2.

PRECIZIA DIMENSIUNILOR

2.1 NOŢIUNI GENERALE

Prin dimensiune se înţelege valoarea numerică exprimată în unităţi de măsură a

unei lungimi. Valoarea dimensiunilor este determinată de o serie de factori dependenţi de
condiţii funcţionale, de rezistenţă a materialului folosit, constructive, de gabarit şi de
estetică.
Pe desenul de execuţie al unei piese, dimensiunile se înscriu ca atare sau sub
formă de lanţuri de dimensiuni şi se trec sub formă de cote.
Principalele mărimi care determină precizia prescrisă a unei dimensiuni sunt definite
în SR EN ISO 286-1:2010 Sistem ISO de toleranţe şi ajustaje. Partea 1: Baze de toleranţe,
abateri şi ajustaje.
Valoarea considerată ca referinţă pentru o cotă a piesei poartă numele de
dimensiune nominală. Convenţional, dimensiunea nominală se notează cu N şi reprezintă
mărimea faţă de care se definesc abaterile limită.
În urma procesului de prelucrare, dimensiunea rezultă la o valoare reală
(adevărată) X  N. Se defineşte eroarea de prelucrare p ca fiind diferenţa dintre valoarea
reală (rezultată prin prelucrare) a dimensiunii piesei şi dimensiunea nominală:

p = X – N (2.1)

Determinarea dimensiunii reale X se realizează cu ajutorul unui mijloc de măsurare.

Indicaţiile acestuia vor fi afectate de erori de metodă, erori specifice aparatului şi erori
datorate operatorului uman. Valoarea indicată de mijlocul de măsurare poartă numele de
dimensiune efectivă şi se notează cu E. Diferenţa între dimensiunea efectivă şi valoarea
reală reprezintă eroarea de măsurare m:

m = E – X (2.2)

Valoarea reală X nu poate fi niciodată cunoscută, deci nu pot fi cunoscute nici

valorile individuale ale celor două erori p şi m. În consecinţă, în practică se lucrează cu
o valoare globală numită eroare tehnică totală t:

7
 t = p + m = E – N (2.3)

Se constată că dimensiunea efectivă E este dimensiunea obţinută prin prelucrare şi

cunoscută prin măsurare. Altfel spus, ea reprezintă dimensiunea reală obţinută cu un
anumit grad de aproximaţie de către mijloacele de măsurare. În consecinţă se acceptă
caracterizarea conformităţii unei piese din punctul de vedere al dimensiunii analizate prin
încadrarea acesteia într-un interval cuprins între două dimensiuni limită admisibile, definite
astfel:
a) dimensiune maximă admisibilă: valoarea maximă a dimensiunii efective a unei
piese pentru care piesa este considerată conformă din punctul de vedere al acelei
dimensiuni;
b) dimensiune minimă admisibilă: valoarea minimă a dimensiunii efective a unei
piese pentru care piesa este considerată conformă din punctul de vedere al acelei
dimensiuni.
Rezultă astfel o serie de abateri, definite după cum urmează:
a) abatere de prelucrare: diferenţa algebrică între valoarea reală şi dimensiunea
nominală corespunzătoare;
b) abatere efectivă: diferenţa algebrică între dimensiunea efectivă şi dimensiunea
nominală corespunzătoare;
c) abatere limită superioară: diferenţa algebrică între dimensiunea limită superioară
şi dimensiunea nominală corespunzătoare;
d) abatere limită inferioară: diferenţa algebrică între dimensiunea limită inferioară şi
dimensiunea nominală corespunzătoare.
Diferenţa între valoarea dimensiunii maxime admisibile şi cea a dimensiunii minime
admisibile poartă numele de interval de toleranţă sau, pe scurt, toleranţă.
Intervalul de toleranţă este întotdeauna pozitiv. Se introduc următoarele noţiuni:
 începutul intervalului de toleranţă: reprezintă locul în care scula pătrunde în
intervalul de toleranţă;
 sfârşitul intervalului de toleranţă: reprezintă locul în care scula părăseşte
intervalul de toleranţă.
O piesă este considerată conformă din punct de vedere al preciziei unei anumite
dimensiuni dacă dimensiunea ei efectivă este cuprinsă între limitele admisibile ale
dimensiunilor şi este considerată rebut dacă dimensiunea ei efectivă se situează în afara
acestor limite.

8
 Rebutul este recuperabil în cazul în care scula nu a atins începutul intervalului de
toleranţă (nu a îndepărtat suficient de mult material).
Rebutul este nerecuperabil în cazul în care scula a depăşit sfârşitul intervalului de
toleranţă (a îndepărtat mai mult material decât ar fi fost necesar).

2.2 AJUSTAJE

În tehnică, piesele perechi se clasifică în două mari categorii:

 piese cuprinse, denumite generic arbori;
 piese cuprinzătoare, denumite generic alezaje.
Ansamblul format dintr-un arbore şi un alezaj poartă numele de ajustaj.
Un ajustaj este caracterizat prin faptul că arborele şi alezajul corespunzător au
acelaşi diametru nominal, notat cu N.
Prin convenţie, toate notaţiile referitoare la arbori se scriu cu litere mici, iar notaţiile
referitoare la alezaje se scriu cu majuscule. În consecinţă, diametrul unui arbore se va
nota cu d, iar diametrul unui alezaj se va nota cu D.
Se fac următoarele notaţii:
 dmax: dimensiunea maximă admisibilă a diametrului unui arbore;
 dmin: dimensiunea minimă admisibilă a diametrului unui arbore;
 Dmax: dimensiunea maximă admisibilă a diametrului unui alezaj;
 Dmin: dimensiunea minimă admisibilă a diametrului unui alezaj.

În sistemul internaţional de norme ISO, abaterile se notează cu E (pentru alezaj)

sau e (pentru arbore) (écart - fr.), iar intervalul de toleranţă se notează cu IT (International
Tolerance). Întrucât acesta este sistemul de norme care se aplică în România în momentul
de faţă, în cele ce urmează se vor folosi aceste notaţii. Astfel, se vor nota:
 es: abaterea superioară admisibilă a diametrului unui arbore, dată de relaţia:

es  d max  N (2.4)

 ei: abaterea inferioară admisibilă a diametrului unui arbore, dată de relaţia:

ei  d min  N (2.5)

 ES: abaterea superioară admisibilă a diametrului unui alezaj, dată de relaţia:

9
 ES  Dmax  N (2.6)

 EI: abaterea inferioară admisibilă a diametrului unui alezaj, dată de relaţia:

EI  Dmin  N (2.7)

Rezultă astfel expresiile intervalelor de toleranţă:

 pentru arbori:

ITd  d max  d min  N  es   N  ei   es  ei (2.8)

 pentru alezaje:

ITD  Dmax  Dmin  N  ES   N  EI   ES  EI (2.9)

Pe desenele de execuţie, dimensiunile nominale şi abaterile se inscripţionează sub

forma generală: N eies , respectiv N EIES . Valorile abaterilor se scriu în milimetri (nu în

micrometri !!!).
Exemplu: 50 0,0005
,003 .

Dacă una dintre abateri este nulă, aceasta nu se mai inscripţionează pe desen.
Exemplu: 50 0,005 .

Dacă abaterea superioară este egală ca valoare cu abaterea inferioară, se va

inscripţiona pe desen modulul abaterii, precedat de semnul ±.
Exemplu: 50 0,005 .

Respectarea inscripţionării pe desen a abaterilor este obligatorie, întrucât valoarea

acestora condiţionează explicit precizia dimensională a piesei executate.

2.3 POZIŢIA INTERVALULUI DE TOLERANŢĂ

În funcţie de semnul abaterilor, intervalul de toleranţă poate fi amplasat în cinci

poziţii:

10
 a) ambele abateri pozitive (+ES; +EI); (+es; +ei);
b) abaterea superioară pozitivă şi abaterea inferioară egală cu zero (+ES; EI
=0); (+es; ei =0);
c) abaterea superioară pozitivă şi abaterea inferioară negativă (+ES; - EI); (+es;
- ei);
d) abaterea superioară egală cu zero şi abaterea inferioară negativă (ES =0; -
EI); (es =0; - ei);
e) ambele abateri negative (-ES; - EI); (-es; - ei).
Baza de referinţă se consideră a fi întotdeauna dimensiunea nominală.
Reprezentarea grafică simplificată a poziţiilor câmpurilor de toleranţă pentru alezaje
şi arbori este redată în figurile 2.1, respectiv 2.2.

Fig. 2.1. Reprezentarea grafică simplificată a poziţiilor câmpurilor de toleranţă în cazul alezajelor.

