Sef Lucr. dr. ing. Ilinca NASTASE As. Univ. dr.

ing Cristiana CROITORU

Echipamente si sisteme pentru ventilarea si

climatizarea cladirilor - Note de curs
2
Cuvânt înainte

De-a lungul anilor perspectiva asupra instalațiilor de ventilare-climatizare a suferit

numeroase modificări. Dacă inițial a ventila o clădire însemna a controla debitul de aer
generat de infiltrații cu scopul de a conserva energia interioara, mai apoi s-a observat
ca reducerea acestor infiltrații a dus la probleme acute legate de calitatea aerului
interior. Astfel, introducerea unui aer tratat în interiorul clădirii a rezolvat astfel de
probleme, dar noile preocupări în ceea ce privește economia de energie ne-au adus în
ziua de astăzi la o reabordare a conceptului de ventilare şi climatizare a unei clădiri.
Mai mult, în contextul schimbărilor climatice actuale, echiparea unei clădiri cu instalații
de ventilare şi climatizare nu mai este un plus de confort, ci o necesitate. Iată ca
ajungem sa fim nevoiți nu numai sa respectam reguli clare de concepție, ci sa ne
adaptam continuu cerințelor.

O pregătire temeinica a viitorilor ingineri în acest domeniu face parte din atribuțiile
noastre didactice, iar un suport scris pentru curs ajuta deopotrivă studentul şi cadrul
didactic.

Lucrarea se adresează studenților din ani terminali, fiind note de curs necesare unei
mai bune intelgeri a materiei. Sunt prezente zece capitole, urmărind fisa disciplinei din
cadrul curriculumului Facultății de Inginerie a Instalațiilor.

3
Cuprins

Cuvânt înainte 5

1 . Generalităţi 6

2. Schema generală a unei instalaţii de ventilare (condiționare) 11

3. Difuzia şi mişcarea aerului în încăperi 15

3.1 Strategii de difuzie şi ventilare a aerului în încăperi 15

3.2 Generalităţi despre curgerile de aer de tip jet 18

3.3 Guri de aer 26

4. Conducte de aer şi accesorii 35

4.1 Concepția, dimensionarea, conductelor de aer 37

4.2. Calculul de dimensionare al conductelor de aer 46

4.3 Accesorii pentru controlul şi reglarea sistemului 54

4.4 Echilibrarea hidraulica a rețelelor la punerea în funcțiune 55

5. Centrale de tratare a aerului - CTA 58

5.1. Tipuri de centrale de tratare 58

5.2. Echipamente componente ale centralelor de vehiculare şi climatizare: filtre de praf,

baterii de încălzire, baterii de răcire, umidificatoare cu apa şi cu abur, ventilatoare,
recuperatoare de căldura. 62

6. Ventilarea clădirilor de locuit - Sisteme de ventilare naturală şi mecanică 108

6.1. Ventilarea naturală 108

7.2. Ventilarea mecanica 121

7. Particularități ale sistemelor de ventilare industriala 124

7.1. Principii ale ventilării naturale; ventilarea naturala a halelor industriale 124

7.2 Sisteme locale de ventilare 125

8. Scheme tehnologice de automatizare a instalațiilor 137

4
8.1. Scheme de automatizare ale instalațiilor de ventilare mecanica simpla 137

8.3 Scheme de automatizare a instalațiilor de climatizare 140

8.4. Scheme de automatizare a unei instalații ce funcționează cu punct de roua

constant 141

9. Sisteme de climatizare în cladiri tertiare 144

9.1. Sisteme "numai aer" cu unul sau doua conducte de aer, cu debit constant sau
variabil 146

9.2. Sisteme "aer-apa" cu ventiloconvectoare / climaconvectoare 155

9.3. Sisteme locale de climatizare (aparate de fereastra, dulapuri de climatizare 160

10. Instalații de desfumare 164

10.1. Principii de funcționare, concepția şi dimensionarea unui sistem 164

10.2. Dispozitive speciale 168

Anexa I - Diagrama aerului umed 175

Anexa II – Terminologie utilizată conform I5/2010 176

Anexa III– Temperaturi operative de confort (după SR EN 15251:2007) 179

5
1 . Generalităţi

Instalaţiile de ventilare şi condiţionare au ca scop asigurarea calității aerului

interior, din punct de vedere al purităţii sale, menţinerea unui ansamblu de parametri
(temperatură interioară, medie de radiație, operativă; umiditate aer; viteză de circulație
aer; gradient de temperatură) în limitele bine definite prin SR EN 7730 ȘI SR EN 15251,
sau a condițiilor de climat interior cerute de diverse procese tehnice. Astfel putem
distinge între instalaţii de ventilare, de climatizare şi de condiţionare.

Ventilarea este procesul prin care intră (natural sau forţat) aer proaspăt (exterior)
în încăperi şi prin care, din încăperi se elimină (natural sau forţat) aerul poluat. Astfel se
realizează diluarea/eliminarea poluanţilor interiori: umiditate, gaze, vapori, praf, fapt ce
constituie funcţia (obiectivul) ventilării. Prin ventilare se asigură calitatea aerului
interior (limitarea concentraţiei poluanţilor şi a dozelor admise de poluanţi).

Climatizarea este procesul prin care în interiorul încăperilor se asigură o

temperatură controlată a aerului, indiferent de procesele termice din interiorul sau din
exteriorul clădirii. Climatizarea presupune încălzirea şi răcirea controlată a spaţiilor. Prin
climatizare se urmăreşte realizarea confortului termic al ocupanţilor din încăperi.

Condiţionarea aerului este procesul prin care se realizează controlul

temperaturii, umidităţii, vitezei şi de cele mai multe ori şi a purităţii aerului interior.
Termenul este utilizat în special pentru încăperi cu condiţii tehnologice speciale.

Realizarea acestor cerinţe contribuie la menţinerea unor ambianţe interioare

sănătoase, a capacităţii de muncă, la înlăturarea îmbolnăvirilor profesionale, la
ridicarea productivităţii muncii, şi a gradului de satisfacție al ocupanţilor clădirilor
delocuit, terţiare sau industriale.

Sistemele de ventilare au rolul de a introduce/extrage aerul în/din încăperi, pentru

a asigura calitatea necesară a aerului interior. Aerul introdus poate fi aer proaspăt sau
aer transferat.

După diferite criterii, instalațiile de ventilare se pot clasifica în mai multe tipuri
(Figura 1). în funcţie de energia care asigură deplasarea aerului, ventilarea poate fi
naturală, mecanică, sau hibridă. Ventilarea naturală se realizează datorită diferenţelor
de presiune dintre interiorul şi exteriorul clădirii, create de factori naturali: diferenţe de
temperatură şi vânt. Ventilarea naturală poate fi organizată sau neorganizată. în cazul
ventilării organizate, sistemul de ventilare (deschideri, conducte) este conceput pentru a
realiza cerinţele de calitate a aerului interior. Ventilarea neorganizată, numită şi aerisire,
se face ca urmare a neetanşeităţilor clădirii sau prin deschiderea ferestrelor.

6
 Ventilarea mecanică se realizează prin mijloace mecanice (ventilatoare). în cazul
ventilării hibride, pe circuitul de evacuare naturală, mijloacele mecanice sunt puse
automat în funcţiune dacă factorii naturali nu pot asigura tirajul.

criteriu - sursa de energie pentru circulaţia aerului

VENTILARE MECANICA CU UN CIRCUIT

VENTILARE VENTILARE
(MONOFLUX)
NATURALA

criteriu - presiunea interioară din încăpere

IN DEPRESIUNE IN SUPRAPRESIUNE ECHILIBRATA

criteriu - volumul spaţiului ventilat

VENTILARE VENTILARE VENTILARE

GENERALA
LOCALA

criteriu - tratarea aerului

FARA TRATARE CU TRATARE

Figura 1 - Clasificarea instalaţiilor de ventilare după I5/2010

In funcţie de numărul de circuite instalaţiile de ventilare se clasifică în instalaţii cu

un circuit (mono-flux sau instalaţie mixtă) sau cu două circuite (dublu flux).

La instalaţiile cu un circuit se asigură vehicularea mecanică a aerului pe circuitul

de introducere sau de evacuare a aerului. La instalaţiile cu două circuite atât
introducerea cât şi evacuarea aerului se realizează mecanic.

7
 In cazul ventilării hibride, aceasta este o ventilare naturală la care au fost introduse
şi mijloacele mecanice care intră în funcţiune numai atunci când diferenţele de presiune
create de factorii naturali sunt insuficiente pentru realizarea debitului de aer necesar.

In funcţie de presiunea aerului din interiorul încăperilor, în raport cu presiunea

exterioară acestora, instalaţiile sunt în suprapresiune, în depresiune sau echilibrate.
Instalaţiile de ventilare mecanică cu un circuit sunt sau în depresiune (cu circuit
mecanic de aspiraţie) sau în suprapresiune (cu un circuit mecanic de introducere).
Instalaţiile cu două circuite pot fi în depresiune dacă debitul introdus mecanic este mai
mic decât cel evacuat, în suprapresiune dacă debitul introdus mecanic este mai mare
decât cel evacuat sau echilibrate, dacă cele două debite sunt egale.

După volumul spaţiului ventilat de instalaţie, se poate realiza o ventilare locală (de
exemplu prin aspiraţie locală) sau generală. Prin folosirea ventilării locale împreună cu
ventilarea generală, se obţine ventilarea combinată.

După modul de tratare a aerului, ventilarea poate fi simplă (fără tratare) sau cu
tratare;tratarea aerului poate fi simplă sau complexă.

Pentru zona ocupată din încăperile civile, normativul I5/2010 stabileşte patru
categorii de calitate a aerului interior (IDA1 – IDA4), prezentate în Tabelul 1.

Tabelul 1 - Categorii de calitate a aerului interior (din SR EN 13779:2005)

Clasa de calitate a aerului interior Descriere

IDA 1 Calitate ridicată a aerului interior

IDA 2 Calitate medie a aerului interior

IDA 3 Calitate moderată a aerului interior

IDA 4 Calitate scăzută a aerului interior

Încadrarea în categoriile IDA menţionate, se face în funcţie de destinaţia clădirii,

de activitatea din încăperi, de tipul surselor de poluare.

Astfel, pentru clădirile civile în care principala sursă de poluare o reprezintă

bioefluenţii emişi de oameni, calitatea aerului în încăperile în care nu se fumează, se
clasifică după concentraţia de bioxid de carbon acceptată la interior, peste concentraţia
exterioară, conform Tabelului 2.

8
Tabelul 2 - Categorii de calitate a aerului interior în funcţie de concentraţia de
CO2 peste nivelul exterior (din SR EN 13779:2005)

Categorie Nivelul de CO2 peste nivelul din aerul exterior, în ppm

Domeniu tipic Valoare prin lipsă

IDA 1 ≤ 400 350

IDA 2 400 – 600 500

IDA 3 600 – 1000 800

IDA 4 ≥ 1000 1200

În cazul instalaţiilor de ventilare reglate în funcţie de concentraţia de CO2din

aerul interior sau în aerul evacuat, acest criteriu va sta la baza reglării instalaţiilor de
ventilare funcţie de prezenţa umană, în vederea menţinerii categoriei de calitate a
aerului.

In funcţie de degajările de poluanţi din încăperile civile, clădirile se clasifică în :

clădiri foarte puţin poluante, clădiri puţin poluante şi clădiri poluante.

Sistemele de climatizare au drept scop realizarea unei ambianţe interioare care

să răspundă condiţiilor de calitate a aerului interior şi de confort termic. Pentru
caracterizarea ambianţei interioare se stabilesc patru categorii de ambianţe notate cu
clase I – IV. Din punct de vedere al calităţii aerului interior, clasele I – IV corespund
claselor IDA1 – IDA4. Categoria I este recomandată pentru încăperi în care se află
majoritar persoane cu metabolism scăzut şi cu dificultăţi de adaptare termică (de
exemplu: persoane în vârstă).

9
Tabelul 3 - Categorii de ambianţă interioară (din SR EN 15251: 2007).

Categoria
ambianţei Caracteristici şi domeniu de aplicare recomandat

I Nivel ridicat recomandat pentru spaţiile ocupate de persoane foarte sensibile şi

fragile, care au exigenţe specifice, ca de exemplu bolnavi, persoane cu handicap,
copii mici, persoane în vârstă

II Nivel normal recomandat clădirilor noi sau renovate

III Nivel moderat acceptabil, recomandat în clădiri existente

IV Nivel în afara celor de mai sus; recomandat a fi acceptat pentru perioade limitate
de timp

Tabelul 4. Valori PMV şi PPD corespunzătoare categoriei de ambianţă interioară

(din SR EN 15251:2007)

Starea de confort termic global

Procentul de persoane Votul mediu previzibil

nemulțumite
Categoria de
ambianţă PPD
PMV
%

I <6 -0,2<PMV<0,2

II < 10 -0,5<PMV<0,5

III < 15 -0,7<PMV<0,7

IV >15 PMV<-0,7 sau PMV>0,7

Confortul termic este determinat de următorii parametri: temperatura aerului

interior, temperatura medie de radiaţie a suprafeţelor cu care corpul uman schimbă
căldură prin radiaţie, umiditatea relativă a aerului, viteza aerului interior, izolarea
termică a îmbrăcămintei, activitatea ocupanţilor care determină căldura degajată
(metabolismul).

10
 Confortul termic dintr-o încăpere se exprimă prin valoarea Votului Mediu Previzibil
PMV în sensul definit în normativul SR EN ISO 7730:2006 care pentru fiecare
categorie de ambianţă trebuie să fie cuprins în plaja de valori din Tabelul 4. în anumite
condiţii de activitate şi îmbrăcăminte, tipice unor destinaţii de încăperi, considerând
umiditatea relativă a aerului de 50% şi viteze scăzute ale aerului din încăperi, evaluarea
valorilor PMV poate fi înlocuită prin calculul temperaturii operative (a se vedea anexa III
pentru valori recomandate în funcție e tipul de ambianţă considerat). Cu excepţia
cazurilor când se impune altfel, aceasta se consideră în centrul încăperii la o înălţime
de 0,6 m deasupra pardoselii.

Climatizarea se poate realiza cu aparate sau agregate locale de climatizare sau

prin sisteme centralizate. Sistemele centralizate de climatizare pot fi: sisteme numai
aer, sisteme aer-apă sau sisteme aer-agent frigorific. Acestea pot fi monozonale
(deservesc o singură zonă termică, de volum mare sau formată din mai multe volume
mici) sau multizonale.

Sistemele de climatizare numai aer se pot realiza în regim de joasă presiune sau
de înaltă presiune şi pot funcţiona cu debit de aer constant sau variabil (sisteme VAV –
Variable Air Volume).Sistemele de climatizare numai aer cu debit variabil sunt derivate
din sistemele cu debit constant la care au fost introduse dispozitive de variaţie a
debitului de aer care sunt guri cu debit variabil sau diverse tipuri de variatoare şi
ventilatoare cu debit variabil. Ele controlează temperatura aerului interior prin
modificarea debitului de aer care este refulat cu temperatură constantă.

Sistemele de climatizare numai aer pot fi cu o conductă sau cu două conducte de

aer de introducere. Sisteme de climatizare cu o conductă de introducere sunt realizate
în următoarele variante: fără tratare zonală suplimentară, cu baterii de încălzire şi/sau
baterii de răcire zonale sau cu baterii de încălzire, răcire şi clapete de amestec zonale şi
cu ventilatoare zonale. Sistemele cu două conducte de introducere sunt prevăzute cu
aparate de amestec; aceste aparate pot fi locale (pentru fiecare încăpere) sau zonale
(să deservească o zonă termică) şi pot fi cu unul sau cu două ventilatoare de
introducere.

Sistemele de climatizare aer – apă pot funcţiona numai cu aer recirculat

(decuplate de ventilare) sau cu aer proaspăt şi recirculat. După numărul conductelor de
apă, sistemele de climatizare aer – apă pot fi cu două, trei sau patru conducte.

După tipul aparatelor terminale, sistemele pot fi cu ventiloconvectoare sau cu

aparate care folosesc principiul ejecţiei (ejectoare sau grinzi de răcire – chilled beams).
Reglarea aparatelor terminale se poate face pe partea de aer sau de apă.

11
2. Schema generală a unei instalaţii de ventilare (condiționare)

În Figura 2 este prezentată schema de principiu a unei instalaţii de climatizare.

instalația de climatizare se compune din: aparat (agregat) de climatizare, instalaţia
aferentă de reglare automată, recuperator de căldură, atenuatoare de zgomot (pe
refulare şi evacuare), grile de refulare şi aspirare a aerului introdus, respectiv evacuat,
priză de aer proaspăt, gură de evacuare a aerului viciat în exterior, reţelele de canale
pentru introducerea şi evacuarea aerului.

Pentru a putea funcţiona, instalaţia mai are nevoie de câte o sursă de: căldură
(apă caldă, apă fierbinte, abur); frig (apă rece, apă răcită, freon); energie electrică
pentru instalaţia de forţă(antrenare ventilatoare, pompe, injectoare, recuperator de
căldură, compresoare, generator de abur, servomotoare, baterii electrice etc.) şi
automatizare (circuite de comandă, semnalizare etc.). Aerul proaspăt este preluat din
exterior prin priza de aer (PA), trecut prin recuperatorul de căldură (RC) şi amestecat cu
aerul recirculat din încăpere.

Aparatul (agregatul) de climatizare, de regulă de tip modulat, se compune din:

– filtru de aer (F) – are rolul de a reţine particulele de praf din aerul exterior
(proaspăt) şi recirculat (aer interior);

– baterie de preîncălzire (BPI), baterie de reîncălzire (BRI) – acestea preîncălzesc

şi reîncălzesc, în anumite limite de temperatură, debitul total de aer al instalaţiei de
climatizare;

– camera de umidificare (CU) – are rolul de a mări conţinutul de umiditate al

aerului amestecat, introdus în încăperea climatizată. Această umidificare se poate face
cu ajutorul unei camere de pulverizare a apei (prin pomparea acesteia în circuit închis),
realizându-se o umidificare adiabatică, sau prin injectare de abur viu în curentul de aer
(umidificare izotermică), abur provenit de la un generator de abur (funcţionând cu
energie electrică) sau preluat dintr-o reţea de abur tehnologic. În cazul utilizării
umidificării izotermice (cu abur) BRI nu mai este necesară;

– ventilatorul de introducere (VI) – asigură vehicularea aerului pe circuitul de

refulare de la priza de aer (PA) până la gura (gurile) de introducere (GR), asigurând
presiunea necesară pentru învingerea rezistenţelor aeraulice din PA, RC, CA, F, BPI,
BR, BRE, AZ, GR şi de pe reţeaua de canale aferentă;

– ventilatorul de evacuare (VE) – asigură vehicularea aerului pe circuitul de

evacuare (GA, AZ, RC, GE şi reţeaua de canale aferentă). Presiunea acestui ventilator
este mai mică decât a celui de introducere, deoarece rezistenţele sunt mai puţine.

12
ATA – aparat de tratare aer; EP – evaporator;

T – termostat; H – higrostat; RC – recuperator de căldură;

VI – ventilator de introducere; CR – clapetă de reglare;

VE – ventilator de evacuare; VP – vas de expansiune;

F – filtru de praf; V – ventil cu trei căi;

BPI – baterie de preîncălzire; P – pompă de circulaţie;

BRI – baterie de reîncălzire; AZ – atenuator de zgomot;

BR – baterie de răcire; PA – priză de aer;

CV – cameră de umidificare; GE – gură de evacuare în exterior a

aerului viciat;
C – cazan de apă caldă;
GR – gură de refulare;
CP – compresor;
GA – gură de absorbţie;
CD – condensator;
CH – aparat de răcire a apei (chiller).
VL – ventil de laminare;

Figura 2 - Schema unei instalaţii de climatizare

13
Acţionarea şi reglarea diverselor elemente componente care participă la tratarea
complexă a aerului sunt posibile prin folosirea unor traductoare de temperatură –
termostate (T) şi de umiditate – higrostate (H) montate fie în încăpere, fie pe canalul de
evacuare din încăpere.

14
3. Difuzia şi mişcarea aerului în încăperi

Studiul fenomenele de difuzie şi de mişcare a aerului în încăperi este important

deoarece obiectivul unei instalaţii de ventilare/climatizare constă în realizarea la
interiorul localurilor deservite, a unor condiţii de confort şi de bună calitate a aerului
interior. Acest obiectiv tehnic trebuie atins cu minimum de energie consumată de către
sistemul de instalaţii. Dacă aerul introdus în aceste încăperile deservite nu este
distribuit în mod corect, atunci fie nu se ating condiţiile de confort preconizate, fie se
obţin consumuri exagerate.

De obicei, introducerea aerului se face concentrate prin guri de aer – în încăpere

au loc procese de amestec şi de difuzie influenţate de: natura, intensitatea, modul de
repartizare a surselor de nocivităţi în încăpere, temperatura suprafeţelor, sistemul de
introducere şi evacuare a aerului, geometria încăperii - inclusiv mobilierul. Toţi aceşti
parametrii conduc la o mişcare generală a aerului interior imprimată în special de
jeturile formate de aerul introdus care prin procesul de inducţie antrenează aerul
ambient purtător de nocivităţi.

Prin alegerea poziţiei şi tipului gurilor de aer se urmăreşte crearea unei mişcări
care să cuprindă întreaga încăpere, să favorizeze preluarea rpidă a nocivităţilor
aproape de sursa lor.

3.1 Strategii de difuzie şi ventilare a aerului în încăperi

Există diferite strategii principale de difuzie şi circulaţie a aerului în încăperi:

- prin amestec turbulent (mixing ventilation)

- prin efect piston (laminar air flow)
- prin deplasare (displacement ventilation).
- personalizată (personalized ventilation)

Difuzia aerulului prin amestec turbulent

Se realizează prin refularea aerului concentrată la nucleul gurilor de refulare. Aerul

introdus în încăpere va crea jeturi de aer ce antrenează aerul ambiant şi realizează
amestecul dintre aerul introdus şi aerul ambient.

15
 Aerul refulat este introdus de obicei în partea superioară a încăperii, gurile fiind
amplasate fie pe plafon, fie pe pereţi. Amplasarea gurilor de refulare şi dimensionarea
lor făcută în scopul de a obţine condiţii de umiditate, temperatură şi concentrație de
poluanţi cât mai omogene în zona de ocupaţie. Amplasarea gurilor de aer este adesea
şi o problemă de arhitectură. Mişcarea aerului generată de gurile de aer este de tip jet
cu amortizarea vitezelor mai lentă. Mişcarea aerului generată de gurile de aspiraţie este
de tip potențial cu amortizarea vitezelor mult mai rapidă.

Amplasarea gurilor de aspiraţie nu influenţează foarte puternic circulaţia aerului.

Acest lucru este datorat unei mişcări diferite în jurul gurilor de aspiraţie faţă de gurile de
refulare. Amplasarea gurilor de refulare este dictată de raţiuni de utilizare integrală a
aerului introdus, urmărindu-se evitarea unui efect de by-pass.

Gurile de aspiraţie sunt plasate în general în partea de jos a încăperii, pe pereții

laterali sau într-un planşeu fals. O soluţie arhitecturală des întâlnită este de asemenea
reprezentată de aspiraţia în partea superioară a camerei.

a) b) c)

Figura 3 - Scheme de introducere şi aspiraţie a aerului prin amestec: a) sus/jos,

b) sus/sus, c) jos/sus
Efect COANDA
Aer tratat

BATAIA JETULUI

Aer din încăpere

antrenat
Grila de aspiraţie
Convecţie

Figura 4 - Exemplu de difuzie a aerului prin amestec, schema de ventilare de tip

sus/jos (după ASHRAE)

16
 Aspiraţia aerului la partea superioară a încăperii poate prezenta interes acolo unde
sunt degajări mari de umiditate sau unde se formează. Particulele fine din fumul de
țigară şi aerul umed mai uşor se ridică către partea superioară a încăperii (bucătării,
restaurante –obligatoriu aspirație pe sus).

Figura 5 - Exemple de difuzie a aerului prin efect piston (dupa Awbi)

Figura 6 - Exemple de difuzie a aerului prin deplasare

17
 Difuzia aerului prin efect piston

Această strategie de difuzia aerului în încăperi realizează o baleiere a încăperii de

către aerul introdus pe toată suprafaţa unui perete al încăperii cu evacuare pe peretele
opus. Mişcarea aerului este turbulentă dar uniformă ( profilul de viteză este constant
într-o secţiune transversală curgerii). Circulaţia de tip piston se poate realiza atât
orizontal cât şi vertical. Dezavantajul principal este reprezentat de necesitatea utilizării
unor debite de aer foarte mari. Se folosește pentru ventilarea camerelor curate, a sălilor
de operaţie, etc.

Ventilarea prin Deplasare

Se asigură o distribuţie uniformă a aerului pe întreaga suprafaţă a grilelor de

refulare. Diferenţa de temperatură dintre aerul introdus şi aerul din încăpere nu trebuie
să depăşească 6˚C. Aerul introdus cu viteze foarte mici 0, 2 – 0,5 m/s este antrenat de
curenţii de convecţie generaţi de corpul uman şi alte suprafeţe calde aflate în zona de
ocupaţie. Din acest motiv este interesant ca grila de de refulare să fie plasată în zona
de ocupaţie.

Ventilarea prin deplasare realizează un gradient de temperatură de ordinul a

2…3˚C între planşeu şi plafon. Acest gradient nu este jenant din punct de vedere al
confortului termic. În plus este interesant deoarece aerul va fi răcit numai în zona de
ocupaţie.

Principalul dezavantaj este reprezentat de faptul ca nu se poate folosi în situaţia de

iarnă. Iarna se folosesc corpuri statice sau se mai recomandă încălzire prin pardoseală.

3.2 Generalităţi despre curgerile de aer de tip jet

Gurile de introducere a aerului în încăperi generează curgeri de aer care sunt în

general curgeri de tip jet. Acestea evoluează în încăpere, preiau sarcina termică şi de
umiditate, precum şi celelalte nocivităţi din aerul interior, permiţând apoi evacuarea
acestora. Pentru a putea determina evoluţia aerului în încăpere este necesară
înțelegerea comportamentului acestor curgeri.

Jetul este o curgere particulară cu legi specifice ce permit în anumite cazuri

generale integrarea ecuaţiilor de mişcare sub formă analitică fără a fi necesară
utilizarea tehnicilor numerice.

18
 Curgerea de tip jet este caracterizată de o serie de particularităţi ce uşurează
determinarea legilor sale specifice:

- Domeniul de mişcare al curgerii este mult mai restrâns în direcţia transversală

faţă de direcţia longitudinală astfel încât viteza variază mult mai rapid în direcţia
transversală decât longitudinală.
- Presiunea în jet este practice constantă şi egală cu presiunea din mediul
înconjurător.
- În regiunea de similitudine (stabilită) distribuţia vitezei în secțiune transversală
este identică în lungul mişcării

Aerul introdus prin gurile de refulare are o astfel de mişcare astfel încât pentru
determinarea parametrilor aerului introdus (viteza, temperatură, concentraţie) se aplică
legile rezultate din teoria jeturilor.

Jetul axial simetric

U
Origine Um
0
fictivă
U Axul jetului X

Zona 1
1 Zona 2

Nucleu Zona 3
Um Zona
potenţial Zona 4
U0 caracteristică
Zona axial-simetrică
Zona
terminală
Um 1 Um 1
U m = U0 ∝ ∝
U0 x n U0 x

Regiune initială Regiune principală X

Figura 7 - Schema genrală a unui jet izoterm liber axial-simetric (circular)

19
 Acest tip de curgere este dominat de forte de inerție şi de vâscozitate, cu conditii
inițiale ale jetului definite în raport cu aceste forte. După structura mişcării jeturile pot fi
laminare sau turbulente. Datorită particularităţilor acestor mişcări, cum ar fi sensibilitatea
lor la perturbaţiile iniţiale, turbulenţa se poate instala la valori relativ mici ale numărului
Reynolds, astfel încât după unii cercetători se poate face următoare clasificare. Pentru
valori ale numărului Reynolds initial al jetului: Re0<80 jetul este caracterizat de un regim
iniţial laminar; pentru 80≤Re0≤3000 regimul iniţial este unul de tranziţie; iar pentru
Re0≥3000 jetul este turbulent încă din regiunea sa iniţială.

