1.

Introducere
1.1 Noţiuni de bază pentru măsurătorile inginereşti în domeniul
industrial
În ceea ce priveşte implicarea măsurătorilor geodezice
inginereşti la realizarea unor construcţii şi echipamente tehnologice
speciale, se impune creşterea considerabilă a cerinţelor de precizie
ce trebuiesc asigurate la trasare în vederea asigurării unei
funcţionalităţi corespunzătoare a acestora.
Aceste constrângeri conduc la necesitatea asigurării unor
precizii în lucrările inginereşti de trasare a punctelor p de ordinul
1...2,5 mm, valori pentru care abaterile standard de trasare a
coordonatelor X,Y sunt cuprinse în domeniul 0,7...1,8 mm.
Astfel, faţă de erorile medii care caracterizează punctele trasate
ale construcţiilor în măsurătorile inginereşti curente cuprins în
inetrvalul 2,5...3,5 mm, pentru care abaterile standard de trasare a
coordonatelor X,Y sunt cuprinse în domeniul 0,8...2,5 mm se
constată necesitatea unei creşteri semnificative a preciziei.
Dacă pentru trasările curente în construcţii era suficientă o
dotare la nivelul unui teodolit de precizie medie cu eroarea medie
pătratică de determinare a unei direcţii dir < ±10cc şi o ruletă
etalonată, încadrarea în cerinţele de precizie aferente asigurării
montajului echipamentelor industriale presupune analizarea cu
discernământ a posibilităţilor oferite de aparatura clasică pentru
alegerea soluţiilor optime.
Astfel:
1. În măsurarea distanţelor, rezultatele practice arată că ruleta de
invar asigură erori medii D ≤ 0,5mm pentru o lungime de ruletă.
2. Utilizarea unui teodolit de precizie ridicată cu dir ≤ ±3cc (Theo
010A) conduce la o eroare transversală la o distanţă de 20m de
±0,014mm, valoare care pentru anumite situaţii întâlnite în
practică în cazul montajului echipamentelor industriale poate
avea un efect nedorit, împiedicând atingerea preciziei necesare.
3. Realizarea trasărilor de precizie presupun în primul rând ca
centrarea să fie efectuată cu dispozitive de centrare forţată,
eventual în cel mai rău caz cu dispozitive optice de centare, prin
această măsură eroarea de centrare c putând fi redusă la valori
de sub 0,3 mm. În aceeaşi ordine de idei şi eroarea de semnalizare
r trebuie redusă la o valoare cât mai mică cu putinţă, de ordinul a
0,3 mm, valoare ce poate fi atinsă prin utilizarea unor ţintelor
speciale de vizare.
4. Un aspect important în realizarea trasărilor de înaltă precizie îl
reprezintă modalitatea de marcare şi fixare a punctelor trasate,
modalitate care dictează ordinul de mărime al erorii f de fixare a
punctelor, pentru care s-a demonstrat pe cale experimentală că
poate fi redusă la valori de sub 0,5 mm prin folosirea unor ace
subţiri pe postul mărcilor speciale de trasare.
Rezultatul care se obţine prin utilizarea acestor valori va fi
exemplificat la metoda coordonatelor polare de trasare a punctelor.
Pentru calculul erorilor longitudinale şi transversale vom utiliza
relaţiile date de :
 2c (1.1)
 l =   2D +
2