Fig. 2.2. Reprezentarea grafică simplificată a poziţiilor câmpurilor de toleranţă în cazul arborilor.

11
 Întrucât atât arborele, cât şi alezajul au propriile lor intervale de toleranţă,
interesează modul în care aceste valori influenţează comportamentul ajustajului. Din acest
punct de vedere, ajustajele se clasifică în trei categorii:
a) ajustaje cu joc, la care Dmin  d max (în orice situaţie, diametrul alezajului va fi

mai mare decât diametrul arborelui);

b) ajustaje cu strângere, la care Dmax  d min (în orice situaţie, diametrul arborelui

va fi mai mare decât diametrul alezajului);

Dmin  d max
c) ajustaje intermediare, la care:  .
Dmax  d min
În această situaţie, în funcţie de dimensiunile efective ale arborelui şi alezajului
va rezulta fie un ajustaj cu joc, fie un ajustaj cu strângere, dar nu se poate spune
de la început în ce categorie se va încadra ajustajul.
Ajustajele cu joc se utilizează în situaţiile în care se recomandă mobilitatea piesei
cuprinse faţă de piesa cuprinzătoare.
Ajustajele cu strângere se utilizează în situaţia în care se doreşte fixarea piesei
cuprinse în piesa cuprinzătoare.
Ajustajele intermediare sunt preferate în situaţiile în care esenţiale sunt condiţiile de
precizie.

2.4 MĂRIMEA INTERVALULUI DE TOLERANŢĂ

Mărimea intervalului de toleranţă al unei dimensiuni este dată de diferenţa dintre

abaterile superioară şi inferioară admisibile. Cu cât această diferenţă este mai mică,
intervalul de toleranţă va fi mai mic, iar precizia de prelucrare a dimensiunii respective va fi
mai ridicată.
Mărimea intervalului de toleranţă va avea cea mai mare valoare care asigură
funcţionarea piesei în condiţii corespunzătoare.
În general, se întâmpină greutăţi la prelucrarea pieselor de dimensiuni mari cu valori
mici ale intervalelor de toleranţă. În consecinţă, se poate afirma că există o corelaţie
nemijlocită între toleranţa piesei şi dimensiunea acesteia.
În situaţia alezajelor, s-a constatat că, pentru diferite procedee de prelucrare,
mărimea intervalului de toleranţă variază în funcţie de 3
D conform graficului din figura 2.3.
Un grafic asemănător se obţine în situaţia arborilor (fig. 2.4).

12
 Fig. 2.3. Variaţia ITD  ITD  D .
3

Fig. 2.4. Variaţia ITd  ITd  d .

3

Se constată că aceste caracteristici pot fi aproximate pe o porţiune destul de

importantă prin nişte drepte. A apărut astfel ideea definirii intervalului de toleranţă ca
produs între o unitate de toleranţă şi o constantă dependentă de precizia de prelucrare a
procedeului tehnologic:

IT x  C x  i (2.10)

Cx reprezintă numărul unităţii de toleranţă, iar i poartă numele de unitate de

toleranţă, exprimată astfel:

13
 i  0,45  3  med  0,001   med . (2.11)

Constanta 0,45 corespunde tehnologiei de prelucrare prin rectificare a arborilor

cilindrici, considerată tehnologie de bază (altfel spus, celelalte tehnologii se compară cu
tehnologia de bază, luată ca unitate de precizie).
Constanta 0,001 înglobează factorii de proporţionalitate ai erorilor de măsurare
proporţionale cu diametrul măsurat: deformaţii elastice ale piesei, verificatoarelor,
deformaţii termice etc.).
în formula (2.11), med este exprimat în [mm] şi reprezintă diametrul mediu.
Unitatea de toleranţă i ce rezultă din formula (2.11) este exprimată în [µm].
Pentru a facilita standardizarea, dimensiunile de la 1 la 500 mm au fost împărţite în
intervale de dimensiuni. Astfel, sunt prevăzute 13 intervale principale, iar pentru unele
ajustaje sunt prevăzute şi intervale intermediare. Intervalele principale şi intermediare sunt
prezentate în tabelul 2.1.

Tab. 2.1: Clasificarea dimensiunilor în intervale de dimensiuni

Intervale peste - 3 6 10 18 30 50 80
principale până la 3 6 1 18 30 50 80 120
0
Intervale peste - - - 1 1 1 2 3 4 5 65 80 100
0 4 8 4 0 0 0
intermediare până la - - - 1 1 2 3 4 5 6 80 100 120
4 8 4 0 0 0 5

Intervale peste 120 180 250 315

principale până la 180 250 315 400
Intervale peste 120 140 160 180 200 225 250 280 315 355
intermediare până la 140 160 180 200 225 250 280 315 355 400

Intervale peste 400

principale până la 500
Intervale peste 400 450
intermediare până la 450 500

Fiecărui interval i-a fost asociată o dimensiune medie. în cazul arborilor şi

alezajului, se vorbeşte despre un diametru mediu.
Prin diametru mediu m al arborelui (alezajului) se înţelege media geometrică a
limitelor intervalului în care este cuprinsă dimensiunea nominală:

 med   max   min (2.12)

14
 De exemplu, dimensiunea 8,5mm se încadrează între dimensiunile limită 6mm şi
10mm (tab.2.1), deci dimensiunea medie corespunzătoare dimensiunii nominale de
8,5mm este:  med  10mm  6mm  7,75mm .

Pentru dimensiuni cuprinse între 0 şi 3mm, se adoptă media aritmetică a capetelor

intervalului.
Numărul unităţii de toleranţă este furnizat de tabelul 2.2 în funcţie de x, treapta de
toleranţă. Aceasta este o constantă a cărei valoare defineşte precizia de prelucrare.

Tab. 2.2: Numărul unităţii de toleranţă în funcţie de treapta de toleranţă

Treapta de
toleranţă x 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16
Numărul
unităţii de 7 10 16 25 40 64 100 160 250 400 640 1000
toleranţă Cx

15
 2.5 CALCULUL AJUSTAJELOR

În construcţia de maşini sunt utilizate preponderent ajustajele cu joc sau cu

strângere. Ajustajele intermediare sunt folosite în mecanica de mare precizie, întrucât este
foarte greu de realizat şi menţinut raportul dimensiunilor de contact. Totodată, funcţionarea
ajustajelor este influenţată de condiţiile de temperatură. Calculul unui ajustaj se face în
general la temperatura de referinţă de 20C, însă în funcţionare ajustajele ating
temperaturi mult mai înalte. În consecinţă este necesar să se realizeze studiul comportării
ajustajelor din punct de vedere termic.

a) Calculul ajustajelor cu joc

1. la t 0  20C

Dmax  N  ES (2.13)

Dmin  N  EI (2.14)
d max  N  es (2.15)

d min  N  ei (2.16)

J max  Dmax  d min  (N  ES )  (N  ei )  ES  ei (2.17)

J min  Dmin  d max  (N  EI )  (N  es )  EI  es (2.18)

Fig. 2.5. Calculul ajustajelor cu joc

16
 Jmax poartă numele de joc maxim admisibil, iar Jmin se numeşte joc minim admisibil.
Se defineşte toleranţa jocului ca diferenţă între jocul maxim admisibil şi jocul minim
admisibil. Se notează cu ITj:

IT j  J max  J min  (ES  ei )  (EI  es )  (ES  EI )  (es  ei )  ITD  ITd (2.19)

Se constată că toleranţa ajustajului este suma toleranţelor dimensiunilor ce compun

ajustajul. În practică, se lucrează cu o valoare denumită toleranţă practică a jocului, dată
de relaţia:

IT pj  ITD2  ITd2 (2.20)

Exemple numerice:

0.035
1. Se consideră ajustajul constituit din arborele 100 00..012
034 şi alezajul 100 .

Aplicarea relaţiilor 2.13 – 2.20 va conduce la următoarele valori numerice:

Dmax  N  ES  100mm  0.035mm  100.035mm

Dmin  N  EI  100mm  0mm  100mm

d max  N  es  100mm  ( 0.012mm )  99.988mm

d min  N  ei  100mm  ( 0.034mm )  99.966mm

ITD  ES  EI  0.035mm  0  0.035mm
ITd  es  ei  0.012mm  ( 0.034mm )  0.022mm

J max  ES  ei  0.035mm  ( 0.034mm )  0.069mm

J min  EI  es  0  ( 0.012mm )  0.012mm

IT j  J max  J min  0.069mm  0.012mm  0.057mm

IT pj  ITD2  ITd2  0.035mm 2  0.022mm 2  0.041mm

0.22
2. Se consideră ajustajul constituit din arborele 100 00..120
304 şi alezajul 100 .

