din
ţesături şi tratamente refractare. Totuşi, în proiectarea unei asemenea capsule s-a
încercat, de la bun început, obţinerea unei cât mai reduse viteze de reintrare în
pătu rile dense ale atmosferei, aceasta căzând practic în sarcina motorului.

139

140
Un asemenea aparat de zbor cosmic precum cel conic din fig. B1 încape într-o valiză
(1), fiind deci elastic şi uşor de pliat. Partea conică (2) conţine straturile de
material termoprotectiv pentru cabina (3) în care este introdus pilotul, aceasta
fiind deschisă (!) în regiunea sa anteri oară. Pilotul va utiliza cele două butelii
(4) umplute cu azot, pentru a umfla capsula (2), care este manevrată şi frânată cu
motorul (5) pentru ca, în relativa apropiere a solului, pilotul să utilizeze
paraşuta (6) dis pusă pe pieptul său. Mult mai bine proiectată, capsula OES (în
fig. B2) dispune de un motor (1), dotat cu ajutajele orientate (2) şi sistemul de
transmitere a comenzilor (3) de la comanda manuală (4). Pilotul este aşezat într-un
înveliş interior de protecţie (5), capsula fiind dotată cu fermoarul (6) şi hubloul
(7), iar în regiunea posterioară dispune de un strat suplimentar de izolaţie
antitermică (8) şi scutul antitermic (9). În interior, pilotul dis pune de paraşuta
(10), buteliile de oxigen şi azot (11), dintre care cele de azot sunt utilizate
pentru umplerea habitaclului (12) cu azot gazos, astfel fiind umflată capsula în
forma sferică. S-a preluat modelul acesta şi a fost adaptat noilor cerinţe: s-a
prevăzut sfera cu o structură uşoară de rezistenţă (din dural) dar s-a mărit şi
confortul interior. A fost proiectat şi un motor de putere mult mai mare şi de tip
neconvenţional, iar într-un carenaj special aflat alături de compartimentul-motor,
s-a prevăzut şi o paraşută de recuperare pentru întregul ansamblu, astfel încât
cosmonautul să nu mai fie nevoit să iasă din capsulă pentru a-şi deschide propria
paraşută. Utilizând un motor de tip electric, cu descărcări pulsatorii de înal tă
tensiune, alimentat de un generator electrostatic capacitiv în vid dar şi cu apă ca
agent de lucru, s-a reuşit obţinerea unei capsule cu ra ză mare de acţiune
interorbitală şi, de asemenea, capacitatea de a frâna foarte puternic pentru
revenirea în atmosferă, reducând ast fel la neglijabil frecarea cu atmosfera. Dar
fatalmente, pe atunci încă nu se punea problema de a face cu noscute modelele
motoarelor-rachetă electrice capabile de a funcţiona în atmosfera densă. Deci,
motorul adoptat oficial la capsulă nu putea func ţiona decât în spaţiul foarte
rarefiat al Cosmosului ori al atmosferei înalte. Era deci necesară găsirea urgentă
a unui motor quasiconvenţional cu ajutorul căruia capsula aceasta să fi putut
ajunge pe orbita circumterestră joasă, adică un motor de inserţie orbitală. Pentru
a că uta soluţii exclusiv în cadrul tehnologiilor convenţionale, ne-am îndrep tat
către programele spaţiale din trecut, indiferent de rezultatele pe care le-au
obţinut acestea. S-a reţinut programul spaţial privat realizat de vest-germanii din
cadrul societăţii pe acţiuni OTRAg.

NASA - umilită de o firmă din RFG... - O.T.R.Ag. a reprezentat un ambiţios program

privat care ur mărea punerea la punct a unor lansatori spaţiali ieftini, care să
poată fi construiţi de societăţi private, cu tehnologii şi materiale existente p&
piaţă, folosind combustibili cât mai ieftini şi accesibili etc. Pentru aceasta,
iniţiatorii programului şi principalii acţionari ai O.T.R.Ag. (în traducere
„Societatea pe acţiuni Rachete şi Transport Orbital”) au ales să utilizeze
alimentarea motorului-rachetă prin dis locare. Adică au luat tuburi de oţel inox cu
grosimea peretelui de 1 mm, pe care le-au umplut cu combustibil doar în proporţie
de 60% iar în restul volumului au introdus aer comprimat la 35 atm. Din raţiuni de
economie dar şi de performanţă, s-a utilizat ames tecul format din kerosen şi acid
azotic fumans (de concentraţie 98%) iar tuburile aveau diametrul interior de 270 mm
şi o lungime standard de 3 m (putând fi amplasate mai multe asemenea tuburi cap la
cap). Pentru reglarea debitului s-au prevăzut supape cu bilă acţionate de
minimotoare electrice luate de la ştergătoarele de parbriz ale auto mobilelor. Un
minim element propulsiv este format din 4 tuburi de 3 m lungime, asamblate în
paralel. În partea de jos sunt montate alte patru tuburi de lungime mai mică,
acestea fiind prevăzute în inte rior cu o căptuşeală ablativă profilată convergent-
divergent şi formând practic profilul Laval al motoarelor-rachetă. Aceste motoare
sunt ali mentate prin dislocare (datorită presiunii aerului comprimat şi prin
efectul suprasarcinii) din cele patru tuburi, dintre care două conţin car burantul
(kerosen) iar celelalte două conţin oxidantul (acid azotic). În ce priveşte
manevrarea rachetelor, OTRAg a venit cu o soluţie deosebit de avantajoasă, manevra
vectorială. Având patru motoare prin realizarea unei tracţiuni diferenţiate între
acestea, se putea comanda vectorial o anumită orientare a axului longitudinal al
rachetei, prin aceasta realizându-se practic orientarea în zbor şi manevra. OTRAG,
o alternativă la tehnica clasică a lansatorilor spaţiali ?! Un răspuns la această
întrebare l-a oferit chiar atitudinea SUA, care au încercat tot posibilul pentru a
sabota acest inedit program spaţial privat, recurgând la cele mai mizerabile
acţiuni, la presiuni po litice şi şantaj etc. Rachetele germanilor erau simple,
ieftine şi, spre disperarea americanilor, neaşteptat de performante. Aceste rachete
erau simple tuburi de oţel-inox în care se in troducea combustibil în proporţie de
60% iar în rest aer comprimat, alimentarea celor patru camere de ardere făcându-se
prin simpla des chidere a unei supape cu bilă acţionată de servomotorul preluat de
la... ştergătoarele de parbriz al autoturismului Volkswagen ! 142

141
oxidantului (acidul azotic concentrat). Camerele de ardere erau ace leaşi simple
tuburi ce erau prevăzute în interior cu căptuşeală ablativă profilată convergent-
divergent, într-o configuraţie tipică de ajutaj Laval.

Programul a fost oprit prin intervenţia politică deosebit de agresivă a Statelor

Unite, deranjate de perspectiva ca o societate pri vată să dezvolte un program
spaţial atât de ambiţios şi cu posibilităţi atât de mari de perfecţionare pe mai
departe. Ca un vârf de tupeu şi de cinism tipic american, în 2003 era anunţat cu
surle şi cu trâmbiţe primul zbor al unei nave private în spaţiul cosmic pe o
traiectorie suborbitală, nava denumită „Spaceship One”... Asta se cheamă
„concurenţă neloială”, deoarece, cu mult timp înainte de aşa-zisa „Spaceship One”,
societatea germană OTRAg punea la punct un sistem simplu şi eficient de lansare
orbitală, spre marea disperare a sovieticilor şi americanilor, care îşi vedeau
astfel teh nica spaţială oficială aruncată la gunoi de o mână de civili consti
tuiţi în cadrul unei banale societăţi comerciale !...

Instalaţia de alimentare a motorului: motoraşe de ştergător de parbriz şi supape cu

bilă... în rest, combustibilul curgea sub pre siunea aerului comprimat şi sub
acţiunea suprasarcinii. Fiecare „mo dul” OTRAg era compus din minim patru motoare
cuplate la patru tu buri înalte de câte 3 m, două cu carburant şi două cu oxidant,
în care era băgat şi aer comprimat de 35 atm. Un ordinator de bord dădea
servomotorului (marca... Volkswagen) comanda de a deschide supapa cu bilă la o
anumită poziţie, iar la sim plul contact, carburantul (kerosenul de aviaţie) se
aprindea în prezenţa

143

În organizarea sa generală, un motor OTRAg impresionează prin simplitate. La aceste

motoare, mai târziu ş-au avut în vedere unele perfecţionări, cum ar fi:
introducerea în centrul celor patru motoare (un modul tip OTRAG) a unui corp
profilat care să înlocuiască ajutajele cla sice Laval, asigurând scurgerea laminară
a gazelor arse printr-o fantă inelară, de-a lungul unui profil convergent,
asemănător ajutajului de la „carul de foc” al lui Ezekiel. O altă perfecţionare:
înlocuirea tuburilor de oţel cu tuburi re alizate din materiale plastice şi
compozite, aceasta conducând la o scădere importantă de greutate, deci la un mai
bun raport de masă. Cu toate aceste perfecţionări s-ar fi ajuns la rachete
realizate... din materiale plastice, fără turbopompe, fără ajutaje Laval
(caracteri zate prin mari pierderi de randament), cu un bun raport de masă şi o
viteză specifică mult mai ridicată ca la oricare alt tip de motor-rachetă clasic.
Aceasta, prin utilizarea ajutajului convergent cu fantă inelară, de tip Coandă-
Bursuc sau poate... de tip Ezekiel. Germanii au ţintit introducerea pe piaţă a unui
lansator ieftin şi performant care să facă o serioasă concurenţă lansatorilor
americani şi sovietici. Este evident că Marile Puteri, dintre care SUA în special,
şi-au prezentat ostilitatea faţă de această iniţiativă privată, pe care în final au
sabotat-o, după ce făcuseră iniţial multe greutăţi celor de la OTRAg. O rachetă
orbitală OTRAg ar fi trebuit să fie compusă din trei trepte dispuse transversal, nu
una peste alta. peci, pe măsura desprinderii treptelor, această rachetă nu pierdea
din înălţime, ci din grosime ! În faza 1 este decolarea verticală a rachetei
compusă dintr-o multitudine de tuburi şi motoare, pentru ca în 2 să se facă
desprinderea primei trepte,

144
în 3 să fie largată cofa aerodinamică, în 4 se desprinde treapta a doua iar în 5
sarcina utilă se desprinde de treapta a treia a rachetei. Observaţi cum treptele
sunt paralele nu suprapuse.deci racheta va scădea în grosime pe măsura desprinderii
treptelor, acestea fiind ca un fel de cămăşi formate din tuburi de combustibil.
Preluând acest model, s-au-adus o serie de perfecţionări: s-a re nunţat la tuburile
din oţel utilizând material plastic armat (materiale compozite), s-au dispus
tuburile într-un carenaj de formă piramidală, s-au prevăzut motoarele-rachetă cu
camere de postcombustie ce erau alimentate cu hidrogenul nestocat ci produs la
bordul rache tei chiar înainte de injectarea la motor. Pentru a reuşi acest lucru a
trebuit modificată configuraţia motorului-rachetă, introducând în pereţii camerei
de ardere tuburi prin ca re erau suflate jeturi de apă, astfel încât la nivelul
camerei de post combustie să fie injectat hidrogenul, după ce era trecut printr-un
filtru centrifugal. S-a putut realiza astfel o creştere impresionantă a puterii
motorului-rachetă, pentru că hidrogenul este în camera de postcom bustie supus unei
temperaturi de cca 3.000 K, dar fără ca el să fi par ticipat la reacţia de ardere
ce a condus la formarea flăcării respective. Cum pot deveni politicienii sateliţi.
La propriu... Ulterior, pe lângă această perfecţionare a motorului-rachetă chimic,
s-au mai adus nenumărate alte ameliorări şi perfecţionări, modificând practic
permanent modelul iniţial al vehiculului de inserţie orbitală. Printre acestea aş
mai enumera: • În primăvara lui 1997 s-a venit cu o hibridizare a generato rului
magnetohi-drodinamic în cadrul motorului-rachetă chimic, pentru aceasta fiind
nevoie de imaginarea unui dispozitiv de excitare electrică a gazelor arse, astfel
încât ele să devină susceptibile acţiunii câmpului magnetic. După pornirea cu
ajutorul unor mijloace auxiliare, acest tip de motor se autoîntreţinea în
funcţionare. A fost primul model de motor la care s-a utilizat accelerarea
agentului de lucru în câmp electromagnetic, curentul de alimentare pentru
accelerator fiind furni zat chiar de funcţionarea motorului. • Tot în 1997 s-a
trecut, de la carenajul piramidal al rachetei, la soluţia introducerii capsulei
sferice care adăpostea pilotul în cadrul unei celule aerodinamice de vehicul
aerospaţial. Primele proiecte pe această formulă nu prevedeau recuperarea celulei
aerodi namice, aceasta fiind utilzată doar pentru inserţia orbitală, fiind apoi
largată iar la reintrarea controlată în atmosfera participa doar capsula sferică în
care se afla pilotul. Ulterior s-a renunţat la metoda aban-

donării acestei componente odată cu inserţia pe orbita circumterestră joasă şi s-a

decis ca nava să se întoarcă întreagă pe Pământ, exact în configuraţia de la
plecare. • Între dec. 1996 şi sfârşitul lui 1997, deja se stabilise un mo del
avansat de capsulă orbitală prevăzută cu motor electrodinamic de manevră orbitală
şi frânare pentru revenire dar lansată cu ajutorul unei rachete purtătoare parţial
recuperabile. Aceasta este la rândul ei aeropurtată, deci lansată de pe un avion
purtător, la înăl ţimea de 11.000 m. De asemenea, un tip de lansator complet auto
nom, de formă piramidală, care decola vertical fără a necesita niciun fel de
instalaţie de start, pentru a plasa pe o traiectorie parabolică, balistică, o
capsulă de genul celei despre care s-a amintit mai sus, aceasta fiind capabilă în
atmosfera înaltă (în regimul de zbor transatmosferic) să-şi asigure viteza de
inserţie orbitală cu ajutorul motorului propriu. • După 1997, până la jumătatea lui
1998, s-a lucrat la transfera rea capsulei sferice din cadrul unui purtător
quasiconvenţional (o ra chetă) în cadrul unei celule aerodinamice de vehicul
aerospaţial. Înce pând din vara anului 1998, treptat s-a renunţat la capsula
sferică, dotându-se celuia aerodinamică a vehiculului aerospaţial cu o cabină
presurizată şi catapultabilă. Aceasta înseamnă că pe tot timpul zbo rului, inclusiv
în perioada zborului orbital, cabina să se poată des prinde (evident, în regim de
catastrofă) de restul celulei, pentru a re veni singură pe sol, în condiţii de
deplină siguranţă. Pentru ca aceasta să fie posibil, a trebuit prevăzută cabina cu
un motor propriu, care este utilizat şi în cadrul zborului normal, pe post de motor
de manevră orbitală (cam în felul în care actuala Space Shuttle este prevăzută cu
acele două motoare auxiliare ce încadrează SSME, motoarele principale ale navetei
spaţiale, trei la număr), ur mând ca, în caz de catastrofă, cabina pilotată să se
poată des prinde de restul navei şi, cu acest motor propriu să poată frâna pen tru
revenirea în deplină siguranţă la sol. Este utilizată şi o paraşută de salvare, dar
aceasta doar la o altitudine îndeajuns de redusă. Odată cu aceste proiecte, am
început să apelez tot mai des la „tehnologia Coandă” şi a trebuit, de asemenea, să
adopt doar sisteme propulsive speciale, altele decât clasicele şi problematicele
motoare-rachetă chimice cu combustibil solid sau lichid. S-a trecut, de pildă, la
sistemele hibride, la cele magnetohidrodinamice şi electrocinetice, iar pentru
motoarele-rachetă chimice nu s-au mai reţinut în studiu decât motoarele ce
utilizează resocierea radicalilor atomici de oxigen sau/şi hidrogen. Vehiculele
aerospaţiale lucrate după 1999 sunt cel mai ade sea hibride, fiind sustenate şi
propulsate prin metode şi mijloace mix146

