Din Economia informală: piețe, practici sociale și transformari ale statului după 1989 (2004)

Chelcea și Mateescu coord., București: Editura Paideia

FURT, VÎNZARE SAU DAR:

BUCURIILE PRIVATIZĂRII ÎNTR-UN SAT DIN OLTENIA

OANA MATEESCU1

Acest eseu examinează istoria unei relaţii de proprietate, aceea dintre sătenii dintr-un
sat de lîngă Caracal şi un „complex de porci” 2 – locul unde cei mai mulţi dintre săteni
au lucrat şi de unde au furat (au luat, au completat, au bifat, s-au descurcat etc.), atît în
timpul comunismului, cît şi, în special, în primii ani de după comunism. Arăt cum
acest complex a fost încercuit, pentru a fi preluat în posesie, într-un fel de înveliş
simbolic protector şi cum părţile sale au putut intra în circulaţie numai prin furt şi
distrugere.3
Complexul a fost înfiinţat la sfîrşitul anilor 1960 şi, din punct de vedere legal,
a rămas în proprietatea statului pînă în 1989. Din 1989 şi pînă în 1998, mai multe
încercări neserioase de a-l privatiza au dus complexul la faliment, transformîndu-l
într-o ruină. În ceea ce mă priveşte, voi explora nu atît transformările legale, cît felul
în care proprietatea este concepută în practică şi cum acţiunile oamenilor pot să
urzească, de-a lungul timpului, o complicată ţesătură a proprietăţii.
Din punct de vedere teoretic, m-a inspirat Georg Simmel şi, în special,
noţiunea lui de proprietate ca activitate şi mişcare subiectivă – „proprietatea nu este,
aşa cum ar părea la prima vedere, o acceptare pasivă a obiectelor, ci un fel de a
acţiona prin ele şi asupra lor” (Simmel 1990: 321). Voi încerca, aşadar, să discut
complicata relaţie dintre a avea şi a fi, dintre proprietate şi persoană (303-7). Acest
punct de vedere îmi permite să interpretez într-o cheie particulară atît acţiunile
sătenilor, cît şi pe cele ale conducerii întreprinderii cu pricina. Ambele părţi au
acţionat în spiritul proprietăţii reale şi nu a celei legale, contrazicînd astfel metatextul
post-comunist despre privatizare. Pentru săteni, “luatul” din timpul socialismului, ca

1
Programul doctoral de antropologie şi istorie, University of Michigan, Ann Arbor
(omateesc@umich.edu).
Notă. Eseul de faţă este o versiune revizuită a unui capitol din lucrarea mea de masterat în istorie
(Placing Objects, Making Persons: Narratives of Theft in Southern Romania), pe care am susţinut-o la
Universitatea Central-Europeană (CEU) din Budapesta, în 2001. Ţin să mulţumesc profesorilor Sorin
Antohi şi Marsha Siefert (aici, ordinea nu este întîmplătoare), pentru mulţimea de sugestii oferite în
legătură cu acest subiect şi cu multe altele. Mai tîrziu, am mai primit sugestii şi încurajări de la prof.
Katherine Verdery, de la Puiu Lăţea şi Liviu Chelcea. Le mulţumesc şi lor şi răspund pentru ce n-am
reuşit în acest eseu.
2
Evident, în vecinătatea Caracalului nu există nici un sat cu numele de Romanaţi. În afara faptului că
aş vrea să păstrez, cît de cît, anonimatul celor despre care scriu, sugerez că, pînă la urmă, relevanţa
cercetării mele depăşeşte graniţele satului cu pricina. Pe de o parte, fragmente din complexul de porci
au fost şi încă mai sînt revendicate, simbolic sau material, de persoane din toate localităţile din
vecinătatea Caracalului. Pe de altă parte, istoria complexului de la Caracal în relaţie cu oamenii despre
care vorbesc aproximează destul de precis, susţin eu, alte istorii fascinante, ale „obiectivelor
industriale” mai mici sau mai mari, din fiecare oraş cît de cît industrializat din România.
3
Am făcut cercetare în acest sat în mai multe rînduri: iunie-septembrie 2000, aprilie, iunie-august 2002
şi iulie 2003.