Numărul Reynolds iniţial se calculează cu mărimile din secţiunea iniţială a jetului:

U 0 L0
Re 0 =
ν

unde : L0 lungimea de referința a gurii de refulare (h0, d0 sau A0 ); U0 este viteza

iniţială a jetului, iar ν este vâscozitatea cinematică fluidului analizat (în cazul nostru aer).

Un jet liber care iese dintr-o gura de refulare intr-o ambianta imobilă este în
permanentă expansiune, pornind de la orificiul de refulare, cu un efect de amestec
datorat vârtejurilor care apar încă din regiunea sa iniţială. Acest comportament este
rezultatul interacţiunii a doua domenii fluide animate de mişcări diferite : jetul având
viteza de refulare U0 şi mediul înconjurător imobil care determina un efect de forfecare
al fluidului situat de o parte şi de alta a interfeței de contact.
Se remarca în alcătuirea unui jet doua zone: o zona de stabilizare, inițiala şi o
zona deja stabila, principala . O analiza mai atenta permite subdivizarea curgerii în
patru zone descrise legi de comportament diferite.

In regiunea inițială profilul de viteze se conservă intr-o zona centrala de forma

conică. Aceasta parte centrala este numita nucleu potențial, caracterizat de o presiune
interioara superioara presiunii ambiante şi o presiune a zonei de frontiera egala cu
presiune ambianta. De o parte şi de alta a nucleului potențial, vitezele curgerii descresc
pana la valoarea vitezei mediului ambiant. Astfel se realizează frânarea vitezelor
nucleului potențial şi antrenarea fluidului exterior care se amesteca cu fluidul din jet.

In zona în care se ‘stinge ‘ nucleul potențial prin aceasta difuzie periferica, începe
regiunea de curgere turbulenta caracterizata de o presiune inferioara presiunii
atmosferice. Diferența de presiune este foarte importanta datorita turbulentei în care
tensiunile de vâscozitate sunt neglijabile în raport cu tensiunile Reynolds. O regiune
20
intermediara se intercalează intre nucleul potențial şi regiunea turbulenta(numită şi
axial-simetrica sau de similitudine) : zona de tranziție(sau caracteristica).

a) Zona nucleului potențial (Zona1)

Lungimea acestuia depinde de fanta de difuzie pentru un jet plan şi variază intre 4
- 5 diametre ale deschiderii pentru un jet circular. în aceasta zona viteza axiala U0
ramane constanta în tot conul, făcând un unghi de aproximativ de 9°. La frontiera
corpului potențial se formează un strat limită de amestec datorat discontinuității vitezei,
numit a cărui grosime creste odată cu distanta axiala .

b) Zona caracteristica (Zona 2)

După ce nucleul potenţial este înlocuit total de stratul limită, viteza axiala scade
treptat şi urmează legea comportament :

Um 1
∝ n (1)
U0 x

Întinderea axiala a acestei zone şi valoare lui n depind de forma difuzorului şi sunt
în general asociate, pentru un difuzor rectangular, factorului de forma l0/h0reprezentat
de raportul dintre lăţimea şi înălţimea fantei

c) Zona axial-simetrica (Zona 3)

Caracterizată de un regim pur turbulent, aceasta zona este predominanta pentru

un jet liber circular sau rectangular. Aceasta este de altfel neglijabila când factorul de
forma al geometriei de refulare este important (jet plan). Viteza maximă în aceasta zona
este invers proporționala cu distanta axiala :

Um 1
∝ (2)
U0 x

d) Zona terminală (Zona 4)

Este o zona de difuzie rapida în care vitezele sunt relativ scăzute;având în vedere
complexitatea curgerii în aceasta zona, caracteristicile sale sunt puțin cunoscute.

Clasificarea jeturilor:

- după geometria difuzorului şi forma curgerii generate acestea pot fi circulare,

rectangular, plane, tridimensionale radiale, turbionare (swirl)

21
 Figura 8 - Tipuri geometrice de jeturi de aer utilizate în instalaţiile de ventilare
sau climatizare

- după tipul mişcării - laminare, turbulente.

- după temperatură: izoterme, cvasi-izoterme, izoterme, puternic neizoterme –

ce nu pot fi utilizate la instalaţiile de climatizare.

Jeturile sunt sau nu puternic neizoterme dacă există o influenţă a câmpului de

temperatură asupra câmpului de viteză. Pentru încadrea în una din aceste categorii,
trebuie să evaluăm criteriul lui Arhimede :

g ⋅ l 0 ∆T0
Ar =
v02 Ti

Unde Ti - temperatura din încăpere [K]; v0 – viteza efectivă a jetului (v0=D/A [m/s]
unde D este debitul de aer refulat printr-o gură de aer [m3/s])

După valoare absoluta a criteriului Ar putem distinge : Ar ≤ 5 10-4 jeturi neizoterme;

5 10-4 < Ar 5 < 10² jeturi neizoterme; Ar = 0 jeturi izoterme; Ar ≥10² jeturi puternic
izoterme.

- după domeniul în care se dezvoltă mişcarea: jeturi libere sau limitate spaţial

22
 Jeturile libere nu sunt influenţate
influen de prezenţa
a unor obstacole sau a pereţilor
pere
încăperii,
perii, sau a altor jeturi.

Figura şcarea aerului generată

9 - Mişcarea generat de un anemostat (dupa Manualul
Instalatorului)

ăţii de mi
Conservarea cantităţii mişcare

ecuaţiile mişcării
Pentru jeturi izoterme sau neizoterme, pornind de la ecuaţiile mi şi aplicând
ăţi (presiunea este constantă
cele două particularităţi constant şi egală ă la interiorul jetului cu cea
ambiantă şi faptul că ă spaţiul
iul de dezvoltare a jetului este mult mai extins pe direcţia
direc
longitudinală decât pe cea radială)
radial obţinem relaţia
ia de conservarea impulsului
imp sau a
cantității de mişcare.

Plecând de la ipoteza ca impulsul în jet se conserva, adica I= I0 , precum şi de la legea

/
după care câmpul de viteze variază: , se demonstrează faptul că viteza
axială variază invers proportional cu distanta longitudinala (coordonata axială
axial a jetului),
x:
∞
;

/
2 /
2 ;

23
Unde v0 – viteza efectivă a jetului, vax – valoare modulului vitezei în axul jetului. ! este
un coeficient empiric ce depinde de tipul dispozitivului de refulare al jetului. El ţine cont
de gradul iniţial de turbulenţă al jetului.

Tabelul 5: Relaţii de calcul pentru jeturi circulare cvasi-izoterme

Mărimea adimensionala Simbol Relatia de calcul

" +
"̅ 0.866)*
$ +
Lungimea zonei intiale

̅
Viteza în secțiunea
transversală a jetului la ,.-. / /

$
distanta r de axa
0=
$
1.
"̅ ; "̅ =
$ /
Diametrul jetului
1.70
tan 6
)
Unghiul de împrăştiere

0.866) + :; +
̅ = * −) *
"̅ + "̅ +
Viteza axiala

̅ =
<
Viteza medie pe secțiune < 0.22 ̅

=> 2.66 +
=?> = "̅ *
=> ) +
Debitul masic de aer

∆+?
) +
A −A 0.66 *
Diferența axiala de
= "̅ +
A −A
temperatura

24
 Tabelul 6: Relaţii de calcul pentru jeturi plane cvasi-izoterme

" +
Marimea adimensionala Simbol Relatia de calcul
"̅ = )
B +
Lungimea zonei intiale

̅=
Viteza în sectiunea
transversala a jetului la ,.-. / C/

B
distanta b de axa

B? =
1.
"̅ ; "̅ =
B / D
Latimea jetului
1.70
tan 6
)
Unghiul de imprastiere

)
+
̅ = *
√"̅ +
Viteza axiala

̅ =
<
Viteza medie pe sectiune < 0.4 ̅

=> 1.41 +
=?> = √"̅ *
=> ) +
Debitul masic de aer

∆+?
) +
A −A 0.866 *
Diferenta axiala de
= √"̅ +
A −A
temperatura

J
Consideram : −2! G H = I şi = I

" "
= 2 K L
I = K L
I
4! 2!

"
=
2!

Pentru un orificiu circular de refulare putem considera ! = 76.

" $
=
2! 4

25
 $ 2!
=* ∙ ∙
M

M 4 "

! $
=O ∙ ∙*
M

M 2 "

PQ S
Considerand raportul PR
proportional cu SR , putem scrie:

! $ +
=O ∙ ∙*
M 2 " +

Rezulta astfel legea de variatie a vitezei axiale în funcție de coordonata axială a

jetului x.

3.3 Guri de aer

Un sistem eficient de difuzie a aerului are scopul nu numai de a oferi debitul necesar de
aer proaspăt, ci trebuie să confere garanția că aerul din zonele de ocupare este cu
adevărat reînnoit şi că alegerea şi amplasarea gurilor de refulare nu produce disconfort
pentru ocupanți. Gurile de introducere a aerului sunt dispozitivele terminale ale
sistemului de distribuție, prin care aerul tratat pătrunde în încăpere, asigurând astfel
preluarea sarcinii termice şi de umiditate. Aerul viciat este aspirat prin gurile de aer
către circuitul de evacuare. în cazul ventilării mecanice, uzuali sunt şi termenii de guri
de refulare, respectiv de aspirație. Dispozitivele poziționate intre incinte cu presiuni
diferite, pentru a realiza circulația controlata a aerului, se numesc grile de transfer.

Pentru uniformizarea curgerii la nivelul gurilor de refulare, pentru o buna direcționare a

jetului sau pentru reglarea debitului de aer sunt utilizate plenumurile, acestea fiind niște
cutii care sunt poziționate în amonte de dispozitivul de refulare, alese în concordanta cu
caracteristicile gurii de aer.

26
 a)

b)

c)

Figura 1 - Diverse tipuri de guri de refulare (a), de aspirație (b) şi plenumuri (c)
Problemele apărute ating mai multe aspecte, printre care temperatura de refulare,
poziționarea şi orientarea grilelor, criterii acustice sau reglarea debitelor de aer refulate.

Alegerea gurilor de refulare, precum şi poziţia lor este condiţionată de nivelul de confort
dorit în încăpere. Prin urmare, este important să nu se aleagă la întâmplare (de
exemplu alegerea unui dispozitiv de refulare pentru motivul că se potriveşte ca
dimensiune cu deschiderea existentă în plafon). în general, se tine cont de patru mărimi
caracteristice: debitul de aer, nivelul de zgomot, precum şi viteza şi temperatura de
refulare, care trebuie alese conform specificațiilor tehnice, ținându-se cont de toate
constrângerile, astfel încât să fie respectate limitele de confort în zona de ocupare.

27
Tipul, forma, poziționarea şi dimensiunile gurilor de refulare sunt stabilite în funcție de
scopul instalației de ventilare-climatizare, asigurându-se o preluare optimă a sarcinii
termice, de umiditate şi alte substanțe.

In funcție de strategia de ventilare aleasa, precum şi de diferitele temperaturi de refulare

rezultate în urma sarcinilor variabile a zonei climatizate, trebuie avut grija ca indiferent
de condițiile existente difuzia aerului sa se realizeze în mod optim: jeturile de aer sunt
supuse forțelor arhimedice şi astfel exista riscul ca vara aerul rece sa producă senzație
de curent de aer, iar iarna aerul cald sa nu ajungă în zona ocupata. Astfel este
recomandata montarea de guri de refulare reglabile pentru situatia iarna/vara.

Un alt aspect în care trebuie avut grija este amplasarea în același plan a grilelor de
refulare şi de aspirație, existând riscul de by-pass a aerului, fără ca acesta sa preia
sarcina interioara, ducând la o slaba eficienta.

Pentru gurile de aer în cazul difuziei prin amestec:

Debitul de aer: în funcție de destinația încăperii şi specificațiile fabricantului, se impun

anumite valori unitare per gura de refulare, obținându-se astfel numarul aproximativ de
guri prin împărţirea debitului total la debitul unitar.

Nivelul de zgomot: Acesta este cauzat de trecerea aerului prin dispozitivele de

refulare, la o anumita viteza. Astfel, exista patru cauze interdependente pentru
producerea zgomotului: debitul de aer, secțiunea efectiva de trecere a aerului,
geometria grilei, precum şi eventualele accesorii de reglare. Se va alege gura de
ventilare cu un nivel de zgomot minim pentru un anume debit, în general acesta
netrebuind sa depășească 40dB.

Viteza: Se recomanda ca în zona de ocupare viteza aerului sa fie mai mica de 0.2m/s,
indiferent de înălţimea zonei de ocupare considerate. În unele situații întâlnim înălțimi
sub plafon mai mici de 2.5 m, astfel gurile de aer cu distribuție radiala a aerului pot duce
la apariția unor zone de ocupare cu viteze ce depășesc 0.2 m/s. Acestea se pot înlocui
cu guri de aer cu distribuție elicoidala care pentru același debit nominal realizează un
amestec mai bun intre aerul refulat şi cel din interior.

Pe de alta parte, în situații cu înălțimi sub plafon mai mari de 3.5 m astfel de guri de
refulate nu sunt indicate, ci doar cele care au lungimea jetului suficient de mare pentru a
ajunge în zona de ocupare.

28
Figura 2 - Exemplu de nomogramă pentru alegerea gurilor de aer

Figura 3 - Viteza recomandata în zona de ocupare

29
Dimensiunile caracteristice: Pentru fiecare dispozitiv de refulare se stabilește o
dimensiune caracteristica reprezentativa în funcție de care se vor alege celelalte
echipamente precum plenumul. De exemplu, o astfel de dimensiune este diametrul
racordului sau latura suprafeței frontale de refulare sau aspirație.

Secțiunea efectiva de refulare sau aspirație: aceasta este calculata în funcție de aria
totala şi de un coeficient de contracție şi de secțiune libera.

Bătaia jetului: Pentru dispozitivele de refulare prin amestec se calculează distanta de

penetrare a jetului, numita l0.2, pentru care viteza în jet este de maximum 0.2 m/s.

Figura 4 - Guri de refulare cu distribuție elicoidala (swirl)

Pierderea de sarcina totală: Reprezenta presiunea totala necesara pentru a asigura

un anumit debit de aer prin secțiunea efectiva a gurii de refulare, determinata pentru
calculul pierderilor de sarcina pentru reţeaua de conducte de aer.

Temperatura: Pentru obținerea confortului, temperatura de refulare este aleasa în

funcție de tipul de grila, în general diferența de temperatură intre temperatura
ambientală şi aceasta aflându-se în intervalul 4÷8°C. în zona de ocupare, ecartul intre
aerul ambiental şi cel refulat nu trebuie sa depășească 1.5°C în timpul iernii şi 1°C în
timpul verii.

30
Tipuri constructive de guri de aer

Ca urmare numeroaselor cerințe tehnico-funcționale, estetice, economice sau de

fiabilitate, exista o mare diversitate de guri de refulare.

Dispozitive de refulare pentru plafon:

Aceste dispozitive se întâlnesc intr-o mare diversitate, fiind alese atât în funcție de
spatiul de ventilat cât şi în funcție de geometria plafonului şi condiții de estetica. Sunt
racordate în general la un plenum montat deasupra plafonului, sau direct la conducta de
aer. Pentru echilibrarea hidraulica a rețelei sunt utilizate clapetele de reglare.

Figura 5 - Dispozitive de refulare de plafon

Grile de refulare sau aspirație:

Aceste grile sunt utilizate atât cu scopul de introducere a aerului, cât şi de evacuare a
aerului în încăperi. Pentru introducerea aerului sunt montate atât pe perete în partea
superioara, lângă plafon, cât şi în partea inferioara a camerei, pe perete sau
pardoseala, pentru strategia „jos-sus” de ventilare. în cazul în care sunt utilizate pentru
aspirație, acestea pot fi montate pe plafon, pe perete sau pe pardoseală.

31
 Figura 6 - Diferite grile de refulare sau aspirație şi pozitionarea lor

Duze de refulare

Sunt folosite în spatii largi, unde este necesara o bătaie mare a jetului, putând fi
direcționate către zona de ocupare.

Figura 7 - Duza orientabilă de refulare

32
Fante de refulare

Sunt utilizate atunci când este nevoie de o bătaie mare a jetului, acesta fiind de tip jet
plan.

Figura 8 Fante de refulare

are prin deplasare

Dispozitive pentru ventilare

Sunt fie de forma cilindrica sau paralelipipedica, fie cu dispozitive de mici dimensiuni
plasate uniform pe pardoseala, plinte, contra-trepte
contra trepte etc. Sunt impuse viteze mici de
refulare şi o refulare uniforma pe toata suprafața dispozitivului, utilizat pentru
introducerea aerului rece.

Figura 9 - Grile de refulare pentru ventilarea prin deplasare

33
Guri pentru ventilare naturala sau mixta

Acestea pot fi simple (transferul de aer dintre o locație şi alta se face exclusiv pe baza
diferenței de presiune intre cele doua incinte, debitul de aer fiind reglat manual de
utilizator), higroreglabile (in funcție de nivelul de umiditate detectat se stabilește debitul
de aer) şi autoreglabile (debitul de aer este mentinut practic constant, indiferent de
diferenta de presiune).

Figura 10 - Grile pentru ventilare naturala sau mixta

Figura 11 - Grile de ventilare personalizată

34
 4. Conducte de aer şi accesorii
.

Conductele de aer servesc la vehicularea aerului către încăperile ventilate sau

climatizate şi dinspre acestea spre centralele de ventilare sau climatizare. Practic, ele
asigură legătura între centrala de tratare a aerului şi diferitele guri de aer: de refulare,
de aspiraţia, şi prizele de aer.În funcție de utilizarea lor, există conducte: de refulare, de
aspiraţie, de recirculare, de aer proaspăt.

Reţeaua de conducte de aer este compusă dintr-o conductă principală, din

conducte secundare şi din ramificaţii care fac legătura cu gurile de refulare sau de
aspiraţie.Canalele trebuie să se încadreze uşor în arhitectura clădirii, diferitele
tronsoane din reţea să fie pe cât posibil scurte şi drepte şi săfie prevăzute cu accesorii
de vizitare, reglare şi măsurare a debitelor de aer.

Materialele folosite la confecţionarea canalelor trebuie să fie netede, să nu atragă

şi reţină praful, să se poată curăţa uşor, să nu fie higroscopice, să fie incombustibile, să
reziste la coroziune sau, după caz, la agenţii chimici transportaţi o dată cu aerul sau
existenţi în încăperile în care se pozează canalele.

Materialele folosite la confecţionarea canalelor: tabla din oţel neagră, tabla

zincată, tabla din aluminiu, plăci din materiale plastice, zidăria din cărămidă rostuită/
tencuită, betonul, lemnul (numai în cazuri speciale), tuburi din bazalt artificial (în cazul
laboratoarelor), tuburi flexibile (izolate/neizolate, izolate fonic); canale spiromatic, canale
din ALP (izo-cianurat placat cu aluminiu).Cea mai utilizată tubulatură este cea de
tablădin oţel. Canalele se execută sub formă de tronsoane drepte (lungime maximă 1,5
sau 2 m) şi piese speciale (coturi, ramificaţii, bifurcaţii, etaje, difuzoare, confuzoare,
inversări de secţiune etc.).

Figura 10 - Diferite tipuri de canale de aer

35
 ăt.
AP – priză de aer proaspăt. VI - ventilator de introducere
VE – ventilator de evacuari ă) de evacuare
GE – grilă (gură)
CA – camera de amestec GR, AN – guri, grile de refulare sau
anemostate
GA – guri de aspiraţie

Figura 11 - Retele de conducte de aer

36
4.1 Concepția, dimensionarea, conductelor de aer

Reţeaua de conducte de aer reprezintă un element important al unui sistem de

ventilare sau climatizare, atât din punct de vedere funcțional cât şi al costului său.

Conductele trebuie să se încadreze uşor în arhitectura clădirii. Tronsoanele din

rețea trebuie să fie pe cât posibil şi drepte. Ele trebuie să fie dotate cu accesorii de
vizitare, reglare şi măsurare a debitelor de aer.

Conductele de ventilare se execută din materiale incombustibile (clasele de reacţie

la foc A1, A2).Conductele de aer executate din materiale greu inflamabile (clasele de
reacţie la foc B1, C, D) se admit în clădiri cu risc de incendiu mic şi mediu, cu condiţia
amplasării conductelor astfel încât acestea să nu contribuie la propagarea focului.
Clasificarea conductelor de ventilare din punct de vedere al performanţei la foc se face
pe baza criteriilor etanşeităţii la foc (E) şi izolare termică la foc (I), în conformitate cu
Ordinul MTCT- MAI nr.1822/2004.

Materialele folosite în concepţia lor trebuie să aibă următoarele calităţi:

- să aibă suprafaţă lisă - pentru diminuarea frecărilor cu aerul

- să nu atragă praful
- să fie uşor de curăţat
- să nu fie higroscopice
- să nu fie combustibile
- să fie rezistente la coroziuni şi la uscare
- să asigure o bună rezistenţă mecanică

Materialul cel mai folosit la realizarea canalelor de aer şi care îndeplineşte toate
aceste proprietăţi este tabla de oţel neagră, grunduită sau zincată.

a) Canalele din tablă de oţel neagră

Secţiunea conductelor se alege în funcţie de estetica încăperilor unde sunt

montate, de spaţiul disponibil, de posibilitatea încadrării lor în arhitectura clădirii, de
prezenţa particulelor transportate de aer etc. Conductele sunt în mod curent cu secţiune
rectangulară, circulară sau plat ovală, dar pot avea şialte forme (triunghiulară,
trapezoidală etc.).

37
 b Φ a

a a

Secțiune rectangulară Secţiune circulară Secţiune platovală

Figura 12 - Tipuri de secțiuni ale canalelor de aer

Secţiunea rectangulară este cea mai utilizată datorită faptului că este uşor de
încadrat în colţurile elementelor de construcţie. Se recomandă ca raportul laturilor să nu
depăşească 1/3.Dacă raportul este prea mare apar mişcări parazite ale aerului. Acestea
vor conduce pe de-o parte la apariţia zgomotului, iar pe de altă parte, există riscul de a
nu se alimenta în mod corect ramificaţiile. În situații justificate prin proiectare se acceptă
şi un raport al laturilor de 1/4

Se recomandă conductele de secţiune circulară deoarece prezintă avantajul celei

mai mici circumferinţe la secţiune constantă ceea ce implică un consum scăzut de
material. În plus forma circulară a secţiunii nu favorizează variaţia stratului limită al
curgerii din interiorul conductei acest lucru traducându-se prin pierderi de sarcină şi
zgomot mai reduse.

Sectiunea platovală reprezintă un compromis. Se încadrează mai uşor în

apropierea elementelor de construcţie, iar secţiunea sa este destul de mare.

îmbinarea longitudinală a tablelor se face prin falțuri, mai rar prin sudură.
Rigidizarea lor se face prin nervurare cu cornier sau tablă profilată.

Îmbinarea tronsoanelor de conducte circulare se face prin manşoane de cuplare,

prin sudare sau flanşe din oţel cornier.

38
 Îmbinarea tronsoanelor de conducte rectangulare din tablă se poate realiza în mai
multe moduri: înbinare în flanşă şi bercluirea canalului; îmbinare cu sine în formă de C,
în formă de VC,de UT,etc.

Canalele circulare de lungimi mai mari sunt realizateprin spiralare (conducte de tip
spiromat).

a – îmbinare prin flanşă din cornier: 1 – peretele canalului; 2 – flanşă din oţel
cornier; 3 –şurub cu piuliţă de strângere; 4 – garnitură de etanşare din carton sau
cauciuc; 5 – nit (sau sudură prin puncte la tablă neagră cu grosime peste 1 mm); b –
îmbinare prin flanşă şi bercluirea canalului; c – îmbinarea cu şine în formă de C; d –
idem, cu şine UC; e – idem, cu şine UT; f – idem, cu şine U duble fixate de canal prin
nituire şi şine C; g – idem, cu flanşă profilată şi şină C; j – îmbinarea canalelor din
materiale plastice.

Figura 13 - Îmbinarea tronsoanelor de canale din tablă şi materiale.

39
 a – îmbinări de colţ; b – îmbinări în câmp.

Figura 14 - Falţuri folosite pentru realizarea canalelor din tablă

a – nervurare; b – rigidizare cu cornier; c – rigidizare cu tablă profilată.

Figura 15 - Rigidizarea canalelor din tablă

Reţelele de conducte de aer se montează în ,, plasă” – unele lângă altele,

susţinute prin coliere, platbandă sau cornier.Grosimea tablei depinde de forma secţiunii,
mărimea secţiunii şi regimul de presiune al reţelei de conducte.

40
 În funcţie de mediul fluid transportat, tabla neagră poate fi înlocuită cu tablă zincată
sau de inox.

Conductele din tablă de aluminiu

Sunt uşoare, neatacabile din punct de vedere chimic de multe fluide, şi de acea se
folosesc frecvent în industria chimică şi alimentară. Au modul de îmbinare şi susţinere şi
dimensiuni identice cu cele de tablă de oţel.

Canalele din zidărie (rostuită sau tencuită)

Se utilizează de obicei pentru tronsoane scurte în instalații de ventilare şi

climatizare ( canale de aer proaspăt, de evacuare, de distribuţie). Suprafeţele interioare
trebuiesc tratate spre a deveni mai netede.

Conducte de ventilare din plăci de vată minerală

Pentru introducerea aerului în clădirile civile sau de producţie, încadrate în

categoriile de risc de incendiu şi clasele de reacţie la foc specificate anterior , se pot
utiliza conducte de aer din plăci de vată minerală, cu condiţia ca acestea să fie placate
pe ambele părţi cu folie de aluminiu

Conductele din materiale ceramice

Se folosesc în cazul transportului mediilor cu agresivitate chimică deosebită, dar

sunt costisitoare şi ridică unele probleme de reglare şi etanşeitate.

Conductele rezistente la foc

Conductele rezistente la foc sunt realizate din materiale ingrifuge utilizate în medii
cu pericol de incendiu sau în reţele care traversează aceste medii. De obicei sunt
placate cu elemente din siliciu – calcar.

Canale din materiale plastice

Conductele de aer şi piesele speciale pentru funcţionarea în medii corozive se pot

confecţiona din materiale plastice, cu respectarea condiţiilor din agrementul tehnic.
Acestea prezintă avantajul rezistenţei la acţiunea chimică a multor gaze, vapori sau
particule.

Conductele de aer din materiale plastice trebuie să fie prevăzute cu legarea la

pământ pentru înlăturarea acumulării electricităţii statice. Conductele de aer, piesele
speciale şi auxiliare confecţionate din materiale plastice nu se vor utiliza în: clădiri înalte
şi foarte înalte, săli aglomerate, clădiri pentru persoane cu mobilitate redusă, clădiri cu
mărfuri de valoare deosebită, laboratoare cu pericol de incendiu, încăperi cu risc de

41
incendiu mare şi foarte mare. Se confecţionează din PVC, poliuretan, polietilenă. Pot fi
de formă circulară sau rectangulară. Îmbinarea se poate face prin sudură, flanşesau
mufe.

Se folosesc în industria chimică, farmaceutică, pentru evacuarea aerului viciat din

industria metalurgică, în concepţia laboratoarelor. Plasticul pune probleme de
temperatură şi flambare de aceea trebuie prevăzute dispozitive de susţinere, care să
permită deplasarea longitudinală a tubulaturii prin dilatare sau contracţie, asigurându-se
preluarea dilatărilor sau contracţiilor axiale.

