SINTEZE

ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

Romanitatea românilor – descendenţa romană a românilor; idei înrudite şi adiacente: stăruinţa

elementului roman în Dacia postaureliană; unitatea de neam a românilor; latinitatea limbii române; esenţa
romană a unor obiceiuri şi datini populare; conştiinţa românilor despre originea lor romană.
1. ETNOGENEZA ROMÂNEASCĂ
a. Faza preliminară a romanizării. Geto- dacii şi lumea romană (sec. I î. Hr. – II d. Hr.)
- primele relaţii politice daco-romane s-au stabilit în timpul lui Burebista (82 î. Hr.- 44 î. Hr.);
- legăturile s-au intensificat în sec. I î. Hr. – I d. Hr. – dacii au preluat elemente de cultură materială
romane (plugul, denarul, ceramica)
b. Cucerirea romană: Dobrogea – integrată în imperiu în 46 d. Hr.
Dacia în timpul lui Decebal (87-106):
- războaiele daco-romane din timpul împăratului Domiţian,
desfăşurate în anii 87 şi 88 şi încheiate cu pacea avantajoasă dacilor din anul
89; statul devenea regat clientelar Romei
- războaiele daco-romane din timpul împăratului Traian, desfăşurate
între anii 101-102 şi 105-106; o parte a Daciei era transformată în provincie
romană
c. Romanizarea propriu-zisă: reprezintă un proces complex şi de lungă durată prin care civilizaţia
romană pătrunde în toate compartimentele vieţii provinciei şi care are ca element esenţial însuşirea
limbii latine de către populaţia cucerită
- Factori: limba latină – a pătruns în mediul urban şi cel rural
colonizarea - coloniştii latinofoni, aduşi din toată lumea romană
armata şi veteranii
administraţia
modul de viaţă roman
urbanizarea
viaţa culturală şi spirituală
- Prin romanizare a avut loc procesul de sinteză şi simbioză daco-romană
- 271 – la retragerea aureliană – pe locul vechii provincii a rămas o populaţie romanizată;
procesul a continuat prin romanizarea şi a dacilor liberi ce au intrat în contact cu cei din interiorul
provinciei Dacia; legăturile cu imperiul s-au menţinut şi după abandonarea provinciei; răspândirea
creştinismului în limba latină de către misionarii veniţi din imperiu
Etnogeneza românească: proces complex şi de lungă durată ce s-a derulat la nord şi la sud de Dunăre,
prin asimilarea de către autohtoni a culturii materiale şi spirituale romană şi apoi asimilarea slavilor
veniţi de către cei romanizaţi
- sec. IV-VIII – s-a format limba română; a evoluat din latina vulgară într-o limbă protoromână şi
apoi în limba română; structurată în: substratul daco-moesic, stratul latin şi adstratul slav
meridional; gramatica latină reprezintă structura fundamentală a limbii române; aproximativ 80 %
din fondul principal de cuvinte al limbii române provin din latina vorbită.
- după instalarea slavilor la sud de Dunăre, s-a produs o fragmentare a comunităţilor vorbitoare de
limbă latină; s-au format dialecte ale limbii române: daco-român (la nord de Dunăre) şi sud-
dunărene - aromân, istro-român, megleno-român; diferenţele locale au determinat apariţia unor
graiuri – oltenesc, maramureşean, moldovenesc etc.
- sec. XIX – s-a constituit limba română literară.
2. CRONICARII ŞI ISTORICI AI EVULUI MEDIU ŞI EPOCII MODERNE
 Romanitatea românilor: reprezintă descendenţa romană a românilor din coloniştii aduşi de romani
în provincia Dacia şi latinitatea limbii române
 - - cele dintâi informaţii despre români datează din sec. VII-VIII; sunt desemnaţi cu
numele de vlahi – la originea denumirii de vlah se află numele unui trib celt – volcae, amintit
de Caesar în De bello Gallico; termenul a trecut la germani prin care erau desemnaţi vecinii din
sud şi vest (valh – roman şi gal romanizat); apoi a cunoscut în limba germană o restrângere,
referindu-se la locuitorii din Italia (wälcher);
- slavii, aflaţi în contact cu lumea germană începând cu sec. al IX-lea, au
preluat acest termen – biograful apostolului slavilor Metodie i-a denumit pe
italieni cu termenul de wlach; astfel, vlah înseamnă un străin, un neslav de limbă
romanică;
- variante ale termenului: vlah la bizantini şi la slavii sudici, voloh la slavii
răsăriteni, valachus în lumea latino-catolică apuseană, blach la unguri –
transformat în olah;
- apariţia acestui nume dat românilor de către străini în Evul Mediu, marchează
sfârşitul etnogenezei româneşti şi exprimă caracterul romanic, conţinutul de bază
al expresiei fiind cel etnic;
- originea latină a poporului român şi a limbii vorbite, precum şi prezenţa neîntreruptă a românilor în
teritoriile nord-dunărene, au fost pentru multe secole un fapt de conştiinţă
istorică europeană, în condiţiile apariţiei şi dezvoltării pericolului otoman.
 surse istorice şi cronicari:
- sec. VII – tratatul militar bizantin Strategikon - utilizează termenul de romani
- sec. IX – geografia armeană a lui Moise Chorenati aminteşte „ţara necunoscută ce-i zic
Balak-Valahia;
- cronica turcă Oguzname scrie despre o ţară a vlahilor (Ulak-ili)
- sec. X – lucrarea împăratului bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959),
Despre administrarea imperiului, utilizează acelaşi termen în contextul aşezării slavilor în
Balcani, iar pe bizantini îi numeşte romei
- sunt amintiţi cu termenul de vlahi într-o scrisoare a împăratului bizantin Vasile al II-lea
Macedoneanul precum şi într-un act emis la 1020;
- a doua jumătate a sec. XI – geograful persan Gardizi în tratatul său Podoaba istoriilor îi
localizează între Dunăre şi „un munte mare”, identificat cu Carpaţii Meridionali;
- istoricul bizantin Kekaumenos – „Poporul blachilor locuia mai întâi lângă Dunăre şi Saos, râu
pe care acum îl numim Sava”;
- sec. XII – Ioan Kynnamos, secretar al împăratului Manuel I Comnenul, în cronica sa în descrie
o campanie bizantină împotriva ungurilor 1176 şi îi menţionează pe români cu numele de vlahi:
„Se zice că sunt veniţi demult din Italia”;
- în corespondenţa dintre Ioniţă cel Frumos şi Papa Inocenţiu al III-lea – legătura dintre originea
etnică a românilor şi Roma;
- sec. X-XIII – sursele bizantine menţionează la nord de Dunăre populaţii sub numele de „daci”
şi „geţi” ce fac referire la români;
- pe la 1200 – notarul anonim (Anonymus) al regelui Bela al Ungariei în cronica sa Gesta
Hungarorum (Faptele ungurilor), afirma că, la sosirea lor în Panonia, ungurii au găsit slavi,
bulgari şi „blachi, adică păstorii romanilor” („blachi ac pastores Romanorum”);
- sec. XIII – Simon de Keza în Gesta Hunnorum et Hungarorum nota că românii erau în
Panonia la venirea hunilor, iar în vremea lui Attila, romanii, locuitori ai oraşelor (civitates), s-au
înapoiat în Italia, doar vlahii au rămas pe loc;
- papalitatea a luat cunoştinţă despre existenţa şi apartenenţa românilor la „ritul grecilor”;
- odată cu desfăşurarea luptei antiotomane a Ţărilor Române, interesul european faţă de români a
sporit; umanişti italieni, şi nu numai, au subliniat descendenţa românilor din „coloniile
romanilor”:
- sec. XIV – în contextul formării statelor medievale româneşti Ţara Românească şi Moldova şi a
expansiunii otomane în Balcani, oamenii de cultură ai epocii au activat pentru trezirea
 conştiinţei contemporanilor; au existat două motive în preocuparea umaniştilor faţă de români: -
preocuparea occidentalilor de a stăvili expansiunea otomană; - preocuparea pentru antichitatea
clasică;
- sec. XV - Poggio Bracciolini – printre primii care a afirmat originea latină a românilor; s-a
argumentat pentru prima dată latinitatea limbii române;
- Flavio Biondo – secretar apostolic şi erudit umanist menţiona „invocau cu mândrie
originea lor romană”;
- Enea Silvio Piccolomini, devenit papă sub numele de Pius al II-lea (1458-1464), în
lucrarea Cosmografia, tipărită în 1501, a contribuit cel mai mult la răspândirea teoriei despre
originea romană a poporului român; a prezentat însă denaturat originea cuvintelor valachi şi
Valachia, legând-o de numele generalului roman Flaccus – probabil cel cântat de Ovidiu, din
care au derivat termenii Flaci sau Flaccia, pentru vlahi şi Valachia;şi-a cules informaţiile de la
misionarii dominicani şi franciscani;
- Demetrie Chalcocondil, stabilit în Italia pe la 1453; fratele sau vărul său Laonic
Chalcocondil, grec stabilit în Italia, i-a numit „daci” pe cei din nordul Dunării şi „vlahi” pe cei
din sudul fluviului.
- sec. XVI - marchează europenizarea cunoştinţelor despre originea romană a poporului român, dar
şi afirmarea limbii române scrise – tiparul românesc a prilejuit o puternică afirmare a conştiinţei de
neam şi de origine în tipăriturile bisericeşti (diaconul Coresi justifica în Psaltirea sa din 1570
tipărirea de cărţi româneşti: „mai toate neamurile au cuvântul lui Dumnezeu în limba lor, numai noi
rumânii n-avem”),
Străini: - Francesco della Valle – a fost primul cărturar care a reprodus o propoziţie
în limba română: „Sti Rominest” (Ştii româneşte?);
- Anton Verancsics (1504 – 1573) – existenţa unei conştiinţe a descendenţei latine a
românilor;
- Johannes Leunclavius ( a scris în 1588 o istorie a Imperiului Otoman)
- Antonio Bonfinius (Bonfini), care a trăit ultimii ani din viaţă la curtea maghiară,
preciza că „ din legiunile şi din coloniile duse în Dacia de Traian şi ceilalţi împăraţi s-au
tras din români”; admira modul în care a supravieţuit limba latină printre români
- Fillippo Buonaccorsi;
- Jan Laski, episcop de Gnezno, vorbind în Conciliul de la Lateran despre Moldova, a
semnalat prezenţa unei populaţii romanice „căci ei spun că sunt oşteni de odinioară ai
romanilor”;
- cărturarii saşi din Transilvania s-au poziţionat pe aceiaşi direcţie a autohtoniei
românilor în spaţiul carpato-dunărean, cum ar fi David Hermann („îşi trag originea şi
numele, ba chiar şi limba romană, din coloniştii aduşi de Traian”)
Români: - Nicolaus Olahus (1493-1568), transilvănean de origine română, a
corespondat cu mari umanişti precum Erasmus din Rotterdam, a ocupat funcţii religioase
de arhiepiscop de Strigoniu şi primat al Ungariei, dar şi pe cea de vicerege al Ungariei în
1562; în lucrarea sa Hungaria (1536) este primul care susţine unitatea de neam, limbă,
obiceiuri şi religie a românilor,
- Johannes Honterus, originar din Braşov, a înscris pe harta sa din 1542 numele Dacia
pentru întreg teritoriul locuit de români;
- sec. XVII-XVIII - ideea acestei descendenţe a prins şi mai mult contur; mărturiile referitoare la
originea românilor sunt mai numeroase şi atestate în Europa
- sec. XVII - marchează apogeul culturii medievale româneşti scrise odată cu apariţia primelor
cronici în limba română şi emanciparea definitivă de slavonism:
Străini: - Martin Opitz – a găsit o confirmare a originii romane a poporului român în
limba română, considerată cea mai apropiată de latină dintre limbile romanice şi în
obiceiurile populare româneşti;
 - istoricii saşi Johann Troster şi Laurentius Toppeltinus – au susţinut originea pur
romană a românilor, combătându-l pe Ştefan Szamoskozy ( 1565-1612) care după studiile
umaniste efectuate la Heidelberg şi Padova a dedicat un capitol al lucrării sale Daciei
romane şi originii latine a românilor, iar după unirea înfăptuită de Mihai Viteazul a negat
autohtonia şi continuitatea românilor în vatra Daciei; pe o poziţie obiectivă s-a situat şi
Nicolae Istvantffy – istoric şi diplomat al împăratului Rudolf al II-lea, care a subliniat
faptul că românii din Transilvania nu reprezintă o ameninţare la adresa „naţiunii maghiare”
printr-o ştirbire a privilegiilor ei tradiţionale;
- Ioan Lucius (Lučič) în 1666, în cronica sa apărută la Amsterdam, urmărind istoria
Croaţiei şi Dalmaţiei a făcut referiri şi la românii nord-dunăreni; el nu a negat continuitatea
elementului roman în Dacia traiană, dar a susţinut că el a fost sporit printr-o imigrare
provocată de către bulgari de la sud de Dunăre;
Români: - Grigore Ureche (1590-1647) în Letopiseţul Ţării Moldovei – a contribuit la
dezvoltarea conştiinţei de neam;
- Miron Costin (1633-1647) – format la şcolile din Polonia în De neamul moldovenilor
din ce ţară au ieşit strămoşii lor („de la Râm ne tragem” - Traian socotit primul
„descălecător” al românilor;) şi în Letopiseţul Ţării Moldovei;
- Nicolae Costin
- Ion Neculce
- stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-1714) – format în Italia în Istoria Ţării
Româneşti;
- Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei şi mai ales în Hronicul vechimii a romano-
moldo-vlahilor, care avea 343 de foi în manuscris în varianta românească, inaugurează
prestigiosul efort al istoriografiei române de a determina şi fixa locul românilor în istoria
universală – a susţinut ideea exterminării dacilor după cucerire şi a continuităţii romane
după retragerea aureliană: „aceştia dară,(...), vestiţi romani, (…), sunt moşii, strămoşii
noştri, a moldovenilor, muntenilor, ardelenilor”); Adolf Armbruster în Romanitatea
românilor – istoria unei idei precizează faptul că Dimitrie Cantemir a fost primul care a
analizat ştiinţific izvoarele antice despre retragerea aureliană;
- sec. XVIII – în contextul mişcării de emancipare politică a românilor din Transilvania (reprezentau
60% din populaţie) şi a dezvoltării teoriei imigraţioniste s-au afirmat:
Străini: - împăratul Austriei, Iosif al II-lea (1780-1790), îi socotea pe români
„incontestabil, cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei”;
- Benko Iozsef, în cartea Transilvania, sive magnus Transilvaniae Principatus (1778),
arăta că la retragerea aureliană, „mulţi romani împreună cu dacii indigeni au rămas pe
loc”;
- învăţatul sas Michael Lebrecht care a subliniat vechimea românilor în teritoriul
Transilvaniei, precum şi originea lor romană (1784 – în timpul răscoalei lui Horea, Cloşca
şi Crişan);
- istoricul englez E. Gibbon, în 1787, autor al unei istorii a Imperiului Roman, preciza că
după retragerea aureliană cei rămaşi „mai mare groază aveau de migrare decât de
stăpânitorul got”;
- contele Teleki, preşedinte al Cancelariei Aulice Transilvane, recunoştea, în 1791, că
„românii sunt locuitorii cei mai vechi ai Transilvaniei;
- istoricul sas, braşoveanul Martin Schmeitzel, care a predat la Universitatea din Halle
un curs despre istoria Transilvaniei a susţinut teoria latinităţii românilor;
- într-o scriere iezuită de la începutul sec. al XVIII-lea despre secui se afirma despre
românii din cele trei ţări româneşti că sunt urmaşii romanilor;
- la mijlocul secolului, (după alţi autori, în 1791) istoricul Andrei (Andras) Huszti – a
susţinut teza descendenţei românilor din romani
 Români: - Ioan Inochentie Micu Klain, episcop greco-catolic, a fost primul care a
elaborat un program complex de emancipare politică şi socială a românilor din
Transilvania şi a subliniat originea latină a poporului român.
- membrii Şcolii Ardelene: Samuel Micu, Gh. Şincai, Petru Maior, Ioan Piuariu Molnar,
Iosif Meheşi, Ioan Para, Ion Budai-Deleanu în lucrarea intitulată Supplex Libellus
Valachorum – a reprezentat primul program politic modern al românilor din Transilvania
(1791- adresat Curţii de la Viena) – afirmarea legitimităţii revendicărilor populaţiei
româneşti şi latinitatea limbii române şi a poporului român; au demonstrat exterminarea
dacilor după 106 – idee susţinută şi de August Treboniu Laurian în sec. XIX – el a
considerat că istoria românilor începe de la fondarea Romei; între 1871 şi 1876 a apărut
Dicţionarul limbii române şi din care Laurian a scos elementele nelatine şi a adoptat un
sistem ortografic etimologic îndepărtat de limba română autentică; afirmarea romanităţii în
deceniile următoare, a devenit o permanenţă politică activă – daco-românismul – 1848,
1859, 1877, 1918;
- sec. XIX - 1844 – Paul Ioseph Schafarik susţinea că „valahii de la nord şi de la sud de fluviu
au toţi aceeaşi origine”;
- istorici graci stabiliţi în Principate: Daniel Philiphide, Dionisie Fotino şi românii
Ienăchiţă Văcărescu, Naum Râmniceanu au susţinut teza simbiozei daco-romane.
3. DISPUTA ÎN JURUL CONTINUITĂŢII (SEC. XVIII-XIX)
 Până în sec. XVIII, continuitatea românilor în spaţiul carpato-dunărean a fost considerată un fapt
normal şi logic.
 Teoria imigraţionistă:
- încă de la sfârşitul sec. XVI, unii cărturari maghiari şi-au exprimat neîncrederea faţă de teoria originii
romane a românilor şi a autohtoniei lor şi mai exact
- Istvan Szamoskoszy, în 1593, susţinea că românii sunt urmaşii coloniştilor romani, dar după domnia
lui Mihai Viteazul şi-a schimbat radical poziţia susţinând că românii nu pot fi urmaşii coloniştilor romani,
deoarece au fost mutaţi la sud de Dunăre în vremea împăratului Gallienus; teoria sa combătută de
cărturarii saşi L Toppeltinus (1672) şi J. Troster, în lucrarea sa despre Dacia a insistat pe ideea vechimii
şi a originii latine a românilor (tiparită la Nürnberg în anul 1666);
- Franz Sulzer, ofiţer de justiţie al armatei austriece, în lucrarea Geschichte des transalpinischen
Daciens (1781) a dezvoltat teoria imigraţionistă – românii s-au format ca popor în Pen. Balcanică, undeva
în Moesia sau în Tracia, unde au îmbrăţişat creştinismul, iar în sec. XIII au emigrat în nord de Dunăre; la
aceasta au aderat şi istoricii I. C. Eder, Bolla Marton, I. Ch. Engel
- după constituirea Imperiului Austro-Ungar (1867), care a înglobat şi teritorii româneşti (Bucovina,
Transilvania, Banat), teoria imigraţionistă a fost reluată de Robert Roesler – redactează Dacien und
Romanen (1868) şi Romanische Studien (Studii româneşti. Cercetări cu privire la istoria veche a
României, tipărită la Leipzig, în1871):
- dacii au fost exterminaţi ca popor
- romanizarea nu s-a putut realiza în cei 165 de ani de stăpânire romană
- la retragerea aureliană Dacia a rămas pustie
- poporul român s-a format la sud de Dunăre, de unde, în sec. XIII, românii au
migrat la nord de fluviu şi s-au aşezat în teritorii deja locuite de unguri şi saşi
- românii sunt un popor de păstori nomazi.
- sec. XIX-XX – aceste teorii s-au regăsit în manualele şcolare din Ungaria
 Combaterea teoriei imigraţioniste cu argumente de ordin logic, istoric, lingvistic
- primul istoric român – Bogdan Petriceicu Haşdeu, reprezentant de seamă al istoriografiei româneşti,
în lucrarea Teoria lui Roesler (1884) – continuitatea dacică şi daco-romană şi apoi a românilor în Evul
Mediu; în studiul realizat în 1860 intitulat Pierit-au dacii?, a demonstrat că Şcoala Ardeleană şi
continuatorii ei au dat o interpretare forţată izvoarelor antice, că substratul dacic al poporului român nu
poate fi contestat; a formulat şi o teorie a circulaţiei cuvintelor;
 - istorici şi lingvişti români: - A. D. Xenopol, filologul Philippide, D. Onciul – Scrieri istorice (1885)
– poporul român s-a format la nord şi la sud de Dunăre, D. Photino, Mihail Kogălniceanu, Nicolae
Densuşianu (1846-1911) – Dacia preistorică apărută postum (1913) de 1200 de pagini – limba română a
fost moştenită de la daci, N. Iorga, - izvoare scrise, în Istoria românilor, Vasile Pârvan, - Începuturile
vieţii romane la gurile Dunării (1923) aduce argumente arheologice, C. Daicoviciu, Gh. I. Brătianu – în
O enigmă şi un miracol istoric: poporul român (1937) – romanitatea şi continuitatea românilor sunt
procese reale şi nu miracole în context european, Aurelian Sacerdoţeanu, Al. Rosetti – Istoria limbii
române, Constantin C. Giurescu – Formarea poporului român şi a limbii române (1973), în articolul
publicat în Magazin istoric din 1973 intitulat Romanismul dacic, David Prodan, Constantin Daicoviciu,
Sextil Puşcariu, N. Drăgan, Emil Petrovici, Vlad Georgescu – Istoria românilor (1992), C. Durandin
- Istoria românilor (1998), Gr. Tocilescu; renunţarea la scrierea chirilică şi generalizarea alfabetului
latin, predarea limbii române şi a istoriei naţionale în şcolile constituite prin reforma iniţiată de Al. I.
Cuza, au generalizat conştiinţa romanităţii poporului român.
- istorici străini: - Th. Mommsen, I. Jung, C. Patsch, L. Homo, Paul Mackendrick.
- după 1945 – sunt fundamentate teoriile staliniste despre caracterul „imperialist” al stăpânirii
sclavagiste romane şi despre importanţa civilizatoare a slavilor în Europa; Mihai Roller, în manualul de
istorie din 1947 a negat romanitatea românilor şi a evidenţiat elementul slav în etnogeneza românească;
- după 1965 – în contextul reînvierii sentimentului naţional, s-a impus teoria formării poporului român şi
a limbii române anterior cuceririi romane;
- după 1989 – istoriografia a restabilit echilibrul în problema romanităţii românilor: istoricul Lucian
Boia în lucrarea Istorie şi mit în conştiinţa românească.
 OAMENII, SOCIETATEA ŞI LUMEA IDEILOR
B
SECOLUL XX ÎNTRE DEMOCRAŢIE ŞI TOTALITARISM

A. IDEOLOGII ŞI PRACTICI POLITICE DEMOCRATICE

o Perioada postbelică (1919-1921):
 caracteristici: votul universal (Anglia – 1918, SUA – 1920, extins şi asupra femeilor), alegeri libere,
respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, pluralism politic (în Anglia, pe lângă Partidul
Conservator şi P. Liberal, apare şi Partidul Laburist; în Italia, alături de Partidul Liberal, a mai apărut şi
Partidul Popular), separarea puterilor în stat
 evoluţii economice:
- în statele democratice occidentale, prin intermediul unor guvernări de dreapta (P. Conservator –
Marea Britanie; Blocul Naţional şi Uniunea Naţională – Franţa, Partidul Republican, din 1920 – S.U.A.), s-
a avut în vedere redresarea economică, dar cu efecte antisociale; în SUA, republicanii au promovat o
politică izolaţionistă în plan extern, protecţionistă – în plan economic, puritană cu accente xenofobe – pe
plan intern;
- în statele din centrul şi estul Europei, constituite în urma desfiinţării marilor imperii german,
austro-ungar şi ţarist, sistemul democratic trebuia consolidat prin adoptarea unei politici reformatoare în
segmentul economic (desfiinţarea marii proprietăţi şi împroprietărirea ţărănimii) şi în cel politic -
constituţional;
 regimuri politice: Franţa, între 1918-1940, a cunoscut un regim democratic republican, caracterizat
prin instabilitate guvernamentală, după 1945 prin noua Constituţie s-a instituit un regim parlamentar clasic
– preşedinte din 1959 Charles de Gaulle, prin reforma constituţională din 1962, s-a stabilit alegerea
preşedintelui prin vot universal de către cetăţeni; Marea Britanie – primul-ministru, şef al majorităţii
parlamentare, îşi alegea miniştrii şi avea puteri executive extinse, astfel, s-a remarcat, din partea P.
Conservator David Lloyd George (1920-1922), Winston Churchill (1940-1945; 1951-1955) şi Margaret
Thatcher; în SUA, s-a menţinut regimul prezidenţial, puterea preşedintelui fiind controlată de un parlament
bicameral;
regimul s-a consolidat în statele nordice: Danemarca, Suedia, Norvegia
în noile state constituite la sfârşitul războiului s-au adoptat fie regimuri politice republicane,
fie monarhia parlamentară - Iugoslavia; în Polonia, rivalitatea politică, lipsa de experienţă a electoratului
au condus la o consolidarea a puterii executivului, regimul a evoluat către autoritarism, iar în Germania,
stat federal, condus de un preşedinte ales prin vot universal şi de un cancelar (şef al guvernului), guvernul
republican de la Weimar (1919) a trebuit să facă faţă revoluţiei spartakiste de la Berlin ;

o Perioada de criză (1929-1933): statele democratice s-au confruntat cu grave probleme

economice şi sociale, care au avut drept consecinţe fie menţinerea regimurilor liberale, fie
degenerarea în regimuri totalitare
B. IDEOLOGII ŞI PRACTICI POLITICE TOTALITARE
o Premisele instaurării regimurilor totalitare:
- Inflaţia, scăderea nivelului de trai în anii marii crize; instabilitatea politică internă
- politica revanşardă şi revizionistă a unor state europene, nemulţumite de conţinutul
tratatelor de pace semnate la sfârşitul Primului Război Mondial (Germania – prin Tratatul de la Versailles a
fost obligată să plătească o mare despăgubire de război, să renunţe la pretenţiile sale coloniale şi la propria
armată, pierdea 13 % din teritoriu, 12 % din populaţie, 48 % din minereurile de fier, 15 % din producţia
agricolă şi 10 % din industrie, din 1923 pierdea şi zona demilitarizată a Ruhrului ocupată de francezi;
Ungaria – Tratatul de la Trianon; Bulgaria – Tratatul de la Neuilly; dar şi Italia – decepţionată în privinţa
ambiţiilor sale teritoriale şi destabilizată de grevele din 1920 şi Rusia)
o Caracteristici generale: - existenţa partidului unic şi a unui dictator în fruntea statului; -
încălcarea drepturilor omului; - lichidarea oricărei forme de opoziţie; - constituirea poliţiei politice;
- cenzura presei; - propagandă intensă de promovare şi susţinere a regimului
o Regimuri totalitare:
1.Fascismul în Italia:
o Instaurarea regimului:
- oct. 1922 – fasciştii (Partidul Naţional Fascist), conduşi de Benito Mussolini (Il Duce), au
întreprins marşul asupra Romei; regele Victor Emanuel al III-lea a fost silit să demită guvernul şi să-l
numească pe Mussolini premier (29 oct. 1922);
- noiembrie 1922 – Parlamentul i-a acordat puteri depline;
- după alegerile din 6 aprilie 1924 – în Camera Deputaţilor, au intrat numeroase elemente fasciste
o Măsuri de consolidare a regimului:
- a îmbrăcat forma corporatistă (organizarea societăţii în grupuri profesionale – corporaţii) şi a
promovat ideea „statului naţiune”;
- desfiinţarea sindicatelor;
- suprimarea libertăţii presei;
- interzicerea partidelor politice şi eliminarea opozanţilor politici;
- înfiinţarea miliţiilor fasciste „Ovra”, a organizaţiilor paramilitare Cămăşile negre şi Ballila şi a
Tribunalului special (1925);
- stăvilirea abuzurilor şi a corupţiei.
o Sfârşitul regimului: angajarea Italiei în cel de-al Doilea Război Mondial în acţiuni
extremiste, a condus la o slăbire a popularităţii lui Mussolini şi a înlăturării regimului în urma debarcării
din Sicilia a trupelor de coaliţie (iulie 1943); a fost executat de patrioţii italieni în 1945.
2. Nazismul în Germania: ideologie fundamentată de Adolf Hitler în lucrarea „Mein Kampf”; era
promovată ideea creării unui imperiu (reich) german prin nevoia de „spaţiu vital” pentru rasa ariană;
antisemitismul – componentă esenţială a programului lui Hitler
o Instaurarea regimului:
- ian. 1933 – preşedintele Hindenburg l-a numit cancelar al Germaniei pe Hitler, liderul Partidului
Naţional Socialist al Muncitorilor din Germania;
- martie 1933 – Parlamentul dominat de nazişti; Republica de la Weimar s-a prăbuşit;
- 1934 – după moartea lui Hindenburg, Hitler s-a proclamat „fuhrer”
o Măsuri de consolidare a regimului:
- scoaterea în afara legii a partidelor politice şi eliminarea adversarilor politici;
- desfiinţarea sindicatelor;
- înregimentarea în organizaţii controlate de Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor, cum ar fi:
Frontul Muncii – a înlocuit sindicatele, Tineretul hitlerist – organizaţie paramilitară;
- înfiinţarea poliţiei politice - Gestapo
- măsuri antisemite: eliminarea evreilor din avocatură, spitale, şcoli, administraţie; prin Legile de la
Nurnberg, din 1935, le-au fost retrase toate drepturile civile şi politice în statul german; 9/10 nov. 1938 –
Noaptea de cristal; din 1942 – aplicată „Soluţia finală”, Holocaust (Shoah) până în 1945, fiind ucişi
aproximativ 6 mil. de evrei în lagărele de la Auschwitz, Treblinka, Maidanek
- cenzura presei;
- intensificarea propagandei naziste în presă, radio, cinematografie
- instituirea controlului bisericii
o Sfârşitul regimului: aprilie 1945, frontul de luptă s-a restrâns în jurul Berlinului; la 30 aprilie
1945 – Hitler s-a sinucis; 9 mai 1945 – Germania a capitulat.
3. Comunismul în Rusia: ideologie fundamentată de Karl Marx, promova ideea preluării puterii de către
proletariat pe cale revoluţionară în statele mai dezvoltate; Lenin a dezvoltat această teorie şi a susţinut
preluarea puterii şi într-un stat mai puţin evoluat (Rusia); teoria marxistă susţinea egalitatea socială şi
menţinerea statului ca instrument al „dictaturii” proletariatului.
o Instaurarea regimului în Rusia:
- febr. 1917 – revoluţia declanşată la Petrograd de către Partidul Constituţional Democrat (elem.
Burgheze) şi menşevici (membrii Part. Social – Democrat); la 16 febr. /1 martie s-a instaurat un guvern
provizoriu, iar a doua zi, ţarul a abdicat; 25 oct./7 nov. 1917 – lovitura de stat declanşată de bolşevici
în frunte cu Lenin la Petrograd, cu scopul preluării puterii şi denumită Revoluţia din Octombrie –
eveniment ce este considerat actul de naştere al statului sovietic; modul de organizare a tuturor
domeniilor au fost expuse de Lenin în Tezele din Aprilie 1917
- 1918-1921 – războiul civil între albi (partizanii vechiului regim) şi roşii (susţinătorii bolşevismului);
- 1922 – s-a format Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (Rusia Sovietică; Ucraina, Bielorusia,
Transcaucazia
- 1924 – 1953 – consolidarea regimului în timpul lui I. V. Stalin
o Măsuri de consolidare a regimului:
- economice: naţionalizarea fabricilor şi băncilor, a terenurilor; industrializarea forţată;
cooperativizarea forţată a agriculturii (din 1929), înlocuirea proprietăţii private cu cea de stat; Stalin a
impus o economie centralizată şi planificată rigid (planurile cincinale)
- politice: promovarea unipartidismului – Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, înfiinţarea poliţiei
secrete (CEKA; NKVD; KGB); desfiinţarea partidelor politice, lichidarea opozanţilor politici în închisori
sau în lagărele de muncă forţată (Gulag-ul sovietic) – în anii Marii Terori, din 1936 şi 1939, au căzut
victime din rândul tuturor categoriilor socio-profesionale; suprimarea libertăţii presei;
- militare: înfiinţarea Armatei Roşii
- instituirea cultului personalităţii lui Stalin
După moartea lui Stalin, noul secretar general al partidului, Nikita Hrusciov, în 1956, a dezvăluit
crimele abominabile comise în perioada anterioară şi a condamnat cultul personalităţii acestuia.
După 1985, noul secretar general al partidului Mihail Gorbaciov, a lansat o nouă politică
perestroika i glaznosti (reconstrucţie şi deschidere) - aceasta a culminat cu desfiinţarea regimului
comunist din statele satelit ale URSS-ului
C. IDEOLOGII ŞI PRACTICI POLITICE ÎN ROMÂNIA
o Ideologii şi practici politice până în 1918
Potrivit Constituţiei din 1866, România era o monarhie constituţională, bazată pe principiul
separării puterilor în stat şi al votului censitar.
Formaţiunile politice care au dominat scena politică a României: Partidul Naţional Liberal, înfiinţat
în 1875 şi Partidul Conservator, constituit în 1880, care au guvernat alternativ potrivit principiului
rotativei guvernamentale introdus de regele Carol I din 1895.
Ideologii: liberalismul – preşedinte Ion I. C. Brătianu (din 1909); adept al dezvoltării economiei de tip
capitalist pe baza capitalului autohton;
conservatorismul – preşedinte Gh. Gr. Cantacuzino (1899-1907); adept al dezvoltării
treptate a statului
Ideologii şi practici politice în perioada interbelică
Consolidarea regimului democratic după Primul Război Mondial s-a înfăptuit în timpul regelui
Ferdinand I (1914-1927)
- 1918 - introducerea votului universal exclusiv masculin (de la 21 de ani), cu excepţia
magistraţilor şi a cadrelor militare;
- 1923 – adoptarea Constituţiei (art. 5: drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, art. 33: puterile
statului emană de la naţiune);
- 1926 – legea electorală, supranumită „a primei electorale”; potrivit acesteia, partidul,
care obţinea în alegeri 40 % din voturi devenea majoritar şi deţinea jumătate din locurile parlamentare,
cealaltă jumătate fiind împărţită între toate partidele inclusiv gruparea majoritară.
Monarhia constituţională:
  decembrie 1925 - ianuarie 1926 – familia regală s-a confruntat cu o criză dinastică datorită
renunţării la tronul României de către Carol; criza a fost soluţionată de Parlament prin
proclamarea lui Mihai ca prinţ moştenitor şi numirea unei Regenţe care urma să intre în funcţiune
după moartea regelui Ferdinand I.
 1927 – regele Ferdinand I s-a stins din viaţă;
 1927-1930 – a funcţionat Regenţa;
 1930-1940 – domnia lui Carol al II-lea; din 1938, a instaurat un regim autoritar – regimul carlist;
singura formaţiune politică activă a fost Frontul Renaşterii Naţionale, denumită, din 1940,
Partidul Naţiunii
Ideologii politice:
Partide politice ce au dominat scena politică interbelică: Partidul Naţional Liberal şi Partidul
Naţional Ţărănesc (dispar partidele conservatoare).
Ideologii politice:
a. Neoliberalismul, după Primul Război Mondial, punea accentul pe intervenţia statului şi pe
industrializare şi urbanizare;
- teoreticieni: Ştefan Zeletin (cel mai de seamă teoretician al neoliberalismului - considera că
documentul oficial de naştere a neoliberalismului românesc îl reprezintă Constituţia din 1923, regimul
politic se întemeia pe separaţia puterilor în stat), Mihail Manoilescu, Vintilă Brătianu, Victor Slăvescu,
care au întrevăzut legătura strânsă între industrializare, modernizare şi consolidarea independenţei politice;
- teoria „protecţionismului” concretizată prin formula „prin noi înşine” – colaborarea cu acel capital
străin şi nu eliminarea acestuia de pe scena economică;
- legi adoptate de guvernări liberale: 1923 – Constituţia; 1924 – legi privind comercializarea şi
controlul întreprinderilor statului, legea minelor, legea energiei; 1925 – legea pentru organizarea şi
exploatarea căilor ferate

b. Ţărănismul: ideologie promovată de Partidul Naţional Ţărănesc, înfiinţat în 1926