D  2  2 dir  2c (1.2)
t =  + + 2f
 2

Utilizând un semnal îndepărtat eroarea de semnalizare poate fi

neglijată.
Efectuând calculele, fără a lua în considerare eroarea de transmitere
pe verticală, se obţin:
l = ±0,54mm şi q = ±0,56mm
Aceste valori reprezintă limita superioară a posibilităţilor de
măsurare geodezice clasice.
 În domenii speciale, de mare actualitate, preciziile care
trebuiesc respectate sunt superioare domeniului de precizie mai sus
prezentat (1mm < p <2,5mm).
Astfel în instalaţiile ştiinţifice, în special în cele de fizică
nucleară, trebuie respectate precizii de 10 -2 ÷ 10-1 mm pentru plan şi
înălţime referitor la anumite dimensiuni nominale de chiar 50m.
Aceste precizii ridicate ating limita posibilităţilor instrumentelor de
măsurare, de multe ori apărând necesitatea introducerii anumitor
mijloace de măsurare electrice pentru automatizarea proceselor de
măsurare sau a înregistrării datelor precum şi crearea unor
instrumente de măsurare speciale.
Al doilea domeniu în care precizia cerută la montare este foarte
ridicată este cel al construcţiilor de maşini. Combinaţia de maşini şi
agregate în anumite linii tehnologice, trasee de valţuri (la laminoare)
şi alte instalaţii tehnice necesită o poziţionare spaţială reciprocă
exactă care, de asemenea, trebuie să fie asigurată de tehnica de
măsurători geodezice întrucât se ajunge la domenii de măsurare până
la aproximativ 100m. Aici trebuiesc respectate precizii în domeniul
10-3 mm până la 10 -1 mm respectiv la câţiva milimetri. Pentru precizii
de 10-3 mm au fost dezvoltate instrumente de măsurare cum ar fi
lunete de aliniament, lunete autocolimatoare şi altele.
Cel de-al treilea domeniu la care ne putem referi este realizarea
instalaţiilor industriale (instalaţii chimice, instalaţii metalurgice, etc).
Preciziile cerute aici acoperă un domeniu larg, de la valori ridicate
până la cele medii.
În cazul celui de al patrulea domeniu, construcţiile metalice,
trebuie urmărit elementul de legătură între procesul de construcţie
propriu-zis şi construcţia de maşini. Pe de o parte sunt utilizate
principiile referitoare domeniului de construcţii propriu-zis, datorită
dimensiunilor constructive mari şi a principiilor de montare a
reazemelor. Pe de altă parte influenţează domeniul construcţiilor de
maşini cu cerinţe de precizii mai ridicate, impunând construcţiei în
ansamblu domenii de toleranţe reduse şi parametri funcţionali mai
ridicaţi necesare funcţionalităţii întregului sistem.
1.2 Toleranţe
1.2.1 Dimensiuni specifice toleranţei
În procesul de asigurare topo-geodezică a lucrărilor din
construcţia de maşini şi instalaţii, de o deosebită importanţă sunt
asigurarea unui limbaj comun pentru specialiştii din cele două
domenii precum şi stabilirea corectă a preciziilor de măsurare.
Dimensiunile specifice toleranţei conform fig.2.1 sunt:
Dimensiunea teoretică S Geometria unei piese este stabilită în
desenele de execuţie prin dimensiunea
teoretică. Aceasta este dimensiunea
faţă de care dimensiunea reală trebuie
să difere cât mai puţin posibil. Dacă
dimensiunea teoretică nu este indicată
de constructor atunci se pot utiliza
dimensiunea nominală sau media
aritmetică între dimensiunea maximă şi
dimensiunea minimă. Indică poziţia
teoretică a unui punct sau forma şi/sau
poziţia teoretică a unei linii, a unei
suprafeţe sau a unui spaţiu.
Dimensiunea reală I Este dată de măsurători reale efectuate
asupra obiectului de interes. Cu toate
că dimensiunea reală a unui obiect nu
poate fi cunoscută datorită erorilor de
măsurare şi a preciziei echipamentului
utilizat, valorile finale ale dimensiunii
obiectului vor fi însoţite de abateri
stadard ce vor caracteriza precizia cu
care s-au efectuat măsurătorile.
Dimensiunea limită X Dimensiunile limită sunt dimensiunea
superioară X S şi dimensiunea inferioară
Xi.
Dimensiunea superioară XS Reprezintă dimensiunea maximă
admisă.
Dimensiunea inferioară Xi Reprezintă dimensiunea minimă
admisă.
Dimensiunea medie C Valoarea mediei aritmetice obţinută
din dimensiunea superioară şi
dimensiunea inferioară.
Dimensiunea toleranţei T Diferenţa dintre dimensiunea
superioară şi dimensiunea inferioară,
respectiv între abaterea limită
superioară şi abaterea limită inferioară.
Câmpul toleranţei Intervalul dintre cele două dimensiuni
este definit drept câmpul toleranţei.