Aplicarea relaţiilor 2.13 – 2.20 va conduce la următoarele valori numerice:

17
 Dmax  N  ES  100mm  0.22mm  100.22mm

Dmin  N  EI  100mm  0mm  100mm

d max  N  es  100mm  ( 0.12mm )  99.88mm

d min  N  ei  100mm  ( 0.304mm )  99.696mm

ITD  ES  EI  0.22mm  0  0.22mm
ITd  es  ei  0.12mm  ( 0.304mm )  0.184mm

J max  ES  ei  0.22mm  ( 0.304mm )  0.524mm

J min  EI  es  0  ( 0.12mm )  0.12mm

IT j  J max  J min  0.524 mm  0.12mm  0.404 mm

IT pj  ITD2  ITd2  0.22mm 2  0.184mm 2  0.287mm

2. la t1 înregistrată în funcţionare ( t 1  t 0 ) – ajustaje termice cu joc

J  Dd (2.21)
D  D0 (1   1t )  D0  D0 1 (t 1  t 0 ) (2.22)

1: coeficientul de dilatare termică al materialului din care este confecţionat alezajul;
se exprimă în grade-1 (1/grad).

d  d 0 (1   2 t )  d 0  d 0 2 (t 1  t 0 ) (2.23)

2: coeficientul de dilatare termică al materialului din care este confecţionat

arborele.

J  D  d  D0  D0  1 ( t 1  t 0 )  d 0  d 0  2 ( t 1  t 0 ) 
(2.24)
 J 0  D0 1  d 0 2   (t 1  t 0 )

Observaţie: În funcţie de relaţia dintre diametrele D0 şi d0, respectiv între coeficienţii

de dilatare termică 1 şi 2, jocul efectiv în funcţionare poate rezulta fie mai mare, fie mai
mic decât jocul la temperatura de 20C.

18
 Exemple numerice:

1. Se consideră ajustajul caracterizat prin valorile efective la temperatura de 20C

D0  100.02mm , d 0  99.97mm . Cum variază caracterul acestui ajustaj la temperatura de

60C înregistrată în funcţionare ? Se dau:  D  15  10 6 C 1 ,  d  10  10 6 C 1 .

Aplicarea relaţiilor 2.21 – 2.24 va conduce la următoarele valori numerice:

J 0  D0  d 0  100.02mm  99.97mm  0.05mm

t  60C  20C  40C

D  D0 (1   D t )  100.02mm  (1  15  10 6 C 1  40C )  100.08mm

d  d 0 (1   d t )  99.97mm  (1  10  10 6 C 1  40C )  100.01mm

J  D  d  100 .08mm  100 .01mm  0.07mm

Se constată că în funcţionare jocul creşte de la valoarea 0.05mm la valoarea

0.07mm.

2. Se consideră ajustajul caracterizat prin valorile efective la temperatura de 20C

D0  100.16mm , d 0  99.85mm . Cum variază caracterul acestui ajustaj la temperatura de

60C înregistrată în funcţionare ? Se dau:  D  10  10 6 C 1 ,  d  15  10 6 C 1 .

Aplicarea relaţiilor 2.21 – 2.24 va conduce la următoarele valori numerice:

J 0  D0  d 0  100.16mm  99.85mm  0.31mm

t  60C  20C  40C

D  D0 (1   D t )  100.16mm  (1  10  10 6 C 1  40C )  100 .164mm

d  d 0 (1   d t )  99.85mm  (1  15  10 6 C 1  40C )  99.91mm

J  D  d  100 .164 mm  99.91mm  0.254 mm

Se constată că în funcţionare jocul scade de la valoarea 0.31mm la valoarea

0.254mm.

19
 b) Calculul ajustajelor cu strângere

1. la t 0  20C

Smax  d max  Dmin  (N  es )  (N  EI )  es  EI (2.25)

Smin  d min  Dmax  (N  ei )  (N  ES )  ei  ES (2.26)

Smax poartă numele de strângere maximă admisibilă, iar Smin se numeşte strângere
minimă admisibilă.
Se defineşte toleranţa strângerii ca diferenţă între strângerea maximă admisibilă şi
strângerea minimă admisibilă. Se notează cu ITs:

ITs  Smax  Smin  (es  EI )  (ei  ES )  (es  ei )  (ES  EI )  ITd  ITD (2.27)

Şi în acest caz toleranţa ajustajului este suma toleranţelor dimensiunilor ce compun

ajustajul. La proiectare se utilizează în general toleranţa practică a strângerii, dată de
relaţia:

IT ps  ITD2  ITd2 (2.28)

Fig. 2.6. Calculul ajustajelor cu strângere

20
 Exemple numerice:

1. Se consideră ajustajul constituit din arborele 100 00..2178 şi alezajul 100 0.035 .

Aplicarea relaţiilor 2.13 – 2.16 şi 2.25-2.28 va conduce la următoarele valori numerice:

Dmax  N  ES  100mm  0.035mm  100.035mm

Dmin  N  EI  100mm  0mm  100mm

d max  N  es  100mm  0.2mm  100.2mm

d min  N  ei  100mm  0.178mm  100.178mm

ITD  ES  EI  0.035mm  0  0.035mm
ITd  es  ei  0.2mm  0.178mm  0.022mm

Smin  ei  ES  0.178mm  0.035mm  0.143mm

Smax  es  EI  0.2mm  0mm  0.2mm

ITs  Smax  Smin  0.2mm  0.143mm  0.057mm

IT ps  ITD2  ITd2  0.035mm 2  0.022mm 2  0.041mm

0.022
2. Se consideră ajustajul constituit din arborele 100 00..073
051 şi alezajul 100 .

Aplicarea relaţiilor 2.13 – 2.16 şi 2.25-2.28 va conduce la următoarele valori numerice:

Dmax  N  ES  100mm  0.022mm  100.022mm

Dmin  N  EI  100mm  0mm  100mm

d max  N  es  100mm  0.073mm  100.073mm

d min  N  ei  100mm  0.051mm  100.051mm

ITD  ES  EI  0.022mm  0  0.022mm
ITd  es  ei  0.073mm  0.051mm  0.022mm

Smin  ei  ES  0.051mm  0.022mm  0.029mm

Smax  es  EI  0.073mm  0mm  0.073mm

ITs  Smax  Smin  0.073mm  0.029mm  0.044mm

IT ps  ITD2  ITd2  0.022mm 2  0.022mm 2  0.044mm

21
 2. la t1 înregistrată în funcţionare ( t1  t 0 ) – ajustaje termice cu

strângere

S  d  D  d 0  d 0  2 ( t 1  t 0 )  D0  D0  1 ( t 1  t 0 ) 
(2.29)
 S 0  d 0 2  D0 1   (t 1  t 0 )

În funcţie de relaţiile stabilite între diametrele d0, D0 şi coeficienţii de dilatare termică

1 şi 2, şi în această situaţie strângerea practică obţinută diferă de strângerea teoretică
stabilită în etapa de proiectare. Este posibil inclusiv să se modifice caracterul ajustajului
(să devină ajustaj intermediar sau chiar cu joc).

Exemple numerice:

1. Se consideră ajustajul caracterizat prin valorile efective la temperatura de 20C

D0  100.01mm , d 0  100.06mm . Cum variază caracterul acestui ajustaj la temperatura

de 60C înregistrată în funcţionare ? Se dau:  D  20  10 6 C 1 ,  d  8  10 6 C 1 .

Se determină următoarele valori numerice:

S 0  d 0  D0  100.06mm  100.01mm  0.05mm

t  60C  20C  40C

D  D0 (1   D t )  100.01mm  (1  20  10 6 C 1  40C )  100.09mm

d  d 0 (1   d t )  100.06mm  (1  8  10 6 C 1  40C )  100.092mm

S  d  D  100 .092mm  100 .09mm  0.002mm

Se constată că în funcţionare strângerea scade de la valoarea 0.05mm la valoarea

0.002mm.

2 Se consideră ajustajul caracterizat prin valorile efective la temperatura de 20C

D0  100.01mm , d 0  100.19mm . Cum variază caracterul acestui ajustaj la temperatura

de 60C înregistrată în funcţionare ? Se dau:  D  8  10 6 C 1 ,  d  20  10 6 C 1 .