- teoreticieni: Constantin Stere (1920- aprecia că statul român nu poate fi decât un stat ţărănesc), Virgil
Madgearu, Ion Mihalache, Gh. Zane
- conţinut ideologic: acorda o atenţie deosebită gospodăriei ţărăneşti şi agriculturii;
ţărănimea – clasă socială omogenă şi independentă;
cea mai autentică expresie a democraţiei o reprezenta „statul ţărănesc”, se susţinea
ideea creşterii rolului statului în economie
- practicau politica „porţilor deschise” faţă de capitalul străin;
- evoluţia doctrinei politice: - 1919-1924 – ţărăniştii au susţinut ideea „luptei de clasă” a ţărănimii;
- după 1924 – au preconizat „apărarea de clasă” împotriva
burgheziei;
- 1935 – la Congresul Partidului Naţional Ţărănesc s-a insistat pe
colaborarea tuturor forţelor sociale în cadrul statului naţional ţărănesc;
- guvernări ţărăniste: 1928-1931 şi 1932-1933

După 1918 s-a menţinut practica introdusă de Carol I, ca regele să numească guvernul după care
urma dizolvarea corpurilor legiuitoare şi organizarea alegerilor.
În perioada interbelică s-a înregistrat o mare instabilitate guvernamentală: s-au perindat la
conducerea ţării 30 de guverne şi au avut loc 10 alegeri generale.
c. Extremismul:
o de dreapta: 1923 – Liga Apărării Naţional Creştine – A. C. Cuza; 1927 - s-a desprins
Legiunea Arhanghelului Mihail, care din 1930 s-a numit Garda de Fier; liderul grupării fiind Corneliu
Zelea Codreanu şi după moartea acestuia, în 1938, Horia Sima;
- doctrina legionară: orientare creştină, antisemită, mistică exacerbată; legionarii susţineau
teoria elitelor, iar în plan extern, orientarea ţării către Germania şi Italia;
- 1940-1941 – s-au aflat la guvernare, instaurând un regim de teroare, antidemocratic
o de stâng: 1921 – înfiinţarea Partidului Comunist, care a aderat la Internaţionala a III-a comunistă; se
susţinea ideea eliminării regimului capitalist şi a burgheziei şi moşierimii de la putere pe cale
revoluţionară, instaurarea puterii proletariatului, naţionalizarea principalelor mijloace de producţie în
scopul edificării societăţii socialiste;
1923 – s-a adoptat şi susţinut teza cominternistă privind dreptul popoarelor la
autodeterminare; România era considerată stat multinaţional şi trebuia dezmembrată;
1924 – scoaterea partidului în afara legii;
august 1944 – după înlăturarea regimului antonescian, PCR a preluat treptat
puterea.
 CONSTITUŢIILE DIN ROMÂNIA

A. PROIECTE CONSTITUŢIONALE ÎN SEC. XIX:

- 1831 şi 1832 – Regulamentele Organice, intrate în vigoare în Ţara Românească şi Moldova, au
fost elaborate de două comisii boiereşti, sub preşedinţia consulului rus Minciaki, la indicaţiile
Curţii imperiale de la Petersburg – Rusia fiind putere protectoare, din 1829, prin Tratatul de
la Adrianopol; aproape identice, ele asigurau modernizarea Principatelor în anumite limite
(menţineau privilegiile boierimii), motiv pentru care revoluţionarii paşoptişti au cerut
înlocuirea lor în unele documente programatice, spre exemplu: Proclamaţia de la Izlaz – în
Ţara Românească
- 1858 – în Conferinţa de la Paris, puterile garante (Prusia, Franţa, Anglia, Austria, Sardinia, Rusia
şi Turcia) au adoptat documentul intitulat Convenţia de la Paris (art. 46 – garanta egalitatea
moldovenilor şi a muntenilor în faţa impozitului, libertatea individuală);
- 1864 – în timpul domniei lui Al. I. Cuza, după lovitura de stat din 2 mai, guvernul condus de
Mihail Kogălniceanu a adoptat Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris care lărgea
atribuţiile domnitorului.
Ideea unirii celor două Principate Române, inserată în art. 371 din Regulamentele Organice, precum
şi acordarea de libertăţi şi drepturi cetăţeneşti– art. 7 şi 8 din Petiţia Naţională de la Blaj (3-5 mai 1848) şi
art. 2, 7, 13, 23 din Dorinţele partidei naţionale din Moldova, document redactat de Mihail Kogălniceanu,
la Cernăuţi (august 1848) au dominat viaţa politică românească în prima jumătate a sec. al XIX-lea.
B. CONSTITUŢIA DIN 1866
- după înlăturarea lui Al. I. Cuza, în februarie 1866, de pe tronul Principatelor Unite, trebuia soluţionată
problema succesorală;
- ideea aducerii prinţului străin pe tronul României a fost formulată în Rezoluţiile Adunărilor ad-hoc din
1857; în urma demersului politic al lui Ion C. Brătianu şi a rezultatului votului exprimat de populaţie prin
plebiscit, la 10/22 mai 1866, a fost proclamat principe Carol de Hohenzollern – Sigmaringen;
 Adoptarea Constituţiei:
- după alegerea Adunării Constituante, proiectul de Constituţie, redactat de Consiliul de Stat, a fost supus
spre dezbateri începând cu 1/13 mai 1866; în timpul dezbaterilor pe articole, au existat disensiuni între
gruparea liberal-radicală şi cea conservatoare pe componenţa Senatului (liberalii îl considerau o frână în
dezvoltarea capitalistă a ţării – conservatorii doreau ca instituţia să fie exclusiv moşierească), pe atribuţiile
domnitorului ( liberalii – să aibă puteri limitate, iar conservatorii – să deţină largi prerogative);
- a avut drept model Constituţia belgiană (1831), una din cele mai democratice din Europa, care proclama
principii de drept impuse de revoluţia franceză: „drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţeanului”,
„suveranitatea naţională”, „separarea puterilor în stat”, „responsabilitatea ministerială”;
- sancţionată şi promulgată de domnitor, a fost publicată în Monitorul Oficial al României la 1/13 iulie
1866 a rămas valabilă, cu unele amendamente, până în 1923; revizuită în 1879 şi 1884.
 Prevederi:
- se afirma dorinţa de independenţă a României (nume proclamat oficial), deşi continua să se afle sub
suzeranitate otomană (art.1) - nemenţionată, şi sub garanţia colectivă a marilor puteri;
- forma de guvernământ – monarhia constituţională ereditară în familia principelui Carol, în linie
directă, masculină;
- avea la bază principiul “suveranul domneşte dar nu guvernează”;
- principele dispunea de largi prerogative:
- dreptul de veto absolut;
- numea şi revoca miniştrii;
- era comandantul armatei;
- putea să confere decoraţii şi să bată moneda;
- prevedea principiul separării puterilor în stat:
 legislativă: - domnul şi Parlamentul format din Cameră şi Senat; camerele
parlamentare aveau garantată autonomia, imunitatea şi lipsa responsabilităţii
 parlamentarilor, dreptul de interpelare a miniştrilor şi constituirea unor comisii de
anchetă
 executivă: - domnul şi guvernul;
 judecătorească: - instituţii judecătoreşti; garanta inamovibilitatea magistraţilor,
definea constituirea juriului pentru crime, delicte politice şi de presă şi interdicţia
organizării comisiilor sau tribunalelor excepţionale; (Titu Maiorescu, în Contra
propunerii de revizuire a Constituţiei, în 1884, solicita independenţa
magistraţilor faţă de puterea executivă)
- consacra drepturi şi libertăţi cetăţeneşti înscrise în Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului,
adoptată în timpul revoluţiei franceze, din 26 august 1789 :
- libertatea individuală (art. 13)conştiinţei (art. 21), a presei (art. 24), a
întrunirilor (art. 26);
- egalitatea în faţa legilor;
- libertatea de exercitare a drepturilor politice (de către creştini -„Însuşirea de
român se dobândeşte, se conservă şi se pierde potrivit regulilor statornicite prin
legile creştine” – art. 7 );
- dreptul la azil politic;
- proprietatea era declarată sacră şi inviolabilă;
- menţinea sistemul de vot cenzitar; art. 31 – stipula suveranitatea poporului: „ toate puterile statului
emană de la naţiune” care o poate exercita „numai prin delegaţiune”, aplicând astfel
principiul reprezentativităţii;
electoratul era împărţit în trei colegii pentru Senat (dominat de moşieri datorită
censului foarte ridicat impus celor cu un venit anual de peste 800 de galbeni, dar şi de cei
drept – moştenitorul tronului, mitropolitul, episcopii) şi patru pentru Adunarea Deputaţilor –
avea dreptul de a vota bugetul (primele două colegii, dominate tot de moşieri datorită
censului foarte ridicat; colegiul al III-lea de orăşeni cu venituri mai scăzute; colegiul al IV-
lea – al ţărănimii – ea reprezenta 80 % din totalul populaţiei şi îşi exprima votul prin
delegaţi; categoria scutită de regula censului – cei care practicau profesiunile liberale:
profesorii, ofiţerii în retragere, pensionarii statului); în 1884, în timpul guvernării liberale, s-
a adus un amendament acestui articol, şi anume: numărul colegiilor pentru Senat s-au redus
de la trei la două şi pentru Adunarea Deputaţilor de la patru la trei; în 1917, prin modificarea
unor articole, a fost posibilă reforma electorală (votul universal) şi cea agrară;
evreii şi femeile erau lipsiţi/lipsite de dreptul de vot; un prim amendament a fost
adus art. 7, în 1879, ca urmare a asumării unor angajamente de către delegaţia română
prezentă la Congresul de la Berlin (1878) – se atribuia naturalizarea individuală şi
locuitorilor ţării de alte confesiuni; Juriştii au stabilit că prin această Constituţie s-a instituit
un guvernământ mixt.
Constituţia din 1866 a contribuit la consolidarea statului modern şi la afirmarea dorinţei de
independenţă; a fost prima constituţie liberală din sud-estul Europei.
După recunoaşterea internaţională a independenţei, România a fost proclamată regat (1881)
C. CONSTITUŢIA DIN 1923
După actul din 1918 şi mai ales după recunoaşterea internaţională a Marii Uniri, prin Conferinţa de
pace de la Paris-Versailles, provinciile româneşti alipite trebuiau integrate în structurile politice,
economice, administrative
 Adoptarea Constituţiei:
- votată de Adunarea Deputaţilor-26 martie, în Senat la 27 martie, promulgată prin decret-regal în 28
martie publicată în Monitorul Oficial în 29 martie; a stat la baza edificiului politic şi instituţional al
României după 1918; avea 138 de articole, cuprinse în 8 titluri (76 de art. nemodificate din vechea
Constituţie);
 Prevederi:
- art. 1 definea statul român, unitar şi indivizibil;
 - forma de guvernământ: monarhia constituţională ereditară;
- art. 33 – consfinţea suveranitatea naţională: „ toate puterile statului emană de la naţiune care nu le
poate exercita decât numai prin delegaţiune şi după principiile şi regulile aşezate în constituţiunea de faţă”
- au fost înscrise prerogativele monarhului - regele exercita puterea executivă, era şeful armatei; avea
dreptul de a încheia acorduri internaţionale, de a bate monedă, de a numi sau revoca miniştri, de a convoca
sau dizolva Parlamentul etc.
- principiul separării puterilor în stat: puterea executivă exercitată de rege prin intermediul
guvernului; puterea legislativă exercitată de Parlament (Reprezentanţa Naţională, care şi-a deschis
lucrările oficial în 1927), alcătuit din Senat ( alcătuit din membri desemnaţi de consiliile locale, de
camerele profesionale – de comerţ, agricultură, industrie -, de universitate, din membri aleşi şi din membri
de drept) şi Adunarea Deputaţilor; puterea judecătorească – dobândea dreptul de a controla actele puterii
executive prin înfiinţarea contenciosului administrativ – instituţie specializată în rezolvarea conflictelor
dintre stat şi persoane fizice;
- drepturi şi libertăţi cetăţeneşti: - art. 7 – acordarea drepturilor civile şi politice de către toţi cetăţenii
indiferent de originea etnică, confesiune şi limbă; art. 11 – libertatea individuală; art. 13 – inviolabilitatea
domiciliului; art. 22 – libertatea conştiinţei şi supremaţia bisericii ortodoxe;
- art. 64 - introducea votul universal, egal, direct, obligatoriu şi secret; se exceptau femeile ( prin
art. 6 – specifica “ legile speciale, votate cu majoritatea de 2/3, vor determina condiţiile sub care femeile
pot avea exerciţiul drepturilor civile”), magistraţii şi ofiţerii de carieră; afirmarea egalităţii juridice dintre
sexe deschidea şi perspectiva extinderii dreptului de vot şi asupra femeilor;

D. REGIMUL CARLIST. CONSTITUŢIA DIN 1938

 Premise: Carol al II-lea (1930-1940), încă de la începutul domniei el nu şi-a ascuns intenţiile de a
instaura un regim autoritar, pentru aceasta, a atras de partea sa o serie de oameni politici, industriaşi şi
intelectuali = camarila regală
- a subminat partidele politice încurajând disidenţele şi sciziunile;
- a căutat să-şi subordoneze mişcarea legionară;
- după alegerile din 1937 a numit ca prim ministru pe Octavian Goga al cărui partid se clasase doar pe
locul IV, fiind din start un guvern lipsit de viabilitate
Instaurare: la 10 februarie 1938 a instalat guvernul condus de patriarhul Miron Cristea aflat sub directa
lui influenţă şi a suspendat Constituţia din 1923;
Consolidare: - noua Constituţie, elaborată de Istrate Micescu, promulgată la 27 februarie, şi acceptată
de populaţie prin plebiscit, avea următoarele prevederi:
- art. 1 - consfiinţea statul naţional unitar şi indivizibil;
- art. 29 – menţinea principiul suveranităţii naţionale - “toată puterea emană de la Naţiunea
Română”, care şi-o exercita prin delegaţie
- întărea prerogativele regelui, iar art. 30 îl proclama “capul statului”:
 numea guvernul care răspundea doar în faţa lui,
 avea iniţiativă legislativă
 sancţiona şi promulga legile
- art. 31 şi 32 - separarea puterilor în stat: puterea legislativă se exercita de Reprezentanţa
Naţională, alcătuită din Senat şi Adunarea Deputaţilor; Parlamentul era lipsit de principalele
atribuţii;
puterea executivă – încredinţată regelui, dar care o
exercita prin intermediul guvernului;
- menţinea votul universal, dar dreptul de vot pentru Adunarea Deputaţilor era ridicat la 30 de ani şi
era numai pentru ştiutorii de carte; se acorda dreptul de vot şi pentru femei, nefiind însă eligibile (din
1946 femeile vor dobândi drepturi politice fără nicio restricţie); numărul alegătorilor a scăzut de la
4,6 mil. în 1937, la 2 mil. în 1939.
Constituţia a fost suspendată la 5 septembrie 1940, iar la 6 sept. Carol al II-lea a fost obligat să
abdice, fiind proclamat ca rege fiul său, Mihai I.
 În noul regim antonescian, prin Decretul regal, din 14 sept. 1940, statul român devenea stat naţional-
legionar (art. 1), se oficializa mişcarea legionară (art. 2), se acordau puteri nelimitate preşedintelui
Consiliului de Miniştri – Ion Antonescu, conducătorul statului (art. 3), de asemenea, acesta avea dreptul de
a încheia convenţii şi tratate, de a declara război şi a încheia pacea. Regimul s-a caracterizat şi printr-o
politică discriminatorie a evreilor.
După 23 august 1944 s-a revenit la Constituţia din 1923 cu scopul restaurării regimului democratic,
însă, pentru scurt timp deoarece, la 30 decembrie 1947, monarhia a fost decapitată, statul român fiind
proclamat Republica Populară Română.
E. REGIMUL COMUNIST
Prima etapă a regimului comunist (1948-1965) a urmat linia politică trasată de la Moscova; liderul
P.C.R. a fost Gh. Gheorghiu-Dej.
1. CONSTITUŢIA DIN 1948
- la 13 aprilie 1948 a fost adoptată Constituţia Republicii Populare Române, denumită „Structura social-
economică”, având ca model Constituţia stalinistă din 1936
- Prevederi:
- consfinţea noua formă de guvernământ: republica, stat unitar, independent şi suveran (art. 1);
- art. 3- proclama principiul suveranităţii poporului, „puterea de stat emană de la popor şi aparţine
poporului”;
- art. 5 – introducea proprietatea statului asupra mijloacelor de producţie; se încălca astfel un drept
fundamental, cel la proprietate;
- elimina principiul separării puterilor în stat: puterea legislativă era exercitată de un Parlament
unicameral – Marea Adunare Naţională, compusă din muncitori şi ţărani, dar şi mulţi intelectuali
(Mihail Sadoveanu); puterea executivă era exercitată de guvern -
se compune din: Preşedintele Consiliului de Miniştri (Primul ministru), din unul sau mai mulţi
vicepreşedinţi şi din miniştri, care împreună alcătuiesc Consiliul de Miniştri;
- unele libertăţi şi drepturi individuale, care nu au fost respectate (art. 16 - proclama egalitatea în
faţa legii, indiferent de sex, naţionalitate, rasă, religie sau grad de cultură; art. 19 – garanta dreptul
la muncă; art. 20 – dreptul la odihnă prin concediu plătit; art. 21 – egalitate între sexe în drepturi şi
la salarizare; art. 28 – libertate individuală; art. 29 – inviolabilitatea domiciliului; art. 32 – dreptul
de asociere şi organizare al indivizilor fără a aduce atingere ordinii democratice);
- menţinea votul universal pentru toţi cetăţenii de la 18 ani ( acorda drepturi depline femeilor – prin
legea electorală din 1946, se desfiinţa Senatul şi se instituia votul universal feminin), iar dreptul de a
fi ales îl aveau cei de la 23 de ani; nu aveau drept de vot „persoanele interzise, lipsite de drepturi
civile şi politice şi nedemne” (art. 18)
2. CONSTITUŢIA DIN 1952 – adoptată la 24 septembrie, într-un moment în care statul a fost
complet subordonat nomenclaturii de partid
- Prevederi:
- art. 2 – introducea o nouă formulă care specifica: „Baza puterii populare este alianţa clasei
muncitoare cu ţărănimea muncitoare, în care rolul conducător aparţine clasei muncitoare”;
- art. 4 – preciza apartenenţa puterii muncitorilor de la oraşe şi sate;
- menţiona noile forme de proprietate, sistemul planificat al economiei, monopolul statului asupra
comerţului, rolul conducător al Partidului Muncitoresc Român;
- menţinea sistemul electoral anterior;
- tribunalele apărau „regimul de democraţie populară”.
3. CONSTITUŢIA DIN 1965 – adoptată în contextul schimbării liderului politic, în persoana lui
Nicolae Ceauşescu; a intrat în vigoare la 21 august 1965 şi a fost aplicată până la înlăturarea
regimului comunist, în decembrie 1989.
- prevederi:
- art. 1 – insera noua denumire a statului: Republica Socialistă România,
- art. 3 – menţiona apartenenţa puterii politice Partidului Comunist Român;
 - puterea legislativă era exercitată de Marea Adunare Naţională, ai cărei membri erau aleşi prin vot
universal, direct, egal şi secret de toţi cetăţenii de la vârsta de 18 ani; erau eliminate restricţiile anterioare;
puterea executivă era exercitată de Consiliul de Stat, iar din 1974, de către preşedinte;
- drepturile şi libertăţile cetăţeneşti: - art. 28 – libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, a
mitingurilor şi a demonstraţiilor; art. 29 – menţiona faptul că aceste libertăţi nu trebuie să fie utilizate cu
scopul destabilizării ordinii existente; art. 39 – obligă fiecare cetăţean la respectarea Constituţiei şi a
legilor statului;
- întreaga activitate economică era de stat.
F. REGIMUL DEMOCRATIC. CONSTITUŢIA DIN 1991
- adoptarea Constituţiei: de către Adunarea Constituantă, din 21 noiembrie 1991, prin vot nominal şi
aprobată de poporul român în cadrul unui referendum (8 dec. 1991); Constituţia a fost modificată şi
completată în 2003.
- prevederi:
- este structurată pe şapte titluri, împărţite pe capitole, secţiuni, articole;
- art. 1 – menţionează faptul că România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi
indivizibil, este stat de drept democratic şi social; forma de guvernământ: republica;
- are la bază câteva principii fundamentale:
 art. 2 - principiul suveranităţii naţionale;
 principiul separării puterilor în stat: puterea legislativă exercitată de Parlament cu o structură
bicamerală (Senat şi Camera Deputaţilor); puterea executivă exercitată de guvern; puterea
judecătorească aparţine unor instanţe independente (tribunale, judecătorii);
 principiul supremaţiei legii: nimeni nu este deasupra legii şi nu se poate sustrage prevederilor sale;
 proprietatea: principiu fundamental al statului de drept;
- Preşedinţia: instituţie importantă; preşedintele, ales pe patru ani (astăzi pe cinci ani), are atribuţii
pe plan extern şi de apărare a ţării, este garantul aplicării şi respectării legilor;
- se referă la simbolurile naţionale: drapelul ţării - tricolor, ziua naţională – 1 decembrie, imnul
naţional – “Deşteaptă-te, române”;
- include şi drepturile şi libertăţile cetăţeneşti: art. 22 – dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi
psihică; art. 23 – libertatea individuală şi siguranţa persoanei inviolabile; art. 25 – dreptul la libera
circulaţie în ţară şi în străinătate, art. 31 – dreptul la informaţie; art. 59 – dreptul de vot este asigurat
tuturor cetăţenilor cu vârsta de 18 ani şi este universal, egal şi direct, secret şi liber exprimat; art. 73 –
iniţiativa legislativă a electoratului
- include instituţii noi: Curtea Constituţională şi Avocatul Poporului.
 STATUL ŞI POLITICA

AUTONOMIILE LOCALE ŞI INSTITUŢIILE CENTRALE

ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC (SEC. IX-XVIII)

În sec. IX – XIII, în urma destrămării dominaţiei slavilor la nordul şi la sudul Dunării, românii au
fost semnalaţi nu numai ca entitate etnică dar şi în cadrul organizaţiilor lor autonome, cu structurile lor
politice, militare şi ecleziastice cuprinse în vaste conglomerate plurietnice din Europa Centrală,
Răsăriteană şi Sud-Estică. Autonomiile româneşti au evoluat spre formula statului independent.

A. FORMAŢIUNI PRESTATALE ROMÂNEŞTI (SEC. IX-XIII)

1. Obştea sătească (sec. VII-IX): în contextul instalării ungurilor în Câmpia Pannoniei şi apoi a
cuceririlor lor după creştinarea Regatului ungar , precum şi a ofensivelor împăraţilor bizantini Ioan
Tzimiskes (969-976) şi Vasile al II-lea (976-1025), care au anihilat primul Ţarat bulgar, au fost readuse în
lumină izvoarele romanităţii răsăritene şi autonomiile ei regionale; autonomiile teritoriale poartă în sursele
epocii denumirea de Vlahia, Vlahia de Sus, Vlahia de Jos, Terra Blachorum, denumiri care exprimă
sintetic realităţile lor constitutive: caracterul romanic şi existenţa lor autonomă în cadrul unor mari
complexe plurietnice: Imperiul Bizantin, regatul ungar şi succesivele „imperii ale stepelor” (peceneg,
cuman, tătar)
– formă de organizare politică specifică spaţiului românesc; se baza pe
proprietatea comună asupra pământului, conducere şi răspundere comună precum şi organizarea colectivă
a muncii;
- organizare politico-socială: sfatul (adunarea) satului; apariţia unei categorii
privilegiate – boierimea sau nobilimea, din rândul cărora au provenit jupânii, cnezii sau voievozii, cu
atribuţii militare, juridice, sociale.
2. „Romaniile populare” (N. Iorga): - uniuni de obşti, nuclee politice sau formaţiuni teritorial-politice
incipiente care prezentau o formă de organizare teritorial-administrativă autonomă în condiţiile lipsei unui
stat unitar; dispuneau de un centru (reşedinţă) fortificat; erau conduse de cnezi sau juzi cu funcţii
judecătoreşti sau administrative;
- exemple: sec. X – XIII – documentele semnalează existenţa, la nord
de Dunăre, a unor „ţări”, care depindeau de un centru de putere, fie direct, fie prin intermediul unei
căpetenii militare, voievod (termen slav) sau duce (dux – termen latin) - cele din Transivania îşi încetează
existenţa odată cu dispariţia dinastiei arpadiene în 1301, iar în sec. XIV-XV vor fi organizate sub forma
unor districte româneşti conduse de demnitari numiţi de coroană ( în geografia armeană a lui Moise
Chorenati se menţionează în sec. al IX-lea „Ţara Balak”, într-o veche cronică turcească se menţionează o
ţară „UlakIli” - Ţara Şipeniţului (1000)– situată la est de Carpaţi, Ţara Făgăraşului – terra Blachorum
(1222), Ţara Haţegului - terra Harszok (1247), Ţara Maramureşului (1299), Ţara Bârsei – terra Borza
(1222), Ţara Zarandului, Ţara Severinului, Ţara Cărvunei – între Mangalia şi Varna, 1230) „vlahii”,
„codri” (Herţei, Orheiului, Lăpuşnei – între Prut şi Nistru, Cosminului) „câmpuri” (Câmpul lui Dragoş,
Câmpul lui Vlad – la est de Carpaţi), „cobâle” (în ţinuturile Dorohoi, Neamţ, Bacău, Vaslui), „ocoale”
(Câmpulung, Vrancea), „jupanate” (formaţiunile conduse de jupan Dimitrie şi jupan Gheorghe –
menţionate pe inscripţia de la Mircea Vodă din 943 şi cea din complexul Basarabi-Murfatlar), Thema
Paristrion (971-1024) – întemeiată de bizantini, cnezate - organism politic care exercita puterea politică
asupra unui grup de sate, în general în cadrul unor regiuni delimitate natural de mediul geografic şi
voievodate - instituţie politică, rezultat al degradării atributelor de comandament militar superior de către
cneji unui grup de cnezate.
3. Cnezatele şi voievodatele: forme tradiţionale de organizare politică românească, constituite începând cu
sec. IX şi X, în contextul amplificării fenomenului migraţiilor: sec. IX au acţionat ungurii (aşezaţi în
Pannonia), după anul 1000, au urmat pecenegii, uzii, cumanii, iar între anii 1240-1241 au acţionat tătarii,
care au întemeiat, în nordul Mării Negre, Hanatul Hoardei de Aur, de unde şi-au exercitat dominaţia asupra
zonei extracarpatice şi au stăvilit expansiunea Ungariei, Imperiului Bizantin şi a principatului Kievului;
 Transilvania:
- sec. IX – cronica maghiară „Gesta Hungarorum” („Faptele ungurilor”), scrisă de cronicarul anonim al
regelui Bella al III-lea (Anonymus), menţionează voievodatele (ducatele) lui Glad, Gelu şi Menumorut, în
conflict cu regalitatea maghiară la sfârşitul sec. IX;
- sec. XI – „Legenda Sfântului Gerard” atestă existenţa voievodatelor conduse de Gyla (în centrul
Transilvaniei) şi a lui Ahtum (în Banat).
 Ţara Românească:
- 1247 – „Diploma Cavalerilor Ioaniţi” menţionează următoarele formaţiuni: Ţara Severinului – zonă
strategică, pe care regele Andrei al II-lea, în 1230 a organizat-o sub forma unei mărci – Banatul de Severin;
voievodatele lui Litovoi (în dreapta Oltului) şi Seneslau (în stânga Oltului); cnezatele lui lui Ioan şi Farcaş
– aveau o organizare proprie, aveau conducători autonomi.
 Dobrogea: izvoarele atestă centre locale de putere, premergătoare formării statului în sec. XIV,
conduse de Tatos, Seslav şi Satza (sec. XI) – semnalate în Alexiada a împărătesei bizantine Ana Comnena.
 Peninsula Balcanică: vlahii, aflaţi sub stăpânire bizantină, se bucurau de autonomie locală; în sec.
XII, în urma răscoalei condusă de fraţii Petru şi Asan, s-a întemeiat o structură statală.
B. STATELE MEDIEVALE ROMÂNEŞTI: acest proces a fost favorizat atât de factori interni
(creşterea demografică, dezvoltarea economiei, începutul procesului de feudalizare), cât şi externi
(prezenţa cumanilor şi a tătarilor a împiedicat extinderea stăpânirii maghiare peste Carpaţi; stingerea
dinastiei Arpadiene în 1301 şi luptele pentru ocuparea tronului au impulsionat procesul de centralizare
politică în zona extracarpatică)
1. Transilvania:
 creştinarea ungurilor după anul 1000 a dat expansiunii maghiare un caracter organizat şi eficace;
 în opinia istoricului K. Horedt, dominaţia maghiară s-a extins în cinci etape: în jurul anului 900 –
ajung până la Someşul Mic; în jurul anului 1000 – ocupă valea Mureşului; în jurul anului 1100 –
valea Târnavei Mari; în jurul anului 1150 – linia Oltului; în jurul anului 1200 – linia Carpaţilor
Răsăriteni şi Meridionali;
 regalitatea maghiară, care a început cucerirea spaţiului intracarpatic din sec. XI şi până în sec. XIII,
a încercat să introducă forme de organizare specifice societăţii apusene Principatul = într-un
document se menţioneză existenţa la 1111 a unui Mercurius princeps Ultransilvanus şi a
primului episcop catolic al Transilvaniei „Simion Ultransilvanus”, cu reşedinţa în cetatea de la
Bălgrad (Alba Iulia); între 1113 şi 1176, izvoarele nu pomenesc nici un principe sau voievod; la
1176, documentele îl semnalează pe Leustachiu voievodul, probabil identic cu Leustachius,
comite de Dăbâca, atestat din 1164; primul voievod propriu-zis numit de rege apare documentar
în 1199; aceasta demonstrează că s-a reintrodus vechea formă de organizare românească; spre
sfârşitul sec. al XIII-lea şi la începutul sec. al XIV-lea, voievozii Roland Borş (1282, 1284-1285,
1288-1293) şi Ladislau Kan (1294-1319) şi-au asumat largi prerogative: primul în numele unui
„regnum Transilvanum” convoacă la Deva, în 1288, prima Adunare Obştească (Congregaţie
generală), la care participă nobili din cele 7 comitate, clerul superior, orăşenii şi reprezentanţii
ţărănimii libere;
 pentru a apăra graniţele de invaziile migratorilor şi pentru a stimula dezvoltarea economică,
regalitatea maghiară i-a colonizat pe secui (instalaţi în Bihor şi apoi în zona Târnavelor şi a
Subcarpaţilor răsăriteni) şi pe saşi (în regiunea Orăştiei, a Sibiului, a Târnavelor, în sud-estul
Transilvaniei), iar în Ţara Bârsei ordinul militar şi religios al cavalerilor teutoni (1211-1225) cu
misiunea de a opri invaziile cumanilor din Câmpia Dunării în Transilvania şi pentru a deschide
calea expansiunii Regatului maghiar la sud şi la răsărit de Carpaţi.
Organizare socială:
- stări privilegiate = nobilimea maghiară, clerul catolic, patriciatul săsesc, fruntaşii secuilor; în 1437,
s-a constituit „Unio Trium Nationum”;
 - populaţia românească = exclusă din viaţa politică, continuă să trăiască în vechile “ţări”, conduse de
cnezi şi voievozi;
Organizare administrativ-teritorială:
- comitatele maghiare = conduse de un comite – funcţionar regal; erau înzestrate cu o garnizoană şi
o cetate şi cu domeniile aferente; exemple: Bihor (1111), Crasna, Dăbâca, Cluj, Alba, Satu Mare şi
Arad;
- scaunele secuieşti şi săseşti = s-au bucurat de o largă autonomie, aveau organizare juridică, dregători
locali, îşi alegeau preoţii; oraşele, Sibiu, Braşov, Bistriţa, erau conduse de un consiliu format din
juraţi şi coordonat de un primar; cele 7 scaune ale saşilor şi două districte au format „Universitatea
saşilor”; în 1224, saşii au beneficiat de privilegiul acordat de regele Andrei al II-lea (Andreanum),
pentru a stăpâni zona Sibiului, fără drept de înstrăinare, şi de a folosi „pădurea românilor şi a
pecenegilor”;
- districtele româneşti =Ţara Haţegului, a Făgăraşului, a Maramureşului sau ţinutul Rodna, conduse de
juzi, cnezi sau voievozi, cu atribuţii administrative şi juridice (sentinţele pronunţate pe baza dreptului
românesc – jus valachicum);
Organizare religioasă: - în 1366, regele Ludovic I de Anjou a condiţionat calitatea de nobil de apartenenţa
la catolicism; regii unguri, având în papalitate un sprijin real în extinderea catolicismului spre răsărit, au
avut calitatea de regi apostolici; cnezii români au fost excluşi de la dreptul de proprietate, iar religia
ortodoxă a fost scoasă în afara legii; în sec. XVIII – Unirea cu biserica Romei, acceptată de un număr
redus de români, în schimbul unor privilegii promise de către acei misionari veniţi din Imperiul Habsburgic
şi înscrise în Diploma leopoldină (1701) – care îi număra pe uniţi între privilegiaţi.