1
şi “furtul” de după 1989, au fost mijloace potrivite pentru a-şi afirma posesia asupra
întreprinderii.
Ar fi impropriu, atît din punct de vedere empiric, cît şi teoretic, să vedem
practicile de furt ca un indice al “absenţei relaţiilor [sociale]” sau ca pe o “negare
absolută a relaţiilor de proprietate”, aşa cum face Catherine Alexander în cazul
Kazakstan-ului post-socialist (Alexander n.d.). În satul despre care vorbesc (şi nu
numai), furtul nu a fost nici practicat şi nici judecat fără discriminare. În timpul
comunismului, furtul din proprietatea colectivă era, de regulă, eufemizat ca “luat”, în
timp ce “furtul adevărat” era cel din proprietatea privată sau orice gen de furt care nu
se potrivea cu definiţiile locale ale nevoii legitime. După 1989, graniţa dintre “luat” şi
“furt” a devenit din ce în ce mai fluidă – nu mai există nici un spaţiu al proprietăţii
care să permită o formă de “a lua” distribuită egal şi uniform şi, cu toate că apar noi
distincţii, acestea sînt formulate în interiorul şi asupra idiomului predominant, cel al
furtului. De exemplu, cu toate că numărul furturilor din proprietatea privată este în
creştere, acestea nu mai au conotaţiile categorice de pînă mai ieri, devenind “furturi
fără cap” – ele nu mai înseamnă o evidentă “violare a hotarelor” (Herzfeld 1990: 315),
ci, mai degrabă, un semn al nepriceperii şi al eşecului. În contrast, furtul din
proprietatea de stat este resemnificat ca o practică a celor deştepţi - “furtul cu cap”.
Pentru un hoţ cu cap, potenţialul conflictual provocat de furtul din proprietatea privată
este mult prea mare, în comparaţie cu posibilele cîştiguri economice; în schimb, hoţul
fără cap nu face decît să se lase pradă impulsului de “a alerga găina chioară a
vecinului”.
“Luatul” din timpul comunismului era posibil în măsura în care decurgea
aproape logic dintr-un aranjament complicat al relaţiilor sociale şi politice, iar „furtul
cu cap” din post-comunism continuă să exploateze cu succes acele relaţii. Prin
urmare, furtul, la fel ca şi proprietatea, depinde de anumite “precondiţii relaţionale”,
astfel încît chiar şi actele solitare de furt pot fi “însuşite în mod imaginativ” de către
comunitatea mai largă (Strathern 1998: 218-9). Furtul cu cap este plasat, în mod
explicit, de către actorii săi într-un cadru al “reciprocităţii negative” (Sahlins 1972),
care identifică Statul cu un răufăcător originar. În loc să-şi imagineze relaţia dintre
furt şi proprietate ca pe un joc cu sumă nulă, interlocutorii mei sugerează că trecerea
de la una la alta este posibilă, că ele se pot combina şi folosi; pe scurt, că se poate
acţiona prin ele şi asupra lor. Pînă la urmă, se poate spune că sătenii din Romanaţi au
învăţat multe despre proprietate prin furt şi prin conversaţii despre furt.
Mai mult, rezistenţa lor la legalismul oficial îi îndreptăţeşte să practice un
discurs al “nostalgiei structurale” (Herzfeld 1990), prin care proprietatea de stat este
localizată cu succes, devenind patrimoniul de drept al comunităţii locale. A da vina pe
stat se dovedeşte a fi cea mai bună cale de a revendica întreprinderea pentru ei şi de a
izola furtul de noţiuni precum „vinovăţie” sau „responsabilitate”. Folosind exprimarea
fericită a lui Michael Herzfeld, “aceasta este teodiceea practică a păcătoşilor care ştiu
că sînt păcătoşi” (1990: 320).

“Cel mai mare Complex din ţara asta... Tu îţi dai seama?”

