ROMANITATE SI CRESTINISM, COORDONATE ALE ETNOGENEZEI

ROMANE

Sintem un popor prin excelenta romanic. Latinitatea constituie caracterul esential

al limbii noastre, al culturii, al constiintei noastre. A fost stimulentul energiei
noastre etnice, caruia ii datoram puterea de supravietuire in lupta cu cele mai
potrivnice vicisitudini ale istoriei, capacitatea noastra de rezistenta, vointa de
libertate si de unitate, minunata noastra renastere spirituala din veacurile mai noi,
nazuinta noastra perpetua spre progres. Nu-i uitam nici un moment pe stravechii si
bravii nostri inaintasi geto-daci, pe care ii mostenim prin fiinta noastra, prin strinsa
legatura cu pamintul patriei noastre, - dar tocmai pentru ca ei, primind limba latina
si felul de viata roman, au asimilat cu desavirsire valorile spirituale ale civilizatiei
romane si ni le-au transmis intr-o neintrerupta continuitate, noi le pastram si le
cultivam ca insusiri de capetenie ale neamului nostru.

Romanizarea atit de profunda si trainica a geto-dacilor reprezinta un fenomen

dintre cele mai surprinzatoare pentru istoricul care nu are in vedere decit provincia
traiana a Daciei, care, pina la parasirea ei sub Aurelian, n-a durat decit cel mult 170
de ani si care nici n-a cuprins intregul spatiu geto-dac, ci s-a limitat la interiorul
Transilvaniei, la Banat si la Oltenia. In realitate, insa, procesul romanizarii s-a
prelungit timp de secole dupa cei 170 de ani si s-a intins mult peste marginile
restrinse ale provinciei, acoperind tot spatiul nostru carpato-danubian, la care in
mod firesc se adauga Dobrogea. Toti geto-dacii de pretutindeni s-au facut
deopotriva romani, dind nastere poporului roman, care formeaza o compacta
unitate latina, in cuprinsul uneia si aceleiasi patrii.

Unii invatati apuseni, nedumeriti de acest excelent succes al romanismului tocmai

acolo unde li se parea mai putin de asteptat, au caracterizat aparitia poporului
nostru latin ca "o enigma si un miracol". Desigur "enigma" este in multe privinte,
caci ne lipsesc atitea date elementare asupra acelor vremuri, despre care n-au ajuns
pina la noi decit putine si prea sarace stiri. Dar prin "miracol" nu trebuie sa
intelegem decit o exclamatie metaforica, exprimind uimirea in fata contrastului
dintre maretia rezultatului: poporul roman si insuficienta cunostintelor despre
conditiile care l-au produs. Cum popoarele nu se nasc din "miracole", ci din
desfasurarea vietii reale, stiinta istorica se straduieste de peste un veac sa explice
"enigma". S-au emis fel de fel de pareri, care isi au fiecare partea de contributie
pozitiva la reconstituirea unei interpretari juste - cu exceptia nascocirilor opuse
logicii si faptelor documentare, ca teza absurda a emigrarii totale a dacoromanilor
in dreapta Dunarii sub Aurelian si a reintoarcerii lor in masa dupa multe veacuri in
Dacia, sau ca halucinanta fantezie despre latinitatea innascuta a geto-dacilor
(independenta de romanizare), contrazisa categoric de toate datele si principiile
lingvistice. Ramine valabila mai presus de toate ideea, sustinuta cu deosebire de
Vasile Parvan, ca neamul romanesc nu s-a format numai in Dacia, ci pe un spatiu
mult mai vast, mostenind toata acea ampla romanitate orientala care se dezvoltase
in provinciile romane de pe ambele parti ale Dunarii, in prelungirea Illyricului de la
rasarit de Adriatica. De asemenea, este evident ca evacuarea aureliana a Daciei
carpatice n-a constat decit intr-o operatie de mici proportii, restrinsa la cadrele
administrative si militare si la o minoritate de bogatasi, masele de plugari si pastori
dacoromani raminind pe loc. Este iarasi evident ca aceste mase, desi parasite de
organele oficiale, n-au trait izolate de noua Dacie a lui Aurelian si de celelalte
provincii latine la sud de Dunare. Dimpotriva, legaturile lor cu aceste provincii s-
au mentinut tot timpul asidue si active, atit sub aspect politic si economic, cit si sub
raport spiritual. Astfel, durata procesului de romanizare la Dunare si in Carpati nu
s-a marginit la cei 170 de ani ai organizatiei provinciale din Dacia traiana, ci a
durat inca mai bine de trei secole, cit a mai staruit granita imperiului roman de
Dunare. Deci au fost cam cinci veacuri de viata romana omogena pe tot spatiul
romanitatii orientale - de ajuns pentru a explica si consolidarea romanismului in
Dacia carpatica si raspindirea sa pe toata intinderea geto-daca. Si nu am pus la
socoteala intervalul de peste un secol dinainte de Traian, cind Dobrogea si alte
tinuturi de la Dunarea de Jos, cu parti din Muntenia si din Moldova, se aflau sub
dominatia romana inca de pe vremea imparatului August.