145
te, acţionând fie alternativ fie concomitent, pentru aceasta luându-se în calcul
vacuumpropulsia/sustentaţia şi propulsia aerodepresivă şi propulsia
magnetohidrodinamică. Programul AZUR a fost probabil un program militar de cerce
tare finanţat de persoane necunoscute, prin intermediul unor in termediari
ucrainieni. Este de presupus că beneficiarii au fost ucrainieni sau ruşi, cel mai
probabil ruşi. Toate materialele originale, pre cum şi modelele experimentale,
chiar şi cele, de mici dimensiuni, au fost plătite de ei şi la sfârşit luate de ei.
Inclusiv documentaţia origi nală ce s-a întocmit cu acea ocazie de echipele de
cercetători sau per soanele care au colaborat independent la această activitate.
Pentru autor, aceasta a constituit o interesantă experienţă şi o iniţiere în
activitatea de cercetare-proiectare. Interesant este că „iniţi erea” aceasta s-a
făcut la un nivel mult mai avansat decât acela la care se află actualmente
„profesorii” aşa-zisei „Facultăţi de Ingi nerie Aerospaţială”. Am pornit practic de
la zero şi, în mai mulţi ani, am acumulat materialele de pregătire teoretică şi
experienţa muncii de proiectare. Sursele de documentare au fost mixte, o vastă
bibliografie cu prinzând lucrări de specialitate în toate limbile, colecţii de
reviste tehnico-ştiinţifice, comunicări ştiinţifice, documentaţie din cadrul unor
programe secrete de cercetare, baze de date cuprinzând un mare număr de brevete
atent selecţionate şi aşezate pe diverse categorii. Lăutarul Liciar - savant, nu...
inginer - lăutar... Există o serie de mari diferenţe între activitatea oficială „de
cercetare” şi activitatea de cercetare nu doar secretă, ci şi în afara cadrului
oficial, iar dintre acestea aş enumera : 1. În activitatea „oficială”, indiferent
cât de publică este aceas ta, sunt implicaţi doar indivizi care fac parte dintr-o
anumită cate gorie profesională, toţi fiind cam „din acelaşi aluat”, pregătiţi la
ace laşi nivel, produse ale aceluiaşi sistem de pregătire/îndoctrinare. În vreme
ce, în cadrul cercetării neoficiale şi secrete este pusă la un loc activitatea unor
grupuri foarte eterogene sau a unor indivizi pro veniţi din cele mai diferite medii
etnice, profesionale şi de pregătire. Aceştia sunt selectaţi, cel mai adesea, pe
baza abilităţilor excepţio nale de care dau dovadă, nu pe baza unor diplome sau
„reco mandări”. În vreme ce pentru a face parte din cadrul unui colectiv oficial de
cercetare este neapărat necesar să posezi anumite diplome sau ates tate, fără a fi
necesară competenţa şi talentul, în cadrul colectivelor secrete, condiţia de bază
este simplă, să te pricepi la domeniul 147

respectiv, să ai talent şi chemare pentru el, totodată putere de muncă,

inventivitate şi o capacitate mare de acumulare rapidă a informaţiilor de tot
felul. Românii încă nu au înţeles această regulă simplă, de a pune mare preţ pe cei
care sunt capabili să-şi dovedească priceperea deo sebită într-un anumit domeniu şi
să nu mai dea nici doi bani pe tot felul de hârtii şi mai ales pe rudenia sau
ascendenţa familială a indivizilor. Regimuri comuniste au fost şi în ţări precum
Rusia sau Ukraina şi corupţia a fost şi este un fenomen social periculos şi în
aceste ţări, dar dintotdeauna, în statele menţionate s-a păstrat o limită a corup
ţiei. Acesta este şi secretul care a stat la baza ascensiunii deosebit de rapide pe
care au avut-o după încheierea celui de-al doilea război mondial: nu au admis
„nepotismul” şi „fluturarea de diplome” în cadrul acelor activităţi strategice care
în mod deosebit necesitau competenţă. Sunt foarte multe nume mari din cadrul
cercetării sovietice care în România nu ar fi avut nicio şansă, fiind condamnaţi să
ră mână „muncitori necalificaţi”. Un exemplu la îndemână este acela al
proiectantului şi constructorului Mihail Timofeevici Kalaşnikov, care nu avea
studii tehnice şi nu era inginer, dar a realizat o muncă de proiectare ce a redus
la derizoriu activitatea a zeci de colective de ingineri. Este foarte adevărat că
el a pornit de la exemplul armei automate germane MP44 Sturmgewehr, dar aceasta nu
îi scade meritele. Nici românul Nicolae Văideanu nu avea studii tehnice şi, cu
toate acestea, a fost capabil să realizeze o monumentală operă de cercetare şi
inventică. La fel şi în cazul inventatorului Rudolf Liciar, care era de profesie...
lăutar, Vâlcu - un ţăran agricultor. Iar exem plele pot continua... 2. În
activitatea oficială este utilizată, ca bază teoretică de pornire în muncă,
totalitatea teoriilor oficiale (acelea care se pre dau prin şcoli), cu toate
dogmele şi ideile preconcepute care sunt în conţinutul acestor teorii. Activitatea
secretă, fără a fi bazată pe inepţii sau ipoteze teore tice eronate, are la pornire
o cu totul altă bază de date, cuprinzând rezultatele cercetării secrete înfăptuite
de alte colective similare, precum şi teorii care nu se regăsesc sub nicio formă în
mediul public. Activitatea neoficială beneficiază de o bibliografie de inven tică
inaccesibilă publicului, precum şi de documente provenind din baze de date vechi
sau foarte vechi, care niciodată nu au fost scoase în regim public. Aşa stând
lucrurile, un cercetător din cadrul activităţii secrete, chiar pus în faţa celeiaşi
sarcini ca şi un cercetător oficial, va aborda lucru rile de o manieră complet
diferită, va gândi diferit şi evident, va da so-

148
Iuţii diferite în baza unor alte tehnologii pe care „oficialul” fie le cu noaşte,
dar prea puţin, fie chiar le ignoră cu desăvârşire. Este deci evident de ce, în
momentul în care discutăm despre războiul geofizic, autorul acestei lucrări se va
raporta imediat la anu mite baze de date conţinând învenţii şi concluzii aparţinând
unor pro grame de cercetare nepublice, în vreme ce „oficialii” nu au nicio bază
reală, exceptând acele speculaţii ieftine care umblă pe Internet refe ritoare la
HAARP şi alte chestii de acelaşi gen, praf în ochii proştilor. La fel stau
lucrurile şi în domeniul tehnologiilor aerospaţiale, domeniu în care... „jonglez”,
putând privi rezultatele muncii „oficiale” ca fiind penibilele rezultate ale unei
activităţi bazate pe erori elementare sau izvorâte din ignoranţă, ca să nu-i zicem
prostie... Nu sunt deloc primul care vede lucrurile în acest fel, înaintea mea
fiind cazurile unor iluştri savanţi, mult mai valoroşi decât mine: Nikola Tesla,
Constantin Văideanu, Henri Coandă, Rudolf Liciar, Nicolae Văideanu... 99,9% din
„inginerii" români sunt gata să jure că motorul mag netic este „o imposibilitate
tehnică” şi că „nu va putea fi niciodată realizat”, deşi... el a fost deja realizat
şi experimentat în secret încă de la începutul anilor 70... La fel, acelaşi procent
al „inginerilor” noştri vor fi ferm convinşi că „efectul Coandă” este „de slab
randament, neaplicabil şi inutil”, ba chiar că ar fi şi „o eroare teoretică”. Iar
de aici, cercetarea în domeniul aerospaţial merge către „culmi glorioase”, cum ar
fi realizarea de motoare-rachetă cu apă oxigenată, realizarea de rachete clasice
atâr nate de baloane şi a unor aparate de zbor de tip elicopter multirotor cu elice
carenate... Halal aşa urmaşi ai lui Coandă şi-ai lui Liciar! * „Cercetaşul -
cosmonaut” zboară cu... 25.000 km/h !!! În urmă cu 12 ani am reţinut capsula
O.E.S., deoarece aceasta era de fapt un fel de „costumaţie” gonflabilă în care se
îmbrăca pilotulcosmonaut pentru a fi lansat în spaţiul cosmic periterestru, în
misiuni de cercetare sau de infiltrare în regiuni altminteri inaccesibile ale
Globului. Pentru a executa o misiune de luptă cu caracter special, cum ar fi
abordarea unor sateliţi inamici, pătrunderea într-un teritoriu foarte în depărtat
faţă de punctul de plecare, şi aceasta într-un răstimp foarte scurt de la lansare
(cu un astfel de aparat de zbor, în aproximativ 45 minute se poate ajunge în
punctul diametral opus al Globului, * N. edit: Situaţia este valabilă şi în
domeniul istoriei. Absolvenţii facultăţii de profil îşi încep activitatea gata
îndoctrinaţi cu o istorie antiromânească şi nu acceptă nicio dovadă care ar schimba
varianta oficială...

cale de max. 20.000 km, dacă asta s-ar face pe linia Ecuatorului...). fără a putea
fi sesizat de aparatura radar inamică, pilotul se echipa cu acest costum gonflabi.
La unele variante de astfel de aparate, nici măcar nu pleca echi pat, căci se făcea
echiparea abia pe orbita circumterestră, imediat înaintea revenirii în atmosferă.
După aceea era lansat cu ajutorul unei rachete de tip O.T.R.Ag., realizată din
material plastic. Aceasta era la rândul ei lansată de sub un avion purtător
stratosferic pe la înălţi mea de cca 12.000 m, cam în acelaşi fel în care în anii
'60 era lansat avionut-rachetă North American X-15. La primele variante, rachetele
lansatoare aveau trei trepte dispu se transversal (dispunere radiaiă, nu axială -
adică una peste alta...), exact ca la modelul original O.T.R.Ag. Ulterior, după ce
s-a trecut la metoda electrizării jeturilor de gaze şi accelerarea acestora sub
acţi unea câmpului magnetic, lansatorul s-a redus la o singură treaptă ca re purta,
înăuntrul unei cofe aerodinamice, vehiculul spaţial monoloc. Un asemenea „vehicul
spaţial” constituia de fapt un echipa ment de corp ceva mai special. Era un înveliş
gros, compus dintr-o serie de straturi de tip „sandwich”, care presupuneau ţesături
protec toare împotriva radiaţiilor solare, împotriva temperaturilor ridicate care
se formau la reintrarea în atmosferă dar şi împotriva frigului cosmic,
micrometeoriţilor etc. Cel mai adesea, înainte de lansare, cercetaşul-cosmonaut se
îm brăca în acest echipament gonflabil dar fără a-l umple cu gazul inert (azot) din
cadrul buteliei aflate în dotare. Pe timpul zborului de inserţie, pilotul era
astfel echipat într-un „cocon” format din mai multe straturi protective.

Pilotul se echipează în „capsula” sa gonflabilă ! 150

149
Desigur, cel mai important strat era acela ablativ, adică „scutul termic” amplasat
în exteriorul învelişului, acesta având un rol vital pe timpul revenirii în
atmosferă. Iar dacă, în anii 70, astfel de capsule gonflabile fuseseră concepute
drept echipamente de salvare în caz de accident orbital, pentru a asigura revenirea
în condiţii de siguranţă a echipajelor pe sol, odată cu programul „Războiul
Stelelor”, atât în SUA, cât şi în URSS, aceste capsule au stat la baza realizării
unor mici nave monoloc de utilizare militară.

Pilotul intra în echipamentul gonflabil şi aprindea instalaţia de umflare a

acestuia, iar în spaţiul cosmic utiliza un minimotor-rachetă ionic pentru manevră
interorbitală, urmând ca în final să aprindă o în cărcătură de combustibil solid
pentru a frâna în vederea reintrării în atmosferă. Pentru orientare-stabilizare se
utilizau minijeturi de gaze reci sau, la alte variante, minijeturi de aburi lucrând
la suprapresiune.