Procesul de întemeiere a Ţării Româneşti şi a Moldovei s-a realizat în mai multe etape de evoluţie:
concentrarea formaţiunilor politice în cadre teritorial-politice unitare, formarea principalelor instituţii laice
şi ecleziastice şi eliberarea teritoriului celor două state de sub dominaţiile străine.
Context: - extern = involuţia teritorială a Regatului ungar şi pierderea poziţiilor sale extracarpatice,
extinderea influenţei Hoardei de Aur în aceste teritorii;
- intern = lărgirea schimburilor comerciale, favorizate de apariţia târgurilor şi oraşelor,
precum şi comerţul de tranzit dintre Carpaţi şi Marea Neagră.
2. Ţara Românească – sec. XIII-XIV
- întemeierea statului românesc de la sud de Carpaţi a fost reţinută de tradiţia istorică sub forma legendară
a “descălecatului” lui Negru - Vodă din Făgăraş şi a instalării sale la Câmpulung – prima reşedinţă a Ţării
Româneşti şi sediul unei comunităţi catolice de saşi şi unguri (la sfârşitul secolului al XIII-lea, 1290).
Evenimentul a fost reţinut de tradiţie pornind de la un fapt real, acela al exodului de populaţie românească
de la nord la sud de Carpaţi, ca urmare a presiunilor exercitate de către regalitatea maghiară, a anihilării
autonomiei Făgăraşului în 1291 de către regele Andrei al III-lea;
- în contextul invaziei mongole în Europa Centrală şi a constituirii unui stat mongol cu capitala pe râul
Volga, precum şi a crizei din interiorul Regatului ungar, voievodul Litovoi şi fratele său Bărbat s-au ridicat
pe la 1277-1279 împotriva suzeranităţii maghiare; Litovoi a fost ucis în luptă iar fratele său a fost luat
captiv şi obligat să se răscumpere şi să recunoască suzeranitatea maghiară;
- la începutul secolului al XIV-lea, documentele menţionează ca stat Valahia nord-dunăreană şi titlul
conducătorului de „mare voievod şi domn”; la scurt timp, în fruntea unei formaţiuni politice, este pomenit
Basarab (1310-1352), fiul lui Tihomir; este primul domn atestat documentar, întemeietor de ţară şi de
dinastie; într-un document din 1324 era numit de către regalitatea maghiară „voievodul nostru transalpin”;
- obţinerea independenţei Ţării Româneşti:
- cauze: Ungaria dorea să-şi impună dominaţia la sud de Carpaţi, fiind sprijinită şi de către
Papă - nemulţumit de existenţa unui număr mare de creştini ortodocşi;
- prin acordul semnat în 1324, Basarab a recunoscut suzeranitatea maghiară, în timp ce
Carol Robert de Anjou a recunoscut unificarea ţării şi achiziţiile sale teritoriale;
- regele maghiar Carol Robert de Anjou, a iniţiat o campanie împotriva lui Basarab I, acuzat
de necredinţă, nesupunere şi răzvrătire; a ocupat Severinul; Basarab I i-a solicitat pacea în schimbul
 unei sume de bani (echivalentul a cca. 74 kg aur), aceasta fiind respinsă; confruntarea decisivă a
avut loc la Posada, 9-12 noiembrie 1330 (descrisă în „Cronica pictată de la Viena” ); statutul de
independenţă a fost consemnat prin titlul voievodal „singur stăpânitor”;
- consolidarea statului: Nicolae Alexandru (1352-1364) – în 1359, a întemeiat Mitropolia Ţării
Româneşti, dependentă de Patriarhia de la Constantinopol; şi-a asumat titlul de domn
autocrat
Vladislav Vlaicu (1364-1377)– a creat cancelaria domneasca, a bătut
moneda proprie si a înfiinţat o a doua mitropolie ortodoxa cu sediul la Severin
(1370).
3. Moldova – presiunea triburilor turce nomade şi tendinţele agresive ale statelor vecine cnezatele ruseşti
Kiev şi Halici, regatul ungar şi Hanatul Hoardei de Aur în teritoriul de la est de Carpaţi, au determinat
necesitatea structurării autonomiilor româneşti: letopiseţele ruseşti semnalează în sec. al XIII-lea pe cnezii
bolohoveni; după invazia din 1241-1242, regiunile unde stăpâneau triburile turanice, în sud-estul
Moldovei, au fost preluate de către mongoli şi menţinute până în 1370;
- întemeierea statului a fost pusă de tradiţia istorică pe seama unui dublu “descălecat”, mai întâi al lui
Dragoş, apoi al lui Bogdan
- 1352-1353 – în valea râului Moldova, regele maghiar Ludovic I de Anjou, a organizat o marcă de
apărare împotriva tătarilor, o unitate teritorială, politică şi militară, condusă de Dragoş, voievod din
Maramureş, având centrul la Baia – Moldova Mică;
- 1363-1364 (sau 1359)- răscoala localnicilor împotriva dominaţiei maghiare şi a urmaşilor lui Dragoş, Sas
şi Balc, desfăşurată sub conducerea voievodului Bogdan din Maramureş, care s-a opus încercărilor
coroanei maghiare de a transforma această autonomie provincială într-un comitat; victoriile repurtate
asupra regelui maghiar Ludovic I de Anjou, semnalate în Cronica domniei lui Ludovic, scrisă de Ioan de
Târnave, au consemnat independenţa Moldovei;
- desăvârşirea procesului: Laţcu (1369-1377) – papalitatea i-a recunoscut titlul de duce al Moldovei;
Petru I Muşat (1377-1392) – a întemeiat Mitropolia Moldovei cu sediul la
Suceava, recunoscută de Patriarhia de la Constantinopol în timpul lui Alexandru cel Bun, a acceptat
vasalitatea regelui polon Vladislav I Iagello (1387);
Roman I (1392-1394) - a extins hotarele statului până la gurile Dunării, prin
anexarea Ţării de Jos.
4. Dobrogea -
- în sec. al XIII-lea, teritoriul danubiano-pontic s-a aflat sub stăpânirea Asăneştilor şi a conducătorilor
celui de-al doilea Ţarat Bulgar
- nucleul statului – Ţara Cavarnei, cu centrul la Caliacra, menţionată pe la 1230
- întemeiată ca stat în sec. XIV, sub conducerea lui Balica (1346-1354) şi apoi a lui Dobrotici (1354-
1386) – a primit titlul de starteg şi apoi de „despot”, datorită slăbirii puterii Imperiului Bizantin şi a
Ţaratului Bulgar; Ivanco (1386-1391) – a bătut primele monede proprii, pentru a-şi marca independenţa,
iar în 1388, în condiţiile apropierii Imperiului Otoman de linia Dunării, a fost alipită Ţării Româneşti de
Mircea cel Bătrân (1386-1418). A rămas sub stăpânire munteană până în 1417 sau 1420, când a fost
cucerită de otomani, iar din 1878 a reintrat în componenţa statului român.
5. Statul sud-dunărean: primul stat creat de romanitatea răsăriteană
- în sec. al XII-lea – vlahii din zonă şi-au văzut ameninţate privilegiile de către dinastia bizantină
Anghelos; în 1185, vlahii s-au răsculat sub conducerea fraţilor Petru şi Asan, acţiunea fiind sprijinită şi de
către românii de la nord de Dunăre şi de cumani – victoriile obţinute au condus la formarea statului vlaho-
bulgar, care în timpul lui Ioniţă cel Frumos (1197-1207) a recunoscut autoritatea spirituală a Romei în
schimbul titlului dat de papa Inocenţiu al III-lea ca „rege al vlahilor şi bulgarilor”;
- sub Ioan Asan al II-lea (1218-1241), statul a atins apogeul puterii sale, a rupt legătura cu Roma şi a
restabilit legătura cu Patriarhia de la Constantinopol.
C. INSTITUŢIILE STATULUI
1.Transilvania
 - instituţia centrală: voievodatul Transilvaniei era condus de un voievod ce avea atribuţii administrative,
judiciare şi militare şi îşi exercita autoritatea asupra comitatelor; era numit de către regele maghiar în acord
cu nobilii transilvani; dispunea de o cancelarie proprie şi era secondat de un vicevoievod;
- după înfrângerea ungurilor la Mohacs (1526), sultanul Soliman Magnificul a creat în partea
centrală a Ungariei Paşalâcul de la Buda (1541) şi tot atunci Transilvania, Banatul (până în 1552 când e
transformat în paşalâc) şi comitatele din Partium au alcătui Principatul autonom sub suzeranitate
otomană – principele era ales de Dietă şi confirmat de sultan prin actul emis de Dieta de la Cluj din anul
1543; amestecul Porţii în politica externă a limitat unele prerogative ale principelui; pe plan intern,
atribuţiile sale sunt asemănătoare cu cele ale domnitorului;
- la începutul sec. al XVII-lea, principele Gabriel Bethlen a inaugurat politica de consolidare a
absolutismului princiar;
- 1699 – prin pacea de la Karlowitz, s-a instaurat dominaţia habsburgică; încă din 1691, în
„Diploma Leopoldină”, a fost înscris noul statut politic, autonomia a fost limitată (autonomiile locale ale
maghiarilor, saşilor, secuilor s-au menţinut, românii fiind consideraţi toleraţi), iar titlul de principe a
revenit împăratului care îl exercita prin intermediul unui guvernator; în 1693, a fost înfiinţat Guberniul –
instituţie administrativă (guvernul provincial format din 12 consilieri), iar reprezentanţa acestuia s-a
constituit într-o Cancelarie aulică la Viena ce era condusă de un cancelar aulic şi şase consilieri, cu
atribuţii executive - coordona conducerea principatului; alte instituţii: armata, Tezauriatul – care aplica
politica economică a imperiului şi subordonate Cancelariei aulice; administraţia austriacă a realizat primul
recensământ al populaţiei demonstrând o majoritate românească;
- Adunarea generală a nobililor (Congregaţia generală a ţării)– instituţie cu caracter reprezentativ,
alcătuită, treptat, numai din stările privilegiate; la aceste congregaţii au fost prezenţi şi fruntaşi ai
românilor – în 1291, sau în 1355, fapt datorat schimbării de atitudine a coroanei maghiare faţă de elitele
româneşti; convocate iniţial de către voievod, pentru a dezbate diverse probleme, îndeosebi de ordin
juridic, congregaţiile au devenit, din sec. al XV-lea, adunări de stări nobiliare;
- Dieta Transilvaniei, continuatoare a congregaţiilor, a fost organul constituţional şi politic
preparlamentar, creat în secolul al XVI-lea şi convocat periodic, era formată din reprezentanţii stărilor
celor trei naţiuni privilegiate (ungurii, saşii şi secuii) şi ai religiilor recepte (catolică, lutherană, calvină);
populaţia românească încetase să fie reprezentată în organisme similare încă de la finele secolului al XIII-
lea (după domnia regelui ungar Ladislau al IV-lea Cumanul); după instalarea dominaţiei habsburgice, în
1699, atribuţiile acesteia au fost restrânse;
- Adimnistraţia – începând cu sec. al XII-lea, regalitatea maghiară a impus propriile instituţii
administrativ-teritoriale: comitatul regal – unitate administrativ-militară; exemple: 1111 – Bihor,
1164 – Crasna şi Dăbâca, 1175 – Cluj, Alba şi Timiş, iar în sec. al XIII-lea – Aradul, Zarandul, Târnava;
ţările româneşti – Ţara Bârsei, Ţara Făgăraşului, Ţara Haţegului,
Maramureşul, Lăpuşul;
scaunele secuieşti – unităţi judiciar-administrative, conduse de un căpitan şi
un jude;
scaunele şi districtele saşilor – conduse de doi juzi; în urma emancipării
progresive de sub autoritatea regală acestea s-au constituit într-o universitate a saşilor, a cărei autonomie
a fost confirmată la sfârşitul sec. al XV-lea;
2. Ţara Românească şi Moldova
- Domnia (din lat. dominus) – reprezintă instituţia centrală; a luat naştere odată cu formarea statelor
medievale; organizarea instituţională şi mai ales ceremonialul de la curte erau de inspiraţie bizantină;
însemnele dimniei erau coroana, buzduganul şi sceptrul; succesiunea la conducerea ţării s-a făcut fie pe
cale ereditară (asocierea la tron, a unuia dintre fii, se făcea încă din tipul vieţii – Basarab I pe Nicolae
Alexandru, Mircea cel Bătrân pe Mihail) , fie pe cale electivă; după instaurarea dominaţiei otomane, a
început să se afirme sistemul numirii domnitorilor direct de către Poartă, fără consultarea boierimii –
domnul depunea astfel omagiul şi jurământul de credinţă faţă de sultan; domnitorul dobândea însemnele
puterii după ce era uns cu mir de către Mitropolit şi confirmat de Poartă (începând cu sec. XVI) – în
Letopiseţul Cantacuzinesc, din 1688, este precizat ritualul înscăunării lui Constantin Brâncoveanu;
domnitorul îşi justifica puterea de origine divină prin apelativul „Io-Ioan” (prescurtarea de la Ioannes –
„cel ales de Dumnezeu”) sau prin formula bizantină „din mila lui Dumnezeu”; domnul se intitula „mare
voievod” (comandant militat) şi „domn” (stăpânul întregii ţări) „de sine stătător” – independent sau
„autocrator” (formulă bizantină), cum este cazul lui Nicolae Alexandru în 1359; atribuţii: interne - era
stăpânul întregului pământ, având dreptul de preemţiune – dominium eminens, comanda armata, conducea
administraţia – percepea birul, bătea monedă, emitea acte cu putere de lege, stabilea dările, precum şi
privilegiile şi rangurile boiereşti, bătea monedă, reprezenta instanţa supremă de judecată, înfiinţa mitropolii
sau episcopii, putea retrage proprietăţile boierilor uneltitori (hicleni) sau îi putea condamna la moarte (Vlad
Ţepeş şi Ştefan cel Mare au consolidat puterea centrală în raport cu marea boierime; raporturile domnitor –
boierime se modifică după instaurarea dominaţiei otomane în favoarea boierilor – susţin candidaţi la tron,
încheie înţelegeri cu alţi suverani) ; externe – reprezenta ţara în relaţiile cu alte state, declara război şi
încheia pace, încheia tratate, trimitea şi primea soli; domnitorii Ţărilor Române, prin politica de cruciadă
antiotomană, s-au apropiat de monarhiile apusene;
- din a doua jumătate a sec. al XVI-lea, domnia a început să nu mai fie considerată un atribut
exclusiv al voinţei divine, depinzând de voinţa sultanului, fiind o funcţie doar administrativă, iar domnul
un înalt dregător al Porţii;
- în timpul regimului fanariot, domnii, greci sau români, au fost numiţi de către Poartă, fără
asentimentul ţării; domniile sunt scurte, iar domnii mutaţi dintr-o ţară în alta;
- Sfatul Domnesc – alcătuit din marii boieri (eliminaţi din a doua jumătate a sec. al XV-lea, o dată cu
întărirea autorităţii centrale), ulterior din boierii cu dregătorii şi membrii clerului înalt; dregătorii:
Mitropolitul (principalul sfetnic, numit de domn) , banul Olteniei (Ţara Românească) şi portarul Sucevei –
marele uşar (Moldova), marele logofăt (şeful cancelariei domneşti), marele vornic (şeful curţii domneşti),
vistiernicul (responsabil al finanţelor), postelnicul (activitatea diplomatică, primirea solilor străini şi
ceremonialul primirii lor), spătarul (comandant militar, purtătorul de spadă) şi hatmanul, paharnicul
(responsabil cu pivniţele domneşti); atribuţii: administrative, politice, judecătoreşti, era consultat în
politica externă la încheierea alianţelor şi la declararea războiului;
- de la sfârşitul sec. al XVI-lea, prin accentuarea dependenţei faţă de Poartă, Sfatul domnesc a fost
denumit divan; în timpul regimului fanariot, numărul dregătorilor a crescut foarte mult, iar dregătoria a
devenit principalul mijloc de îmbogăţire;
- Marea Adunare a Ţării (datează din sec. al XV-lea)– alcătuită din reprezentanţii boierimii, clerului,
orăşenimii, ţăranilor liberi; se convoca periodic, în situaţii deosebite; atribuţii: fiscale, politice, religioase;
se discutau probleme legate de stabilirea impozitelor, aplicarea corectă a justiţiei, problemele păcii şi ale
războiului; din sec. al XVI-lea a fost convocată mai des pentru alegerea domnului – ultima alegere a unui
domn a avut loc în 1730;
- în timpul regimului fanariot, a scăzut semnificativ rolul acestei instituţii; ultima sa reunire,
dedicată desfiinţării şerbiei, a avut loc în 1749;
- instituţia a renăscut între 1831 şi 1848 sub numele de Adunare Obştească
- Biserica – în a doua jumătate a sec. al XIII-lea, a apărut un arhiepiscopat la Vicina, care s-a transformat
în mitropolie; organizată sub forma Mitropoliei Ortodoxe (1359 – a fost înfiinţată Mitropolia Ţării
Româneşti, iar cea a Moldovei în timpul lui Petru I Muşat –recunoscută de către Bizanţ în 1401-1402) ,
supusă Patriarhiei de la Constantinopol, a episcopiilor şi mănăstirilor; domnitorul îi numea pe mitropolit
(care ocupa un loc de frunte în Sfatul domnesc, asista la Scaunul de judecată şi ţinea locul domnului în
cazul vacanţei tronului) şi pe episcopi; mitropolitul Ţării Româneşti a deţinut şi titlul de exarh al
plaiurilor, acordat de patriarhul Constantinopolului, ce avea sensul de reprezentant sau împuternicit al
patriarhiei ecumenice în ţinuturile locuite de ortodocşi români stăpânite de Regatul maghiar; domnitorii au
fost adevăraţi ctitori de biserici (Ştefan cel Mare, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu);
bisericile şi mănăstirile au devenit importante centre ale vieţii culturale;
- Administraţia – s-a realizat prin intermediul unor dregători teritoriali, în cadrul judeţelor (Ţara
Românească) şi a ţinuturilor (Moldova).
Instituţiile s-au menţinut, inclusiv în sec. XVIII, ca urmare a instaurării regimului fanariot (1711 –
Moldova şi 1716- Ţara Românească) .
 Caracteristicile regimului:
- grecizarea domniei şi a unor instituţii laice sau ecleziastice, a culturii, a învăţământului; domnul
pământean a fost înlocuit cu unul străin - fanariot (din cartierul Fanar al Constantinopol) care a devenit un
înalt funcţionar al Porţii ( Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldavie, precizează faptul că unele atribuţii
ale domnitorului s-au menţinut, iar altele au fost anulate). Domnii erau însărcinaţi de Poartă cu misiuni
precise şi erau asimilaţi unui paşă cu două tuiuri (cozi de cal, 1, 2, sau 3, care marcau rangul generalilor –
paşale turci), responsabili numai în faţa sultanului. Numirea domnitorilor era condiţionată de plata unor
sume de bani, impusă şi pentru prelungirea domniei. Domniile au fost scurte – o medie 2,5-3 ani. Boierii
pământeni au fost eliminaţi treptat din viaţa politică, şi s-au grupat în „partida naţională” militând pentru
restabilirea domniilor pământene, realizabil după revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu.
Unii domni fanarioţi au reformat sau au înfiinţat o serie de instituţii în domeniul economic, financiar,
social, edilitar sau al învăţământului (Constantin Mavrocordat);
- accentuarea presiunilor otomane asupra Principatelor;
- fiscalitatea excesivă;
- sporirea obligaţiilor faţă de Imperiul Otoman.

Domni fanarioţi:
- au încercat să racordeze Principatele la secolul luminilor, înfăptuind o politică de reforme, nu întotdeauna
finalizată: - Constantin Mavrocordat –– cu 10 domnii alternative în Valahia şi Moldova în anii
1730-1769, a contribuit la modernizarea Moldovei şi Ţării Româneşti prin aplicarea unui program
consistent de reforme care au avut în vedere realizarea unei monarhii moderate prin puteri intermediare şi
corpuri constituite în cadrul Adunărilor de stări: sociale (eliberarea ţărănimii – şerbia a fost desfiinţată în
1746 în Ţara Românească şi în 1749 în Moldova, şi transformarea în clăcaşi – liberi din punct de vedere
juridic, dar lipsiţi de pământ), fiscale (desfiinţarea impozitelor directe şi sporirea competenţei statului în
reglementarea raporturilor de proprietate), administrative, precum şi recuperarea Olteniei de la Austria, în
urma războiului ruso-austro-turc (1736-1739), prin pacea de la Belgrad (1739);
- Alexandru Ipsilanti – cu 3 domnii între 1774 şi 1797; în 1780, din iniţiativa sa s-a
tipărit primul cod de legi Pravilniceasca condică, care s-a aplicat în Ţara Românească până în preajma
revoluţiei din 1821, când a fost înlocuită cu legiuirea Caragea (1818) – din iniţiativa lui Ioan Caragea, în
timp ce în Moldova, din iniţiativa domnitorului Scarlat Callimachi s-a redactat Codul Callimachi (1817).
În Transilvania - în timpul împărătesei Maria Tereza (1740-1780) s-a deschis o nouă fază în istoria
reformismului la nivelul întregului Imperiu Habsburgic: prin edictul din 1759, din raţiuni de stat, a fost
restaurată ortodoxia; în 1777, prin Ratio Educationis, paralel cu sporirea reţelei şcolare rurale şi instrucţia
preoţimii, s-a format o elită intelectuală orientată spre emanciparea naţională; în timpul lui Iosif al II-lea
(1780-1790): prin Edictul de toleranţă din 1781, se asigura liberul exerciţiu religiilor necatolice; în 1785,
după răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, printr-o patentă imperială s-a desfiinţat în mod oficial
iobăgia din Transilvania.
Elitele boiereşti au declanşat o intensă mişcare petiţională orientată spre Marile Puteri - Rusia, Austria
şi Franţa, în care se milita pentru consolidarea autonomiei, înlăturarea regimului turco-fanariot şi chiar
dobândirea independenţei (la sfârşitul sec. al XVIII-lea).
 STATUL ROMÂN MODERN: DE LA PROIECT POLITIC
LA REALIZAREA ROMÂNIEI MARI (SEC. XVIII - XX)

A. PROIECTE POLITICE ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA ŞI PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI

