CURS 1

1. Noţiuni introductive

1.1. Generalităţi. Terminologie

Calitatea mediului în care oamenii îşi desfăşoară activitatea are o influenţă complexă asupra lor, atât sub aspect
igienico-sanitar cât şi sub aspectul productivităţii muncii.
Calitatea mediului ambiant se apreciază prin:
• valoarea parametrilor confortului termic;
• compoziţia chimică şi puritatea aerului;
• alţi factori ca: nivelul de iluminare, nivelul de zgomot, gradul de ionizare a aerului, elemente de estetică
etc.
La rândul lor, cei mai importanţi parametri ai confortului termic sunt:
• temperatura;
• umiditatea relativă;
• viteza de mişcare a aerului interior;
• temperatura medie de radiaţie a alementelor delimitatoare ale încăperii.
Dacă instalaţiile de încălzire asigură menţinerea temperaturii aerului interior la o anumită valoare pentru o
categorie relativ restrânsă de incinte în anotimpul rece, prin adoptartea unor măsuri suplimentare în general constructive
sau de concepţie se pot menţine şi ceilalţi parametri ai confortului termic ca umiditatea relativă şi temperatura medie de
radiaţie a suprafeţelor delimitatoare ale încăperii, în limite acceptabile. Printr-o ventilare naturală neorganizată, de regulă
intermitentă (deschiderea uşilor sau ferestrelor) se poate asigura şi o primenire a aerului interior.
Dar pentru marea majoritate a incintelor, ca de exemplu încăperi aglomerate, încăperi de producţie, laboratoare,
hale pentru creşterea industrială a animalelor etc., nu se mai pot asigura cerinţele de mai sus numai cu o instalaţie de
încălzire. Pentru îndepărtarea mirosurilor şi degajărilor nocive sau chiar toxice, apare necesitatea introducerii controlate a
unui debit de aer. Acest lucru îl realizează, prin debitul de aer tratat introdus şi prin cel de aer viciat evacuat, instalaţia de
ventilare care deserveşte încăperile mai sus menţionate.
Noxele (nocivităţile) reprezintă anumite substanţe chimice, prafuri, fumul, polenul, microorgansme, spori, diferite
corpuri uşoare in suspensie, şi alte particule sub forma de aerosoli respectiv căldura în timpul verii şi frig în timpul iernii,
care afectează negativ activitatea umană şi cea tehnologică. Noxele trebuie diluate sub valorile concentraţiilor maxime
admisibile specifice fiecăreia, valori prezentate în normele republicane de protecţie a muncii, norme departamentale sau
norme specifice.
Ventilarea este acţiunea de menţinere a unei calităţi a aerului interior impuse de specificul activităţii umane,
respectiv a celei tehnologice. Instalaţia de ventilare realizează o introducere (refulare) de aer proaspăt care înlocuieşte
aerul evacuat încărcat cu noxe, menţinând în acest mod atmosfera interioară în limitele impuse de confort. Prin ventilare,
instalatiile realizeaza schimb de aer între interiorul încăperii şi spaţiul înconjurător exterior filtrând, încălzind sau răcind
aerul.
Tipul instalaţiei de ventilare şi condiţionare adoptat pentru o anumită încăpere depinde de următorii factori:
• natura şi cantitatea de degajări nocive;