Cosmonautul din imaginile de mai sus a îmbrăcat costumul spaţial gonflabil, după
care comandă umflarea echipamentului pentru a deveni ope raţional; în mâini ţine un
mic motor de manevră orbitală dar şi frânare pentru reintrarea în atmosferă. Din
nefericire, în anii 70 şi chiar şi la mijlocul anilor '80, o mare problemă a
constituit-o găsirea unor materiale care să poată cores punde unor cerinţe deosebit
de grele: să fie uşoare, rezistente la şo curi mecanice şi termice, să reziste cu
brio la bombardamentul de ra diaţie cosmică (pentru aceasta s-au prevăzut mai multe
straturi aluminizate), la temperaturi scăzute dar totodată şi la temperaturile
înalte dezvoltate cu prilejul revenirii în atmosferă. Pentru toate aceste mate
riale au trebuit să fie găsite soluţii dintre cele mai neobişnuite, mai ales că, la
acea vreme, tehnologia materialelor compozite era abia la în ceput de drum... URSS
şi SUA îşi „inspectau” reciproc sateliţii,.. Mai târziu s-au imaginat mici nave
pilotate, mai mult sau mai puţin demontabile ori rabatabile, dispunând sau nu şi de
elemente gonflabile sau mobile. Toate acestea urmau să fie lansate cu ajutorul unor
rachete foarte uşoare, aceste rachete la rândul lor fiind aero purtate, deci
lansate de la bordul unor avioane de luptă, de obicei bombardiere sau avioane
civile de transport, corespunzător adaptate pentru un asemenea rol.

În păturile joase ale atmosferei, cabina individuală gonflabilă este frânată cu o

paraşută

151

În contrast cu aparatele „de salvare orbitală”, micile aparate militare erau dotate
şi cu un echipament de luptă oarecare, indi ferent dacă era vorba de armament
antisatelit sau aparatură de cercetare-recunoaştere de mare rezoluţie. De cele mai
multe ori, atât so vieticii, cât şi americanii au utilizat asemenea „nave” doar
pentru „a inspecta” sateliţii părţii adverse, dar fără a-i distruge. Curi
ozitatea... Ştim sigur că URSS a realizat şi utilizat asemenea tip de aparate
ultrauşoare. Este deci de bănuit că şi Statele Unite să fi realizat aşaceva, mai
ales că majoritatea lucrărilor publice provin de la ei. Mai târ ziu, SUA au
realizat o serie de avioane orbitale de dimensiuni mici, care erau lansate tot de
pe nişte purtători stratosferici. S-a ales varianta miniavioanelor orbitale,
deoarece capsulele din cauciuc necesitau paraşută pentru recuperarea pe sol în bune
condiţii (vezi imaginea). În mediul public, s-a vorbit despre capsulele de salvare
ime diat după incidentul de zbor grav de la 13.04.1970, în care a fost implicată
nava lunară Apollo-13 (mă feresc să utilizez termenul de „accident”, deoarece
este ... discutabil ceea ce s-a petrecut realmente atunci). Însă, după apeastă
„răbufnire”, brusc nu s-a mai discutat ni mic despre interesantele capsule
realizate din... cauciuc, deşi era 152
indubitabilă necesitatea de a se pune la punct un mijloc de salvare or bitală.
Pentru aceasta, e nevoie de un model de capsulă extrem de stabilă în zbor, care să
nu ridice dificultăţi majore în privinţa centrajului şi sistemului de
stabilizare/comandă.

Fazele etapei de recuperare a capsulei cosmice Vostok (Rusia) de formă sferică

Fără nicio îndoială, configuraţiile optime pentru astfel de cap sule de mare
stabilitate sunt acestea două: sferică sau piramidală. Cum configuraţia piramidală
ridica o serie de probleme, fiind prea pre tenţioasă pentru construirea unei
capsule pilotate de dimensiuni atât de reduse, evident că s-a optat în definitiv
pentru capsula sferică... Gagarin - făcut erou... de nemţi, cu racheta lui
Văideanu... Ideea a pornit de la capsula (excepţional concepută !) de formă sfe
rică, de tip Vostok („Răsăritul”, în Ib. rusă), aceea care l-a purtat pe orbita
circumterestră de 181/327 km pe Yuri Alexeevici Gagarin (12.04.1961). Capsula
aceasta, pusă la punct din cîte se pare de un colectiv de ingineri germani, era cu
mult mai avansată decât capsulele balis tice care erau utilizate de americani la
acea dată, fiind inclusiv integral automatizată. Nimeni nu ştie cu exactitate câte
testări ale acestei nave au făcut sovieticii cu om la bord şi mai ales câte din
acestea au eşuat. Sunt binecunoscute numeroasele eşecuri ale americanilor (la care
pro gramul spaţial se desfăşura în regim public, în foarte mare măsură), mai ales
că era şi presa de faţă... 153

Din câte se pare, URSS ar fi pierdut în total vreo 15 cosmo nauţi înainte de a se
pune la punct un model compatibil de cap sulă spaţială, însă aceste evenimente
tragice nu au fost niciodată recunoscute oficial, astfel încât au rămas chiar şi în
ziua de astăzi în stadiul de simple speculaţii...* Există multe asemenea speculaţii
în special pe Internet, dar sur sele nu sunt verificabile iar „informaţiile” nu
sunt bazate pe dovezi cer te. Cu toate acestea este puţin probabil ca sovieticii să
fi nimerit „din prima” un model funcţional de capsulă cosmică, în situaţia în care
nu aveau niciun fel de experienţă în acest domeniu... La data la care sovieticii au
preluat o parte din inginerii germani ce fuseseră anterior implicaţi în cercetarea
secretă pe marginea sis temelor de transport spaţial, aceşti ingineri nu ajunseseră
încă la rezultate concrete în privinţa „capsulelor balistice”, şi aceasta de oarece
cercetarea germană în domeniul navelor cosmice fusese axată pe sisteme de transport
spaţial bazate pe alte principii. Aşa dar, nu pe rudimentarele „capsule balistice”.
Cu toate acestea, inginerii germani au fost în măsură să pu nă la punct relativ
rapid o serie de capsule balistice automate ori pilotate care, începând cu
octombrie 1957 (după lansarea satelitului Sputnik-1) au realizat mai multe zboruri-
test, majoritatea sfârşind prin eşecuri. Programul spaţial sovietic - 1 5 morţi,
unul oficial... Problema acestor capsule era tocmai aceea că, la început, nu fu
seseră proiectate pentru a mai reveni în atmosferă şi a se în toarce cu bine la
sol. Drept dovadă este faptul că Sputnik-2 (03.11.1957), care a purtat la bord
căţeluşa Laika, nici măcar nu a fost proiectat pentru a putea reveni la sol, Laika
fiind de la bun început sacrificată...” Erau capsule cilindrice, nu sferice. În
ceea ce priveşte misiuneaSputnik-3 (eşuată complet pe 03.02.1958, reîncercată în
15.05.1958 dar soldată tot cu un eşec), era destinată a cerceta în direct centurile
de radiaţii Van Allen dar nu a putut fi rea lizată. Ceea ce nu i-a împiedicat pe
sovietici să testeze Sputnik-4 în 15.05.1960, de această dată fiind vorba chiar de
un prototip experi mental al navei cu echipaj uman. Manevra de reintrare în
atmosferă a fost greşită iar satelitul, în loc să vină la sol, s-a plasat pe o
orbită şi mai înaltă iar în cele din urmă s-a dezintegrat la revenirea în atmos* N.
edit.: A se vedea "Istoria secretă a Omenirii” - vol. I I . ** N. edit.: Laika a
murit în timpul decolării, din cauza presiunii, lucru as cuns din motive
propagandistice.

154
feră prin septembrie 1962. Evident, s-a zvonit că ar fi avut pilot de încercare la
bord, drept dovadă aducându-se o serie de convorbiri radio surprinse şi înre
gistrate de radioamatorii americani. Dar abia în 19.08.1960, nava Sputnik-5 care
avea la bord câinii Strelka şi Belka (dar şi alte vietăţi) a fost recuperată în
bune condiţii. Aceasta nu a însemnat însă că se pusese definitiv la punct un model
de navă cu funcţionare sigură. Drept dovadă este faptul că ur mătorul test
(Sputnik-6), realizat în 01.12.1960 a fost un eşec, anima lele de experienţă fiind
ucise... Sputnik-7 a fost de altfel tot un eşec, la data de 04. 02. 1961, dar
navele Sputnik-8 (12.02.1961), Sputnik-9 (09.03.1961, cu ani male la bord),
Sputnik-10 (25.03.1961) au fost încununate de suc ces, motiv pentru care au şi fost
prezentate public... Până în noiem brie 1962 au mai fost lansate şi alte nave
cosmice din seria „Sputnik" (până la Sputnik-25) dar majoritatea au fost eşecuri.
Se poate observa că primele capsule balistice sovietice erau de formă cilindrică,
acestea fiind sursa celor mai multe dintre eşecu rile înregistrate; ulterior, s-a
trecut la cabinele sferice... Capsula sferică adăpostea scaunul catapultabil al
pilotului fiind cuplată la un compartiment largabil care adăpostea o serie de agre
gate auxiliare. Motorul (treapta a lll-a a rachetei SL-IV „Semiorka”, rachetă
inventată de românul Nicolae Văideanu...) era utilizat ca mo tor de frânare, după
care capsula sferică se desprindea, intra în at mosferă, pentru ca, la altitudinea
de 7.000 m, cosmonautul să fie cata pultat în scaun iar la 4.000 m acesta să se
desprindă de scaun şi să vină la sol cu paraşuta proprie.

o sferă cu diametrul de 2,3 m, în greutate de 2,4 tone, având în centru montat un

fotoliu catapultabil în care era aşezat pilotul. Acesta dis punea de comenzi
manuale şi aparatură de navigaţie. Instalaţiile auxiliare erau amplasate în afara
cabinei, în cadrul unui compartiment special, ataşat în regiunea posterioară a
acesteia. Posibilele accidente din faza iniţială a testărilor în zbor a acestei
cabine s-ar fi putut datora centrajului nesatisfăcător al acesteia, care ar fi
putut da naştere unor rotaţii periculoase ori chiar răsturnări ale cabinei,
evoluţii care în general sunt periculoase dar devin fatale în faza de reintrare în
atmosferă. De altfel, în 24.04.1967, nava Soyuz-1 (pe atunci încă în faza „ex
perimentală”, la primul său zbor), la bordul căreia se afla experi mentatul pilot
Vladimir Komarov, a prezentat tocmai astfel de proble me de centraj nesatisfăcător
şi proiectare defectuoasă a siste mului de orientare-stabilizare. Acest fapt a
condus la pierderea controlului asupra cabinei şi intrarea acesteia în mişcare de
rotaţie, având drept consecinţă mai întâi defectuoasa frânare aerodinamică şi în
final încurcarea suspantelor paraşutei şi prăbuşirea acesteia, accidentul fiind
mortal. Vladimir Komarov a fost prima victimă „oficială” din cadrul programelor de
zboruri cosmice pilotate. Iar aceasta pentru că zborul lui fusese deja
„oficializat” (Komarov decolase cu succes o zi mai devreme, în 23.04.1967, iar
misiunea sa orbitală părea a fi un succes, mai puţin numeroasele semne de
instabilitate a navei în zborul cos mic), astfel încât moartea sa pe timpul
revenirii din Cosmos nu a mai putut fi ascunsă. Este însă de aşteptat ca zece ani
mai devreme (între 1957 şi 1961) să se fi petrecut accidente similare din aceleaşi
cauze: centrajul nesatisfăcător, proiectarea eronată a sistemelor de control şi co
mandă ale navei, lată de ce primele variante de nave sovietice aveau scaun
catapultabil, ulterior renunţându-se la acesta pe mă sură ce navele cosmice au fost
tot mai bine proiectate. În 1984, vehiculele NASA făceau mai multe zboruri zilnic !
Mai târziu (odată cu misiunea Vostok-3), cosmonautul nu s-a mai catapultat, ci a
rămas în cabină, revenind astfel pe sol. Catapultarea cosmonautului nu se făcea
datorită vreunei defecţiuni a capsulei ci, doar ca măsură de siguranţă.

După cum se poate vedea în imagini, capsula sferică „Vostok” nu era cu mult mai
mare decât înălţimea unui om obişnuit, fiind de fapt * N. edit.: A se vedea
"Istoria secretă a Omenirii” - vol. II 155

156
Începutul anilor '80 - pentru Space Shuttle a fost imaginată această cabină
destinată unui transfer orbital rapid, de pe o navetă avariată şi decompresată, pe
o navetă de salvare... Chiar şi zeci de ani mai târziu, tot în regim public, SUA au
mai prezentat o cabină de salvare, tot de formă sferică, pentru naveta spaţială
americană (Space Shuttle) dar de această dată nu mai era destinată asigurării
revenirii cosmonautului ocupant pe Terra, ci doar tre cerii prin spaţiul cosmic din
naveta avariată în naveta de salvare... Aiureli... Deoarece, Sistemul de Transport
Orbital constituit de Space Shuttle era atât de puţin fiabil, atât de greoi şi
costisitor, încât în caz de avarie orbitală a unei navete, practic nu ar fi po
sibil să decoleze rapid o altă navetă pentru a veni în ajutorul celei avariate...
Practic, acest tip de capsulă a rămas doar un desen pentru pro gramul Space
Shuttle, în schimb a fost utilizat pentru un mic vas pilo tat lansat cu ajutorul
unei rachete balistice intercontinentale. O perioa dă, în serviciul operativ au
existat asemenea mici vase spaţiale, la mijlocul anilor '80, mai ales după
catastrofa navetei spaţiale Challenger. Astfel de capsule nu făceau altceva decât
să preia forma scutului termic al cabinei Apollo dar, de această dată, realizat
dintr-un material foarte uşor şi gonflabil. În total, cu tot cu pilotul echipat în
scafandrier cosmic şi raniţă de supravieţuire (cu rezervele de oxigen şi apă), o
astfel de capsulă abia dacă depăşea greutatea de 200 kg...