AL XIX-LEA:
1. Context extern:
- „problema orientală” - după 1683, după asediul Vienei, decăderea Imperiului Otoman se
accentuează; concurenţa dintre Habsburgi şi Romanovi pentru moştenirea „omului bolnav” al Europei, a
generat o serie de războaie – teatrul operaţiunilor militare fiind, de cele mai multe ori, teritoriul
Principatelor Române, care au şi suferit unele pierderi teritoriale: războiul ruso-turc (1710-1711) – pacea la
vadul Huşilor – Hotinul devenea raia turcească; războiul austro-turc (1716-1718) – pacea la Passarowitz –
Banatul şi Oltenia intrau sub stăpânire austriacă; războiul austro-turc (1735-1739) – pacea la Belgrad –
Oltenia revine Ţării Româneşti; războiul ruso-turc (1768-1774) – pacea la Kuciuk - Kainargi – instituirea
„de facto” a protectoratului rus şi în 1775 – Austria ocupă Bucovina prin semnarea Convenţiei otomano-
habsburgică de la Constantinopol; războiul ruso – austro - turc (1787-1791) – pacea de la Şitov şi Iaşi
(1792) - Rusia anexează teritoriul de la est de Nistru; războiul ruso-turc (1806-1812) – pacea la Bucureşti –
Rusia ocupă Basarabia; domnitorul Grigore al III-lea Ghica al Moldovei (1764 -1767; 1774-1777) şi al
Ţării Româneşti (1768-1769) a protestat la Poartă faţă de anexarea Bucovinei de către austrieci, fiind ucis
de otomani pentru atitudinea sa în 1777.
- sec. XVIII – internaţionalizarea problemei orientale prin asumarea de către
Rusia a rolului de protectoare a creştinilor din Imperiul Otoman.
2. Secolul fanariot – emancipare naţională şi modernizare:
- regimul fanariot – instaurat în 1711 în Moldova şi 1716 în Ţara Românească
- proiectele politice formulate ca o alternativă la regimul fanariot
- elita politică s-a constituit în „partida naţională” (s-a manifestat din sec. XIX), care a promovat
emanciparea naţională de sub dominaţia habsburgică şi ţaristă într-o serie de memorii adresate Marilor
Puteri la Constantinopol, Petersburg, Viena sau Paris (între 1716 şi 1821, în 40 dintre acestea se solicita
înlăturarea regimului fanariot, iar în 10 obţinerea independenţei – memoriul din 1772, redactat în timpul
tratativelor de la Focşani, susţinea unirea Principatelor, cel din 1791, din timpul tratativelor de la Şistov,
revendica unirea şi independenţa lor sub protecţia Rusiei şi a Austriei) şi a conceput proiecte de reformă
menite să deschidă calea către modernizarea societăţii şi a întemeierii unui stat constituţional (între 1769-
1830 au fost elaborate 209 de proiecte adresate Rusiei, Austriei, Franţei, Turciei): - în 1769, partida
naţională, condusă de mitropolitul Gavril Callimachi al Moldovei, propunea instaurarea unei republici
aristocratice condusă de 12 mari boieri;
- Planul de oblăduire aristo-democrăticească (1802) – Dumitrache (Dimitrie) Sturdza
propunea un proiect republican de nuanţă aristocratică;
- 1717-1718, marele vizir Iordache Rosetti – Rosnovanu a scris opt proiecte de reformă, prin
care propunea ca domnia să fie un simplu organ de supraveghere şi control, puterea reală fiind exercitată
de o Adunare Obştească şi un divan controlat de boieri;
- proiectul de factură burgheză a lui Eufrosin Poteca (1786-1858) – a îmbogăţit patrimoniul
filosofic românesc cu importante traduceri, a susţinut egalitatea la numirea în funcţii, libertatea tiparului şi
impozitul proporţional cu averea, ocuparea funcţiilor administrative;
- între 1821 şi 1822, boierii au redactat 75 de memorii şi proiecte de reformă, pe care le-au
înaintat ruşilor, turcilor şi austriecilor, cerând recunoaşterea drepturilor naţionale, domni pământeni;
- Constituţia cărvunarilor (1822) – Ionică Tăutu milita pentru o monarhie „mărginită şi
moştenitoare”, pentru libertatea persoanei, a egalităţii în faţa legilor, formarea unei adunări reprezentative
– Sfatul Obştesc, care împreună cu domnul exercita puterea legislativă, exercitarea puterii executive şi
administrative de către domn, exercitarea puterii judecătoreşti de către Divan; a fost înaintată domnitorului
Ioniţă Sandu Sturdza;
- Aşezământul politicesc – Simion Marcovici susţinea ideea organizării statului pe
principiul separării puterilor în stat.
- momente de vârf ale răspândirii acestor proiecte: 1769-1774 şi 1821-1831;
- prevederi: reorganizarea administrativă şi refacerea potenţialului distrus al ţării, desfiinţarea venalităţii
funcţiilor, instituirea unui sistem modern de retribuire a dregătorilor şi introducerea responsabilităţii lor,
sistem fiscal raţional, liberalizarea comerţului, susţinerea dezvoltării meşteşugurilor şi a manufacturilor,
dezvoltarea învăţământului, apărarea proprietăţii, egalitate în faţa legii, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti;
- forma de guvernământ: republicană – susţinută de Dinicu Golescu – cărturar iluminist, autorul lucrării
Însemnare a călătoriei mele (1826), prin care milita şi pentru unirea provinciilor româneşti sub forma
Daciei Mari, monarhia constituţională sau cea a absolutismului luminat;
- unitatea naţională: - promovată de Ion Câmpineanu, în 1838: Act de unire şi independenţă –
înlăturarea suzeranităţii otomane şi a protectoratului ţarist, unirea Principatelor într-un regat al Daciei,
alegerea unui domnitor ereditar; Osăbitul act de numire a suveranului românilor – art. 7 Constituţia
românilor, includea drepturile şi libertăţile cetăţeneşti;
- societăţi secrete: în Transilvania – 1834, Sibiu, în Principate – 1840, societatea
înfiinţată de Dimitrie Filipescu şi societatea Frăţia (1843), înfiinţată la Bucureşti de Nicolae Bălcescu, Ion
Ghica şi Christian Tell, organizaţie masonică în care se regăsea elita culturală din toate provinciile
româneşti – unirea Principatelor, independenţa, emanciparea clăcaşilor, egalitatea cetăţenilor în faţa legii.
3. Revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu (1821):
a. context extern: radicalizarea mişcării de eliberare a grecilor în Balcani; înfiinţarea societăţii secrete
Eteria, la Odessa, având sprijinul Rusiei şi legături cu boieri români.
b. desfăşurarea revoluţiei:
- 1820-1821- trei boieri munteni i-au oferit lui Tudor Vladimirescu comanda armatei cu scopul
declanşării unei mişcări antifanariote;
- ianuarie 1821 – Tudor Vladimirescu, învestit cu declanşarea răscoalei, a semnat o convenţie militară
cu eteriştii, cu scopul îndepărtării dominaţiei otomane;
- după moartea ultimului domn fanariot Alexandru Şuţu, Tudor Vladimirescu s-a deplasat în Oltenia
unde a declanşat revoluţia şi a luat câteva măsuri: fortificarea a trei mănăstiri (Tismana, Motru şi Strehaia),
organizarea armatei;
- programul revoluţiei inserat într-o serie de proclamaţii – Proclamaţia de la Padeş şi în Cererile
norodului românesc, act cu valoare constituţională, cu următoarele prevederi:
- statul întemeiat pe principiul suveranităţii poporului, reprezentat de Adunarea
Norodului;
- anularea legilor abuzive adoptate fără acordul Adunării,
- alegerea domnului de ţară (art. 1 – domnul să nu vină însoţit în ţară decât cu un postelnic mare,
un cămăraş, un portar şi un gramatic);
- desfiinţarea privilegiilor boiereşti;
- promovarea în funcţii după merit (art. 8);
- desfiinţarea veniturilor din slujbe;
- întreţinerea armatei de 4000 de panduri şi 200 de arnăuţi cu „leafă uşoară” de către mănăstiri;
- reformă fiscală – impozit unic plătibil în 4 rate;
- desfiinţarea categoriilor privilegiate ale scutelnicilor şi posluşnicilor;
- limitarea abuzurilor fanarioţilor;
- anularea vămilor interne;
- respectarea autonomiei Principatelor.
c. sfârşitul revoluţiei: Sfânta Alianţă, constituită în 1815, nu a acceptat modificarea sistemului stabilit în
cadrul Congresului de la Viena (1814-1815); mişcarea eteristă şi tulburările pricinuite de aceasta în
Principate au fost dezavuate de Rusia; pericolul intervenţiei militare otomane l-au determinat pe Tudor
Vladimirescu să încerce o apropiere de Poartă; la sfârşitul lunii mai 1821, Tudor a fost acuzat de trădare şi
executat de către eterişti;
- mişcarea reprimată de Imperiul Otoman;
d. consecinţele revoluţiei: - 1821-1822 – ocupaţia militară turcească;
 - înlăturarea domniilor fanariote şi instaurarea domnilor pământeni (1822) –
Grigore al IV-lea Dimitrie Ghica în Ţara Românească şi Ioniţă Sandu Sturdza în Moldova; menţinerea
vechilor instituţii până la adoptarea Regulamentelor Organice;
- confirmarea autonomiei;
- 1826 – Convenţia de la Akkerman (Cetatea Albă), prin care se stabilea
alegerea domnitorilor, pe 7 ani, din rândul boierimii pământene, cu consimţământul Porţii, de către
Adunarea generală a Divanului;
- introducerea protectoratului ţarist „de jure” (1829) prin tratatul de la
Adrianopol - Actul separat cu privire la Prinţipaturile Moldova şi Valahia;
4. Regulamentele Organice:
- elaborate în perioada ocupaţiei militare ruse (1828-1834);
- primele documente cu caracter constituţional – actul de naştere al Parlamentului în spaţiul românesc;
- prevederi: aşezau statul pe principiile moderne ale suveranităţii poporului şi ale separării puterilor în
stat –Adunările Obşteşti dezbăteau şi adoptau proiecte de legi, Sfatul domnesc înlocuit cu Sfatul
administrativ alcătuit din miniştri, şefi de departamente; introduceau bugetul statului; introduceau instituţii
moderne – tribunale, corpul de avocaţi, procuratura, notariatele, arhivele; iniţiau o serie de măsuri în
domeniul edilitar, penitenciar, al pensiilor şi ajutoarelor sociale; reorganizau sistemul fiscal; limitau
puterea domnitorului – ales pe viaţă, avea drept de iniţiativă legislativă, numea miniştri, avea dreptul
dizolvării adunărilor; menţineau monopolul politic al boierilor, privilegiile fiscale şi sociale ale acestora;
- prin articolul adiţional Rusia a urmărit să-şi sporească controlul asupra Principatelor; imixtiunea ţaristă
în politica internă s-a făcut simţită până la Pacea de la Paris (1856)
- intrate în vigoare în decembrie 1831 – Ţara Românească şi ianuarie 1832 - Moldova ;
- domni regulamentari numiţi în 1834: în Ţara Românească – Alexandru Ghica (1834-1842) şi
Gheorghe Bibescu (1842-1848) - ales conform prevederilor Regulamentului, în Moldova – Mihail Sturdza
(1834-1849) – au aplicat programe reformatoare la nivel instituţional şi de creştere a gradului de
civilizaţie.
5. Revoluţia română de la 1848 -1849 – „revoluţie naţională” după cum menţiona Nicolae Bălcescu în
Mersul revoluţiei românilor
Anul 1848 reprezintă anul afirmării dorinţei de emancipare socială şi naţională în cadrul unor state
moderne.
Se înscrie în valul de mişcări revoluţionare europene, pregătită fiind de intelectualii „paşoptişti” ce
aparţineau boierimii mijlocii. Au fost o continuare a revoluţiei franceze din 1789 şi o reacţie a popoarelor
europene la sistemul stabilit de monarhiile absolutiste prin Congresul de la Viena din 1815.
a. Obiectivele şi tactica revoluţiei române:
 respectarea autonomiei Principatelor în conformitate cu vechile tratate;
 Unirea Principatelor;
 Unirea teritoriilor româneşti din Imperiul Habsburgic într-un ducat autonom, cu recunoaşterea
drepturilor naţiunii române;
 regim politic constituţional;
 înlăturarea asupririi străine;
 eliminarea amestecului extern în problemele Moldovei şi Ţării Româneşti;
 modernizarea instituţiilor;
 recunoaşterea şi garantarea libertăţilor cetăţeneşti;
 rezolvarea problemei agrare – emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor.
 tactica legalistă, petiţionară – propusă de intelectualitatea românească şi a reprezentativităţii naţiunii
b. Desfăşurarea revoluţiei:
o Moldova
 27 martie 1848 - Adunarea din faţa hotelului Petersburg din Iaşi:
participanţi: V. Alecsandri, Al. I. Cuza, Lascăr Rosetti etc.
documentul programatic: a fost redactat de către o comisie în frunte cu V. Alecsandri şi intitulat
Petiţia-proclamaţiune a boierilor şi notabililor Moldovei; cuprindea 35 de articole şi 3
 revendicări; prevederi: stăvilirea corupţiei, siguranţa personală, responsabilitate ministerială,
îmbunătăţirea soartei ţăranilor, desfiinţarea cenzurii, înfiinţarea gărzii naţionale;
soarta documentului: prezentat domnitorului, a fost respins;
 eşecul revoluţiei: Mihail Sturdza a luat măsuri de reprimare a mişcării şi a ordonat arestarea
revoluţionarilor – 13 din cei arestaţi au fost trimişi la Istanbul; o parte au scăpat de sub escortă şi au
ajuns în Transilvania;
 Revoluţionarii moldoveni fie şi-au continuat activitatea în secret, în ţară (centrul de întrunire – moşia
Cantacuzinilor de la Bălţăteşti, jud. Neamţ) fie au activat în Transilvania sau în Bucovina; participanţi la
Marea Adunarea de la Blaj (Al. I. Cuza), revoluţionarii moldoveni, au redactat un nou program intitulat
Prinţipurile noastre pentru reformarea patriei – cel mai radical program al revoluţiei (Braşov, 12 mai 1848
printre autorii programului s-a aflat şi V. Alecsandri); Mihail Kogălniceanu ( a editat Dacia literară, Arhiva
românească, Propăşirea) prezent la Cernăuţi a redactat documentul intitulat Dorinţele partidei naţionale în
Moldova (august 1848) – în ambele documente se cerea înlăturarea Regulamentelor Organice şi a
Protectoratului rus, unirea - în viziunea lui Kogălniceanu reprezenta „cheia bolţii fără de care întreg edificiul
naţional s-ar prăbuşi” - şi independenţa românilor.
 intervenţia trupelor ţariste în vara anului 1848 a împiedicat reluarea acţiunilor revoluţionare.
o Transilvania
 pericolul anexării Transilvaniei la Ungaria i-a determinat pe revoluţionarii ardeleni să convoace o
amplă adunare pentru apărarea autonomiei provinciei;
 3-5 mai 1848 – Marea Adunare Naţională de la Blaj:
- participanţi: - 40000 de oameni (români şi saşi);
- revoluţionari ardeleni: Simion Bărnuţiu, Gh. Bariţiu, Al. Papiu Ilarian, Andrei
Şaguna, Stephan Ludwig Roth;
- revoluţionari moldoveni: Al. I. Cuza, Alecu Russo;
- revoluţionarul muntean D. Brătianu;
- au fost aşteptaţi Eftimie Murgu (Banat) şi Nicolae Bălcescu, dar nu au ajuns;
- documentul programatic adoptat se intitula Petiţia naţională, şi cuprindea 16 puncte;
- idealul de unitate naţională a fost exprimat pe Câmpia Libertăţii de toţi cei prezenţi prin expresia
„noi vrem să ne unim cu ţara”;
- s-au constituit Comitetul Naţional Român (sediul la Sibiu) şi o gardă românească;
 18/30 mai 1848, Dieta de la Cluj a votat anexarea Transilvaniei la Ungaria, iar împăratul a sancţionat
actul;
 în primăvara şi vara anului 1848 conflictul dintre revoluţionarii români şi maghiari s-a amplificat;
 3/13 septembrie 1848 – Adunarea de la Blaj:
participanţi: 60.000 de bărbaţi înarmaţi; Avram Iancu, Axente Sever, I. Brad;
rezoluţia votată cuprindea: - protestul împotriva alipirii;
- acordarea de drepturi politice românilor;
consecinţe imediate: organizarea ţării pe baza principiului de naţionalitate, formarea gărzilor militare
româneşti sub conducerea lui Avram Iancu şi Axente Sever;
 decembrie 1848 - martie 1849 – ofensiva armatei revoluţionare maghiare, sub conducerea
generalului Bem, finalizată cu ocuparea unei părţi din Transilvania, cu excepţia Munţilor Apuseni
transformaţi într-o fortăreaţă inexpugnabilă de către Avram Iancu;
 creşterea pericolului unei duble intervenţii străine a determinat stabilirea unor contacte între
revoluţionarii români (Avram Iancu) şi cei maghiari; încercările de pacificare au fost întreprinse din
iniţiativa lui N. Bălcescu, respinse, pentru început, de Ludovic Kossuth; la 2 iulie 1849, la Seghedin,
s-a semnat Proiectul de pacificaţie;
 1 august 1849, la Şiria – maghiarii au capitulat în faţa trupelor austriece şi ţariste.
o Ţara Românească
 mai 1848 – comitetul revoluţionar muntean a întocmit un program de revendicări şi a hotă-rât declanşarea
revoluţiei la 9 iunie, în patru locuri: Islaz, Ocnele Mari, Telega, Bucureşti;
 9- 21 iunie 1848 –Adunarea de la Islaz
 conducători: I. Heliade Rădulescu, Ştefan Golescu şi Christian Tell;
documentul programatic intitulat Proclamaţia de la Izlaz ( denumită de contemporani Constituţie),
cuprindea 22 de articole; prevederi: principiul suveranităţii poporului, domn responsabil, ales pe 5
ani, Adunare Reprezentativă - unicamerală, desfiinţarea cenzurii, întărirea autonomiei ţării,
eliminarea amestecului Rusiei şi Turciei în problemele interne, înlăturarea privilegiilor de clasă etc.
 11 iunie 1848 – domnitorul Gh. Bibescu a sancţionat documentul, iar pe 13 iunie a părăsit ţara;
 14 - 26 iunie 1848 – s-a format guvernul provizoriu (locoteneţă domnească), din care făceau parte:
mitropolitul reacţionar Neofit (preşedinte), I. Heliade Rădulescu (moderat), Christian Tell, Ştefan Golescu,
colonelul Odobescu, Gh. Magheru, N. Bălcescu (în 1845, a editat împreună cu A. T. Laurian Magazin
istoric pentru Dacia), A. G. Golescu, C. A. Rosetti (revoluţionar radical); reforme: - prin Decretul
guvernului- s-a adoptat tricolorul şi lozinca “Dreptate şi Frăţie”;
- abolirea rangurilor boiereşti;
- eliberarea deţinuţilor politici;
- organizarea armatei sub comanda lui Gh. Magheru şi înfiinţarea taberei de la Râureni;
-soluţionarea problemei agrare prin înfiinţarea Comisiei proprietăţii; lucrările comisiei au
fost suspendate la 19 august; în scrisoarea lui N. Bălcescu către Al. Golescu, despre revoluţie ţi
sarcinile imediate ce stau în faţa guvernului (Buzău, 22 iunie 1848) se preciza situaţia ţărănimii şi
necesitatea dizolvării iobăgiei;
- desfăşurarea activităţii diplomatice pentru recunoaşterea noului guvern de către puterile
europene: Ion Ghica a acţionat la Constantinopol, Ion Maiorescu la Frankfurt, A. G. Golescu a
ajuns la Viena şi Paris;
 ideea unităţii naţionale inserată în articole unioniste: în Pruncul român, 11 iunie 1848, intitulat Către
fraţii noştri din Moldova şi redactat de C. A. Rosetti şi în Poporul suveran de la Bucureşti.
Rusia a condamnat revoluţia română şi a cerut Imperiului Otoman să intervină cu forţa armată; Soliman
Paşa a dizolvat guvernul provizoriu şi a înfiinţat o locotenenţă domnească, formată din Ion Heliade
Rădulescu, Nicolae Golescu, Christian Tell şi mai apoi condusă de un caimacam.
 13 septembrie 1848 - trupele otomane conduse de Fuad Paşa au intrat în Bucureştilocotenenţa şi a
- s-a produs confruntarea armată din Dealul Spirii, între otomani şi compania
de pompieri condusă de Pavel Zăgănescu;
- tabăra de la Râureni a fost dizolvată; membrii guvernului revoluţionar au
fost nevoiţi să părăsească ţara.