Figura 1.1 Relaţii între dimensiuni, abateri, toleranţe

Poziţia câmpului toleranţei este stabilită: prin dimensiunile
superioară şi inferioară (dimensiuni limită unidimensionale), prin
valoarea medie şi toleranţă, prin valoarea nominală şi abaterile
limită sau prin dimensiunea nominală, abaterea de bază şi toleranţă
(toleranţa de bază).
Pe lângă aceste noţiuni legate de toleranţă în tehnica măsurării
pieselor se utilizează şi aşa numitele abateri. Pentru fiecare
dimensiune prezentată mai sus există o abatere corespunzătoare
(fig.1.1).
Abaterea A În general este dată de diferenţa dintre
o dimensiune oarecare şi dimensiunea
nominală N.

Dimensinea nominală Este stabilită mai mult sau mai puţin

Abaterea superioară Ao
Abaterea inferioară Au
Abaterea de bază
Abaterea reală
arbitrar şi serveşte doar ca valoare de
referinţă pentru stabilirea abaterii. Ea
nu are, de aceea, nici o relaţie directă
cu piesa.
Sunt definite ca diferenţe între
dimensiunea superioară, respectiv
dimensiunea inferioară şi dimensiunea
nominală. Ambele abateri sunt descrise
ca abateri limită.
Este aceea abatere limită pentru care
linia zero - adică valoarea nominală -
este cea mai apropiată.
Se formează ca diferenţă între valoarea
reală şi valoarea nominală. Toate
abaterile se referă deci totdeauna la
valoarea nominală şi se modifică, prin
urmare, dacă se stabileşte o altă
valoare nominală ca valoare de
referinţă.
Pentru fiecare valoare nominală se pot stabili abateri limită
individuale. Adesea se renunţă însă la acestea şi se folosesc abateri
limită standardizate, care se obţin din toleranţele de bază ISO şi cu
ajutorul abaterilor limită prevăzute în normative ( abaterea limită =
abatere de de bază ).

1.2.2 Toleranţe pentru formă

În desenele de execuţie este stabilită forma teoretică a unei
piese. Forma finală prezintă abateri faţa de acest aspect teoretic, de
exemplu la elementele formei. Abaterea de formă este de aceea dată
de valoarea abaterii unui element al formei. Abaterile de formă sunt:
abaterea de la rectiliniaritate, abaterea de la planitate, abaterea de la
circularitate, abaterea de la cilindricitate, abaterea de la forma dată a
suprafeţei şi abaterea de la forma dată a profilului. Toleranţa formei
este dată de valoarea maximă admisibilă a abaterii. Ea stabileşte zona
toleranţei, în interiorul căreia are voie să se afle un element al unei
forme oarecare.

1.2.3 Toleranţe pentru poziţie

Ca abatere a poziţiei se desemnează abaterea de poziţie a unui
element al formei faţă de un element de referinţă. Elementul de
referinţă la rândul său este afectat de abateri de la formă, fiind în
realitate un element existent al piesei. Abaterile de poziţie pot fi
abateri de loc (de ex. poziţie), abateri de direcţie sau o abateri de
funcţionare. Ele se clasifică în: abateri de la paralelism, abateri de la
perpendicularitate, abateri de la înclinare, abateri de la coaxialitate,
abateri de la simetrie şi abateri de la intersectare. Toleranţele de
poziţie limitează abaterile de poziţie admise şi determină zona
toleranţei, în interiorul căreia trebuie să se afle elementul.

1.2.4 Propagarea toleranţelor

 Tratarea matematică (formarea modelului) compunerii
toleranţelor individuale în toleranţa totală presupune cunoştinţe şi
experienţă în legătură cu produsul şi tehnologia lui de fabricaţie.
La alcătuirea de toleranţe elementare pentru toleranţa totală se
pot utiliza legile valorilor limită centrale ale statisticii. În fabricaţie
sunt utilizate dimensiuni reale. Este foarte improbabil ca partea
individuală a unei grupe constructive să fie produsă numai cu
dimensiuni reale care corespund exact dimensiunii limită.
Considerând, că dimensiunea reala I este răspândită în medie în jurul
dimensiunii teoretice S şi că toleranţele de fabricaţie (I - S) sunt
valori mici şi independente, se poate determina aproximativ
toleranţa totală folosind legea de propagare a varianţei. Dacă piesa y
este dependentă de n mărimi xi (parametri geometrici) având
toleranţa individuală Ti, atunci toleranţa totală Tq se obţine conform
propagării pătratice a toleranţei din:
 y 
2