Imaginile utilizate în cadrul acestei lucrări nu prezintă vreo cap sulă „secretă”
(mai ales că dpdv constructiv nici nu se difereau prea mult de celelalte...), ci
modele de minicapsule care au fost făcute publice cu timpul şi s-a discutat despre
utilizarea lor militară. De pildă, pe la mijlocul anilor '80, în plină desfăşurare
a Progra mului Strategic „Războiul Stelelor”, autorităţile americane au anunţat
public (prin revista „Aviation Week and Space Technology”, mai 1984) că în SUA, în
cadrul programului NASP (National Aero-Space Plane) sunt în testare o serie de
vehicule aerospaţiale uşoare, de mare su pleţe, capabile să realizeze chiar şi mai
multe zboruri spaţiale în aceeaşi zi. Iar agenţia DARPA (Defence Advanced Research
Projects Agency) a preluat sarcina de a duce la bun sfârşit lucrul la aceste
proiecte.

Printre altele, DARPA a studiat şi un mic avion-rachetă de 5 tone ce era lansat cu

ajutorul unei rachete intercontinentale de tip MX.. Pilotul era aşezat în cadrul
unei mici capsule nepresurizate, fiind echi pat cu scafandrier... Proiectele
studiate şi experimentate cu succes în diverse faze de către DARPA au avut, printre
altele, drept obiect şi punerea la punct a unei capsule pilotate ultrauşoare,
capabilă de a realiza in serţia rapidă şi facilă pe orbita circumterestră joasă, în
vederea exe cutării unor misiuni speciale. Pe un satelit american, stăteau călare
un iranian, un corean şi un sirian ! Pornind de la toate modelele cunoscute de
astfel de capsule şi aducând o serie de ameliorări, în anii '90 s-a reluat în
calcul utilizarea acestor inedite tipuri de cabine spaţiale ultrauşoare, destinate
misiuni lor speciale de infiltrare în teritoriul inamic dar şi de interceptare
directă (manuală !) a sateliţilor inamici. Interesant este faptul că, la 158

Modelul unei mici capsule spaţiale monoloc...

157
ora actuală, state precum Iran, Coreea de Nord, Siria au capaci tatea tehnologică
de a realiza astfel de sisteme de intervenţie ra pidă şi economică pe orbita
circumterestră joasă. Să mai menţionăm şi faptul că astfel de capsule puteau asi
gura infiltrarea greu sesizabilă în cadrul teritoriului inamic. Deco larea
avionului purtător se făcea practic pe emisfera opusă a Globului (raportată la
regiunea-ţintă), pentru ca în stratosfera să fie lansată o rachetă realizată din
materiale plastice, propulsată de un jet de gaze ionizate, încărcate electric în
mod forţat şi accelerate în câmp magnetic. Faza activă (propulsată) ar fi putut fi
destul de lesne sesizată de aparatura de supraveghere inamică, însă aceasta ar fi
putut remarca faptul că este vorba de o rachetă de mici dimensiuni şi care nu pare
deci de utilizare militară, ci mai curând o rachetă-sondă (meteo). Odată ajunsă în
spaţiul cosmic, capsula din cauciuc devine practic insesizabilă de aparatura de
urmărire a inamicului, care o va interpreta drept „gunoi spaţial” (din zecile de
mii de deşeuri care orbitează în jurul Terrei) iar din momentul intrării în
atmosferă, dacă va fi sesizată este încadrată în categoria de „meteorit de mici
dimensiuni”. Odată cu intrarea în straturile dense ale atmosferei, va deveni foarte
dificil de sesizat, fiind constituită din materiale care nu reflectă deloc bine
undele radar. Cu o altă Putere, România ar zbura ! 32 - „Aeronavă sustentată şi
propulsată termic” Un tip de aeronavă care combină soluţia termodirijabilului cu
so luţiile propulsive propuse de autori precum Vuia, Stirling, Schauberger, Tesla
ş.a. Interesează în special domeniul civil dar costurile materia lelor compozite
sunt foarte ridicate. 33 - „Sursă electrochimică de măre randament” Lucrarea
reprezintă o expunere generală şi rezumativă a solu ţiilor propuse pentru
perfecţionarea surselor electrochimice primare şi secundare, aşa cum au fost
formulate de Nicolae Moraru în cadrul in venţiei cu titlul „sursă electrochimică cu
electrozi granulaţi şi electrolit gelatinos”. O asemenea sursă electro-chimică
secundară poate fi avută în vedere pentru alimentarea bobinajelor de excitaţie ale
motorului mag netic. Prezintă un foarte bun raport putere electrică
debitată/greutate element şi este nesulfatabilă, deci poate funcţiona şi în regim
de des cărcare. Deşi invenţia este foarte veche, abia de curând, în Occident s-a
început comercializarea unor surse electrochimice de acest fel (vezi oferta
societăţii Seatronic, bateriile „Gel” produse de această firmă). 159

Se poate realiza şi artizanal având nenumărate aplicaţii în variate domenii. 34 -

„Generator teluric-helio-eolian de mare randament” Lucrarea încearcă să combine mai
multe soluţii de conversie a energiei ambientale în energie electrică, prin
realizarea unui sistemhibrid automatizat. Se iau în calcul schema generatorului
fluidodepresiv de tip „Tornado” (un brevet bazat pe aplicarea efectului Coandă),
precum şi alte soluţii extrase din bibliografia de inventică. Lucrarea este de
interes civil şi, potrivit dimensiunilor dorite, poate presupune costuri mai mari
sau mai mici. Primele tentative de acest gen au fost realizate de cercetătorul şi
inventatorul român Nicolae Moraru încă de la debutul anilor '80, dar fără a avea
nici un ecou la autorităţi-le de atunci. De altfel, nici auto rităţile de acum nu
au o altă atitudine... 35 - „Motor electrostatic rotativ de mare putere” Lucrarea
prezintă mai multe soluţii tehnice privind dezvoltarea de tracţiune prin utilizarea
forţei electrostatice, evidenţiind avantajele şi dezavantajele fiecăreia dintre
aceste soluţii, precum şi posibilităţile de ameliorare şi perspectivele acestor
tipuri de motoare, aplicaţiile pre dilecte etc. Motoarele electrostatice sunt
chemate să convertească imensa energie conservată în particulele încărcate
electric, în energie cinetică, prin dirijarea forţelor electrostatice pe anumite
direcţii în cadrul unui angrenaj rotativ. Există mai multe propuneri pentru acest
gen de grup de forţă, bibliografia de inventică fiind de altfel destul de bogată,
dar în această lucrare voi prezenta cu titlu de exemplu doar două modele. Primul
este realizat la mijlocul anilor '50 de către inginerii ruşi, fiind un minimotor
experimental de putere 5 W, care lucra la ten siunea de 6.000 V cu o turaţie de
6.000 rot/min. Era utilizat un sistem cu material dielectric care, după cum se
ştie, nu permite traversarea corpului său de către sarcinile electrice la fel ca în
cazul unui metal.
Plăcuţele statorice erau electrizate prin intermediul unei surse de tensiune, iar
acestea, prin inducţie, încărcau cu electricitate de semn 160
opus suprafaţa celuilalt dielectric sub forma unui cilindru rotativ. Încăr carea
electrostatică a acestuia electriza particulele din compoziţia ae rului, formând
particule ionizate de un semn sau altul. Sarcinile elec trice din cadrul aerului
sunt respinse de plăcuţa inductoare şi astfel va apărea forţa mecanică de rotaţie a
cilindrului. Cu cât tensiunea este mai mare, cu atât randamentul va fi mai bun,
această schemă de motor impresionând prin simplitatea sa. Inginerii ruşi au propus
de la bun început utilizarea surselor electronucleare de înaltă tensiune.

Cercetătorii de la Laboratorul de mecanica materialelor fluidoelectrice din

Miinchen au fost nevoiţi ca, pentru acest motor, să pună mai întâi la punct un
fluid dielectric care să aibă proprietăţi bune: o constantă dielectrică mare,
rezistenţă electrică de asemenea mare. Pentru aceasta, ei au utilizat un compus
organic în stare lichidă. Din păcate, un astfel de motor nu dă randament bun decât
la tensiuni mai mari de 100.000 V, de unde se impune utilizarea unor foarte bune
izolaţii electrice. Concluzie: în România, impostorii şi lichelele fac legea... În
fine, am încheiat aici lista celor 35 de lucrări ce au făcut în mod predilect
obiectul cercetării secrete şi neoficiale, paralele faţă de cer cetarea publică,
dând exemple în care aceste cercetări s-au regăsit mai mult sau mai puţin în
activitatea publică. Rezultatele cercetării publice, de cele mai multe ori,
devin... nepublice, ducându-se către destinaţii necunoscute. În ce priveşte
rezultatele cercetării secrete, acestea nu ajung nici măcar să fie intuite de
public, fiind utilizate de cercuri ob scure în interese şi mai obscure. Ca o
concluzie la cele 35 de teme de cercetare ce s-au înşirat în această lucrare, aş
mai dori să prezint o serie de lucrări ce pot face imediat obiectul unor programe
de aplicaţii cu rezultate deosebite: - grupul de forţă utilizând energia magnetică,
cu aplicaţii im portante în energetică, transporturi, în industrie (acţionări etc);
- grupul de forţă utilizând sonicitatea (relativ de curând, NASA anunţa realizarea
primului motor nuclearo-sonic, format dintr-un tub în care se află mai multe
convertizoare sonice care produc dilatarea şi contractarea succesivă a unui fluid
de lucru cu o temperatură şi pre siune iniţială ridicată, provenită de la o pastilă
de plutoniu...), inclusiv alte aplicaţii ale sonicităţii, în energetică,
transporturi, comunicaţii, teh nică militară, etc; - instalaţia electronică de
transport focalizat a energiei elec trice fără fir, cu colectare de particule
încărcate din mediul ambient; utilizată în tehnica militară, în energetică,
transporturi aerospaţiale, teh nica intervenţiilor geofizice civile, împotriva
furtunilor sau grindinei, teh nicile de terraformare a altor planete, în domeniul
aplicaţiilor de fuzi une nucleară controlată, în studiul fenomenelor seismice ş.
a.; - tehnologia aerodepresivă Coandă şi Coandă-Bursuc, cu aplicaţii importante în
cadrul transporturilor (pornind de la transportul terestru şi întubat şi până la
transportul aerian), energeticii (turbina aerodepresivă), medicinei, sistemelor de
acţionări şi comenzi (fluidonica), în general în industrie etc; 162

În fine, prin 1989 s-a propus utilizarea schemei din fig. A, în care statorul este
un cilindru aflat în interior iar rotorul este tot un cilindru, dispus în exterior
sub o cămaşă izolantă. Cele două componente sunt excentrice, deoarece centrul de
rotaţie al cilindrului exterior nu cores punde centrului cilindrului interior.
Împreună, aceşti cilindri formează de fapt un fel de condensator cilindric de
capacitate variabilă. Când cele două armături cilindrice se află la distanţa minimă
de 1 mm, capacitatea este maximă iar condensatorul se încarcă iar când armăturile
se îndepărtează, capacitatea va scădea şi tensiunea va creşte, pentru ca în
momentul în care distanţa devine maximă, conden satorul să se descarce, realizând
astfel un impuls. Pentru o ten-siune de 135.000 V şi o frecvenţă de 100 Hz, puterea
impulsului este de 350 KW ! Asta înseamnă echivalentul în putere mecanică a peste
257 CP.

161
- tehnologia „combustiei termoionice” şi a cazanului cu cir culare forţată tip
Vuia, în sensul utilizării masive (80%) a apei drept combustibil şi a aburilor
pentru conversie în energie cinetică; aplicaţii importante în energetică şi în
domeniul transporturilor terestre, dar şi în tehnica aerospaţială la fel de bine
mai ales pentru sistemele de bord auxiliare; - tehnologia aerodepresivă de tip
Liciar-Schauberger, cu apli caţii importante în energetică şi transporturi, cu
precădere în trans porturile aerospaţiale. O mică parte din cadrul acestor lucrări,
autorul acestei lucrări va încerca să le prezinte public pentru a se trece la
aplicaţii. Mai nutresc încă o palidă speranţă că rezultatele acestor activităţi de
cercetare nu vor sfârşi prin a pleca peste graniţe în favoarea unor străini.
Institu ţiile româneşti sunt pline de impostori, hoţi şi tot felul de lichele. Ei
sunt cei care fac jocurile... Amintiri din viitor Această lucrare, ce se vrea a fi
un prim volum al unei serii de cărţi destinate popularizării ştiinţei şi tehnicii
neconvenţionale, v-a prezentat cât mai pe scurt 35 de lucrări tehnice care fac
obiectul unor cercetări speciale, într-un cadru mai mult sau mai puţin public.
Unele dintre aceste lucrări au fost iniţial cât se poate de publice dar pentru ca
mai târziu să intre brusc într-un fel de „con de umbră”, ieşind definitiv din
sectorul public. Altele au mers în paralel, făcând deopotrivă obiectul cercetării
publice şi secrete. Peste toate acestea, vom trage acum o serie de concluzii inte
resante: • Încă din timpuri străvechi, ştiinţa a fost împărţită în două categorii
distincte, şi anume ştiinţa oficială (aşa cum era „servită” unei anumite categorii
de oameni prin intermediul şcolarizării de un ni vel sau altul) şi ştiinţa secretă,
care nu era accesată decât de grupuri foarte restrânse de oameni, aleşi după
criterii nici astăzi cunoscute. Peste aceste două ştiinţe paralele trona
atotputernicia Bise ricii (religiei), de la instituţiile clericale venind
majoritatea deciziilor care tranşau, într-un fel sau altul, orice problemă legată
de ştiinţă; Se observă un amănunt interesant: majoritatea datelor tehnico-
ştiinţifice progresiste şi de mare valoare provin din surse stră vechi, cel mai
adesea din surse egiptene, care la rândul lor repre zentau copierea unor informaţii
provenite din surse şi mai vechi. În frunte cu personaje ca Isaac Newton, Giordano
Bruno, Roger Bacon, Cristofor Columb, Leonardo da Vinci, mulţi dintre cercetătorii
acelor secole, şi-au construit convingerile ştiinţifice şi opera lor în baza unor

documente de provenienţă egipteană considerate „eretice”, cu toate că, paradoxal,