Se determină următoarele valori numerice:

22
 S 0  d 0  D0  100.19mm  100.01mm  0.18mm
t  60C  20C  40C
D  D0 (1   D t )  100.01mm  (1  8  10 6 C 1  40C )  100.042mm

d  d 0 (1   d t )  100.19mm  (1  20  10 6 C 1  40C )  100.270mm

S  d  D  100 .270 mm  100 .042mm  0.228 mm

Se constată că în funcţionare strângerea creşte de la valoarea 0.18mm la valoarea

0.228mm.

c) Calculul ajustajelor intermediare

1. la t 0  20C

Ajustajele intermediare se calculează similar ajustajelor cu joc, cu diferenţa că nu

se mai vorbeşte despre joc maxim şi joc minim, ci despre joc maxim şi strângere maximă.

Smax  d max  Dmin  (N  es )  (N  EI )  es  EI (2.30)

J max  Dmax  d min  (N  ES )  (N  ei )  ES  ei (2.31)

Exemple numerice:

0.035
1. Se consideră ajustajul constituit din arborele 100 0.0013
.009 şi alezajul 100 .

Aplicarea relaţiilor 2.13 – 2.16 şi 2.30 – 2.31 va conduce la următoarele valori numerice:

Dmax  N  ES  100mm  0.035mm  100.035mm

Dmin  N  EI  100mm  0mm  100mm

d max  N  es  100mm  0.013mm  100.013mm

d min  N  ei  100mm  ( 0.009mm )  99.991mm

TD  ES  EI  0.035mm  0  0.035mm
Td  es  ei  0.013mm  ( 0.009mm )  0.022mm

J max  ES  ei  0.035mm  ( 0.009mm )  0.044mm

23
 Smax  es  EI  0.013mm  0mm  0.013mm

0.022
2. Se consideră ajustajul constituit din arborele 100 00..035
013 şi alezajul 100 .

Aplicarea relaţiilor 2.13 – 2.16 şi 2.30 – 2.31 va conduce la următoarele valori numerice:

Dmax  N  ES  100mm  0.022mm  100.022mm

Dmin  N  EI  100mm  0mm  100mm

d max  N  es  100mm  0.035mm  100.035mm

d min  N  ei  100mm  0.013mm  100.013mm

TD  ES  EI  0.022mm  0  0.022mm
Td  es  ei  0.035mm  0.013mm  0.022mm

J max  ES  ei  0.022mm  0.013mm  0.009m

Smax  es  EI  0.035mm  0mm  0.035mm

2. la t1 înregistrată în funcţionare ( t1  t 0 ) – ajustaje termice

intermediare

Calculul ajustajelor intermediare la temperatura înregistrată în funcţionare se

realizează similar ajustajelor cu joc.

Exemple numerice:

1. Se consideră ajustajul caracterizat prin valorile efective la temperatura de 20C

D0  100.025mm , d 0  100.008mm . Cum variază caracterul acestui ajustaj la

temperatura de 60C înregistrată în funcţionare ? Se dau:  D  12  10 6 C 1 ,

 d  18  10 6 C 1 .

Se constată că, la temperatura de referinţă t 0  20C ajustajul funcţionează ca un

ajustaj cu joc. Se calculează următoarele valori numerice:

J 0  D0  d 0  100.025mm  100.008mm  0.017m

24
 t  60C  20C  40C
D  D0 (1   D t )  100.16mm  (1  12  10 6 C 1  40C )  100.073mm

d  d 0 (1   d t )  100.008mm  (1  18  10 6 C 1  40C )  100.08mm

S  d  D  100 .08mm  100 .073 mm  0.007 mm

Se constată că în funcţionare caracterul ajustajului se modifică, jocul iniţial de

0.017mm transformându-se într-o strângere cu valoarea de 0.007mm.

2. Se consideră ajustajul caracterizat prin valorile efective la temperatura de 20C

D0  100.015mm , d 0  100.024mm . Cum variază caracterul acestui ajustaj la

temperatura de 60C înregistrată în funcţionare ? Se dau:  D  20  10 6 C 1 ,

 d  10  10 6 C 1 .

Se constată că, la temperatura de referinţă t 0  20C ajustajul funcţionează ca un

ajustaj cu joc. Se calculează următoarele valori numerice:

S 0  d 0  D0  100.024mm  100.015mm  0.009m

t  60C  20C  40C
D  D0 (1   D t )  100.015mm  (1  20  10 6 C 1  40C )  100.095mm

d  d 0 (1   d t )  100.024mm  (1  10  10 6 C 1  40C )  100.064mm

J  D  d  100 .095 mm  100 .064 mm  0.031mm

Se constată că în funcţionare caracterul ajustajului se modifică, strângerea iniţială

de 0.009mm transformându-se într-un joc cu valoarea de 0.031mm.

2.6 SISTEME DE AJUSTAJE

Un ajustaj este constituit dintr-un alezaj şi un arbore, fiecare dintre acestea având
câte un diametru maxim şi un diametru minim admisibile. În consecinţă, caracterul
ajustajului (joc, strângere sau intermediar) este stabilit prin cele patru valori ale abaterilor
limită admisibile, respectiv: es, ei, ES, EI.
Sistemele de ajustaje sunt reglementate prin standardul european SR EN ISO 286.

25
 Necesitatea standardizării a impus pe plan naţional şi internaţional folosirea a două
sisteme de ajustaje:
- sistemul de ajustaj cu alezaj unitar;
- sistemul de ajustaj cu arbore unitar.
La sistemul de ajustaj cu alezaj unitar, abaterea inferioară admisibilă a alezajului
este nulă ( EI  0 ), iar intervalul de toleranţă al arborelui este amplasat convenabil, în
funcţie de necesităţile aplicaţiei – fig. 2.7.
La sistemul de ajustaj cu arbore unitar, abaterea superioară admisibilă a arborelui
este nulă ( es  0 ), iar intervalul de toleranţă al alezajului este amplasat convenabil, în
funcţie de necesităţile aplicaţiei – fig. 2.8.
Cu toate că, din punct de vedere funcţional, cele două sisteme de ajustaje sunt
echivalente, alegerea unuia sau altuia se va face atât prin prisma aspectelor constructive,
cât şi ale celor tehnologice.

Fig. 2.7. Schema de principiu a sistemului de ajustaj cu alezaj unitar

26
 Fig. 2.8. Schema de principiu a sistemului de ajustaj cu arbore unitar

Întrucât una dintre piese este obligatoriu unitară, caracterul ajustajului se stabileşte
în funcţie de poziţia intervalului de toleranţă al piesei neunitare.
Poziţia intervalului de toleranţă (clasei de toleranţă) se defineşte cu ajutorul uneia
dintre cele două abateri admisibile, numită abatere fundamentală, şi se notează cu literele
alfabetului latin, cu litere mari pentru alezaj şi cu litere mici pentru arbore, aşa cum se
observă în tabelul 2.3. În totalitate, există 28 de astfel de poziţii (familii):

Tab. 2.3: Simbolizarea poziţiilor intervalelor de toleranţă:

alezaj A B C CD D E EF F FG G H JS J K M N P R S T U V X Y Z ZA ZB ZC
arbore a b c cd d e ef f fg g h js j k m n p r s t u v x y z za zb zc
ajustaj cu joc intermediare cu strângere
* * *
* cu strângere dacă 3≤IT≤8, intermediare dacă IT≥9.

Alezajele unitare se simbolizează cu litera H, iar arborii unitari cu litera h.

Abaterea fundamentală reprezintă elementul de bază pentru calcul. Ea depinde de
familia şi de diametrul mediu al arborelui, respectiv alezajului.
Cealaltă abatere a piesei neunitare este egală în modul cu suma dintre abaterea
fundamentală şi mărimea intervalului de toleranţă al piesei neunitare.
în concluzie, orice alezaj sau arbore este caracterizat de dimensiunea sa nominală
şi de clasa de toleranţă, simbolizare ce codifică toate informaţiile referitoare la mărimile ce
caracterizează intervalul de toleranţă (ex. G7, f8).

27
 Cu ajutorul literei, din tabele se pot obţine informaţii referitoare la abaterea
fundamentală, deci la poziţia intervalului de toleranţă faţă de linia zero. Cifra reprezintă
treapta de toleranţă standardizată, în consecinţă furnizează indirect mărimea intervalului
de toleranţă.

