Biletul 2

Ex1,
Farmacologia clinică, care studiază interacţiunea remediilor medicamentoase cu organismul uman (preponderent în
condiţii de patologie).

Farmacologia clinică cuprinde toate aspectele ştiinţifice ale studiului medicamentelor la om, vizând cercetarea,
elaborarea şi aplicarea în practica medicală a medicamentelor noi, precum şi optimizarea tratamentului medicamentos
la om, prin determinarea valorii clinice a medicamentelor şi celor mai bune modalităţi de utilizare a lor. Farmacologia
clinică oferă baza ştiinţifică pentru aspectele generale a unei terapii medicamentoase raţionale, sigure şi eficiente.

. Farmacocinetica este partea fanuacologiei care studiază absorbţia, distribuţia în organism, metabolismul şi eliminarea
substanţelor me¬ dicamentoase

biodisponibilitate. Ea reflectă cantitatea sub¬ stanţei nemodificate ce a ajuns în plasma sângelui raportată la doza
iniţială de preparat.

în farmacologia clinică deseori se foloseşte parametrul volumul aparent de distri¬ buţie•- V . Acesta reflectă volumul
ipotetic de lichid în care se repartizează substanţa medicamentoasă (convenţional se consideră că concentraţia
preparatului în plasmă şi alte medii lichide ale organismului sunt identice). cantitatea totală de substanţă din organism
Vd= - -- . concentraţia substanţei în plasmă Volumul aparent de distribuţie ne oferă informaţii despre fracţia preparatului
în plasma sanguină. Pentru compuşii lipofili, ce uşor penetrează prin barierele tisulare şi au o distribuţie largă (în plasmă,
în lichidul interstitial, intracelular2), sunt caracteristice valori mari ale Vd. Dacă substanţa circulă preponderent în sânge
-Vd este mic. Acest parametru este important pentru dozarea raţională a preparatelor, precum şi pentru de¬ terminarea
constantelor de eliminare (Kdjm) şi a perioadei de înjumătăţire (T,?2).

Constanta de eliminare (Keljm) reflectă viteza de purificare a organismului de sub¬ stanţa dată. Se determină după
formula: Krdim. = 0,693 7 /Т1/2 Pentru a judeca despre viteza de eliminare a substanţei din organism, se foloseşte de
asemenea parametrul perioada de înjumătâţire (semiviaţâ) -TQS, care reflectă timpul necesar pentru micşorarea
concentraţiei medicamentului în plasmă cu 50%. T„, = 0,693 / К .. = 0,693 x V„ / CI 1/2 ’ elim. 7 o ?

Clearance-ul1(C1), care reflectă viteza purificării plasmei de substanţa dată (se exprimă în unităţi de volum / timp, în caz
de necesitate se ţine cont de masa corporală sau suprafaţa corpu¬ lui: ml/min., ml/kg/min., l/m2/oră etc.) Se
evidenţiază clearance-ul total (Clt), precum şi renal (Clr), şi hepatic (Clh). CI = viteza de eliminare a substanţei /
concentraţia substanţei în plasma

Ex2.

Din căile parenterale de administrare fac parte: subcutană, intramuscuIară, intra¬ venoasă, intraarterială, intrasternală,
intraperiloneală, inhalatorie, subarahnoidiană, suboccipilală etc. Căile parenterale cele mai utilizate sunt subcutană,
intramusculară şi intravenoasă. După administrarea intravenoasă efectul apare destul de repede, ceva mai lent după
introducerea intramusculară şi încă mai încet după cea subcutanată. Pentru prelungirea efectului farmacoterapeutic,
substanţele medicamentoase se administrează intramuscu¬ lar sub formă de suspensii puţin solubile în ulei sau alte
vehicule, care reţin absorbţia substanţelor din locul injectării. Substanţele cu acţiune iritantă marcată nu se vor
administra subcutan sau intramus¬ cular, deoarece ele pot fi cauza reacţiilor inflamatorii, infiltratelor şi chiar necrozei.
Administrarea intravenoasă a remediilor medicamentoase se face de obicei lent. E posibilă injectarea unimomentană,
fracţionată sau prin perfuzie. Este interzisă adminis¬ trarea intravenoasă a compuşilor insolubili,soluţiilor uleioase
(posibilitatea emboliilor), substanţelor cu acţiune iritantă marcată (pot genera tromboze, tromboflebite), prepara¬ telor
care provoacă coagularea sângelui sau hemoliză. Dezavantajele celor trei căi de administrare menţionate sunt:
dificultatea lor relativă, necesitatea sterilităţii preparatelor, prezenţa durerii, participarea personalului medical.
FARMACOLOGIE 43 Administrarea intraarterială permite crearea unei concentraţii mari a substanţei în regiunea irigată
de artera dată. Pe această cale se injectează uneori preparatele anticanceroase. în scopul reducerii acţiunii lor toxice
generale, aflux sângelui poate fi diminuat în mod artificial. Intraarterial se injectează de asemenea preparatele
radioopace, ceea ce permite de a determina precis localizarea neoplasmului, trombusului, stenozei vascula¬ re,
anevrismului. Calea intrasternală (în stem) se foloseşte, de obicei, când calea intravenoasă este inaccesibilă (la copii, la
bătrâni). La administrarea intraperitoneală se recurge rar (de exemplu, antibiotice pe parcur¬ sul operaţiilor
abdominale). Câteodată substanţele medicamentoase se administrează intrapleural (în cavitatea pleurei). Pentru
compuşii gazoşi şi volatili principala cale de administrare este cea inhalatorie. Tot pe această cale se folosesc şi unii
aerosoli. Plămânii au o suprafaţă de absorbţie enor¬ mă (90-100m2), abundent vascularizată şi de aceea substanţele
inhalate se absorb rapid. Efectul acţiunii poate fi uşor dirijat, modificând concentraţia substanţei în aerul inspirat. Viteza
absorbţiei depinde de asemenea de volumul respiraţiei, suprafaţa activă a alveole¬ lor şi permeabilitatea lor,
solubilitatea substanţelor în sânge şi viteza fluxului sanguin. Substanţele medicamentoase, ce penetrează cu greu bariera
hematoencefalică, pot fi injectate sub membranele creierului (subarahnoidal, subdural sau suboccipital). Aşa se
administrează unele antibiotice în infecţiile encefalice şi meningiene. Subarahnoidal se utilizează anestezicele locale
pentru obţinerea rahianesteziei. Unele preparate (în special, cele liposolubile) se absorb şi exercită acţiune resorbtivă
după aplicarea lor pe piele (de exemplu, metilsalicilatul, nitroglicerina). Formele medicamentoase transdermale capătă o
utilizare tot mai largă, deoarece cu ajutorul lor se poate menţine timp mai îndelungat concentraţia staţionară a
preparatelor în plasmă. Uneori se recurge la administrarea substanţelor ionizate prin ionoforeză (prin piele sau
mucoase). Absorbţia lor este propulsată de câmpul electric slab. Unele preparate se administrează intranazal (în
particular adiurecrina). Absorbţia în acest caz are loc prin mucoasa nazală.
Ex3
Ex4