aceste documente erau, cu mare interes şi cu plăţi deosebit de „grase”, strânse
chiar de către Vatican şi depozitate în locuri nici astăzi cunoscute. • După
prăbuşirea puterii religioase, ştiinţa s-a putut dezvolta liber o perioadă de timp,
perioada napoleoniană, producând ade vărate seisme politice în lume şi dând o
lovitură de graţie Papalităţii. Din păcate, pe la mijlocul secolului XIX, deşi s-a
trezit liberă să cerceteze ştiinţific lumea înconjurătoare, Omenirea era lipsită de
un consistent bagaj ştiinţific în care să intre date şi informaţii acumulate de
cercetarea ştiinţifică anterioară într-un mod organizat şi sistematic. Puţinele
informaţii cu adevărat ştiinţifice au provenit de la indivizi, adi că o serie de
cercetători care cel mai adesea nu au avut legătură între ei iar rezultatele
cercetării acestora cu mare greutate şi parţial s-au pu tut păstra peste timp. În
acest fel, în prima jumătate a sec. XIX, ştiinţa s-a urnit cu mare greutate,
pornind aproape de la zero. Sclavagismul industrial - o realitate „democratică” •
Odată cu intrarea în a doua jumătate a sec. XIX, s-au dez voltat foarte mult
capacităţile industriale iar orânduirea sclava gistă tradiţională s-a pregătit de
schimbare la faţă, de o anume re formă şi în orice caz modificarea formei de
organizare a sistemului de exploatare a oamenilor. Reformele nu au fost cine-ştie-
ce, dar în orice caz s-au modificat formele de exploatare şi structura sistemului,
care să facă posibilă această exploatare. A început „sclavagismul industrial”,
menit să supună masele tot unui grup foarte restrâns de potentaţi (la fel ca şi în
orânduirea sclavagistă tradiţională) printr-o metodă ce este simplă în felul său:
monopolizarea resurselor şi capacităţilor industriale şi organizarea societăţii
astfel încât să devină strict dependentă de aceste resurse şi capacităţi. Pentru
aceasta, în noua viziune, la nivel individual, oamenii trebuiau să devină tot mai
puţin independenţi. În acest scop s-au urmărit câteva direcţii de acţiune: -
suprimarea în mod perfid a capacităţii fiecăruia de a-şi rea liza alimentarea cu
resurse vitale (apa potabilă şi menajeră, căldura, lumina), prin trecerea acestora
exclusiv la discreţia unor autorităţi cen trale şi ascunderea tehnologiilor care
permiteau independenţa ener getică a gospodăriilor individuale; - luarea unor
măsuri perfide prin care oamenilor li s-a redus ori suprimat capacitatea de a
creşte şi utiliza plantaţii şi animale, prin tendinţa de a se realiza mari
aglomerări urbane şi reducerea masivă a populaţiei rurale, totodată organizarea
oraşelor de aşa natură încât să

163

164
suprime individualitatea omului; - limitarea severă până la interzicerea accesului
populaţiei la arme individuale portative şi interzicerea dreptului la autoapărarea
propriei vieţi în caz de pericol dar şi la achiziţionarea hranei prin vânătoare;
deci practicarea vânătorii în forma tradiţională şi mile nară, nu ca „sport” (?); -
ascunderea faţă de public a tuturor tehnologiilor care ar fi permis deplasarea
liberă a oamenilor, viaţa neîngrădită de „mono polul” industrial şi posibilitatea
de a trăi paşnic şi în condiţii rezonabile în regim de „apatrid”, aşadar neavând
nicio cetăţenie şi neavând dato rii faţă de „stat”. Viaţa de om liber trebuia să
fie imposibilă, deoarece, în cazul refuzului individului de a deveni cetăţean
(slugă a autorităţilor de stat, „contribuabil” la strângerea bugetului din care se
înfruptă discreţionar potentaţii, dar şi „alegător”, „carne de tun” etc), el ar fi
privat de alimen tarea cu resursele vitale dar şi împiedicat să şi le poată procura
de unul singur, lată, acesta este „sclavagismul industrial”, ca nouă formă de
organizare a orânduirii sclavagiste. • Odată cu instaurarea noii forme a orânduirii
sclavagiste, Ome nirea s-a întors în mod aproape brutal la schisma „tradiţională”
din cadrul ştiinţei, prin care aceasta se dezvolta în paralel. Pe de o parte, în
cadrul unei ştiinţe mai mult sau mai puţin secrete, pe de altă parte în cadrul
ştiinţei oficiale, controlată sub toate aspectele de că tre autorităţile de stat şi
grupurile de putere multinaţionale. Vom vedea că tehnologii mult mai avansate au
fost dezvoltate încă din anii '30 şi aplicate începând cel puţin de la jumătatea
anilor'40. Baze militare pe Lună - un proiect din anii '50 La finele acestui prim
volum, vom face doar o rapidă trecere în revistă a tehnologiilor despre care
destule date au fost prezentate în mediul public, deşi continuarea cercetărilor s-a
făcut în secret iar re zultatele acestor programe de cercetare nu au ajuns încă la
cunoştinţa publicului. Vom analiza pe scurt şi o serie de capitole interesante ale
isto riei relativ recente: - proiectele având ca obiect realizarea unor baze
militare pe Lună şi care au fost întocmite în secret pe la începutul anilor '50,
în cepând a fi menţionate, în documente mai mult sau mai puţin publice, din anul
1957; ceea ce impresionează la aceste „proiecte” este faptul că se bazează pe o
tehnologie vizibil mai avansată decât aceea oficială a momentului respectiv; -
proiectele, de la mijlocul anilor '50, având ca obiect sisteme 165

perfecţionate de propulsie termonucleară, cum este cazul aşanumitului „Nuclear

Light Bulb”, care la nivelul anilor '60 era deja pus la punct într-o formă
avansată, în vreme ce sisteme similare prezentate public la mijlocul anilor '90 se
prezintă sub o formă mai rudimentară şi de randament mult mai slab; - încă de la
debutul anilor '60, SUA de pildă (dar nu numai) dis puneau de sisteme de propulsie
de tip nuclear deja puse la punct şi testate (încă din anii '50...) dar pe care nu
le-au utilizat public DELOC; le-au realizat, le-au testat cu succes, au pornit apoi
la per fecţionarea respectivelor tehnologii, după care nu s-a mai auzit nimic
despre aceste programe de cercetare timp de mai multe decenii...; - în paralel cu
punerea la punct a acestor sisteme de propulsie perfecţionate, public au fost
dezvoltate tehnologiile cele mai rudi mentare şi de cel mai prost randament;
programele „Apollo” şi ul terior „Space Shuttle” sunt exemplele cele mai
„strălucite” de selectare parcă dinadins a celor mai proaste soluţii tehnologice
dintre toate solu ţiile pe care le-ar fi avut la dispoziţie; - încă de la debutul
operaţiunii „Paper Clip” (aug. 1945), autori tăţile americane au depus toate
eforturile pentru realizarea şi per fecţionarea tehnologiilor utilizate în secret
de nazişti, în cadrul ac tivităţii din programul amintit lucrând şi persoane precum
Henri Coandă (autorul teoriei sustentaţiei/propulsiei aerodepresive), Alexander
Lippisch (inventatorul încă din anii '30 a aparatelor de zbor supersonic dotate cu
aripă delta şi a unora de tip „aripă zburătoare”), fraţii Horten (autorii
aparatelor de zbor de tip aripă zburătoare delta), ing. Richard Miethe (cel care a
condus principalele proiecte secrete naziste), fizi cianul Karl Nowak (cu rezultate
remarcabile în domeniul fuziunii nu cleare controlate, tehnologiei motoarelor cu
aer lichid şi a utilizării azo tului activ) şi mulţi alţii...; toţi cei menţionaţi
au adus în SUA teh nologii mult mai avansate decât cele public aplicate de Werner
von Braun, acestea fiind cele mai rudimentare dintre tehnologiile puse iniţial la
punct de către nazişti şi singurele ce au apucat să le folo sească în război; -
deşi, în urma operaţiunii „Paper Clip”, SUA au intrat în po sesia unor tehnologii
avansate, niciodată, din august 1945 şi până astăzi, autorităţile americane nu au
prezentat public nimic din aceste tehnologii; nici aerodina lenticulară Coandă şi
perfecţio nările aduse de el în deceniile ulterioare; nici aeronavele neconven
ţionale pe care le-au prezentat americanilor inginerii Lippisch şi Horten încă de
la jumătatea anilor '40, nici aplicaţiile speciale ale sonicităţii lui George
„Gogu" Constantinescu (ne referim în special la schemele perfecţionate de motoare
şi convertizoare sonice, la tunurile cu infraşi ultra-sunete dar şi la „gurile de
foc” utilizând proiectile autopropul166
sate prin unde sonice etc) şi nici baza juridică prin care SUA şi-au per mis să
utilizeze invenţiile lui Ion Bazgan în cadrul unor afaceri de sute de miliarde de
dolari... SUA şi URSS - Mari Puteri... cu tehnică germană şi inteligenţă românească
Ştim că fizicianul şi inventatorul Karl Nowak a fost preluat de americani imediat
după război. El, cel care a descoperit secretul fe nomenelor luminoase ce se petrec
în atmosfera înaltă deasupra no rilor de furtună; adică, formarea acelor fulgere
care străbat vertical at mosfera ajungând până la o înălţime de ordinul 100-150
km ! Nowak este cel care, în laboratorul său, a reprodus acest fenomen şi ulterior
l-a explicat ştiinţific (în perioada interbelică...), pentru ca pe baza acestui
fenomen să inventeze motorul... cu aer. Motorul aeroreactor, care utilizează
fenomenul resocierii catali tice a radicalilor atomici de oxigen în prezenţa
azotului activ, este cel mai puternic sistem CHIMIC de propulsie, putând dezvolta
un im puls specific de ordinul a 3.000-4.000 sec (viteze ale jetului cuprinse între
30 şi 40 km/sec) şi, cum este vorba de particule ionizate, poate fi utilizat şi un
accelerator magneto-hidrodinamic prin intermediul căruia cresc de peste 100 de ori
performanţele de tracţiune... Sunt apoi variantele perfecţionate ale sistemelor
nucleare de propulsie (ce erau deja definitivate până la finele anilor '50...) şi
care nu au fost deloc utilizate public, în cadrul programelor oficiale. Nu în
ultimul rând, va trebui să mai menţionăm şi prezenţa inex plicabilă, pe orbita
terestră sau pe orbita ori suprafaţa lunară, a unor stranii aparate cosmice despre
care nu se ştie cui i-ar fi putut aparţine din moment ce au fost sesizate şi
urmărite de aparatura terestră încă de la începutul anilor '50. Deci, cu mult
înainte de de butul oficial al „cuceririi spaţiului cosmic” în oct. 1957, cu
prilejul lansării celebrului Sputnik 1 sau în aprilie 1961, odată cu zborul la fel
de celebru al lui Gagarin. Toată lumea a fost şocată de „performanţa” URSS, care
„din nimic”, deci fără să fi avut o bază consistentă de cercetare în domeniu, în
04.10. 1957 lansează satelitul Sputnik 1. Abia acum se poate în sfârşit afla de
faptul că motoarele-rachetă utilizate atunci de sovie tici fuseseră inventate, încă
din timpul războiului, de românul Nicolae Văideanu. Ulterior, lumea a asistat la
realizările americanilor care au utilizat tehnologia rachetei naziste V-2,
programul fiind condus chiar de către Werner von Braun... Dar abia acum, publicul
începe să afle că, de fapt, SUA nu i-a preluat de la nazişti doar pe von Braun şi
echipa aces167

tuia, ci şi alte echipe ce desfăşurau programe de cercetare bazate pe tehnologii

mult mai avansate decât cele aplicate de von Braun. Motoare cu energie solară,
antimaterie, ionice şi alte tehnologii SF Să vedem acum principalele sisteme de
propulsie cosmică realizate (cel puţin în regim de testare) până în momentul de
faţă: - un motor ionic utilizând particule coloidale poate dezvolta pute rea de
0,17 GigaWatt, o viteză a jetului de 43 km/sec cu o tracţiune de 8 KiloNewtoni,
(kN), masa totală a motorului fiind de 20 tone, consu mul de 200 MW şi randamentul
de aproape 85%; au fost realizate şi astfel de minimotoare de puteri mici, pentru
corectarea poziţiei obiec telor satelizate; - un motor cu efect Hall dezvoltă 19 GW
pentru o viteză a jetului de 74 km pe secundă cu tracţiunea de 5 kN şi masa
motorului de 110 tone, având un consum de 211 MW şi un randament de cca 80%; - un
motor-rachetă cu arc electric dezvoltă 0,011 GW pentru o viteză a jetului de 22
km/sec şi tracţiunea de 1 kN, masa motorului fiind de 15 tone, puterea absorbită de
30 MW şi randamentul de 48%; - motorul-rachetă cu antimaterie de tip ,Antimatter
Initiated Microfusion” poate dezvolta în varianta sa compactizată 0,016 GW, pen tru
o viteză a jetului de 598 km/sec şi o tracţiune de numai 55 Newtoni; - un motor-
rachetă ce colectează energia solară pentru încăl zirea propelantului poate
dezvolta 0,018 GW, viteza de 9 km/sec şi 4 KN tracţiune la o masă a motorului de
doar 100 kg, utilizând energia solară la un randament de conversie de 63%; -
motoarele cu plasmă accelerată magnetohidrodinamic VASIMIR (Variable Specific
Impulse Magnetoplasma Rocket) dezvoltă 0,006 GW pentru viteze ale jetului cuprinse
între 29 şi 294 km/sec, adică o trac ţiune situată între 40 şi 400 N, un astfel de
motor având 10 tone greu tate şi lucrând la un randament de 60%. În fine,
exemplele, ar fi numeroase, pentru că şi în cadrul cer cetării publice s-au făcut
numeroase încercări de acest fel. Cu toate acestea, câteva tipuri de sisteme
propulsive au ră mas în afara domeniului public: sistemele de vacuumpropulsiee şi
sustentaţie/propulsie aerodepresionară; motoarele aeroreactoare elec trotermice
prevăzute cu instalaţii de accelerare a jeturilor ionizate; mo torul
aeroreactor/rachetă cu aer lichefiat utilizând fenomenul de resociere catalitică a
radicalilor atomici de oxigen sub acţiunea „azotului activ”; motorul-rachetă cu
laser amplificat în plasmă; motoarele-rachetă cu accelerator magnetohidrodinamic
utilizând ca sursă de plas mă aparate de descărcare de tip Z-Pinch; sistemele de
propulsie inte-

168
grate în cadrul carenajului vehiculului aerospaţial şi care pe baza emisiilor radio
de înaltă frecvenţă pot accelera până la viteze relativis te fascicolele de
electroni/ioni care circulă împrejurul navei; sistemele de propulsie utilizând
câmpuri încrucişate (electric şi magnetic); siste mele de ecranare
antigravitaţională şi de realizare a gravitaţiei artificiale... Tehnologia spaţială
există din anii '20 ! Interesant este faptul că activitatea de cercetare ajunsese
întrun stadiu avansat încă din anii '20-'30 ai secolului trecut, când ingi neri
precum Eugen Saenger, Hermann Noordung (Potocnik), Werner von Braun, Karl Nowak,
Nikola Tesla, Viktor Schauberger, Rudolf Liciar, Robert Goddard, Nicolae Văideanu
şi Constantin Văideanu, George Constantinescu şi Traian Vuia, Henri Coandă ş.a. au
inventat şi expe rimentat sisteme avansate de sustentaţie/propulsie, de forţă sau
con versie/dirijare a energiei.

prevăzute cu paraşută de aterizare, astfel încât echipajul să poată părăsi nava

avariată chiar şi în atmosfera superioară, la mari viteze.