Tu ştii ce aveam noi aici? Exportam în Vest carne de porc, dădeam şi pe piaţa internă şi
ne mai rămînea şi nouă, destul! Eram cel mai mare Compex din ţara asta..., numai la
Timişoara mai era unul, cam la fel! Tu ascultă-mă, că eu ştiu ce spun, îţi spun fapte
concrete, nu aşa, din auzite: eu eram Cineva în timpurile alea, eram informator la
Securitate şi portar la secţia „Preparate”... Eu ştiam tot ce mişcă! Se făcea aşa: salam,

2
 cîrnaţi, caltaboş, cremvuşti, cîrnăciori olteneşti, şuncă, pate de ficat, kaizer... Ce mai
vrei? Tot satul lucra acolo, din fiecare familie era cel puţin unul care lucra la Complex!
Seara, aduceai acasă ce puteai, o plasă de [furaje] concentrate - „01”, alea erau cele mai
bune! -, o bucată de carne... Nu se cunoştea... Avea balta peşte!
FOST MUNCITOR LA COMPLEX, Iunie 2001
În cincinalului 1966-1970, judeţul Olt a trecut printr-o perioadă de “amplă şi puternică
dezvoltare economică”.4 În această perioadă de expansiune industrială, lîngă Caracal a
fost construit un complex agro-industrial pentru creşterea porcilor – “o micro-uzină,
un nucleu industrial”, în cuvintele primului-secretar al judeţului Olt.5 Teoretic, ISCIP
(Întreprinderea de Stat pentru Creşterea şi Îngrăşarea Porcilor) a ajuns în cîţiva ani la
o capacitate de 150.000 de porci, iar clădirile şi instalaţiile industriale acopereau 70 de
hectare. Dacă, la început, „se lucra mai mult pentru intern”, aşa cum îşi amintesc foştii
lucrători, în anii ’80 aproape toate produsele din carne de porc de la ISCIP erau
trimise la export şi numai o mică cantitate era păstrată pentru consumul intern. ISCIP
era o întreprindere de frunte, unul dintre acele „obiective strategice” în care se
investise, printre altele, multă mîndrie locală şi care era, neapărat, inclus în programul
vizitelor de lucru ale fostului preşedinte, Nicolae Ceauşescu. 6
În anii ‘70, aproape 20 la sută dintre bărbaţii adulţi din comuna Romanaţi
lucrau la Complex - termenul local pentru ISCIP. În anii ‘80, procentul a crescut la
45%, în timp ce între 1989 şi 1996 a ajuns la 65%. Pentru aceşti oameni, construcţia
Complexului a fost un eveniment fericit: naveta, altfel o problemă serioasă pentru
muncitorii de la ţară, era o treabă uşoară, iar salariul era semnificativ mai mare decît
în alte părţi. În plus, Complexul oferea importante oportunităţi pentru dobîndirea
(deseori prin luat sau prin furt) a unor materiale foarte căutate: furaje concentrate
bogate în proteine şi suplimenţi nutriţionali, adică numai bune pentru creşterea
porcilor din gospodăriile personale, carne de porc proaspătă şi, mai tîrziu, produse din
carne de porc (salam, cîrnaţi, şuncă etc.). 7
Mulţi oameni îşi amintesc acum, şi regretă sincer, acele vremuri de belşug,
cînd în casele lor „mirosea mereu a cîrnaţi şi salam” şi povestesc cu plăcere despre
metodele ingenioase pe care le foloseau pentru a sustrage aceste produse. Produsele
din carne de porc erau destinate mai degrabă consumului în gospodărie, dar ele puteau
deveni, de asemenea, obiecte ideale pentru realizarea “generozităţii necesare” (Duby
1974: 36), circulînd ca daruri, atenţii sau mită pentru diverşi funcţionari. 8 O
profesoară de la Şcoala Generală din localitate la începutul anilor ‘80 îşi aminteşte o
întîmplare amuzantă din acei ani, cînd şcoala începuse un program (sau o campanie)