Se interzice utilizarea conductelor din mase plastice şi a conductelor din poliuretan

placat cu folie de aluminiu la instalaţiile de ventilare pentru desfumare.

Conducte de ventilare din poliizocianurat placat cu folie de aluminiu

Se utilizează mai rar în condițiile în care riscul de incendiu este scăzut sau lovire

Conducte flexibile

Se utilizează de mult timp în reţelele de evacuare ale aerului. Sunt în prezent din
ce în ce mai mult folosite în instalațiile de ventilare şi climatizare. Diametrele lo rating
maxim 400mm.Sunt utilizate în general pentru racordare la reţeaua de canale a
diferitelor aparate. Se pot utiliza şi pentru derivaţii (ramificaţii).

Figura 16 - Exemplu de conductă flexibilă

Există diferite modele în funcție de materialele folosite, de flexibilitate, izolaţie

termică.Putem aminti : tuburi metalice din panglică de aluminiu, sau din hârtie specială,
din plastic, rulate în spirală ( pot fi multistrat), tuburi spirale din cauciuc cu insertie de
fir metalic,tuburi din fibre de sticlă cu fir metalic.Sunt livrate în lungii de 10 m sau în role,

42
astfel încât utilizarea lor de şantier să fie uşoară.Racordarea lor (îmbinarea ) se
realizează cu ajutorul colierelor.

Reţeaua de conducte de aer poate fi de presiune joasă sau de presiune îaltă.

→ presiune joasă: v=6…12m/s p<1000 Pa

→ presiune înaltă: v ≤15…25 sau 30m/s 1000 Pa<p<3000 Pa

Reţeaua de conducte de aer trebuie să fie concepută astfel încât să-şi poată
îndeplini rolurile funcţionale şi anume:să asigure debitele de aer necesare la fiecare
ramificaţie, să asigure posibilitatea de reglare a instalaţiei, să permită realizarea unei
instalaţii care să fie în ansamblul său economică şi silenţioasă.

Principalele elemente componente ale reţelei de conducte cu secţiune

rectangulară, sunt:

- tronsoane drepte având secţiunea axb(a/b≤ 3 sau b/a≤ 3), alcătuite din
module ce nu depăşesc 2 m (1960mm).
- difuzoare şi/sau confuzoare care realizează treceri de la o secţiune a x b la
o altă secţiune a1 x b1. Mărirea sau micşorarea secţiunii se poate face simetric sau
asimetric, într-unul sau două planuri în funcţie de posibilitătile de încadrare în
arhitectura clădirii.
- curbe (coturi) cu păstrarea constantăa secţiunii
- curbe (coturi) cu mărirea sau micşorarea secţiunii

La curbele cu păstrarea constantă a secţiunii raza medie de curbură este de

ordinul (1…2).d, unde d este latura după care se face curbura.

La curbele cu secţiune variabilă se recomandă ca reducerea (mărirea ) de secţiuni

să se facă după o singură latură şi raportul dintre intrare şi ieşire să nu fie mai mare de
1,5 -1,75, în caz contrar existând posibilittaea apariţiei de desprinderi ale stratului limită
de aer.

La difuzoare se recomandă ca unghiul de deschidere să nu depăşească 12-14°

deoarece la unghiuri mai mari apare fenomenul de desprindere a curentului de aer care
accentuează mărirea pierderii de sarcină locale, pe de o parte, şi producerea
zgomotului, pe de altă parte. La confuzoare unghiul maxim recomandat este de 30°

43
 Figura 17 - Detalii de conducte de aer (după Manualul de Instalații)

La ramificaţiiii normale (bifurcaţii,

(bifurca trifurcaţii) se urmăreşţe divizarea secţiunii iniţiale
în arii proporţionale
ionale cu debitele vehiculate deci cu aceleaşi
acelea i viteze în secţiile
sec iniţiale.

44
 Figura 18 - Detaliu de bifurcaţie
bifurca la conducte cu secţiune
ţiune rectangular
rectangulară

Canalele circulare sunt avantajoase din punct de vedere economic,

economic dar se execută
mai greu datorită faptului că se fabrică din segmente.. La conductele circulare, un cot
este caracterizat de o rază de curbură R şii de un un unghi deoarece ramificațiile se
racordează la tubulatură ă sub unghiuri de 15,30, 45 sau 60˚. Daca este necesară
necesar
șon pentru reducerea
racordarea sub un unghi de 90°, se va prevede obligatoriu un manșon
pierderii de sarcina locale (vezi Figura 20)

Figura 19 - Elemente constructive pentru conducte circulare (după

( Manualul
de Instalații)

45
 Figura 20 - Detaliu de bifurcaţie la conducte cu secţiune circulară

4.2. Calculul de dimensionare al conductelor de aer

La dimensionarea canalelor de aer se deosebesc două situații distincte şi anume:

- Cazul reţelelor de canale pentru vehicularea aerului fără particule în suspensie –

la care se admite reglarea debitului de aer la ramificaţii cu ajutorul unor clapete. Prin
modul de dimensionare se urmăreşte în general reducerea numărului de piese speciale
şi de dimensiuni care uşurează execuţia şi montajul.

- Cazul reţelelor de canale pentru vehiculare aerului cu particule în suspensie la

care prevederea de piese speciale şi de reglaj cu ramificaţii nu mai este permisă şi
pentru care echilibrarea hidraulică a reţelei trebuie asigurată prin calcul. În această
categorie pot să intre şi reţelele de ventilare de înaltă presiune la care gradul de
precizie necesar la dimensionare, influenţa presiunii statice asupra funcţionării
aparatelor terminale, costul mai ridicat al canalelor, evitarea pericolului de zgomot ce
poate fi produs de piesele de reglaj ar justifica de asemenea asigurării echilibrării
hidraulice direct prin calcul.

Metode de calcul

→ metoda secţiunii constante care este avantajoasă în cazul când canalul de aer
îndeplineşte un al doilea rol cum este cazul grinzilor de canal ( canalelor prin grinzi).

→ metoda vitezei constante presupune alegerea aceleiaşi viteze pentru toată

reţeaua de canale, viteza fiind stabilită în general din condiţii de limitare a zgomotului
sau a pierderilor de sarcină. Este o metodă neeconomică iar reglarea debitului de

46
ramificaţii se face greu. În practică se adoptă viteza constantă pe porțiunea de reţea cu
câteva ramificații ducând la reducerea numărului de piese speciale ceea ce este
avantajos din punct de vedere al execuţiei şi montajului

→ metoda vitezelor descrescătoare – presupune alegerea unor viteze

descrescătoare de la ventilator spre orificiile de refulare. Valorile acestor viteze se
stabilesc în funcţie de gradul de confort al instalaţiei. Deşi în practică alegerea vitezelor
se face în mod arbitrar, această metodă este justificată de faptul că se urmăreşte
obţinerea pe întreaga reţea a unei pierderi de sarcină unitară R aproape uniformă. Este
o metodă folosită curent – şi va fi dezvoltată mai departe.

→ metoda recuperării presiunii statice – dimensionarea se face pe baza câştigului

de energie realizat în piesele de micşorare a vitezei (difuzoare) prevăzute în amonte de
tronsonul respective. De exemplu prin scăderea vitezei de la v1 la v2 o parte din
energia cinetică a curentului de aer ( aproximativ 75%) este transformată în energie
potenţială şi este folosită pentru învingerea rezistenţelor aeraulice pe tronsonul imediat
următor.

V1 V2
 v1² − v 2² 
0.75 ξ = ∑ ( Rl + z )
 2g 

Figura 21 - Principiul recuperării presiunii statice

→ metoda diametrelor optime din punct de vedere tehnic şi economic care asigură
cheltuielile minimale de investiţie şi exploatare ( cea mai raţională). Valorile vitezelor
obţinute pot pune probleme legate de nivelul de zgomot produs.

Metoda vitezelor descrescătoare

În tehnica curentă de proiectare, dimensionarea conductelor de aer presupune

cunoaşterea următoarelor date:

• numărul, dimensiunile, locurile de amplasare şi debitele gurilor de introducere şi

de evacuare.

• alcătuirea centralei de tratare a aerului şi locul ei de amplasare

47
 • tipul, dimensiunile, poziţia de montare şi locul de amplasare al prizei de aer
proaspăt şi a gurii pentru evacuarea aerului viciat în atmosferă.

Dimensionarea propriu-zisă se împarte în două faze distincte:

A) Dimensiunea geometrică ( constructivă) care are ca rezultat stabilirea

soluţiei finale.

B) Calculul pierderilor de sarcină în reţeaua de canale.

A. Dimensionarea constructivă

Aceasta presupune următoarele etape:

a) stabilirea traseului canalelor care se face ţinându-se seama de locul de

amplasare al centralei, de structura de reziştenţă şi de particularităţile
constructive şi arhitecturale ale încăperilor, de posibilităţile de montare şi
de mascare a conductelor.
În această etapă se alcătuieşte schema monofilară a reţelei de canale (poate fi o
schemă izometrică)

b) stabilirea debitelor de aer ce se cer se transportă prin fiecare tronson de

reţea care duce la stabilirea preliminară a tronsoanelor reţelei canale (
se numerotează)→ printr-un tronson circulă un debit constant de aer cu
o viteză constantă.

c) Stabilirea pe bază de viteze alese a secţiunii şi dimensiunilor laturilor de

fiecare tronson.

Viteze recomandate pentru dimensionara constructiva:

Instalaţii pentru construcţii civile Industriale

- PAP 2 – 4 m/s 4 -6 m/s

- canal de aer proaspăt 4-6 m/s 6-8 m/s
- canal principal 4-8 (5-6) 8- 12
- canal secundar 3- 4 5- 8
- racorduri 1-2 2- 4

48
 Figura 22 - Exemple de schemă monofilară a reţelei de canale

În general se va descreşte viteza plecând de la CTA către ultima gură de refulăre.

Dacă vitezele alese sunt prea mari se generează zgomot şi pierderile de sarcină cresc
foarte mult.

Cunoscând debitul şi viteza pe un tronson „i” se determină secţiunea canalului:

Si=Di/vi [m²]

d) Desenarea la scara reţelei de conducte – cu precizarea tuturor pieselor

speciale ( coturi, ramificaţii, schimbări de secţiuni, etc) – se face pentru a
verifica dacă soluţia se încadrează în particularităţile clădirii, ale
încăperilor şi ale obiectivului urmărit. Aceste precizări constructive sunt
necesare pentru determinarea rezistenţelor locale.

49
 D

Figura 23 - Exemplu de nomogramă pentru determinarea pierderilor liniare de

sarcina

B. Calculul pierderilor de sarcină

.
Fie că sistemul de conducte de aer este de introducere sau de evacuare, calculul
pierderilor de sarcină se face cu relaţia:

n
 λl  vi2 ρ i n
∆p = ∑  + ∑ ξ  = ∑ (Rl + Z )i
i =1  d e i 2 i=n

50
 λ – coeficient adimensional de rezistenţă

l – lungimea tronsonului de canal [m]

2 ab
de – diametrul echivalent (pentru canale rectangulare); d e =
a+b

∑ ξ - suma rezistenţelor locale pe tronsonul „i”

vi– viteza medie pe tronsonul „i” [m/s]

ρ - densitatea aerului la temperatura medie pe tronsonul „i” [Kg/m3]

R – pierderea de sarcină liniară unitară pe tronsonul „i” [Pa/m]

Valorile lui R pentru canale netede sunt indicate în nomograme (de exemplu în
Manualul de Instalaţii)

Problema se reduce la calculul sau aprecierea coeficienţilor de rezistenţă locală ξ în

funcţie de care se determină pierderea de sarcină locală datorată modificării vitezei În
piesele speciale.

51
52
53
 4.3 Accesorii pentru controlul şi reglarea sistemului

Reţelele
elele canalelor de aer con in o serie de accesorii necesare la controlul şi
conţin
măsurarea
surarea debitului, a presiunii la curăţirea
cur canalelor precum şi la schimbarea direcţiei
direc
curentului de aer, pentru închiderea tronsoanelor în caz de incendiu sau pentru reglarea
debitelor de aer pe diverse trasee. Locul şii tipul acestora se precizează
precizeaz prin proiect şi
trebuie să fie executate conform acestora pentru a putea asigura reglarea instalaţiei
instala sau
pentru intervenţiiii ulterioare.

a) clapeta fără manetă, ă, b) clapetă

clapet cu manetă,, c) jaluzele paralele, d) jaluzele opuse, e) capac de
vizitare, f) sibar, g)clapetă anti-foc,
foc, g1) canal circular, g2) canal rectangular, g3) montare vertical
verticală

Figura 24 - Accesoriile
ccesoriile canalelor de aer (după Manualul de Instalaţii)
Instala

54
4.4 Echilibrarea hidraulica a rețelelor la punerea în funcțiune

Se folosesc în mod curent două metode de reglare: metoda iterativă şi metoda

proporţională.

Metoda iterativă – o metodă greoaie ce necesită personal calificat şi un număr

mare de manevre.

Etape: - se deschid toate dispozitivele de reglare

- se reglează debitul de aer al ventilatorului la valoarea din proiect

- se reglează debitul pe ramificaţiile principale prin încercări succesive
- se reglează pe ramificaţiile secundare
- se reglează debitul pe gurile de refulare
Observaţie: Dacă instalaţia are un număr mare de guri operația este prohibitivă din
cauza numărului mare de încercări.

În ultimul timp se foloseşte tot mai mult metoda proporţională→ are ca principiu
faptul că la modificarea debitului de aer în canalul principal raportul debitelor de aer din
ramurile unei ramificaţii se păstrează constant.

Pentru a se putea trece efectiv la operaţia de reglare trebuie satisfăcute

următoarele condiţii:

- clădirea să fie terminată, uşile şi ferestrele să se găsească în poziția

indicată în proiect
- reţeaua de canale să fie terminată şi verificările de etanşeitate să fie
încheiate
- bateriile de încălzire/răcire să fie montate în instalaţie. Dacă acest lucru nu
este posibile reglează debitul ventilator astfel încât să nu fie mai mare decât
cu cel mult 10 – 19% faţă de cel din proiect.
- Dacă există baterii de încălzire pe ramificaţii acestea nu se pun în funcţiune
pentru a nu modifica debitul volumetric de aer vehiculat prin ramificaţii.
- Dispozitivele de reglare de la ramificaţii se plasează în poziția deschis, cele
de reglare automată au organele de execuţie deconectate iar jaluzelele
opuse de pe camera de amestec se dispun într-o poziţie externă de
preluare a aerului proaspăt de recirculare

Odată cu aceste condiţii au fost îndeplinite, se reglează debitul de aer al

ventilatorului cu 10-15% mai mare decât cel indicat în proiect, pentru că în perioada
reglării prin modificarea poziţionării elementelor de reglare, debitul se modifică.

55
 Pentru a putea cunoaşte
cunoaş starea instalaţiei din punctt de vedere al reglării
regl şi a se lua
măsuri
suri necesare pentru reglare se măsoară
m debitele de aer la gurile de sistem. Debitele
de aer citite se exprimă ă în procente din valoarea indicată
indicată în proiect (Dmasurat/Dproeictat
x100) şi se numeşte
te procentul realizat di
dinn debitul proiectat. Se are în vedere ca pe toată
toat
perioada măsurătorilor
torilor debitul de aer să
s nu varieze, temperatura lui trebuind să se
menţină constantă nefiind însă nevoie să fie egală cu cea din proiect.

Figura 25 - Amplasarea
mplasarea clapetelor de reglare (după Manual
alul de Instalaţii)

Se determină:

- modul de înlăturare a unor gre ţie sesizate în perioadă

greşeli de execuţie perioad
măsurătorilor
- poziția grupurilor celor mai dezavantajate de pe ramurile principale,
secundare şi ramificații
ramifica
- debitul de aer din instalaţie→
instala dacă este mai mic sau mai mare decât cel din
proiect.
Reglarea debitului de aer se începe cu ramura care are procentul realizat cel mai
mare ramură ce a fost determinată
determinat prin măsurătorile preliminare.(De
De ex.:
e dacă A este
această ramură se începe cu AC – vezi Figura 25).

Se reglează în faza iniţială

iniţ toate gurile existente pe ramificaţie începând cu gura
cea mai dezavantajată hidraulic,
draulic, astfel încât ca ele să realizeze același procent din
debitul hidraulic.

Acest lucru se realizeaz

realizează prin închiderea treptată a elementelor de reglare ale
gurilor de aer cu atât mai mult cu cât gura respectivă
respectiv are un procent realizat mai mare.

56
Apoi se trece la reglarea debitului la gurile următoare, astfel încât pe toate ramurile să
se ajungă acelaşi procent din debitul de aer proiectat.

Calculul răcirii sau încălzirii aerului în canalele de aer

Cantitatea de căldură absorbită sau cedată de un tronson de conductă în funcție

de semnul diferenței de temperatura între aerul vehiculat şi mediul prin care trece
canalul se determină cu relaţia:

U=)∙ ∙ A = $ ∙ V ∙ ∆W
Unde: D – debitul de aer [ kg/s]
c – căldura specifică a aerului [kJ / Kg.k]
K – coeficient global de transmisie [W/m2.K]

1
)= , Z ,
[W/m²K]
+ +
XR [ X\

..-
6 = 4.4 . -
[W/m²K]

A – aria laterală a canalului [m2]

θ – diferenţa medie de temperatura între aerul din canal şi aerul ambient (se
aproximează la un moment dat şi se reia calculul dacă estimarea nu este exactă).
∆t – încălzirea sau răcirea aerului

In acest mod se poate deduce încălzirea sau răcirea aerului în conductă:

)∙ ∙A
∆W = [)]
c∙V

57
 5. Centrale de tratare a aerului - CTA

Instalaţiile de climatizare, numite şi instalaţii de aer condiţionat, trebuie să asigure

menţinerea parametrilor aerului din încăperile deservite în limite dinainte stabilite, în tot
timpul anului, indiferent de variaţia factorilor meteorologici, de gradul de ocupare a
încăperilor, de desfăşurarea proceselor de producţie, cu alte cuvinte, indiferent de
modificarea mărimii sarcinilor termice (de încălzire şi răcire) şi de umiditate.

Ele au rolul de a asigura condiţiile de confort termic în clădirile civile, social-

culturale, sau de a asigura parametrii necesari ai aerului interior (temperatură, umiditate
relativă) în cazul instalaţiilor de climatizare tehnologică. În acelaşi timp trebuie să
asigure introducerea de aer proaspăt necesar diluării CO2 degajat de ocupanţi.
Deoarece sarcinile termice (de încălzire, de răcire) şi de umiditate ale încăperilor se
modifică permanent şi în limite largi, iar parametrii microclimatului interior trebuie
menţinuţi constanţi, rezultă că aerul tratat, introdus în încăperi, trebuie să aibă
permanent (în tot timpul anului) parametri variabili. Ca urmare, aerul trebuie tratat într-
un aparat (agregat/centrală) unde suferă o suită de procese termodinamice simple
(încălzire, răcire, umidificare, uscare) într-o anumită ordine, în funcţie de procesul de
tratare complexă.

Pentru realizarea acestei tratări complexe este necesară şi o instalaţie de reglare

automată aferentă. Instalaţiile în care tratarea complex este alcătuită numai din 2-3
procese termodinamice simple se numesc instalaţii de climatizare parţială. Instalaţiile de
climatizare sunt folosite la două categorii de clădiri: civile şi industrial.

5.1. Tipuri de centrale de tratare

Agregatele de climatizare realizate în mod industrial sunt agregate realizate din

elemente paralelipipedice, cu secţiunea transversală identică, numite module.
Agregatele sunt livrate de obicei pe module, pentru a putea fi manipulate şi montate
uşor în centrala de tratare. Ele pot fi livrate şi asamblat atunci când beneficiarul o cere.

Toate modulele unei anumite tipodimensiuni au lăţimea şi înălţimea comună şi

pot cuprinde unul sau mai multe componente ale agregatului de tratare (camera de
amestec + filtru; baterie de încălzire + baterie de răcire; baterie de reîncălzire +
ventilator; etc.). Modulele au carcasa realizată din tablă zincată, vopsită în culorile
specifice firmei producătoare şi au izolaţie fonică şi termică disponibilă în mai multe
variante de grosime funcţie de cerinţele acustice ale clădirii unde sunt utilizate.

58
 Agregatele de tratare pot fi construite în două variante constructive: pentru montaj în
interior ( Air Handling Unit - AHU);

pentru montaj pe acoperiş numite agregate ”Rooftop”.

- agregate de debite mici, plate; agregatele de acest tip sunt folosite pentru debite de
500 - 6000m3/h şi sunt construite pentru:

- montaj orizontal în încăperea climatizată sau în apropierea acesteia în plafonul

fals;
- vertical pe un perete adiacent acesteia.
Ele pot avea în componenţă: filtru; baterie de încălzire; baterie electrică de încălzire;
baterie de răcire cu separator de picături;
- agregate cu dimensiuni normale construite cu raporturi ale laturilor apropiate de
1, cu debite mari ce pot ajunge la 60 000 m3/h.
Agregatele sunt construite să funcţioneze la o viteză transversală medie de 2,5-3,5
m/s care se limitează la 3 m/s din motive de zgomot.

Agregatele normale se montează în interiorul clădirii în încăperi special amenajate,

numite centrale de climatizare, unde există posibilitatea de racordare la exterior pentru
a prelua aerul proaspăt şi pentru a evacua aerul viciat.

De asemenea în centrala de climatizare trebuie să existe instalaţii de alimentare

cu agent termic a bateriilor de încălzire sau răcire. Agentul termic va fi preparat de
echipamente independente, centrală termică sau chiller şi vehiculat până la centrala de
climatizare, de instalaţii de pompare.

Agregatele de tip ”ROOFTOP” au o construcţie similară construite pentru a fi

montate în aer liber şi din acest motiv au o carcasă special concepută pentru rezista
timp îndelungat la intemperii. Ele funcţionează ca agregate independente, motiv pentru
care au instalaţia frigorifică inclusă. Având în vedere că ele sunt amplasate în aer liber,
în zone expuse vântului, pentru încălzire nu se folosesc baterii cu apă, datorită riscului
de îngheţ. Încălzirea se va face electric, cu baterii funcţionând cu gaze de ardere, sau
cu pompă de căldură.

Având în vedre forma constructivă ele vor avea nevoie numai de racord electric
dacă încălzirea este cu baterie electrică sau cu pompă de căldură şi racord electric şi
de gaze dacă încălzirea se face cu gaze de ardere.

Ele se utilizează de cele mai multe ori în hale industriale, complexe comerciale şi
mai rar în clădiri social - culturale sau civile.

59
Agregatele de tratare pot fi construite:

- în linie;
- suprapuse
- sau alăturat.

a b

c d

a - în linie cu ventilatoarele în partea superioară a recuperatorului de căldură; b - în linie cu

ventilatoarele în partea inferioară a recuperatorului de căldură; c - suprapuse cu ventilatorul
de refulare în partea superioară a agregatului; d – suprapuse cu ventilatorul de refulare în
partea inferioară a agregatului.
AP –aer proapsăt; AA – aer aspirat din încăpere; AR - aer refulat; AE - aer evacuat în exterior

Figura 26 - Posibilităţile de asamblare a agregatelor de tratare

Ele au în componenţă: cameră de amestec; recuperator de căldură; filtru de aer;

baterie de încălzire şi răcire; cameră de umidificare cu abur sau cu apă; ventilator de
introducere şi evacuare.

60
Figura 27 Exemple de agregate de tratare a aerului

61
5.2. Echipamente componente ale centralelor de vehiculare şi climatizare: filtre de
praf, baterii de încălzire, baterii de răcire, umidificatoare cu apa şi cu abur,
ventilatoare, recuperatoare de căldura.

Filtre de aer:

Filtrele de aer sunt elemente ce aparţin unei instalații de ventilare sau climatizare
cu rolul de a reţine impurităţile solide sau gazoase existente în aerul proaspăt sau
recirculat, înainte de a-l introduce în încăperile supuse ventilării sau climatizării.. Ele se
folosesc pentru concentraţii de praf de până la 20 mg/m3. Praful se defineşte ca o
substanţă solidă fin fărâmiţată (dimensiunile particulelor fiind cuprinse între 0,1 şi 500
µm), având forme, structuri şi densităţi oarecare, care se găseşte în aerul atmosferic,
particulele depunându-se sub acţiunea forţei gravitaţionale. Particulele cu dimensiuni
sub 0,1 µm intră în domeniul aerosolilor. Aerosolul reprezintă un sistem coloidal compus
dintr-un mediu gazos, dispers, care, în cazul nostru, este aerul, în care se găsesc într-o
distribuţie foarte fină particule de substanţă solide sau lichide în stare de plutire (ex. de
aerosoli: fumul, la care substanţa este solidă; ceaţa, la care substanţa este lichidă).
EFICIENTA DEPUNERII

CAI RESPIRATORII
SUPERIOARE

PLAMANI

TRAHEE SI BRONHII

DIAMETRU AERODINAMIC

Figura 28 - Rata de depunere în diferitele părţi componente ale sistemului

respirator

62
 b)

a)

c) d)
Figura 29 - Forma naturală a particulelor prezente în aer, vazute cu ajutorul
microscopului electronic: a) polen, b) azbest, c) şi d) pudră de alumină

După norma europeană EN 779, filtrele se clasifică în următoarele 17 clase

– G1, G2, G3, G4 (fostele tipuri EU1... EU4) – filtre grosiere;

– F5, F6, F7, F8, F9 (fostele tipuri EU5... EU9) – filtre fine;

– EU10, EU11 – filtre foarte fine;

– EU12, EU13, EU14 – filtre absolute, de tip HEPA, cu eficienţa, ε = 99,5-

99,995%;

63
 – EU15, EU16, EU17 – filtre absolute, de tip ULPA, cu eficienţa, ε = 99,9995-
99,999995%.

de – diametrul volumului echivalent; ds - diametrul lui Stokes; da – diametrul aerodinamic; vTS

- viteza de depunere

Figura 30 - Diferite tipuri de diametre caracteristice utilizate pentru

caracterizarea particulelor: diametrul lui Martin, al lui Ferret, al lui Stokes şi cel
aerodinamic

Aceste impurităţi sunt formate din particule de diverse origini, minerală, vegetală
sau animală, cu dimensiuni între 0,001 şi 500µm concentrația în particule a aerului
atmosferic ,,nepoluat” se situează între 0, 05 şi 3mg/m3. În oraşele mari se poate
ajunge până la 10mg/m3, dimensiunea cea mai frecventă fiind 7µm.Toate particulele cu
dimensiuni mai mici de 10 µm pătrund în căile respiratorii umane. Pentru organismul
uman dimensiunea cea mai iritantă este 5 µ. Cele mai periculoase particule sunt acelea
numite particule fine cu dimensiuni mai mici 2,5 µm. Aceste particule pot ajunge până în
alveolele pulmonare şi să se depună acolo. Particulele mai mari de 5µ sunt reţinute la
nivelul căilor respiratorii superioare - nasul fiind un filtru deosebit de complex

Particulele prezente în aerul înconjurător sunt polidispersate (cu alte cuvinte se

regăsesc într-o multitudine de dimensiuni). Ele sunt caracterizate cu ajutorul studiilor
granulometrice care relevă frecvența de apariţie a unei dimensiuni date. Acestea sunt
diferite în mod convenţional în funcţie de metoda de investigaţie utilizată pentru
detectarea şi contabilizarea particulelor. În general înţelegem prin diametrul particulei
dimensiunea sa cea mai mare, sau diametrul unei sfere de volum echivalent (diametrul
Martin). Pe baza timpului de depunere al particulelor (timp de relaxare) se poate estima
diametrul unei sfere având aceeaşi viteză de depunere şi densitatea de 1g/cm3
(diametrul lui Stokes).