Întrucât un ajustaj se simbolizează: N alezaj

arbore
, alezajul unitar se va simboliza N H
,

iar arborele unitar N h

. Grupa şi felul ajustajului vor fi indicate prin simbolul familiei piesei

neunitare: N a , N jsH , N Hp , N h , N h , N h .
H A JS P

Literatura de specialitate recomandă folosirea anumitor combinaţii de calităţi:

-în sistemul alezaj unitar:
 familia H6 cu arborii: e7, f6, g5;
 familia H7 cu arborii: a9, b8, b9, c8, c9, d8, d9, e8, f7, g6;
 familia H8 cu arborii: d10, e9, f8;
 familia H11 cu arborii: a11, b11, c11, d11;
-în sistemul arbore unitar:
 familia h5 cu alezajele: E8, F8, G8;
 familiile h6, h7 cu alezajele: A9, B9, B8, C9, C8, D9, D8, E8, F7, G7;
 familia h11 cu alezajele: A11, B11, C11, D11.

28
 3. CALITATEA ŞI PRECIZIA FORMEI GEOMETRICE

3.1 DEFINIŢII

În etapa de concepţie şi proiectare, piesele sunt considerate a avea o formă

geometrică ideală. Din cauza imperfecţiunilor sistemului maşină unealtă-sculă-piesă,
reperele realizate vor avea o formă geometrică diferită de cea teoretică.
Profilul teoretic care nominalizează forma geometrică ideală a unei piese poartă
numele de profil ideal.
Profilul obţinut prin intersecţia unei suprafeţe reale a piesei cu un plan de orientare
dată poartă numele de profil real (fig. 3.1).

Fig. 3.1. Profilul ideal şi profilul real

Profilul real obţinut prin măsurare poartă numele de profil efectiv. Se reaminteşte că
între profilul real şi cel efectiv există anumite diferenţe, provocate de erorile specifice
mijloacelor de măsurare.
Se introduce noţiunea de profil adiacent, definit ca fiind profilul de aceeaşi formă cu
profilul geometric ideal, tangent la profilul efectiv dinspre partea exterioară materialului
piesei şi aşezat astfel încât distanţa maximă dintre profilul efectiv şi cel adiacent să fie
minimă.
În cazul în care profilul ideal are formă circulară – arbore sau alezaj, se vorbeşte
despre cerc adiacent (fig. 3.2), iar în situaţia în care profilul ideal este rectiliniu se foloseşte
noţiunea de dreaptă adiacentă (fig. 3.3).

29
 Fig. 3.2. Poziţia cercului adiacent în situaţia: a)arborelui; b) alezajului

Fig. 3.3. Poziţia dreptei adiacente în situaţia profilului efectiv: a)concav; b) convex

În situaţia profilurilor rectilinii, abaterea de la forma geometrică se determină de-a

lungul unei lungimi de referinţă. Aceasta poate fi egală cu întreaga lungime a piesei sau cu
porţiuni ale acesteia (fig. 3.4).
Prin similaritate cu cele prezentate anterior, se definesc următoarele noţiuni:
 suprafaţa ideală: suprafaţa ce caracterizează sub aspect teoretic forma
pieselor;
 suprafaţa reală: suprafaţa ce rezultă prin prelucrare şi delimitează corpul de
mediul exterior;
 suprafaţa efectivă: suprafaţa reală a piesei, reprodusă cu un anumit grad de
aproximaţie de către mijloacele de măsurare;

30
  suprafaţa adiacentă: suprafaţa de aceeaşi formă cu suprafaţa ideală,
tangentă la suprafaţa efectivă dinspre partea exterioară materialului piesei,
aşezată astfel încât distanţa maximă până la suprafaţa efectivă să fie
minimă; în situaţia suprafeţelor ideale plane, se utilizează noţiunea de plan
adiacent;
 suprafaţa de referinţă: suprafaţa în limitele căreia se determină abaterile;
mărimea ei poate fi egală cu întreaga suprafaţă efectivă sau cu porţiuni ale
acesteia.

Fig. 3.4. Exemple de lungimi de referinţă

3.2 METROLOGIA CILINDRULUI

În situaţia pieselor cilindrice, interesează în mod deosebit calitatea şi precizia formei

circulare, respectiv determinarea abaterii de la circularitate într-un plan perpendicular pe
generatoarele cilindrului (pe axa acestuia) şi abaterea profilului longitudinal.
Abaterea de la circularitate (abaterea de la forma circulară) se notează cu AFc şi
reprezintă distanţa maximă între profilul efectiv rezultat la prelucrare, determinat într-un
plan perpendicular pe axa cilindrului, şi cercul adiacent corespunzător acestui profil.
Toleranţa abaterii de la circularitate (toleranţa la circularitate) TFc reprezintă
valoarea maximă admisă a abaterii de la circularitate (fig. 3.5).
Abaterea profilului longitudinal reprezintă distanţa maximă între profilul efectiv
rezultat la prelucrare, determinat într-un plan paralel cu axa cilindrului, şi dreapta
adiacentă corespunzătoare acestui profil (fig. 3.6).

31
 Se defineşte abaterea de la cilindricitate, notată AFl, ca fiind distanţa maximă dintre
suprafaţa efectivă şi cilindrul adiacent în limitele lungimii de referinţă. Această abatere se
compune din abaterea de la forma circulară şi abaterea profilului longitudinal.

Fig. 3.5. Abaterea de la circularitate şi toleranţa la circularitate

Toleranţa la cilindricitate se notează cu TFl şi reprezintă valoarea maximă

admisibilă a abaterii de la cilindricitate.
Zona de toleranţă reprezintă practic zona cuprinsă între cilindrul adiacent şi un alt
cilindru coaxial cu acesta.

Fig. 3.6. Abaterea profilului longitudinal

32
 3.3 ABATERILE DE LA FORMA GEOMETRICĂ ALE PIESELOR
CILINDRICE NETEDE

a) În secţiune transversală

1. Ovalitatea
Ovalitatea (fig. 3.7) poate apărea în situaţia prelucrărilor orizontale, atunci când
arborele principal al strungului sau maşinii de găurit este oval, iar această ovalitate se
copiază pe piesă. Ea mai poate apărea în situaţia prelucrărilor verticale, atunci când scula
execută o mişcare planetară, atât în jurul axei proprii cât şi în jurul profilului determinat de
abaterea arborelui principal. De asemenea, ovalitatea poate apărea în situaţia în care
piesa a rezultat ovală dintr-o prelucrare anterioară, iar acum exercită asupra sistemului
elastic maşină unealtă-sculă-piesă un efect de camă.
Ovalitatea se calculează cu formula:

2 AFc  L  l (3.1)

unde: L - diametrul maxim; l - diametrul minim.

Fig. 3.7. Ovalitatea

33
 2. Poligonalitatea
Poligonalitatea (fig. 3.8) poate apărea la rectificarea arborilor pe maşina de rectificat
fără vârfuri. În acest caz, profilul efectiv al piesei este constituit din arce de cerc sau din
faţete mai mult sau mai puţin plane.
Poligonalitatea se calculează cu formula:

2 AFc  d  l (3.2)

unde: d - diametrul cercului adiacent (care circumscrie conturul poligonal); l –

distanţa minimă între două feţe ale poligonului.

Fig. 3.8. Poligonalitatea

3. Forma oarecare
Forma oarecare este prezentată în figura 3.9. Abaterea de la forma circulară se
calculează în acest caz cu formula:

2 AFc  d 1  d 2 (3.3)

34
 unde: d1 - diametrul cercului adiacent (circumscris profilului efectiv); d2 – diametrul
cercului înscris în profilul efectiv.

Fig. 3.9. Forma oarecare

b) În secţiune longitudinală
În secţiune longitudinală, generatoarele cilindrului ar trebui să fie rectilinii şi
paralele. Principalele abateri de la această situaţie sunt următoarele:

1. Conicitatea
În cazul conicităţii (fig. 3.10) generatoarele, deşi rectilinii, nu mai sunt paralele.
Această situaţie apare la prelucrarea pieselor pe strung, la prinderea în universal (fig.
3.11a). Pe măsură ce scula se îndepărtează de sistemul de prindere, deformaţiile piesei
provocate de momentul de rotaţie cresc, iar piesa se îndepărtează tot mai mult de sculă.
În aceste condiţii, cuţitul aşchiază mai puţin, iar diametrul va rezulta din ce în ce mai mare.
Conicitatea mai poate apărea în situaţia prinderii între vârfuri, când axa geometrică
a pinolei nu coincide cu axa de rotaţie (fig. 3.11b), sau când direcţia de deplasare a săniei
portsculă nu este paralelă cu axa de rotaţie a piesei (fig. 3.11c).
Valoarea abaterii are expresia:

2 AFl  d 1  d 2 (3.4)

35
 unde: d1 - diametrul maxim (situat la un capăt al piesei); d2 – diametrul minim (situat
la celălalt capăt al piesei).

