TEORII ISTORIOGRAFICE

BADEA CODRUȚA-NICOLETA
SPECIALIZAREA ISTORIE
ANUL 1

Istoriografia este știința auxiliară a istoriei care se ocupă cu: 1. studiul evoluției concepțiilor și
operelor istorice; 2. totalitatea scrierilor istorice dintr-o anumită perioadă sau dintr-o anumită țară și
totalitatea cercetărilor istorice privitoare la un anumit aspect. Istoriografia se poate referi, așadar, la
două noțiuni diferite, dar complementare: în sens larg, se referă la metodologia și practica istoriei, iar
în sens restrâns se referă la orice scriere despre și nu neapărat de istorie.
Savanții dezbat istoriografia pe subiecte gen "Istoriografia catolicismului" sau "Istoriografia islamului
timpuriu" ori "Istoriografia chineză", precum și alte abordări specifice, cum ar fi, spre exemplu, istoria
politică și istoria socială. Literatura istoriografică s-a dezvoltat accentuat începând cu secolul al XIX-
lea, odată cu ascensiunea istoriei academice. Măsura în care istoricii erau influențați de propriile
grupuri de interese și, totodată, de concepțiile personale cu privire la țara lor natalǎ este o chestiune
mult dezbătută[1]. Interesele de cercetare ale istoricilor s-au schimbat în timp, iar în ultimele decenii
a avut loc o trecere de la studiul istoriei diplomatice, economice și politice tradiționale la noi abordări
(în special, la studii sociale și culturale).
Concepția din urmă se completează cu cea dintâi prin faptul că analizează narațiunea, viziunea
asupra lumii, argumentarea și metoda de prezentare a micro- și macro-cosmosului.
Principalele probleme ale istoriografiei Modificare

PRINCIPALELE PROBLEME ALE ISTORIOGRAFIEI

în primul rând, depistarea surselor (primare sau secundare), indispensabile oricărui discurs
istoriografic;

în cazul surselor primare, trebuie cercetată persoana care a redactat documentul (deci cel/cea care
face istoria) în contextul socio-cultural, în timp ce pentru sursele secundare trebuie depistate
orientările teoretice (ideologia) și accepțiunile practice (metodologia) ale discursului în cauză;

trebuie depistat ce este autentic sau părtinitor, inteligibil sau abscons, adevăr sau falsificare;

trebuie să înțelegem viziunea asupra istoriei în momentul scrierii lucrării;

trebuie să înțelegem ce anume era menit a fi mesaj moral într-o operă;

care era publicul-țintă;

ce surse au fost privilegiate și ce surse au fost ignorate.

Având mereu în vedere legătura dintre arta oratorică și istorie, Cicero ajunge la considerații mai
generale asupra istoriografiei și importanței ei sociale:“Să nu știi ce s-a întâmplat înainte de a te fi
născut, înseamnă a fi mereu copil. Căci ce este viața omului, dacă ea nu se împletește, prin istoria
evenimentelor trecute, cu viața înaintașilor?” El considera că pentru ca cineva să se poată numi cu
adevărat istoric trebuie să îndeplinească anumite condiții, să respecte ceea ce Cicero numește “legile
istoriei”. Prima este să nu se spună neadevăruri, a doua - să se îndrăznească întotdeauna scrierea
adevărului, a treia - să se scrie fără părtinire și fără ură. Este necesar să se respecte succesiunea
cronologică, iar faptele să fie localizate. Istoricul trebuie să-și expună punctul de vedere, să nu se
limiteze la o simplă prezentare a faptelor, ci să caute și cauzele lor, să se preocupe de psihologia
personalităților. Stilul istoricului nu trebuie să aibă însă asprimea din tribunale și împunsăturile de
idei obișnuite în forum. În general, trebuie să aibă în vedere că, prin exemplele, bune sau rele, pe
care le oferă, istoria este o îndrumătoare a vieții.