4
Cincinalul 1966-1970 în imagini: judeţul Olt – un exemplu de amplă şi puternică dezvoltare
economică,” Scînteia, 26 februarie 1971, p. 6-7. Conform acestui articol, producţia industrială din
judeţul Olt a crescut cu 57 % faţă de anul 1966.
5
Constantin Sandu (prim-secretar al Comitetului judeţean Olt al Partidului Comunist Român), “Sosirea
marii industrii pe plaiurile judeţului nostru,” Romania Libera, 9 mai 1971.
6
Un exemplu este “vizita de lucru” întreprinsă în 1976 de Nicolae Ceauşescu în judeţul Olt, vizită care
a inclus şi un tur al ISCIP-ului. Romania Libera, 1 noiembrie 1976. După aproape douăzeci de ani,
ISCIP-ul a fost martor unei alte vizite oficiale, de data aceasta cea a preşedintelui Ion Iliescu, care a
sosit într-un context mai nefericit pentru întreprindere (dificultăţi financiare şi exporturi în scădere).
Comunicare a Biroului Prezidenţial de Presă, 22 februarie 1995.
7
Produsele din carne de proc au devenit un obiect favorit al furtului la începutul anilor ’80, cînd ISCIP
a cumpărat echipament pentru procesarea cărnii şi a înfiinţat o nouă secţie de preparare a cărnii.
8
Folosesc noţinunea de “generozitate necesară” a lui Georges Duby, deoarece doresc să insist aspra
naturii profund ambivalente a darurilor (cadourilor, atenţiilor) în timpul socialismului, o problemă care
merită o discuţie separată.

3
pentru “alfabetizarea” adulţilor.9 Un bărbat de şaizeci de ani, muncitor la ISCIP, care
avea probleme reale (pentru că avea altceva de făcut – „cît ne-a încurcat şcoala asta pe
noi...”) cu învăţarea scrisului şi a cititului, s-a gîndit să treacă examenul final cu
ajutorul unui mic cadou pentru directoarea şcolii. A intrat în biroul ei, şi-a prezentat
cererea şi i-a oferit un cîrnat lung, pe care îl avea înfăşurat în jurul corpului, pe sub
cămaşă. Ascunzîndu-şi cu greu senzaţia de dezgust, profesoara l-a refuzat politicos,
iar muncitorul a trebuit să contacteze un alt profesor, care să nu aibă probleme în a
accepta cîrnatul “contaminat”. Acest “cadou ratat” (gift gone wrong) (Davis 2000:
110-42) spune destul de multe despre orizontul de aşteptare al schimburilor reciproce.
Bărbatul care „dăruieşte” cu naivitate un cîrnat înfăşurat în jurul corpului sugerează
cît de acceptate erau aceste practici, în care importanţa aspectelor formale era radical
diminuată (altcineva din conducerea ISCIP mi-a povestit cum, odată, a primit cîteva
boabe de cafea, înfăşurate într-un şerveţel, ca “atenţie” din partea unui nou angajat:
„ca să-ţi dai seama cu ce veneau oamenii...”). 10
Furajele concentrate de la ISCIP erau o resursă cheie în economia domestică
de la Romanaţi. Familiile care aveau un bărbat muncitor la ISCIP îşi permiteau să
crească unul sau doi porci în plus, precum şi mai multe găini, gîşte, raţe sau curci, pe
care le puteau hrăni cu furajele concentrate destinate îngrăşării porcilor de la ISCIP. 11
Seară de seară, cei care făceau naveta de la Complex cărau pe biciclete cîte-o sacoşă