B. PROIECTE POLITICE ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA ŞI PRIMA

JUMĂTATE A SECOLULUI XX
1. Constituirea statului naţional român:
a. Context intern:
 19 aprilie 1849 – Convenţia de la Balta-Liman, semnată de Rusia şi Turcia, reglementa situaţia în
Principate după revoluţia paşoptistă; prevederi: reintroducea regimul regulamentar, accentua tutela
politică a puterilor suzerane şi protectoare, sporea autoritatea domnului – numit de ţar şi de sultan pe 7
ani, dizolva Adunările, înlocuite cu divanuri alcătuite din mari boieri numiţi de domn.
 domni: 1849 – 1856 - în Ţara Românească – Barbu Ştirbey (susţinător al mişcării unioniste) şi în
Moldova - Grigore Alexandru Ghica; ambii s-au preocupat de modernizarea societăţii şi a statului
român
 mişcarea unionistă:
La începutul sec. al XVIII-lea, elita românească şi-a întemeiat proiectul naţional pe ideologia „daco-
românismului”, dar a fost silită de împrejurările externe să recurgă la politica „paşilor mărunţi” şi a
„faptului împlinit”.
Nicolae Bălcescu scria la Paris (1850) că „revoluţia viitoare va fi o revoluţie naţională”
 în afara graniţelor: - definirea programului politic într-o serie de publicaţii (România viitoare) şi
făcut public în presa franceză, engleză şi italiană;
 - intensificarea luptei unioniste prin memorii adresate împăratului Franţei -
Napoleon al III-lea (proclamat ca împărat în 1852), contelui Walewski -
ministrul de externe al Franţei, premierului britanic – Palmerston etc.
- atragerea unor personalităţi europene sau revoluţionari care au susţinut cauza
românilor: Edgar Quinet, Jules Michelet, Paul Bataillard, G. Mazzini,
Ledru-Rollin.
 în cele două Principate – mai activă după 1856, prin revenirea exilaţilor de la 1848;
b. Context extern:
 redeschiderea “crizei orientale” este amplificată printr-un nou conflict ruso-turc – războiul Crimeii
(1853-1856):
 tabere: - Rusia;
- Imperiul Otoman, Franţa, Anglia, Sardinia;
 pacea: - semnată în cadrul Congresului de la Paris, ce a debutat în februarie 1856.
 activitatea intensă de propagandă desfăşurată de emigraţia română a făcut ca problema românească să
devină o problemă europeană; statul rezultat din unirea Principatelor ar fi fost un „stat tampon” care ar
fi soluţionat „problema orientală”; contele Walewski a propus unirea Principatelor sub un principe
străin – stat tampon în calea politicii orientale a Rusiei;
 în problema unirii, marile puteri s-au împărţit, din raţiuni şi interese proprii, astfel:
 susţinătoare ale unirii. Franţa, Rusia, Sardinia, Prusia;
 adversare ale unirii: Austria şi Turcia;
 poziţia ambiguă a Angliei
 Tratatul de la Paris (18/30 martie 1856):
 a reprezentat actul final al Congresului de la Paris; reafirma autonomia Principatelor
 cuprindea unele hotărâri referitoare la români:
- Principatele române rămâneau sub suzeranitatea otomană, se elimina protectoratul rus;
- se introducea garanţia colectivă a celor şapte mari puteri;
- se recunoştea independenţa administrativă a Principatelor, de a avea o armată naţională, de a
emite legi şi de a face comerţ cu alte state;
- erau retrocedate Moldovei cele trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad şi Ismail);
- revizuirea Regulamentelor organice
- consultarea populaţiei în privinţa unirii prin constituirea unor Adunări ad-hoc – alcătuite din
reprezentanţi ai clerului, ai marii şi micii moşierimi, ai orăşenilor - aleşi prin vot direct şi
clăcaşilor- indirect prin delegaţi ;
- se garanta libera navigaţie pe Dunăre.
c. Adunările ad-hoc
 în cursul anilor 1856 şi 1857 activitatea de propagandă unionistă a crescut în intensitate: s-au constituit
societăţi şi comitete ale unirii, s-au tipărit foi volante şi broşuri;
 alegerile pentru Adunările ad-hoc:
 falsificarea listelor electorale de către caimacamul Nicolae Vogoride în Moldova şi intervenţia
împăratului Napoleon al III-lea (care a ameninţat Poarta cu ruperea relaţiilor, în iulie 1857) şi a
reginei Victoria, au silit Poarta să consimtă la anularea listelor şi la reluarea alegerilor, câştigate de
unionişti;
 Adunările ad-hoc şi-au deschis lucrările în septembrie 1857 (printre membrii adunării s-a aflat şi
V. Alecsandri); în rezoluţiile adoptate, în octombrie 1857, se solicitau autonomia, unirea
Principatelor sub numele de România, prinţ străin ai cărui moştenitori să fie crescuţi în
religia ţării, neutralitatea pământului românesc, adunare obştească aleasă din toate
categoriile sociale, domn responsabil şi garanţia colectivă a Marilor Puteri; în raportul lui V.
Place către Ed. Thouvenel este descrisă atmosfera în care s-au deschis lucrările Adunării ad-hoc şi
sprijinul acordat moldovenilor de ambasadorul Franţei la Constantinopol – Iaşi, 8 oct. 1858.
d. Conferinţa şi Convenţia de la Paris (1858)
 puterile europene, luând act de rezoluţiile Adunărilor ad-hoc, s-au întrunit la Paris într-o Conferinţă;
 hotărârile marilor puteri au fost incluse într-un act separat Convenţia de la Paris (7/19 august 1858),
care cuprindea statutul juridic internaţional şi principiile de organizare a Principatelor (o unire
formală):
 menţinerea suzeranităţii otomane şi protecţiei marilor puteri (art. 2);
 realizarea unei uniri formale, legislative;
 noul stat urma să se numească Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei (art. 1);
 separarea puterii prin existenţa a doi domni în Moldova şi Ţara Românească– aleşi pe viaţă de
o Adunare electivă şi reprezentau puterea executivă (art. 5); puterea legislativă exercitată colectiv
de către domn, adunarea unicamerală – fără iniţiativă legislativă, dar care alegea domnul şi Comisia
Centrală de la Focşani (art. 6 – elabora proiecte de legi); guvernele erau alcătuite din miniştri
numiţi de domnitori, responsabili în faţa acestora şi a Adunării elective; puterea judecătorească,
exercitată în numele domnitorului de către magistraţi (art. 7);
 instituţii comune: Comisia Centrală de la Focşani, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi armata;
 se garanta libertatea individuală, proprietatea şi egalitatea drepturilor politice pentru cetăţenii de rit
creştin; se recomanda reglementarea raporturilor dintre ţărani şi proprietari
 sistemul electoral: alegătorii erau împărţiţi în funcţie de venit (vot cenzitar), în alegători direcţi şi
alegători indirecţi (prin delegaţi)
e. Dubla alegere a lui Al. I. Cuza (1859) – în 1856, a deţinut funcţia de pârcălab de Galaţi (Covurlui) din
care şi-a dat demisia în urma falsificării listelor electorale pentru Adunarea ad-hoc; a deţinut până în
momentul alegerii ca domn al Moldovei funcţia de comandant al oştirii Moldovei, cu grad de colonel.
 pentru organizarea alegerilor s-au constituit căimăcămii, alcătuite din câte trei caimacami;
 la 5/17 ianuarie 1859 Cuza a fost ales în unanimitate (48 de deputaţi) domn al Moldovei (V.
Alecsandri, membru în Adunarea electivă, şi-a depus candidatura la tronul Moldovei dar a renunţat în
favoarea lui Cuza), iar în Ţara Românească la 24 ianuarie /5 februarie (ideea alegerii lui Cuza şi în
Ţara Românească a fost sugerată de către delegaţia Moldovei, care mergea la Constantinopol pentru a
prezenta rezultatul votului). Actul a reprezentat politica faptului împlinit deoarece în Convenţie nu se
interzicea explicit alegerea aceluiaşi domnitor.
f. Consolidarea Unirii:
 În perioada 1859 – 1860, Cuza a desfăşurat o amplă acţiune diplomatică pentru recunoaşterea dublei
alegeri; în acest sens, un rol deosebit a revenit unor diplomaţi şi apropiaţi ai domnitorului: Vasile
Alecsandri (la Paris, Londra, Torino), principele Obolenschi (la Sankt Petersburg), Ludovic Steege (la
Viena şi Berlin), Costache negri (la Constantinopol); 26 martie/7 aprilie 1859 – Conferinţă a Marilor
Puteri la Paris – Franţa, Anglia, Sardinia, Prusia şi Rusia au recunoscut dubla alegere; septembrie
1859 - sub presiunea Marilor Puteri, Turcia şi Austria au recunoscut actul de la 24 ianuarie.
 deşi separaţia politică se menţinea, s-a acţionat pentru unificarea administrativă (instituţională) –
încheiată în 1862:
- contopirea serviciului de vamă într-o Direcţie generală unică;
- unificarea cursului monedelor şi administraţiei telegrafului;
- s-a înfiinţat primul minister unic – al războiului;
- şi-au început activitatea Comisia Centrală şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de la Focşani
- ziua de 24 ianuarie declarată zi naţională;
- zimbrul şi vulturul – părţi componente ale stemei comune (din 1862);
- Bucureştiul devine singura capitală;
- este unificată armata – tabăra de la Floreşti;
 în perioada 1860–1861, domnitorul a continuat tratativele diplomatice pentru a convinge marile puteri
de necesitatea înfăptuirii unirii politice; în septembrie 1860, Cuza s-a deplasat la Constantinopol
pentru a convinge poarta de necesitatea acestui act politic:
 Conferinţa de la Constantinopol din septembrie – 22 noiembrie/4 decembrie 1861 a
reprezentanţilor Marilor Puteri, a recunoscut unirea politică deplină însă numai pe timpul
domniei lui Cuza; în decembrie 1861, Cuza a obţinut un firman care-l autoriza să unească
Adunarea şi guvernul de la Iaşi cu cele de la Bucureşti;
  la 11/23 decembrie 1861, Cuza a proclamat înfăptuirea unirii depline şi naşterea
naţiunii române;
 22 ianuarie 1862 - s-a constituit primul guvern unic, condus de Barbu Catargiu;
 24 ianuarie 1862 - s-au deschis, la Bucureşti, lucrările Adunării legislative unice; Comisia
Centrală şi-a încetat activitatea;
 1863 – la propunerea lui M. Kogălniceanu, a fost adoptat în actele interne şi în titulatura
domnea scă numele de România.
 instabilitatea guvernamentală, disputele politice şi tulburările sociale au caracterizat această
perioadă de transformări profunde;
 curente în plan politic:- liberalii radicali (roşii) adepţi ai schimbărilor rapide; gruparea radicală a fost
condusă de C.A.Rosetti;
- conservatorii (albii) susţineau adoptarea gradată a reformelor;
-moderaţii: M. Kogălniceanu, I. Ghica, colaboratori ai domnului.
 confruntat cu “monstruoasa coaliţie” dintre radicali şi conservatori, Cuza încearcă instaurarea unui
regim autoritar pentru menţinerea stabilităţii şi adoptarea marilor reforme;
 Reformele guvernului condus de Mihail Kogălniceanu (octombrie 1863 – ianuarie 1865):
 decembrie 1863 - legea secularizării averilor mănăstireşti (25,6% din teritoriul Principatelor Unite
era administrat de mănăstiri);
 dezbaterile pe marginea legii rurale propuse de guvern au determinat dispute politice;
votul de blam dat guvernului şi asasinarea lui Barbu Catargiu l-au obligat pe domnitor să recurgă la
lovitura de stat din 2 mai 1864 prin care a dizolvat adunarea – a instituit o guvernare autoritară
(1864-1866)
 Mihail Kogălniceanu a prezentat o nouă constituţie şi o nouă lege electorală – aprobate printr-un
plebiscit; Constituţia, numită prudent Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris: lărgea atributele
puterii executive; domnul avea iniţiativa legilor şi dreptul de veto asupra proiectelor de lege adoptate
de adunare, alegea preşedintele Camerei, numea un sfert din membrii Senatului; introducea instituţii
noi: - Corpul Ponderator (Senatul), format din membri de drept şi membri numiţi de domn – Adunarea
devenea bicamerală;
 legea electorală: - votul rămânea cenzitar (mai 1864); prin scăderea censului a crescut numărul
alegătorilor
 legea rurală (14/26 august 1864) prevedea:
- emanciparea ţăranilor clăcaşi;
- erau desfiinţate claca şi alte obligaţii;
- se limita suprafaţa de pământ disponibil ţăranilor la două treimi din moşia
proprietarului;
- ţăranii erau împărţiţi şi împroprietăriţi prin despăgubire, pe loturile avute în
folosinţă în funcţie de numărul de vite deţinut în fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi;
- se interzicea înstrăinarea pământului timp de 30 de ani;
- au fost împroprietărite 463554 de familii ţărăneşti cu 1810311 ha;
 legea organizării judecătoreşti;
 prin legea instrucţiunii publice (decembrie 1864) învăţământul era structurat în:
primar - obligatoriu şi gratuit; secundar – licee; superior – universităţi la Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864);
 Codul Penal şi de procedură penală, alcătuit după modelul francez, din 1810 şi cel prusac, din
1851;
 Codul Civil şi de procedură civilă (1865): asigura individului libertăţi personale, garanta egalitatea
tuturor cetăţenilor în faţa legii şi apăra proprietatea privată;
 la 1 decembrie 1864 s-a înfiinţat Casa de Economii şi Consemnaţiuni.
g. Înlăturarea lui Cuza
 Opoziţia internă, concretizată în „monstruoasa coaliţie” (înfiinţată în 1863), s-a coagulat în jurul ideii
înlocuirii lui Cuza cu un prinţ străin;
 în noaptea de 10/11 februarie (22/23 februarie) 1866, a avut loc complotul împotriva domnitorului,
în urma căruia Cuza a fost obligat să abdice şi să părăsească ţara; a murit în exil în 1873;
 s-a instituit o locotenenţă domnească (Lascăr Catargiu, Nicolae Haralambie, Nicolae Golescu).
2. Consolidarea statului modern
 ideea alegerii unui domn străin a apărut, pentru început, în memoriile boiereşti, încă din 1802, şi a fost
susţinută de contele Walewski în 1856, reluată în programul Adunărilor ad-hoc din 1857 şi acceptată de
Al. I. Cuza în legătură cu exprimarea intenţiei sale de a abdica;
 motivele pentru aducerea prinţului străin au fost:
-menţinerea şi consolidarea statului naţional;
-creşterea prestigiului european;
-întărirea autonomiei;
-încetarea luptelor pentru domnie;
Carol I de Hohenzollern Sigmaringen
- s-a născut în 1839;
- şi-a satisfăcut stagiul militar în armata germană;
- a studiat istoria la Universitatea din Bonn;
- s-a distins ca ofiţer în războiul cu Danemarca (1864);
- în 1869, căsătoria cu Elisabeta de Wied (pseudonimul Carmen Sylva).
 acţiunea diplomatică a fost desfăşurată de Ion C. Brătianu; coroana a fost oferită iniţial lui Filip de
Flandra, iar după refuzul acestuia lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen – al doilea fiu al principelui
Carol Anton de Hohenzollern;
 candidatura lui Carol a fost sprijinită de împăratul Franţei – Napoleon al III-lea şi cancelarul
Germaniei, Otto von Bismark;
 la 10/22 mai 1866, la Bucureşti, pe baza unui plebiscit, Carol I a fost proclamat principe al României
(1866-1914) – factor de echilibru politic;
 în octombrie 1866, Carol a făcut o vizită la Istanbul, în timpul căreia a primit firmanul de numire
din partea sultanului – eveniment ce a marcat şi consacrarea internaţională a monarhiei constituţionale
 Constituţia adoptată la 1 iulie 1866, valabilă, cu unele amendamente, până în 1923, a avut un
caracter liberal, a instituţionalizat regimul parlamentar modern şi a deschis calea către pluralismul
politic;
- partidele de guvernământ: PNL, constituit în 1875 şi Partidul Conservator,
întemeiat în 1880; vor alterna la guvernare
- doctrine politice: liberală („prin noi înşine”) şi conservatoare („paşii
mărunţi”);
 Prima parte a domniei (1866-1881): s-a preocupat de consolidarea instituţiilor statului şi realizarea
independenţei statale;
 A doua perioadă a domniei (1881-1914): favorabilă modernizării ţării, stabilităţii politice, după
introducerea rotativei guvernamentale (1895), a dezvoltării economice şi a consolidării şi bunei
funcţionări a instituţiilor statului:
- Parlamentul: îşi are originea în Adunările de stări din Evul Mediu, reprezintă puterea legislativă;
la început unicameral, după cum prevedeau Regulamentele organice şi Convenţia de la Paris şi
apoi bicameral stabilit prin Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris; sistemul parlamentar
instituit în 1866 s-a caracterizat prin rolul preponderent al legislativului, domnitorul putea înainta
Parlamentului propriile sale proiecte de legi şi se putea opune prin veto; activitatea Parlamentului
începea la 15 noiembrie al fiecărui an şi se desfăşura pe parcursul a trei luni de zile; până în 1918,
deschiderea sesiunii parlamentare se făcea printr-un Mesaj al tronului, citit de rege şi se încheia
printr-un mesaj al primului ministru;
- Guvernul: primul guvern unic – 22 ian. 1862; potrivit Constituţiei din 1866, domnul exercita
împreună cu guvernul puterea executivă;
- Justiţia: instanţele judiciare au fost înfiinţate prin Regulamentele organice; la 24 ian. 1861, s-a
înfiinţat Curtea de Casaţie şi Justiţie; potrivit Constituţiei din 1866, puterea judecătorească era
 exercitată de curţi şi tribunale; s-au creat curţile cu juraţi, în baza legii din iulie 1868 şi instituite
în fiecare judeţ; teritoriul României era împărţit în judeţe – plase, care cuprindeau comunele
urbane şi rurale;
- Armata: 1868 – Legea pentru organizarea puterii armate – armatei permanente şi rezervelor ei li
se adăugau dorobanţii şi grănicerii, miliţiile, garda civilă şi gloatele; prin această lege s-a introdus
principiul mobilizării generale; 1872 – prin această lege s-a urmărit ridicarea calitativă a nivelului
oştirii, sporirea efectivelor, dezvoltării flotei de război; armata se afla sub administrarea centrală a
Ministerului de Război;
- Biserica: în 1885, Biserica Ortodoxă şi-a proclamat autocefalia în raport cu Patriarhia de la
Constantinopol; a fost adoptată Legea clerului mirean şi a seminariilor – prevedea salarizarea
preoţilor.
3. Proiectele partidelor politice din spaţiul românesc:
a. Ideologia liberală: era inspirată din principiile revoluţiei franceze şi din practica liberalismului
occidental; promova constituţionalismul şi pluralismul politic şi emanciparea poporului de orice servitute
prin acordarea de drepturi; în plan economic – intervenţia statului în accelerarea dezvoltării industriei
naţionale; deviza formulată de I. C. Brătianu era „prin noi înşine” – valorificarea tuturor resurselor şi
energiilor naţionale;
- Partidul Naţional Liberal: unificarea grupărilor liberale s-a aflat în atenţia lui I. C. brătianu şi
C. A. Rosetti – liberalii radicali şi liberalii moderaţi grupaţi în jurul lui M. Kogălniceanu, au încheiat o
înţelegere, în 1867, la hotelul Concordia, denumită Programul de la Concordia; la 24 mai 1875, în urma
Coaliţiei de la Mazar-Paşa, s-au pus bazele PNL-ului; în 1892, la Congresul PNL, s-a adoptat programul
partidului, care promova necesitatea respectării legilor, măsuri economice; în 1906, liberalii s-au
pronunţat pentru lărgirea dreptului de vot; în 1909, în fruntea partidului a fost ales Ion I. C. Brătianu; în
1913, în programul partidului, au fost înscrise cele două reforme agrară şi electorală (în 1913, în
întrevederea avută cu N. Iorga, Brătianu i-a comunicat dorinţa sa de a da pământ ţaranilor şi drept de vot –
Sterie Diamandi, în Galeria oamenilor politici); conducătorii PNL: Ion C. Brătianu (1875-1891), Dumitru
Brătianu (1891-1892), Dimitrie Sturdza (1892-1909), Ion I. C. Brătianu (1909-1927);
- guvernări liberale: 1876-1888, 1895-1899, 1901-1904, 1907-1910, 1914-1918.
b. Ideologia conservatoare: avea la bază teoria „formelor fără fond”, susţinută de junimişti; Titu
Maiorescu a formulat ideea statului „natural” sau „organic”, a minimalizat rolul burgheziei dar a
evidenţiat importanţa monarhiei şi a ţărănimii;
Partidul Conservator: constituit la 3/15 februarie 1880 de un grup de politicieni (Lascăr
Catargiu – lider al partidului între dec. 1880 şi până în 1899, Manolache Costache Epureanu, Titu
Maiorescu, Vasile Pogor); preşedinţi: Take Ionescu, Titu Maiorescu, Al. Marghiloman; în concepţia
conservatorilor practica politică trebuie să se sprijine pe „clasele avute şi luminate, adică pe raţiune”, orice
reformă politică nu se putea realiza atâta timp cât oamenii pe care îi viza nu aveau cultură; în 1884,
conservatorii s-au opus revizuirii Constituţiei; apărau privilegiile clasei proprietarilor de pământ; în 1910,
P. P. Carp s-a pronunţat pentru elaborarea unor măsuri în favoarea ţăranilor şi meseriaşilor, autonomia
administrativă în raport cu partidele politice;
- guvernări conservatoare: 1871-1876, 1888-1895, 1899-1901, 1904-1907, 1910-1913.
4. Cucerirea independenţei României
După 1772, elita politică solicitase în memoriile adresate Marilor Puteri, statutul de independenţă
pentru Principate.
După realizarea Unirii obiectivul principal al tuturor românilor devenea obţinerea independenţei de
stat.
La mijlocul secolului al XIX-lea, au înflorit proiectele federaliste. Nicolae Bălcescu a susţinut mai
multe proiecte federaliste (1850, 1851) în care solicita fondarea Statelor Unite ale Dunării care ar fi
grupat pe români, maghiari şi iugoslavi. Ion Heliade Rădulescu dorea o „republică universală a
Europei”. În 1863, Al. I. Cuza a stabilit relaţii diplomatice cu Serbia, menţinute şi sub Carol I prin
semnarea unui tratat în 1868 – în vederea susţinerii mişcării revoluţionarilor bulgari. În 1866 şi 1869,
politicienii români au stabilit contacte cu emisarii guvernului grec în vederea stabilirii unei acţiuni
comune antiotomane.
La începutul deceniului opt al secolului al XIX-lea, în cercurile politice româneşti s-a discutat, tot
mai aprins, problema proclamării independenţei României. În 1873, prinţul Carol I a pus în discuţia
guvernului (Consiliul de Miniştri) problema independenţei de stat.
S-au conturat două posibilităţi: obţinerea independenţei pe cale diplomatică, prin negocieri cu
puterile influente sau prin război. Liberalii – I. C. Brătianu, M. Kogălniceanu – doreau o apropiere de
Rusia în vederea unei acţiuni antiotomane deschise, iar conservatorii vedeau în panslavism cea mai
serioasă ameninţare optând pentru relaţii bune cu Austro-Ungaria şi pentru neutralitate în cazul unui
război ruso-turc.
a. Contextul extern
 în plan extern:
- înfrângerea Franţei în războiul cu Prusia (1870-1871) a impus moderaţie şi o abilă activitate
diplomatică;
- redeschiderea “crizei orientale” în Balcani - răscoale antiotomane în Bosnia şi Herţegovina
(1875), mişcarea de eliberare a bulgarilor – o parte din detaşamentele lor fiind pregătite pe teritoriul
românesc, războiul dintre Serbia - Muntenegru şi Imperiul Otoman (1876);
-Rusia dorea să intervină în sprijinul popoarelor balcanice (dorea încă să obţină strâmtorile Bosfor
şi Dardanele) sub pretextul protejării creştinilor ortodocşi;
b. Tratative diplomatice:
 româno-otomane: iulie 1876 – guvernul liberal adresa un memoriu Porţii şi Puterilor garante pentru
recunoaşterea îndividualităţii statului român şi a numelui de România - primit cu ostilitate;
decembrie 1876 – Dimitrie Brătianu a iniţiat un demers diplomatic la Constantinopol, cerând
„garanţii speciale pentru neutralitatea veşnică a teritoriului românesc”; prin adoptarea Constituţiei lui
Midhat-paşa, prin care România devenea „provincie privilegiată” a imperiului, relaţiile au eşuat;
 ruso-române: atitudinea puterilor garante faţă de eventualitatea pătrunderii armatei ruse în România,
nu a lăsat guvernului român altă posibilitate decât înţelegerea cu Rusia; octombrie 1876 – la
Livadia, în Crimeea, o delegaţie condusă de I. C. Brătianu şi M. Kogălniceanu, a propus ţarului
Alexandru al II-lea şi ducelui Gorceacov un tratat antiotoman; în 4 aprilie 1877 - la Bucureşti, s-a
semnat Convenţia româno-rusă, de către guvernul liberal condus de Ion C. Brătianu, care permitea trecerea
prin ţară a trupelor ruseşti, considerate “armate amice” în schimbul garantării integrităţii teritoriale a
României; la 6 aprilie 1877 – România a decretat mobilizarea generală (armata însuma 120000 de oameni
din care 587000 reprezentau armata de operaţiuni);
 ruso-austriece: 3 ianuarie 1877 - s-a semnat Convenţia de la Budapesta, prin care Rusia se asigura
de neutralitatea absolută a Austro-Ungariei (creată în 1867), în schimbul unor compensaţii
teritoriale în Balcani (Bosnia şi Herţegovina).
c. Războiul ruso-turc. Proclamarea independenţei
 Debutul conflictului
- la 12 aprilie 1877, Rusia a declarat război Turciei şi trupele ruseşti au început trecerea Prutului;
- pentru a evita transformarea teritoriului ţării în teatru de război, până la sosirea forţelor ţariste, Dunărea a
fost apărată de armata română:
- turcii au bombardat malul drept al Dunării;
- artileria română de la Calafat a răspuns prin bombardarea Vidinului;
- s-a instaurat de facto la Dunăre o stare de război între România şi Turcia;
- în acest context, opinia publică românească cerea, tot mai insistent, ruperea legăturilor oficiale cu Poarta
şi proclamarea independenţei.
 Proclamarea independenţei:
- Parlamentul a votat, în ambele Camere, ruperea legăturilor de dependenţă faţă de Poartă;
- 9/21 mai 1877 - Camera Deputaţilor a votat “independenţa absolută” a României; Mihail
Kogălniceanu prin discursul său memorabil prezentat în Cameră a admis existenţa de facto a
independenţei României;
- 10/22 mai 1877 - Senatul a confirmat acest act; proclamarea independenţei de către principele Carol
(Proclamaţia către ţară – semnată de toţi miniştrii) a fost salutată cu entuziasm de către opinia publică
românească;
Marile Puteri au fost puse şi de această dată în faţa faptului împlinit; dar independenţa trebuia
consfinţită prin participarea României, alături de Rusia, la război.
România în războiul din Balcani (1877-1878):
- încercările de cooperare militară cu Rusia au fost respinse, iniţial, deoarece ruşii intenţionau, la sfârşitul
acestor operaţiuni, să ia în stăpânire cele trei judeţe din sudul Basarabiei;
- rezistenţa otomană s-a concentrat la Plevna, (complex de fortificaţii şi redute), pe care comandantul
Osman Paşa a întărit-o cu trupe aduse de la Vidin;
- după respingerea primelor două atacuri (8 şi 18 iulie) asupra Plevnei şi în pasul Şipka, trupele ruse s-au
retras;
- 19/31 iulie 1877 - telegrama adresată principelui Carol I, prin care ducele Nicolae, comandantul
armatelor ruse, solicita intervenţia armatei române în război; grosul trupelor române au trecut Dunărea în
luna august; comanda trupelor româno-ruse la Plevna a revenit principelui Carol I;
- 30 august 1877 – asaltul general asupra Plevnei, încheiat prin cucerirea, de către români, a redutei
Griviţa I (au căzut eroic maiorul George Şonţu şi căpitanul Walter Mărăcineanu); în luptele ce au urmat
românii au cucerit şi reduta Rahova;
- 28 noiembrie/10 decembrie 1877 – la Plevna, Osman Paşa a încercat să spargă încercuirea dar, fiind şi
rănit, s-a predat colonelului român Mihai Cerchez;
- 12 ianuarie 1878 – atacul Smârdanului;
- 19 ianuarie 1878 - turcii au încheiat un armistiţiu;
- Vidinul capitulează la 12 februarie.
d. Tratatele de pace şi recunoaşterea internaţională a independenţei
 Tratatul de la San Stefano (febr. 1878): semnat la 19 februarie, fără acordul României –
neacceptată la tratative (protestul Parlamentului de la Bucureşti din ianuarie 1878 împotriva cedării
sudului Basarabiei), prevedea:
- independenţa României, Serbiei şi Muntenegrului;
- organizarea marelui principat autonom bulgar;
- cedări teritoriale: Poarta ceda Dobrogea Rusiei, iar Rusia ceda Dobrogea României în
schimbul celor trei judeţe din sudul Basarabiei;
 relaţiile româno-ruse s-au înrăutăţit şi datorită staţionării, în continuare, a trupelor ruseşti pe teritoriul
României; se crea o stare de război, de această dată între România şi Rusia; consolidarea puterii Rusiei a
nemulţumit marile puteri.
 Congresul de la Berlin (13 iunie – 13 iulie 1878):
- nu s-a permis participarea României la lucrările sale; s-a acceptat ca într-o singură şedinţă I. C.
Brătianu şi M. Kogălniceanu să prezinte un memoriu-protest, în 5 puncte (12/24 iunie 1878);
- prevederi: - Bulgaria, redusă la spaţiul dintre Dunăre şi Munţii Balcani, ca principat autonom;
- Bosnia şi Herţegovina, autonome, au trecut sub administraţia Austro-Ungariei (1908-
anexate);
- Anglia a preluat insula Cipru;
- Serbia şi Muntenegru recunoscute ca independente;
- referitor la România s-a hotărât:
- independenţa (art. 43) condiţionată de modificarea art. 7 din Constituţia din
1866 (art. 44) şi răscumpărarea de către guvernul român a acţiunilor Societăţii
Strousberg (care construise căi ferate);
- cedarea sudului Basarabiei Rusiei (art. 45), în schimbul Dobrogei, Deltei
Dunării şi a insulei Şerpilor; 1880 – Legea pentru organizarea Dobrogei
prevedea: împărţirea teritoriului în două judeţe (art. 1), acordarea cetăţeniei
române (art. 3) şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti (art. 5), religia ortodoxă –
religie oficială (art. 16).
 e. Consecinţe: în 1878, Parlamentul i-a acordat lui Carol I titlul de „Alteţă Regală” – recunoscut
în 1879; la 14/26 martie 1881, Parlamentul a votat transformarea României în Regat, iar la 10/22 mai
1881, Carol I şi Elisabeta I au fost încoronaţi; acest act a contribuit la creşterea prestigiului internaţional
al ţării;
- au fost adoptate legi menite să accelereze ritmul modernizării statului: responsabilitatea ministerială,
organizarea comunelor, a învăţământului, a armatei, înfiinţarea Băncii Naţionale şi emiterea monedei naţionale
(1880), inaugurarea Academiei şi a Ateneului Român (1881); legi de dezvoltare a industriei, tarife vamale
protecţioniste, legi privind învoielile agricole (1907), minele, sau organizarea clerului (1881 - înfiinţarea
Creditului agricol, 1889 – vânzarea proprietăţilor statului la ţărani); extinderea reţelei de cale ferată la 3500km
şi de şosele pietruite la 26000 km;
- cultura a înregistrat progrese remarcabile; s-au afirmat personalităţi de talie europeană: M. Eminescu, i.
Creangă, I. L. Caragiale, N. Iorga, Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Henri Coandă, Nicolae Grigorescu, George
Enescu, C. Brâncuşi; presa s-a diversificat (peste 2000 de periodice) şi s-au creat societăţi şi asociaţii culturale.
5. Proiectul făuririi României Mari (1916-1918)
Ideea unirii politice a Transilvaniei cu Principatele Române a fost formulată prima dată de
munteanul de origine ardeleană Naum Râmniceanu (1802) şi de transilvăneanul Ion Budai-Deleanu
(1804). Planurile au fost reluate după 1838 de A. G. Golescu şi I. Câmpineanu. Revoluţionarii paşoptişti,
pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, au solicitat „unirea cu ţara”. În 1852, Dimitrie Brătianu a utilizat pentru
prima dată sintagma „România Mare”. În 1871, cu prilejul sărbătorilor de la Putna, A. D. Xenopol a
apreciat unirea ca un fapt inevitabil.
Acţiuni politice şi culturale:
- 1890 – Liga pentru Unitate Culturală a tuturor românilor (Bucureşti) a
desfăşurat activităţi diverse: subvenţionarea unor gazete şi reviste, înfiinţarea
unor şcoli româneşti şi societăţi culturale, a editat publicaţii în limbi de circulaţie
internaţională pentru informarea opiniei publice despre situaţia teritoriilor
româneşti şi necesitatea unirii acestora cu România;
- 1891 – Liga culturală din Transilvania a avut susţinători şi dincolo de Carpaţi;
din 1914 s-a numit Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor;
- aniversări istorice: 1901 – 300 de ani de la moartea lui Mihai Viteazul; 1904 –
400 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare;
- publicarea unor colecţii de izvoare istorice: D. A. Sturdza, N. Iorga;
- intervenţia regelui Carol I pe lângă împăratul Austro-Ungariei Franz Iosef
pentru a obţine graţierea memorandiştilor (1895);
- 1913 – cu ocazia implicării României în cel de-al II-lea război balcanic, contra
Bulgariei, N. Iorga afirma că începea „războiul nostru pentru eliberarea
Ardealului”; prin pacea de la Bucureşti, România a încorporat Cadrilaterul.
a. Neutralitatea României (1914-1916):
Primul Război Mondial s-a declanşat la 15/28 iulie 1914 cu declaraţia de război a Austro-Ungariei
adresată Serbiei, ca urmare a asasinării prinţului moştenitor de către un student sârb.
- 18/30 octombrie 1883 – la Viena, Tratatul secret de aderare la Tripla Alianţă
- după atentatul de la Sarajevo, atât Puterile Centrale cât şi Antanta au cătat să-şi asigure concursul
României: Germania şi Austro-Ungaria au trimis la Bucureşti miniştri plenipotenţiari, von Bussche şi
Ottokar Czernin, pentru a determina România să se angajeze în război de partea centralilor; la 1/14 iunie
1914, Ţarul Rusiei Nicolae al II-lea împreună cu familia sa şi ministrul de externe Sazonov au întreprins o
vizită la Constanţa, unde au stabilit contacte cu regele Carol I şi premierul Ion I. C. Brătianu – acest fapt a
evidenţiat orientarea politică către Antanta;
- 21 iulie/3 august 1914 – în cadrul Consiliului de Coroană de la Sinaia, convocat de regele Carol I ( s-a
stins din viaţă în 27 sept./10 oct. 1914, iar la 28 sept. a fost proclamat rege Ferdinand I) s-a hotărât
neutralitatea în expectativă armată prin invocarea articolului din tratatul cu Puterile Centrale care prevedea
„casus foederis” numai în situaţia în care unul dintre semnatari era atacat;
- poziţia partidelor politice: Partidul Conservator – patru grupări de opinii: gruparea condusă de Titu
Maiorescu şi Al. Marghiloman se pronunţa pentru neutralitate şi pentru menţinerea relaţiilor cu Germania
şi Austro-Ungaria; gruparea condusă de Nicolae Filipescu (N. Iorga, Octavian Goga) care susţinea intrarea
în război împotriva Puterilor Centrale; gruparea lui Take Ionescu care dorea intrarea ţării în război alături
de Antanata; gruparea lui P. P. Carp – intrarea în război de partea Puterilor Centrale;
Partidul Naţional Liberal – întregirea naţională, idee formulată de Ion I. c.
Brătianu;
Mişcarea socialistă – neutralitate definitivă;
- poziţia opiniei publice: intrarea în război de partea Antantei pentru realizarea dezideratului naţional;
- în anii de neutralitate Brătianu a pregătit intrarea României în război, urmărind ca revendicările ei să facă
obiectul unui angajament din partea aliaţilor; la 18 septembrie/1 octombrie 1914, printr-un acord secret,
Rusia se angaja să apere integritatea teritorială a României şi îi recunoştea drepturile asupra teritoriului din
Transilvania; după intrarea Italiei în război (1915), s-au intensificat contactele diplomatice cu Antanta;
Tratativele cu Antanta purtate de guvernul condus de I. I. C. Brătianu
- 4/17 august 1916 – Tratatul de alianţă cu Antanta (Franţa, Anglia, Rusia şi Italia) - recunoştea statului
român drepturile asupra Transilvaniei, Bucovinei şi Banatului; garanta participarea la Conferinţa de pace în
condiţii de egalitate cu aliaţii;
- Convenţia militară – garanta intervenţia militară în război până la 15 august 1916;
armata rusă se obliga să declanşeze ofensiva în Galiţia şi să trimită trupe în Dobrogea (2 divizii de
infanterie şi 1 de cavalerie), iar armata franco-engleză de la Salonic să înceapă ofensiva cu 8 zile înainte;
aliaţii promiteau furnizarea de muniţie şi material de război către România.
- 14/27 august 1916 – Consiliul de Coroană de la Cotroceni a aprobat oficial cele două documente şi
intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei.
b. Participarea României la Primul Război Mondial:
 Campania din 1916:
- potrivit planului de operaţiuni militare „Ipoteza Z”, trei din cele patru armate române, dispuse pe linia
Carpaţilor, în noaptea de 14/15 august 1916, au declanşat ofensiva în Transilvania; au fost eliberate
oraşele Braşov, Sf. Gheorghe, Miercurea Ciuc, Gheorghieni, Orşova, până în zona Sibiului;
- pe frontul de sud – trupele bulgare au cucerit, până la sfârşitul lunii octombrie, Turtucaia, Silistra,
Constanţa şi Cernavodă; înfrângerile suferite s-au datorat nerespectării angajamentelor luate de Antanta
prin Convenţia militară: întârzierea ofensivei franco-engleze a generalului Sarrail la Salonic; întârzierea
ajutorului în armament şi muniţii; neintervenţia armatei ruse pe frontul din Dobrogea; pregătirea şi dotarea
armatei române necorespunzătoare;
- eşecul contraofensivei generalului Al. Averescu de la Flămânda a obligat armata română să se retragă pe
vechea linie de graniţă;
- în noiembrie 1916 – ofensiva armatelor inamice pe toată linia de front românesc; armata inamică din
Carpaţi se aflau sub comanda gen. Eric von Falkenhayn, iar cea de la sud de Dunăre sub comanda gen.
Mackensen; în Carpaţii Orientali, armata condusă de gen, Eremia Grigorescu a câştigat „bătălia
trecătorilor”, sub deviza „pe aici nu se trece”; prin concentrarea a şapte divizii germane, dislocate de pe
frontul de la Verdun, în zona Jiului, frontul românesc a fost străpuns (eroina Ecaterina Teodoroiu – înrolată
ca voluntar – „eroina de la Jiu”); armata română comandată de gen. I. Dragalina şi David Praporgescu au
fost silită să se retragă; la 8 noiembrie inamicul a ocupat Craiova
- 17 – 20 noiembrie/1-3 decembrie 1916 – bătălia de pe Neajlov-Argeş, pentru apărarea Bucureştiului, s-
a încheiat cu un nou dezastru; la 23 noiembrie/6 decembrie 1916, capitala a fost ocupată;
- consecinţe: - frontul se stabiliza în sudul Moldovei, pe linia Focşani – Nămoloasa - Galaţi, iar capitala
stabilită temporar la Iaşi;
- la Iaşi, s-a constituit un nou guvern de uniune naţională (liberali şi conservatori), condus
de I. I. C. Brătianu;
- tezaurul ţării a fost trimis în Rusia;
- pierderile umane s-au ridicat la 250000 de ostaşi (morţi, răniţi sau prizonieri de război);
 - armata română a fost reorganizată cu ajutorul misiunii militare franceze aflată sub
comanda gen. Henry Berthelot;
- pentru refacerea moralului armatei române, la 23 martie 1917, regele a emis o proclamaţie
către trupele sale prin care le-a promis pământ şi drept de vot, iar regina Maria a patronat Crucea
Roşie.
 Campania din 1917:
- rezistenţa în Moldova: gen. Al. Averescu a declanşat ofensiva de la Mărăşti (ocupaţi 20 km în
dispozitivul inamic);
- 24 iulie – Armata I Română, sub comanda gen Eremia Grigorescu, a oprit armata germană a lui
Mackensen în zona Focşani – Mărăşeşti – Adjud;
- august - Armata II Română a apărat trecătorile; la Oituz gen. Al. Averescu a respins atacul inamic;
- consecinţe: - instaurarea regimului bolşevic în Rusia (25 oct./7 nov. 1917), dezintegrarea armatei ruse şi
retragerea acestor trupe în dezordine, au determinat guvernul de la Iaşi să ia măsuri de dezarmare
a lor şi de încetare a rezistenţei militare;
- ruperea relaţiilor diplomatice de către puterea sovietelor instaurată la Petrograd şi
confiscarea tezaurului României (13/26 ian. 1918);
- încheierea păcii separate de către Rusia cu Puterile Centrale, la 18 februarie/3 martie
1918, la Brest-Litovsk, a determinat guvernul condus de Al. Marghiloman să semneze tratatul
de pace cu Puterile Centrale la 24 aprilie/7 mai 1918, cu următoarele prevederi: Dobrogea
revenea Bulgariei, culmile Carpaţilor (5600 km 2 cu 170 de sate) cedate Austro-Ungariei;
Germania controla industria, comerţul, finanţele, resursele de petrol şi cereale, navigaţia pe
Dunăre şi porturile fluviale; armata română demobilizată; regele Ferdinand I a refuzat ratificarea
tratatului devenit nul din punct de vedere juridic.
 Campania din 1918:
- în august – contraofensiva mareşalului Foch a spart frontul de pe Somme;
- în septembrie – armata condusă de gen. Sarrail de la Salonic a străpuns liniile bulgare;
- noul guvern de la Bucureşti condus de Constantin Coandă a decretat mobilizarea generală şi a ordonat
armatei să reia atacul asupra inamicului de pe teritoriul ţării;
- 21 octombrie/3 noiembrie – Austro-Ungaria a acceptat armistiţiul;
- la 29 oct./11 nov. 1918 - Germania a capitulat;
- la 28 octombrie 1918 – Ferdinand I a ordonat armatei reintrarea în război;
- 18 nov./1 dec. 1918 – reîntoarcerea familiei regale şi a guvernului în Bucureşti;
- sacrificiul României: 800 000 de morţi, răniţi şi dispăruţi, distrugeri şi pierderi materiale.
c. Înfăptuirea Marii Uniri:
 Cadrul internaţional: recunoaşterea dreptului popoarelor la autodeterminare – afirmat de
preşedintele S.U. A. W. Wilson în declaraţia „Cele 14 puncte”, în ianuarie 1918; victoria Antantei;
declanşarea proceselor revoluţionare la Viena şi Budapesta în toamna anului 1918.
 Unirea Basarabiei:
- context extern: dezintegrarea Imperiului Ţarist şi instaurarea puterii bolşevice;
- context intern: anarhia instaurată la est de Prut de către soldaţii ruşi în retragere de pe frontul românesc;
- desfăşurare:
- la 3 aprilie 1917, s-a constituit Partidul Naţional Moldovenesc, având ca preşedinte ales pe
Vasile Stroescu; organul de presă al partidului era Cuvântul Moldovenesc, condus de Onisifor Ghibu;
- la 2-7 nov. 1917 (8 oct.), în cadrul Congresului ostaşilor moldoveni de la Chişinău s-a proclamat
autonomia Basarabiei;
- în urma alegerilor generale, desfăşurate în cadrul Congresului de constituire a Sfatului Ţării, între
2 şi 6 noiembrie 1917, s-a constituit acest organism coordonator al luptei pentru unire, ca adunare
reprezentativă – preşedinte fiind Ion Inculeţ,
- la 2/15 dec. 1917, Sfatul Ţării a proclamat Republica Democratică Moldovenească autonomă în
cuprinsul Republicii Federative Ruse şi a numit ca organ executiv Consiliul Directorilor Generali –
guvern condus de Petre Erhan; primul preşedinte ales al republicii a fost Ion Inculeţ;
 - sub ameninţarea bolşevică, la solicitarea Sfatului Ţării, 4 divizii ale armatei române au trecut
Prutul, la 12 ianuarie 1918, cu misiunea de a apăra viaţa şi bunurile localnicilor; guvernul sovietic a decis
ruperea relaţiilor diplomatice cu România;
- la 24 ian./6 febr. 1918, Sfatul Ţării întrunit la Chişinău, a proclamat independenţa republicii şi
separarea de Republica Federativă Rusă;
- la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării a votat Declaraţia de Unire a Basarabiei cu România;
- la 22 aprilie 1918, regele Ferdinand a semnat decretul de promulgare a Actului Unirii Basarabiei
cu România;
- premierul Al. Marghiloman, prezent la Chişinău, a luat act de această decizie în numele poporului
şi a regelui Ferdinand I;
- pentru administrarea provizorie a Basarabiei a fost desemnat Consiliul Directorilor, până la
preluarea acesteia de către guvernul de la Bucureşti.
 Unirea Bucovinei:
- context extern: dezintegrarea Imperiului Austro-Ungar; Curtea de la Viena intenţiona să anexeze
Bucovina de Nord la Galiţia; Ucraina dorea să integreze teritoriul dintre Nistru şi Prut, dar şi dintre Prut şi
Siret; constituirea unor organizaţii paramilitare ucrainene în provincii; promovarea de către unii
parlamentari români de la Viena a ideii unui stat bucovinean autonom în cadrul unui imperiu federalizat;
- desfăşurare:
- în octombrie 1918, deputaţii români din Parlamentul de la Viena au constituit Consiliul Naţional
Român, condus de Constantin Iosipescu Grecul şi George Grigorovici;
- la 9 octombrie 1918, CNR a solicitat dreptul la autodeterminare şi a exprimat dorinţa de
secesiune;
- la 22 oct. 1918, în „Glasul Bucovinei”, condus de Sextil Puşcariu, se exprima intenţia românilor
bucovineni ca împreună cu cei din Transilvania şi din părţile ungureşti „să ne plăsmuim viitorul care ne
convine nouă în cadrul românismului”;
- la 14/27 oct. 1918, în cadrul Adunării Constituante a Românilor din Bucovina de la Cernăuţi,
din care făceau parte reprezentanţă ai locuitorilor, în majoritate români, s-a declarat „unirea integrală cu
celelalte ţări româneşti într-un stat independent” şi s-a ales Consiliul Naţional Român condus de un
comitet executiv, în frunte cu Ion Nistor şi constituit de Iancu Flondor,
- prezenţa unor trupe ucrainene şi pericolul alipirii provinciei la Ucraina a determinat CNR-ul să
solicite sprijin armatei române cu scopul restabilirii ordinii;
- la 12 noiembrie, CNR a stabilit instituţiile Bucovinei;
- noul guvern a convocat Congresul General al Bucovinei, la care au participat reprezentanţii
românilor dar şi ai minorităţilor naţionale;
- la 15/28 nov. 1918, sub preşedinţia lui Iancu Flondor, Congresul a votat „unirea necondiţionată”
a Bucovinei cu România
 Unirea Transilvaniei
- context extern: - la 3/16 oct. 1918, propunerea de federalizare a imperiului dualist în şase regate
autonome, adresată de împăratul Carol I de Habsburg prin Manifestul „Către popoarele mele
credincioase”; Congresul naţiunilor din imperiu, desfăşurat în aprilie 1918 la Roma, a adoptat hotărârea ca
aceste naţiuni să se constitui în state naţionale independente sau să se unească statului lor naţional
- context intern: după înfrângerea armatei române în campania din 1916, autorităţile maghiare au luat
măsuri represive împotriva populaţiei româneşti; radicalizarea mişcării de emancipare naţională;
- desfăşurare:
- la 29 sept./12 oct. 1918, Partidul Naţional Român a elaborat Declaraţia de la Oradea, în care se
proclama dreptul românilor la autodeterminare; actul a fost prezentat, de către Al. Vaida-Voevod, în
Parlamentul de la Budapesta la 5/18 octombrie 1918; la Viena, Iuliu Maniu a preluat comanda trupelor
române din armata austro-ungară (cca. 60.000 de militari);
- la 30 - 31 oct. 1918 – s-a alcătuit Consiliul Naţional Român Central, la Arad format din câte 6
membri ai Partidului Naţional Român şi 6 ai Partidului Social Democrat, care la 6 noiembrie a publicat
manifestul „Către naţiunea română”, iar la 9-10 noiembrie., a adresat guvernului maghiar o notă ultimativă
prin care solicita acordarea întregii puteri politice; în toate localităţile au luat fiinţă Consilii şi Gărzi naţionale
- între 13 şi 14 noiembrie – la Arad, C. N. R. C. poartă tratative cu o delegaţie guvernamentală
maghiară, care a fost de acord să acorde Transilvaniei doar autonomie administrativă în cuprinsul Ungariei;
Iuliu Maniu a declarat că dorinţa românilor era „despărţirea totală” de Ungaria; lupta naţională a fost
susţinută de importante organe de presă: Românul, Drapelul, Glasul Ardealului, Adevărul, Gazeta
poporului, Telegraful român, Unirea;
- la 5/18 noiembrie, manifestul Către popoarele lumii, reliefa că unirea Transilvaniei cu România
era dorinţa întregii naţiuni;
- 7 noiembrie, a fost lansat manifestul Istoria ne cheamă la fapte – se anunţa convocarea Adunării
Naţionale la Alba Iulia pentru 18 noiembrie/1 decembrie 1918
- Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia (18 noiembrie/1 decembrie 1918):
participanţi: - 1228 delegaţi aleşi de circumscripţiile electorale şi de toate organizaţiile
românilor;
- peste 100.000 de oameni veniţi din toate colţurile Transilvaniei;
 desfăşurarea lucrărilor adunării:
- Gheorghe Pop de Băseşti a deschis adunarea;
- prin glasul lui Vasile Goldiş, Adunarea a proclamat unirea “acelor români şi a tuturor
teritoriilor locuite de dânşii cu România”;
-s-a adoptat Rezoluţia Unirii; prevederi: se proclama unirea tuturor teritoriilor locuite de
români cu România; deplina libertate naţională pentru minorităţile naţionale; libertatea
confesională; introducerea votului universal, direct, egal şi secret; reformă agrară radicală;
libertatea presei, libertatea de asociere şi instruire, libertatea conştiinţei etc.
- s-au constituit organe provizorii ale puterii de stat:
- Marele Sfat Naţional, ca organ legislativ – format din 250 de membri;
- Consiliul Dirigent, ca organ executiv, prezidat de Iuliu Maniu şi format din 15
membri; a funcţionat până în aprilie 1920.
O delegaţie alcătuită din episcopul ortodox Miron Cristea, episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, Vasile
Goldiş şi Al. Vaida-Voevod a înmânat, la Bucureşti, regelui Ferdinand I, Actul Unirii; actul a fost sancţionat
prin Decret regal la 11/24 decembrie 1918.
 Consecinţele unirii:
- creşterea teritorială: de la 137000 km² la 295049 km²;
- creştere demografică: un procent însemnat şi de alte naţionalităţi; statistica din 1930 arată faptul că
populaţia României era de 18057028 de locuitori, din care 71,9 % erau români; structura populaţiei nu s-a
modificat, potrivit aceluiaşi recensământ 78,9% reprezenta populaţia rurală şi 20,1% cea urbană;
- la 29 decembrie 1919 – primul Parlament al României Mari a votat legile prin care era ratificată
unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România; la 15 octombrie 1922, la Alba Iulia a avut loc
încoronarea lui Ferdinand I şi a Mariei ca regi ai României Mari;
- reformele din anii 1917-1923: în 1917 – regele Ferdinand a semnat decretul privind reforma agrară
(prevederi legiferate în 1918-1920, până la votarea definitivă a legii agrare în 1921 – prin care se desfiinţa
marea proprietate)şi pe cel de reformă electorală, care introducea votul universal (primele alegeri organizate
pe baza votului universal au avut loc în 1919);
- adoptarea Constituţiei din 1923;
- noul statut politico-teritorial al României a fost recunoscut prin tratatele încheiate în cadrul
Conferinţei de pace de la Paris - sistemul de la Versailles (1919-1920).
 RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