De altfel, SUA au mai avut în vedere, tot pe la finele anilor '40, şi alte proiecte
(militare) de aparate orbitale recuperabile, cum este şi cazul micului avion
SpaceCruiser din imagine. La acesta s-au avut în vedere tocmai tehnologile
utilizate de Eugen Saenger pentru bombardierul intercontinental nazist Silber
Vogel; printre altele, ră cirea pereţilor exteriori poroşi cu apă/aburi. Să mai
notăm, de asemenea, că încă din perioada interbelică, Marile Puteri economico-
militare de la acea dată au început activitatea pentru punerea la punct a
sistemelor de transport orbital şi de legătură între Terra şi Lună. Astfel încât la
nivelul anilor 1958-59, SUA aveau definitivat lucrul la aşa-numitele programe
„LUNEX” şi „HORIZON”. SUA au bază permanentă pe Lună din 1968 ?! Poate părea
incredibil pentru unii, dar programul LUNEX se refe rea, în anul 1958, la un avion
spaţial reutilizabil, lansat de o rachetă purtătoare modernă, prevăzută cu multiple
trepte dispuse pe orizon tală (rachete auxiliare laterale). În această concepţie
(superioară celei a „Space Shuttle”...) ar fi urmat ca rachetele auxiliare să fie
rând pe rând recuperate, deci nu se sacrifica tehnica de lansare.

În imagine celebrul Werner von Braun alături de macheta avio nului său orbital
bietajat, ce ar fi trebuit să fie lansat vertical funcţio nând cu motoare-rachetă
chimice.

Să mai notăm şi interesantul sistem de catapultare ce fusese propus cu acea ocazie:

mici cabine cilindrice etanşe autopropulsate şi

169

În imagine, vehiculul interplanetar LUNEX având ataşat motorul de propulsie

interplanetară. Concepţia aerodinamică a avionului 170
cosmic LUNEX este superioară celei a „Space Shuttle” (putem ob serva cât de bine
seamănă cu „modernul” avion orbital X-33 Venture Star din aug. 1999) iar acesta ar
fi trebuit să debarce, până în 1961, un echipaj de 21 de persoane pe Lună, în
regiunea craterului Kepler (în imagine).

Tehnica SF - nefolosită, tehnica rudimentară - utilizată public... Din studierea

atentă a materialelor de prezentare privind aceste „proiecte” (atât cât au fost
acestea publicate până în momentul de faţă) rezultă o concepţie generală foarte
avansată pentru acea pe rioadă. A nu se uita ca întocmirea materialelor s-a făcut
între 1945 şi 1950, iar prezentarea oficială în 1958-1959. Ceea ce impresionează
este discrepanţa uriaşă între tehnica perfecţionată conţinută de aceste programe şi
tehnica foarte rudimentară care, finalmente, cu mari probleme, s-a utilizat în mod
public.

Planul era ca, până în 1968, să fie construită o bază lunară per manentă în
interiorul acestui crater, care are o serie de parti cularităţi, cum ar fi numărul
mare de dune radiale formate împrejurul craterului şi care au lungimi de sute de
kilometri, făcând legătura şi cu alte cratere importante de pe Lună. Aceste „raze”
pot fi utilizate foarte bine pentru construirea în subsol a unor culoare de
legătură de mare lungime. Tocmai în ideea construirii pe Lună a bazei perma nente
în subsolul acesteia, s-a întocmit proiectul „Horizon”, în 1959. Avionul
interplanetar LUNEX avea un echipaj de 3 persoane, lungimea de 16,16 m, diametrul
maxim de 7,62 m şi anvergura tot de 7,62 m cu masa de 61.000 kg . Ar fi trebuit să
fie construit şi utilizat de Forţele aeriene ale SUA (USAF), lucrul la proiectele
respective fiind început încă din anii '20, primele testări avansate fiind
realizate încă de la mijlocul anilor '30 pentru ca, odată cu „Operaţiunea
PaperClip” (aug. 1945), SUA să câştige brusc foarte multă „experienţă” în domeniul
tehnologiei aerospaţiale. Mulţi consideră programele LUNEX şi HORIZON ca nişte
simple idei ale anilor '50, la care s-a renunţat deoarece „erau nerealiste” sau
„întreceau cu mult nivelul tehnologic al acelor ani”. Inexact...

Să mai meţionăm totodată că, în paralel cu programele spaţiale ale USAF, marina
militară americană (US Navy) a dezvoltat indepen dent o serie de programe proprii,
care de asemenea impresionează prin caracterul perfecţionat al tehnologiilor
implicate. În imagine, sis temul de transport orbital Truax-Goddard, acesta fiind
plutitor şi deci cu baza de lansare pe apă. În imagine vedem racheta plutind
alături de un portavion american...

171

Sistemul de transport orbital Truax-Goddard (în imagine) a fost dezvoltat cu

începere din 1937, în baza experienţei acumulate de

172
Robert H. Goddard, cel care în 1919 publica deja un amplu studiu pri vind
tehnologia capabilă de a explora atmosfera înaltă şi spaţiul cos mic iar în martie
1926 experimenta primul prototip american de mo tor rachetă alimentat cu
combustibil lichid. În urma experimentelor încununate cu succes realizate de
Goddard între 1930 şi 1935, deja la nivelul anului 1937 s-au încercat şi primele
aplicaţii, cu participarea lui Robert Truax, cel care a propus reali zarea de
rachete flotante care să decoleze de pe suprafaţa apei, eventual să dispună de
tancuri de balast (largabile) care să facă posi bilă imersiunea rachetei la
adâncimi mici, realizându-se practic un fel de submarin capabil să iasă din apă...
ca să urce pe orbita circumterestră joasă. Robert C. Truax a fost un inginer care a
urmărit realizarea de sis teme ieftine de lansare orbitală, prin utilizarea de
combustibili înde ajuns de ieftini, care să se autoaprindă (simplificând
instalaţiile auxi liare ale motorului) şi care de asemenea să nu presupună prezenţa
unor turbopompe sau alte instalaţii auxiliare complicate, ci mai curând utilizarea
metodei „alimentării prin dislocare” (rezervoare de combus tibil sub presiune) şi,
mai ales, prin renunţarea la infrastructura de sol necesară startului. Este ştiut
faptul că instalaţiile de lansare, echipamentele auxiliare şi infrastructura de sol
înghit sume uriaşe de bani din cadrul costurilor totale pe care le presupune
realizarea unui lansator orbital. R.C. Truax a avut în vedere combustibilii ale
căror componente (oxidantul şi carburantul) se autoaprind odată puse în contact.
Adică aşa-numiţii „hipergoli”. Începând cu 1959, Truax a propus şi dezvoltat ideea
„submarinului-rachetă” Sea Dragon, care putea pluti la suprafaţa mării şi chiar
intra în uşoară imersiune, iar în 1966 fonda societatea „Truax Engineering”, unde
s-a finalizat proiectul „Sea Dragon”, de unde, mult mai târziu, în anii '90, aveau
să se desprindă proiectele Excalibur, Excalibur S (replici ale Sea Dragon dar la
scară mai redusă) şi SEALAR - adică „Sea Launch Rocket” (rachetă lansată de pe
mare).

Guvernul SUA a interzis... rachetele pentru amatori Să mai menţionăm încă un

proiect foarte interesant din anii '70, semnat tot de Truax: racheta de mici
dimensiuni Volksrocket X-3 (în imagine) destinată amatorilor, pentru realizarea de
scurte zbo ruri suborbitale până la o înălţime de 80-100 km. Această mică rachetă
avea un diametru de numai 0,75 m şi era compusă dintr-un set de 4 de motoare-
rachetă indicate cu cifra 1 în imagine, funcţionând cu kerosen şi oxigen lichid,
fiecare din motoare dezvoltând cca 455 kgf şi accelerând racheta până la o viteză
de 3.650 km/h. Această rachetă suborbitală pentru amatori avea o lun gime totală de
7,2 m, un diametru de numai 0,635 m, masa goală de cca 500 kg şi masa la start de
1.407 kg. Volksrocket avea compartimentul 2 (în imagine) - ce adăpostea
combustibilii în cadrul unor rezervoare sub presiune; cabina pilotului 3- unde se
ghemuia amatorul de zbor cosmic, fiind echipat cu echipa ment de supravieţuire în
condiţii de presiune foarte scăzută; şi 4- para şuta de recuperare, a cărei voalură
avea un diametru de 14,63 m. În următoarea imagine este un proiect mai avansat de
rachetă spaţială pilotată de amatori, pornind de la Volksrocket X-3 (care a şi fost
realizată dar nu a avut acceptul autorităţilor SUA pentru a fi utilizată de piloţii
amatori), care ar fi trebuit propulsată de o rachetă de dimensiuni mai mari, „Sea
Horse” („Calul de mare”), inventată tot de R. Truax.

Truax a mai fost implicat şi în alte programe interesante, în care au fost testate
modele perfecţionate de rachete. Nimic din toate acestea nu a fost utilizat în
cadrul programelor sau aplicaţiilor ofi ciale, publice, ale NASA dar rezultatele
testelor au fost atent urmărite de US Navy.

X-3 Volksrocket a fost construită şi testată cu succes (la sol) în mai multe
rânduri, însă autorităţile americane s-au opus vehement introducerii acesteia în
serviciul operativ pentru zboruri de ama tori. Reamintesc că atunci ne aflam în
plin „război rece” iar orice în cercare a unor particulari de a pătrunde în zona
„strategică" a spaţiului cosmic (aşa cum a fost şi cazul vest-germanilor din
societatea pe acţiuni OTRAg) era brutal sugrumată încă din faşă.
173

174
În 1962, SUA puteau lansa rachete recuperabile, de pe Ocean ! Proiectul Sea Dragon
a fost finalizat prin 1962 şi se referea la o rachetă integral reutilizabilă
organizată sub forma a două trepte suprapuse şi prevăzută cu tancuri de balast
necesare aducerii rachetei la verticală în momentul lansării. Aceasta a fost
proiectată pentru a putea pluti în apele Oceanului iar la modelele avansate, chiar
şi sub nivelul mării (uşoară imersiune) şi ar fi fost la acea dată cea mai mare
rachetă (lungimea -150 m, diametru - 23 m). Acest lansator orbital inedit ar fi
fost realizat din materiale ieftine iar tancurile de aer/balast ar fi asigurat atât
flotabilitatea, cât şi pu nerea rachetei la verticală, în vederea lansării. Odată
introdusă în apă, o astfel de rachetă putea naviga (asistată de nave ale US Navy)
la mare distanţă de coastă, pentru a fi lansată în Cosmos. Prima treaptă a rachetei
era echipată cu un singur motor ce putea dezvolta 36 milioane kgf, utilizând
kerosen de tip RP-1 şi oxi gen lichid. Alimentarea se făcea prin utilizarea
azotului sub presiune provenit din cadrul unui rezervor special. În fine, nu vom
mai insista asupra datelor tehnice din cadrul acestui interesant proiect dar să mai
notăm, totuşi, că racheta ar fi fost capabilă să scoată pe orbita circumterestră
joasă o sarcină utilă de 550 tone la un cost cuprins între 60-600 USD/kg, ceea ce
reprezintă mult mai puţin decât costul de lansare al actualei navete, care variază
între 2.000-12.000 USD/kg iar aceasta doar teoretic, pentru că naveta nu este
neapărat încărcată la maxima capacitate (30 tone sarcină utilă). Mai târziu, Truax
a propus aplicarea tehnologiilor nucleare de propulsie pentru îmbunătăţirea
rachetei sale. Un astfel de proiect relativ recent este Nuclear DC-X, utilizând
numitul motor-rachetă LANTR (Low Augumented Nuclear Thermal Rocket).