Fig. 3.10. Conicitatea

Fig. 3.11. Cazuri de apariţie a conicităţii: a) prindere în universal; b) prindere între vârfuri, axa
geometrică a pinolei şi axa de rotaţie nu coincid; c) prindere între vârfuri, direcţia de deplasare a
săniei portsculă nu este paralelă cu axa de rotaţie a piesei.

2. Dubla concavitate (forma mosor)

În situaţia dublei concavităţi (fig. 3.12), diametrul piesei în secţiune mediană este
mai mic decât diametrul piesei la extremităţi. Dubla concavitate apare în situaţia pieselor
prinse în universal, când direcţia de deplasare a piesei nu este paralelă cu axa sculei.
Până la o anumită distanţă de capătul universalului, scula va aşchia tot mai mult
material. De la acea distanţă, vor începe să se manifeste tot mai mult efectele deformării
elastice a piesei pe seama momentului de rotaţie. Ca urmare, piesa va începe să se
îndepărteze la rândul ei de sculă, iar diametrul va creşte la loc (fig. 3.13).
Valoarea abaterii are expresia:

2 AFl  d 1  d 2 (3.5)

unde: d1 - diametrul maxim; d2 – diametrul minim.

36
 Fig. 3.12. Dubla concavitate

Fig. 3.13. Apariţia dublei concavităţi

3. Dubla convexitate (forma butoiaş)

În situaţia dublei convexităţi (fig. 3.14), diametrul piesei în zona centrală este mai
mare decât la extremităţi. Acest tip de abatere apare la prinderea între vârfuri, atunci când
în zona centrală apar cele mai pronunţate efecte ale deformării elastice a piesei pe seama
momentului de rotaţie (fig. 3.15).
Şi în acest caz valoarea abaterii are expresia:

2 AFl  d 1  d 2 (3.6)

unde: d1 - diametrul maxim; d2 – diametrul minim.

37
 Fig. 3.14. Dubla convexitate

Fig. 3.15. Apariţia dublei convexităţi

4. Forma curbă
Spre deosebire de situaţiile anterioare, în acest caz generatoarele sunt paralele,
însă nu mai sunt rectilinii. Această abatere apare în situaţia când piesa provine dintr-un
semifabricat curb şi se determină ca diferenţă dintre cea mai înaltă cotă pe axa z a unei
generatoare şi cota celui mai de jos punct al acesteia (fig. 3.16).

Fig. 3.16. Forma curbă

5. Forma oarecare
În situaţia formei oarecare (fig. 3.17), abaterea se determină ca semidiferenţă între
diametrul d1 al cilindrului circumscris piesei şi diametrul d2 al cilindrului înscris în aceasta:

38
 2 AFl  d 1  d 2 (3.7)

Fig. 3.17. Forma oarecare

3.4 ABATERILE DE LA FORMA GEOMETRICĂ ALE PIESELOR

DELIMITATE DE SUPRAFEŢE PLANE

În cazul pieselor delimitate de suprafeţe plane, abaterea se determină în două

situaţii:

a) De-a lungul unei drepte (abatere de la rectilinitate)

Abaterea de la rectilinitate AFr se defineşte ca distanţa maximă între profilul efectiv
şi dreapta adiacentă, de-a lungul unei direcţii date, în limitele lungimii de referinţă (fig.
3.18).
Toleranţa de la rectilinitate TFr reprezintă valoarea maximă admisă a abaterii de la
rectilinitate.

b) Pe o suprafaţă plană (abatere de la planeitate)

Abaterea de la planeitate AFp se defineşte ca distanţa maximă între suprafaţa
efectivă şi planul adiacent la aceasta, în limitele lungimii de referinţă (fig. 3.19). Altfel spus,
reprezintă abaterea de la rectilinitate exprimată într-o infinitate de direcţii.
Formele simple ale abaterii de la planeitate sunt concavitatea (fig. 3.20) şi
convexitatea (fig. 3.21).
Toleranţa de la planeitate TFp reprezintă valoarea maximă admisă a abaterii de la
planeitate.
Zona de toleranţă la planeitate este cuprinsă între planul adiacent şi un plan paralel
cu acesta, aflat la distanţă egală cu toleranţa la planeitate.

39
Fig. 3.18. Abaterea de la rectilinitate Fig. 3.19. Abaterea de la planeitate

Fig. 3.20. Abaterea de la planeitate - Fig. 3.21. Abaterea de la planeitate -

concavitatea convexitatea

40
 4. PRECIZIA POZIŢIEI RECIPROCE A AXELOR ŞI
SUPRAFEŢELOR

4.1 DEFINIŢII

Aşa cum s-a prezentat în capitolul introductiv, precizia de prelucrare (gradul de

apropiere şi de asemănare dintre parametrii obţinuţi de piesa materializată şi cei prescrişi
prin proiectare) este caracterizată, printre alte aspecte, şi de precizia poziţiei reciproce a
axelor şi a suprafeţelor pieselor. Acest tip de precizie se defineşte numai între elemente
asociate (poziţia unui element oarecare se indică în raport cu alt element, numit bază de
referinţă) şi se prescrie prin toleranţe de poziţie. Ansamblul toleranţelor de formă şi poziţie
constituie toleranţele geometrice.
Nominalizarea poziţiei geometrice se face:
a) între două drepte / axe geometrice (D-D);
b) între o dreaptă / axă geometrică şi un plan/ suprafaţă plană (D-P);
c) între două plane / suprafeţe plane (P-P).
În toate aceste situaţii, abaterile de la poziţia reciprocă se pot defini atât de piesa
considerată individual, cât şi pe piesa montată într-un subansamblu. În acest caz, referirile
se fac faţă de alte piese montate în cadrul aceluiaşi subansamblu.
Se definesc următoarele noţiuni:
 Poziţia nominală: poziţia unui element (axă, profil, plan de simetrie, suprafaţă)
faţă de baza de referinţă sau faţă de alt element (axă, profil, plan de simetrie,
suprafaţă); poziţia nominală se determină prin cote nominale liniare şi/sau
unghiulare.
 Baza de referinţă: planul, dreapta sau punctul faţă de care se determină poziţia
nominală a elementului considerat.
 Abaterea de poziţie: abaterea de la poziţia nominală a unui element (axă, profil,
plan de simetrie, suprafaţă) faţă de baza de referinţă considerată sau abaterea
de la poziţia nominală reciprocă a două elemente (axe, profiluri, plane de
simetrie, suprafeţe). Abaterea de poziţie se calculează ca distanţă maximă între
poziţia efectivă şi cea nominală în limitele de referinţă.
 Abaterea limită de poziţie: valoarea maximă admisibilă a abaterii de poziţie;
 Toleranţa de poziţie: zona determinată de abaterile limită de poziţie;

41
  Toleranţa de poziţie dependentă: toleranţa de poziţie a cărei mărime este
determinată nu numai de valorile prescrise pentru ea, ci şi de abaterile
dimensionale efective ale altor elemente poziţionate pe aceeaşi piesă. În acest
caz se prescrie acea valoare a toleranţei de poziţie care asigură
interschimbabilitatea în condiţiile în care elementele de care depinde sunt
prelucrate la maximum de material.
 Toleranţa de poziţie independentă: toleranţa de poziţie a cărei mărime este
determinată doar de abaterile limită de poziţie prescrise, fără a depinde de
abaterile dimensionale ale piesei.
În toate cazurile în care se face referire la drepte / plane / elemente geometrice
asimilate (axe de rotaţie, cercuri, profiluri, suprafeţe etc.) se au în vedere dreptele / planele
/ elementele geometrice adiacente la profilurile / suprafeţele efective.

4.2 ABATERILE DE LA POZIŢIA RECIPROCĂ A AXELOR ŞI

SUPRAFEŢELOR

1. Abaterea de la paralelism
Abaterea de la paralelism se notează APl şi se defineşte:
a) între două drepte (sau axe ale unor suprafeţe de rotaţie) (D-D);
b) între o dreaptă şi un plan (D-P);
c) între două plane (P-P).

Abaterea de la paralelism între două drepte (sau axe de rotaţie) poate fi calculată
atât pentru drepte coplanare cât şi necoplanare.

Abaterea de la paralelism între două drepte coplanare (fig. 4.1) reprezintă diferenţa
dintre distanţa maximă (lmax) şi distanţa minimă (lmin) între cele două drepte adiacente
coplanare, măsurată în limitele lungimii de referinţă (lref):

APl  l max  l min (4.1)

Abaterea de la paralelism între două drepte necoplanare (fig. 4.2) reprezintă

rezultanta geometrică a abaterilor APlx şi APly ale proiecţiilor celor două drepte încrucişate

42
pe două plane reciproc perpendiculare. Unul dintre plane este determinat de una din
dreptele adiacente şi un punct extrem al lungimii de referinţă al celei de-a doua drepte.