64
 Captarea particulelor
lelor solide sau lichide se poate face prin diferite metode fizice.
Efluenţii gazoşi se pot capta prin mijloace fizice sau/ sau/şi chimice. Mecanismele
Meca propriu-
zise utilizate sunt: intercepţia, inerţia,
iner difuzia şi efectul de sită.

Mediile filtrate sunt compuse în general din fibre.

1) efectul de sită – constă

const în reţinerea
inerea particulelor între fibrele materialului filtrant.
ă forma cea mai simp
Reprezintă simplă şi răspândită de filtrare. Particula este mai
ţiul dintre fibrele filtrului şi nu poate să
mare decât spaţiul ă urmărească
urmă curentul de
aer. Acest tip de mecanism de filtrare funcționează numai în cazul particulelor
foarte mari ce nu se găsesc
g în aerul atmosfericeric (curat), ci în medii poluante.

Figura 31 - Efectul de sită

2) intercepţia- traiectoriile particulelor sunt deviate în amonte de fibre. Odat

Odată
interceptate particulele rrămân rămân
mân lipite de fibre datorită forţelor Van der
Waals. Acest efect este întâlnit doar în cazul filtrelor de natură
natur sintetică

Figura 32 - Efectul de intercepţie

3) inerţia – particulele ă
articulele de dimensiuni mari îşi păstrează ă traiectoria rectilinie
ţiei neurmând traiectoria aerului ce trece printre fibrele filtrului.
datorită inerţiei filtrului Ele
intră în coliziune cu fibrele filtrante şi rămân ataşate
ate la acestea.

65
 Figura 33 - Efectul de inerţie

4) difuzia – traiectoria
raiectoria particulelor foarte mici este guvernată de forţele
for Browniene
datorate coliziunii cu moleculele de aer. Ele sunt atrase de către c
că fibre. În afară
de mişcările Brownienerowniene ne reg regăsim în prezența unui fenomen ce se
caracterizează ă printr-un
printr transfer de masă de particule datorat concentraţiilor
concentra
diferite
te de particule, concentra
concentraţia
ia de particule în genul fibrelor filtrante fiind nulă.
nul
Difuzia este mecanismul cel mai important în cazul filtrelor pentru particule mici
(filtre fine, filtre absolute).

Figura 34 - Efectul de difuzie

5) absorţia – pentru substanţe

substan organice se folosesc filtre cu cărbune
că activ ce sunt
eficiente pentru particule cu dimensiuni cuprinse între 0,001 – 0,01µm.
0,01

6) forţele
ele electrostatice – electrofiltrele sunt de asemenea eficiente dar prezintă
prezint
dezavantajul unui cost important.

66
 Eficienţa unui filtru este funcţie de urmatorii parametrii: mediul filtrant, diametrul
fibrei, dimensiunea particulei, viteza de mişcare, repartiţia particulelor în amonte de
materialul filtrant.

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un filtru sunt:

- grad de reţinere cât mai ridicat;

- capacitate mare de reţinere a prafului;
- rezistenţă aeraulică mică (situată în limite economice) şi cât mai constantă în
timp;
- cheltuieli de investiție cât mai reduse;
- întreţinere uşoară;
- robusteţe

Eficienţa filtrului se defineşte ca raportul dintre cantitatea de praf atmosferic

reţinută şi cantitatea incidentă de praf şi se exprimă în procente.

y am − y av
ε= 100 [%] unde yam– concentraţia în particule în amonte de filtru
y av
[mg/m3] iar yav– concentraţia în particule în aval de filtru [mg/m3].

Această cantitate se poate estima pornind de la măsurări de concentraţie în

amonte şi în aval de filtru. Eficienta filtrului este variabilă şi scade odată cu gradul de
colmatare al filtrului (cu excepția filtrelor electrostatice).

Gradul de separare se defineşte la fel ca eficienţa, dar, de data aceasta, referirea

se face la praful cu care se testează filtrele.

Capacitatea de filtrare exprimă debitul de aer filtrat, în timp de o oră, printr-o

suprafaţă filtrantă de 1 m2, în m3/h, m2 Această cantitate se poate estima pornind de la
măsuri de concentraţie a profilului în amonte de filtru şi în aval de filtru gradul de
reţinere (praf de testare) eficienţa ( praf atmosferic).

Capacitatea de acumulare se defineşte prin cantitatea de praf reţinută în timp de

o oră în interstiţiile materialului filtrant, cu o suprafaţă de 1 m2, fără să fie afectată
capacitatea de filtrare şi fără să crească rezistenţa aeraulică peste o anumită limită şi se
exprimă în g, cm3/m2.

Rezistenţa aeraulică reprezintă pierderea de sarcină pe care o suferă aerul la

trecerea lui printr-un mediu de filtrare şi se exprimă în Pa. Există o rezistenţă aeraulică
iniţială (filtrul în stare curată) şi una finală(când filtrul trebuie curăţit/înlocuit). Rezistenţa
aeraulică iniţială este: 30-50 Pa, filtre grosiere; 50-150 Pa, filtre; 150-250 Pa, filtre foarte
fine şi absolute. Rezistenţa aeraulică finală este 100-300 Pa, filtre grosiere; 300-500 Pa,

67
filtre fine; 1000-1500 Pa, filtre foarte fine şi absolute. Perioada de curăţire/înlocuire este
0,25-0,5 ani, filtre grosiere; 0,5-0,75 ani, filtre fine; 1-3 ani, filtre foarte fine şi absolute.

Clasificarea filtrelor

Gradul de reținere şi eficacitatea filtrului sunt mării ce depinde aproape exclusiv de

mediul filtrant. Pierderea de sarcină a unui filtru este, pentru un debit de aer dat, în
funcţie de suprafaţa de filtru, de dispunerea geometrică şi de cantitatea de praf reţinută
şi acumulată de filtru.

• După materialul filtrant se deosebesc filtre:

- metalice
- din ţesătură
- cu cărbune active
- cu baie de ulei
- cu fibre elastice

• După mărimea particulelor filtrate

Filtre curate Valoarea mărimi admisibile

- grosiere 100 µm < dp 30…50 Pa 200…300 Pa

- normale 6 µm < dp <100

- fine 1 µm< dp < 10 µm 50…150 Pa 300…500 Pa

- foarte fine 0,1 ≤ dp < 1µm 100…200 Pa 1000…1500 Pa

- absolute dp < 00,1 – 0,5 µm

• După modul de funcţionare

- electrostatice
- cu derulare
- electrice
- automate

• După timpul de utilizare

- de unică folosinţă
- permanente ( se pot curăţa )

• După modul şi locul de amplasare

- verticale/ orizontale
- de conductă

68
 - de perete
- de plafon

• După tipul constructive

- înclinate
- cu tambur
- cu derulare automată
- cu săculețe

Tipuri constructive de filtre

Filtre metalice

Pot fi din celule sau plăci realizate în întregime din metal. Mediul filtrant este
realizat din lână din oţel, împletitură din fire metalice sau plăci metalice perforate prin
expandare şi fixate într-un cadru. Se montează una sau mai multe celule, în paralel,
celulele fiind umectate cu ulei special pentru mărirea eficacităţii. Aerul circulă cu efecte
mari de inerţie printre acestea, astfel încât particulele de dimensiuni mari sunt reţinute.

a) b)

Figura 35 - a) realizarea unei celule metalice filtrante prin expandare, b)

placă metalică perforată prin expandare

69
 Inconvenientul acestor filtre constă în curăţarea lor care este o operaţie dificilă – se
imersează celulele într-o baie caldă cu soluţii de sodă caustică, dar în general acestea
nu se pot curăţa complet.

Filtre cu fibre

Sunt filtre în care mediul filtrant este alcătuit din ţesături din fibre de sticlă, fibre
sintetice, fibre naturale, etc.

Sunt realizate din celule plane cu o grosime de 20 – 50 mm, plasate în interiorul

unei rame sau plăci perforate. La unele modele materialul filtrant este dispus în zigzag
pentru mărirea suprafeţei de filtrare.

Cel mai răspândit tip sunt filtrele cu saci la care materialul filtrant este aşezat sub
formă de săculețe (3 dimensiuni).

Figura 36 - Filtre cu saci

70
 Raportul dintre suprafaţa frontală şi suprafaţa de filtrare este în general de
1/20…1/25.

Viteza aerului în filtre este de aproximativ 2,5 m/s raportată la suprafaţa frontală şi
de aproximativ 0,1…0,2 m/s raportată la suprafaţa filtrantă. În general aceste filtre nu
sunt regenerabile; pentru mărirea duratei de folosire este recomandat să se folosească
prefiltre metalice.

Filtre cu fibre rigide

Sunt filtre realizate din fibre sintetice rigide montate pe un cadru. Avantajul
principal este acela al unei curăţări uşoare cu apă, dar costul lor este mai ridicat decât
pentru filtrele cu fibre textile.

Figura 37 - Mediu filtrant cu fibre rigide

Filtre foarte fine

Ocupă un loc important pentru filtrele cu fibre. Mediul filtrant este format dintr-o
împâslitură de fibre foarte fine de sticlă, materiale sintetice sau fibre minerale, pliate în
zigzag într-un cadru şi susţinute de distanţiere.

71
Figura 38 - Filtre fine din fibră de sticlă

72
 Filtre absolute

Sunt filtre de foarte mare eficienţă, capabile să reţină particule în suspensie cu

dimensiuni mai mici de 0,5 µm (virusuri, bacterii, aerosoli fini). Se utilizează acolo unde
filtrele fine nu sunt suficiente. Mediul filtrant este constituit din fibre de sticlă, celuloză,
hârtie, sau amestecuri dintre aceste materiale.

Raportul vitezelor depăşeşte 1: 50, viteza frontală este de aproximativ 1,5 m/s, iar
în mediul filtrant de 0,2…0,25 m/s.

Nu sunt regenerabile. Sunt utilizate în instalaţii aferente unor încăperi industriale

(camere albe), laboratoare, blocuri operatorii, centrale nucleare, etc.

Figura 39 - Filtre absolute din fibra de sticla

73
 a)

Fibre de celuloza Nanofibre sintetice

b) c)

Fibre de teflon 0.1 µm Fibre de teflon 0.05 µm

Fibre de sticlă 1-2µm Fibre de polietilenă 1 µm d)

Figura 40 - Filtru absolut: a ) celulă filtrantă, b) –d) imagini ale diferitelor

tipuri de medii filtrante mărite de 1000 de ori cu ajutorul microscopului
electronic

74
 Filtre cu cărbune
rbune activ

Sunt utilizate pentru reţinerea

reţ aerosolilor gazoşii sau lichizi ( particule purtătoare
purt de
mirosuri provenind de la bucătării,
bucă toalete, sălili de reuniuni, gaze, vapori din produse
industriale.

Eficacitatea unui astfel de filtru ţine de natura impurităţilor

ăţilor şşi de procesul de
adsorpţie.

MA
ε= 100
M A + MC [%]

ţei adsorbite
MA- masa substanţei

ărbune activ
MC - masa de cărbune

1 – ştuţ de racordare; 2 – carcasă exterioară;

exterioară

3 – prefiltru din hârtie; 4 – cărbune activ;

5 – carcasă perforată

Figura 41 - Filtru cu cărbune activ (desen după Niculescu, şi coautorii)

ă a aerului ce trece prin masa de ccărbune

Temperatura maximă ărbune activ este limitat
limitată
între 35 - 40˚ C.

v0
v =2
Viteza de trecere a aerului prin stratul de ccărbune activ:
η [m/s]

75
 vo- viteza aerului raportată la secţiunea frontală cuprinsă între 1…3 m/s

η – coeficient de porozitate (are valorea de aproximativ 0,4 pentru cărbune activ)

Figura 42 - Baterie de filtre cu carbune activ

5.Filtre electrice

Acoperă un domeniu mare din punct de vedere al dimensiunii particulelor (dp =

0,01…10µm).

Electrozii de ionizare sunt alimentaţi la tensiunea maximă, plăcile sunt alimentate

la o valoare de aproximativ o jumătate din această tensiune. Filtrarea se produce prin
efect Corona. În jurul electrozilor apare starea de plasmă în care se găsesc electroni şi
ioni liberi. Aceştia se vor lipi de particulele ce trec prin filtru modificându-le sarcina
electrică. Particulele astfel încărcate vor fi atrase de plăcile de depunere.

76
 a – zonă de ionizare;

b – zonă de precipitare;

1 – bare de ionizare din

wolfram;

2 – plăci din aluminiu;

3 – alimentare şi redresare;

4 – carcasă metalică.

Figura 43 - Filtru electric

Curăţarea plăcilor se face periodic cu jeturi de apă caldă. Prezintă avantajul că se

modifică destul de greu pierderea de sarcină. Eficacitatea este foarte ridicată chiar şi în
cazul particulelor sub 0,1 µm ( fum de ţigară, polen, bacterii).

Principalul inconvenient al acestui tip de filtru este dat de preţul ridicat.

77
6. Filtre mecanice

a – filtru cu material uscat; 7 – material filtru uscat;

b – filtru cu material uscat în V; 8 – roţi pentru lanţ;
c – filtru autocurăţitor; 9 – lanţ Gall;
1 – tambur superior; 10 – inele Rashing;
2 – tambur inferior; 11 – dispozitiv pentru dirijarea celulelor;
3 – carcasă metalică; 12 – baie de ulei;
4 – reductor; 13 – mecanism pentru înlăturarea
nămolului;
5 – motor electric;
14 – manetă de antrenare;
6 – manometru diferenţial;
15 - apărătoare.
Figura 44 - Filtre mecanice (după Manualul de Instalaţii)

Înserierea filtrelor

Filtrele de aer trebuie înseriate pentru a fi protejate; astfel, un filtru fin trebuie
precedat de un filtru grosier, iar un filtru foarte fin/ absolut trebuie precedat de un filtru

78
grosier şi unul fin. Astfel se realizează combinaţii de diferite modele astfel încât să se
obţină o eficienţă optimă şi o durată de serviciu maximă. Principiul de înseriere al filtrelor
este dat în Figura 45.

1 – filtru cu derulare automată; 2 – filtru cu saci; 3 – filtru electric;

4 – filtru cu cărbune activ; 5 – filtru absolut.

Figura 45 - Principiu de înseriere a filtrelor (după Niculescu şi coautorii)

Baterii de încălzire

Bateriile pentru încălzirea aerului sunt elemente ce intră în componenţa agregatelor de

ventilare – climatizare. Funcţionează cu agent termic apă caldă, apă fierbinte, abur, gaze
de ardere, sau pot fi electrice. Sunt elemente componente ale aparatelor instalaţiilor de
ventilare sau climatizare şi folosesc la încălzirea aerului de ventilare. Se prezintă sub
forma unei carcase compacte de formă paralelipipedică, în interiorul căreia se găsesc o
serie de elemente încălzitoare

După agentul purtător de căldură bateriile de încălzire pot fi:

- cu abur
- cu apă cladă sau fierbinte
- cu gaze de ardere
- electrice

Elementul încălzitor poate fi alcătuit din:

- ţevi de oţel cu aripioare: - circulare

- pătrate
- hexagonale
- alte forme
- ţevi cu bandă spirală

- ţevi din cupru cu lamele de aluminiu

79
 Baterii de încălzire
lzire cu aripioare

ălzire din ţevi cu aripioare au cea mai largă

Bateriile de încălzire ă utilizare
utilizare. Se compun din
ţevi prevăzute
zute cu aripioare sau lamele, așezate aşezate pe 1-2 2 rânduri sau mai multe.
Ţevile extremităţi cu distribuitoare şii colectoare comune. Agentul termic
evile sunt legate la extremit
ă, apa fierbinte sau aburul) circulă prin ţevi, iar aerul supus încălzirii
încălzitor (apa caldă, înc
circulă în exteriorul ţevilor, longitudinal a ţevilor.
evilor, printre aripioare, perpendicular pe axa longitudinală
Ţevile sunt fie din oţel,ţel,
el, fie din cupru, iar aripioarele sau lamelele, fie din o oţel, fie din
ţiile uzuale sunt ţevi şi aripioare din oţel
aluminiu. Combinaţiile el (zincate prin imersare într-o
într
baie de zinc) sau ţevi din cupru şii lamele din aluminiu. Pasul aripioarelor (distanţa
(distan dintre
două aripioare) este cuprinsa între 2-6 mm, iar grosimea lor este de ordinul a 0,2-0,5
mm.

Figura 46 - Exemplu de baterie de încalzire cu aripioare

80
 a – ţeavă cu aripioare; b – ţeavă cu bandă spiralată; c – aşezarea elementelor de
încălzire; d – ţevi de cupru şi lamele din aluminiu; 1 – agent încălzitor; 2 – agent
încălzit (aer).

Figura 47 - Elemente încălzitoare pentru bateriile funcţionând cu apă caldă,

apă fierbinte sau abur (dupa Manualul de Instalatii)

Schimbul de căldură

Bateriile de încălzire cu abur, apă caldă sau fierbinte sunt schimbătoare de căldură
cu curent încrucişat, schimbul de căldură având loc după legea:

81
 QBI = k A ∆tm

k – coeficient global de transfer termic (W/m²K)

A – suprafaţa de schimb de căldură a bateriei [m²]

∆tm – diferenţa medie logaritmică de temperatură pentru schimbarea cu curent

încrucişat [K]

În cazul bateriilor cu ţevi cu aripioare (lamele) coeficientul global termic este dat de
relaţia:

1
k=
1 Ae δ Ae 1
+ +
α i Ai λ Ai α e
Ae– suprafaţa exterioară de schimb, (ţevi + aripioare)

Ai – suprafaţa interioară de schimb

α i - coeficient de schimb superficial la interior

α e - coeficient de schimb superficial la exterior

δ - grosimea peretelui ţevii

λ – coeficient de conductivitate termică a ţevii

Teoretic nu este posibil calculul precis al coeficientului K, valoarea lui depinzănd de

mulţi parametrii (gradul de turbulenţă al curgerii de aer, aşezarea ţevilor, tipul de legătură
între aripioară şi ţeavă, numărul dr rânduri de ţevi, gradul de curăţire al bateriei). Toate
modelele de calcul fiind destul de imprecise, coeficientul K este determinat pe cale
experimentală de către fabricant.

Rezistenţa aeraulică a bateriilor de încălzire este determinată pe cale experimentală

de fabricant şi este proporţională cu pătratul vitezei aerului raportată la suprafaţa frontală
a bateriei.

∆p = c1v ² [Pa] unde c1este o constantă furnizată de fabricant

Alegerea unei baterii de încălzire – pentru baterii de puteri mici alegerea se face din
catalogul producătorului; pentru baterii de puteri mari este necesar ca fabricantul să
verifice parametrii ceruţi.

82
 În practică se folosesc nomograme cu viteza aerului în abscisă şi eficacitatea
t '' − t '
bateriei în ordonată: ϕ = 2 1'
tm − t2

t2” – temperatura de intrare a aerului în baterie

t2’ – temperatură de ieşire a aerului din baterie

tm – temperatura medie a agentului primar

Baterii de încălzire cu gaze de ardere

Utilizează direct căldura gazelor rezultate din arderea unui combustibil lichid, gazos
şi mai rar, solid. Aceste baterii sunt înglobate într-un aparat autonom, alcătuit din:
arzător, baterie de încălzire cu ţevi lise sau suprafeţe de încălzire în formă de V sau W
alcătuite din tablă de oţel, sistemul de evacuare al gazelor de ardere şi dispozitivele de
protecţie şi automatizare. Se folosesc în industrie acolo unde se poate folosi şi recupera
energia de la un proces tehnologic şi pot acoperi puteri termice mari.

a – plan; b – secţiunea A-B;

1 – aer proaspăt; 2 – canal de aer recirculat; 3 – aer de combustie;
4 – gaze de ardere; 5 – aer cald; 6 – ventilator; 7 – grilă de aer
recirculat; 8 – baterie de încălzire a aerului cu gaze de ardere.
Figura 48 - Montarea unei baterii de încălzire a aerului funcţionând cu gaze de
ardere (după Manualul de Instalaţii)
Baterii de încălzire electrice

Sunt frecvent utilizate în instalațiile cu climatizare în care este nevoie de

puteritermice mici, în cazul în care nu se dispune de o sursă de agent termic (apă, abur)

83
 Figura 49 - Exemple de baterii de încalzire electrice

Elementele încălzitoare pot fi:

- rezistenţe în formă de filament sau bandă, realizate din aliaje de NI Cr înfăşurate

pe izolatori de ceramică
- bare din cupru sau otel amplasate într-un material izolant cum ar fi magneziu
sau nisip de cuarț

Există o mare diversitate de modele. Pentru puteri mici se utilizează o treaptă de

încălzire, pentru puteri mari, bateriile se repartizează în mai multe trepte.

În toate corpurile unde se prevăd baterii electrice trebuie luate măsuri de prevenire
a incendiilor datorită temperaturii foarte ridicate ale elementelor încălzitoare ce pot atinge
400…600˚ C.

Dacă circulația aerului este oprită exista pericolul supra încălzirii, de aceea se
prevăd elemente de protecţie cum ar fi,

- cuplarea comuna a acţionării ventilatorului şi a bateriei de încălziri

- termostat de supratemperatură care decuplează bateria dacă este necesar
- temporizator de oprire al ventilatorului după oprirea bateriei electrice

Baterii pentru răcirea aerului

Din punct de vedere constructive sunt identice cu cele de încălzire. Date fiind
ecarturile de temperatură mai mici decât în cazul încălzirii şi pentru a obţine efectul de
răcire dorit este necesară introducerea unui număr mai mare de rânduri de ţevi. De
asemenea, vitezele de circulaţie a apei sunt mai mari şi pompele de circulaţie trebuie să
aibă presiuni mai mari.

84
 Diferenţa apare în cazul bateriilor de răcire umede atunci când apa condensează pe
aripioare.

Din punct de vedere constructiv, bateriile de răcire sunt identice cu cele de

încălzire, care utilizează ca agent termic apa caldă/apa fierbinte. Deoarece diferenţele de
temperatură, în cazul bateriilor de răcire, sunt mai mici, pentru a se obţine aceeaşi putere
termică (în acest caz, de răcire) este necesară utilizarea unui număr mai mare de rânduri
de ţevi (până la 10), astfel că bateriile de răcire au o lăţime mai mare decât cele de
încălzire, pentru aceeaşi putere termică. Circulaţia apei răcite (cu temperaturi de 7/12 °C,
de regulă – unde 7 °C este temperatura de intrare a apei în baterie, şi 12 °C, cea de
ieşire) se face cu viteze mai mari (decât a apei calde), respectiv 1 m/s sau mai mult. În
consecinţă, pompele de circulaţie vor avea presiuni mai mari, dar şi debite de apă mai
mari, deoarece diferenţa de temperatură la apă rece este, ∆t1 = 12 – 7 = 5 K, iar la apă
caldă, ∆t2 = 90 – 70 = 20 K. Ca urmare, la aceeaşi putere termică, debitul de apă rece va
fi de ∆t2/∆t1 = 20/5 = 4 ori mai mare.

Figura 50 - Exemple de baterii de răcire

Răcirea aerului în baterie se poate face în două moduri:

– răcire uscată, fără condensarea vaporilor de apă din aer, caz în care temperatura
iniţială a apei de răcire este egală sau puţin mai mare decât temperatura punctului de
rouă al stării iniţiale a aerului supus răcirii;

85
 – răcire umedă, cu condensarea unei părţi a vaporilor de apă din aer, caz în care
temperatura iniţială a apei de răcire este mai mică decât temperatura punctului de rouă
al stării iniţiale a aerului supus răcirii. Condensarea vaporilor de apă se produce între
aripioarele bateriei, care se umezesc. Condensatul se scurge pe baterie şi este colectat
la partea inferioară, într-o tavă. După baterie de montează în mod obligatoriu un
separator de picături. Rezistenţa pe partea de aer a bateriilor umede este mai mare
decât a celor uscate, secţiunea de trecere a aerului fiind obturată de prezenţa
condensatului.

Sisteme de recuperare a căldurii

Instalaţiile de ventilare şi climatizare necesită cantităţi importante de energie

termică sau frigorifică pentru tratarea aerului. O parte din această energie este eliminată
odată cu aerul evacuat şi ori de câte ori este posibil ea trebuie recuperată. Cea mai
simplă şi eficientă metodă de recuperare este recircularea aerului. Această recirculare nu
este acceptată întotdeauna datorită calităţii aerului ce trebuie recirculat. De aceea se
folosesc recuperatoare de căldură.

Un recuperator de căldură ce poate fi folosit într-o instalație de ventilare sau

climatizare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să aibă eficienţă ridicată

- etanşeitate ridicată
- sensibilitate acceptabilă la îngheţ
- pierderi aeraulice moderate rezistenţă la coroziune
- întreţinere uşoară

Tipuri de sisteme de recuperare:

- regenerative – care utilizează un material acumulator de căldură(recuperatoare

rotative cu regenerare)
- recuperative - care utilizează pentru transferul de căldură o suprafaţă de schimb
( recuperatoare cu plăci; cu tuburi termice; cu fluid intermediar)

86
 Tipuri constructive

Recuperatoare rotative

ătuite dintr-un
Acestea sunt alcătuite dintr ăldură ce se roteşte lent cu
material recuperator de căldură
rotaţii/min şi care este srăbătut
o viteză cuprinsă între 5..10 rota tut pe aceeaşi
aceea direcţie dar în
curenţi de aer: proaspăt şi evacuat.
sensuri diferite de doi curenţ

ă rotativ
Figura 51 - Recuperator de caldură

Materialul acumulator este realizat dintr-o folie subțire (deobicei din aluminiu) cu
ă sub formă
onduleuri fine, mulată form de cilindru obţinându-se un fagure cu canale fine cu
diametru hidraulic echivalent de ordinul a 1,5 mm.

Materialul este tratat higroscopic şi datorită acestui fapt poate recupera atât căldura
c
perceptibilă cât şii pe cea latentă.
latent Acest lucru se realizează ă prin fenomene succesive de
absorptie - resorbţie.

variaz cu viteza aerului şi cu pierderile de sarcină

Randamentul de schimb variază sarcin şi
viteză între 70…90%.

→ Debite între 1000…150.000,m3/h

∆p 50……..350 Pa

Diametru Φ 950……..5000mm

87
 Recuperatoare cu plăci

Curenţii de aer sunt separaţi prin intermediul unor plăci din oţel, aluminiu sau plastic
dispuse în paralel la distanţă redusă.

Aerul străbate plăcile în contra curent sau în paralel şi nu există nici un fel de
contact între aerul proaspăt şi cel evacuate. Acest tip de de recuperator este un
schimbător de suprafaţă. În interior are loc în mod obişnuit doar un schimb de căldură
perceptibilă.

Plăcile sunt prevăzute cu onduleuri dispuse în prealabil sau nu amplasate la

distanţe de 2…10mmm

Randamentul de schimb este cuprins între 60…70%.

Figura 52 - Recuperator de căldură cu plăci

Recuperatoare cu fluide termice intermediare

Sunt formate din două schimbătoare de căldură de tip baterie cu aripioare

amplasate în canalele de aer proaspăt şi aer evacuat. Între cele două baterii circulă un
fluid intermediar care preia căldura de la aerul evacuat şi o transferă aerului proaspăt.

88
 Acest tip constructiv, permite introducerea unei vane cu trei căi şi deci posibilitatea
de reglare automatizată. Vana cu trei căi permite limitarea cantităţii de căldură
recuperate ceea ce este util în perioadele de tranziţie.

Randamentul de schimb este de aproximativ 60% şi este recomandat doar în

situaţia în care se foloseşte numai aer proaspăt fără amestec cu aer recirculat.