1
 • modul de propagare al nocivităţilor;
• sistemul constructiv al incintelor;
• valorile la care sunt prescrişi parametri aerului interior pe considerente de confort sau tehnologice;
• limitele admisibile la care trebuie reduse concentraţiile diverselor substanţe nocive degajate;
• factori economici;
• factori energetic;
• factori de protecţia mediului.
În cazul unei incinte industriale cu pereţi exteriori, la care au loc numai degajări de caldură, este suficient pentru
îndepărtarea acestora să fie prevăzută o ventilare naturală-organizată (practicarea la partea superioară a unor orificii de
evacuare iar la partea inferioară a unor orificii pentru pătrunderea aerului exterior). În cazul încăperilor aglomerate, datorită
atât degajărilor mari de căldura şi umiditate cât şi valorilor la care trebuie menţinuti parametri de confort, este necesară
răcirea aerului introdus pentru a mări capacitatea de preluare a căldurii degajate, iar pentru a asigura şi preluarea
surplusului de umiditate este necesară şi uscarea aerului. Aceste tratări ale aerului pot fi realizate doar de o instalaţie de
condiţionare a aerului.
Climatizarea sau condiţionarea proces complex de tratare a aerului prin filtrare, amestecare, încalzire, răcire,
uscare şi umidificare, într-o anumită ordine (dictată de succesiunea agregatelor din centrala de climatizare), care trebuie să
asigure în încăpere, în tot timpul anului, o anumită microclimă (temperatură, umiditate relativă, viteză interioară a aerului).
Instalaţiile de climatizare numite şi instalaţii de condiţionare a aerului trebuie să asigure menţinerea parametrilor aerului
din încăperile deservite în limite dinainte prescrise, în tot timpul anului, indiferent de variaţia factorilor meteorologici şi de
gradul de ocupare a încăperilor.
Instalaţiile de ventilare – climatizare se dimensionează cu scopul de a asigura, printr-o funcţionare automată,
parametrii de confort termic în tot timpul anului. Proiectarea lor se va face având în vedere condiţiile cele mai defavorabile
din cele două sezoane opuse: iarna şi vara.
Porţiunea din interiorul încăperii vizată de acţiunea sistemului de ventilare – climatizare este denumită zona de
lucru (ocupată). Cuprinde volumul din interiorul încăperii, delimitat de pardoseala finită şi de un plan paralel cu aceasta
situat la înălţimea de 1 m pentru activităţi de tip aşezat şi de 1,8 m pentru activităţi în picioare. La aceste înalţimi trebuie să
se asigure valorile parametrilor de microclimat şi de puritate a aerului. Zona de deasupra celei de lucru se constituie doar
într-o zonă anexă, jucând un rol secundar în realizarea distribuţiei interioare a aerului. Distribuţia interioară a aerului într-
o încăpere reprezintă totalitatea liniilor de curent realizate de sistemul de ventilare – climatizare din incinta respectivă.
Unele destinaţii de încăperi (spitale, laboratoare etc.) sau unele procese tehnologice (industria textilă,
microelectronică, optică, prelucrări de mare precizie, laboratoare metrologice etc.) impun uneori cerinţe şi mai stricte în
privinţa unuia sau mai multora dintre parametri microclimatului interior. Aceasta influenţează nu numai complexitatea
agregatului de climatizare, ci însuşi sistemul constructiv al incintei respective.
Preocuparea pentru asigurarea condiţiilor de microclimat corespunzătoare specificului muncii desfăşurate de
oameni sau naturii procesului tehnologic, reprezintă o cerinţă primordială în dezvoltarea tehnicii ventilării si condiţionării
aerului pe plan mondial.

1.3. Clasificarea instalaţiilor de ventilare şi condiţionare

În orice sistem de ventilare este necesar să se introducă în încăperi aer, denumit în literatura de specialitate aer
refulat sau aer introdus, care preia nocivităţile în exces (căldură, umiditate, gaze, vapori, praf), după care trebuie să fie
scos din încăpere şi este denumit aer aspirat sau aer evacuat.
Instalaţiile de ventilare pot fi clasificate după:

2
 a. modul de vehiculare a aerului;
b. extinderea zonei ventilate:
c. diferenţa de presiune dintre interiorul şi exteriorul incintei ventilate;
d. modul de complexitate a tratării aerului în funcţie de cerinţele tehnologice sau de confort ale încăperii
respective.

a. Clasificare după modul de vehiculare a aerului

• ventilare naturală;
• ventilare mecanică;
• ventilare mixtă;
• condiţionare sau climatizare.
Ventilarea naturală
La ventilarea naturală schimbul de aer al unei încăperi se datorează acţiunii combinate a celor doi factori naturali:
potenţialul termic şi potenţialul creat de vânt. Când pătrunderea aerului curat are loc prin neetanşeităţile construcţiei (uşi,
ferestre), ventilarea naturală se numeşte neorganizată. Dacă în elementele de construcţie sunt practicate deschideri speciale
cu dimensiuni determinate, amplasate la anumite înălţimi şi care pot fi închise şi deschise după necesităţi, se obţine
ventilarea naturală organizată a încăperii.
Ventilarea mecanică
Ventilarea mecanică poate fi simplă (numai cu introducere sau evacuare, fără nici un fel de tratare) sau combinată
(cu încălzire, răcire, uscare sau umidificare).
În cazul ventilării mecanice vehicularea aerului se face cu ajutorul unui ventilator sau a două ventilatoare (unul de
introducere şi unul de evacuare). În general, prin vehicularea mecanică a unui debit de aer se urmăreşte menţinerea unei
temperaturi aproximativ constante în perioada de iarnă şi limitarea creşterii temperaturii interioare peste o anumită valoare
în perioada de vară. Aceasta presupune intercalarea în circuitul aerului pe lângă ventilator şi a unei baterii de încălzire
(întotdeauna înaintea bateriilor de încălzire se montează un filtru de praf). Mai există şi alte cazuri de ventilare mecanică
combinată, la care în circuitul aerului se introduc alte aparate cu ajutorul cărora se pot obţine unele procese simple (răcirea,
uscarea sau umidificarea aerului).
Ventilarea mixtă
Poate fi de două feluri:
• cu introducere naturală şi cu evacuare mecanică a aerului;
• cu introducere mecanică şi cu evacuare naturală.
Ventilarea mixtă sub cele două forme apare fie ca o posibilitate de exploatare a instalaţiilor de ventilare într-o
anumita perioadă a anului (de obicei vara), fie chiar ca soluţie de proiectare, avantajului ei constând în special în
economicitatea exploatării.
Condiţionarea sau climatizarea
Instalaţiile de condiţionare (climatizare) a aerului au fost definite mai sus.
După criteriile care stabilesc valoarea şi limitele de variaţie a parametrilor aerului interior, aceste instalaţii pot fi
destinate confortului uman sau confortului tehnologic. Dificultăţi mai mari pot apărea la instalaţiile de climatizare
tehnologice, deoarece valorile parametrilor aerului interior prescrise ca optime pentru procesul tehnologic trebuie în acelaşi
timp să constituie limite acceptabile din punct de vedere al confortului termic, pentru a nu creea senzaţii neplăcute
oamenilor angrenaţi în procesul tehnologic respectiv.