sau chiar cîte-un sac de furaje concentrate. Aceasta era o imagine obişnuită („să-i fi
văzut seara, fiecare cu traista pe bicicletă...”). În anii ‘80, unii dintre muncitori
aruncau peste gardurile Complexului, în timpul zilei, cantităţi mai mari de furaje
concentrate, pe care le cărau acasă, în timpul nopţii. Ceea ce, pentru conducerea
ISCIP-ului, intra la capitolul „pierderi”, pentru oamenii din Romanaţi însemna o
nepreţuită resursă pentru reproducerea fericită a vieţii cotidiene.
Veta, al cărui soţ era, într-o perioadă, paznic de noapte la Complex, a reuşit să
crească trei porci şi peste douăzeci de păsări, numai că „un porc şi vreo cîteva păsări”
(retorica impreciziei este aproape obligatorie în Romanaţi) i-au fost, la un moment
dat, furate. Ea suspectează că actul respectiv a fost „lucrătura unei rude”, care îi cerea
mereu furaje şi care trebuie să fi fost invidioase, pentru că găinile Vetei erau “mari cît
curcanii”. Astfel, furtul de furaje de la ISCIP, justificat prin logica indiscutabilă a
zicalei “omul fură de unde munceşte” (sau „cine umblă cu miere, nu poate să nu-şi
lingă degetele”) provoacă - în măsura în care produce un gen de diferenţiere locală
între cei cu, şi cei fără, acces direct la produse cu marca ISCIP - un alt gen de furt, la
fel de îndreptăţit, chiar dacă motivat de un principiu diferit: “furi de la cine are mai
9
Alfabetizarea adulţilor era întreprinsă la ordinul instituţiilor centrale, convinse că ştiinţa de carte
îmbunătăţeşte în mod necesar performanţele muncitorilor de la ţară. În ceea ce-i priveşte pe săteni,
alfabetizarea era o corvoadă în plus, care lua prea mult din energia şi timpul lor liber, îngreunînd astfel
munca în gospodărie.
10
Această povestire ilustrează doar una din numeroasele căi prin care produsele din carne de porc
puteau cricula ca daruri sau ca mijloace de schimb şi de plată. În schimbul unor cîrnaţi gustoşi de porc,
funcţionarii din conducerea întreprinderii puteau oricînd să obţină resurse relativ rare (precum locuinţe,
benzină, butelii de gaz, ţigări “din Vest”, etc.). Pentru a-şi justifica mîndria de “complex agro-
industrial” de frunte, ISCIP acţiona şi ca sponsor al echipei de fotbal din Caracal, care a ajuns cu viteza
luminii de la non-existenţă la statutul de echipă de “top 5” în divizia a doua naţională (Divizia B).
Cîţiva din jucătorii mai faimoşi, aduşi din alte oraşe sau judeţe (Gîngu, Mogoşanu, Bileru etc.), erau
angajaţi, teoretic, muncitori la Complex, de une primeau salarii sau suplimente salariale sub formă de
muşchiuleţ de porc, cîrnăciori, salam şi pate de ficat. Dacă ar citi această carte, unii dintre foştii jucători
şi conducători ai mult mai titratei “Universitatea Craiova”, ar înţelege şi ei la ce mă refer aici.
11
Furajele concentrate aveau şi un avantaj special: nu trebuia să iei sau să furi mari cantităţi, deoarece
era de ajuns să amesteci o mînă de concentrate în porţia zilnică de fîn, iarbă sau tărîţe a animalelor
domestice.