Umidificatoare

Umidificarea sau tratarea aerului cu apă constă în modificarea stării aerului prin
punerea acestora în contact cu apa. Acest procedeu poate fi necesar în timpul iernii,
atunci când climatul rece este asociat cu un conţinut redus de umiditate. Aerul uscat
creează o senzaţie de disconfort favorizează fenomenele de dispersie particular. Pe de
altă parte, în anumite ramuri ale industriei există exigenţe specifice în termini de
umiditate în funcţie de procesele tehnologice desfăşurate ( de exemplu în industria
hârtiei).

Există două tipuri de umidificare, cu apă sau cu abur.

Procese posibile de modificare a stării aerului în contact cu apa.

Analiza proceselor posibile se poate face în diagrama hx utilizând raza procesului

∆h
ε= . Există şapte direcţii pe care pot evolua procesele în raport cu dreptele
∆x
caracteristice unei stări iniţiale: t = ct, x = ct.

Procesele de schimbare a stării aerului în contract cu apa se pot desfăşura în zona

cuprinsă în diagrama h – x între tangentele la curba de saturaţie A1’ şi A7’. Dacă t7’ este
mai mică decât 0˚ C limitele proceselor se restrâng. Procesele A-1,3,5,7 sunt procese
politropice. Procedeele de tip A1 au loc în instalaţiile frigorifice.

89
 Figura 53 - Procese posibile ale aerului în contact cu apa (după Manualul de
Instalaţii)

apă se poate face sub form

Utilizarea apei în procesele de tratare a aerului cu apă formă de
picături,
turi, de pelicule sau de particule fine (atomizate).
( ). Tratarea se poate face în agregatul
de tratare,, în conducte sau în camerele climatizate.

ţ ă a aerului este caracterizat

Dacă starea iniţială caracterizată de punctual A, în urma tratării
trat lui cu
apă, după o rază a procesului oarecare, el va ajunge în punctual B. Punctul B se găseşte
g
pe dreapta Aa.

Pentru a înţelege
elege mai uşor
u modificarea stării aerului şi direcția
direc în care are loc
această evoluţie două cantităţi
ie se recurge la o analogie cu amestecul a două cantit de aer cu stări
diferite.

90
 Aer umed în stare de
tA tC
saturaţie

ta= tB

Picătură de
apă

x=ct

A
tA III
C
tC
ta=tB B
II

I
h=ct
ct

zona I - dezumidificare cu scă

scăderea entalpiei

zona II - umidificare cu scăderea

scă entalpiei

zona II – umidificare cu creş

creşterea entalpiei

ă dintre aer şi apă

Figura 54 - Modelul simplificat al schimbului de căldură
c

Aerul de stare A este alc

alcătuit dintr-o infinitate de picături
turi fine având temperatura tA
şi conţinutul
inutul de umiditate xA. Starea B este alcătuită la rândul ei dintr-o dintr infinitate de
particule fine de apă ă acoperite cu un film foarte subţire subţire de aer având aceeaşi
aceea
constant şi egală ta. Din amestecul a două
temperatură cu a apei constantă ă cantităţi
cantit de aer rezultă
ă şte pe dreapta care une
starea finală C se găseşte uneşte cele două ă puncte (starea ini
inițială şi
ăseşte mai aproape de B dacă numărul
finală). Punctul C se găseş ărul particulelor de “aer”
“ de
stare este mai mare respective debitul de apă ap pulverizată ă este mai mare. În realitate
direcția desfăşurării
rii proceselor se abate de la dreapta A –B B evoluând pe traiectorii
func ie de sensul relativ al curgerilor de aer şi de apă, şi de
apropiate AC’ sau AC” în funcţie
fineţea particulelor.

91
 În practică se consideră în mod convenţional că evoluţiaţ stării
ării aerului în contact cu
apa se desfăşoară ă pe direcţia
direcţ A –B dată de starea iniţialăă a aerului şi de temperatura
iniţială a apei. ta = tB considerată
considerat constantă în timpul procesului.

În zona I – dacă ă temperatur

temperatura apei este mai mică decât temperatura
peratura punctului de
rouă – apare condensarea vaporilor de ap apă din aerul ce trebuie tratat la suprafaţa
suprafa
picăturilor pulverizate iar aerul va fi dezumidificat. Acest tip de proces de dezumidificare
a fost exploatat până ă în anii 90 dar eficacitatea slabă
slab a dus din raţraţiuni economice la
oprirea acestui procedeu. În celelalte zone II şi III nu sunt nt interesante transformările
transform
deoarece pulverizarea
erizarea apei trebuie să se facă la temperatură controlată.
controlat Singurul proces
util şi uşor
or de realizat este umidificarea adiabat
adiabată la entalpie constantă.
constantă

Umidificarea adiabată

Se poate realiza prin pulverizare sau cu ajutorul unor pelicule sau filme subţiri
sub de
apă.

Prin pulverizare – prin introducerea apei sub formă ături în circuitul aerului.
form de picături

Elemente componente: a - secțiune longitudinala; b - secțiune transversal;

transversal 1- bazin; 2 -
perete lateral fata;3 - ușă de control/vizitare; 4 - perete lateral spate; 5 - capac; 6 -
lampa etanşa; 7 – separator de picături intrare; 8 - separator de picături;
pică 9 - cadru de
pulverizare;10 - pulverizator; 11 - instala!ie deracordare a pompei; 12 - robinet cu cep; 13 –ştuţ
pentru manometru;14 - sorb; 15 - robinet cu plutitor ;16 - ștuț pentru preaplin; 17 - ştuţ golire;

Figura 55 - Camera de umidificare pri

prin (dup Niculescu şi
n pulverizare (după
coautorii)

92
 Duză de
pulverizare

Separator
de picături

Figura 56 – Cameră de umidificare prin pulverizare micronică cu ultrasunete

Apa este pulverizată cu ajutorul duzelor la o presiune suficient de mare 2-3 bar
pentru a se putea obţine picături de fine. Diametrul duzelor este de aproximativ 1mm.
Picăturile foarte mai mari vor cădea în bazinul de alimentare sau vor fi reţinute cu ajutorul
separatorului de picături.

Lungimea acestor camere de pulverizare este cuprinsă între 1,5 - 2 m astfel încât
acestea ocupă mult spaţiu în cadrul agregatului de tratare.

Prin film subţire de apă

În partea de umidificare se găseşte un strat de umplutură cu suprafaţa de schimb

mare (inele Raschig, mici inele din material plastic, etc.) pe care apa de tratare se scurge
realizând o peliculă cu care aerul schimbă căldură şi masă.

Principalul dezavantaj este legat de faptul că acestea au suprafeţe mari şi necesită

spaţii mari motiv din care nu sunt foarte folosite, au în schimb drept avantaj un consum
redus de apă.

Umidificarea adiabată începe să piardă teren datorită unor probleme igienico –

sanitare cum ar fi dezvoltarea bacteriei Legionella.

93
Ventilatoare

Sunt maşini de forţă folosite pentru vehicularea aerului şi gazelor în instalaţii care
realizează presiuni până la 30 kPa (circa 0,3 bar). După tipul constructiv se împart în:
radiale (centrifugale) – la care aspirarea se face axial, iar refularea, radial; axiale – la
care atât aspirarea cât şi refularea se fac axial; cu curent transversal – la care aspirarea
se face printr-o parte a rotorului, iar refularea, printr-o altă parte a acestuia

Tipuri constructive

După alcătuirea şi modul de funcţionare ventilatoarele se impart în:

- Ventilatoare radiale (centrifugale) → la care aspirația se face axial şi

refularea se face radial
- Ventilatoare axiale – la care aspiraţia şi refularea se fac axial.
- Ventilatoare cu circulaţie transversală - la care aspiraţia se face printr-o parte
a rotorului şi refularea printr-o altă parte a acestuia.

a – radial; b – axial; c – cu curent transversal;

1 – rotor; 2 – profil aerodinamic; 3 – carcasă; 4 - motor

Figura 57 - Tipuri de ventilatoare

94
 Ventilatoarele radiale

Sunt utilizate foarte mult în practică. Componentele esențiale ale acestor tipuri de
ventilatoare sunt: elicea sau turbina şi carcasa. Aspira aerul paralel cu axa lor şi il
evacuează pe o direcție perpendiculara pe aceasta. Forma şi numărul paletelor este
variabil în funcție de prestațiile necesare. Pentru presiuni medii paletele sunt inclinate
către înapoi. Pentru presiuni mari, paletele sunt inclinate către înainte, aceste
ventilatoare fiind adaptate sa lucreze în canale lungi care produc pierderi semnificative
de sarcina sau sunt adaptate sa lucreze în prezenta filtrelor.

Se pot clasifica după:

a) presiunea realizată : - de presiune joasă (0…100 Pa)

- de presiune medie (1000..3000 Pa)

- de presiune înaltă ( peste 3000 Pa)

b) forma palelor rotorului – cu pale înclinate înapoi

- drepte ( radiale)

- înclinate înainte

c) domeniul de aplicare – gaze calde

- transport pneumatic

- materiale abrazive

- gaze explosive

d) nivelul de zgomot - de tip general – folosite în instalaţii cu cerinţe reduse de

confort legat de zgomot (instalaţii industriale de ex.)

- silenţioase – folosite la instalaţii cu cerinţe deosebite în privinţa zgomotului

(climatizare de confort sau instalaţii speciale)

e) modul de antrenare : - cuplate direct

- cu cuplaj elastic

- roţi şi curele

f) modul de aspiraţie: - monoaspirante

- dubluaspirante

95
 Figura 58 - Exemplu de ventilator radial

Pentru montarea comodă şi reducerea numărului de piese speciale de record,

ventilatoarele radiale se construiesc cu gura de refulare în 16 poziţii decalate la 45˚,
numite poziţii de montare.

1 2 3 4
45° 45°

5 6 7 8
45° 45°

9 10 11 12

45° 45°

13 14 14 15

45° 45°

Figura 59 - Poziţiile de montare ale ventilatoarelor radiale

96
 Ventilatoare axiale

Partea esențială a acestor ventilatoare este constituita din palete fixe. Aceste
ventilatoare agita aerul aspirându-l pe partea posterioara şi îl refulează către partea
anterioara în același sens şi paralel cu arborelele motor. Prestațiile lor sunt în funcție de
numărul de palete şi de inclinarea lor: de presiune medie sau joasa şi sunt puțin
utilizabile pentru canale lungi. Sunt adaptate în principal pentru refulare direct în exterior,
chiar daca cele de presiuni medii se pot monta pe canale scurte. Sunt foarte indicate
pentru evacuare/introducere libera, fără tubulatura. Nu sunt capabile sa învingă pierderi
de sarcina datorate grilelor sau bateriilor de filtre.

Datorită carcasei mai simple la parametri egali ventilatoarele axiale sunt mai uşoare
cu aproximativ 50%? Decât cele radiale. Ele au în schimb nivelul de zgomot mai mare
de aceea utilizarea lor este mai redusă, ventilatoarele axiale pot fi montate în: tubulatură,
ferestre, perete, acoperiş. Se construiesc pentru aplicaţii speciale ventilatoare axiale în
cot la care motorul este în afara curentului de aer. Pot avea palete fixe sau reglabile şi
pot fi prevăzute cu dispozitive de reglare a debitului.

a – de montat în tubulatură; b – de fereastră; c – în cot; d – de perete; e – de acoperis;

1 – carcasă circulară; 2 – rotor; 3 – motor electric; 4 – suport.

Figura 60 - Ventilatoare axiale

97
 Construirea curbei caracteristice a reţelelor de conducte de aer

În reţeaua de canale de aer se pierde, prin frecare şi datorită pieselor speciale o

anumită sarcină hidraulică. Dependenţa dintre pierderile de sarcină şi debitul de aer
vehiculat prin reţeaua de canale este dat de curba caracteristică a reţelei R

Astfel, pentru un tronson cu diametrul echivalent de putem scrie:

 λl v ρ  λl  ρ D²
2

∆p =  + ∑ ξ  =  + ∑ ξ  = MD²
 2  πd ² 
2
 de  2  de
 
 4 

∆p – pierderea de sarcină [Pa]

λ – coeficientul de referinţă hidraulică liniară

l – lungimea canalului [m]

d – diametrul canalului [m]

‫ – ع‬coefficient de pierdere locală de sarcină

v – viteza aerului în conducta de aer [ m/s]

ρ- densitatea aerului [Kg/m3]

D – debitul de aer [m3/s]

M – modulul de rezistenţă hidraulică

Pentru o reţea de canale dată se cunosc pierderile de sarcină ∆p0 la un debit de D0

şi astfel, se poate determina constanta M cu relaţia:

∆p 0
M = care reprezintă ecuaţia caracteristică a reţelei.
D0
Astfel, se construieşte o curbă caracteristică a reţelei dându-se valori debitului D,
plasând în abscisă debitul de aer D şi în ordonată pierderea de sarcină ∆p.

98
 Δp [Pa]

D [m3/s]

Figura 61 – Curba caracteristică a reţelei

Curbele caracteristice ale ventilatoarelor

Un ventilator oarecare vehiculează un debit de aer cu o anumită energie

consumând cu un randament energetic propriu o anumită putere, producând în timpul
funcţionării un anumit nivel de zgomot..

Curbele caracteristice ale ventilatoarelor – pentru diferite turaţii – reprezintă variaţia

debitului de aer D, în funcţie de presiunea acestuia ∆p, a puterii absorbite P, a
randamentului η, şi a nivelului de zgomot în funcţie de debit.

Aceste curbe sunt diferite în funcție de tipul ventilatorului şi se determină

experimental pentru fiecare tip de ventilator în parte.

99
 Δp =f1(D)
Δp =f1(D)

P =f2(D)
P =f2(D)
η =f3(D)

η =f3(D)

D [m3/s] D [m3/s]

ventilator radial cu pale orientate înapoi ventilator radial cu pale drepte

P =f2(D)
Δp =f1(D)
P =f2(D)

η =f3(D) η =f3(D) Δp =f1(D)

D [m3/s] D [m3/s]

ventilator radial cu pale orientate înainte ventilator axial

Figura 62 – Curbe caracteristice pentru diferite tipuri de ventilatoare

Pentru alegerea unui tip de ventilator într-o instalaţie trebuie analizate comparativ
curbele caracteristice alegându-se acel ventilator care corespunde cât mai mult
condiţiilor impuse de instalaţia în care este montat ( dimensiuni debit, putere absorbită,
consum energetic, nivel de zgomot)

Astfel pentru ventilatoarele radiale cu pale orientate înapoi caracteristica debit -

presiune este descendentă , rezultând faptul că ele nu pot fi folosite într-o instalație la
care pierderea de sarcină creşte în timp.

100
 Ventilatoarele radiale cu pale orientate înainte au această caracteristică cu pantă
mai lentă, dar au o caracteristică debit - putere absorbită ascendentă ceea ce înseamnă
că la o creştere relativ mică a debitului creşterea de putere este însemnată.

Variaţia principalilor parametrii ai ventilatoarelor în funcţie de turaţia ventilatorului

este dată de relaţiile:
2 3
D1 n1 ∆p1  n1  P1  n1 
= ; =   ; =  ;
D2 n 2 ∆p 2  n 2  P2  n 2 

D1,2 – debite de aer la turațiile corespunzătoare n1 şi n2

∆p1,2 – presiunea ventilatorului …

P1,2 – puterea absorbită de ventilator la n1, n2

Puterea necesară la axul ventilatorului se calculează:

D∆p
P= [W].
η

Limita de funcţionare

Δp

Plajă de randament
Δpn optim

Punct de funcţionare

n1 n2 n3

Dn D [m3/s]

Figura 63 – Curbe caracteristice pentru diferite turaţii ale ventilatorului

101
 Funcţionarea ventilatoarelor în serie sau în paralel

De multe ori un singur ventilator nu poate asigura parametrii ceruţi de reţeaua de

canalele de aer unde este montat şi de aceea este necesară montarea ventilatoarelor în
serie sau paralel.

Montarea în paralel se face când debitul de aer necesar în instalaţie este mai mare
decât cel pe care îl poate furniza un singur ventilator. Noua curba caracteristică se poate
obţine însumând abscisele Dx corespunzătoare celor doua ventilatoare V1 şi V2.

Δp
Curba unui ventilator

Curba celor două

B ventilatoare identice
legate în paralel

A
V1

D [m3/s]
V2
a)

Δp
Curba celor două
ventilatoare diferite
legate în paralel

D [m3/s]
b)

Figura 64 –Legarea ventilatoarelor în paralel: a) V1 şi V2 sunt similare, b) V1

şi V2 sunt diferite

102
Legarea în serie se asigură atunci când presiunea realizată de un ventilator nu este
suficientă pentru a învinge pierderile de sarcină din reţeaua de canale unde acesta e
montat. Noua curba caracteristică se poate obţine însumând ordonatele ∆py
corespunzătoare celor doua ventilatoare V1 şi V2.

Δp Curba unui ventilator

V1 V2 Curba celor două

ventilatoare identice
legate în serie

D [m3/s]

Figura 65 –Legarea ventilatoarelor în serie - V1 şi V2 sunt similare

Funcţionarea ventilatoarelor în reţea

Într-o instalaţie de ventilare un ventilator poate lucra în următoarele situaţii:

→ mod aspirant – când partea de aspiraţie este racordată la o reţea de canale de aer,
iar gura de refulare a ventilatorului este liberă;

→ mod refulant – când ventilatorul refulează într-o reţea de canale de aer, gura de
aspiraţie fiind liberă;

103
→ mod aspirant - refulant – când ventilatorul are canale de aer atât pe partea de
aspiraţie cât şi pe partea de refulare.

Caracteristicile ventilatorului sunt diferite în funcţie de tipul de instalaţie în care

funcţionează şi determinarea curbelor caracteristice ale acestuia efectuate pe o instalaţie
similară cu cea în care el va funcţiona. În caz contrar se aplică coeficienţii de corecţie cD
şi c∆p respectiv pentru D şi ∆p

Reglarea debitului de aer al ventilatoarelor

În multe situaţii caracteristice ventilatoarelor din cataloagele producătorilor sunt

diferite de cele necesare pentru proiect sau caracteristicile instalaţiei se modifică în timp
şi ventilatoarele existente nu mai sunt corespunzătoare. Din aceste motive trebuie
efectuată de fiecare dată când este nevoie reglarea debitului de aer al ventilatoarelor.

Operaţia de reglare se face cu una din următoarele metode:

– reglarea debitului de aer prin modificarea turaţiei ventilatorului – modificarea

turaţiei se poate face pe cale mecanică (schimbarea roţilor de curea, transmisii
planetare, cuplaje hidraulice, cutii de viteze, etc.) sau electrică (cuplaje electro-
magnetice, variaţia rezistenţei rotorice, varierea tensiunii, etc);

Δp
n1

n2
A P1

P2
B

D2 D1 D [m3/s]

Figura 66 – Reglarea debitului de aer prin modificarea turaţiei

– reglarea debitului de aer prin intercalarea unor rezistenţe locale – este o metodă
dezavantajoasă, creşte consumul energetic, dar se foloseşte adesea în practică datorită
simplicităţii.
104
 D [m3/s]

a) h [mm]
3
D [m /s]

b)
Ф [mm]
D [m3/s]

c)
α [°]

Figura 67 – Diferite dispozitive utilizate la reglarea debitului de aer prin

modificarea rezistenţei locale: a) şibăr, b) diafragme reglabile, c) regiştrii (jaluzele)

In Figura 67 sunt prezentate diferite tipuri de dispozitive utilizate la reglarea

debitului de aer prin modificarea rezistenţei locale.

105
 Δp [Pa]

P2
B
P1
A

D2 D1 D [m3/s]

Figura 68 – Reglarea debitului de aer prin modificarea rezistenţei locale

– reglarea debitului de aer prin montarea pe aspirarea ventilatorului a unui dispozitiv

special, având secţiunea circulară

Δp [Pa]

Δp1
Δp2

α3 α2 α 1= 0

D2 D1 D [m3/s]

Figura 69 – Dispozitiv de axial de reglarea a debitului de aer amplasat la

aspiraţia ventilatorului centrifugal

106
 Se introduc un număr de palete triunghiulare ce se pot roti în jurul unui ax amplasat
cu un capăt pe axul racordului de aspiraţie şi cu celalalt capăt pe circumferința
racordului.

Acest tip de reglare este un procedeu economic, cu avantajul menţinerii funcţionării

ventilatorului în zona de randament optim, dar dispozitivele de reglare sunt destul de
scumpe.

107
6. Ventilarea clădirilor de locuit - Sisteme de ventilare naturală şi mecanică

Clădirile de locuit sunt spaţii în care din punct de vedere al climatizării şi ventilării,
între comportamentul utilizatorilor şi necesităţile lor nu există întotdeauna armonie.
Posibilitatea utilizatorului de a alege el însuși condiţiile în funcţie de modul de viaţă,
obiceiuri, subiectivitatea însăşi a noţiunii de confort termic, conduc la ideea unei corelări
mai dificile între parametrii de funcţionare şi exploatarea instalaţiilor.

In cazul clădirilor de locuit se acorda prioritate, în general, ventilării naturale,

organizate, adoptându-se unele masuri pentru îmbunătăţirea eficientei energetice a
instalațiilor de ventilare şi climatizare, cum ar fi: asigurarea funcționalității canalelor
verticale de ventilare naturala, precum şi a grilelor de evacuare a aerului viciat din bai şi
bucătarii; prevederea unor grile de aer proaspăt autoreglabile, cuplarea unor dispozitive
de aspirație locale la instalația de ventilare (ventilatoare la hotele din bucătarii, micro-
exhaustoare la grupurile sanitare).

În cadrul operațiunilor de reabilitare termica a clădirilor de locuit, unde se

înlocuieşte tâmplăria tradiţională cu ferestre termoizolante, trebuie luate masuri pentru
asigurarea ventilării naturale organizate. în cazul în care în locuințe se prevăd sisteme de
climatizare, de regula pentru răcire, se urmărește adoptarea unor aparate performante,
având un indice al consumului de energie electrica pe unitatea de frig produsa, cât mai
scăzut.

6.1. Ventilarea naturală

Înlocuirea aerului dintr-o încăpere, de un număr de ori, în timp de o oră, ca urmare

a acţiunii independente sau simultane a factorilor naturali (presiunea termică şi presiunea
vântului) asupra încăperii, poartă denumirea de ventilare naturală.

Ventilarea naturală neorganizată. Dacă schimbul de aer al unei încăperi se realizează

prin neetanşeităţile acesteia (rosturile din jurul uşilor şi ferestrelor, porii materialelor etc.),
se poate vorbi de o ventilare naturală neorganizată. Valoarea schimbului orar de aer în
acest caz este mică (n = 0,5-1,5 schimburi/h; în medie, 1 schimb/h). Valori mai mari se
obţin Instalaţii de ventilare şi climatizare atunci când diferenţele de temperatură dintre
interior şi exterior sunt mai mari sau când vântul suflă cu viteze mari.

Ventilarea naturală organizată. Dacă schimbul de aer al unei încăperi se realizează

prin deschideri (ferestre, grile, luminatoare) având suprafeţe date, iar acestea sunt
amplasate la anumite înălţimi în pereţii exteriori, înlocuirea aerului poartă denumirea de
108
ventilare naturală organizată. Numărul orar de schimburi de aer este în funcţie, şi în
acest caz, de diferenţa de temperatură dintre interior şi exterior, de viteza (respectiv
presiunea) vântului, dar şi de suprafaţa şi de distanţa dintre axele deschiderilor prin care
aerul pătrunde în încăpere, respectiv, iese din încăpere. Valorile medii ale acestor
schimburi de aer, în perioada de vară (care este situaţia cea mai nefavorabilă,
determinată de diferenţe mici de temperatură între interior şi exterior şi de viteze mici ale
vântului) sunt de ordinul n = 3-5, valoarea mică fiind pentru încăperi normale (cu
înălţimea h ≤ 3 m), iar valoarea mare, pentru încăperi înalte. Din cele spuse rezultă că
schimbul de aer realizat este variabil în timp şi deci necontrolabil, fiind în raport direct cu
mărimile diferenţelor de temperatură şi de presiune. Cum atât temperatura aerului
exterior cât şi viteza vântului sunt permanent variabile, rezultă că şi schimbul de aer al
încăperilor este permanent variabil. Se utilizează cu precădere sistemul de ventilare
naturală organizată la încăperile în care există permanent o diferenţă de temperatură
importantă între interior şi exterior, în tot timpul anului.

Există o serie de factori care asigură schimbul natural de aer:

Presiunea termică:

Temperaturile aerului sunt diferite în interiorul şi exteriorul unei încăperi şi, ca

urmare, şi densităţile acestuia. Dacă considerăm o fereastră, coloanele de aer creează
pe suprafeţele interioare şi exterioare presiuni proporționale cu densitatea şi acceleraţia
gravitaţiei. Diferenţa de presiune se numeşte presiune termică. Dacă în locul geamului
avem o deschidere, aerul, sub influenţa acestei diferenţe de presiune se va deplasa fie
spre interior fie spre exterior.

Diferenţa de presiune este dată de relaţia :

∆d = eℎ g − = eℎ∆

în care: g este acceleraţia gravitaţional, în m/s²; h – distanţa dintre axele

deschiderilor, în m; ρ – densitatea aerului, în kg/m3.

Considerăm o secţiune printr-o încăpere (Figura 70). Considerăm un plan paralel

cu pardoseala situat la jumătatea înălţimii încăperii, notat O - O’. În peretele exterior se
vor practica două deschideri aflate la distanţele h1 şi h2 faţă de O – O’.

Dacă în planul O – O’ se practică două deschideri de dimensiuni mici, se poate

constata experimental că prin acestea nu circulă aer nici într-un sens nici în celălat,
presiunile interioare şi exterioare sunt egale şi egală cu presiunea atmosferică p0. Acest
plan se numeşte plan neutru sau zonă neutră.

Putem să determinăm presiunea interioară pi pe fată de acest plan de referinţă sau

faţă de alt plan stabilit în mod arbitrar.

109
 2
te ,ρe t i , ρi pi2 pe2

h2
O O’
H
h1
1
pi1 pe1

Figura 70 – Presiunea termică – schemă de calcul

pe1 = p0 + h1 ρe g pe2 = pa – h2 ρe g

pi1 = p0 + h1 ρi g pi2 = pa – h2 ρi g

∆ p1 = pe1 – pi1 = h1(ρe – ρi) g ∆ p2 = pe2 – pi2 = h2(ρe – ρi) g

Dacă ti>te atunci ρe > ρi iar: ∆p1 > 0; pe1 > pi1; ∆p2 < 0; pe2 > pi2;

Dacă ti<te atunci ρe < ρi iar: ∆p1 < 0; pe1 < pi1; ∆p2 > 0; pe2 > pi2;

110
 ti > te te > ti

O O’ O O’

a) b)

Figura 71 – Presiunea termică în funcţie de diferenţa de temperatură între

interior şi exterior

Săgețile din Figura 71 indică sensul de mişcare al aerului prin golurile practicate în
elementele de construcţie, la distanţele h1 şi h2.

p0 dispare din relaţiile lui ∆p, iar acesta va avea o relaţie liniară de forma: ∆p= ∆ρ g h.
Repartiţia presiunilor pe pereţii încăperii va avea deci o formă liniară (Figura 72).
Diferenţa de presiune trebuie înțeleasă ca o suprapresiune sau ca o depresiune
raportată la presiunea atmosferică p0.

ti > te
te> ti

O O’ O O’

a) b)

Figura 72 – Repartiţia presiunilor termice pe pereţii unei încăperi

111
 O O’

te> ti
t i> t e

O O’
a) b)

O O’

te> ti
ti > te

O O’
c) d)

Figura 73 – Repartiţia presiunilor termice pe pereţii unei încăperi prevazută

cu un sistem de ventilare mecanică : a, b) se extrage aer; c, d) se introduce aer

112
 Dacă se apelează la introducerea sau evacuarea de aer pe cale mecanică se poate
modifica poziţia planului neutru (Figura 73).

Presiunea vântului

Este dată de presiunile ce apar pe suprafeţele exterioare ale elementelor de

construcţie la acţiunea vântului asupra acestora.