Nașterea studiului istoriei are loc în mileniul III î.e.n., datorându-se inventării scrisului, elaborării unui
sistem calendaristic și apariției statelor și a unor structuri de putere, ce aveau interesul consemnării
în scris a unor fapte esențiale pentru comunitate. Totuși, antichitatea străveche abunda de legende
despre geneza lumii, eroi și zei, cronici și anale ce consemnau lacunar evenimentele răspândite în
Orientul antic.Egiptenii sau mesopotamienii antici nu prea consemnau fapte istorice reale din
perspectivă, registrele consemnând revǎrsările fluviilor, fenomenele astronomice, arborele
genealogic al suveranilor sau poemele sau basoreliefurile care consemnau glorioasele victorii militare
ale unui suveran.

Savanții dezbat istoriografia pe subiecte gen "Istoriografia catolicismului" sau "Istoriografia islamului
timpuriu" ori "Istoriografia chineză", precum și alte abordări specifice, cum ar fi, spre exemplu, istoria
politică și istoria socială. Literatura istoriografică s-a dezvoltat accentuat începând cu secolul al XIX-
lea, odată cu ascensiunea istoriei academice. Măsura în care istoricii erau influențați de propriile
grupuri de interese și, totodată, de concepțiile personale cu privire la țara lor natalǎ este o chestiune
mult dezbătută[1]. Interesele de cercetare ale istoricilor s-au schimbat în timp, iar în ultimele decenii
a avut loc o trecere de la studiul istoriei diplomatice, economice și politice tradiționale la noi
abordări.

Istoriografia română este disciplina care se ocupă cu studierea felului cum a fost și este scrisă istoria
românilor, accentul fiind pus pe teme, abordări, curente, probleme de periodizare, simboluri și mituri
fondatoare.Până la 1880, domeniul istoriei era deschis oricui, neexistând o specializare în sens strict.
De altfel, în întreaga jumătate secundă a secolului al XIX-lea a fost caracteristică legătura strânsă
dintre scrierea istoriei și finalitatea politică și patriotică. În această privință, a avut loc o relaxare după
realizarea în 1918 a Marii Uniri.
În perioada interbelică, istoriografia română a încorporat o sumă de curente occidentale, însă acest
pluralism a fost curmat după jumătatea anilor '40, când regimul comunist și-a impus propria viziune
asupra istoriei. După cum remarca istoricul Keith Hitchins, dacă, înainte de al Doilea Război Mondial,
istoria fusese arareori independentă de patriotism și ideologie, cel puțin istoricii fuseseră liberi să
caute adevărul după propria conștiință și avuseseră loc confruntări de idei.
Una dintre cele mai importante teme care au preocupat istoriografia română de-a lungul timpului au
fost originea poporului român. În secolul XIX, a avut loc o dezbatere între școala latinistă și cea
autohtonistă, prima susținând eradicarea completă a dacilor de către romani și formarea poporului
român doar pe substratul latin. În timp, aceste perspective s-au echilibrat.

O altă temă care a produs o mare dezbatere a fost continuitatea poporului român în spațiul carpato-
danubioano-pontic, acest subiect stârnind aprige controverse între marea majoritate a istoricilor
români, care susțineau ipoteza formării și continuității poporului în acest spațiu, și emulii profesorului
german Roesler, care susțineau că etnogeneza ar fi avut loc la sudul Dunării, românii migrând ulterior
la nord de fluviu. Acestei dezbateri i se suprapuneau interese teritoriale, în principal în ce privește
apartenența provinciei Transilvania. După cum observa istoricul Nicolae Stoicescu, „problema
continuității este nu numai o problemă științifică, ci și una politică: ea nu s-a născut ca o problemă
decît în secolul al XVIII-lea, cînd românii din Transilvania — care alcătuiau majoritatea populației —
au cerut egalitatea în drepturi cu celelalte naționalități ale țării”, iar acest aspect a fost sesizat și de
A.D. Xenopol și Aurelian Sacerdoțeanu.