Un astfel de vehicul ar fi propulsat de un motor „aerospike” (ce este de fapt

invenţia lui Coandă, în care se aplică efectul Coandă) şi utilizează energia
termică obţinută din fisiunea nucleară; oxigenul lichid este injectat în regim de
postcombustie, pentru amplificarea trac ţiunii, însă, trebuie să reţineţi că toate
aceste proiecte „moderne” sunt de fapt net inferioare unora ce sunt mult mai vechi
şi a căror subită dispariţie din mediul public a fost cel puţin suspectă. În anii
'50 - rachete de 10 ori mai puternice ca naveta spaţială actuală ! La finele anilor
'50, odată cu programul NERVA (Nuclear Engine for Rocket Vehicle Application -
motor nuclear pentru aplicaţii în pro pulsia cu reacţie) au început cercetările şi
în cadrul unor alte concepte de utilizare a energiei nucleare pentru propulsie.
Cercetarea în pro gramul de aplicaţii NERVA a început prin 1956 dar oficial abia în
1963, iar în paralel s-a desfăşurat şi cercetarea în cadrul NLB (Nuclear Light
Bulb), cu toate că primele „ieşiri publice” ale informaţiilor legate de acest
program de cercetare şi testare au venit abia la mijlocul anilor '60... Cu această
ocazie, cei capabili să citească printre rânduri au pu tut intui că, încă înainte
de 1960, în SUA fusese experimentat un nou tip de motor nuclearo-termic având o
schemă diferită de aceea care oficial a tot fost vehiculată în cadrul programului
oficial NERVA. Acest aşa-numit „Nuclear Light Bulb” ar fi în traducere liberă o
„lampă nucleară” sau „bec nuclear” reprezentând un motor-rachetă nuclear cu miez
gazos în care agentul de lucru este separat faţă de agentul de răcire prin
intermediul unui perete realizat din cuarţ. Agentul de lucru este, de obicei,
uraniul 235 din miezul nuclear gazos care se încălzeşte la temperaturi de ordinul
25.000-30.000°C şi generează puternice emisii, în special în spectrul ultraviolet.
Miezul gazos de U 235/hexaflorură de uraniu este introdus în ca drul unui recipient
transparent realizat din cuarţ, acest material fiind de altfel singurul care
permite trecerea radiaţiei ultraviolet. Agentul de răcire va fi distinct faţă de
propelant şi circulă prin conducte din sticlă de cuarţ iar aceasta din urmă
formează aşa-numita „lampă atomică”. Preluând căldura din peretele de cuarţ,
agentul propulsor capătă o energie cinetică foarte mare prin destindere în cadrul
ajutajului. Schema poate fi aplicată şi pentru realizarea unor genera toare de
curent electric foarte simplificate (faţă de centralele nucle are clasice) prin
aceea că radiaţia de extremă putere provenită de la „lampa atomică” poate fi
preluată de către elemente fotovoltaice spe-

În imagine sunt puse, pentru comparaţie, de la stânga la dreapta, racheta V-2,

Saturn V (creată tot de Werner von Braun), apoi naveta spaţială americană şi
imensul lansator nuclear LANTR.

175

176
cial proiectate pentru a lucra la fluxuri de radiaţie luminoasă/termică foarte
mari. Pe la mijlocul anilor '50, cercetătorii de la United Aircraft au în tocmit un
proiect de avion orbital integral reutilizabil, propulsat cu ajutorul unui astfel
de „bec nuclear” (nuclear light bulb). Tot pe la mijlocul anilor '50'a fost
proiectat şi avionul trisonic de bombar dament strategic XB-70 „Valkyrie”, care de
altfel a fost gata de a intra în serviciul operaţional prin 1960. Special pentru
acest avion strategic ce era capabil în forma sa clasică să zboare cu viteze de
peste 3 Mach, inginerii de la United Aircraft au pus la punct motorul cu „bec
nuclear”, în care radiaţia calorică era obţinută de pe urma unei fisiuni nucleare
controlate în cadrul unei cantităţi mici de combustibil nuclear gazos. De ma re
importanţă este însă faptul că nu se lucrează cu greoaiele reactoare nucleare
clasice în care miezul este solid, acestea fiind foarte grele şi voluminoase...
Aşadar, pentru obţinerea reacţiei de fisiune nucleară se utilizează un reactor
compact cu miez gazos în care reacţia nucleară este mai lesne controlabilă,
temperatura de lucru nedepăşind 30.000°C. Aşa cum am mai precizat, la acest motor
special avem trei „agenţi de lucru”: combustibilul nuclear (U 235), agentul de
răcire (heliul sau neonul) şi agentul de propulsie propriu-zis - hidrogenul tratat
cu o suspensie foarte fină formată din microparticule metalice. Cu un astfel de
motor se obţine un impuls specific de ordinul a 5.000 sec (asta înseamnă cea 49
km/sec viteza jetului), adică de mai bine de 10,8 ori mai mult decât valoarea
maximă obţinută de naveta spaţială americană în momentul de faţă... Motoarele
pentru rachete interplanetare mai performante în anii '50... Deşi rezultatele
cercetărilor făcute pe marginea acestei sche me au fost publicate încă de la
mijlocul anilor '60, ulterior au fost scoase din discuţie şi aproape uitate. Abia
pe la mijlocul anilor '90, când s-a pus problema găsirii unor soluţii pentru a
realiza propulsia interplanetară mai facilă, au fost scoase la lumină aceste
soluţii tehnologice vechi de 40 ani (la acea dată). Mai nou, s-a şi întocmit
proiectul unui motor-rachetă de tip NLB de dimensiuni destul de mici (vezi în
imagine) cu diametrul de cca 4 m şi lungimea de aproape 7 m. Motorul ar avea
agregatul turbopompă 1, cilindrii de cuarţ 2, carenajul motorului 3, 4 este cămaşa
vidată care înconjoară zona activă a motorului (realizează o mai bună izolare
termică între aceasta şi peretele exterior), 5 este peretele de grafit, 6

este stratul de oxid de beriliu, cu 7 sunt indicate rampele de injecţie ale

agenţilor de lucru pentru răcire şi propulsie (neon şi respectiv hidrogen) iar 8
este schimbătorul de căldură în care este circulat hidrogenul în vreme ce 9 este
schimbătorul de căldură în care sunt circulaţi hidrogenul şi neonul.

În această variantă a anilor '90, motorul NLB (Nuclear Light Bulb) ar avea masa
totală de 31.752 kg, fiind capabil să dezvolte o tracţiune de 41.732 kgf (cu
aproape 10 tone mai mult decât propria sa masă) cu un impuls specific de 1.870 sec,
ceea ce înseamnă o viteză de scurgere a agentului de propulsie de cca 18,4 km/sec,
de 4 ori mai mare decât la Space Shuttle... Menţionez că acest proiect de motor s-a
întocmit pentru aplicaţii în cadrul zborului interplanetar. Varianta din 1956-1960
se referea la motorizarea unei celule aerodinamice de avion orbital şi constituia
un model de NLB mult mai compact şi de performanţă mai mare decât ceea ce s-a
prezentat în anii '90. Mai mult, la ora actuală (in clusiv anii '90), motoarele-
rachetă de tip termonuclear nu mai repre zintă optima soluţie, fiind mult mai
performante alte tipuri de sis teme de propulsie ce utilizează plasmă şi
acceleratoare de tip magnetohidrodinamic sau în câmpuri încrucişate, motoarele
elecro-cinetice cu fascicole de electroni/ioni accelerate la viteze relativiste şi,
în fine, sistemele de propulsie care utilizează antimateria... Dacă acum s-au
gândit să mai scoată la lumină acest proiect vechi de jumătate de secol, înseamnă
că este vorba de o tehnologie de mult timp „depăşită” de alte tehnologii care încă
nu au devenit pu blice. Să reţinem, aşadar, că înainte de construirea imenselor
rachete ce au dus oamenii pe Lună în cadrul programului Apollo (rachetele Saturn V)
şi care reprezentau variantele îmbunătăţite şi supradimen sionate ale rachetei
naziste de luptă Vergelltung V-2 (proiectate de aceeaşi persoană, de altfel), au
fost întocmite proiecte mult mai 178
177
avansate dpdv tehnologic, şi au fost chiar testate acele tehnologii. Care, de ar fi
fost aplicate şi în cadrul programelor publice, ar fi avut drept consecinţă
imediată ieftinirea importantă a „activităţilor spa ţiale”, începând cu chiar
lansarea orbitală, dar şi transferul interorbital şi interplanetar. Tehnologiile
oficiale - preistorice faţă de cele secrete ! Un vector important l-ar fi
constituit chiar avionul orbital finalizat în a doua jumătate a anilor '50 şi care
ar fi reprezentat practic North American XB-70. Societatea americană North American
Aviation a re alizat prototipul XB-70 Valkyrie, propunându-l autorităţilor
americane pentru a i se încredinţa rolul de bombardier strategic, adică purtător de
arme nucleare, cu rază lungă de acţiune, capabil să execute misi uni de luptă pe
timp de zi şi de noapte, la viteze şi înălţimi mici sau mari, inclusiv capabil de
infiltrarea adâncă în spaţiul aerian inamic, la o înălţime şi viteză atât de mare
încât nici să nu poată fi interceptat de către aviaţia de vânătoare şi artileria
antiaeriană inamică. Acest avion neaşteptat de performant pentru acei ani avea un
echipaj compus din doi oameni şi o masă (gol) de 93 tone iar încărcat avea 243 tone
sau un maxim la decolare de 250 tone. Aparatul avea o lungime de 57 m şi o
anvergură de 32 m, cu înălţimea maximă de 9,4 m. Putea zbura cu o încărcătură
totală de 157 tone (în care intra şi combustibilul) la o viteză de max. 3.309 km/h
(3,1 Mach), având o rază de acţiune de cca 7.000 km. De fapt, reprezenta exact
avionul pe care aveau în vedere să instaleze motorul-rachetă termonuclear
perfecţionat Nuclear Light Bulb, acesta fiind capabil de realizarea unui impuls
specific de 5.000 sec (viteza de ejecţie a agentului de lucru de 49 km/sec, adică
de cca 11 ori mai mare decât valoarea maximă de la Space Shuttle). Acest avion ar
fi trebuit adaptat pentru a primi la bord rezer voarele de hidrogen lichid şi
motorul nuclear NLB în greutate de până la 10 tone. Interesant de observat că
motorul NLB prezentat la mijlocul anilor '90, are masa de cea 32 tone şi impulsul
specific de numai 1.870 sec, cu mult sub capacitatea acestui tip de motor. Varianta
din 1956-1960 era cu mult mai avansată şi mai performantă decât cea prezentată în
anii '90. În 1960 se avea în vedere un avion orbital propulsat de un motor NLB
lucrând cu jeturi de hidrogen având viteza de 49 km/sec. Debitul de 1 kg/sec
generează o tracţiune de 4.997 kgf. Deci, pentru a susţine o tracţiune de 300 tone-
forţă se utiliza un debit de 60 kg/sec, iar raportul de masă necesar inserţiei
orbitale era de cea 1,191. Ceea ce însemna un consum de hidrogen, în vederea
inserţiei orbitale, de 40 tone. 179

Rezultă că dacă alte 37 tone de hidrogen ar fi rămas necon sumate la bordul

avionului intrat pe orbită circumterestră joasă, acesta ar fi putut avea la bord
încă minim 80 tone de sarcină-utilă, adică de 2,66 ori mai mult decât sarcina utilă
maximă (teoretică) a Space Shuttle... Pentru aprecierea de mai sus, s-a considerat
că avionul a fost dezechipat de cele 6 grele motoare aeroreactoare şi de kerosenul
devenit inutil, în schimbul echipării cu un motor NLB şi cu o cantitate de 70 tone
de hidrogen lichid. Un astfel de avion orbital nu avea nevoie de scut termic pentru
reintrare în atmosferă, el fiind ca pabil să frâneze integral DEASUPRA straturilor
dense ale atmos ferei. Dacă a fost satelizat un avion cu masa totală de 210 tone,
dintre care 93 tone avionul şi 37 tone hidrogen rămas în rezervoare, plus 80 tone
sarcina utilă, după ce sarcina utilă este lansată pe orbită, va trebui să revină pe
Terra avionul ce mai are 130 tone în total. Admiţând că la finele frânării i-ar mai
rămâne în rezervoare 16,5 tone de hidrogen (pentru manevrele de aterizare), atunci
el va consuma pentru frânare 20,5 tone, ceea ce înseamnă realizarea unui raport de
masă de 1,187 şi o frânare teoretic COMPLETĂ. Ceea ce ar fi însemnat inexistenţa
frecării cu atmosfera şi inutilitatea acelui scut termic în greutate de 7 tone la
Space Shuttle şi a cărui proas tă funcţionare a condus la uciderea în mod cumplit
(ardere) a 7 oameni, în catastrofa navetei Columbia din februarie 2003. Menţionăm
că, în paralel, în URSS era construit avionul Sukhoi-4, cu performanţe similare...
Aşadar, încă de la finele anilor '50, SUA dispuneau de tehnologii spaţiale mult mai
avansate, ca să nu mai vorbim de secretele tehno logice puse lor la dispoziţie de
către Coandă ori alţi cercetători şi inventatori. Tehnologiile dezvoltate în regim
secret sunt deci cu mult mai avansate decât acelea oficiale. Dovezile în acest sens
sunt foarte numeroase... În 1955 a explodat... un satelit extraterestru Să analizăm
finalmente şi câteva lucruri legate de obiectele spaţiale vădit artificiale care au
evoluat în spaţiul cosmic mai mult sau mai puţin periterestru în perioada în care
„era spaţială” oficial nici nu începuse. În cadrul literaturii de profil apărută în
limba română, autorul col. ing. Gheorghe Zarioiu a publicat în lucrarea „Omul din
nou pe Lună”, apărută la Editura Apollo-Oltenia, Craiova 1993, o serie de
informaţii legate de satelitul circumterestru misterios, de mari di180
mensiuni, observat în 18 decembrie 1955. Gh. Zarioiu a închinat acestui eveniment
pag. 282-284 din cadrul lucrării susmenţionate, în acest text trecând în revistă
evenimentele misterioase din 1955 şi relatările pe marginea acestor evenimente,
făcute de profesorul astrofizician S.P. Bojici (URSS), geologul I. Zolotov,
astrofizicianul Vladimir Azaha şi prof. Vladimir Kazanţev. De altfel, în mod
discret, NASA a acordat o atenţie specială acestui eveniment, în anii ulteriori,
traiectoriile orbitale ale multor sa teliţi necesitând corecţii pentru a nu se izbi
de fragmentele obiectului cosmic explodat pe orbită în decembrie 1955. Aşa cum au
precizat oamenii de ştiinţă citaţi de lucrarea lui Zarioiu, era vorba de un obiect
care evolua pe o orbită la 2.000 km înălţime faţă de suprafaţa terestră, diametrul
acestuia fiind de cca 60-70 m. Din motive necunoscute, acest corp a explodat
fragmentându-se în două mari bucăţi cu diametrul de aproximativ 30 m fiecare, dar
şi alte 8 mici fragmente care plutesc în Spaţiu în apro pierea celor două corpuri.
Era evident vorba despre un obiect artificial care a explodat pe o orbită înaltă,
mult deasupra regiunii în care putea lua contact cu păturile superioare ale
atmosferei iar acest eveniment se petrecea în 1955 (!), cu doi ani înainte de
debutul oficial al activităţilor spa ţiale omeneşti. După ce SUA şi URSS au început
să exploreze oficial şi direct spaţiul cosmic periterestru, este evident că au
dorit interceptarea obiectelor respective. În acest sens, trebuie menţionat că
prima navă cosmică oficială care a ajuns în zona misteriosului satelit explodat a
fost cabina Gemini-11, în perioada 12-15.09.1966, de această misiune fiind legate
importante observaţii OZN. „Gemini” - program pentru interceptarea sateliţilor
Merită de asemenea amintită, în acest context, evoluţia progra mului spaţial
„Gemini”: - Gemini-3 (23.03.1965), cu Virgil Grissom şi John Young la bord,
testează manevrabilitatea capsulei pe orbită în cadrul unui scurt zbor de cca 5
ore; - Gemini-4 (03-07.06.1965) îi duce pe orbită, timp de 4 zile, pe Edward White
şi James McDivitt, aceştia interceptând ultima treaptă a propriei lor rachete
purtătoare în cadrul simulării unei misiuni de interceptare orbitală, în care
pentru prima oară în cadrul programului spaţial american a fost testată şi
tehnologia destinată „activităţilor extravehiculare”: E. White a ieşit în afara
cabinei Gemini ajutat de un dispozitiv de propulsie individuală, cu misiunea de a
fotografia şi ins-