(1.3)
n
Tq =     Ti
i =1  xi 
2

Tq = toleranţa totală
Derivatele parţiale sunt efectuate în raport cu dimensiunile
teoretice xi = Si. De asemenea pentru valori moderat de mari ale lui n
(n trebuie să fie mai mare decât patru), pentru a obţine aproximaţii
satisfăcătoare, este necesar ca termenii (y / xi )  Ti să aibă ordine de
mărime aproximativ egale. Se urmăreşte o distribuţie simetrică a
toleranţei, la care dimensiunea teoretică S să coincidă cu mijlocul
câmpului toleranţei cu aceasta obţinându-se justificarea folosirii
legii de propagare pătratică a toleranţelor. Pentru funcţiile sumă şi
diferenţă, formă sub care ele sunt adesea introduse, se obţine din
ecuaţia (1.3) propagarea pătratică simplificată:
(1.4)
n
Tq =  Ti 2
i =1

Dacă nu sunt date condiţiile care să permită folosirea

propagării pătratice a toleranţelor se pot evalua influenţele
toleranţelor asupra produsului cu ajutorul unei dezvoltări în serie
Taylor simplificată. Dacă mărimea y = f(x1,...,xn) este dependentă de
mărimile xi se poate scrie ecuaţia diferenţială:
n
y (1.5)
dy =   dxi
i =1 xi
Influenţa micilor variaţii dxi asupra lui y vor fi maxime, dacă
termenii (y / xi )  Ti au acelaşi semn. Dacă se egalează xi cu toleranţa
dimensională Ti, este posibil ca pentru cazul extrem, toate
dimensiunile să se asocieze cu dimensiunile limită favorabile sau
nefavorabile, a căror influenţă asupra produsului y se evaluează după
cum urmează:
n
y (1.6)
y =   Ti
i =1 xi
Pentru câmpul toleranţei Ti simetric este valabilă şi propagarea
liniară (aritmetică) a toleranţei:
n
y (1.7)
Ta =   Ti
i =1 xi
Ta = Toleranţa totală
Pentru câmpul toleranţei Ti nesimetric evaluarea pentru
abaterea inferioară maximă de fabricaţie Si - Xi respectiv abaterea
superioară maximă de fabricaţie Si - Xs se realizează separat. Pentru
funcţiile sumă sau diferenţă din ecuaţia (5) se obţine propagarea
liniară simplificată a toleranţei:
n
Ta =  Ti (1.8)
i =1
În general, cu ajutorul propagării liniare a toleranţei se ajunge
la o evaluare prea mare a toleranţei totale iar cu ajutorul propagării
pătratice a toleranţei la o evaluare prea mică a acesteia. Toleranţa
finală se va găsi între aceste două evaluări.
Tq < Ts < Ta (1.9)
Tq : Toleranţa totală (pătratică)
Ts : Toleranţa finală
Ta : Toleranţa totală (aritmetică)
aşa că în practică toleranţa finală se va deduce sau cu ajutorul unui
factor de reducere r:
 Ts = rTa (1.10)
sau cu un factor de creştere z:
Ts = zTq (1.11)
Ambii factori r şi z depind de cazul concret de utilizare. Pentru
stabilirea factorilor nu există în general date obligatorii. De aceea în
practică este adesea dificil să se facă compunerea de toleranţe
individual corecte pentru o piesă complicată compusă din multe părţi
diferite, aşa că derivatele parţiale se evaluează prin factori de
influenţă.

1.3 Verificarea toleranţei şi preciziei de măsurare

Determinarea cât mai aproape de
caracterizează precizia, reprezintă
măsurătorile industriale. Ca valori ce
semnificaţie deosebită o au abaterea
măsurătorilor.
realitate a valorilor care
aspecte importante în
caracterizează precizia o
standard şi nesiguranţa