APl  APl x2  APl y2 (4.2)

Fig. 4.1. Abaterea de la paralelism între două drepte coplanare

Fig. 4.2. Abaterea de la paralelism între două drepte necoplanare

43
 Abaterea de la paralelism între o dreaptă şi un plan (fig. 4.3) reprezintă diferenţa
dintre distanţa maximă şi distanţa minimă dintre dreapta adiacentă şi proiecţia acesteia pe
planul adiacent, măsurată în limitele lungimii de referinţă.

APl  l max  l min (4.3)

Fig. 4.3. Abaterea de la paralelism o dreaptă şi un plan

Abaterea de la paralelism între două plane (fig. 4.4) reprezintă diferenţa dintre
distanţa maximă şi distanţa minimă dintre cele două plane adiacente, măsurată în limitele
suprafeţei de referinţă.

APl  l max  l min (4.4)

Toleranţa abaterii de la paralelism TPl (toleranţa de la paralelism) se defineşte ca

valoarea maximă admisibilă a abaterii de la paralelism. Zona domeniului de dispersie este
specificată pentru următoarele cazuri de poziţie reciprocă paralelă:
 între două drepte cu abatere de la paralelism într-o singură direcţie (fig. 4.5a);
zona apare sub formă de dreptunghi;
 între două drepte cu abatere de la paralelism în două direcţii reciproc
perpendiculare (fig. 4.5b); zona apare sub formă de paralelipiped; laturile
secţiunii paralelipipedului au valorile TPlx şi TPly;

44
  între două drepte cu abatere de la paralelism în orice direcţie (fig. 4.5c); zona
apare sub formă de cilindru de diametru egal cu TPl;
 între o dreaptă şi un plan sau între două plane; zona domeniului de dispersie se
situează între două plane paralele, distanţate cu TPl.

Fig. 4.4. Abaterea de la paralelism între două plane

Fig. 4.5. Toleranţa abaterii de la paralelism a) între două drepte cu abatere de la paralelism într-o
singură direcţie; b) între două drepte cu abatere de la paralelism în două direcţii reciproc
perpendiculare; c) între două drepte cu abatere de la paralelism în orice direcţie; d) între o dreaptă
şi un plan sau între două plane.

45
 2. Abaterea de la perpendicularitate
Abaterea de la perpendicularitate se notează APd şi se defineşte:
a) între două drepte (sau axe ale unor suprafeţe de rotaţie) (D-D);
b) între o dreaptă şi un plan (D-P);
c) între două plane (P-P).

Abaterea de la perpendicularitate între două drepte (fig. 4.6) reprezintă diferenţa

dintre unghiul format de dreptele adiacente la profilurile efective şi unghiul nominal de 90°,
măsurată liniar în limitele lungimii de referinţă.

Fig. 4.6. Abaterea de la perpendicularitate între două drepte

Abaterea de la perpendicularitate între o dreaptă şi un plan reprezintă diferenţa

dintre unghiul format de dreapta adiacentă cu planul adiacent la suprafaţa efectivă şi
unghiul nominal de 90°, măsurată liniar în limitele lungimii de referinţă. Această abatere
poate fi admisă într-un plan dat (fig. 4.7) sau în două plane perpendiculare (fig. 4.8),
situaţie în care abaterea se stabileşte prin proiecţiile dreptei pe aceste plane.

Fig. 4.7. Abaterea de la perpendicularitate a unei drepte faţă de un plan dat

46
 Fig. 4.8. Abaterea de la perpendicularitate a unei drepte faţă de două plane perpendiculare

Abaterea de la perpendicularitate între două plane (fig. 4.9) reprezintă diferenţa

dintre unghiul format de cele două plane adiacente şi unghiul nominal de 90°, măsurată
liniar în limitele lungimii de referinţă.

Fig. 4.9. Abaterea de la perpendicularitate între două plane

Toleranţa abaterii de la perpendicularitate TPd (toleranţa la perpendicularitate) se

defineşte ca valoarea maximă admisibilă a abaterii de la perpendicularitate. Zona
domeniului de dispersie este specificată pentru următoarele cazuri de poziţie reciprocă
perpendiculară:

47
  între două drepte, o dreaptă şi un plan sau două plane cu abatere de la
perpendicularitate într-o singură direcţie (fig. 4.10); toleranţa la
perpendicularitate este cuprinsă între două plane având distanţa egală cu
toleranţa TPd, situate perpendicular pe baza de referinţă;

Fig. 4.10. Toleranţa abaterii de la perpendicularitate într-o singură direcţie: a) între două drepte; b)
între o dreaptă şi un plan; c) între două plane

 între două drepte sau între o dreaptă şi un plan cu abatere de la

perpendicularitate în două direcţii reciproc perpendiculare (fig. 4.11); zona apare
sub formă de paralelipiped; laturile secţiunii paralelipipedului au valorile TPdx şi
TPdy;

Fig. 4.11. Toleranţa abaterii de la perpendicularitate în două direcţii reciproc perpendiculare: a)

între două drepte; b) între o dreaptă şi un plan

48
  între două drepte sau între o dreaptă şi un plan cu abatere de la
perpendicularitate în orice direcţie (fig. 4.12); zona apare sub formă de cilindru
de diametru egal cu TPd.

Fig. 4.12. Toleranţa abaterii de la perpendicularitate în orice direcţie: a) între două drepte; b) între
o dreaptă şi un plan

3. Abaterea de la înclinare
Abaterea de la înclinare se notează APî şi se defineşte:
a) între două drepte (sau axe ale unor suprafeţe de rotaţie) (D-D);
b) între o dreaptă şi un plan (D-P);
c) între două plane (P-P).

Abaterea de la înclinare între două drepte (fig. 4.13) reprezintă diferenţa dintre
unghiul format de dreptele adiacente la profilurile efective şi unghiul nominal, măsurată
liniar în limitele lungimii de referinţă.

Fig. 4.13. Abaterea de la înclinare între două drepte

49
 Abaterea de la înclinare între o dreaptă şi un plan (fig. 4.14) reprezintă diferenţa
dintre unghiul format de dreapta adiacentă cu planul adiacent şi unghiul nominal, măsurată
liniar în limitele lungimii de referinţă.

Fig. 4.14. Abaterea de la înclinare între o dreaptă şi un plan

Abaterea de la înclinare între două plane (fig. 4.15) reprezintă diferenţa dintre
unghiul format de cele două plane adiacente şi unghiul nominal, măsurată liniar în limitele
lungimii de referinţă.

Fig. 4.15. Abaterea de la înclinare între două plane

Toleranţa abaterii de la înclinare TPî (toleranţa la înclinare) se defineşte ca valoarea

maximă admisibilă a abaterii de la înclinare. Zona domeniului de dispersie este specificată
pentru următoarele cazuri de poziţie reciprocă înclinată:
 între o dreaptă şi un plan (fig. 4.16a); zona domeniului de dispersie este
cuprinsă între două drepte paralele având între ele distanţa TPî;

50
  între două plane (fig.4.16b); zona este cuprinsă între două plane paralele, având
distanţa între ele egală cu TPî.

Fig. 4.16. Toleranţa abaterii de la înclinare a) între o dreaptă şi un plan; b) între două plane

51
 4. Abaterea de la coaxialitate şi abaterea de la concentricitate
Abaterea de la concentricitate reprezintă un caz particular al abaterii de la
coaxialitate, de aceea se tratează împreună. Notaţia comună pentru ambele abateri este
APc.
Abaterea de la coaxialitate (necoaxialitatea) reprezintă distanţa maximă dintre o axă
şi altă axă, considerată bază de referinţă, în limitele lungimii de referinţă (fig. 4.17).

Fig. 4.17. Abaterea de la coaxialitate

Abaterea de la coaxialitate poate îmbrăca următoarele forme (fig. 4.18):

 excentricitatea (necoaxialitatea paralelă) – fig. 4.18a): cele două axe sunt
paralele;
 necoaxialitatea unghiulară (frângerea) – fig. 4.18b): cele două axe sunt
concurente;
 necoaxialitatea încrucişată – fig. 4.18c): cele două axe sunt încrucişate.

Fig. 4.18. Formele abaterii de la coaxialitate: a) excentricitatea; b) necoaxialitatea unghiulară; c)

necoaxialitatea încrucişată

Abaterea de la concentricitate (neconcentricitatea, excentricitatea) reprezintă

distanţa dintre centrul cercului adiacent al suprafeţei considerate şi baza de referinţă (fig.