Clădirile constituie un obstacol în calea vântului acesta îşi schimbă direcţia atât în
plan vertical cât şi vertical, ocazie cu care parte din energia cinetică a vântului se
transformă în energie potenţială. Rezultă astfel un câmp de presiune pe întreg conturul
clădirii. Acest câmp este funcţie de forma clădirii şi de dimensiunile relative ale acesteia
(Figura 74). Pe faţa clădirii bătută de vânt apar zone de suprapresiune iar pe faţa
nebătută apar zone de depresiune.

Pe muchiile construcţiilor (colţuri, acoperiş) se produc desprinderi ale curentului de

aer generând zone de circulaţie inversă (umbră aerodinamică). În aceste zone turbulenţa
este crescută, formele şi dimensiunile lor sunt dependente de profilul şi dimensiunile
clădirii. Aceste zone pot fi puse în evidenţă pe machete ale clădirilor studiate în tunele
aerodinamice.

a)

b)

Figura 74 – Circulaţia aerului în jurul clădirilor: a) cu lăţime mică, b) cu lăţime

mare

113
 v² ρ e
pv = k 0 [Pa]
2

pv – presiunea pe faţa exterioară a clădirii datorită acţiunii vântului [Pa]

v – viteza vântului, de calcul, pentru perioada caldă a anului ( luna iulie) [m/s]

ρe – densitatea aerului exterior [kg/m3] – corespunzătoare temperaturii exterioare

de calcul.

K0 – coeficient aerodinamic ce depinde de forma clădirii.

Coeficientul aerodinamic depinde de profilul halei şi de direcţia de bătaie a vântului.

Această mărime se determină prin încercări pe modele de hale, în tunel aerodinamic. Pe
feţele expuse vântului valorile sunt pozitive, iar pe zone de siaj sunt negative. În principal
sub acţiunea vântului orificiile de pe faţa bătută de vânt lucrează la introducere, iar cele
amplasate pe partea opusă lucrează la evacuarea aerului. . Pentru clădirile „late” (b > 2,5
hcl) se formează o zonă de circulaţie pe acoperiş şi una adăpostită. Pentru clădirile
„înguste” (b < 2,5 hcl) zonele de circulaţie ale aerului sunt comasate.

În interiorul zonelor de circulaţie se formează vârtejuri care depind de: viteza de

curgere în curentul neperturbat, de direcţia mişcării aerului în raport cu clădirea. Viteza
aerului în aceste zone este mai redusă, însă creşte gradul de turbulenţă în raport cu cel
din amonte de clădire. Suprapresiunea şi depresiunea în jurul clădirii se formează prin
transformarea energiei cinetice a vântului în energie potenţială.

Presiunea totală. Presiunea convenţională

O încăpere sau o clădire se găseşte sub acţiunea simultană a celor doi factori
(presiunea termică şi presiunea vântului) naturali. Presiunea totală pe suprafaţa
exterioară a unei deschideri (orificiu) de ventilare naturală va rezulta din însumarea
algebrică a celor două presiuni determinate (Figura 75).

Temperatura pe înălţimea incintei fiind variabilă, se consideră în mod convenţional

că presiunea interioară este constantă iar presiunea la faţa exterioară se modifică, astfel
încât diferenţa de presiune dintre feţele orificiilor, în cazul real şi convenţional să rămână
aceeaşi. Se admite acest lucru pentru că debitul de aer care curge printr-o deschidere,
nu depinde de presiunea de pe cele două feţe ci de diferenţa dintre cele două presiuni.

Presiunile interioare, considerate pentru simplificare ca suprapresiuni în raport cu

presiunea atmosferică, vor fi cele din Figura 75.

114
 ti> te

4
te ,ρe ti , ρ i pi4= px-gh4ρi
pe4= pv4-gh4ρe
h4
H
2
pe2= pv2-gh2ρe pi2=px-gh2ρi

h2 3
1 Plan de referinţă
pe1=pv1 pi1=px pi3=px pe3= pv1
p =p
Figura 75 – Presiunea totală – schemă de calcul

Deoarece debitul de aer ce pătrunde prin orificii e proporţional cu diferenţa de

presiune, pentru a evita introducerea în calcul a unei presiuni interioare variabile cu
înălţimea se înlocuiesc presiunile reale cu presiuni fictive (Figura 76). Avantajul metodei
presiunilor convenţionale este dat de faptul că presiunea fictivă px poate fi considerată
aceeași în faţa tuturor orificiilor.

∆p4= pi4- pe4= px-gh4ρi-(pv4-gh4ρe)=px-[pv4-gh4(ρi-ρe)]

Presiunea
interioară Presiunea
convenţională exterioară
convenţională

115
 ti> te

4
te ,ρe ti , ρ i pi4= px
pe4= pv4-gh4 (ρe- ρi)
h4
H
2
pi2=px
pe2= pv2-gh2(ρe- ρi)
h2 3
1 Plan de referinţă
pe1=pv1 pi1=px pi3=px pe3= pv3
p =p
Figura 76 – Inlocuirea presiunilor interioare reale cu presiuni fictive şi
stabilirea unei ipoteze de funcţionare a orificiilor

Ceea ce înseamnă că în mod convenţional se consideră presiunea la faţa interioară a

tuturor orificiilor egală cu px, modificând însă presiunea la faţa exterioară, astfel încât
diferenţa de presiune reală să nu se schimbe. în funcție de ipoteza de funcţionare
aleasă, px trebuie să satisfacă următoarele condiţii (considerăm exemplul din Figura
76):

px <pv1;

px > pv2 – h2(ρe – ρi)g ;

px <pv3;

px > pv4 – h4(ρe – ρi)g ;

Dacă nu se pot găsi valori pentru px care să satisfacă aceste condiţii, înseamnă că
ipoteza făcută iniţial privind modul de funcţionare al orificiilor nu este reală şi trebuie
schimbată.

116
 Dispozitive de ventilare naturale

Sunt diferenţiate în mare măsură după tipul clădirilor. Unele sunt concepute pentru
dirijarea aerului spre anumite zone ale încăperii, pentru încălzirea lui în timpul iernii,
pentru mărirea debitului de aer evacuate sau pentru realizarea unui număr minim de
schimburi orare. Pot fi combinate cu ventilatoare ( axiale) care intră în funcţiune atunci
când diferențele dintre temperaturile interioara şi exterioara sunt foarte mici.

Principalele tipuri constructive sunt reprezentate de: ferestre, coşuri de ventilare,

deflectoare, luminatoare, ferestre.

a) Ferestrele mobile – se prevăd atât în faţadele halei industriale cât şi

în luminatoare, fiind alcătuite ca tip constructiv din ochiuri mobile, simple sau duble, cu
axul de rotire la partea superioară, la mijloc sau la partea inferioară. În Tabelul 8 se
indică valorile coeficienţilor de rezistenţă locală ζ pentru ochiurile mobile cu unghiul de
deschidere a şi raportul laturilor l/b.

Ochiurile mobile prevăzute la hale industriale sunt avantajoase din punct de vedere
economic dar ridică probleme acţionarea lor, întrucât trebuie închise sau deschise în
funcţie de direcţia vântului, iar mecanismele de manipulare trebuie amplasate în zona de
lucru. Ochiurile mobile amplasate la înălţimi mari se prevăd cu acţionare prin
servomotoare.

b) Deflectoarele – sunt dispozitive montate la partea superioară a coşurilor de

ventilare sau pe acoperişul halelor industriale, intensificând schimbul natural de aer prin
utilizarea energiei cinetice a vântului. Sub acţiunea curenţilor de aer atmosferici se
creează suprapresiuni şi depresiuni a căror rezultantă finală este o depresiune ce
activează tirajul. Deflectoarele montate pe acoperişul halelor industriale se prevăd cu
clapete de reglare a debitului de aer evacuat. În Tabelul 9 redau câteva forme
caracteristice şi coeficienţii de rezistenţă locală pentru deflectoare.

c) Luminatoarele – sunt dispozitive utilizate pentru iluminatul natural şi evacuarea

aerului viciat din hale industriale, fiind prevăzute cu ferestre mobile sau rame cu jaluzele
prin care se realizează evacuarea aerului datorită presiunii termice şi a presiunii vântului.
Efectul vântului este favorabil evacuării aerului când deschiderile sunt amplasate pe faţa
adăpostită a luminatorului. Ochiurile mobile se prevăd simetric pe ambele feţe
longitudinale ale luminatoarelor şi prin dispozitive mecanice se manevrează închiderea
sau deschiderea lor, în funcţie de direcţia vântului. Luminatoare-deflectoare au avantajul
că nu sunt influenţate de schimbarea direcţiei vântului. În Tabelul 10 se redau
caracteristicile unor astfel de dispozitive pentru ventilare naturală.

117
Tabelul 8

118
Tabelul 9

119
Tabelul 10

120
7.2. Ventilarea mecanica

Reprezintă sistemul la care schimbul de aer al unei încăperi (clădiri) şi vehicularea

aerului prin canale şi elementele aparatelor (agregatelor) şi instalaţiilor se face forţat, cu
ajutorul ventilatoarelor. Se pot asigura astfel debite de aer constante în timp, în
încăperile supuse ventilării, ceea ce permite diluarea permanentă a noxelor degajate. În
plus, aerul poate fi filtrat şi, după caz, încălzit/răcit/umidificat/uscat. Mişcarea aerului
introdus în încăperile ventilate poate fi dirijată şi controlată ca direcţie şi sens de
deplasare. În încăperi, după necesitate, poate fi creată suprapresiune sau subpresiune.
O parte din aerul evacuat din încăperi poate fi recirculat, constituind o sursă de
economisire a energiei termice. Se poate, de asemenea, recupera căldura din aerul
evacuat în exterior. Schema de principiu a unei instalaţii de ventilare mecanică este
prezentată în Figura 77.

Când instalaţia deserveşte încăperi cu nivel de zgomot redus, se intercalează, atât

pe circuitul de refulare cât şi pe cel de evacuare, câte un atenuator de zgomot. Acestea
pot fi montate în centrala de ventilare sau pe canalele de aer. În anumite situaţii se
montează un recuperator de căldură, care poate fi amplasat, după caz, în centrala de
ventilare, pe acoperiş sau pe traseul canalelor de aer. Priza de aer proaspăt (PA)
reprezintă elementul instalaţiei cu ajutorul căruia preluăm aer exterior. Ea trebuie
amplasată în locuri curate, ferite de praf, neînsorite, departe de grupurile sanitare. Faţă
de sol trebuie amplasată la o distanţă de cel puţin 2 m. Se poate amplasa pe perete, în
ferestre, în spaţii verzi sau, dacă este posibil.

Gura de evacuare a aerului viciat în exterior (GE) se amplasează de regulă pe

acoperiş şi, mai rar, pe pereţii exteriori.

Distanţa dintre PA şi GE trebuie să fie de 10 m pe orizontală sau 5-8 m pe verticală.

Încăperea în care se montează echipamentul necesar ventilării unei încăperi sau clădiri,
numită central de ventilare, se amplasează în subsolul clădirii, la un nivel intermediar sau
pe acoperiş. Amplasarea se face astfel încât să fie cât mai aproape de încăperile
deservite.

121
GR – gură de refulare GA – gură de aspiraţie
aspiraţ
VI – ventilator de introducere VA – ventilator de evacuare
BI – baterie de încălzire CR – clapetă ă de reglare aer evacuat
FP – filtru de praf GE – grilă de evacuare
CRI – clapetă de reglare aer proasp
proaspăt RC – recuperator de căldură
că
AZ1 – atenuator de zgomot la CRR – clapetă ă de reglare la recirculare
introducere AZ2 – alternator de zgomot la evacuare
PA – priză de aer proaspăt
Figura 77 – Scheme e de principiu ale unei instalatii generale de ventilare
mecanică

122
Figura 78 – Grile auto şi higro reglabile

123
7. Particularități ale sistemelor de ventilare industriala

Clădirile industriale necesită o atenție speciala, prin prisma proceselor

tehnologice realizate. Acestea presupun degajări de umiditate, de substanțe nocive, sau
sarcini termice importante, ceea ce duce la debite mari de aer ce trebuie vehiculate.

Sunt urmărite în general mai multe aspecte, pentru creșterea eficientei instalației de
ventilare cât şi a debitelor de aer necesare:

• Substanțele nocive trebuie captate cât mai aproape de sursa de producere a

acestora;
• Aerul proaspăt trebuie refulat în același sens cu circulația nocivităților degajate;
• Aerul trebuie introdus cât mai aproape de zonele de ocupare;
• Trebuie sa se asigure ventilarea în suprapresiune sau depresiune pentru
limitarea răspândirii substanțelor dintr-o încăpere în alta.

Exista mai multe tipuri de instalații şi de sisteme de ventilare industrială:

- ventilarea naturală organizată;

- ventilarea locala;
- instalații de desceţare;
- instalații de desprăfuire;
- instalații de epurare a aerului;
- ventilarea de avarie;
- transport pneumatic.

În cadrul secţiilor industriale, ventilarea poate fi generala sau locala. în primul caz,
întreg spațiul este ventilat cu ajutorul unei instalații de ventilare sau natural organizata,
iar în cel de-al doilea caz, sunt utilizate sisteme de ventilație specifice utilajelor de
producție cu scopul de a reduce împrăştierea nocivităților în restul spațiilor industriale.
De multe ori se utilizează un sistem combinat între cele două tipuri de ventilare, numit
ventilare mixtă.

7.1. Principii ale ventilării naturale; ventilarea naturala a halelor industriale

Ventilarea naturală poate asigura în anumite condiții debitul de aer necesar, fiind
influențata de mai mulți factori: diferența de temperatura interior-exterior şi de presiunea
exercitată de vânt, apărând o diferența de presiune pe fiecare dintre fetele exterioare şi
interioare ale orificiilor clădirii şi astfel aerul intra sau iese din încăpere.

124
Exista patru tipuri de orificii utilizate în ventilarea natural organizata: ferestre mobile,
coșuri de ventilare, luminatoare şi deflectoare. Dintre acestea, coșurile de ventilare sunt
folosite mai puțin industrie.

7.2 Sisteme locale de ventilare

Ventilarea locală este concepută în funcție de utilajele de producție, sistemele

fiind astfel realizate încât cea mai mare parte a nocivităților să fie preluată de
dispozitivele de aspiraţie, numite dispozitive de aspiraţie locală.

Ventilarea locală poate fi concepută şi pentru protecția muncitorilor şi izolarea

spațiilor interioare de mediul exterior. Ventilația locală se realizează :

- prin aspirație: hote, nișe, carcase şi alte dispozitive de captare;

- prin refulare: dușurile de aer şi perdelele de aer;

- prin refulare şi aspirație.

Dispozitive de ventilație locală prin aspirație

1) Hota este un dispozitiv de aspirație deschisă care se amplasează deasupra utilajelor,

la care este necesara intervenția operatorilor în timpul procesului de producție.

Amplasarea se face la o înălțime care să nu împiedice activitatea obişnuită. Deoarece

înălțimea de amplasare e relative mare, hota trebuie să depăşească marginile utilajului
astfel ca particulele de nocivități ce se degaja să fie captate de hotă.

In Figura 79 sunt prezentate diferite tipuri constructive de hote:

a) Hota clasica cu secțiune de aspirație circulara, pătrata sau dreptunghiulara în funcție

de forma sursei. Distanta de amplasare, y, fata de sursa trebuie sa fie cât mai mica şi
sa depășească perimetral sursa sau (0.3÷0.4)y. Unghiul α trebuie sa fie mai mic sau
egal cu 60°, la această valoare viteza medie fiind egala cu viteza axială ( se obţine
astfel cea mai bună uniformitate a vitezei în planul de aspirație)

b) Hotă de perete – Peretele limitează spectrul de aspirație şi diminuează influenta

curenților de aer din încăpere privind difuzia substanțelor nocive.

125
a) hotă clasica; b) hotă de perete; c) hotă multi-compartimentată; d) hotă cu absorbţie centrală
şi periferică; e) hotă cu absorbţie periferică; f) hotă rabatabilă; g) hotă telescopică; h) hotă cu
acumulare; i) hotă cu pereţi laterali; j) hotă cu fereastra ghilotina; k) hotă cu rulouri;
1) perete hota; 2) jgheab colector condensat; 3) conducta evacuare condensat;
Figura 79 - Tipuri constructive de hote

c) Hotă multi-compartimentată - hota utilizată pentru utilaje lungi, multi-

compartimentarea este concepută pentru a menţine uniformitatea vitezei de aspirație în
planul hotei.

126
d,e) Hotă cu absorbţie centrală şi periferică - se utilizează pentru bancurile de lucru cu piese de
diferite dimensiuni şi suprafaţa sursei de noxe este variabilă

f) Hotă rabatabilă - se rabate cu scopul de a alimenta utilajele de producție cu ajutorul

unor poduri rulante pe sus

g) Hotă telescopică - se foloseşte la utilaje la care intervenția muncitorilor se face la

începutul procesului tehnologic, atunci când hota este ridicată

h) Hotă cu acumulare - hotă cu volum mare concepută pentru utilajele cu degajări

intermitente şi mari de nocivități. Acestea se acumulează în hotă şi sunt eliminate în
timp cu un debit mai mic de aer.

i) hotă cu pereţi laterali, j) hotă cu fereastra ghilotina; şi k) hotă cu rulouri – se folosesc

atunci când distanţa y dintre planul hotei şi sursa de nocivităţi este impusă din condiţii
de acces sau din necesitatea unei demontări periodice ca urmare a unor procese în flux
continuu.
Evacuarea nocivităților de la hote se poate face pe cale naturala atunci când
acestea au temperaturi mai ridicate decât aerul exterior (Figura 80 (1) şi (2)). În acest
caz tirajul hotei (h = ℎe g − ) trebuie să fie mai mare decât suma pierderilor de
sarcină pe traseul nocivităților. Evacuarea naturala se poate face cu căciula de
evacuare (Figura 80 – (1)) sau cu deflector (Figura 80 - (2)).

Deflectorul permite permite evacuarea nocivităților indiferent de direcția vântului.

Atunci când bate vântul se creează pe suprafața exterioara a deflectorului o zonă de
presiune pozitiva şi o zonă de presiune negativa pe fața adăpostită, unde e posibilă
evacuarea nocivităților.

In Figura 80 (3),(4), (5) sunt indicate diverse posibilități de evacuare mecanică a

nocivităților de la hotă. în Figura 80 (3) este prezentata evacuarea cu ajutorul
dispozitivului de ejecție. Se introduce aer cu presiune ridicată printr-un ajutaj, care va
antrena prin efectul de ejecție aerul încărcat de nocivități de la sursa de degajare.
Dispozitivul are presiunea disponibilă relativă mai mica, dar nu exista un element care
să vehiculeze aerul în interiorul canalului de evacuare de la hotă. În Figura 80 (4) este
prezentată o hotă cu ventilator axial, în acest caz trebuie avut în vedere ca rotorul de
acționare al ventilatorului să nu fie amplasat în curentul de aer vehiculat. În Figura 80
(5) este prezent un dispozitiv cu ventilator şi reținere de impurități.

127
 Deflector

h DRI

1 2 3 4 5

Figura 80 – Posibilităţi de asigurare a tirajului la hote

2) Nişe de ventilare

Nişele sunt dispozitive semiînchise utilizate pentru evacuarea degajărilor nocive,

periculoase, de regulă în cadrul laboratoarelor experimentale.

Are trei pereți ficşi şi unul mobil prin care se face accesul, acest perete fiind de tip
fereastră ghilotină (Figura 81). Orificiile de evacuare (2) sunt amplasate jos şi sus pentru
a permite evacuarea nocivităților mai grele sau mai uşoare decât aerul.

Compensarea aerului evacuat se poate face prin orificiile amplasate special în

peretele din fața nişei prin lăsarea unei fante de aspirație în fereastra ghilotina (3) sau
direct în nișa prin canale special amenajate.

128
 a) b)

1- canal de evacuare; 2 - orificiu de aspira

aspirație; 3 - canal de compensare a aerului evacuate; 4 -
fereastră ghilotină
Figura 81 – a)Schema
Schema unei secţiuni
sec printr-o nişă, b) Exemplu de nişă
ni în laborator

ție de la băi
3) Fantele de aspirație b industriale

Băile industriale
ale pentru depuneri galvanice (nichelare, cuprare, aurire, argintare)
sunt alimentate continuu şi nu se pot
po monta pe deasupra lor hote sau dispozitive
dispo de
aspirație de tip carcasă.ă. Din acest motiv evacuarea nocivităților se face cu fante de
aspirație
ie amplasate în lateralul băilor,
b în lungul acestora. Fantele
e pot unilaterale sau
bilaterale.

Fantele unilateral se montează

monteaz la băi la care lățimea este mai mica de 400mm
dacă sunt amplasate liber în hote, sau mai mica de 500mm dac ă sunt amplasate lâng
dacă lângă
perete. Fantele bilaterale se montează
monteaz la băi cu lățimea mai mare de 500mm.

ție pot fi montate în spa

Canalele de aspirație spațiiii tehnice sub băi
b (subsol) sau în
ă nu împiedice deplasarea podurilor rulante.
încăpere, cu condiția să

129
Figura 82 – Tipuri constructive de fante de aspirație

130
 4) Carcase

Carcasele sunt dispozzitive de aspirație

ie închise care înconjoară
înconjoar complet sursa de
țile degajate.
degajări preluând nocivitățile degajate

Sunt dispozitivele de aspirație

aspira cele mai eficiente, dar nu pot fi folosite decât acolo
unde nu se intervine decât destul de rar în procesul de produc
producție.

Figura 83 – Tipuri constructive de carcase

5)Sisteme
Sisteme de ventilare locală
local prin refulare

Duşurile de aer

Sunt concepute pentru prote ției termice, protecția

protecția muncitorilor împotriva radiației
ălarea” muncitorilor cu un jet de aer ce măreşte
realizându-se prin „spălarea mă schimbul de
căldură convectiv. Acestea pot fi individuale sau comune:

131
 Dușurile comune au articulații mobile care să permită dirijarea jetului de aer către
muncitor. Fiecare duş are un sistem de jaluzele reglabile simultan, care să aducă jetul
de aer către muncitor. De regulă, jetul de aer este dirijat dinspre spatele muncitorului
pentru a nu antrena diverse nocivități.

Duşurile individuale pot fi realizate cu ventilatoare axiale fixe sau mobile. Acestea
se pot monta cu rezervor de apă introducând o cantitate mică de apă în aerul refulat

a)

b) c)

Figura 84 - Dușuri de aer: a) şi b) individuale (1- vas de apa) b)comune (2-

articulatii mobile)

132
 .Perdele de aer

Perdelele de aer sunt dispozitive de ventilare locală folosite pentru

compartimentarea unor spații şi protejarea acestora împotriva pătrunderii aerului
exterior. Jetul de aer generat este plan de tip pânza de aer. Refularea poate fi
unilaterala, bilaterala sau pe 3-4 laturi la ușile cu deschidere mare. Perdelele de aer
creează un jet de aer care acoperă complet golul şi împiedică pătrunderea aerului
exterior. Pot fi realizate cu fante de tip pană teşită sau cu fantă de contracție

Figura 85 - Schema unei perdele de aer

Jetul creat de fanta de refulare trebuie pe cât posibil să închidă complet golul pe
care îl protejează.

133
Figura 86 - Tipuri constructive de perdele de aer (după Stoenescu şi coautorii)

134
 6) Instalații de ventilare locală prin aspirație şi refulare

În cazul băilor industriale de lăţimi mari, tuneluri de vopsire, uscare, cuve de electroliză
a tuturor surselor de nocivităţi cu tendinţa propagare în întreaga incintă, se utilizează
sisteme de ventilare locală, care să asigure o mişcare dirijată a aerului.

Figura 12 - Refulare pe o latură şi aspiraţie pe latura opusă (după Stoenescu şi

coautorii)

a) b)

Figura 87 - Instalații de ventilare locală prin aspirație şi refulare – a) Hota cu

perdele de refulare b) Fanta de refulare şi aspirație

135
 Hota cu perdele de refulare este folosita pentru situația în care degajările sunt
foarte periculoase şi scăpările trebuie să fie reduse la minim. Jeturile de aer trebuie să
înconjoare hota pe toate cele 4 laturi şi ele trebuie să ajungă în mod obligatoriu în
interior pentru a nu intensifica şi antrena scăpările de aer în interiorul halei.

Dispozitivele cu fanta de refulare şi aspirație utilizată la băi cu lățimea mai mare

de1000mm. Refularea se face în acest caz printr-o fantă continuă amplasată la
marginea băii, jetul de aer realizat trebuie să se sfârşească în interiorul fantei de
aspirație. Jetul de aer care spală întreaga suprafață a băii poate fi realizat şi de un
distribuitor cu orificii de refulare uniform amplasate. În cazul refulării pe o latură şi
aspiraţie pe latura opusă, din cauza fenomenului de inducţie debitul jetului creşte şi la
aspiraţie trebuie realizată o deschidere mai mare comparativ cu fanta de refulare. Dacă
se urmăreşte ca jetul să se „lipească” de suprafaţa lichidului, se măreşte bătaia jetului şi
se va reduce debitul de aer indus (jet limitat).

136
8. Scheme tehnologice de automatizare a instalațiilor

Deoarece sarcina termică a încăperilor ventilate sau climatizate prezintă o

variație continuă, parametrii aerului introdus în încăperi trebuie să fie variabili astfel
încât parametrii aerului interior să se mențină în limitele prescrise.

Instalațiile cu debit de aer constant reglează parametrii aerului interior prin

modificarea parametrilor introduşi: temperatura şi umiditatea, menținând tot timpul
debitul de aer constant.

Reglarea temperaturii aerului interior se face pe două căi:

- prin reglarea proporției aer proaspăt aer recirculat

- prin reglarea fluxului termic livrat de bateria de răcire sau încălzire

8.1. Scheme de automatizare ale instalațiilor de ventilare mecanica simpla

Reglarea temperaturii aerului amestecat

Se face prin reglarea proporției aer proaspăt - aer recirculat cu ajutorul unor
clapete de reglare acționate conjugat de 1-2 servomotoare comandate de un regulator
de temperatură (RT).

Pentru reglare, de regulă, se folosesc rame cu jaluzele opuse montate pe cele trei
canale de aer: aer proaspăt, evacuat şi recirculat:

- regulatorul de temperatură deschide clapeta de aer proaspăt pe măsură ce aerul

exterior se apropie de temperatura aerului amestecat;

- în situația de iarnă dacă temperatura aerului exterior scade, clapeta de aer

proaspăt se închide treptat până ajunge la valoarea minimă de deschidere necesară
pentru preluarea debitului minim de aer proaspăt.

- acest lucru se întâmplă când temperatura aerului exterior atinge temperatura de

până la (- 10 ℃);

- în situația de vară clapeta de aer proaspăt se închide pe măsură ce temperatura

aerului exterior creşte.

- când temperatura aerului exterior ajunge la valoarea de 25-30 ℃ prin clapetă

pătrunde doar debitul minim de aer proaspăt.

137
 Figura 88 - Reglarea temperaturii aerului amestecat

Regulatorul
egulatorul de temperatur
temperatură RT va sesiza tendințaa de creştere
cre a temperaturii
lui exterior cu ajutorul termostatului de vară Tv sau de iarnă Ti şi va comanda
aerului
servomotorul S care va acționa
ac conjugat clapetele C1,C2,C3.. C1 şi C2 vor fi la
deschidere minimă ă pentru preluarea debitului minim de aer proaspăt
proasp la pornirea
instalației şi toata perioada în care temperatura exterioară
ă este în afara limitelor (-5-
(
10℃) şi peste (25-30 ℃).