1.3.1 Abaterea standard

Dacă valoarea aceleiaşi mărimi măsurate este determinată de
mai multe ori, din dispersia accidentală a mărimilor individuale
măsurate (abaterea măsurătorilor) se poate calcula abaterea
standard empirică. Dacă măsurătorile individuale vor fi realizate de
regulă de către acelaşi observator utilizând acelaşi procedeu de
măsurare, cu aceleaşi instrumente şi în aceleaşi condiţii exterioare,
abaterile sistematice pot fi provocate de exemplu prin mediul
înconjurător în care au loc măsurătorile sau prin instrumentele
utilizate în măsurători. Prin urmare această abatere standard este
caracterizată ca abatere standard de repetare.
Dacă pentru acelaşi obiect al măsurătorilor, măsurătorile vor fi
realizate de observatori diferiţi, cu diferite procedee de măsurare în
momente diferite, abaterea standard empirică derivată din dispersia
măsurătorilor individuale este caracterizată ca abatere standard de
comparaţie. În abaterea standard de comparaţie apar diferenţele
sistematice de exemplu a procedeului de măsurare, care nu intervin
la abatere standard de repetare.
Când din mărimi de măsurare independente sunt calculate alte
mărimi, de exemplu suprafeţele triunghiurilor unei reţele de
triunghiuri din laturile măsurate ale acestora, abaterile standard ale
acestor mărimi derivate se vor calcula conform legii de propagare a
covarianţei. Dacă suprafeţe vecine au comună o latură de triunghi,
între cele două suprafeţe va exista o dependenţă. Suprafeţele vecine
calculate sunt una faţă de cealaltă corelate matematic.
Abaterile standard sistematice necunoscute pot fi cauzate de
ex. şi prin mediul înconjurător în care se efectuează măsurătorile,
prin corecţiile instrumentelor de măsură determinate nesatisfăcător,
prin procedeele de efectuare a măsurătorilor alese. În aceste condiţii
măsurătorile efectuate sunt de asemenea dependente unele faţă de
altele fiind corelate fizic. Corelaţiile matematice şi fizice sunt
considerate corelaţii mixte. Gradul de dependenţă dintre mărimile
măsurate respectiv dintre funcţiile derivate sunt exprimate prin
coeficienţii de corelaţie r care pot lua valori în intervalul
(− 1  r  +1) .
În tehnica de măsurare cazurile întâlnite frecvent, la care trebuiesc
evidenţiate influenţele corelaţiei sunt: suma a două mărimi măsurate
şi diferenţa a două mărimi măsurate.
Se consideră cunoscute mărimile măsurate a şi b cu abaterile lor
standard sa şi sb ca şi corelaţia existentă între ele, sub forma
coeficientului de corelaţie rab.
Suma este:
c = a+b (1.12)
iar diferenţa:
d = a −b (1.13)
Se urmăreşte determinarea abaterii standard a sumei c şi diferenţei
d, cu luarea în considerare a corelaţiei. Conform legii de propagare a
covarianţei se va obţine pentru abaterea standard a sumei:
 s c = s 2 a + s 2 b + 2rab  s a  s b (1.14)
Iar pentru abaterea standard a diferenţei:
s d = s 2 a + s 2 b − 2rab  s a  sb (1.15)
rab = coeficientul de corelaţie a celor două mărimi măsurate a şi b
Referitor la cele două relaţii pot fi discutate următoarele cazuri:
1. rab = 0 (independenţa mărimilor măsurate)
Abaterile standard sunt în acest caz atât pentru suma c cât şi pentru
diferenţa d egale:
sc (rab = 0) = sd (rab = 0) = sa2 + sb2 (1.16)
2. rab = +1 (dependenţă funcţională pozitivă a mărimilor măsurate)
abaterea standard a sumei este atunci:
sc (rab = +1) = sa + sb ( 1.17)
iar abaterea standard a diferenţei:
sd (rab = +1) = sa − sb (1.18)

3. rab = −1 (dependenţă funcţională negativă a mărimilor măsurate)