Cu toate aceste constatari generale, procesul romanizarii geto-dacilor, de ajuns

explicat, desigur, in ce priveste durata si expansiunea sa, inca mai are nevoie de
lamurire sub raportul intensitatii si trainiciei sale. Fireste, rolul factorului militar si
al celui economic, rolul urbanismului si al administratiei romane, au fost de o
puternica eficacitate, dar numai in limitele provinciilor, iar in Dacia numai pe
durata prezentei directe a organelor oficiale. Mai departe, oricita importanta am
acorda influentei de la distanta a acestor factori, n-am putea intelege cum atitea
populatii numeroase de geto-daci din afara provinciei traiane ar fi putut renunta la
graiul lor trac stravechi pentru a-l inlocui atit de radical cu cel latin, de care in
esenta era cu totul deosebit. Un asemenea rezultat nu l-ar fi putut atinge decit o
foarte perseverenta actiune de ordin spiritual, puternic patrunzatoare in adincul
sufletelor, asa cum numai un factor religios ar fi fost in stare s-o exercite.

Acest factor, inerent acelor timpuri, a existat si si-a indeplinit opera progresista de
transformare spirituala a lumii antice cu rezultate uimitoare. A
fost crestinismul, cea mai inalta ideologie religioasa pe care a creat-o antichitatea,
cu cea mai generoasa morala si cu cele mai nobile principii de solidaritate umana.
Aceasta religie universala, implicind forme de cult simple si accesibile oricui,
preconizind iubirea si pacea intre toti oamenii fara deosebire, proclamind iertarea,
abnegatia, modestia, caritatea, desconsiderarea bogatiei, solicitudinea pentru cei
saraci si in suferinta, ca supreme virtuti rasplatite cu o vesnica fericire, a cucerit
curind sufletele, devenind expresia specifica a starii de spirit a maselor din intregul
imperiu roman. Strict organizat, propagat ca o convingere neclintita si cu o
intransigenta absoluta fata de alte culte si fata de insasi teroarea autoritatilor
pagane, facind din sacrificiul voluntar al vietii pentru credinta o arma de neinvins
in fata cruntelor persecutii intimpinate, crestinismul a sfirsit prin a triumfa si a se
impune ca religie oficiala a imperiului, incepind cu edictul de toleranta dat de
imparatul Constantin in anul 131. Dar inca inainte de aceasta hotaritoare biurinta,
propaganda crestina depasise granitele imperiului, tinzind sa atraga la noua
credinta toate popoarele din lume, inclusiv pe cele asa-zise "barbare", fata de care
nu facea nici o discriminare. Cu atit mai intensa avea sa devina aceasta propaganda
dupa Constantin, cind, la eficacitatea propriilor sale mijloace de prozelitism, sa
adauga insusi prestigiul imperiului roman, in numele si cu sprijinul caruia
misionarii crestini duceau acum cuvintul Evangheliei pretutindeni.

Lipsesc stirile directe si sigure despre patrunderea crestinismului in Dacia traiana

inainte de evacuarea ei de catre Aurelian, ceea ce se explica prin discretia pe care
adeptii noii credinte, inca rari, erau siliti s-o pastreze intr-o vreme cind autoritatile
si majoritatea pagana a populatiei nu-i priveau decit cu ostilitate. Altminteri, in
mod logic existenta lor trebuie sa fie presupusa in acel timp si aici, ca in toate
provinciile imperiului, mai ales printre numerosii locuitori veniti din provinciile
Orientului, unde crestinismul era foarte raspindit inca din primul sau veac. De
altfel, chiar in apropierea imediata a Daciei, in Dobrogea (Scythia Minor), unde
influentele asiatice erau frecvente, stim ca se infiripase o comunitate crestina foarte
activa, care, in perioada marilor persecutii, a dat o importanta serie de martiri. Nu
era posibil ca actiunea acestei comunitati sa se fi oprit la malul drept al Dunarii si
sa nu se fi incadrat in necontenitele relatii de tot felul dintre Dacia si tarmurile
pontice.