Reglarea proporţiei
iei de aer proaspăt
proasp circulat

proaspăt, realizeaz
Scheme mai noi de reglare a debitului minim de aer proaspăt, realizează această
ție de gradul de ocupare al încăperii,
reglare fie în funcție înc fie în funcție
func de criterii
economice impuse în scopul reducerii consumului de energie pe întreaga instalație.
instala

Astfel, reglarea se poate face tot sau nimic pentru încăpereăpere unde numărul de
persoane este constant în timpul funcționarii instalației. Comanda se face în acest caz
cu un programator electronic care va închide/deschide clapeta de aer proaspătproasp şi
evacuat, clapeta de aer recirculat fiind ac
acționată opus acestora.

138
Figura 89 - Reglarea debitului de aer proaspăt în funcție de numărul
numă de persoane

Figura 90 - Reglarea debitului de aer proaspăt în funcție de nivelul de CO2

detectat
ția
Pentru situația
ia în care consumul de energie este important se folosesc scheme
de automatizare care utilizeaz proasp şi a aerului
utilizează compararea temperaturii aerului proaspăt
evacuat sau a entalpiilor acestora.

Comanda
omanda se poate face de un numnumărător de persoane (NP) amplasat
a la intrarea
pere. Atât programatorul cât şi numărătorul
în încăpere. torul de persoane vor deschide clapeta
C1şi clapeta C2 şii va închide clapeta C3 la începutul programului, acționându-le în
şitul programului.
sens invers la sfârşitul

139
 Dacă numărul de persoane este variabil reglarea debitului de aer proaspăt se va
face continuu funcție de calitatea aerului din încăpere
înc ă de senzori adecvați.
controlată adecva
ăsura concentrația
Un senzor de CO2 va măsura concentra ia din canalul de aer evacuat şi va comanda
proasp şii aer evacuat şi închiderea
închiderea sau deschiderea clapetei de aer proaspăt
corespunzătoare
toare a clapetei de aer recirculat. Pe măsură ce concentrația
concentra de CO2 din
încăpere creşte,
te, sistemul ccomandă deschiderea clapetei de aer proaspăt
proasp ajungând ca
ea să fie deschisă la 100% atunci când concentrația CO2 este maximă.
maximă

8.3 Scheme de automatizare a instalațiilor de climatizare

Figura 91 - Reglarea debitului în funcție de temperatura aerului exterior şi

interior
Comparatorul de temperatură
temperatur compară temperatura aerului exterior redata de
termostatul T1 cu temperatur
temperatura aerului interior (evacuat) indicată ă de termostatul T2 şi
vede dacă aerul exterior este capabil să s încălzească sau să ă răcească,
ră adică are
ălzire sau rrăcire. Comparatorul de temperatură CT primeşte
capacitate de încălzire prime şi un
semnal de la regulatorul progresiv de temperatur
temperatură RT care comunică
omunică dacă încăperea
ălzire sau răcire.
are nevoie de încălzire ră Dacă sarcina încăperii estete identică
identic cu capacitatea
aerului de încălzire
lzire sau răcire,
răcire, CT va deschide clapeta de aer proaspăt
proasp astfel incit
consumul de energie pe baterie de încîncălzire sau răcire să fie minim.

ălzire sau răcire

Reglarea parametrilor furnizați de bateriile de încălzire r se face cu
ajutorul unei vane cu doua cai, V2C, sau cu trei cai, V3C.. Vanele cu trei cai folosite pot
fi montate în regim de by by-pass
pass când debitul de agent termic ce circulă circul prin

140
consumatorul CS este variabil, reglarea făcându-se
se prin modificarea acestui debit,
debit sau
în regim de amestec când debitul prin consumator rrămâne constant, iar temperatura
agentului termic este variabilă.
variabilă

Figura 92 - Reglare cantitativă şi calitativă

8.4. Scheme de automatizare a unei instalații ce funcționează cu punct de roua

constant

TPR-termostat
termostat de punct de roua; Ti- termostat interior

Figura 93 - Reglarea automat

automată a instalației
iei de climatizare cu punct de roua
constant

141
 Termostatul de protecție (TP) este utilizat în situații de condens, atunci când
temperatura scade sub valoarea de 5℃ comandă închiderea instalației şi a clapetelor
de pe conducta de aer proaspăt şi a aerului evacuat pentru ca bateria de încălzire/răcire
să nu înghețe.

Termostatul limitator,TM, limitează temperatura minimă a aerului introdus

(vara)pentru a nu se refula aerul cu o temperatura prea coborâtă, existând riscul
senzației de curent de aer pentru ocupanți.

Funcționare în situații de iarnă

La pornirea instalației clapetele C1, C1’, C2 şi C3 sunt acționate astfel:

• C1- deschisă complet,pătrunzând debitul minim de aer proaspăt

• C1 şi C2 vor fi deschise de regulatorul de temperatură funcție de
temperatura indicată de termostatul Ti
• C3 va fi deschisă şi ea funcție de proporția de aer pătruns prin clapeta C1

Termostatul de punct de roua indică un semnal regulat de temperatură atunci

când valoarea permisă nu mai coincide cu cea măsurată.

Regulatorul de temperatură comandă închiderea /deschiderea ventilului V1 care

va modifica temperatura de ieşire din bateria de preîncălzire BPI.

Termostatul Ti va acționa prin intermediul regulatorului de temperatură asupra

ventilului V3 astfel încât bateria de încălzire să furnizeze o temperatură
corespunzătoare sarcinii termice a încăperii.

Dacă sarcina termică a scăzut, regulatorul va deschide ventilul V3 mărind

temperatura de refulare,iar dacă sarcina termică a crescut, regulatorul va închideV3
scăzând temperatura de refulare.

Dacă scăderea continuă sub valoarea impusă de TM, aceasta va comanda prin
intermediul lui RT deschiderea lui V3 pentru a aduce temperatura de refulare la
temperatura minimă acceptată.

Dacă situația de calcul indicată în procesul de tratare s-ar menține şi ar varia

doar sarcina termică a încăperii temperatura de reglare Tc ar fi modificată prin
intermediul ventilului V3.

În realitate temperatura aerului exterior variază continuu crescând în timpul zilei.

Acest lucru conduce la modificarea poziției punctului de amestec şi la deplasarea
punctului R, din R în R1. Termostatul de punct de roua va sesiza această deplasare şi
va închide ventilul V1 prin intermediul regulatorului RT până când P1 se va deplasa în

142
P2 pe entalpia punctului R. în momentul în care punctul M ajunge pe entalpia lui R,
bateria de preîncălzire este oprita.

143
9. Sisteme de climatizare în clădiri terțiare

Sistemele de climatizare sunt folosite pentru climatizarea clădirilor cu mai multe

încăperi care au orar de funcţionare şi sarcini termice variabile în timp.

Climatizarea clădirilor asigură confortul termic în încăperi, pentru toată perioada

anului. Climatizarea se poate realiza cu aparate sau agregate locale de climatizare sau
prin sisteme centralizate.

Sistemele centralizate de climatizare pot fi: sisteme numai aer, sisteme aer-apă
sau sisteme aer-agent frigorific.

Acestea pot fi monozonale (deservesc o singură zonă termică, de volum mare

sau formată din mai multe volume mici) sau multizonale.

Sistemele de climatizare numai aer se pot realiza în regim de joasă presiune

sau de înaltă presiune şi pot funcţiona cu debit de aer constant sau variabil (sisteme
VAV).
Sistemele de climatizare numai aer cu debit variabil sunt derivate din sistemele
cu debit constant la care au fost introduse dispozitive de variaţie a debitului de aer care
sunt guri cu debit variabil sau diverse tipuri de variatoare şi ventilatoare cu debit variabil.

Ele controlează temperatura aerului interior prin modificarea debitului de aer care este
refulat cu temperatură constantă.

Sistemele de climatizare numai aer pot fi cu o conductă sau cu două conducte de

aer de introducere.

Sisteme de climatizare cu o conductă de introducere sunt realizate în

următoarele variante: fără tratare zonală suplimentară, cu baterii de încălzire şi/sau
baterii de răcire zonale sau cu baterii de încălzire, răcire şi clapete de amestec zonale şi
cu ventilatoare zonale.

Sistemele cu două conducte de introducere sunt prevăzute cu aparate de

amestec; aceste aparate pot fi locale (pentru fiecare încăpere) sau zonale (să
deservească o zonă termică) şi pot fi cu unul sau cu două ventilatoare de introducere.

Sistemele de climatizare aer – apă pot funcţiona numai cu aer recirculat

(decuplate de ventilare) sau cu _aer proaspăt şi recirculat. După numărul conductelor
de apă, sistemele de climatizare aer – apă pot fi cu două, trei sau patru conducte.

144
 După tipul aparatelor terminale,
terminale, sistemele pot fi cu ventiloconvectoare sau cu
aparate care folosesc principiul ejecţiei
ejec iei (ejectoare sau grinzi de răcire).
r Reglarea
aparatelor terminale se poate face pe partea de aer sau de apă.
ap

Figura 94 - Clasificarea ă şi numai aer (după

rea sistemelor de climatizare aer - apă (dup I5)

145
9.1. Sisteme "numai aer" cu unul sau doua conducte de aer, cu debit constant
sau variabil

Pentru utilizarea corectă a sistemului numai aer se va realiza o zonare termică a

clădirii care constă în gruparea încăperilor care au: aceeaşi orientare, acelaşi orar de
funcţionare şi sunt apropiate între ele. O zonă termică poate avea şi o singură
încăpere. La clădiri cu suprafaţa foarte mare se vor crea zone de separare cu suprafaţa
de maxim 2300 m2, care vor fi climatizate cu sisteme ce pot fi închise independent de
alte zone. Într-o zonă de separare pot fi exista mai multe zone termice. Aceste zone vor
avea un întreruptor automat de tip programator zilnic, ce va închide zona în perioada de
noapte şi de sfârşit de săptămână.

Agregatul central de tratare va realiza amestecul dintre aerul proaspăt şi aerul

recirculat şi îl va trata până la o anumită temperatură; aerul va fi tratat până la
parametrii necesari zonei cu echipamentul zonal; agregatul se va amplasa astfel ca
traseele conductelor de aer către zonele clădirii să fie aproximativ egale. Agregatul va
avea un sistem de reglare al raportului dintre aerul proaspăt şi aerul recirculat care
poate fi de tipul: tot sau nimic, funcţie de calitatea aerului interior, sau cu reglaj
progresiv, funcţie de temperatura aerului exterior.

Reglarea tot sau nimic se face pentru încăperi ocupate intermitent şi unde
numărul de persoane este tot timpul acelaşi. Reglarea debitului de aer proaspăt funcţie
de calitatea aerului interior se face în încăperile unde numărul de persoane este variabil
şi unde este indicat ca debitul de aer proaspăt să fie variabil, funcţie de numărul de
persoane din încăpere. Reglarea debitului de aer proaspăt prin compararea
temperaturii aerului exterior şi interior se face în cazul în care se doreşte o economie de
energie maximă şi o calitate a aerului interior ridicată.

Sistemul de climatizare „numai aer” cu debit constant

Sistemele de climatizare numai aer pot fi cu o conductă sau cu două conducte de

aer. Sisteme de climatizare cu o conductă vor fi utilizate pentru clădiri care nu necesită
controlul umidităţii relative şi unde se permit variaţii ale temperaturii între încăperile
aceleaşi zone termice. Ele controlează temperatura interioară din încăperile climatizate
prin introducerea unui debit de aer constant cu o temperatură variabilă. Se va evita
utilizarea sistemului cu o conductă de aer la clădiri unde se doreşte reglarea
temperaturii aerului interior în limite relativ strânse în toate încăperile climatizate şi la
încăperi unde profilul de variaţie a sarcinii termice este mare în timpul zilei, încăperi
care au în timpul zilei, nevoie de căldură sau de frig.

146
 Figura 95 – Sistem de climatizare cu o conductă de aer cu baterii de
încălzire (răcire) zonale (după D. Enache)

În Figura 95 este reprezentat un sistem de climatizare cu un canal de aer cu

baterii de încălzire sau răcire zonală. Aerul este tratat parțial până la o temperatură mai
mică decât temperatură necesară pe zonă în agregatul de tratare principal după care
este tratat suplimentar, încălzit sau răcit cu bateriile de încălzire zonale. Temperatura
aerului introdus în fiecare zonă este reglată este reglată de un regulator de
temperatură, C1-C4, care acționează asupra vanelor cu trei cai de pe bate de pe
bateriile zonale.

Termostatul de cameră, T, poate fi amplasat într-o încăpere reprezentativă din

zonă sau pe canalul de evacuare a aerului din zonă.

În primul caz temperatura aerului introdus va fi direct dependent de sarcina

termică a încăperii. Celelalte încăperi din zonă vor primi aer cu aceiaşi temperatură,
temperatura lor fiind variabilă şi diferită de cea prescrisă în încăperea de referinţă
datorită faptului că această încăpere are alte sarcini termice momentane.

147
 Dacă termostatul este amplasat în canalul de evacuare a aerului, acesta va furniza
o medie a temperaturii interioare şi va comanda regulatorul de temperatură R, astfel ca
el să realizeze temperatura aerului introdus astfel încât temperatură interioară medie să
se mențină în încăperile climatizate.

Acest sistem are dezavantajul că nu poate asigura temperatura prescrisă în toate

încăperile simultan. În perioada de tranziție când există cerinţe simultane de răcire şi
de încălzire acest lucru nu se poate realiza deoarece folosim o singură baterie pentru
fiecare zonă.

Figura 96 – Sistem de climatizare cu un canal de aer cu baterii de încălzire şi

răcire locale şi clapete de amestec(după D. Enache)

148
 În Figura 96 este prezentat un sistem de climatizare cu clapete de amestec
zonale. Tratarea aerului se face centralizat în agregatul de tratare până la o anumită
temperatură după care aerul este tratat suplimentar în fiecare zonă unde se continuă cu
ajutorul a două baterii una de încălzire şi una de răcire. Reglarea proporției de aer cald
şi rece se face prin intermediul a două clapete acționate conjugat de un servomotor
(una se închide una se deschide). Comanda servomotorului este realizată de
regulatorul C, care primeşte informația despre temperatura interioară de la termostatul
T.

Dacă temperatura interioară este mai mică decât temperatura prescrisă se închide
clapeta corespunzătoare bateriei de răcire şi se deschide simultan cea corespunzătoare
bateriei de încălzire. Dacă temperatura interioară este mai mare decât temperatura
prescrisă procesul este invers.

Si în acest caz termostatul T poate fi amplasat într-o încăpere reprezentativă din

zona sau în canalul de evacuare a aerului din zonă.

Sistemul menține dezavantajele sistemului precedent, toate încăperile zonei

primesc aer cu aceiaşi temperatură, temperatura interioară din încăpere fiind diferită de
cea prescrisă față de sarcina termică a încăperii. Sistemul însă poate să furnizeze în
timpul unei zile aer cald sau rece unei zone şi lucrează mai bine decât cel precedent în
perioadele de tranziție, dar nu poate furniza încăperilor unei zone aer cald sau rece
simultan.

In Figura 97 este prezentat un sistem de climatizare cu ventilatoare zonale.

Acesta este un similar sistemul cu baterii zonale dar în fiecare zonă pe lângă bateriile
de răcire sau de încălzire este montat şi un ventilator. Agregatul de tratare principal este
dimensionat în acest caz să vehiculeze aerul de la priza de aer PA până la
ventilatoarele zonale, presiunea necesară la ventilator fiind mult mai mică.

Ventilatoarele zonale pot mări debitul vehiculat de agregatul de tratare prin

recircularea locală a aerului din zonă şi sunt dimensionate pentru a învinge pierderile de
sarcină de pe canalele din zonă.

Sistemul are dezavantajul sistemului cu baterii zonale, dar prezintă avantajul că

anumite zone pot fi închise atunci când este necesar. Sistemul poate trata centralizat în
agregatul de tratare a aerului doar debite de aer proaspăt, debitul total fiind realizat în
ventilatoarele zonale prin recirculația aerului din zonă. Un alt dezavantaj este
reprezentat de faptul că numărul de ventilatoare creşte şi riscul de apariție a unui defect
creşte.

149
 Figura 97 – Sistem de climatizare cu ventilatoare zonale (după D. Enache)

Pentru aceste sisteme conductele de aer trebuie sa fie dimensionate de

preferinţă în regim de joasă presiune care conduce la un consum mai redus de energie
şi are un nivel redus de zgomot. Legăturile dintre conducte şi gurile de aer se pot face
cu racorduri rigide sau flexibile. În acest caz lungimea racordurilor flexibile nu va depăşi
2m. Echipamentele de tratare zonală, baterii de încălzire şi/sau răcire zonale şi
centralele cu ventilator zonal, se vor amplasa la intrarea în zona termică sau în centrul
de greutate al acesteia. În cazul sistemului cu baterii de încălzire, răcire şi clapete de
amestec, echipamentul zonal se poate amplasa chiar în agregatul de tratare, dacă
numărul de zone este redus. În acest caz se va folosi un agregat de tratare multizonal.
Echipamentele de tratare zonală (baterii de încălzire şi răcire) se vor dimensiona pentru
a se obţine temperatura de refulare necesară în zona termică pe care o deservesc.

150
Amplasarea traductorului de temperatură se va face într-o cameră reprezentativă din
zona climatizată, sau în conducta de recirculare a aerului. Amplasarea traductorului în
camera reprezentativă se va face atunci când toate încăperile au o variaţie similară a
sarcinii termice. Pentru zonele unde încăperile au variaţii diferite ale sarcinii termice,
traductorul de temperatură se va monta pe cât posibil în conducta de recirculare.

Dacă se doreşte un control al temperaturii în toate încăperile climatizate ale

clădirii se va utiliza un sistem de climatizare numai aer cu două conducte. Cele
două conducte de aer vor fi dimensionate la întreg debitul de aer al clădirii. Pentru a se
reduce volumul ocupat de aceste conducte în clădire, se recomandă utilizarea
sistemelor de climatizare de medie sau de înaltă presiune. Aparatele de amestec
utilizate pot fi cu reglaj direct sau indirect.

Alegerea aparatelor de amestec se va face astfel ca să se asigure debitul de aer

pe fiecare încăpere în parte. Pentru încăperi mari se pot alege mai multe aparate de
amestec de acelaşi tip care să realizeze debitul dorit. Legăturile dintre conducte aer şi
aparatele de amestec se vor face cu conducte flexibile, izolate termic, cu o lungime de
maxim 2 m.

Pentru reglarea temperaturii aerului interior se pot utiliza ca metode de reglare :

metoda temperaturii aerului rece constantă tot timpul anului şi a temperaturii aerului
cald variabilă, funcţie de temperatura aerului exterior, sau metoda celor două
temperaturi variabile, funcţie de temperatura aerului exterior, tot timpul anului.

AP – aer proaspăt, Ar – aer recirculat, AE – aer evacuat, AAS – aer aspirat

Figura 98 – Sistem de climatizare cu două conducte de aer cu un ventilator

de refulare (după D. Enache)

151
 Figura 99 – Sistem de climatizare cu două conducte de aer cu două
ventilatoare de refulare (după D. Enache)

Sistemul înlătură dezavantajele sistemului cu un canal de aer, el putând asigura

temperatura aerului interior în limitele prescrise în toate încăperile climatizate. Sistemul
prepară centralizat un amestec de aer proaspăt şi aer recirculat încălzindu-l pănă la o
temperatură minimă controlată continuu de termostatul de limită Te (Figura 98).

Aerul este apoi trimis în două canale de aer cald şi aer rece. Temperatura în
canalul de aer rece este menținută tot timpul anului la o valoare de 10-12̊̊°C. Cu ajutorul
termostatului Tc care transmite semnale unui regulator de temperatură se va comanda
vana cu trei căi de pe circuitul de răcire.

Temperatura aerului cald va fi reglată față de temperatura aerului exterior. Ea va

scădea continuu pe măsură ce temperatura aerului exterior creşte.

Sistemul preia aer recirculat din încăperi, pe care îl amestecă cu aer proaspăt prin
intermediul clapetelor CR1, CR2, CR3, acționate conjugat. Pe măsura ce temperatura
aerului exterior se apropie de temperatura amestecului CR1 şi CR2 se deschid şi CR3
se închide permițând introducerea unui debit de aer proaspăt mai mare.

Aerul cald şi rece este transmis prin canale de aer către încăperile climatizate şi
introdus în încăperi prin intermediul unor aparate de amestec AA.

152
1- Carcasă fonoizolantă; 2-- Racord de refulare; 3 - Gură de refulare; 4 - Clapetă de
reglare; 5 - Regulator de debit; 6-
6 Schimbător de căldură clapetă; 7-- Canal de aer cald;
8 - Canal de aer rece

Figura 100 – Aparate de amestec: a) cu reglare directă,

direct
directă b) cu reglare
indirectă (după Manualul de Instala
Instalaţii)

La aparatele de amestec cu reglare directă debitul introdus în încăpere

încă este mentinut
ia între debitul de aer cald şi rece
constant de regulatorul de debit mecanic 4. Proporția
este realizată de clapeta 6 cu ajutorul servomotorului 5 comandat de regulatorul de
temperatură T.

Sistemul de climatizare „numai aer”

aer cu debit variabil

Instalațiile de climatizare cu debit variabil au apărutrut ca o necesitate de a reduce

consumurile de energie în clădirile
clă ăperi climatizate, cu orar de
cu un număr mare de încăperi
funcţionare variabil şi sarcini termice variabile în timp. Dacă Dacă pentru sistemul de
climatizare cu debit constant se menţine tot timpul la aceeaşi şi valoare debitul de aer, iar
temperatura aerului introdus este variabil
variabilă în funcţie de variaţiaţia sarcinii termice a
încăperii,
perii, la sistemele cu debit variabil principiul este opus. Se men menţine temperatura
reţea de canale de aer şi se modifică
constantă a aerului din reţeaua ă debitul de aer introdus
ţie de încărcările
în încăperi în funcţie încă termice ale acestora.

153
 Pentru aceste sisteme, dispozitivele terminale de introducere a aerului în încăperi
trebuie să asigure variaţia debitului introdus şi sunt de tipul: guri de aer cu debit variabil,
variatoare de aer simple, variatoare cu inducţie şi variatoare cu ventilatore auxiliare.
Gurile de aer cu debit variabil se vor utiliza în încăperi unde variaţia vitezei de refulare
nu influenţează în mod deosebit procesele ce au loc în acele încăperi.

a)

b)

Figura 101 – Regulatoare de debit motorizate: a) canal circular, b) canal

rectangular

În încăperile unde se doreşte o distribuţie uniformă a aerului se vor utiliza

variatoare de aer cu inducţie şi variatoare cu ventilator auxiliar.
În încăperile unde se vor folosi variatoare simple pentru distribuţia aerului vor fi
utilizate guri recomandate pentru debit variabil. La zonele perimetrale ale clădirii unde
este nevoie în situaţia de iarnă de încălzire, se vor folosi variatoare de debit cu baterii
de încălzire.

154
 Alegerea dispozitivelor de variaţie a debitului de aer în încăperile climatizare se va
face astfel ca:

- să asigure un debit de aer adecvat încăperii respective;

- să acopere întreaga sarcină termică a încăperii;

- să utilizeze acelaşi sistem de automatizare pentru toate variatoarele

utilizate în clădire.

Dacă se utilizează guri de aer cu debit variabil acestea trebuie să evite riscul de
scurtcircuitare a aerului între gurile de introducere şi cele de evacuare (extragere) a
aerului din încăperi. Toate dispozitivele de variaţie a debitului trebuie să poată realiza
debitul minim care să asigure circulaţia aerului în încăperile climatizate.

Variaţia debitului în sistem se va realiza între debitul minim care trebuie să fie egal
cu debitul minim de aer proaspăt şi debitul nominal. Variaţia debitului de aer va fi
comandată de sistemul de reglare, în funcţie de semnalele primite de la senzorii de
presiune statică amplasaţi în sistem.

Amplasarea senzorilor de presiune statică se va face astfel încât economia de

energie în sistem să fie maximă. Se va evita utilizarea sistemelor de climatizare cu o
conductă de aer, care nu pot realiza răcirea sau încălzirea în timpul unei zile, în
încăperile unde variaţia sarcinii termice este mare.

Alimentarea cu aer a gurilor de aer cu debit variabil se poate face cu racorduri

rigide sau flexibile izolate. Racordurile flexibile vor avea o lungime maximă de 2 m.

9.2. Sisteme "aer-apa" cu ventiloconvectoare / climaconvectoare

Sistemele de climatizare aer – apă pot funcţiona numai cu aer recirculat

(decuplate de ventilare) sau cu aer proaspăt şi recirculat. După numărul conductelor de
apă, sistemele de climatizare aer – apă pot fi cu două, trei sau patru conducte.

Sistemul de climatizare cu ventiloconvectoare se poate utiliza la încăperi cu

înălţimea de 2,5 – 5 m cu destinaţia de: blocuri de locuinţe, vile, hoteluri, spitale,
restaurante, cofetării, braserii, bănci, săli de şedinţe, discoteci, amfiteatre, laboratoare,
clădiri administrative, industria de mecanică fină, aeronautică, electronică. Trebuie

155
evitată utilizarea ventiloconvectoarelor în încăperi cu sarcini termice mari (peste 23
W/m3), umiditate de peste 80 %, praf sau noxe precum şi în săli cu cerinţe acustice
deosebite (teatre, cinematografe, opere, filarmonici, săli de înregistrare audio-video
etc.).

Amplasarea ventiloconvectoarelor va ţine cont de: arhitectura clădirii; posibilităţile

de alimentare cu agent termic, nivelul de zgomot admis în încăperile climatizate,
posibilităţile de evacuare a condensului. Ventiloconvectoarele carcasate se pot amplasa
în încăperi unde nu există spaţiu suficient în tavanul fals şi unde există parapet cu o
înălţime suficientă pentru a masca ventiloconvectoarele.

Se va evita utilizarea ventiloconvectoarelor carcasate doar la pereţii exteriori ai

clădirii, în spaţiile cu deschideri mari, unde acestea nu pot realiza o distribuţie uniformă
a aerului tratat. . Pentru aceste spaţii se vor utiliza ventiloconvectoare necarcasate, cu
disponibil de presiune suficient pentru ca distribuţia aerului să se facă printr-o reţea cu
guri de aer.

Recircularea aerului se va face prin guri racordate la aspiraţia

ventiloconvectorului; nu este admisă aspiraţia directă din tavanul fals. 4.2.56. Alegerea
gurilor de aer şi a conductelor de recirculare trebuie făcută astfel încât pierderea de
sarcină să nu depăşească disponibilul de presiune al ventilatorului, de obicei maxim 40
Pa.

Sarcina termică de alegere a ventiloconvectoarelor se stabileşte după cum urmează:

- sarcina sensibilă se determină pe baza bilanţului termic al încăperii (sau al

zonei climatizate),

- sarcina totală include sarcina sensibilă şi căldura degajată la condensarea

vaporilor de apă pe suprafaţa bateriei de răcire.

Sarcina termică a ventiloconvectoarelor va fi mărită după caz cu sarcina

necesară pentru răcirea sau încălzirea aerului proaspăt. Se recomandă ca
ventiloconvectoarele alese să realizeze sarcina termică şi frigorifică necesare pentru
încăperea respectivă, pe treapta de turaţie medie.

156
a, b – verticale (tip cabinet); c, d – orizontale, pentru montat în plafon; e – cu cameră
de amestec, racord de aer primar şi clapetă de reglare; f – idem, cu cameră de
distribuţie pentru racordare la tubulatură; g – idem, cu cameră de amestec şi de
distribuţie; 1 – carcasă metalică fonoizolată; 2 – baterie de încălzire/răcire; 2a – baterie
de încălzire; 2b – baterie de răcire; 3 – ventilator; 4 – tavă de colectare condensat; 5 –
grilă de aspirare (recirculare); 6 – grilă de refulare cu palete fixe/reglabile; 7 – racord aer
primar; 8 – clapetă de reglare; 9 – cameră de amestec; 10 – filtru de praf; 11 – cameră
de distribuţie (plenum).