abaterea standard a sumei este atunci:
sc (rab = −1) = sa − sb (1.19)
iar abaterea standard a diferenţei:
sd (rab = −1) = sa + sb (1.20)
Din aceste exemple se poate vedea, că în cazul independenţei
mărimilor măsurate abaterile standard se adună pătratic (legea de
propagare a covarianţei pentru abateri întâmplătoare). Dacă
mărimile măsurate sunt din contră funcţional dependente, se obţin
valori ale preciziei foarte diferite în funcţie de corelaţia pozitivă sau
negativă dintre mărimi. De aici pot fi făcute unele deducţii privind
procesele de măsurare. Dacă se doreşte determinarea distanţei
absolute dintre două puncte prin măsurarea a două panouri, trebuie
ca mărimile măsurate a celor două panouri să fie corelate puternic
negativ, prin aceasta abaterile standard ale distanţei devenind mici.
Este posibil ca la această corelaţie negativă să se ajungă dacă un
panou este măsurat cu o bandă de măsurare care are un coeficient de
dilatare liniară pozitiv (de ex. o bandă de măsurare din oţel), în timp
ce la celălalt panou este utilizată o bandă de măsurare cu coeficient
de dilatare liniară negativ (de ex. o bandă de măsurare din aliaj de
răşini epoxidice întărite pe fibră de carbon). Nu se poate însă reuşi
mereu să se inducă corelaţii negative. Este necesar atunci însă să se
încerce cel puţin să se menţină corelaţiile cât mai mici posibil de
prin:
- utilizarea unor procedee de măsurare total diferite;
- utilizarea de diferiţi operatori;
- crearea unor condiţii diferite de mediu în care se vor efectua
măsurătorile, ş.a.
Dacă dimpotrivă se doreşte să se măsoare de ex. modificarea unei
distanţe dintre două puncte, atunci trebuie să se încerce să se obţină
o corelaţie puternic pozitivă între mărimile măsurate. La
măsurătorile succesive trebuie atunci:
- să se folosească aceleaşi instrumente;
- să se aleagă aceeaşi metodă de măsurare;
- măsurătorile trebuie să fie efectuate de acelaşi operator;
- condiţiile de mediu trebuie să fie pe cât posibil aceleaşi pentru toate
etapele de măsurători.

1.3.2 Nesiguranţa măsurătorilor

Precizia măsurătorilor este caracterizată prin nesiguranţa de
măsurare. Nesiguranţa de măsurare u este compusă dintr-o
componentă întâmplătoare uz şi o componentă sistematică us.
Componentei întâmplătoare uz îi corespunde (după DIN 1319)
jumătate din intervalul de încredere al valorii medii care mai demult
era eliminat prin corecţii ale abaterilor sistematice cunoscute. Dacă
se ia de bază în industrie şi în domeniul tehnicii de măsurare a
produselor (fabricatelor) nivelul de încredere de 95%, se obţine
conform repartiţiei t şi pentru gradul de libertate f (f = nr. de
măsurători individuale minus nr. de necunoscute calculate)
componenta întâmplătoare uz [Schafrin, 1979]:
la punerea problemei bilateral (corespunzător cazului normal):

(1.21)

sx = abaterea standard a mediei aritmetice;

f = n – b;
n = nr. de măsurători individuale;
b = nr. mecunoscutelor calculate.
la punerea problemei unilateral (de ex. la cercetări asupra
rezistenţei):

(1.22)

În opoziţie cu aceasta, componenta sistematică us, din abaterile

sistematice necunoscute nu poate fi calculată, putând fi doar evaluată
pe baza experienţei. Componentele sistematice us nu pot fi însă
neglijate, ele pot fi în funcţie de condiţiile în care se realizează
determinările mai mari decât componentele întâmplătoare. Aceste
componente pot fi compuse în cadrul nesiguranţei de măsurare prin :
➢ adiţionare liniară (coeficientul de corelaţie = +1)
u = uz + u s (1.23)
conducând la o nesiguranţă de măsurare prea mare în comparaţie cu
situaţiile reale;
➢ adiţionare pătratică (coeficientul de corelaţie = 0)
u = uz + us
2 2
(1.24)
care poate conduce la o subapreciere a nesiguranţei de măsurare.
Ţinând seama de cele de mai sus, pentru o interpretare fără
echivoc a noţiunii de precizie, la aprecierea preciziei măsurătorilor
trebuie să se utilizeze numai noţiunea de nesiguranţă de măsurare.
Noţiunea de precizie nu mai trebuie legată de o valoare numerică şi
numită în legătură cu rezultatul unei măsurători.
1.3.3 Aspecte referitoare la acurateţea, precizia şi rezoluţia
măsurătorilor
În domeniul tehnicii de măsurare sunt utilizate în literatura de
specialitate adesea conceptele: acurateţe, precizie şi rezoluţie.
Valorile referitoare la precizie trebuiesc explicate corespunzător
modului de interpretate a acestora în domeniul tehnicii de măsurare.
Diferenţele dintre aceste concepte pot fi clarificate exemplar printr-o
ţintă circulară (fig. 1.2). Prin rezoluţie se înţelege cea mai mică
unitate numerică, aici distanţa dintre cercurile ţintei. Împrăştierea
perforaţiilor indică precizia; ea este o măsură a reproductibilităţii
loviturilor în condiţii date (distribuţie întâmplătoare). Abaterea
dintre poziţia medie a perforaţiilor şi centrul ţintei circulare este
exprimată de acurateţe. Conform acestei definiţii, acurateţea ia în
considerare şi abaterile sistematice.