pecta ultima treaptă a rachetei; aceasta fiind tot o simulare, un antre nament în
vederea interceptării şi inspectării directe şi nemijlo cite de către astronauţi a
unor sateliţi-ţintă; - Gemini-5 (21-29.08.1965), cu Gordon Cooper şi Charles Conrad
la bord, a avut drept scop antrenamentul pentru ridicarea apogeului orbitei
(manevre interorbitale) şi interceptarea unui satelit utilizând radilocatorul de
bord, în care sens, de la bordul cabinei Gemini a fost lansat un mic satelit REP
utilizat drept ţintă şi s-au realizat multiple manevre de apropiere/îndepărtare şi
intercepţie; de asemenea, s-a testat acuitatea vizuală în Cosmos; - Gemini-6 (15-
16.12.1965), cu Thomas Stafford şi Walther Schirra, şi Gemini-7 (04-18.12.1965), cu
Frank Borman şi James Lovell la bord; s-a testat interceptarea spaţială dintre două
nave cosmice pilotate, acestea manevrând pe orbită, apropiindu-se şi îndepărtându-
se succesiv una de alta; - Gemini-8 (16.03.1966), cu Neil Armstrong şi David Scott:
simu lare a unei interceptări spaţiale; defecţiuni ale sistemului de con
trol/direcţionare; misiunea a fost întreruptă după mai puţin de 24 ore; - Gemini-9
(03-06.06.1966), cu Th. Stafford şi Eugene Cernan la bord; se fac manevre orbitale
largi, nava urcând până aproape de înălţimea de 800 km, în care se testează în
special radarul de bord şi capacitatea de intercepţie orbitală a unor ţinte aflate
pe orbite înalte; - Gemini-10 (18-21.07.1966), cu John Young şi Michel Collins; se
testează pe orbită echipamente perfecţionate de intercepţie (radar şi motor de
manevră interorbitală) dar şi echipamente perfecţi onate de deplasare
extravehiculară a astronauţilor în vederea in terceptării manuale a unor sateliţi-
ţintă; - Gemini-11 (12-15.09.1966), cu Ch. Conrad şi R. Gordon la bord; dacă veţi
căuta în bazele de date UFO (OZN), veţi găsi deseori menţionate observaţiile
„ozenistice” şi filmele realizate cu acea ocazie de cei doi astronauţi; nava
pilotată de ei a urcat pe orbită la peste 1.500 km pentru a intercepta misteriosul
satelit explodat în decembrie 1955; nu s-au putut apropia de el, fiind la rândul
lor interceptaţi de către alte nave, de provenienţă necunoscută. Dacă cititorii
interesaţi vor căuta pe Internet sau în alte surse publice, vor putea găsi destule
informaţii legate de această misiune de interceptare spaţială pe care SUA a
încercat-o în septembrie 1966, la 11 ani după evenimentul cosmic misterios. Să
notăm că misiunea Gemini-11 constituia, la acea dată, zborul cosmic american
pilotat la distanţa cea mai mare faţă de Terra... De asemenea, ca fapt divers, ar
mai trebui menţionat că, după eşuarea misiunii de interceptare spaţială directă a
obiectului cos182

181
mic de pe orbita de 2.000 km, următoarea misiune Gemini-12 (1115.11.1966) a rămas
pe orbita joasă la 297 km, nemaifiind încercată o interceptare a satelitului acela
explodat pe orbită... înainte ca oamenii să ajungă oficial acolo ! Apollo 13 -
lovită de un ghinion... sovietic ? Ulterior, toate zborurile cosmice din cadrul
programului „Apollo” s-au făcut departe de regiunea satelitului „buclucaş”. Apollo-
7 a zburat pe orbită circumterestră joasă, Apollo-8 în jurul Lunii (trecerea pe la
nivelul orbitei de 2.000 km făcându-se în mare viteză...), Apollo-9 a testat nava
lunară pe orbita circumterestră joasă, Apollo-10 a zburat în jurul Lunii până la o
înălţime de numai 15 km, Apollo-11 a fost prima aselenizare, Apollo-12 a doua
aselenizare, Apollo-13 a eşuat în con diţii încă misterioase. Dacă ar fi fost
lovită de un meteorit, acesta ar fi făcut praf nava perforând-o dintr-o parte în
alta; dacă ar fi fost un scurtcircuit urmat de incendiu la bord şi explozia unui
rezervor de oxigen lichid, aşa cum s-a pretins finalmente, ar fi explodat cu
această ocazie întreaga cantitate de combustibil aflată în rezervoare, 18.413 kg de
aerozină-50 şi tetraoxid de azot. Cele două substanţe chimice menţionate sunt
hipergolice, adică se autoaprind atunci când sunt puse în contact; este deci clar
că nimic nu a perforat rezervoarele de combustibil, căci dacă s-ar fi petrecut aşa-
ceva, nava exploda ca şi un baton de dinamită... S-a spus: „un scurt-circuit a dus
la explozia unui tanc de oxigen”. La o asemenea gogoriţă nu se poate răspunde
decât: nici vorbă ! Dacă tancul de oxigen (ce alimenta sursa de energie electrică
şi de aer res pirabil) ar fi explodat ca urmare a unui scurt-circuit („flamă
electrică”), atunci oxigenul s-ar fi aprins, ar fi făcut explozie împreună cu
rezer voarele conţinând peste 18 tone de combustibili hipergolici (foarte
sensibili...) şi acesta ar fi fost sfârşitul poveştii. În calitate de cunoscător al
tehnicii de luptă, vă pun în vedere că anumite proiectile autoghidate utilizate în
acţiunile de luptă pen tru interceptarea de ţinte terestre/navale/aeriene, se
folosesc de sursa de energie electrică existentă la bordul navei-ţintă, pentru a o
localiza, urmări şi intercepta, lovind taman regiunea navei unde se află sursa de
curent electric a acesteia. Este vorba de proiectile autoghidate perfecţionate la
care urmări rea ţintei nu se mai face pe bază de „amprentă termică” în infraroşu
(tehnologia clasică), ci pe bază de sesizare a câmpului electromag netic generat de
sursa electrică a navei-ţintă. 183

Este plauzibil ca un astfel de proiectil autoghidat de mici di mensiuni să fi lovit

pila de combustie (sursa electrică) a navei Apollo-13, provocând spargerea
rezervoarelor acesteia dar fără a le incendia aşa cum ar fi făcut un scurt-circuit.
Dar cine şi de ce a tras în Apollo-13, este mai greu de aflat sau de bănuit...

184
CUPRINS
Cuvântul autorului OZN-urile - extraterestre sau terestre ? Vehiculele spaţiale
neconvenţionale - o realitate tehnică Motorul magnetic - fabricat în România din
1973 ! OZN-urile din Belgia - o tehnică terestră Motorul laser fotonic - un concept
Nikola Tesla Motoarele-rachetă cu radicali atomici Viitorul navigaţiei cosmice -
motoarele cu apă ! Avioanele puteau zbura cu motoare pe aburi! Motorul cu aburi
Vuia producea 1.200 CP !! Naziştii se pregăteau să bombardeze SUA !! Prototipurile
naziste - superioare... avioanelor de azi Datorită României, Hitler a fost învins
la timp ! „OZN-urile trabuc” - (şi) tehnică de spionaj terestră ! Cercetarea
secretă - transformarea SF în realitate Propuneri pentru... înălţarea României. În
anii '40, România putea fi o Mare Putere ! „Udovilul” destinat transportului rapid
pe apă Submarinul-avion - o invenţie românească Războiul rece-dus cu... invenţiile
românilor HIMAT-avioane cu... tehnologie OZN „Avioanele viitorului” - tehnica...
anilor '50 ! Tehnica secretă” - publică după 50 ani...., Anii '60 - amintiri din
viitor! OZN - marele secret. Militar N A S A - o Agenţie... preistorică ! Racheta
piramidală... plutitoare şi ajutajul Coandă-Bursuc Nava... profetului Ezekiel -
inspiraţie pentru NASA Racheta piramidală - invizibilă, antiradar, recuperabilă
NASA nu depăşeşte tehnica germană din 1944 ! Aerodina lenticulară Coandă - un
proiect ultrasecret Bombardierele naziste - proiectate să reziste... secolului XXI
„Superavionul” american din Golf - tehnologie germană din 1944 ! Progresul şi
bunăstarea Omenirii - duşmanii Elitei Progresul tehnic - vămuit de Ocultă Lansator
orbital economic... cât muntele Omu Spaţiul cosmic - un câmp de luptă Farfuriile
zburătoare - navele de pasageri ale viitorului! Aparatele individuale de zbor 185 3
7 8 11 12 13 14 15 17 20 ,. 21 22 24 26 27 29 37 38 39 42 45 46 51 53 56 57 60 62
63 65 66 68 69 74 77 78 80 80 82

„Epoleţii lui Coandă” şi „rucsacul lui Justin Capră” Construiţi-vă un... fotoliu
zburător! Avio-helicopterele ridică 40 to la 2.300 m Aviaţia-o invenţie românească
„Cel mai modern avion militar” - tehnologie din anii 70 ! Coandă şi avioanele
invizibile” Ce nu vor petroliştii - motorul cu apă !..... Limuzină pe bază de...
aer şi soare Marele „defect” al maşinilor electrice şi cu apă nu consumă
petrol..... .. Sclavia modernă a automobiliştilor Inventatorii români puteau
schimba soarta Omenirii ... ...dacă n-ar exista Oculta ! Maşinile electrice-
sabotate profesionist., Marea Neagră - o imensă sursă de energie Propuneri pentru
Armata română Infiltrare cu... termodirijabilul mare Oglinda solară - cât...
586.000 de hidrocentrale Bicaz !! De ce nu obosesc păsările şi peştii Noile
dirijabile - 700 km/h, nici-un zgomot!...... CIA nu minţea - OZN-urile erau
baloane. Dirijabile În Germania anilor '20 se proiectau staţii orbitale ! România -
ţara marilor inventatori Dirijabile de... 2 km la 46 km altitudine.......... Apa
oxigenată - cel mai periculos agent Lecţiile lui Vuia şi Moraru pentru NASA
Capsulele gonflabile - de la salvare la infiltrare Autorul şi obtuzitatea
generalilor Celulele „Speznatz” - interesate de galeriile subterane ale României
MIG-ul lui Mitrică - lovit de... un „foo-fighter” rus Ce putea face autorul pentru
România... Ocolul Pământului... pe post de satelit NASA - umilită de o firmă din
RFG... Cum pot deveni politicienii sateliţi. La propriu Lăutarul Liciar-savant,
nu... inginer - lăutar „Cercetaşul - cosmonaut” zboară cu... 25.000 km/h !!! URSS
şi SUAîşi „inspectau" reciproc sateliţii Gagarin - făcut erou... de nemţi,
Programul spaţial sovietic - 15 morţi, unul oficial În 1984, vehiculele NASA făceau
mai multe zboruri zilnic !.. Pe un satelit american, stăteau călare un iranian, un
corean şi un sirian ! 186

87 90 93 94 96 100 101 104 106 107 109 110 112 115 116 .117 119 120 121 122 125 127
128 129 133 135 135 136 137 138 139 142 145 147 149 151 153 154 156 158
Cu o altă Putere, România ar zbura ! Concluzie: în România, impostorii şi lichelele
fac legea Amintiri din viitor Sclavagismul industrial - o realitate
„democratică”... Baze militare pe Lună - un proiect din anii '50 SUA şi URSS - Mari
Puteri... cu tehnică germană şi inteligenţă românească Motoare cu energie solară,
antimaterie, ionice şi alte tehnologii SF Tehnologia spaţială exista din anii '20 !
SUA au bază permanentă pe Lună din 1968 ?! Tehnica SF - nefolosită, tehnica
rudimentară - utilizată public.... Guvernul SUA a interzis... rachetele pentru
amatori În 1962, SUA puteau lansa rachete recuperabile, de pe Ocean !.. În anii '50
- rachete de 10 ori mai puternice ca naveta spaţială actuală Motoarele pentru
rachete interplanetare mai performante în anii '50.... Tehnologiile oficiale -
preistorice faţă de cele secrete ! În 1955 a explodat... un satelit extraterestru
„Gemini” - program pentru interceptarea sateliţilor Apollo 13-lovită de un
ghinion... sovietic?

159 162 163 164 165 167 168 169 170 172 174 175 176 177 179 180 181 183