Figura 102 – Tipuri constructive de ventiloconvectoare

157
 a) b)

c) d)

e) f)

Figura 103 – Tipuri constructive de ventiloconvectoare: De perete

carcasate: a) aspirație inferioara, refulare verticala, b) de podea, aspiraţie
frontală/inferioară, refulare verticală, c) aspiraţie frontală/inferioară, refulare
frontală;: d) de tavan carcasate cu aspiraţie inferioară, refulare orizontală; e) de
tavan necarcasate; f) de tip casetă

158
Ventiloconvectoarele utilizate vor trebui:

- să asigure debitul de aer exterior necesar pentru încăperile care nu au un

sistem de introducere independentă de aer proaspăt;

- să asigure reglarea temperaturii aerului interior pentru fiecare încăpere în

parte;

- să asigure un nivel de zgomot corespunzător destinaţiei încăperii.

Numărul de ventiloconvectoare şi amplasarea acestora se va stabili astfel ca

jeturile de aer să asigure uniformitatea distribuţiei aerului în încăpere, evitând crearea
unor zone de disconfort datorită curenţilor de aer. Alegerea ventiloconvectoarelor va
ţine cont, când este posibil, de eventualitatea recompartimentării spaţiului climatizat .

Alimentarea cu aer exterior se poate face prin:

- „kituri de aer proaspăt˝, în cazul în care ventiloconvectoarele sunt amplasate pe

un perete exterior în care se pot practica orificii; acestea vor avea protecţie antiîngheţ,

-”instalaţii individuale de aer proaspăt”, care pot folosi pentru tratarea aerului
ventiloconvectoare sau agregate locale de tratare, dimensionate pentru a trata aerul
până la temperatura interioară; aceste instalaţii vor avea protecţie antiîngheţ,

-”instalaţii centralizate de aer proaspăt” care vor fi dimensionate pentru a trata

aerul până la temperatura interioară,

- ventilare natural organizată.

În cazul utilizării unei „instalaţii centralizate de aer proaspăt”, introducerea aerului se

face prin racorduri la plenumul de aspiraţie al ventiloconvectoarelor sau la dispozitive
care introduc aerul direct în încăpere.

159
9.3. Sisteme locale de climatizare (aparate de fereastra, dulapuri de climatizare

Toate aparatele se prezintă sub forma unei cutii metalice sau a unor module metalice

în care se găsesc asamblate elementele componente corespunzătoare (ventilatoare,

filtre, baterii de încălzire şi răcire, accesorii etc.) scopului şi destinaţiei acestora. Este
recomandabilă utilizarea aparatelor ce pot funcţiona şi în regim de pompă de căldură pe
timp de iarnă. Unităţile interioare se vor amplasa astfel ca jetul de aer să nu deranjeze
ocupanţii. Clădirile ce se climatizează cu aparate locale trebuie să aibă posibilitatea de
amplasare a unităţilor exterioare. Unităţile exterioare se vor amplasa pe cît posibil pe
faţade puţin însorite şi unde aspectul estetic nu este important.

Aparate de fereastră. Sunt aparate mici, au maşină frigorifică înglobată şi se folosesc

pentru răcirea unei încăperi. Sarcina de răcire este de 2-8 kW, puterea motorului
electric, de 0,8-3 kW, debitul de aer vehiculat, de 300-1000 m3/h. În prezent se produc
aparate care au înglobată o rezistenţă electrică pentru încălzirea aerului în sezonul
rece. Se produc de asemenea aparate de tip reversibil (cu pompă de căldură) pentru
răcirea aerului vara şi încălzirea aerului în sezoanele de tranziţie (până la temperaturi
exterioare de zero grade).

Aparatele de tip minisplit şi multi split. Se folosesc în variantele monosplit (o unitate

exterioară şi o unitate interioară) şi multisplit (o unitate exterioară şi 2-4 unităţi
interioare).

Aparate de climatizare de tip dulap. Au într-o carcasă toate elementele necesare

tratării aerului (baterii de încălzire şi răcire, filtru, duze la unităţile mari) precum şi
echipamentul de reglare automată. Se produc dulapuri de climatizare cu maşină
frigorifică înglobată sau în sistem split. Răcirea condensatorului se face cu aer (cel mai
adesea) sau cu apă. Unele dulapuri conţin şi recuperator de căldură. Gama de debite
de aer este foarte mare.

160
 1 – compresor; 2 – motor electric monofazat; 3 – ventilator pentru vehicularea aerului
exterior; 4 – idem, pentru aerul interior; 5 – baterie de răcire (vaporizator); 6 – tub
capilar (duză, ventil laminare); 7 – condensator; 8 – jaluzele reglabile; 9 – grilă aspiraţie
aer interior; 10 – grilă aspiraţie-evacuare aer exterior (de răcire); 11 – exterior; 12 –
interior.

Figura 104 – Aparat de fereastră

161
 a – unitatea interioară; b – unitatea exterioară cu refulare laterală; c – idem, cu refulare
în sus; 1 – carcasa aparatului; 2 – ventilator având curent transversal (tangenţial); 3 –
baterie de răcire (încălzire); 4 – tavă pentru colectarea condensatului; 5 – filtru de praf
lavabil; 6 – grilă absorbţie; 7 – conducte freon (lichid, vapori); 8 – grilă cu jaluzele
reglabile; 9 – compresor; 10 – condensator/evaporator; 11 – ventilator axial; 12 – grilă
şi plasă de sârmă; 13 – tub capilar.

Figura 105 – Aparate de tip mini şi multi split

162
Figura 106 – Dulap de climatizare

163
10. Instalații de desfumare

Desfumarea spaţiilor, încăperilor şi zonelor în care s-a produs fum datorat unui
incendiu se poate realiza natural – organizat, mecanic sau mixt (natural şi mecanic).
Soluţia adoptată va trebui să asigure circulaţia aerului, în sensul evacuării fumului şi
introducerii de aer proaspăt şi să creeze un regim de presiune care să elimine riscul
împrăştierii spre spaţiile vecine.

Condiţiile de siguranţă la foc în clădiri şi oprirea propagării fumului poate fi

asigurată prin: etanşeitatea elementelor de compartimentare a clădirii şi crearea de
suprapresiuni sau curenţi de aer proaspăt cu direcţia de mişcare în sens opus mişcării
naturale a fumului.

Pentru limitarea propagării incendiilor în construcţii cu spaţii mari

necompartimentate se asigură evacuarea fumului şi a gazelor fierbinţi cu sisteme
alcătuite din dispozitive de evacuare a fumului şi cu ecrane verticale coborâte sub
tavan, realizate din materiale incombustibile

Desfumarea se poate face prin ventilare mecanică sau prin tiraj natural.

10.1. Principii de funcționare, concepția şi dimensionarea unui sistem

Desfumarea prin tiraj natural-organizat are urmatoarele reguli:

- introducerile de aer şi evacuările fumului se dispun alternat, la distanţe care să

nu depăşească 10,00 m în linie dreaptă şi 7,00 m în linie frântă,

- uşile încăperilor accesibile publicului trebuie situate la cel mult 5,00 m de orice
gură de introducere sau evacuare,

- gurile de introducere de aer şi de evacuare fum vor avea suprafeţe minime de

0,10m² pentru fiecare flux de evacuare al circulaţiei comune orizontale din zona
pe care o desfumează, gurile de introducere vor fi dispuse cu partea lor cea mai
înalta la maxim 1,00 faţă de pardoseală, iar gurile de evacuare vor avea partea
de jos la minim 1,80 m de pardoseală (trebuie să se afle în treimea superioară a
circulaţiei comune)

Desfumarea mecanică va respecta următoarele:

· introducerile de aer şi evacuările fumului se dispun alternat, la distanţe, măsurate

164
în axele de circulaţie, care să nu depăşească 15,00 m în linie dreaptă şi 10,00 m în linie
frântă,

- uşile încăperilor accesibile publicului trebuie situate la cel mult 5,00 m de orice
gură de introducere sau evacuare,

- gurile de introducere vor fi dispuse cu partea lor superioara la maxim 1,00 faţă de
pardoseală, iar gurile de evacuare vor avea partea de jos la minim 1,80 m de
pardoseală (trebuie să se afle în treimea superioară a circulaţiei comune)

- porţiunile de circulaţie comună cuprinse între o gura de evacuare a fumului una

de introducere a aerului, trebuie să aibă asigurat un debit de extragere de cel
puţin 0,50 m3/s pentru fiecare flux de evacuare asigurat.

- diferenţa de presiune dintre casa scării şi circulaţia comuna orizontală

desfumată trebuie să fie mai mica de 80 Pa la toate uşile închise ale scării. în
anumite situaţii, la construcţii fără pereţi interiori despărţitori, se prevăd în
acoperiş sisteme alcătuite din dispozitive de evacuare şi ecrane verticale
C0(CA1) coborâte sub tavan în funcţie de densitatea sarcinii termice din spatiile
respective.

- dispunerea ecranelor sub plafon se face conform prevederilor evacuării prin tiraj
natural,· gurile de evacuare se prevăd la o suprafaţă de maxim 320 m²

- debitul de extragere al unei guri este de cel puţin 1 m3/s pentru 100 m² delimitaţi
de ecran, iar pentru încăpere de minim 1,5 m3/s,

- introducerea aerului se poate realiza mecanic sau natural, prin partea de jos a
pereţilor, cât mai aproape de pardoseală.

Desfumare prin tiraj natural – organizat

Desfumarea se realizează prin pătrunderea de aer proaspăt din exterior şi

evacuarea de fum, sub efectul presiunii termice.

Introducerea de aer proaspăt se poate face prin:

- goluri ale incintei, practicate în faţade;

- uşi practicate în pereţii exteriori ai clădirii;

- încăperi, coridoare, tampoane, sasuri,

165
- circulaţii orizontale în suprapresiune;

- scări interioare deschise;

- guri de introducere racordate la canale de aer (ghene).

Evacuarea fumului se realizează prin:

- goluri în faţade sau acoperiş, libere sau închise, cu dispozitive care se deschid
automat sau pot fi acţionate manual de la distanţă în caz deincendiu;

- guri racordate la canale.

Desfumarea mecanică

Evacuarea fumului se asigură prin guri de evacuare racordate la un ventilator de

evacuare (Figura 107). Debitul de aer evacuat mecanic trebuie să fie cel puţin 1m3/s
pentru 100 m² pardoseală, sau după caz 12 schimburi orare de aer.

Introducerea mecanică a aerului se face prin guri de introducere racordate la

canale, la un ventilator de introducere care să asigure minim 60% din debitul de aer
evacuat. Canalele de evacuare a fumului trebuie să îndeplinească condiţiile tehnice de
rezistenţă la foc conform normativului P 118. Viteza aerului în gurile de introducere nu
trebuie să depăşească 5 m/s.

a) b)

Figura 107 – Ventilatoare rezistente la temperaturi înalte: a) axial, b) radial

166
 a) b)

Figura 108 – Clapete anti-foc cu fuzibil pentru canale de aer: a) circulare , b)

rectangulare

Gurile de desfumare trebuie să fie protejate cu voleţi de închidere din materiale

incombustibile CO (CA1), etanşe la foc cele de introducere şi rezistente la foc cele de
evacuare. Dispozitivele de acţionare a voleţilor de protecţie se realizează cu acţionare
manuală sau automată şi trebuie să asigure punerea automată în funcţiune a
ventilatoarelor de desfumare.

Tabelul 12 – caracteristicile dispozitivelor de evacuare pentru desfumarea

mecanica

Densitatea sarcinii Raportul dintre suma Distanta maxima [m] intre

termice q [MJ/m2] ariilor libere ale Axele a doua deschideri Ecranele suspendate
dispozitivelor si aria sub tavan
incaperii
q < 420 1 : 150 45 75
420 ≤ q < 840 1 : 125 ... 1 : 80 35 70
840 ≤ q < 1680 1 : 80 ... 1 : 60 35 70
1680 ≤ q < 4200 1 : 60 ... 1 : 40 30 30
q ≤ 4200 1 : 30 30 30

167
10.2. Dispozitive speciale

Componentele sistemului de evacuare a fumului şi gazelor fierbinţi sunt următoarele:

1. Trapă – un dispozitiv de evacuare a fumului montat la partea superioară a

construcţiei, cu acţionare manuală, prin buton de comandă sau automat la sesizarea
unui detector de fum, temperatură, fuzibil etc.

Dispozitivele cu deschidere exterioară, practicate la partea superioară a clădirii pot fi de

tip: - fereastră (oscilantă cu articulaţie, oblon cu articulaţie etc.); - volet (ramă cu jaluzele
montată în perete); - luminatoare de acoperiş cu cupoletă.

a) b)

Figura 109 – Trape de desfumare: a) fereastra de desfumare, b)luminator cu

cupoletă

2. Uşi rezistente la foc – elemente mobile de protecţie a golurilor de circulaţie, cu rolul

limitării incendiului şi oprirea trecerii fumului.

3. Canale – utilizate în sistemul de evacuare a fumului şi gazelor fierbinţi, realizate din

materiale incombustibile, rezistente la foc minimum 15 minute. Canalele pot fi: - canale
colectoare colective, ce formează o ghenă cu pereţii din clădire; - canal colector
compartimentat, compus din canal central la care se racordează canale individuale pe
înălţimea unui etaj

4. Ventilatoare – pentru evacuare fumului şi gazelor fierbinţi, rezistente la 400°C cel

puţin 1 oră.

168
5. Dispozitive de acţionare electrică a elementelor componente ce alcătuiesc
sistemele de evacuare a fumului şi gazelor fierbinţi: - dispozitive electrice de acţionare
a trapelor, ferestrelor, voleţilor, obloanelor etc.; - detectoare optice de fum; - detectoare
de temperatură

7. Centrale de comandă pentru evacuarea fumului şi gazelor fierbinţi

8. Dispozitive de închidere automată a uşilor rezistente la foc.

169
Bibliografie:

1. Manualul de instalaţii – vol. Ventilare-climatizare, Editura

ARTECNO, Bucureşti, 457 pag., 2002
2. C. Inard : Regulation des systemes de chauffage a eau
chaude, Universite de La Rochelle – Master professionnel
3. D. Enache, I. Colda, A. Damian, M. Zgavarogea: Instalaţii de
ventilare şi climatizare, Îndrumător de proiectare, Volumul I,
Editura Matrix Rom, Bucureşti 2005
4. Abdelouahed Tribech: Rapport de stage, Bucureşti, 2007
5. F. Reinmuth: Climatisation et conditionnement d’air modernes
par l’exemple, Éditions PYC Livres, Paris, 1999
6. LE RECKNAGEL – Manuel pratique du genie climatique, vol 1.
Donnees fondamentales, Éditions PYC Livres, Paris, 1995
7. Normativ privind proiectarea, execuţia şi exploatarea
instalaţiilor de ventilare şi climatizare I5 – 2010
8. J. Bouteloup, M. Le Guay, J. Ligen: Climatisation et
conditionnement d’air, vol. 4 – Les systemes, Les Editions
parisiennes, 1998
9. STAS 6648/1 – 1982 – Instalaţii de ventilare şi climatizare.
Parametrii climatici exteriori
10. ASHRAE Handbook of fundamentals 1994
11. http://www.belimo.com
12. http://www.ahlborn.com
13. http://www.gunt.de
14. SiClim – Simulateur pour la regulation en Climatisation,
Program de calcul COSTIC – Centre d’Etudes et de Formation
Genie Climatique, Equipement Technique du Batiment, Franţa
15. Stand experimental HILTON A660 P.A. - Manual de utilizare

170
16. Stand experimental GUNT HL 710, Hamburg - Manual de
utilizare
17. RT 2005 – Reglementation thermique 2005, Franţa
18. AICVF – Guide de calcul des charges de climatisation et de
conditionnement d’air, Franţa, 1992
19. E.A. Brujan - Ventilatia şi Conditionarea Aerului. Editura
Printech, Bucuresti, 111 pag., 2004.
20. Gérard Porcher et Daniel Hernot - Thermique appliquée aux
bâtiments, Les éditions parisiennes (EDIPA), Juillet 1997

21 P. Iselt, U. Arndt et Jean-Louis Cauchepin - Manuel de

l'humidification de l'air, Editions PYC LIVRES, Janvier 1997
22 Climatisation, Editions Techniques pour l'Automobile et
l'Industrie (ETAI), Septembre 1995
23 Bernard Lehembre, Claude Wathelet et Jacques Wathelet - La
climatisation, Nathan, Mai 1999
24 Davy De Virvill – Régulation - Chauffage - ECS - Ventilation -
Conditionnement d'air – GTC, Les éditions parisiennes
(EDIPA), Novembre 1994
25 Michel Matana - Chauffage électrique et climatisation, Ed.
Alternatives, Janvier 2002

26 SR EN 12101-6:2005 Sisteme pentru controlul fumului şi

gazelor fierbinţi. Partea 6: Specificaţii pentru sisteme cu
presiune diferenţială – Kituri;
27 Metodologia de calcul a Eficienţei energetice a clădirilor
MC001/2006;
28 SR CEN 12101-5:2007 Sisteme de control al fumului şi gazelor
fierbinţi. Partea 5: Ghid de recomandări funcţionale şi metode
de calcul pentru sisteme de ventilare pentru evacuarea fumului
şi gazelor fierbinţi;

171
29 SR EN 12792:2004 Ventilarea în clădiri. Simboluri, terminologie
şi simboluri grafice;
30 Abramovich, G.N.(1963), “The theory of turbulent jets”
Cambridge (MA): MIT Press, 1963, 668p.
31 ASHRAE (1992), “Thermal environmental conditions for human
occupancy”, ANSI/ASHRAE Standard, n1980, n°55, Atlanta,
USA, 18p;
32 ASHRAE (1993), “Space air diffusion”, ANSI/ASHRAE
Handbook fundamentals, Atlanta, USA, 17p;
33 Lemieux G. P. and Oosthuizen P. H. (1985), “Experimental
study of the behavior of plane turbulent jets at low Reynolds
numbers », AIAA Journal, Vol. 23, No. 12, pp. 1845-1846,
1985 ;
34 Meslem, A. 1997, « Contribution à l’étude du couplage
thermique entre un jet et un local climatisé ", Thése de
doctorat, I.N.S.A de Lyon, 1997 ;
35 Rajaratnam, N. (1976), “Turbulent jets”, Amsterdam,
Netherlands, Elsevier Scientific Publishing Company, 1976 ;
36 Sfeir A.A. (1979), “Investigation of three-dimensional turbulent
rectangular jets”, AIAA Journal, Vol. 17, No. 10, pp. 1055-1060,
1979 ;
37 Sforza, P.M. (1969), “A quasi-axisymmetric approximation for
turbulent three-dimensional jets and wakes”, AIAA Journal, Vol.
7, No. 7, pp. 1380-1383, 1969 ;
38 Trentacoste N. and Sforza P. (1967), «Further experimental
results for three-dimensional free jets», AIAA Journal, Vol. 5,
pp. 885-891, 1967 ;
39 Trentacoste N. and Sforza P. (1968), «Some remarks on three-
dimensional wakes and jets», AIAA Journal, Vol. 6, No. 12, pp.
2454-2456, 1968 ;

172
40 D. Enache, Sisteme de climatizare, Editura Conspress, 2005
41 D. Enache, Climatizarea clădirilor multi-zonale, Editura
Conspress, 2008
42 I. Zgavarogea, Sisteme de climatizare, Editura Printech 2004
43 O. Bancea, Instalaţii de ventilare şi climatizare – curs, Lit.
U.P.T. 1996.
44 P. Stoenescu, M. Zgavarogea, D. Enache, D. –Instalaţii de
ventilare industrială –curs, Editura Conspress, 2000.
45 O. Bancea, Sisteme de ventilare industrială, Editura
Politehnica, Timişoara 2009

173
174
Anexa I - Diagrama aerului umed

175
Anexa II – Terminologie utilizată conform I5/2010

Calitatea aerului interior este caracteristica (însuşirea) acestuia de a avea un

conţinut de poluanţi care nu depăşeste concentraţiile sau dozele admise
(asimilate de persoane în perioada de ocupare), asigurând astfel igiena şi
sănătatea persoanelor.
Climatizarea este procesul prin care în interiorul încăperilor se asigură o
temperatură controlată a aerului, indiferent de procesele termice din interiorul
sau din exteriorul clădirii. Climatizarea presupune încălzirea şi răcirea controlată
a spaţiilor. Prin climatizare se urmăreşte realizarea confortului termic al
ocupanţilor din încăperi.

Prin climatizare se poate realiza şi controlul umidităţii aerului interior, dar nu este
o situaţie implicită.

In procesul de climatizare se poate trata şi aerul proaspăt necesar ventilării; în

acest caz, climatizarea este cuplată cu ventilarea.
Clădire puţin poluantă; o clădire realizată din materiale naturale tradiţionale ca
piatra, sticla, metalul sau care au emisii mici. Informativ, emisiile (TCOV,
formaldehidă, amoniac etc.) sunt date în anexa C la standardul SR EN
15251 :2007.

Clădire foarte puţin poluantă ; o clădire realizată din materiale naturale

tradiţionale ca piatra, sticla, metalul sau care au emisii foarte mici şi în care nu se
fumează şi nu s-a fumat niciodată. Informativ, emisiile (TCOV, formaldehidă,
amoniac etc.) sunt date în anexa C la standardul SR EN 15251 :2007.

Clădire poluantă ; o clădire care nu corespunde tipurilor de clădire foarte puţin

sau puţin poluantă.

Confortul termic este senzaţia de bună stare fizică rezultată din faptul că
schimbul de căldură dintre corpul uman şi mediul înconjurător se realizează fără
suprasolicitarea sistemului termoregulator.
Condiţionarea aerului este procesul prin care se realizează controlul
temperaturii, umidităţii, vitezei şi de cele mai multe ori şi a purităţii aerului
interior. Termenul este utilizat în special pentru încăperi cu condiţii tehnologice
speciale.

Eficienţa ventilării este o mărime adimensională care exprimă în ce măsură

aerul de ventilare se amestecă cu aerul interior din încăpere; se exprimă ca
raport între diferenţa de concentraţie de poluant (căldură, umiditate, gaze) dintre

176
aerul evacuat cEHA şi aerul introdus cSUP şi diferenţa de concentraţie dintre aerul
interior (din zona ocupată) cIDA şi aerul introdus cSUP:

ɛV = (cEHA – cSUP)/(cIDA – cSUP)

Indicele de curent (DR) este o estimare a procentului de persoane nemulţumite

din cauza « curentului » produs de viteza şi intensitatea turbulenţei aerului, în
anumite condiţii de temperatură.

Procentul de persoane nemulţumite (PPD) este o estimare a procentului de

persoane dintr-un grup care are o anumită activitate şi un anumit grad de izolare
a îmbrăcăminţii, care consideră că nivelul de confort termic dintr-o încăpere cu
anumiţi parametri, este nesatisfăcător.

Sarcina termică de calcul a încăperii (sensibilă, latentă, totală) reprezintă

fluxul de căldură sensibilă/latentă/totală, necesar a fi introdus sau extras din
încăpere pentru a realiza starea interioară de calcul; se determină
corespunzător condiţiilor climatice de calcul şi condiţiilor interioare de exploatare
de calcul (surse interioare care degajă căldură).

Sarcina termică de calcul a sistemului reprezintă fluxul de căldură

sensibilă/latentă/totală, necesar a fi introdus sau extras de sistemul de instalaţii
de ventilare/climatizare, pentru a realiza starea interioară de calcul; se
determină corespunzător condiţiilor climatice de calcul şi condiţiilor interioare de
exploatare de calcul (surse interioare care degajă căldură). Sarcina sistemului
nu reprezintă suma sarcinii de calcul a încăperilor.

Sarcina termică (a încăperii/sistemului) reprezintă fluxul de căldură

sensibilă/latentă/totală, necesar a fi introdus sau extras din încăpere la un
moment dat, pentru a realiza starea interioară de calcul; se determină
corespunzător condiţiilor climatice şi condiţiilor interioare de exploatare
corespunzătoare momentului de calcul.

Temperatura operativă a unei încăperi date, este temperatura uniformă a unei

încăperi echivalente în care schimbul de căldură prin convecţie şi prin radiaţie al
unei persoane, este acelaşi cu cel din încăperea dată; pentru viteze ale aerului
mai mici de 0,4 m/s şi temperaturi medii de radiaţie mai mici de 500C,
temperatura operativă se poate calcula ca media aritmetică dintre temperatura
aerului şi temperatura medie de radiaţie.

Tipurile de aer sunt denumite şi notate după rolul pe care îl are aerul, ca agent
de lucru din instalaţiile de ventilare/climatizare; acestea sunt definite conform
tabel 2 din SR EN 13779:2005.

177
Ventilarea este procesul prin care intră (natural sau forţat) aer proaspăt
(exterior) în încăperi şi prin care, din încăperi se elimină (natural sau forţat) aerul
poluat.
Astfel se realizează diluarea/eliminarea poluanţilor interiori: umiditate, gaze,
vapori, praf, fapt ce constituie funcţia (obiectivul) ventilării. Prin ventilare se
asigură calitatea aerului interior (limitarea concentraţiei poluanţilor şi a dozelor
admise de poluanţi).

Intotdeauna, pentru a realiza condiţia fizică de echilibru a debitelor de aer (suma

debitelor introduse şi evacuate să fie nulă), există un debit de aer care intră în
încăpere, egal cu debitul de aer care iese din încăpere.

Valoare Limită de Expunere (VLE), valoarea limită instantanee sau pe o

perioadă de 15 min. a concentraţiilor unei substanţe care nu trebuie depăşită,
pentru a nu afecta sănătatea.
Valoarea Medie de Expunere (VME), limita medie în timp a concentraţiilor unei
substanţe care nu trebuie depăşită într-un interval de 8 ore.
Votul mediu previzibil PMV reprezintă un indice care exprimă senzaţia
previzibilă de confort termic a unui grup de persoane dintr-o încăpere cu
parametri daţi, în anumite condiţii de activitate şi cu un grad de izolare termică a
îmbrăcăminţii cunoscut.

Zona termică a clădirii reprezintă o parte dintr-o clădire care este caracterizată
prin anumiţi parametri ai ambianţei termice interioare şi printr-un anumit profil de
variaţie a sarcinii termice, rezultat din orientarea clădirii, din modul de utilizare a
spaţiului ocupat, a distribuţiei surselor interioare de căldură etc.

Zona ocupată a unei încăperi este acea parte a încăperii în care se

desfăşoară activitatea din încăpere şi în care trebuie să se asigure parametrii de
calcul pentru calitatea aerului şi confortul termic; distanţele faţă de elementele
de constucţie perimetrale care se respectă la constituirea zonei ocupate sunt
stabilite în standardul SR EN 13779:2005, § 6.2.

178
Anexa III– Temperaturi operative de confort (după SR EN 15251:2007)

Tipul de clădire sau încăpere Categoria temperatura operativă [0C]

minimă pentru încălzire maximă pentru răcire

Imbrăcăminte 1,0 clo Imbrăcăminte 0,5 clo

Clădiri de locuit (camere de zi, I 21,0 25,5

dormitoare)
II 20,0 26,0
activitate sedentară – 1,2 met
III 18,0 27,0

Clădiri de locuit (alte încăperi) I 18,0

II 16,0

stând în picioare, mers – 1,5 met III 14,0

Birouri individuale sau tip peisaj, săli I 21,0 25,5

de reuniune, auditorii, cofetării,
cafenele, restaurante, săli de clasă II 20,0 26,0

activitate sedentară – 1,2 met III 19,0 27,0

Creşe, grădiniţe I 19,0 24,5

II 17,5 25,5

stând în picioare, mers – 1,4 met III 16,5 26,0

Magazine mari I 17,5 24,0

II 16,0 25,0

stând în picioare, mers – 1,6 met III 15,0 26,0

179