4
mult”.12 Cu toate acestea, mie mi s-a părut că în spatele povestirii Vetei nu stătea doar
intenţia de a arăta cît de invidioase şi lacome sînt rudele ei sau, în general, oamenii
din Romanaţi, ci şi scoaterea în evidenţă a poziţiei familiei sale la momentul
respectiv: legătura cu Complexul îi făcea pe oameni „importanţi”, iar asta se vedea cel
mai bine tocmai atunci cînd bogăţia lor era rîvnită de alţii, eventual de rude. 13 Din
acest motiv, cred că amintirile nostalgice, aşa cum este cea de la începutul acestui
subcapitol, trebuie plasate în contextul următor: după 1989, falimentul treptat al
Complexului i-a lipsit pe săteni de locul lor preferat de aprovizionare, de cea mai
importantă sursă de profituri, materiale şi simbolice. Ca şi în alte cazuri, pe care nu
vreau să le discut aici, cred că a explica această nostalgie ca pe un efect al
îndoctrinării comuniste la care au fost expuşi oamenii, de-a lungul anilor, este, pur şi
simplu, incorect.

“După Revoluţie, ei şi-au propus să distrugă Complexul ăsta…”

CONSULTANTUL: Luaţi o pagină, la întîmplare, din Adam Smith şi lăsaţi mîna invizibilă
să facă privatizarea în locul vostru.
PRIMUL MINISTRU: Adică cum?
CONSULTANTUL: Privatizare spontană: daţi întreprinderile celor care vor să le ia.
PRIMUL MINISTRU: Adică celor care vor să le fure? (Adams & Brock 1993: 80)
Lansat pe o nouă traiectorie după 1989, ca Suinprod S.A., Complexul avea potenţial să
devină o societate comercială de succes. Infrastructura era bună, iar achiziţia de
cereale pentru hrănirea porcilor nu ar fi trebuit să fie o problemă (Oltenia e parte din
“grînarul ţării”!). Au existat chiar şi proiecte de creştere a capacităţii productive a noii
societăţi: in 1994, Fondul Proprietăţii de Stat (FPS – instituţia însărcinată cu
privatizarea fostei proprietăţi de stat) a alocat o subvenţie de 1.100 milioane lei pentru
re-tehnologizare şi pentru cumpărarea de furaje. 14 Au fost renovate clădirile
birourilor, s-a terminat construcţia instalaţiei de biogaz (începută înainte de 1989, la
indicaţia Elenei Ceauşescu, după cum spun localnicii), au fost aduse noi bazine pentru
un abator, s-a cumpărat mobilier nou pentru cantina muncitorilor şi aşa mai departe.
Totuşi, nu toate fondurile alocate de FPS au fost investite potrivit prevederilor
oficiale: circa 343 milioane lei au mers la plata salariilor restante, a energiei electrice
şi la achitarea unor datorii anterioare. 15

12
Cu toate acestea, familiile fără acces direct la Complex puteau stabili relaţii profitabile de schimb cu
muncitorii de acolo. Sătenii care aveau cazane proprii de ţuică nu trebuiau să se îngrijoreze de lipsa
furajelor concentrate: muncitorii de la Complex erau, de regulă, fericiţi să primească ţuică în schimbul
furajelor. Astfel, un schimb cu totul illicit – furaje furate pentru ţuică produsă clandestin – servea
pentru a face posibilă reproducere şi acumulare în cadrul gospodăriei rurale.
13
Povestirea Vetei despre furtul “găinilor grase” a venit ca urmare a unei alte istorii despre un furt de
păsări mult mai recent din gospodăria ei. Acest ultim furt al unor “găini bătrîne şi slabe” scoate în
evidenţă poziţia ei vulnerabilă din prezent, cînd soţul ei a ieşit la pensie, iar băieţii au plecat la Sibiu,
unde au găsit de lucru. În contrast, furtul mai vechi indidică poziţia sigură a gospodăriei sale, ca obiect
al unei constante invidii din partea altor săteni. Acest contrast trebuie plasat în cadrul discursului
nostalgic general despre Complexul de porci ca sursa pierdută a bunăstării locale.
14
Proces verbal al şedinţei Camerei Deputaţilor din data de 07-04-1997, www.cdep.ro .
15
Un funcţionar din fosta conducere a întreprinderii susţine că toate aceste operaţiuni financiare au fost
aprobate de “superiori” care au înţeles că “aveam mari necazuri cu plata salariilor din cauza blocajului
financiar”.