SPAŢIUL ROMÂNESC ÎNTRE DIPLOMAŢIE ŞI CONFLICT ÎN

EVUL MEDIU ŞI LA ÎNCEPUTURILE MODERNITĂŢII

A. CONTEXT EXTERN:
- în secolul al XIV-lea, configuraţia vecinătăţilor Ţărilor Române era conturată:
- la vest şi la nord – Ungaria şi Polonia, şi-au impus în anumite situaţii suzeranitatea asupra
ţărilor româneşti de la sud şi est de Carpaţi; relaţiile vasalice ale Ţării Româneşti faţă de regalitatea maghiară
s-au menţinut până la căderea Ungariei în 1541; în Moldova, Petru I Muşat (1375-1391) a anihilat pretenţiile
de suzeranitate ale Ungariei, dar a inaugurat tradiţia bunelor relaţii cu Polonia (la Lvov, în 1387, a semnat un
tratat asemănător cu scopul contrabalansării pericolului reprezentat de Ungaria), continuată de Alexandru cel
Bun (1400-1432) sau Ştefan cel Mare (1457-1504)
- la sud – Serbia şi Bulgaria
- la est – Hanatul Hoardei de Aur (tătarii au năvălit în Europa la jumătatea sec. XIII);
- după 1354, turcii osmanlâi (după numele căpeteniei lor Osman), veniţi din Asia Centrală şi stabiliţi în Asia
Mică, unde şi-au constituit un stat şi o armată a cărei raţiune de existenţă era expansiunea, au atins linia
Dunării în urma victoriilor obţinute asupra bizantinilor, sârbilor, bulgarilor; în Imperiul Bizantin, basileii au
fost obligaţi să plătească tribut sultanilor; politica expansionistă otomană viza ocuparea şi a părţii centrale a
Europei.
B. REZISTENŢA ANTIOTOMANĂ A ŢĂRILOR ROMÂNE:
 obiectivele politicii otomane:
- transformarea Ţărilor Române în paşalâcuri – proiect irealizabil;
- statutul Ţărilor Române – de ahd (jurământ), adică tributar, acceptat de Ţara
Românească după 1420 şi accentuat în 1462, de Moldova din 1456 şi accentuat
în 1484, iar de Transilvania după 1541; din punct de vedere al dreptului
islamic, ţările tributare făceau parte din Casa Păcii, situată între Casa
Islamului şi Casa Războiului; modelul juridic al statutului acestei zone l-a
constituit actul – legământ, ceea ce însemna păstrarea nealterată a entităţii
statale, o garantare a neamestecului în treburile interne, în schimbul unor
obligaţii materiale şi militare; statutul de ahd al Ţărilor Române faţă de Poartă a
fost fixat în iahdname –le („cărţi de jurământ”, acte de pace) numite de
europeni capitulaţii, datorită redactării lor sub formă de articole; ele erau
stabilite prin firmane şi porunci, prin jurăminte verbale cu valoare legală;
- conservarea autonomiei spaţiului românesc – proiect profitabil din punct de
vedere economic, politic şi militar;
 obiectivul Ţărilor Române:
- menţinerea fiinţei statale proprii şi a identităţii religioase;
 căile de acţiune:
- tratativele diplomatice;
- conflictul armat: caracterizat ca un „conflict asimetric” datorită inferiorităţii
militare în care s-au aflat Ţările Române; războiul, în care au fost nevoiţi să se
angajeze, fiind unul de „uzură”, îndelungat;
 strategia folosită:
- defensivă, de apărare a teritoriului propriu, conjugată uneori şi cu ofensiva
(campanie militară în teritoriul inamic);
- evitarea bătăliilor decisive prin recurgerea la următoarele tactici de luptă:
hărţuirea, „pământul pârjolit” – cu scopul creării unui „gol demografico -
economic”, nimicirea detaşamentelor inamice plecate după hrană, organizarea
atacurilor de noapte (vezi acţiune lui Vlad Ţepeş din 1462 de la Târgovişte);
 - succesul luptelor a fost posibil prin angajarea factorilor interni economici şi
sociali-politici (poziţia marii boierimi s-a dovedit a fi diferită, în funcţie de
situaţii, de cea a domnitorului preferând soluţia diplomatică), dar şi a sprijinului
extern, în contextul cruciadelor târzii;
- ţările româneşti au avut adeseori tendinţa de a face front comun în lupta
antiotomană din raţiuni militare, diplomatice, prin conştiinţa incipientă a unei
unităţi de neam, limbă, religie şi interese.
C. ŢĂRILE ROMÂNE ÎN LUPTA ANTIOTOMANĂ (sec. XIV-XV):
1. Mircea cel Bătrân (1386-1418): a promovat politica „blocului românesc” ce viza o colaborare cu
domnii Moldovei Petru Muşat şi Alexandru cel Bun;
- 1388 – pentru a se evita cucerirea Dobrogei de către otomani, a intervenit şi a încorporat teritoriul dintre
Dunăre şi mare la Ţara Românească;
- a încheiat tratate cu Moldova şi Polonia (la 10 decembrie 1389, la Radom şi ratificat la Lublin la 20
ianuarie 1390, reînnoit în 1391) sub regele Vladislav Jagello – act cu un caracter explicit antiungar,
datorită pretenţiilor emise de Ungaria asupra Banatului de Severin;
- 1389 – Mircea a intervenit la sud de Dunăre, în favoarea sârbilor;
- 1392 – Mircea a atacat o bază otomană de la sud de Balcani pentru a opri expediţiile otomane spre Ţara
Românească; în 1393 şi 1396, Baiazid I a cucerit ţaratele Târnovo şi respectiv de Vidin;
- 1395 – creşterea pericolului otoman l-a determinat pe Mircea cel Bătrân să semneze un tratat de alianţă
antiotomană cu Sigismund de Luxemburg (1387-1437), primul de acest fel, la 7 martie, la Braşov,
inaugurând politica de alianţă cu Ungaria; prin acest tratat i s-a recunoscut, lui Mircea, stăpânirea
asupra Amlaşului şi Făgăraşului, cu titlul de feud şi asupra Banatului de Severin;
- a oferit sprijin militar sârbilor la sud de Dunăre (Straţimir, ţarul de la Vidin), fapt ce a condus la o
reacţie a turcilor prin organizarea unor raiduri de pradă în teritoriul românesc, prin achingii;
- 1394 – a lansat expediţii militare împotriva bazelor achingiilor, la sud de Dunăre;
- sultanul Baiazid a organizat campania în Ţara Românească ; bătălia decisivă s-a încheiat cu victoria lui
Mircea la Rovine, în ziua de 17 mai 1395 (după unii istorici – 10 octombrie 1394), dar şi cu pierderea de
către domnul muntean a tronului, fiind instalat un pretendent – Vlad Uzurpatorul – eliminat în 1397;
- 1396 - cruciada antiotomană, iniţiată de Sigismund de Luxemburg, la care au participat cavaleri
francezi, burgunzi, englezi, germani, oşti maghiare, un corp ardelean condus de voievodul Ştibor şi un corp
muntean condus de Mircea;
- bătălia de la Nicopole (din 26 septembrie 1396), s-a încheiat cu înfrângerea armatelor franco-
burgunde şi cu ocuparea de către turci a cetăţii Turnu;
- creşterea pericolului transformării ţării în paşalâc a determinat o regrupare a boierimii în jurul lui
Mircea care, cu ajutorul voievodului Ştibor, şi-a redobândit tronul;
- 1402 – victoria mongolilor conduşi de Timur Lenk la Ankara, luarea în prizonierat a lui Baiazid I şi
moartea acestuia, au declanşat în Imperiul Otoman o criză politică (lupte pentru succesiune între fiii lui
Baiazid); Mircea a sprijinit diferiţi pretendenţi la tronul imperiului (în 1409, perspectiva consolidării
imperiului de către Soliman l-a determinat pe Mircea să-l sprijine pe Musa, împreună cu despotul Serbiei
Ştefan Lazarevici; în 1411, Musa a preluat conducerea părţii europene a imperiului; în 1416, Mircea a
oferit sprijin unui alt pretendent la tronul imperiului, Mustafa), dar, a sprijinit şi răscoala unui agitator
social, Bedreddin, trimis de Mircea în posesiunile otomane din Balcani; prin victoria decisivă a lui
Mehmed I (1413-1421), la începutul anului 1417 (sau poate sub urmaşul său Mihail – 1418-1420), o
armată otomană condusă de sultan a intervenit în Ţara Românească, a anexat Dobrogea, cetăţile Turnu şi
Giurgiu şi a impus domnitorului plata unui tribut anual, drept răscumpărare a păcii;
- 1418 – s-a stins din viaţă, fiind înmormântat la ctitoria sa de la Cozia.
2. Alexandru cel Bun (1400-1432)
- organizarea statului medieval: înfiinţarea dregătoriilor, organizarea instituţiei bisericeşti;
- a dus o politică de echilibru între Ungaria şi Polonia: prin recunoaşterea suzeranităţii Poloniei (12
martie 1402), s-a pus la adăpost de intenţiile lui Sigismund de Luxemburg de a revigora suzeranitatea
maghiară asupra Moldovei şi, mai ales, de a controla Chilia; la 15 martie 1412, s-a semnat tratatul de la
Lublau între Ungaria şi Polonia, care prevedea, în cazul neparticipării domnului moldovean la lupta
antiotomană, împărţirea statului său; îi sprijină pe poloni în luptele cu Cavalerii Teutoni de la Grűnwald
(1410) şi Marienburg (1422); în campania otomană din 1418-1420, Cetatea Albă a fost apărată de forţele
proprii ale lui Alexandru cel Bun;
- spre sfârşitul domniei s-a apropiat de Ungaria şi a sprijinit încercarea de constituire a unui stat lituanian
care să slăbească puterea Poloniei.
3. Iancu Corvin de Hunedoara (1441-1456) – caracterizat de Papa Calixt al III-lea drept „atletul cel
mai puternic – singurul – al lui Hristos”
- de origine etnică românească, dar integrat nobilimii maghiare prin educaţie, religie, orientare politică (în
1409, tatăl său Voicu, a fost înnobilat - pentru servicii aduse coroanei maghiare, cu castelul şi domeniul
Hunedoarei);
- în 1438, a devenit ban de Severin, iar în 1441, voievod al Transilvaniei;
- în vederea creării unui front antiotoman românesc, a numit pe tronul Ţării Româneşti pe Vlad Dracul sau
pe Vladislav al II-lea (din 1447), iar în Moldova pe Petru al II-lea, care a cedat Chilia Ungariei şi pe
Bogdan al II-lea, tatăl lui Ştefan cel Mare.
 Politica externă:
- 1441 – a învins o armată turcească la Semendria (Serbia);
- 1442 – 18 martie, luat prin surprindere de către turci a fost înfrânt la Sântimbru;
- la 22 martie a obţinut victoria asupra duşmanului în apropiere de Sibiu; a trecut în Ţara
Românească unde l-a înscăunat pe Basarab al II-lea;
- la 2 septembrie a obţinut victoria pe Ialomiţa;
- ideea de cruciadă a fost reluată la chemarea Papei Eugeniu al IV-lea;
- 1443-1444 - în “campania cea lungă” au fost cucerite oraşele Naş şi Sofia; venirea iernii a determinat
retragerea cruciaţilor; în iulie 1444, la cererea sultanului Murad al II-lea, s-a semnat tratatul de pace la
Seghedin, denunţat, la scurt timp de regele Ungariei;
- 1444 - cruciada de la Varna organizată de regele Ungariei şi Poloniei Valdislav I, cu
participarea şi a lui Iancu de Hunedoara şi Vlad Dracul (domnul Ţării Româneşti): la cererea Papei, armata
cruciată a trecut Dunărea (pacea fiind anulată), obţinând victorii la Vidin şi Nicopole; la 10 noiembrie, la
Varna, armata creştină a fost înfrântă, iar regele maghiar a fost ucis pe câmpul de luptă;
- 1445 – având sprijinul lui Vlad Dracul şi a unei flote burgunde, Iancu a iniţiat o campanie pe Dunăre,
care s-a soldat cu recucerirea cetăţii Giurgiu;
- 1448 – expediţia din Balcani încheiată cu înfrângerea de la Kossovopolje;
- 1446-1452 - Iancu a deţinut funcţia de guvernator al Ungariei;
- 1453 - sultanul Mahomed al II-lea (1451-1481) cucereşte Constantinopolul şi vizează
extinderea imperiului în Europa Centrală unde principala sa ţintă devenea Ungaria;
- 4-21 iulie 1456 - otomanii asediază cetatea Belgrad, considerată cheia Europei Centrale; bătălia s-a
încheiat cu strălucita victorie a lui Iancu, în timp ce turcii au suferit mari pierderi; Papa Calixt al III-lea a
considerat-o „evenimentul cel mai fericit al vieţii sale”
La 4 august 1456, Iancu s-a stins din viaţă, în tabăra de la Zemun de ciumă şi îngropat în
catedrala catolică de la Alba Iulia.
4. Vlad Ţepeş (1448; 1456-1462; 1476)Ţepeş
- fiu al lui Vlad Dracul (1436-1447, cu întreruperi) şi nepot al lui Mircea cel Bătrân, înscăunat în 1456 de
către Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş a întărit puterea centrală în raport cu marea boierime, prin măsuri
extreme; metodele sale se asemănau cu cele ale altor monarhi ai vremii: Ludovic al XI-lea al Franţei,
sultanul Mehmed al II-lea, ţarul Rusiei Ivan cel Groaznic.
 Politica externă:
- în 1459, Papa Pius al II-lea a încercat să relanseze ideea de cruciadă antiotomană;
- Ţepeş, în înţelegere cu Matei Corvin, a continuat politica antiotomană a lui Iancu de Hunedoara;
- a declanşat revolta antiotomană prin refuzul plăţii tributului (10.000 de galbeni);
- 1461 - Imperiul Otoman încearcă să-l captureze pe Vlad Ţepeş, trimiţând la Giurgiu pe Hamza - Paşa
din Vidin, dar eşuează;
- 1461/1462 - domnul muntean a întreprins o expediţie la sud de Dunăre, cu scopul dezorganizării
forţelor otomane;
- 1462 - Mahomed al II-lea, surprins de sfidarea lui Ţepeş, a organizat o campanie de pedepsire (descrisă
de Ducas în „Istoria turco-bizantină -1341-1462”); domnitorul, aflat în inferioritate numerică, a recurs la
tactica tradiţională, de retragere şi pustiire în calea armatei învingătoare, evitând lupta decisivă, dar
hărţuind oastea otomană;
- 16/17 iunie Ţepeş a atacat oştirea otomană la Târgovişte (Atacul de noapte de la
Târgovişte –pictură realizată de Theodor Aman); victoria repurtată de către Ţepeş
confirma statutul de independenţă pentru Ţara Românească;
- Ţepeş a fost nevoit să se retragă în Transilvania, iar boierimea a acceptat
instalarea pe tron a lui Radu cel Frumos (fratele domnului, adus de otomani) şi
plata tributului;
- Matei Corvin, preocupat de alte conflicte pentru care a cheltuit banii trimişi de papă în vederea
organizării unei cruciade antiotomane, influenţat de negustorii saşi, a iniţiat un complot împotriva lui
Ţepeş; regele Ungariei l-a închis pe Vlad Ţepeş la Vişegrad, lângă Buda;
- 1476 - în contextul reluării luptei antiotomane de către Ungaria, Vlad Ţepeş a fost eliberat şi înscăunat
ca domn.
În urma unui complot, pus la cale de Laiotă Basarab, Ţepeş a fost asasinat.
5. Ştefan cel Mare (1457-1504) – fiul lui Bogdan al II-lea – ucis de Petru Aron, fratele său vitreg
 Contextul european:
- Imperiul Otoman se afla în plină expansiune, urmărind stăpânirea bazinului Mării Negre şi ameninţând cu
ocuparea cetăţilor Chilia şi Cetatea Albă; Petru Aron, domnul Moldovei, a acceptat plata tributului din
1456;
- Polonia şi Ungaria urmăreau să menţină Moldova în sfera lor de influenţă.
 Începutul domniei:
aprilie 1457, cu ajutor de la Vlad Ţepeş Ştefan l-a înfrânt, la Doljeşti, pe Petru Aron;
la Direptate, Ştefan a fost proclamat domn.
 Politica externă - obiective:
a. închegarea unui sistem de alianţe; evitarea confruntărilor militare cu doi duşmani simultan:
- 4 aprilie 1459 - Ştefan a acceptat suzeranitatea polonă prin tratatul semnat, la Overchelăuţi, cu
regele Cazimir al IV-lea; această relaţie a asigurat Moldovei protecţia împotriva tendinţelor de dominaţie
ale Ungariei;
- 1465 - a atacat şi cucerit cetatea Chilia, aflată sub controlul direct al Ungariei din 1448 (a staţionat o
garnizoană ungară), eliminând, astfel, un punct forte al dominaţiei maghiare în sudul Moldovei;
- 1467– Matei Corvin (1458-1490) a întreprins expediţia militară în Moldova; confruntarea s-a încheiat la
15 decembrie cu bătălia de la Baia şi cu înfrângerea regelui maghiar, după spusele cronicarului polonez
Jan Dlugosz;
b. înlăturarea suzeranităţii otomane:
- poartă relaţii diplomatice şi negocieri cu papalitatea, Republica veneţiană prin trimiterea ca sol a lui Ioan
Ţamblac şi cu statul turcmen din Persia;
- 1473 - refuză plata tributului, după 15 ani de la urcarea sa pe tron;
- intră în Ţara Românească, înlocuindu-l pe Radu cel Frumos cu Laiotă Basarab, domn pe care îl
spera fidel politicii antiotomane;
- 1474 - 1475 – campania otomană iniţiată de sultanul Mahomed al II-lea şi condusă de Soliman,
beglerbegul Rumeliei, la care au participat cca. 120.000 de soldaţi otomani, un corp de oaste al lui Laiotă
Basarab; domnul Moldovei dispunea de 40.000 de oşteni, cărora li s-au alăturat trupe din Polonia şi
Ungaria; tactica aplicată a fost cea tradiţională; armata otomană a suferit o grea înfrângere în bătălia de
la Podul Înalt-Vaslui, la 10 ianuarie; prin scrisoarea din 25 ianuarie 1475, Ştefan a solicitat sprijin
statelor creştine;
– 12 iulie, Matei Corvin, a semnat un tratat de alianţă cu Ştefan cel Mare, căruia i-a
oferit două cetăţi în Transilvania, Ciceul şi Cetatea de Baltă;
- turcii au luat în stăpânire Caffa - colonie genoveză la Marea Neagră, Mangopul – principat bizantino-
genovez pe litoralul nord-pontic, Crimeea stăpânită de tătari;
- 1476 – Mahomed al II-lea cu sprijin muntean şi tătar a atacat din nou Moldova - acţiunea sa fiind
precedată de raidurile devastatoare ale tătarilor din Crimeea; bătălia de la Valea Albă – Războieni (25
iulie) s-a încheiat cu victoria turcilor care au beneficiat de avantajul numeric evident – Ştefan a opus
rezistenţă otomanilor cu o oaste de curte alcătuită din boieri şi oamenii acestora; cetăţile moldovene
(Suceava, Neamţ, Hotin) au rezistat atacului otoman; cu oastea refăcută, Ştefan a atacat detaşamentele
turcilor, împânziţi prin ţară după hrană, silindu-i să se retragă;
- destrămarea coaliţiei antiotomane: Veneţia în 1479, Ungaria şi Polonia şi Moldova în 1480 au încheiat
pacea cu turcii;
- 1484 – turcii, sub conducerea lui Baiazid al II-lea, au ocupat Chilia (14 iulie) şi Cetatea Albă (5
august), cetăţile de la Nistru şi gurile Dunării;
- 15 septembrie 1485 – în încercarea de a recuceri cetăţile cu sprijin polon, Ştefan cel Mare a depus
omagiu de vasalitate regelui Vladislav Iagello, la Colomeea;
- ultimele confruntări cu otomanii au avut loc la Cătlăbuga (16 noiembrie 1485) şi la Şcheia (6 martie
1486)
- 1486/1487 (sau 1489) – rămas fără aliaţi, Ştefan s-a văzut nevoit să semneze pacea cu otomanii şi să
accepte plata tributului în schimbul conservării autonomiei ţării; în tratatul ungaro-turc, din 1503, au fost
înscrise şi unele prevederi cu referire la Moldova – obligaţia de a acoperi tributul şi alte servicii. (în dec.
VI al sec. XX, P. Panaitescu a lansat o teorie acceptată, şi anume că Moldova şi Ţara Românească nu s-au
aflat pe ruta spre Europa Centrală a otomanilor – Adrianopol – Sofia – Niş – Belgrad – Viena;
c. relaţiile cu Polonia: după moartea regelui Cazimir al IV-lea relaţiile s-au deteriorat;
- 1490 – a ocupat Pocuţia, teritoriu aflat în litigiu între cele două state;
- a stabilit contacte cu unii adversari ai Poloniei – Ivan al III-lea, cneazul Moscovei;
- noul rege Ioan Albert a întreprins o expediţie în Moldova, cu scopul eliminării stăpânirii otomane din
Chilia şi Cetatea Albă: 26 octombrie 1497 – bătălia de la Codrii Cosminului, încheiată cu victoria lui
Ştefan; confruntările s-au încheiat cu semnarea unui tratat la Hârlău (12 iulie 1499), prin care se garanta
sprijinul militar reciproc şi eliminarea pretenţiilor de dominaţie ale Poloniei faţă de Moldova.
La 2 iulie 1504, Ştefan cel Mare moare, fiind înmormântat la Putna, ctitoria sa.
6. Mihai Viteazul (1593-1601) - mare ban şi apoi domn al Ţării Româneşti
 Context extern:
- sec. XVI - XVIII – secole ale Renaşterii şi umanismului, ale apariţiei tiparului, ale Reformei,
Contrareformei şi Reformei catolice, cu efecte pozitive asupra societăţii;
- Ţările Române au fost antrenate în confruntările politice dintre Marile Puteri: Imperiul Habsburgic,
Imperiul Otoman şi Polonia; izolarea faţă de Europa Occidentală s-a accentuat ca urmare a schimbării
rutelor comerciale din Marea Mediterană în Oceanul Atlantic după marile descoperiri geografice;
- după moartea lui Soliman Magnificul (1520-1566), în timpul căruia imperiul a atins maxima sa
expansiune (1521 – cucerirea Belgradului, 1526 – înfrângerea Ungariei la Mohacs), începe decăderea
imperiului; în anii 1590-1592, prin relansarea politicii antiotomane de către papa Clement al VIII-lea, a fost
iniţiată o coaliţie antiotomană – Liga creştină (Liga Sfântă), la care aderă Spania, Veneţia, Statul papal,
ducatele italiene Mantua, Toscana, Ferrara, Transilvania prin Sigismund Bathory, Moldova prin Aron Vodă,
Ţara Românească din iniţiativa lui Mihai Viteazul, care a avut acordul Sfatului domnesc şi în special al
boierilor Buzeşti;
- Polonia a intrat într-o perioada de criză politică, datorită stingerii dinastiei Jagellonilor (1572), s-a apropiat de
Imperiul Otoman şi a revenit la politica pontică, redeschizând rivalitatea medievală din această zonă;
- Franţa a încheiat, în martie 1536, un tratat de cooperare cu Imperiul Otoman împotriva Imperiului
Habsburgic
 Context intern - Dominaţia otomană: încă din sec. al XV-lea, relaţiile cu Imperiul Otoman au fost
reglementate prin documentele numite capitulaţii; în secolul al XVI-lea, statutul Ţărilor Române s-a agravat
continuu, în condiţiile apogeului Imperiului Otoman în vremea sultanului Soliman Magnificul (1520-1566),
definindu-se regimul de dominaţie otomană (regimul tributar a devenit unul vasalic):
 - Dobrogea a fost cucerită în urma campaniilor din 1419 şi 1420
- 1522 – otomanii au ocupat şi transformat Banatul în paşalâc;
- raiale turceşti: 1538 – Tighina, sub numele de Bender, 1538-1541 – Brăila, 1546 – Giurgiu,
1552 – Timişoara, unele transformate în paşalâcuri: Timişoara, Oradea;
- după înfrângerea ungurilor la Mohacs (1526) şi transformarea părţii centrale a Ungariei în paşalâc
– Paşalâcul de la Buda, iar Transilvania a devenit principat autonom sub suzeranitate otomană, în 1541
(deşi, în 1530, secretarul lui Ioan Zapolya, A. Verancisc, opina că sultanul a recunoscut însemnătatea
strategică şi militară a Transilvaniei şi a renunţat la ocuparea ei); obligaţiile impuse au fost mai uşoare
datorită poziţiei geografie, a vecinătăţii cu Imperiul Habsburgic;
- Moldova şi Ţara Românească îşi păstrau dreptul de a-şi alege domnii, dar de fapt aceştia erau
numiţi sau maziliţi de către Poartă; politica externă a Ţărilor Române trebuia aliniată la cea turcească; din a
doua jumătate a sec. al XVI-lea, plata unor obligaţii într-o continuă creştere: tributul anual (haraciul) de la
10.000 de galbeni, în vremea lui Ţepeş la 155.000 în 1593, peşcheşurile (darurile), mucarerul (mic – o dată
pe an, mare – la trei ani) , ruşfeturile (sistemul darurilor neoficiale - mita), precum şi instituirea monopolului
comercial otoman, obligaţii militare, de aprovizionare, de transport şi de muncă; pericolul transformării în
paşalâc în vremea lui Neagoe Basarab (1512-1521) – în 1522? şi a lui Mihai Viteazul (1595).
Ţara Românească: Neagoe Basarab a dorit să sporească prestigiul internaţional al Ţării Româneşti prin
unele măsuri: la sfinţirea bisericii de la Argeş au fost prezente marile personalităţi religioase ale Orientului
ortodox, în frunte cu patriarhul ecumenic de la Constantinopol; a întreţinut relaţii cu Ungaria, Veneţia,
Polonia, Imperiul Romano - German, dar şi cu celelalte ţări româneşti; a fost şi un teoretician al ştiinţei
politice şi diplomaţiei în lucrarea Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, 1520.
Radu de la Afumaţi (1522-1529, cu întreruperi) - a păstrat independenţa Ţării
Româneşti, ameninţată cu ocuparea militară şi transformarea în paşalâc; între 1522-1525, a purtat 20 de lupte
cu turcii, conduşi de paşa de Vidin, Mehmed; a sfârşit prin a accepta plata tributului în schimbul respectării
autonomiei; a stabilit relaţii cu Ungaria şi după bătălia de la Mohacs (1526), s-a amestecat în luptele interne
pentru tron, sprijinind diferiţi pretendenţi; a fost asasinat în 1529, fiind înmormântat la Curtea de Argeş.
Moldova: Petru Rareş (1527-1538; 1541-1546) – fiu al lui Ştefan cel Mare; a iniţiat o politică
activă în Transilvania şi şi-a consolidat poziţiile, în acest teritoriu, după victoria repurtată la Feldioara
(1529) împotriva unuia dintre pretendenţii tronului ungar şi a stăpânit numeroase cetăţi şi oraşe: Bistriţa,
Rodna, Unguraşul, Ciceul, Cetatea de Baltă; s-a aflat în conflict cu Polonia pentru Pocuţia, dar a fost înfrânt
la Obertyn (1531); prin intermediul aventurierului veneţian Aloisio Gritti şi a fiilor săi a încercat să dejoace
planurile de influenţă otomane în Ţările Române; s-a declarat vasalul lui Ferdinand de Habsburg; a aderat la
coaliţia antiotomană alături de Imperiul Romano – German, Ungaria, Veneţia; în 1538, intervenţia otomană
în Moldova s-a finalizat cu ocuparea Sucevei şi refugiere lui Rareş în Transilvania; în cea de-a doua domnie,
a acceptat plata tributului; domnia sa s-a caracterizat printr-o perioadă de înflorire culturală – picturile
exterioare de la Humor, Moldoviţa, Arbore.
Ion Vodă cel Viteaz (1572-1574) - denumit de boieri „cel Cumplit”; s-a ridicat
împotriva otomanilor şi datorită faptului că au dublat tributul; campanii antiotomane soldate cu victoria de la
Jilişte, arderea Benderului, Brăilei şi Cetăţii Albe; a încercat să impună un domn aliat pe tronul Ţării
Româneşti – acţiunea a eşuat; înfrânt în bătălia de la Roşcani (10 iunie 1574) a fost prins de turci şi omorât.
 Politica externă:
- în contextul conflictului prelungit cu Imperiul Habsburgic, Poarta a stabilit legătura între Crimeea şi
Ungaria prin constituirea unui lanţ de raiale (kazale), cu o populaţie majoritar românească: Bugeacul (S-E
Moldovei), Brăila, Turnu, Giurgiu, Timişoara, Lipova, Cenad;
- 1594 - la 13 noiembrie Mihai a declanşat răscoala antiotomană, în Bucureşti, unde a eliminat o
garnizoană otomană şi a ucis creditorii levantini;
- 1594-1595 – a înfrânt o armată tătărească la Putineiu, Stăneşti şi Şerpăteşti (ianuarie 1595)
şi a atacat cetăţile de la Dunăre (Giurgiu, Brăila, Hârşova, Silistra, Târgu de Floci,
Nicopole);
- 1595 - creşterea pericolului unei intervenţii otomane l-a determinat pe Mihai să negocieze un tratat de
alianţă cu principele Transilvaniei;
 - la 20 mai, o delegaţie de boieri munteni a semnat la Alba Iulia un tratat cu următoarele
prevederi:
- Sigismund Bathory era recunoscut suzeranul Ţării Româneşti, domnul era simplu
locţiitor;
- conducerea ţării era încredinţată unui număr de 12 boieri munteni care urmau să facă
parte şi din Dietă;
- biserica ortodoxă din Transilvania pusă sub jurisdicţia Mitropoliei de la Târgovişte;
- ajutor militar împotriva turcilor;
- la 3 iunie, Ştefan Răzvan, noul domn al Moldovei, a semnat, tot la Alba Iulia, un tratat
asemănător cu cel din 20 mai;
- războiul antiotoman:
- 14 şi 17 august trupele otomane (cca. 100.000 de oameni), conduse de Sinan Paşa, au trecut
Dunărea pe la Giurgiu; domnitorul muntean dispunea de 16000 de oşteni munteni şi 7000 aduşi din
Transilvania de Albert Kiraly;
- la 13/23 august a avut loc bătălia de la Călugăreni (descrisă de către Mustafa Selaniki în
lucrarea Cronici turceşti privind Ţările Române), încheiată cu victoria lui Mihai Viteazul (descrisă de către
Baltazar Walter cel Tânăr Silezianul, Gorlitz, 1599) ;
- reluarea înaintării otomane l-a obligat pe Mihai să se retragă spre munţi; otomanii au urmărit
transformarea Principatelor în paşalâcuri, fiind astfel organizate paşalâcurile de la Bucureşti şi Târgovişte,
introduse garnizoane şi bisericile transformate în moschei;
- în septembrie, s-a declanşat contraofensiva care a angrenat pe lângă forţe munteneşti şi trupe din
Transilvania (23.000 oşteni), un contingent toscan, o mică oştire a fostului domn moldovean, Ştefan
Răzvan; au fost eliberate oraşele Târgovişte (5-8 octombrie) şi Bucureşti (12 octombrie), iar cetatea
Giurgiu a fost ocupată (15 şi 20/30 octombrie);
- otomanii au reluat ofensiva şi în Ungaria, unde habsburgii au fost înfrânţi
- 1596 – Mihai a întreprins o campanie la sud de Dunăre, ajungând până la Plevna şi Sofia
- 1597 - confruntările dintre imperiali şi otomani l-au determinat pe Mihai să semneze pacea cu turcii,
prin care se recunoştea domnia pe viaţă a lui Mihai şi autonomia Ţării Româneşti, se diminua considerabil
tributul;
- reaşezarea raporturilor cu Sigismund Bathory a condus la anularea tratatului din 20 mai 1595;
- 30 mai/9 iunie 1598 - Mihai a încheiat un tratat de alianţă antiotomană la Mănăstirea Dealu cu
împăratul Rudolf al II-lea de Habsburg; prevederi: acordarea unei sume de bani pentru constituirea unei
armate de 5000 de oşteni; obligativitatea de a sprijini acţiunile antiotomane ale împăratului; Rudolf al II-
lea recunoştea domnia ereditară în familia lui Mihai, în schimbul acceptării suzeranităţii împăratului;