Dar in secolul al IV-lea, dupa recunoasterea sa ca religie dominanta a imperiului

roman, crestinismul si-a facut drum larg in stinga fluviului, propagindu-se in
masele dacoromanilor parasiti de oficialitatea imperiala, ca si printre popoarele
aduse de migratii. Cu prilejul reactiei regelui vizigot Atanaric, care a pornit o
persecutie impotriva noii credinte patrunse printre supusii sai goti si bastinasi,
aflam de martirizarea Sfintului Sava (zis "Gotul", dar de fapt originar din
Cappadocia), inecat, impreuna cu parte dintre adeptii sai, in riul Buzau. Cam tot pe
atunci episcopul Ulfila, care tradusese Biblia in limba neamului sau, fusese silit sa
se refugieze in imperiu, devenind episcop de Nicopolis ad Istrum. Discipolul sau
roman cappadocian Auxentius urmindu-l, a ajuns episcop de Durostorum. Sint stiri
care dovedesc un progres considerabil al credintei crestine in acea vreme pe
pamintul tarii noastre, cu o organizare inchegata, asupra careia persecutia lui
Atanaric n-a putut avea nici un efect. De altfel, curind dupa aceste fapte, in 376,
invazia hunilor avea sa-I sileasca pe vizigoti si pina la urma pe insusi Atanaric, sa
treaca in imperiu, ca federati, si sa adere cu totii la crestinism. In Dacia elementele
arheologice de caracter crestin din aceasta vreme si din veacurile urmatoare sint
foarte des intilnite. Pe malul sting al Dunarii, de pilda la Sucidava (Celei) si la
Droberta_Turnu Severin, s-au descoperit temelii de bazilici crestine din secolul VI
si constatari de edificii similare sint de asteptat si in sudul Banatului, unde s-a dat
peste urme de revenire a dominatiei romane in acel timp si unde stim ca piosul
imparat Iustinian a creat unele cetati, ca Literata (in fata vechii Lederata), Recidava
(poate Arcidava de altadata), Aernes (Diema), Misionarii crestini, veniti din
imperiu inca de pe vremea lui Constantin, daca nu si mai inainte, trebuie sa fi fost
acum deosebit de numerosi si de activi. Neuitatul istoric al originilor crestinismului
daco-roman, Vasile Parvan, a cautat sa identifice printre ei, ca pe cel mai
important, pe Niceta, episcopul latin din Remesiana in Dacia Aureliana, originar
din Italia. Chiar daca argumentele aduse in favoarea extinderii apostolatului
acestuia in Carpati nu sint destul de puternice, nu e mai putin adevarat ca noua
provincie din sudul Dunarii era cea mai indicata sa fi propagat crestinismul sau,
mai devreme dobindit, si asupra populatiei dacoromane din fosta Dacie traiana,
adaugindu-si de altfel actiunea la aceea a misionarilor plecati din Dobrogea si din
Moesia Inferioara.