Figura 1.2 Exemplificarea termenilor acurateţe, precizie şi rezoluţie

Conform DIN 55350, noţiunile de acurateţe, corectitudine şi precizie
sunt definite astfel:
Acurateţe Caracterizarea calitativă pentru măsura
apropierii de valoarea de referinţă a
rezultatelor determinate. Valoarea de
referinţă poate fi o materializare sau o
convenţie a realităţii, valoare exactă sau
valoare de aşteptat (speranţa matematică).
Corectitudine Caracterizarea calitativă pentru măsura
apropierii valorii de aşteptat (speranţa
matematică) a rezultatelor determinate
de valoarea de referinţă. Aceasta, după
caz, poate fi o materializare sau o
convenţie a realităţii sau valoare exactă.
Precizie Caracterizarea calitativă pentru măsura
apropierii reciproce a rezultatelor
independente ale determinărilor la
utilizarea multiplă a unei metode de
determinare stabilite, în condiţii date.
Din punct de vedere al statisticii matematice pentru evaluarea
acurateţei unei mărimi măsurate L există două criterii care se
completează reciproc.
Luând în considerare definţiile termenilor precizie şi acurateţe şi
evaluând posibilitatea rezultatelor obţinute în diverse situaţii în
practică, se vor obţine patru cazuri în care poate fi evaluată
corectitudinea determinărilor pe baza legăturii dintre aceşti doi
termeni.

Figura 1.3 Corelarea noţiunilor de precizie şi acurateţe

Precizia
Valorile individuale măsurate li ale unui şir de măsurători se
împrăştie în jurul speranţei matematice L. Aceasta rămâne de obicei
necunoscută, putând însă fi estimată prin valoarea medie l . Varianţa
s2L şi abaterea standard a mediei s l ,derivată din aceasta sunt măsuri
pentru împrăştierea interioară; acestea sunt definite ca măsuri ale
preciziei.
 1 n
l=  li
n i =1
1 n 1 n 2
=  (li −  L ) =   i (1.25)
2
s L2
n i =1 n i =1
s
sl = L
n
Corectitudinea
Printr-o mărire a volumului n a unui şir de măsurători se permite
reducerea abaterii standard s l a valorii medii şi a lăţimii intervalului
de confidenţă corespunzător, conducând la o creştere a preciziei de
determinare a valorii medii. Din păcate însă valorile medii converg
spre valoarea de aşteptat L a mărimii măsurate şi nu spre valoarea
~
adevărată L . Va rămâne deci în rezultatul l o eroare sistematică L.

Figura 1.4 Acurateţea unei mărimi măsurate

- abaterea sistematică
- abaterea întâmplătoare a valorii medii l
Precizia unei mărimi măsurate trebuie să fie privită permanent din
cele două aspecte evidenţiate. Aceasta înseamnă că întrebarea
referitoare la o măsură scalară a preciziei nu prea are sens. Această
recunoaştere nu este nouă, dar a fost prezentată în mod diferit de
diverse discipline inginereşti. În cadrul măsurătorilor geodezice
inginereşti se vorbeşte despre „acurateţe interioară” dacă se face
referire la precizia unei mărimi măsurate şi despre „acurateţe
exterioară” dacă trebuie inclus şi efectul erorilor sistematice
necunoscute. În alte domenii ale tehnicii de măsurare se vorbeşte
despre „acurateţe de repetare”, dacă referirea este făcută la precizie
şi despre „acurateţe de comparare” dacă se va lua în considerare
efectul abaterilor de măsurare sistematice nesesizate. Efectul
abaterilor de măsurare sistematice nesesizate poate fi introdus dacă
de exemplu măsurătorile repetate sunt corelate. Îndeosebi la
măsurătorile de precizie, care se întâlnesc des în construcţia de
maşini, corelaţiile pot fi considerabile. Gradul de dependenţă dintre
valorile măsurate este exprimat prin coeficientul de corelaţie r
(− 1  r  +1) . Corelaţia este indusă prin aceea că oadtă cu mărirea
numărului de repetări a măsurătorilor, acurateţea, de ex. abaterea
standard a valorii medii nu va fi ridicată în măsura aşteptată în baza
formulei:
s
sl = L (1.26)
n
Dacă coeficientul de corelaţie r este cunoscut se va putea determina
abaterile standard a unei singure valori măsurate:
n
  i2
sl =
1 i =1
 (1.27)
1− r n −1
n
  i2
1 + (n + 1)  r i =1
şi a mediei aritmetice: sl =  (1.28)
1− r n  (n − 1)