Evaluarea preclinică a medicamentelor la animale de laborator se realizează prin metode calitative, pentru studierea
acţiunilor farmacologice de interes şi metode cantitative, în vederea determinării potenţei şi toxicităţii. Testările
preclinice cuprind determinarea efectului farmacodinamic, investigaţii toxicologice preliminare ce evaluează toxicitatea
(toxicitatea acută, subacută sau cronică, genotoxicitatea, mutagenitatea, oncogenitatea, teratogenitatea) şi parametrii
farmacocinetici (studii privind absorbţia, distribuţia, metabolismul şi eliminarea), evaluarea posibilităţii de CURS DE
FARMACOLOGIE CLINICĂ 5 sinteză chimică pe scară largă şi purificare, stabilitatea compusului în diferite condiţii şi
dezvoltarea unei forme farmaceutice. Studiile de toxicologie se realizează de obicei pe două specii de animale (pe câine
şi o specie de rozătoare). Se recomandă folosirea mai multor căi de administrare, dintre care obligatoriu pe cea folosită
în studiile clinice.

) • modificarea structurii chimice a unui medicament existent (de exemplu dezvoltarea

diureticelor tiazidice din inhibitorii anhidrazei carbonice)

• screening-ul la întâmplare a activităţii biologice a unui număr mare produse naturale,

peptide sau alte molecule organice

• design-ul medicamentos raţional (rational drug design) (de ex. dezvoltarea inhibitorilor

enzimei de conversie a angiotensinei pentru tratamentul hipertensiunii arteriale sau a

inhibitorilor selectivi ai recaptării serotoninei pentru tratamentul depresiei)

• metode de biotehnologie prin folosirea genelor pentru a produce peptide mari sau proteine

(de exemplu rt-PA – recombinant tissue plasminogen activator, folosit în tromboliză)

studii clinice menite să stabilească diferenţele între rezultatele obţinute la grupe de bolnavi care primesc tratamente
diferite, fie asociaţia dintre o variabilă independentă (de ex. medicamentul) şi una dependentă (un anumit fenomen
clinic care poate fi atribuit medicamentului). Studiile pot fi prospective (de ex. evaluarea eficacităţii şi securităţii unui
medicament nou conform unui protocol dinainte stabilit) sau retrospective (când se stabileşte legătura dintre
medicament şi o reacţie adversă, folosind fapte trecute, consemnate în foi de observaţie).

Faza I de farmacologie clinică sau farmacologie umană este o cercetare clinicofarmacologică confirmatoare, care se
poate efectua dacă cercetările preclinice au adus dovezi suficiente în vederea tolerabilităţii şi eficacităţii unui nou
produs. Ea furnizează informaţii de ordin farmacodinamic, toxicologic şi farmacocinetic, ca şi date iniţiale asupra
eficacităţii şi siguranţei medicamentulu

Faza a II-a sau primele încercări terapeutice este denumită faza terapeutică exploratorie. În această fază medicamentul
este pentru prima dată studiat pe pacienţi ce suferă de afecţiunea căreia i se adresează compusul testat. Scopul principal
este evidenţierea eficacităţii terapeutice pentru indicaţia dată, a dozei şi a regimului terapeutic şi de a evalua în
continuare siguranţa compusului testat.

Faza a III-a de evaluare terapeutică extensivă sau confirmare terapeutică are ca scop primar confirmarea eficacităţii
semnalate în faza anterioară. În faza a III-a se evaluează extensiv eficacitatea terapeutică şi siguranţa noului medicament
în scopul autorizării acestuia

Ex5.
Ex6