3
b. Clasificare după extinderea zonei ventilate
După acest criteriu de clasificare instalaţiile de ventilare se împart în:
• instalaţii de ventilare generală;
• instalaţii de ventilare locală;
• instalaţii de ventilare combinată (ventilare generală + locală).
Ventilarea generală are drept scop schimbarea aerului în intreaga incintă spre deosebire de ventilarea locală la
care evacuarea sau introducerea aerului se referă la anumite zone limitate din încăpere unde este concentrată producerea
nocivităţilor. Pentru a nu se răspândi în întregul spaţiu, nocivităţile sunt evacuate chiar la locul de degajare prin aşa
numitele absorbţii locale. Ventilarea generală sau de schimb este caracteristică încăperilor social- culturale sau a celor
industriale fără degajări importante de nocivităţi. Ventilarea locală a aerului apare ca necesară când avem surse concentrate
de nocivităţi sau când acestea sunt dispuse în anumite zone ale incintelor. În aceasta categorie intră carcasele, nişele, hotele,
aspiraţiile marginale etc.
Existenţa unui sistem de ventilare locală nu exclude prezenţa unei instalaţii de ventilare generală, căreia îi revine
rolul de a dilua nocivităţile scăpate de la dispozitivele de absorbţie locală la valori sub limitele admisibile şi de a asigura
aerul de compensaţie. Se ajunge astfel la sistemul de ventilare combinată.

c. Clasificare după diferenţa de presiune dintre interiorul şi exteriorul incintei ventilate

În acest caz ventilarea poate fi:
• ventilare în echipresiune;
• ventilare în suprapresiune;
• ventilare în depresiune.
Ventilare în echipresiune se obţine când debitele de aer de introducere şi de evacuare sunt egale. La ventilarea în
suprapresiune, debitul de aer introdus este mai mare decat cel evacuat astfel că în interiorul încăperii apare o presiune mai
mare ca în exteriorul ei, debitul în exces evacuându-se fie pe cale naturală fie mecanic. La ventilarea în depresiune
lucrurile se întâmplă invers.
Aceste sisteme se folosesc pentru a impune un anumit sens al trecerii aerului dintr-o încăpere în alta. Astfel,
realizând depresiune într-o încăpere cu degajări importante de nocivităţi şi suprapresiune în încăperea vecină „curată”, prin
sensul de circulaţie a aerului obţinut între cele două încăperi se împiedică răspândirea nocivităţilor în întreg spaţiul. Invers,
se recomandă utilizarea unui sistem de ventilare în suprapresiune la încăperile „curate”, fară degajări semnificative de noxe,
împiedicându-se astfel pătrunderea aerului viciat din exterior sau din încăperi învecinate „murdare”.
În clădirile cu mai multe încăperi ventilate se recomandă ca pe ansamblu suma debitelor evacuate să fie egală sau
cât mai apropiată cu a celor introduse pentru a se împiedica subrăcirea anumitor zone din clădire în timpul sezonului rece
sau apariţia unor curenţi de aer supărători în dreptul uşilor şi ferestrelor din clădire.

d. Clasificare după modul de complexitate a tratării aerului în funcţie de cerinţele tehnologice

sau de confort ale încăperii respective
După acest criteriu, instalaţiile de ventilare şi condiţionare se împart într-o multitudine categorii date în principal
de complexitatea centralelor de tratare sau de climatizare a aerului. Ordinea în care agregatele de climatizare (baterii de
încălzire, baterii de răcire, camere de umidificare, dezumidificatoare, camere de amestec, recuperatoare de căldură etc.)
sunt dispuse în centrală determină tipul tratării aerului şi deci tipul instalaţiei de ventilare sau condiţionare.