Uneori este dificil să fie indicaţi coeficienţii de corelaţie pentru

valorile măsurătorilor. Este însă posibil ca prin aplicarea unui
concept corespunzător pentru măsurători, cu un efort mărit al
tehnicii de măsurare, să fie determinate corelaţiile din măsurătorile
însăşi. Adesea specialistul în măsurători este capabil ca pe baza
experienţei sale să evalueze corelaţiile şi să ofere sprijinul său
privind efectele asupra valorilor care caracterizează precizia.
1.3.4 Decizii pentru controlul toleranţei
Pentru a putea evalua riscul unor decizii greşite la controlul
toleranţei trebuiesc cunoscute raporturile dintre toleranţa totală,
toleranţa de măsurare şi nesiguranţa de măsurare. O toleranţă totală
TS este determinată complet dacă i se anexează şi toleranţa de
măsurare TM. Dacă se dă o influenţă e a toleranţei de măsurare TM,
luând în considerare propagarea pătratică a toleranţelor, se poate
scrie:
T2M = T2S-(1-e)2 T2G (1.29)
Respectiv:
TM = TS  1 − (1 − e )2 (1.30)
Pentru e = 0,1 sau 10% va rezulta TM = 0,44 TS.
În acest moment se poate pune întrebarea, ce nesiguranţă de
măsurare u trebuie aleasă pentru ca toleranţa să nu fie depăşită. Dacă
măsurătorile sunt distribuite normal, este valabilă următoarea
dependenţă între toleranţă şi nesiguranţa de măsurare.
TM = 2 [z1-/2  s + us] (1.31)
unde z1-/2 corespunde valorii quantilei distribuţiei normale. Cu s s-a
notat abaterea standard. Produsul z1-/2s ia în considerare partea
întâmplătoare uz iar us componenta sistematică a nesiguranţei de
măsurare. Ambele componente uz şi us sunt adunate liniar. La o
eroare a probabilităţii de 5% (siguranța statistică de 95%) va fi
valabilă relaţia TM  4s + us. Pentru us = 0 este apoi valabil, în cazul
exemplului anterior menţionat s = 0,1TS, aceasta însemnând că
abatera standard a fost astfel stabilită ca să corespundă unei zecimi
din toleranţa totală. După stabilirea nesiguranţei de măsurare pot fi
alese pentru măsurătorile de control procedeele de măsurare
potrivite. La controlul respectării toleranţei pot fi deosebite trei
cazuri:
1. Dimensiunea reală cu zona sa înconjurătoare aşează nesiguranţa
de măsurare în câmpul toleranţei. În acest caz toleranţa este
respectată.
2. Dimensiunea reală cu zona sa înconjurătoare aşează nesiguranţa
de măsurare în afara câmpului toleranţei. Toleranţa nu este
respectată iar produsul este rebutat sau este necesar să fie
reprelucrat.
3. Dimensiunea reală este aşezată în interiorul câmpului toleranţei,
dar zona nesiguranţei de măsurare se află parţial în afară acestuia. În
acest caz nu pot fi luate decizii fără echivoc în cea ce priveşte
respectarea toleranţei. După împrejurări se va alege un procedeu de
măsurare cu o precizie de măsurare mai înaltă, în aşa fel ca zona
nesiguranţei de măsurare să fie pe cât posibil mai mică şi prin
aceasta să poată fi luată o decizie univocă.

Figura 1.5 Câmpul toleranţei şi nesiguranţa de măsurare