Primele referiri scrise la antichitățile romane de pe teritoriul României datează din secolele al XV-lea
și al XVI-lea, fiind făcute de Antonius Bonfinius, istoriograful aulic al regelui Matei Corvin, și de
umanistul Nicolaus Olahus. De altfel, Corvin și tatăl său Iancu de Hunedoara, la fel ca și alți nobili și
principi ai Transilvaniei au adunat sculpturi, inscripții și alte artefacte antice, care, astfel, au fost
conservate pentru posteritate. Însemnări se găsesc și în operele lui Dimitrie Cantemir și ale unor
reprezentanți ai Școlii Ardelene. Italianul Luigi Ferdinando Marsigli, inginer-genist în serviciul
Sfântului Imperiu Roman, considerat primul arheolog al Daciei, a înregistrat orașe, castre, poduri și
drumuri romane, iar însemnările și desenele sale și-au păstrat valoarea istoriografică.
După instaurarea comunismului, disciplinele umane și sociale au căzut sub imperativul ideologic al
creării ordinii sociale comuniste, fiind supuse controlului de partid.[1] Istorici precum Constantin C.
Giurescu au fost înlăturați din universități și trimiși în închisoare, iar istoria a fost rescrisă conform
preceptelor istorice ale marxismului. Rolul pe care Partidului Comunist din România l-a jucat în
perioada interbelică a fost exagerat, când nu falsificat pe de-a-ntregul.

Perioada regimului comunist s-a împărțit din punct de vedere al istoriografiei în trei perioade mai
mari.

Prima a durat până cca. în 1960. În această primă fază s-a acordat o atenție disproporționată
componentei slavice a poporului român și relațiilor cu Rusia, ocultându-se originea latină a poporului
român. În ce privește formarea națiunii române, s-a exagerat rolul pe care l-a jucat Rusia, iar, în
același timp, istoricii au blamat influențele vestice. Problema Basarabiei a fost trecută sub tăcere.

A doua perioadă s-a întins între cca. 1960 și 1971, fiind caracterizată de o liberalizare sesizabilă și pe
scena cultural-artistică și de o relaxare a controlului politic și economic.[1] În 1964 a fost publicată
lucrarea Însemnări despre români a lui Karl Marx, prin care însuși întemeietorul comunismului era
instrumentalizat pentru a arăta că Rusia avusese o atitudine ostilă față de statul român modern.

După Revoluția română din 1989, accesul la arhive – care, până atunci, fusese rezervat istoricilor
oficiali – s-a liberalizat încet, astfel că au început să apară studii critice despre regimul comunist.
Anterior, perioada comunistă fusese analizată obiectiv doar în universitățile din Statele Unite ale
Americii și Europa de Vest.] După 1989 a dispărut controlul politic al regimului asupra istoriografiei și
deși diferite forțe politice au încercat să influențeze, în continuare, studiul istoriei, ele au fost private
de pârghii eficiente asupra instituțiilor care produc și diseminează cunoștințele istorice. O altă
schimbare a fost terminarea perioadei de izolare din anii 1980, ceea ce a permis contacte personale
ale istoricilor români cu corespondenții lor vestici, precum și accesul la producția istorică străină și la
oportunități de studiu. În anii 1990, în timp ce numărul de locuri de studiu în domeniul istoriei a
crescut drastic la nivelul României, concomitent a scăzut și calitatea actului de predare.

Raportul „Elie Wiesel” a reprezentat un moment de răscruce, constituind momentul recunoașterii de

către România a participării la Holocaust. Anii 1990 au fost marcați, de asemenea, de tentative de
demitologizare a istoriei, un ecou larg găsind studiile lui Lucian Boia.

BIBLIOGRAFIE

Boia, Lucian (1976), Evoluția istoriografiei române, București: Universitatea din București. Facultatea
de Istorie, pp. 334–348.
Boia, Lucian (2001), History and Myth in Romanian Consciousness, Traducere în limba engleză de
James Christian Brown, Budapesta: Central European University Press.
Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (2006), Raport final,
București: www.presidency.ro.
Ariès, Philippe. Timpul istoriei. București: Meridiane, 1997.
Aron, Raymond. Introducere în filozofia istoriei. București: Humanitas, 1997.
Braudel, Fernand, Écrits sur l'histoire, Paris, Flammarion, 1969.
Carbonell, Charles-Olivier. Istoriografia. București: Casa de Editură GRAFOART, 2006.