UNIREA ŢĂRILOR ROMÂNE

 Context extern: „palnul dacic”
- creşterea influenţei Poloniei în Ţările Române prin sprijinul politic acordat Movileştilor (Ieremia în
Moldova şi Simion în Ţara Românească – susţinut de cancelarul –hatmanul - polonez Zamoyski);
- politica oscilantă a lui Sigismund Bathory a condus la înlăturarea sa de pe tronul Transilvaniei şi la
înscăunarea lui Andrei Bathory – partizan al politicii filo-polone şi filo-otomane;
 Unirea Transilvaniei (1599)
- armata a pătruns pe două coloane în Transilvania; bătălia desfăşurată la Şelimbăr (18/28 octombrie
1599), s-a încheiat cu victoria lui Mihai;
- 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul a intrat triumfător în Alba Iulia, unde a fost aclamat ca principe al
Transilvaniei; otomanii i-au trimis steag de domnie, iar Rudolf al II-lea l-a recunoscut ca guvernator, în
septembrie 1600; măsuri: a acordat drept de păşunat iobagilor şi preoţilor români; i-a scutit de robotă pe
preoţii români; a întemeiat Mitropolia ortodoxă de la Alba Iulia.
 Unirea Moldovei (1600)
- intervenţia lui Mihai în Moldova a fost grăbită de planul lui Sigismund Bathory de a reveni în
Transilvania;
- după trei săptămâni Moldova a fost cucerită.
- la 17/27 mai 1600, Mihai s-a intitulat „domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”,
iar în urma unor negocieri, Imperiul Habsburgic – factor de decizie în zonă, i-a recunoscut domnia asupra
ţărilor româneşti; acest act politic nu a durat decât patru luni
 Destrămarea unirii
- măsurile luate în vederea consolidării puterii centrale, cele din Transilvania, în favoarea românilor, au
declanşat reacţii ale elitelor locale;
- în septembrie 1600, nobilimea maghiară din Transilvania s-a revoltat împotriva lui Mihai Viteazul şi a
trecut de partea generalului imperial Gheorghe (Giorgio) Basta; la Mirăslău, lângă Aiud, la 18/28
septembrie 1600; a fost înfrânt şi a pierdut Transilvania;
- în octombrie 1600, în Moldova polonii l-au readus pe tron pe Ieremia Movilă şi l-au instalat pe tronul
Ţării Româneşti pe Simion Movilă – recunoscut şi de otomani;
- între 1600 şi 1601, Mihai s-a aflat în pribegie la Viena şi Praga, pentru a-l determina pe împăratul Rudolf
al II-lea să-l susţină în acţiunea de recuperare a tronului;
- după revenirea pe tronul Transilvaniei a lui Sigismund Bathory, cu sprijinul nobilimii maghiare,
împăratul i-a oferit sprijin financiar lui Mihai Viteazul; la 3/13 august 1601, la Gurăslău, lângă Zalău, a
obţinut victoria împotriva lui Bathory şi a redevenit stăpân în Transilvania ;
- perspectiva redobândirii tronului Ţării Româneşti şi a refacerii unirii, i-a determinat pe habsburgi să
reacţioneze; la 9/19 august 1601, în tabăra militară de pe Câmpia Turzii, din ordinul lui Basta, Mihai a fost
asasinat de mercenarii valoni. (N. Bălcescu, Românii supt Mihai voievod Viteazul)
 Importanţa domniei lui Mihai Viteazul:
- salvarea de la falimentul economic la care s-ar fi ajuns datorită creşterii pretenţiilor financiare ale Porţii şi
restabilirea autonomiei; menţinerea tributului în limite rezonabile; eliminarea pericolului transformării Ţărilor
Române în paşalâcuri;
- în sec. al XVII-lea, acţiunile lui Mihai au fost exemplu pentru unii domni munteni (Radu Şapcă, Mihnea
al III-lea) sau principi ardeleni care încearcă apropieri între Ţările Române (în 1627, Gabriel Bethlen–
crearea unui regat al Daciei, de confesiune protestantă, cu sprijinul patriarhului din Constantinopol; familia
Rakoczi).
D. ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL AL XVII-LEA
- ca urmare a reaşezării raporturilor internaţionale, teritoriul românesc a intrat în zona de influenţă a patru
mari puteri: Imperiul Habsburgic, Polonia, Rusia şi Imperiul Otoman; problema orientală a pus în
evidenţă competiţia dintre marile puteri pentru împărţirea Imperiului Otoman – considerat „omul bolnav
al Europei”
1. Ţările Române în prima jumătate a secolului al XVII-lea
- prezenţa unui număr tot mai mare de familii greceşti în Ţările Române, care au deţinut poziţii cheie în
Sfatul domnesc şi în conducerea bisericii, a condus la un declin al boierimii pământene (după 1620, în
vremea Mihneştilor);
- Moldova şi Ţara Românească: domniile „restauratoare” ale lui Matei Basarab (descendent din
Craioveşti, 1632-1654) în Ţara Românească şi Vasile Lupu în Moldova (1634-1653) – albanez de
origine, au marcat sfârşitul preponderenţei boierimii străine în schimbul majorării tributului; şi-au
consolidat autonomia
- Transilvania: s-a remarcat în politica europeană prin participarea la Războiul de 30 de ani (1618-1648)
- s-a orientat împotriva Porţii, (aflată în conflict cu Imperiul Habsburgic şi Polonia) pentru
menţinerea statu-quo-ului şi pentru consolidarea autonomiei;
- principi: Gabriel Bethlen (1613-1629), Gh. Rakoczi I (1630-1648) şi Gh. Rakoczi al II-lea
- tratatele de alianţă dintre Rakoczeşti şi voeivozii Matei Basarab şi Vasile Lupu au contribui la
consolidarea relaţiilor dintre ţările româneşti; alianţele încheiate de către Gh. Rakoczi al II-lea – principe
al Transilvaniei cu Constantin Şerban şi Mihnea al II-lea – domni ai Ţării Româneşti, precum şi cu Gh.
Ştefan – domn al Moldovei, au păstrat caracterul antiotoman şi s-au manifestat sub forma unor răscoale
împotriva Porţii, înfrânte de sultan cu ajutorul tătarilor;
 - în 1645, principele Gh. Rakoczi I a încheiat un tratat de alianţă cu regele Franţei, Ludovic al
XIV-lea în care se specifica, printre altele, de a nu se emite unele pretenţii teritoriale cu privire la Ungaria
şi Transilvania.
2. Ţările Române în a doua jumătate a secolului al XVII-lea:
- turcii au reluat ofensiva spre Europa Centrală şi în 1683 au asediat, fără succes, Viena; acest eveniment
marchează deschiderea „crizei orientale”
- în 1699, prin Tratatul de la Karlowitz, Imperiul Otoman a cedat Transilvania şi Ungaria Imperiului
Habsburgic;
- Ţara Românească şi Moldova, aflate la interferenţa de interese ale marilor puteri, şi-au stabilit
principiile politice directoare: independenţa politică, integritatea teritorială, domnia ereditară şi autoritară:
- Şerban Cantacuzino (1678-1688), domn al Ţării Româneşti, a încercat o apropiere de Imperiul
Habsburgic şi Rusia, dar a menţinut relaţii foarte bune şi cu Poarta; astfel, în 1688, a trimis o solie la
Viena pentru a încheia o alianţă; în acelaşi an, prin intermediul arhimandritului Ioan, s-a încheiat un tratat
şi cu ţarii Rusiei Ioan şi Petru, în vederea unei viitoare acţiuni militare antiotomane;
- Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a urmărit să menţină autonomia ţării; a menţinut bune
raporturi cu otomanii sporind sumele de bani plătite acestora; şi-a creat un cabinet diplomatic; a stabilit
legături cu Franţa, Veneţia, Statul papal, Rusia, Polonia; în 1698, şi-a orientat politica externă către Rusia
în vederea unui război antiotoman, ca urmare a victoriei austriecilor la Zenta (1697) asupra turcilor şi a
creşterii presiunii acestora în zonă; după 1699, s-a implicat în negocieri antiotomane, iar, în 1701, a
obţinut protecţia împăratului Leopold I de Habsburg;
- Dimitrie Cantemir (1710-1711), domn al Moldovei, a încheiat un tratat de alianţă antiotomană
la Luck (1711) cu ţarul Rusiei, Petru I şi a participa la războiul ruso-turc, încheiat cu înfrângerea trupelor
moldo-ruseşti la Stănileşti, pe Prut şi cu exilul domnului în Rusia.
 ROMÂNIA ŞI CONCERTUL EUROPEAN: DE LA
„CRIZA ORIENTALĂ”
LA MARILE ALIANŢE ALE SECOLULUI AL XX-LEA

A. SPAŢIUL ROMÂNESC ÎN SECOLUL LUMINILOR

- starea conflictuală austro-ruso-otomană, după 1683 (asediul Vienei şi victoria trupelor regelui polonez
Jan Sobieski), dar mai ales cea ruso-otomană, prelungită până la sfârşitul Primului Război Mondial, a
cuprins aproximativ 11 înfruntări majore, primele şase derulându-se până în 1812; criza orientală a
afectat Ţările Române prin pierderile teritoriale suferite;
- în acest context, statutul politico-juridic al Ţărilor Române s-a modificat: Transilvania şi-a orientat
politica externă către Imperiul Habsburgic – în 1691, a fost emisă Diploma Leopoldină, care consacra
naţiunile privilegiate şi religiile recepte, iar din 1699, prin pacea de la Karlowitz, s-a instaurat oficial
dominaţia habsburgică; în Moldova şi Ţara Românească – regiuni de frontieră ale Imperiului Otoman,
s-a instaurat regimul fanariot, sub care Ţările Române au continuat să aibă un statut internaţional distinct
faţă de Imperiul Otoman; la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea, s-au
înfiinţat primele agenţii şi consulate ale Rusiei, Austriei, Prusiei, Franţei – din 1752, ambasadorii
francezi îi considerau pe domnitorii Principatelor ca suverani, cu titlul de Alteţă - şi Marii Britanii; la
Constantinopol au continuat să activeze capuchehăi; prin intermediul acestora, fanarioţii au iniţiat
legături, în secret, cu reprezentanţii altor state la Constantinopol; alţi domnitori au negociat cu puterile
vecine: în Moldova – Alexandru Mavrocordat (1782-1785) – a acordat privilegiu comercial negustorilor
habsburgi (1784), iar Alexandru Ipsilanti (1786-1788) – a negociat o convenţie comercială cu Austria
(1787).
B. CHESTIUNEA ORIENTALĂ, RĂZBOIUL CRIMEII ŞI CONGRESUL DE PACE DE LA
PARIS DIN 1856
- prima jumătate a secolului al XIX-lea – afirmarea naţiunii române, lupta de emancipare şi constituirea
statului naţional român a fost strâns legată de contextul sud-est european şi de implicaţiile „crizei
orientale” asupra Europei
- 1821-1848 – a deschis epoca modernă în Principate; după revenirea la domniile pământene (1822),
Rusia s-a implicat în problemele acestora, iar habsburgii, datorită întăririi poziţiilor Imperiului Ţarist în
sud-estul Europei, au încercat să influenţeze politica Porţii în Ţările Române; în 1826 – Rusia şi Imperiul
Otoman au încheiat Convenţia de la Akkerman, act adiţional tratatului de pace de la Bucureşti (1812),
cu scopul de a limita imixtiunea otomanilor în Principate; prevederi: restabilirea domnilor pământeni pe 7
ani, redactarea unor regulamente care să vizeze organizarea internă a Ţărilor Române; 1828-1829 –
războiul ruso-turc s-a încheiat cu victoria Rusiei şi semnarea tratatului de la Adrianopol, cu următoarele
prevederi: retrocedarea raialelor către Ţările Române, desfiinţarea monopolului comercial otoman;
Moldova şi Ţara Românească s-au aflat sub ocupaţie militară ţaristă până în 1834, modificarea statutului
lor internaţional, în sensul că pe lângă suzeranitatea otomană s-a introdus şi protectoratul ţarist;
imixtiunea rusă a stânjenit proiectele reformatoare ale domnilor regulamentari, precum şi planurile
revoluţionarilor moldoveni şi munteni;
- după 1848, datorită înfrângerii revoluţiilor din centrul şi sud-estul Europei, Rusia şi-a asumat rolul de a
pacifica „zona” Balcanilor şi şi-a consolidat poziţiile în regiune prin amplificarea propagandei
panortodoxe;
- în perspectiva unui nou război ruso-turc, emigraţia paşoptistă românească a criticat poziţia autocrată a
Rusiei şi a redactat o serie de pamflete antiruseşti, introduse clandestin în Principate;
1. Războiul Crimeii (1853-1856):
- în iunie 1853, Principatele Române au fost ocupate de către trupele ţariste, pentru a crea un „cap de pod”
spre Imperiul Otoman, prin încălcarea Convenţiei de la Balta-Liman (1849) care permitea ocuparea
Principatelor numai în caz de tulburări;
- iniţiativa Angliei, Franţei, Prusiei de a invita Rusia la masa tratativelor a eşuat, ceea ce a deschis calea
războiului;
- tabere militare: - Rusia
 - Turcia susţinută de Anglia, Franţa şi Sardinia
- principalele operaţiuni militare s-au desfăşurat în Peninsula Crimeea;
- statele aliate au dorit să stopeze ascensiunea mondială a Rusiei în Orient, dar mai ales în Europa.
2. Congresul de pace de la Paris (1856). Domnia lui Al. I. Cuza
- dezbaterile s-au purtat în jurul unor probleme ce vizau realizarea unităţii românilor şi a italienilor;
- „problema românească” susţinută de Franţa – care a urmărit sporirea influenţei în sud-estul Europei,
Prusia, Sardinia şi Rusia şi respinsă de Anglia, Austria şi Turcia – care a văzut în realizarea acestui
proiect începutul dezmembrării imperiului, a constituit un caz delicat; prin Tratatul de pace (martie 1856),
s-a decis scoaterea Principatelor de sub protectoratul ţarist şi introducerea garanţiei colective a marilor
puteri, retrocedarea sudului Basarabiei Moldovei, convocarea unor Adunări ad-hoc, la Bucureşti şi Iaşi,
pentru consultarea românilor în privinţa unirii celor două Principate – s-a constituit astfel, cadrul necesar
creării statului naţional român modern; în cercurile diplomatice de la Constantinopol, s-au conturat şi
reacţiile altor state faţă de unirea Principatelor (Belgia, S.U.A, Grecia, Suedia, Olanda, Danemarca şi
Regatul Neapole);
- Politica externă a lui Al. I. Cuza: a fost marcată de suspendarea jurisdicţiei consulare, înfiinţarea
agenţiilor diplomatice şi a Ministerului de Externe, recunoaşterea paşaportului românesc (1860),
reglementarea graniţei dintre România şi Turcia pe cursul Dunării, modernizarea armatei naţionale,
impunerea dreptului ţării de a-şi modifica legile, emiterea de distincţii şi decoraţii, încercarea de a bate
moneda naţională fără acordul Turciei;
- din 1862 a început să funcţioneze Ministerul Afacerilor Străine al Principatelor Unite,
astfel domnitorul Cuza a stabilit legături speciale cu Serbia (în 1862, a acceptat trecerea din Rusia
în Serbia a unui transport de arme şi în 1863 – a încheiat o convenţie de extrădare); a sprijinit lupta
de eliberare a bulgarilor şi polonezilor; a condiţionat sprijinul acordat emigraţiei maghiare de
soluţionarea revendicărilor românilor din Transilvania – în 1863, tratativele cu ungurii au fost
întrerupte; în 1865, a încheiat cu Austro-Ungaria, o convenţie privind sistemul poştal şi cel de
telegraf, iar cu Franţa, la Paris, o convenţie telegrafică; numărul convenţiilor semnate de România
cu puterile europene a crescut după 1866 - în 1875, s-a semnat o convenţie comercială cu Austro-
Ungaria şi în 1876, cu Rusia.
C. CONSOLIDAREA STATULUI ROMÂN (1866-1918)
- unificarea Germaniei şi Italiei, constituirea Imperiului Austro-Ungar (1867), scăderea influenţei politice
a Franţei în urma războiului franco-prusac din 1870-1871 au restabilit echilibrul continental;
1. Politica externă a lui Carol I:
- a continuat linia politică externă a lui Al. I. Cuza, beneficiind de sprijinul Franţei şi Prusiei;
- primii ani ai domniei lui Carol I, dominaţi de instabilitate politică şi de „criza dinastică”, au evidenţiat
chiar o izolare a României, credibilizarea ţării pe plan european fiind în strânsă legătură cu obţinerea
independenţei;
- 1868 – a fost încheiat tratatul de colaborare cu Serbia;
- 1866 şi 1869 – au fost consultaţi emisarii guvernului grec în vederea unei acţiuni comune antiotomane;
- a menţinut sprijinul acordat revoluţionarilor bulgari.
2. Independenţa României şi Congresul de la Berlin
 Poziţia Marilor Puteri şi obiectivul României:
- Rusia a urmărit planul de a scoate Imperiul Otoman din Europa, de a controla strâmtorile Bosfor şi
Dardanele, expansiunea în Peninsula Balcanică - sprijinind mişcările antiotomane ale popoarelor
balcanice, revanşa faţă de înfrângerea suferită în 1856;
- Anglia şi Franţa s-au arătat nemulţumite faţă de consolidarea poziţiei Rusiei în Europa şi s-au manifestat
cu prudenţă în contextul declanşării unui nou conflict ruso-turc;
- România a avut ca obiectiv proclamarea independenţei – dorită de întreaga clasă politică şi, prefigurarea
noului conflict, a creat cadrul favorabil atingerii acestui deziderat naţional; la 4 aprilie 1877 s-a semnat
Convenţia româno-rusă.
 Congresul de la Berlin (1878):
- războiul ruso-româno-turc s-a finalizat cu victoria aliaţilor;
- în cadrul Congresului s-a recunoscut independenţa României, Serbiei, autonomia principatului bulgar;
Rusia a reprimit sudul Basarabiei iar Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor au fost cedate de către
Turcia României;
- recunoaşterea independenţei, transformarea statutului extern al României, a fost rezultatul unor
complicate demersuri diplomatice, legate mai ales de acordarea cetăţeniei evreilor şi lichidarea
consecinţelor afacerii Stroussberg privind construcţia de căi ferate; Germania a condiţionat relaţiile cu
România de modificarea art. 7 din Constituţia din 1866 şi de răscumpărarea acţiunilor concernului
falimentar Stroussberg;
- statul român a deschis primele reprezentanţe diplomatice - legaţii, rang la care au fost ridicate fostele
agenţii diplomatice din diferitele capitale europene;
- 1878 – au fost stabilite relaţii diplomatice cu Austro-Ungaria, Rusia, Turcia, iar în 1879, cu Italia;
- 1880 – statutul de independenţă a României a fost recunoscută şi de către Germania, Franţa şi Anglia;
- 1881 – România avea relaţii diplomatice cu 18 state;
- politica externă a României a vizat şi protecţia economică de concurenţa mărfurilor din Austro-Ungaria,
astfel, în 1886, s-a dorit renegocierea convenţiei comerciale din 1875, fapt ce a condus la războiul vamal
dintre cele două ţări (1886-1891).
3. Războaiele balcanice şi Primul Război Mondial
 Echilibrul politic european după 1878:
- România a reprezentat un factor de stabilitate în sud-estul Europei;
- constituirea celor două alianţe politico-militare: - în 1882, din iniţiativa lui Otto von Bismarck, s-au
pus bazele Triplei Alianţe din care au făcut parte Germania, Austro- Ungaria, Italia (Puterile Centrale), la
care România a aderat, în 1883 (18/30 octombrie, D. A. Sturdza şi G. Kolnoky au semnat la Viena
Tratatul de alianţă definitiv româno-austro-ungar ), printr-un tratat secret (din 1881, atât Carol I cât şi
primul ministru Ion C. Brătianu au efectuat vizite succesive la Viena şi Berlin); tratatul a fost reînnoit în
anii 1887, 1891, 1902 şi 1912 şi era îndreptat împotriva Franţei şi Rusiei;
- în 1904, prin acordurile bilaterale anglo-francez
(Antanta Cordială) şi, în 1907, anglo-rus s-a înfiinţat Tripla Înţelegere (Antanta) care era orientată
împotriva Germaniei.
 Războaiele balcanice:
- Peninsula Balcanică a fost considerată „butoiul cu pulbere al Europei”; noile state naţionale au promovat
şi susţinut curente naţionaliste; interesele Marilor Puteri s-au intersectat în sud-estul Europei fapt ce a
amplificat starea conflictuală deja existentă;
- 1912 – Primul Război Balcanic – statele balcanice: Bulgaria, Serbia, Grecia şi Muntenegru, au acţionat
împotriva Turciei; conflictul s-a încheiat prin semnarea tratatului de pace la Londra;
- pretenţiile teritoriale nejustificate ale Bulgariei, au creat animozităţi între statele balcanice şi au
determinat implicarea şi a României şi Turciei;
- 1913 – Al Doilea Război Balcanic – guvernul român de la Bucureşti, prezidat de Titu Maiorescu, a
decis asupra intervenţiei militare a României la sud de Dunăre, în condiţiile în care Bulgaria emitea
pretenţii teritoriale asupra Dobrogei; s-au aflat în război şi Serbia, Grecia, Muntenegru şi Turcia;
Bulgaria, susţinută în secret de Austro-Ungaria, a suferit o înfrângere militară; tratatul de pace s-a încheiat
la Bucureşti, care a permis României să anexeze două judeţe din sudul Dobrogei (Durostor şi Caliacra),
regiunea fiind cunoscută sub numele de Cadrilater.
 România în Primul Război Mondial:
- atentatul de la Sarajevo, din 28 iunie 1914, încheiat cu asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, a
contribuit la crearea unei situaţii tensionate în sud-estul Europei;
- după declanşarea războiului, în iulie 1914, România s-a situat timp de doi ani pe o poziţie de
neutralitate, iar din 1916 a intrat în conflict de partea Antantei; victoriile acesteia şi dezintegrarea marilor
imperii (german, austro-ungar, ţarist şi otoman) au creat cadrul extern favorabil constituirii noilor state
europene şi implicit a statului naţional unitar român; actele unirii din 1918 au aşezat pentru o lungă
perioadă de timp România alături de democraţiile occidentale;
 Conferinţa de pace de la Paris (1919-1920): au fost semnate tratate de pace cu fiecare din statele
învinse: Germania la Versailles, Austria la Saint Germain, Ungaria la Trianon, Bulgaria la Neuilly, Turcia
la Sèvres; condiţii impuse: dezarmarea, desfiinţarea serviciului militar obligatoriu, producerea unor
categorii de armament, plata reparaţiilor; Germania a cedat Franţei Alsacia şi Lorena; noile state
naţionale: Austria, Ungaria, Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia, Estonia, Letonia, Lituania, Finlanda, iar
teritoriile turceşti din Orientul Apropiat au intrat sub stăpânire engleză şi franceză; graniţele României
Mari au fost recunoscute prin tratatele cu Austria, din 10 septembrie 1919, (Bucovina), Ungaria, din 4
iunie 1920, (Transilvania şi Banat) şi prin Tratatul de la Paris, din 28 octombrie 1920, încheiat cu
Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia (Basarabia).
D. ROMÂNIA ÎN PERIOADA INTERBELICĂ
1. Politica externă:
- după încheierea lucrărilor Conferinţei de pace de la Paris, schimbările teritoriale de pe harta europeană
au modificat şi raporturile de putere;
- diplomaţia românească a acţionat în direcţia adoptării unor măsuri concrete către dezarmare şi de
descurajare a forţelor revizioniste, către încheierea unor alianţe politico-militare şi spre activizarea
diplomaţiei pe continent; România a fost semnatara unor tratate multilaterale, constituindu-se parte în
luarea deciziilor pe plan european:
-1919 - a aderat la Societatea Naţiunilor – organizaţie mondială ce milita pentru menţinerea
securităţii internaţionale; în 1930 şi 1931, Nicolae Titulescu a fost ales preşedintele Adunării Generale a
acestei organizaţii într-un moment de criză economică şi tensiuni politice;
-1921 – a semnat Convenţia internaţională privind statutul definitiv al Dunării;
– din iniţiativa ministrului de externe Take Ionescu, s-au semnat o convenţie politică şi una
militară cu Polonia – alianţă zonală cu un caracter strict defensiv în vederea creării unui sistem de
securitate; 1926 – s-a semnat Tratatul de alianţă cu Polonia, care anula cele două convenţii, dar care
acorda garanţii generale împotriva oricărui tip de agresiune;
- s-au pus bazele primei alianţe regionale în Europa, în spiritul Societăţii Naţiunilor,
denumită Mica Înţelegere sau Mica Antantă, prin semnarea unor tratate bilaterale de către România,
Cehoslovacia şi Iugoslavia (la 22 aprilie, s-a încheiat Alianţa defensivă dintre România şi Cehoslovacia,
iar la 7 iunie cu Regatul sârbo-croato-sloven – denumit Iugoslavia din 1929); sprijinită de Franţa, alianţa
şi-a propus să apere integritatea teritorială a părţilor contractante în faţa unui atac neprovocat din partea
Ungariei şi Bulgariei;
- 1924 – a încheiat Protocolul de la Geneva, care stabilea legătura dintre securitate şi dezarmare;
- 1926 – la 15 iulie (10 iunie 1926), s-a încheiat Tratatul de alianţă şi amiciţie cu Franţa, prin care
România a încercat să compenseze lipsa unei înţelegeri militare prin acordurile politice; actul nu a avut
consistenţa practică, ci au fost reiterate ideile formulate în Pactul Societăţii Naţiunilor; la nivel declarativ,
a constituit un sprijin în menţinerea statu-quo-ului teritorial; marii diplomaţi români – Nicolae Titulescu,
Grigore Gafencu, I. G. Duca – au fost filofrancezi
- au demarat şi tratativele cu Italia, cu scopul obţinerii sprijinului Romei în ratificarea
Tratatului de la Paris (28 octombrie 1920) prin care era recunoscută frontiera răsăriteană şi apartenenţa
Basarabiei la România; Italia a acceptat formula unui Tratat de amiciţie şi colaborare, încheiat la Roma, la
16 septembrie 1926 – prelungit din şase în şase luni până în 1934, dar care nu a cuprins clauze cu
caracter militar, fiind inferior celui semnat cu Franţa;

- 1928 - Pactul Briand – Kellogg, propus de Franţa şi S. U. A., reglementa relaţiile

internaţionale, interzicea războiul pentru rezolvarea diferendelor dintre state
- 9 februarie 1929 – Protocolul de la Moscova, semnat de România, Polonia, Letonia şi
U.R.S.S., propunea eliminarea războiului în relaţiile dintre ele, fără a se menţiona inviolabilitatea
graniţelor; problema aceasta a fost dezbătută în cadrul negocierilor româno-sovietice de la Riga, din
1932 şi în 1934, în convorbirile dintre miniştrii de externe Nicolae Titulescu şi Maksim Litvinov
(România a susţinut admiterea Uniunii Sovietice în Societatea Naţiunilor); în 1936, s-au purtat negocieri
în vederea încheierii unui tratat de asistenţă mutuală româno-sovietic, care au eşuat; problema
tezaurului României, depozitat în Rusia încă din 1917 şi nerestituit, dar mai ales problema Basarabiei au
fost cauzele acestor neînţelegeri dintre cele două ţări, care au demarat încă din 1920 şi 1921 la Copenhaga
şi Varşovia şi la Viena, în 1924;
- 1926-1932 – România a contribuit la pregătirea Conferinţei asupra dezarmării şi a participat la
lucrările acesteia, la Geneva, în perioada 1932-1935;
- 1934, la 9 februarie – la iniţiativa statului român, a ministrului de externe Nicolae Titulescu
(1932-1936), s-a încheiat Pactul Înţelegerii Balcanice, la Atena, cu Grecia, Turcia şi Iugoslavia;
obiectivul acestei alianţe a fost menţinerea echilibrului în zonă şi respingerea revizionismului bulgar şi
italian;
- 1935 – prin vocea lui Nicolae Titulescu, România a condamnat agresiunea Italiei asupra
Abisiniei
- septembrie 1938 – Acordul de la München, prin care Germania a anexat regiunea sudetă din
Cehoslovacia, fapt ce a condus la destrămarea Micii Înţelegeri;
- 23 martie 1939 – în contextul ofensivei politico-militară a Germaniei, România a semnat o
înţelegere economică, în termenii impuşi de Berlin; datorită evoluţiei operaţiunilor militare în vestul
Europei (la 1 septembrie 1939, s-a declanşat cel de-al Doilea Război Mondial prin invazia germană în
Polonia), s-a semnat „Pactul petrolului”, prin care Bucureştiul trebuia să livreze mari cantităţi de ţiţei,
primind în schimb arme; pentru a contrabalansa noua poziţie germană în spaţiul sud-estic european,
Franţa şi Anglia au semnat acorduri economice cu România;
2. Dezmembrarea României Mari (1940)
- cedările teritoriale în contextul poziţiilor de forţă adoptate de către U. R. S. S., Germania şi Italia:
 pierderea Basarabiei şi a nordului Bucovinei:
- prin Pactul Molotov-Ribbentrop, semnat la 23 august 1939, Germania acceptase posibilitatea anexării
Basarabiei de către Uniunea Sovietică;
- la 26 iunie 1940 U.R.S.S. adresa României o notă ultimativă pentru cedarea Basarabiei şi a nordului
Bucovinei; încercarea guvernului român de a negocia termenii ultimatumului a eşuat;
- un nou ultimatum sovietic, dat în noaptea de 27/28 iunie 1940, a anunţat intenţia trupelor sovietice de a
intra în Basarabia a doua zi; lipsit de orice sprijin extern Consiliul de Coroană a acceptat ultimatumul;
- a urmat o retragere care i-a demoralizat şi umilit pe români;
- România pierdea 50.762 km2 şi o populaţie de 3.776.309 locuitori; sovieticii au ocupat abuziv şi ţinutul
Herţa, nerevendicat în notele ultimative; românii din aceste teritorii ocupate au fost comunizaţi sau
deportaţi în zone îndepărtate din Uniunea Sovietică
 pierderea nord-vestului Transilvaniei:
- sub presiune germană au loc la Turnu-Severin tratativele româno-maghiare care nu au rezolvat
pretenţiile maghiare asupra Transilvaniei; delegaţia română a propus un schimb de populaţie în locul celui
teritorial, susţinut cu intensitate de către Ungaria;
- Germania şi Italia au propus un arbitraj, fiind interesate în întărirea controlului lor în sud-estul Europei;
delegaţii celor două ţări au fost chemaţi la Viena pentru arbitraj (delegaţia română condusă de Mihail
Manoilescu);
- datorită presiunilor exercitate, Consiliile de Coroană, întrunite în noaptea de 28/29 august şi respectiv
29/30 august, au acceptat arbitrajul, în schimbul promisiunii Germaniei şi Italiei de a garanta integritatea
statului român;
- prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940, România pierdea nord-vestul Transilvaniei cu un teritoriu de
cca. 42.243 km2 şi o populaţie de 2.628.238 locuitori din care 50% erau români;
 pierderea Cadrilaterului :
- după discuţiile de la Craiova, la 7 septembrie, România a cedat sudul Dobrogei - Cadrilaterul cu o
suprafaţă de 6.921 km2 şi cu o populaţie de cca. 425.000 locuitori, Bulgariei.
 consecinţe : prăbuşirea întregului sistem politico-diplomatic realizat în 1918; orientarea politicii
externe către Germania, încă din 8 iulie 1940 de către prim-ministrul Ion Gigurtu; abdicarea regelui
Carol al II-lea, la 6 septembrie 1940, în favoarea fiului său Mihai ; impunerea politicii preşedintelui
Consiliului de Miniştri, Ion Antonescu ; cu ocazia vizitei lui Ion Antonescu în Germania, Româniea a
aderat la Pactul Tripartit (Axa Roma-Berlin-Tokio), la 23 noiembrie 1940 – alternativă a Bucureştiului
pentru a recâştiga teritoriile pierdute în vara anului 1940 ; participarea României la cel de-al Doilea Război
Mondial alături de Axă, în perioada 22 iunie 1941 şi 23 august 1944, cu scopul recuperării teritoriilor
pierdute prin raptul teritorial din iunie 1940.
E. ROMÂNIA ÎN CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
- declanşarea războiului la 1 septembrie 1939, prin agresiunea Germaniei asupra Poloniei, a determinat
România să se declare neutră;
- după capitularea Franţei, la 22 iunie 1940 şi abdicarea regelui Carol al II-lea, în septembrie 1940, poziţia
României s-a modificat; Mica Înţelegere şi Antanta Balcanică nu au mai putut funcţiona
- la 22 iunie 1941, România a intrat în război alături de Germania, cu scopul recuperării teritoriile cedate
U. R. S. S. - ului; armata română a eliberat provinciile ocupate în 1940, dar a participat şi la marile bătălii
ce au avut loc la Odessa, în Crimeea, la Cotul Donului şi la Stalingrad alături de armata germană;
- după 1943, Armata Roşie a trecut la contraofensivă, silind trupele româno-germane să bată în retragere;
pentru a se evita ocuparea ţării de către trupele sovietice, guvernul antonescian, regele Mihai I şi opoziţia
au căutat soluţii viabile scoaterii României din războiul alături de Axă şi au derulat acţiuni diplomatice la
Ankara, Istanbul, Berna, Lisabona, Cairo, Stokholm; pierderile materiale, dar mai ales cele umane
suportate de statul român în cei trei ani de război alături de Germania au fost foarte mari (625.000 de
militari, morţi şi dispăruţi)
- la 23 august 1944, prin lovitura de stat, guvernul antonescian a fost demis (cei implicaţi în acest demers
politic au fost regele Mihai I, generalul C-tin Sănătescu, dar şi comuniştii Lucreţiu Pătrăşcanu şi Emil
Bodnăraş) şi s-au întors armele împotriva Germaniei; acest act a reprezentat un moment de cotitură în
politica externă a României; armata română a contribuit la eliberarea teritoriului românesc - Transilvania
fiind eliberată la 25 octombrie 1944, al Ungarei, Cehoslovaciei şi Austriei; Armata Roşie a ocupat
teritoriul românesc;
- la 12 septembrie 1944, s-a semnat Convenţia de Armistiţiu, la Moscova, care făcea unele referiri la
teritoriul românesc –, despăgubiri şi continuarea războiului;
- în august 1946, au început negocierile pentru încheierea păcii, finalizate la 10 februarie 1947 cu
semnarea Tratatului de pace de la Paris; delegaţia română admisă la Conferinţa de pace a fost condusă
de către Gheorghe Tătărescu, ministru de externe în guvernul condus de dr. Petru Groza; condiţiile impuse
României au fost defavorabile: teritorial - graniţa româno-sovietică a fost cea trasată în 1940, dar se
recupera nord-vestul Transilvaniei prin anularea Dictatului de la Viena; militar - s-a menţinut armata de
ocupaţie sovietică până în 1958; economic - s-a impus o despăgubire de război de 300 milioane dolari, ce
urma a fi achitată în produse; pe plan extern, România a intrat în sfera de influenţă sovietică fapt ce a
contribuit la instaurarea regimului comunist.
 ROMÂNIA POSTBELICĂ. STALINISM, NAŢIONAL - COMUNISM ŞI
DISIDENŢĂ ANTICOMUNISTĂ. CONSTRUCŢIA DEMOCRAŢIEI
POSTDECEMBRISTE.