52
4.19). Practic, abaterea de la concentricitate reprezintă cazul particular al abaterii de la
coaxialitate când lungimea de referinţă este egală cu zero.

Fig. 4.19. Abaterea de la concentricitate

Toleranţa la coaxialitate şi la concentricitate TPc reprezintă dublul valorii maxime

admisibilă a abaterii de la coaxialitate sau concentricitate.
Domeniul de dispersie al abaterii de la coaxialitate este cuprins într-un cilindru
coaxial cu baza de referinţă, având diametrul egal cu toleranţa la coaxialitate.
Domeniul de dispersie al abaterii de la coaxialitate este cuprins într-un cilindru
coaxial cu baza de referinţă, având diametrul egal cu toleranţa la coaxialitate (fig. 4.20a).
Domeniul de dispersie al abaterii de la concentricitate este cuprins într-un cerc
coaxial cu baza de referinţă, având diametrul egal cu toleranţa la concentricitate (fig.
4.20b).

Fig. 4.20. Toleranţa abaterii de la: a) coaxialitate; b) concentricitate

53
 5. Abaterea de la simetrie
Abaterea de la simetrie (asimetria) APs (fig. 4.21) reprezintă distanţa maximă dintre
planele sau axele de simetrie ale celor două elemente considerate, în limitele lungimii de
referinţă sau într-un plan dat.

Fig. 4.21. Abaterea de la simetrie

Toleranţa abaterii la simetrie (toleranţa la simetrie) TPs reprezintă dublul valorii

maxime admise a abaterii de la simetrie.
Zona toleranţei la simetrie este cuprinsă:
 între două linii paralele între ele şi cu baza de referinţă, în cazul în care se
prescrie asimetria unei axe faţă de altă axă sau faţă de un plan de simetrie – fig.
4.22a);
 într-un paralelipiped coaxial cu baza de referinţă şi având distanţele dintre feţe
egale cu toleranţele la simetrie TPs1 şi TPs2, în cazul în care se prescrie
asimetria unei axe faţă de două elemente (axe sau plane de simetrie) reciproc
perpendiculare – fig. 4.22b);
 între două plane paralele, simetrice faţă de baza de referinţă, distanţate la o
valoare egală cu toleranţa la simetrie, în cazul în care se prescrie asimetria unui
plan faţă de altă axă sau faţă de un plan de simetrie – fig. 4.22c).

54
 Fig. 4.22. Zona toleranţei la simetrie

6. Abaterea de la intersectare
Abaterea de la intersectare APx (fig. 4.23) reprezintă distanţa minimă dintre două
drepte sau axe care în poziţia lor nominală ar trebui să fie concurente.
Toleranţa la intersectare TPx reprezintă dublul valorii maxime admise a abaterii de
la intersectare.
Zona toleranţei la intersectare reprezintă un segment de dreaptă având lungimea
egală cu toleranţa la intersectare şi aşezat perpendicular pe planul axelor, simetric faţă de
punctul de intersecţie al acestora.

Fig. 4.23. Abaterea de la intersectare

7. Bătaia
Bătaia (radială sau frontală) are în vedere abaterea suprafeţelor pieselor aflate în
mişcare de rotaţie în raport cu axa de rotaţie.

55
 7.1 Bătaia radială
Bătaia radială (ABr) reprezintă diferenţa dintre distanţa maximă şi distanţa minimă
de la suprafaţa înfăşurătoare efectivă a unui corp de revoluţie la axa sa de rotaţie,
măsurată în limitele lungimii de referinţă (fig. 4.24):

ABr  amax  amin (4.5)

Fig. 4.24. Bătaia radială

Toleranţa bătăii radiale (TBr) reprezintă valoarea maximă admisibilă a bătăii radiale.
Zona toleranţei bătăii radiale este cuprinsă între două suprafeţe de rotaţie coaxiale cu axa
de rotaţie (axa de referinţă), având distanţa dintre generatoare, măsurată perpendicular pe
axa de rotaţie, egală cu toleranţa bătăii radiale.

7.2 Bătaia frontală

Bătaia frontală (ABf) reprezintă diferenţa dintre distanţa maximă şi distanţa minimă
de la suprafaţa frontală efectivă şi un plan perpendicular la axa de rotaţie (axa de
referinţă), măsurată în limitele lungimii de referinţă sau la un diametru dat (fig. 4.25).
Toleranţa bătăii frontale (TBf) reprezintă valoarea maximă admisibilă a bătăii
frontale. Zona toleranţei bătăii frontale este cuprinsă între două plane perpendiculare la
axa de rotaţie (axa de referinţă), distanţate la o valoare egală cu toleranţa bătăii frontale.

56
 Fig. 4.25. Bătaia frontală

8. Abaterea de la poziţia nominală oarecare

Abaterea de la poziţia nominală oarecare se notează APp şi se defineşte:
a) în situaţia unei drepte (sau a axei unei suprafeţe de rotaţie);
b) în situaţia unui plan.
Abaterea de la poziţia oarecare a unei drepte reprezintă distanţa maximă între
dreaptă şi poziţia nominală a acesteia, măsurată în limitele lungimii de referinţă.
Abaterea de la poziţia oarecare a unui plan reprezintă distanţa maximă între plan şi
poziţia nominală a acestuia, măsurată în limitele suprafeţei de referinţă.
Toleranţa la poziţia nominală TPp reprezintă dublul valorii maxime admise a abaterii
de la poziţia nominală. Zona toleranţei la poziţia nominală se stabileşte similar situaţiilor
anterioare.

4.3 ÎNSCRIEREA PE DESEN A TOLERANŢELOR DE FORMĂ ŞI

POZIŢIE

Toleranţele de formă şi poziţie se înscriu pe desene de către proiectant doar în

situaţia în care limitarea abaterilor efective este impusă de necesitatea obţinerii unei
anumite calităţi a piesei.
Toleranţele de formă şi poziţie se înscriu pe desenul de execuţie al piesei într-un
cadru dreptunghiular, împărţit în două sau trei căsuţe în care se completează:
 simbolul grafic al toleranţei – tab. 4.1 şi 4.2;
 valoarea toleranţei în mm;
 litera majusculă de identificare a bazei de referinţă (dacă se inscripţionează pe
desen baza de referinţă).

57
 Tab. 4.1 Simbolurile toleranţelor de formă

Tab. 4.2 Simbolurile toleranţelor de poziţie

În mod normal, valoarea toleranţei indicată în căsuţă este valabilă pe toată

lungimea profilului sau suprafeţei (fig. 4.26a). Dacă toleranţa este valabilă numai pe o
anumită lungime/suprafaţă, atunci dimensiunea acesteia se înscrie la numitorul toleranţei
(fig. 4.26b şi c). În cazul în care este necesar să se prescrie simultan toleranţe pentru o
anumită lungime/suprafaţă şi pentru restul profilului sau suprafeţei, se utilizează notaţia din
figura 4.26d). Dacă zona toleranţei este cilindrică sau circulară, se utilizează simbolul Ø
(fig. 4.26e). Dacă toleranţa se referă doar la o porţiune din lungimea / suprafaţa
elementului, conturul acestei porţiuni se dublează cu linie punct groasă, cotându-se poziţia
şi dimensiunea acesteia (fig. 4.26f).
Cadrul dreptunghiular se leagă de elementul la care se referă toleranţa printr-o linie
de indicaţie terminată cu săgeată şi de baza de referinţă printr-o linie de indicaţie terminată
cu triunghi înnegrit (fig. 4.27a). Dacă, din motive de claritate a desenului, cadrul
dreptunghiular nu poate fi legat de baza de referinţă, acesta se notează cu majusculă şi se
utilizează reprezentarea din figura 4.27b). Dacă pentru o toleranţă de poziţie este
indiferent care element corelat este bază de referinţă, triunghiul înnegrit se înlocuieşte cu
o săgeată (fig. 4.27c).

58
 Fig. 4.26. Cadrul de înscriere pe desen a toleranţelor

Fig. 4.27. Înscrierea pe desen a toleranţelor de formă şi poziţie

În figura 4.28 este prezentat un exemplu de cotare după principiul maximului de

material. Acesta presupune că toleranţa a fost stabilită de proiectant pentru situaţia
extremă în care reperul tolerat este executat la maximum de material. În acest caz,
toleranţa poartă numele de toleranţă dependentă şi se notează cu M. Diferenţa între
valoarea efectivă a cotei tolerate şi valoarea acesteia la maximum de material poate fi
preluată de către toleranţă.

Fig. 4.28. Cotarea după principiul maximului de material

59