Toti acesti propagatori ai crestinismului, ori de unde ar fi venit, nu-si puteau

asigura succesul la nord de Dunare decit predicind in limba latina, singura din
imperiu pe care o intelegeau localnicii. Chiar misionarii proveniti din provinciile
orientale ale imperiului, ca Sfintul Sava, cappadocianul, ori din raza mitropoliei
dobrogene de la Tomis care acasa la ei vorbeau greceste, trebuiau sa se foloseasca
de limba latina cind se aflau in tinuturile de la Dunare si din Carpati, populate de
fostii geto-daci romanizati. E limba in care predicasera, in rasaritul Daciei, Ulfila
gotul si ucenicul sau cappodocian Auxentius, deveniti, dupa trecerea lor in
imperiu, episcopii unor principale centre de romanitate din provincia eminent
latina a Moesiei Inferioare. Prin intensificarea activitatii crestine in mijlocul
dacoromanilor, romanismul acestora sporea si se desavirsea, se intarea, se
mentinea intr-un contact viu cu evolutia manifestarilor spirituale din imperiu si,
mai mult, se raspindea uniform pe tot cuprinsul unitatii geografice a Daciei,
cistigindu-i si pe geto-dacii din afara provinciei traiane de odinioara. Se dovedeste
astfel ca, departe de a se fi oprit la durata de 170 de ani a acestei provincii,
procesul de romanizare a continuat multa vreme dupa Aurelian, cu o vigoare
crescuta la maximum tocmai in veacurile IV-VI, sub influenta directa a imperiului
crestinat. De altfel, puternica expansiune a crestinismului in Dacia in aceste secole
este confirmata arheologic prin marele numar de obiecte de caracter crestin
descoperite peste tot, dintre care deosebit de caracteristica pentru latinitatea Daciei
de atunci este garnitura de bronz de la Biertan (jud. Sibiu) din secolui IV, cu
monograma lui Hristos si cu inscriptia latina Ego Zenovius votum posui ("Eu,
Zenovie, am pus aceasta ofranda"). Dar dovada cea mai vie si mai elocventa a
acestei latinitati crestine o prezinta limba romana, care in bogatul sau tezaur de
termeni religiosi mosteniti din limba latina, pastreaza amintirea inceputurilor
crestine ale neamului nostru. Din nenumaratele exemple care pot fi produse in
aceasta privinta e de ajuns sa ne marginim la urmatorele, mai
semnificative: Dumnezeu, cruce, Vagura (virgo, virgula+ Fecioara), inger, sint -
sin = sfint, botez, biserica, altar, timpla, duminica, sarbatoare, Craciun, Paste,
Rusalii, Paresimi, ajun, preot, cuminecatura, rugaciune, inchinare, cislegi,
cirnelegi, lege, credinta, zau, raposat, priveghi, mormint, cimitir, martor, urare,
juramint, binecuvintare, blestem, pacat, pagan, drac. Acest tezaur de cuvinte
reflecta insasi istoria crestinismului romanesc, care la inceputurile sale, in perioada
de formare a poporului roman si a limbii romane, inainte de a fi fost incadrat, dupa
marea schema, in organizarea Bisericii orientale greco-ortodoxe, a avut un caracter
exclusiv latin. Cele mai multe dintre vocabulele mentionate se refera la secolul al
IV-lea, perioada decisiva a crestinarii provinciilor dunarene, concomitent cu a
populatiilor din nordul Dunarii, altele sint databile in secolele V-VII. Mai toate sint
de natura populara, derivind din limba vorbita curent in provinciile romanitatii
orientale si oglindind realitati si evolutii de sensuri din aria acestor provincii. Multe
dintre ele, pastrate numai in limba romana, reprezinta creatii specifice ale
romanitatii dacice. E cazul, prin excelenta, cu biserica, notiune care, in raiurile
romanice occidentale se exprima prin cuvintul de origine
greaca ecclesia "adunare" (frantuzeste eglise, inalieneste chiesa, in spaniola
iglesia, in portugheza igreja), pe cand la noi are la origine termenul (tot latin de
provenienta greaca ) basilica, cu acceptiunile succesive de "resedinta regala", de
"mare edificiu public" si de "cladire pentru cultul crestin".

In lumina acestor evidente, factorul crestin apare in procesul de romanizare de la

originea poporului roman cu un rol atit de determinant, incit se ridica la o
insemnatate egala cu aceea a romanitatii noastre insasi. Cu buna dreptate se poate
vorbi de aceste doua fenomene ca de doua directii istorice cardinale, ca
de coordonatele magistrale ale etnogenezei noastre. Toate popoarele din jurul
Daciei isi cunosc data precisa cind au devenit crestine, cu anul si uneori chiar ziua,
caci toate au adoptat noua religie tirziu, din calculele politice minutios chibzuite.
Poporul nostru insa n-o poate preciza, deoarece n-are certificat de botez. S-a nascut
crestin in mod spontan, natural, o data cu formarea romanitatii sale, la a carei
desavirsire crestinismul popular si-a adus contribuita cea mai de seama. Noi sintem
romani fiindca sintem crestini si crestini fiindca sintem romani. La aparitia
credintei crestine ca exponent al spiritualitatii imperiului roman, romanismul
carpato-danubian era desigur clar afirmat in focarele sale din fosta Dacie traiana si
din provinciile vecine, dar aceste focare erau inca sporadice si cu prea slabe
perspective de durata in fata covirsitoarelor amenintari care ii veneau din partea
neamurilor migratoare. Daca a putut totusi sa se consolideze, sa se unifice si sa
oteleasca vitalitatea bazei sale geto-dacice cu o superioara energie, care sa reziste
tuturor primejdiilor, supravietuindu-le si dominindu-le o datoreste mai presus de
orice nesecatului izvor de forte morale care era crestinismul. Acest factor a venit in
sprijinul romanitatii noastre intr-un moment atit de critic - cu o Dacie parasita de
oficialitatea romana si in mare parte cotropita de migratii covirsitoare si cu un
imperiu roman la cumpana inclinarii sale spre decadenta si dezmembrare - incit nu
ne temem de exagerare incheind prezenta expunere cu gindul ca daca poporul
nostru n-ar fi fost roman, ci ar fi fost orice altceva, ar fi devenit totusi crestin, ca si
neamurile straine din vecinatatea sa, dar daca n-ar fi fost crestin atunci, in acel
mare moment de rascruce, este indoielnic ca ar mai fi ramas roman.

Prof. Univ. Dr. Doc. Radu Vulpe,

"De la Dunare la mare", Editura Arhiepiscopiei Tomisului si a Dunarii de Jos,
Galati, 1979, pag. 16-22.