A. STALINISM ŞI NAŢIONAL - COMUNISM

1. Regimul comunist – stalinizarea României
- după 23 august 1944, sub presiunile U.R.S.S.-ului şi a prezenţei Armatei Roşii în teritoriul românesc, a
demarat procesul de comunizare a ţării; PCR a demarat acţiunea de acaparare totală a puterii: în primul
guvern condus de C-tin Sănătescu era un singur comunist - Lucreţiu Pătrăşcanu, în cel de-al doilea guvern
Sănătescu, Frontul Naţional Democrat- aflat sub controlul couniştilor, a deţinut mai multe portofolii,
printre care şi pe cel de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (Petru Groza); în noul guvern, instaurat la
6 decembrie 1944 şi prezidat de Nicolae Rădescu, ponderea comuniştilor a fost vizibil mai mare, deţinând
ministere - cheie (justiţiei, muncii, educaţiei naţionale, comunicaţiilor) şi vicepreşedinţia Consiliului de
Miniştri; de asemenea, PCR a creat puternice tensiuni între populaţie şi administraţia locală, a înlăturat prin
forţă prefecţi şi primari consideraţi reacţionari, a organizat „greve spontane”;
- la 6 martie 1945, prin intervenţia directă a comisarului sovietic Andrei Vîşinski, regele Mihai I a fost
obligat să accepte formarea unui guvern condus de dr. Petru Groza;
- la 30 martie 1945, Lucreţiu Pătrăşcanu – ministru al justiţiei, a impus legea epurării instituţiilor statului;
elita intelectuală a fost eliminată şi printr-o campanie de presă agresivă de demascare a elementelor
reacţionare;
- a fost introdusă cenzura şi suprimată libertatea presei, iar activitatea partidelor politice a fost limitată (în
1947, au fost desfiinţate);
- în contextul nerecunoaşterii guvernului Petru Groza de către S. U. A. şi Marea Britanie, regele Mihai a
declanşat „greva regală”, în august 1945; ca mod de contestare a încălcării drepturilor şi libertăţilor
democratice de către guvern, regele a refuzat să semneze actele emise de acesta; pentru a se pune capăt
acestei greve, s-a admis, la solicitarea S.U.A şi a Marii Britanii, a prezenţei în guvern a unor reprezentanţi
ai opoziţiei – Mihail Romniceanu (PNL) şi Emil Haţeganu (PNŢ);
- în 19 noiembrie 1946, au fost organizate alegerile parlamentare, prin care s-a dorit legitimarea puterii
comuniste; alegerile au fost falsificate în favoarea Partidului Comunist – Blocul Partidelor Democratice;
- ofensiva politică împotriva PNŢ, PNL şi a PSD prin: interzicerea sistematică a organelor de presă
ţărăniste şi liberale, arestarea pe termen scurt a unor membri PNŢ şi PNL, diversiunea de la Tămădău –
încercarea eşuată a unor lideri ţărănişti (Iuliu Maniu) de a părăsi ţara a fost urmată de arestarea întregii
conduceri a PNŢ; Iuliu Maniu, condamnat la închisoare pe viaţă, a murit în închisoarea de la Sighet (1953),
iar Ion Mihalache a murit în închisoarea de la Râmnicu Sărat (1963); Gheorghe Brătianu (PNL şi-au
suspendat activitatea în august 1947) a murit în aceeaşi închisoare de la Sighet
- la 30 decembrie 1947, regele Mihai I a fost silit să abdice; România a fost proclamată Republică
Populară prin Legea nr. 363;
- 1948 – s-a instaurat un regim totalitar, după modelul stalinist, bazat pe concentrarea puterii în mâna
Partidului Comunist, condus de Gheorghe Gheorghiu – Dej;
- sovietizarea ţării prin măsuri:
- politice:
- purificarea partidului în interior (1946 – Ştefan Foriş, lider în perioada războiului;
Lucreţiu Pătrăşcanu – ministru de justiţie, arestat în 1948 şi executat în 1954; Ana Pauker,
Vasile Luca şi Teoharie Georgescu – eliminaţi în 1952; Miron Constantinescu şi Iosif
Chişinevschi – apropiaţi ai lui Dej, în 1957);
- înfiinţarea poliţiei politice –prin decretul din 30 august 1948, s-a înfiinţat Direcţia
Generală a Securităţii Poporului, în componenţa căreia au intrat agenţi moscoviţi: Gheorghe
Pintilie, Pantelei Bodnarenko, Alexandru Nicolski şi Vladimir Mazuru;
- economice:
- 8 mai 1945 – în urma acordului cu URSS, s-au înfiinţat sovromurile – întreprinderi
mixte româno-sovietice
 – etatizarea (trecerea în proprietatea statului fără despăgubire) întreprinderilor,
băncilor, mijloacelor de transport, societăţilor de asigurări, magazinelor, cabinetelor
medicale şi a spitalelor, cca. 10000 de obiective economice (11 iunie 1948);
- industrializarea forţată, pe baza planurilor cincinale (din 1951): ridicarea
„coloşilor” industriali de la Galaţi, Slatina, Călăraşi mari consumatori de materii prime şi energie;
dezvoltarea platformelor industriale şi mutaţiile din lumea satului au provocat o migraţie de
amploare din mediul rural în cel urban, ceea ce a afectat tradiţiile şi valorile satului; după 1958, ca
urmare a răcirii relaţiilor româno-sovietice datorită încercării Moscovei de a impune planul Valev
(1964), industrializarea a devenit un obiectiv economic major al noului regim; investiţiile au fost
orientate către spre industria grea, infrastructură şi petrochimie;
- colectivizarea agriculturii (1949-1962); s-a urmărit exploatarea acestui domeniu cu
scopul asigurării resurselor necesare susţinerii procesului de industrializare; la 23 martie 1945,
guvernul Groza a emis noua reformă agrară, prin care au fost expropriate 1 468 946 ha (a noua
parte din suprafaţa agricolă a ţării), cu care au fost împroprietărite 917 777 familii ţărăneşti – foştii
proprietari şi-au păstrat doar 50 ha de teren; la Plenara CC al PMR, din 3-5 mai 1949, s-a hotărât
transformarea socialistă a agriculturii şi lichidarea totală a proprietăţii rurale; s-au format
colhozurile, gospodăriile agricole de stat (GAS), cooperativele agricole de producţie (CAP) şi
„întovărăşirile”; după 1953, autorităţile comuniste au folosit un întreg aparat represiv şi de
propagandă cu scopul de a convinge ţărănimea să accepte colectivizarea; la 27 aprilie 1962,
Gheorghe Gheorghiu-Dej a anunţat oficial încheierea acestui proces – 3 201 000 de familii ţărăneşti
au fost încadrate în structurile colectiviste
- social-culturale: reforma învăţământului, cenzura, controlul politic şi ideologic al creaţiei
literare şi artistice; din 1948, Biserica greco-catolică a fost interzisă, iar cea ortodoxă subordonată
statului.
2. Naţional-comunismul – regimul politic al lui Nicolae Ceauşescu (1965-1989)
- în 1965, la Congresul al IX-lea al P. C. R., după încetarea din viaţă a lui Gheorghiu-Dej la 19 martie,
conducerea partidului a revenit lui Nicolae Ceauşescu, ales preşedinte în 1974; colaboratori: Ilie Verdeţ,
Paul Niculescu-Mizil, Ştefan Andrei, Dumitru Popescu;
- prin Constituţia din 1965, statul era proclamat Republica Socialistă România;
- politica internă:
- la Plenara CC a PCR din aprilie 1968, N. Ceauşescu a adus grave acuzaţii lui Dej prin implicaţiile
sale în cazul Foriş, Pătrăşcanu şi a crimelor săvârşite de Securitate în perioada acestuia;
- până în 1971, a continuat politica de destalinizare şi desovietizare, începută de Gheorghe
Gheorghiu-Dej din 1958, promovarea unei culturi axate pe evidenţierea trăsăturilor naţionale, atenuarea
politicii represive a Securităţii, eliberarea deţinuţilor politici;
- din 1971 – „revoluţia culturală”, manifestată prin exacerbarea propagandei comuniste şi a cultului
personalităţii lui N. Ceauşescu;
- regimul a devenit unul restrictiv şi abuziv: în 1983 – Decretul privind înregistrarea
aparatelor de multiplicat şi a maşinilor de scris; 1984 – Programul de alimentaţie raţională a populaţiei;
- continuarea industrializării forţate în condiţiile deteriorării climatului economic la nivel
mondial şi iniţierea unor construcţii megalomanice, care au solicitat eforturi financiare uriaşe (Canalul
Dunăre – Marea Neagră, Transfăgărăşanul, Casa Poporului), au determinat creşterea datoriei externe a
ţării, achitată prin raţionalizarea tuturor produselor (medicamente, alimente, energie electrică şi termică,
gaze naturale) în martie 1989; munca „voluntară”/”patriotică” în folosul statului era obligatorie;
- înregimentarea politică: copiii din grădiniţe erau incluşi în organizaţia „Şoimii Patriei”;
de la vârsta de 7 ani, elevii deveneau membri ai Organizaţiei Pionierilor; de la 14 ani, elevii deveneau
membri ai Uniunii Tineretului Comunist şi după vârsta de 18 ani, puteau fi membri ai Partidului Comunist
Român; scopul: tendinţa de anihilare a personalităţii şi uniformizarea membrilor societăţii.
Regimul comunist, în ansamblul său, a produs mutaţii profunde în plan psihologic şi social, a
determinat regresul economic, a distrus valorile tradiţionale.
3. Disidenţa anticomunistă
a. Represiunea politică în timpul regimului comunist:
- scopul: desfiinţarea opoziţiei democratice, intimidarea şi manipularea opiniei publice;
- Securitatea a instaurat un regim de teroare internă, după modelul stalinist; sub acuzaţiile de
„colaboraţionism”, „duşmani de clasă”, „duşmani ai poporului”, au fost acuzaţi şi închişi membri marcanţi
ai P. N. Liberal şi P. N. Ţărănesc, foşti demnitari din perioada interbelică, bancheri, industriaşi, dar şi
ţărani: politicieni (C-tin Argetoianu, C. I. C. Brătianu, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Mihail Manoilescu,
Gheorghe Brătianu), oameni de cultură (Anton Golopenţia, Mircea Vulcănescu), slujitori ai bisericii
(Vladimir Ghica) au fost condamnaţi la închisoare (Sighet, Aiud, Miercurea.Ciuc, Piteşti, Gherla) sau la
muncă forţată în lagăre (Decretul din 1950 privind înfiinţarea unităţilor de muncă forţată; la Cavnic, Baia
Sprie, Periprava, Salcia şi Canalul Dunăre-Marea Neagră); s-au aplicat măsuri de tortură, execuţii; în
perioada 1948-1964, s-a recurs şi la deportarea unor comunităţi întregi (germanii din Transilvania, sârbii
din Banat) în Bărăgan, care a vizat cca. 40 000 de persoane; unora li s-a impus domiciliul obligatoriu sau
au fost privaţi de un loc de muncă; până în 1964 s-a putut vorbi de existenţa unui adevărat gulag în
România;
- în timpul regimului ceauşist, s-a impus domiciliul obligatoriu, supravegherea foştilor deţinuţi politici,
utilizarea spitalelor de psihiatrie ca locuri de recluziune.
b. Forme de rezistenţă anticomunistă
- rezistenţa armată a grupurilor din munţi – specifică anilor 1944-1960, organizată de grupuri de partizani
şi alcătuite din cadre militare, foşti legionari, membri ai partidelor de opoziţie, ţărani; primele nuclee au
apărut în a doua jumătate a anului 1945; exemple: Sumanele Negre, Mişcarea Naţională de Rezistenţă,
Haiducii lui Avram Iancu, Graiul Sângelui, Haiducii Muscelului al col. Arsenescu şi al fraţilor Arnăuţoiu,
în Bucovina – Vladimir Macoveiciuc, Gavril Macoveiciuc, Cozma Pătrăucean, Dimitrie Rusu, în Munţii
Făgăraş – grupul condus de Ion Gavrilă-Ogoranu; femei implicate – Maria Plop şi Maria Jumbleanu din
grupul Arsenescu-Arăuţoiu;
- în 1964, după Declaraţia din aprilie, Gheorghiu-Dej a pus capăt detenţiei politicienilor, iar prin decretele
nr. 176 şi 411 au fost eliberaţi ultimii 10 410 deţinuţi politici;
- rezistenţa din mediul rural s-a manifestat cu intensitate în perioada colectivizării agriculturii – peste
80.000 de ţărani au căzut victime represiunii;;
- revoltele muncitorilor au apărut în anii ˙70 - ˙80, ca formă de reacţie a populaţiei faţă de scăderea
nivelului de trai şi au cuprins Valea Jiului (1977 – peste 10 000 de mineri de la Lupeni au întrerupt lucrul
timp de o săptămână) şi Braşovul (1987 – muncitorii de la uzina „Steagul Roşu”);
- disidenţii, precum Paul Goma – fost deţinut politic, a iniţiat o mişcare de solidaritate cu revolta
antisovietică din Cehoslovacia Charta 77, Doinea Cornea sau Gheorghe Ursu, au opus rezistenţă
individuală în anii ˙70 - ˙80; foşti membri de conducere în PCR au protestat faţă de politica dictatorială a
lui Ceauşescu – Scrisoarea celor şase – Corneliu Mănescu, Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu,
Gheorghe Apostol, Grigore Răceanu şi C-tin Pârvulescu.
B. DEMOCRAŢIA POSTDECEMBRISTĂ
1. Înlăturarea regimului comunist
- în 1989 – prăbuşirea blocului comunist în Europa (Ungaria, Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia R.D.G.) a
fost posibil datorită politicii de destindere şi reforme promovate de liderul sovietic Mihail Gorbaciov (din
1985);
- în România: la 16 decembrie 1989, au început primele acţiuni la Timişoara, iar din 21 decembrie s-au
derulat şi în Bucureşti, culminând cu înlăturarea lui Ceauşescu în 22 decembrie; puterea a fost preluată de
Frontul Salvării Naţionale, condus de Ion Iliescu;
- măsuri: revenirea la pluralismul politic – prin Decretul-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989, organizarea
alegerilor libere, structurarea şi manifestarea neîngrădită a societăţii civile, trecerea la economia de piaţă
prin reforme adecvate, privatizarea, retrocedarea bunurilor abuziv confiscate, adoptarea Constituţiei
(1991).
2. Regimul democratic
- un proces anevoios, o lungă perioadă de tranziţie de la regimul totalitar la cel democratic;
- reînfiinţarea partidelor istorice (PNL, PNŢ, PSD), dar şi constituirea unor noi formaţiuni politice –
Frontul salvării Naţionale, Partidul Unităţii Naţionale Române, Uniunea Democrată a Maghiarilor din
România;
- alegerile parlamentare din 1990 au fost câştigate de FSN, iar cele din 1992 de aceeaşi formaţiune,
redenumită Frontul Democrat al Salvării Naţionale; după alegerile din 1996, câştigate de Convenţia
Democrată din România – condusă de Emil Constantinescu, s-a produs prima schimbare paşnică de putere;
alegerile din 2000 au fost câştigate tot de formaţiunea condusă de Ion Iliescu, redenumită Partidul
Democraţiei Sociale din România/Partidul Social Democrat; în 2004, alegerile au fost câştigate de Alianţa
Dreptate şi Adevăr (alcătuită din PNL şi Partidul Democrat), condusă de Traian Băsescu; guvernări:
1990-1991 - Petre Roman, 1991-1992 - Theodor Stolojan, 1992-1996 –Nicolae Văcăroiu, 1996-1998
–Victor Ciorbea, 1998-1999 –Radu Vasile, 1999 – din decembrie, Mugur Isărescu, 2000-2004 –
Adrian Năstase, 2004-2008 – Călin Popescu-Tăriceanu;
- momente tensionate: atacarea sediilor PNŢ şi PNL, februarie 1990 - distrugerea sediului guvernului,
martie 1990 – conflictul interetnic de la Târgu – Mureş, fenomenul Piaţa Universităţii din Bucureşti
(1990), descinderea minerilor în capitală (13-15 iunie 1990, 1991, 1999); ample discuţii s-au purtat pe
marginea Proclamaţiei de la Timişoara, din 11 martie 1990;
- Constituţia din 1991 – supusă unui referendum la 8 decembrie, a fost votată de către 77,3% dintre
cetăţeni;
- societatea civilă: organizaţii nonguvernamentale – Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului, Grupul
pentru dialog Social, Societatea Timişoara
- pe plan internaţional, recunoaşterea ţării prin admiterea ca membru în Alianţa Nord-Atlantică (martie
2004) şi al Uniunii Europene (ianuarie 2007).
 ROMÂNIA ÎN PERIOADA RĂZBOIULUI RECE

A. RĂZBOIUL RECE:
- în cadrul Conferinţelor de la Ialta (februarie 1945) şi Postdam (iulie-august 1945), S. U. A., Marea
Britanie şi U. R. S. S. au decis asupra unei noi configuraţii europene, au fost stabilite zonele de influenţă
asupra statelor din estul şi sud-estul Europei; bipolarizarea Europei din punct de vedere economic şi politic
a fost incontestabilă: SUA – superputere, puţin afectată de război, şi-a impus supremaţia în lume, iar URSS
– şi-a consolidat poziţiile în Europa răsăriteană şi s-a afirmat pe plan internaţional ca urmare a victoriilor
obţinute împotriva Germaniei; regimul sovietic, sub forma unor „democraţii populare”, a fost implementat
în Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Republica Democrată Germană, România, Iugoslavia, Bulgaria, cu
scopul realizării unei zone de securitate opusă democraţiei occidentale;
- contradicţiile dintre cele două superputeri şi-au pus amprenta asupra evoluţiei statelor mici, inclusiv
asupra României; în 1946, acest fapt a condus la ridicarea unei „cortine de fier” şi declanşarea Războiului
Rece; acest moment a fost făcut public de către Winston Churchill, în discursul său de la Universitatea din
Fulton (Misouri, SUA) din 5 martie 1946;
- martie 1947 – lansarea doctrinei Truman, prin care s-a dorit acordarea unui sprijin financiar substanţial
unor state europene – ajutoare de urgenţă au fost acordate Greciei şi Turciei;
- iunie 1947 – anunţarea Planului Marshall, care a vizat susţinerea financiară a statelor occidentale,
sistematică şi masivă; pentru a contracara această acţiune, Stalin a creat Kominform-ul (Biroul Informativ
al Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti), consolidând dominaţia URSS-ului asupra statelor comuniste; în
1949, URSS a creat Consiliului Economic de Ajutor Reciproc (CAER) ca o ripostă la Planul Marshall;
- constituirea alianţelor politico-militare ale celor două sisteme:
NATO:- în 1948, potrivit doctrinei Truman, 12 state occidentale au semnat Pactul Atlantic;
- la 4 aprilie 1949, la Washington s-a semnat Pactul NATO de SUA şi statele democratice
europene; 1952 – intrarea Turciei şi Greciei; 1955 – intrarea Germaniei
Organizaţia Tratatului de la Varşovia:
- aprilie-mai 1948, s-a produs blocada Berlinului;
- în 1949, URSS a realizat prima explozie nucleară;
- la 14 mai 1955, statele aflate în sfera de influenţă sovietică (cu excepţia Iugoslaviei, în urma
sciziunii Stalin-Tito), au semnat tratatul de alianţă militară.
- amplificarea Războiului Rece – conflict ideologic şi politic:
- octombrie 1956 – revoluţia anticomunistă din Ungaria;
- august 1961 – ridicarea zidului Berlinului;
- 1962 – criza rachetelor din Cuba;
- mai - august 1968 – „primăvara de la Praga”;
- 1950-1953 - războiul din Coreea (Coreea de Sud fiind sprijintă de SUA);
- 1959-1975 - războiul din Vietnam (Războiul a fost purtat între Republica Democrată Vietnam
-Vietnamul de Nord, sprijinită de China şi Uniunea Sovietică, şi Republica Vietnam - Vietnamul de
Sud, sprijinită de Statele Unite
- susţinerea de către URSS a mişcărilor procomuniste din America Latină şi Africa;
- 1979 – invazia sovietică în Afganistan.
B. POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI ÎN PERIOADA 1945 - 1965:
1. Guvernarea procomunistă a dr. Petru Groza (1945-1948):
- în prezenţa trupelor sovietice, statul român a devenit un stat „democrat popular” , satelit al Moscovei;
- delegaţia română condusă de Gheorghe Tătărescu, a participat la Conferinţa de pace de la Paris (29 iulie
– 15 octombrie 1946); prin Tratatul de pace, încheiat la 10 februarie 1947, s-a consfinţit statutul politico-
juridic al României, i-a fost redată partea de nord-vest a Transilvaniei, iar graniţa de est a ţării a rămas
neschimbată potrivit Pactului Ribbentrop – Molotov; de asemenea nu i-a fost recunoscut statutul de co-
beligeranţă, fapt ce a obligat ţara noastră să plătească o mare despăgubire de război URSS-ului;
- expansiunea comercială şi politică a SUA în sfera de influenţă sovietică a determinat Moscova să impună
o linie politică proprie în „statele – satelit” şi să respingă Planul Marshall (iulie 1947); România a denunţat
acest plan, ca de altfel toate statele aflate în zona de influenţă sovietică; la 5 noiembrie 1947, Gh.
Tătărescu a fost înlocuit din funcţia de ministru de externe cu Ana Pauker, acest eveniment a marcat
preluarea totală a controlului diplomaţiei româneşti de către comunişti.
2. Regimul comunist în timpul lui Gheorhge Gheorghiu-Dej (1948-1965):
- până prin anii 1958-1960, politica externă s-a caracterizat prin supunere totală faţă de Moscova;
- în conflictul dintre Stalin şi Iosip Broz Tito, ca urmare a politicii naţionaliste a Iugoslaviei, România s-a
aflat în concertul statelor comuniste care au sprijinit decizia de eliminare a Uniunii Comuniştilor din
Iugoslavia din Comintern şi izolarea politică şi economică a acestui stat; reconcilierea cu Iugoslavia s-a
produs după 1956;
- decesul (1953) şi demascarea cultului personalităţii lui Stalin de către noul lider moscovit Nikita
Hrusciov, în cadrul Congresului al XX-lea al PCUS (februarie 1956) au impus o nouă linie politică;
dezgheţul început la Moscova, l-au determinat pe Gheorghiu-Dej să elimine potenţialii rivali: Vasile Luca
şi Lucreţiu Pătrăşcanu, să înfrângă orice tip de opoziţie internă, să-şi consolideze puterea în PMR şi să se
distanţeze de politica sovietică;
- în contextul revoluţiei anticomuniste de la Budapesta, din toamna anului 1956 şi înăbuşirea acesteia prin
intervenţia Armatei Roşii, au permis lui Gheorghiu-Dej, prin azilul politic acordat unor lideri maghiari şi
extrădarea acestora, să-şi consolideze prestigiul în cadrul blocului comunist, dar să impună şi retragerea
trupelor sovietice din ţară; la 24 mai 1958, Kremlinul a anunţat decizia de retragere a trupelor sovietice din
România, acţiune ce s-a finalizat în luna august; acest eveniment a însemnat pe plan extern o primă etapă a
desprinderii de sub tutela moscovită, iar pe plan intern a creat cadrul favorabil unui nou val de represiuni
împotriva opozanţilor sistemului;
- în plan economic, programul de industrializare rapidă a României a fost susţinut în cadrul CAER (la care
a aderat în anul 1949), prin delegatul său permanent Alexandru Bârlădeanu, în timp ce exporturile de
materii prime şi importurile de tehnică sau de produse industriale au fost orientate către statele membre
CAER; spre sfârşitul deceniului VI al secolului al XX-lea au fost încheiate unele acorduri economice şi cu
statele occidentale, semn al unei liberalizări interne, politică lansată de PMR;
- după 1962, în condiţiile declanşării războiului sovieto-chinez şi a „crizei rachetelor”, ruptura de Moscova
a devenit tot mai evidentă;
- poziţia României a fost fermă, menţinând relaţii diplomatice cu Albania şi China – aflate în dizgraţia
Moscovei; China a recunoscut drepturile României asupra Basarabiei
- în 1964, a fost respins Planul Valev, prin care se dorea transformarea ţării în grânarul URSS-ului şi a
celorlalte state-satelit; la plenara CC al PMR din aprilie 1964 a fost elaborată Declaraţia din aprilie,
considerată un adevărat manifest de ieşire a ţării de sub influenţa Moscovei; documentul a evidenţiat faptul
că industrializarea se putea realiza doar prin desprinderea de Kremlin, însă în termenii conveniţi de URSS,
creând impresia neamestecului sovieticilor în problemele celorlalte state;
C. POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI ÎN TIMPUL LUI NICOLAE CEAUŞESCU (1965-1989):
1. Regimul naţional-comunist:
- distanţarea de Moscova: s-a menţinut în limitele concesiilor oferite de Kremlin; s-a produs o apropiere
de statele occidentale, datorită discursului antisovietic al lui Ceauşescu;
- relaţiile cu Occidentul: România a fost prima ţară comunistă care a recunoscut existenţa RFG-ului şi a
stabilit relaţii diplomatice cu acesta în 1967 şi care nu a rupt relaţiile cu Israelul după Războiul de Şase
Zile; în 1968, Charles de Gaulle, preşedintele Franţei, a efectuat o vizită în România; a refuzat să sprijine
militar intervenţia Armatei Roşii în Cehoslovacia potrivit Pactului de la Varşovia (august 1968) şi prin
discursul său, din 21 august, de la Bucureşti, a condamnat agresiunea Moscovei; Washingtonul a încurajat
această politică antisovietică şi prin vizita întreprinsă de Richard Nixon la Bucureşti (1969) şi a lui Gerald
Ford (1974), dar şi a lui Nicolae Ceauşescu în SUA (octombrie 1970); datorită noii sale poziţii, Corneliu
Mănescu a fost ales preşedintele Adunării Generale a ONU;
- România a beneficiat de unele favoruri economice: în 1971, a fost admisă în GATT (Acordul General
pentru Tarife şi Comerţ), iar în 1972 a fost acceptată în FMI (Fondul Monetar Internaţional) şi ulterior a
încheiat acordul cu Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD); sub preşedinţia lui
Georges Pompidou, N. Ceauşescu a întreprins şi o vizită oficială la Paris; între 30 iulie şi 1 august 1975, a
avut loc ultima reuniune a Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa de la Helsinki, la care au
participat reprezentanţii a 35 de state şi care a creat premisa liberalizării progresive a regimurilor
comuniste din estul Europei; România a semnat Actul final al Conferinţei de la Helsinki, care-i acorda
libera circulaţie a persoanelor şi garanta drepturile omului – angajament însă nerespectat.
2. Consolidarea regimului ceauşist:
- după semnarea Actului final al Conferinţei de la Helsinki, N. Ceauşescu a urmărit eliminarea imixtiunii
Kremlinului în politica PCR şi obţinerea unei poziţii favorabile în plan internaţional;
- în urma vizitelor efectuate în China şi Coreea de Nord, N. Ceauşescu a implementat practicile „revoluţiei
culturale” asiatice;
- după 1980, datorită degradării relaţiilor cu Occidentul, şi-a orientat politica externă către Orient, în
rezolvarea diferendelor dintre Israel şi statele arabe, în conflictul din Vietnam, iar spre sfârşitul dictaturii,
către statele din Lumea a Treia şi din Liga Arabă;
- venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov (martie 1985) şi lansarea politicii sale de „glasnost” şi
„perestroika” au contribuit la prăbuşirea regimurilor comuniste din estul şi sud-estul Europei; prin vizita
întreprinsă de liderul de la Kremlin în România, în luna mai a anului 1987, s-a urmărit preluarea politicii
de reformare a sistemului economic şi politic din ţară, deschiderea către noul concept, însă fără nici un
rezultat; izolarea lui Ceauşescu pe plan internaţional şi politica de austeritate impusă pe plan intern, au
grăbit sfârşitul regimului; în martie 1989, Comisia pentru drepturile omului a ONU a adoptat o Rezoluţie
pentru constituirea unei comisii de anchetă privind situaţia din România;
- din a doua jumătate a anului 1989, Europa răsăriteană a fost cuprinsă de valul de mişcări anticomuniste –
„revoluţii de catifea”;
- în august 1989 – N. Ceauşescu, într-un mesaj trimis conducerilor partidelor comuniste din statele
membre ale Pactului de la Varşovia, a atras atenţia asupra pericolului creat de mişcarea poloneză, în urma
căreia a fost numit prim-ministru un necomunist - Tadeusz Mazowiecki;
- la Congresul al XIV-lea al PCR din 20-24 noiembrie 1989, Ceauşescu a denunţat Pactul Ribbentrop –
Molotov;
- 9 noiembrie 1989 – zidul Berlinului a fost distrus;
- la 4 decembrie 1989, la întâlnirea de la Moscova a liderilor comunişti, Mihail Gorbaciov a făcut publică
întâlnirea lui cu George Bush de la Malta şi a subliniat neintervenţia URSS-ului în evenimentele ce vor
avea loc;
- în martie 1991, Tratatul de la Varşovia şi-a încetat activitatea.