5
 Dar dezacumularea nu s-a oprit aici. În 1995, datoriile Suinprod S.A. către
diverse bănci erau de peste cincizeci de miliarde lei. 16 Dar se pare că acest lucru nu a
constituit o constrîngere bugetară deosebită pentru conducerea întreprinderii, care a
decis să cheltuiască încă 236 milioane lei pe cinci maşini de lux, invocînd raţiuni de
„protocol”. În sfîrşit, este foarte probabil că mai mult de jumătate din cele nouă
miliarde lei, credit acordat de guvern în 1996 pentru achiziţionarea de porumb, au
ajuns în conturile unor firme intermediare private, cu acordul sau chiar cu ajutorul
instituţiilor statului.17 Agroexport, o astfel de firmă, trebuia să facă să ajungă la
Suinprod cîteva mii de tone de porumb, dar nu a livrat decît un sfert din cantitatea
stabilită în contract; mai mult decît atît, preţul plătit de Suinprod pentru această
comandă a fost de două ori mai mare decît preţul de pe piaţă al porumbului. Faptul că
proprietarul firmei Agroexport nu era nimeni altul decît un senator proeminent, cel
mai înverşunat oponent al privatizării complexelor agro-industriale şi un om de
afaceri faimos pe piaţa de cereale, explică, pentru localnici, posibilitatea încheierii
unui astfel de contract.
Ca urmare a partneriatului dintre cele două firme, aproape 70% dintre porcii
Complexului “au ajuns să moară de foame”, o expresie obligatorie, plină de
ambiguitate, cu tonuri cînd ironice (bătaie de joc la adresa conducerii care, se spune,
“au făcut morţi” o mulţime de porci), cînd tragice (nişte porci chiar au murit de
foame!), care apare ori de cîte ori localnicii descriu biografia de după 1989 a
Complexului. În sfîrşit, pentru că nu vreau şi nu pot să transform o anchetă ştiinţifică
într-una penală, voi descrie sfîrşitul Complexului folosind punctul de vedere oficial,
legalist: înecat în datorii (în valoare de 290 miliarde lei), Suinprod a fost declarat în
stare de faliment în vara anului 1998 şi, de atunci, arată, din ce în ce mai mult, ca o
ruină.
Această scurtă istorie nefericită (în nici un caz singulară pe scena
postcomunistă) explică, în parte, de ce Complexul de porci nu a fost privatizat după
1989, în ciuda cîtorva încercări din partea unor firme autohtone şi străine. Presupun că
plasarea Complexului în spaţiul ceţos dintre proprietatea de stat şi cea privată era mult
mai profitabilă decît un statut clar (Stark 1998): acest lucru a permis unor firme
private, precum Agroexport, să beneficieze de subvenţiile publice oferite de guvern
complexelor agro-industriale. Valoarea Complexului nu a constat în potenţialul său de
profit, ci în statutul său privilegiat de întreprindere de stat care avea drepturi încă
necontestate la banii publici.
Astfel transvalorizat, sau “plasat dincolo de zona demarcată cultural a
comercializării”, Suinprod a dobîndit trăsături de “marfă enclavizată”, ţinută în mod
deliberat în afara căilor instituţionalizate de schimb (Appadurai 1986: 23-4). Meditînd
asupra mobilităţii mărfurilor, Arjun Appadurai observă că “restricţia creează
deturnare” – aici, aş fi ceva mai precisă decît Appadurai, spunînd că este relativ uşor
să produci restricţii în mod deliberat, tocmai pentru a permite metode de deturnare
mai abile. Totuşi, astfel de restricţii duse pînă la inalienabilitate se întîmplă rareori în
practică. Pentru a continua exemplul senatorului afacerist, actorii cu interese puternice

16
Proces verbal al şedinţei Camerei Deputaţilor din data de 07-04-1997, www.cdep.ro
17
Ondine Gherguţ, “Firma lui Triţă Făniţă, Agroexport, a jefuit Suinprod de 5 miliarde de lei,”
Evenimentul Zilei, 3 iulie 1998. Un raport al fostului Corp de Control arata că, în ciuda opoziţiei
temporare a băncii creditoare, care a refuzat să manipuleze bani conform unor acte contabile false, mai
multe contracte realizate între ISCIP/Suinprod şi o anumită firmă au dus la pierderi uriaşe pentru
Complexul de porci.

6
în circulaţia proprietăţilor de stat pot găsi folositoare producerea unui “discurs al
inalienabilităţii”, care să camufleze astfel un cîmp extins de deturnări ascunse. 18
O asemenea manevră cere o anumită doză de rafinament strategic – fapt ce nu
scapă sătenilor din Romanaţi, care fac o distincţie clară înte furtul cu cap şi furtul fara
cap. Un hoţ cu cap nu se deranjează să fure din proprietatea privată a cuiva –
şmecheria şi îndemînarea lui devin vizibile şi sînt dovedite prin tratarea “Statului”
drept obiect de pradă –, spre deosebire de hoţul fără cap, care este adesea descris cu
dispreţ, ca un individ stîngaci şi nepriceput, care, revenind la minunata formulă locală,
“umblă după găina chioară a vecinului”.
Voi detalia acest contrast referindu-mă la cîteva cazuri particulare de furt de
porci şi fier vechi şi la felul în care actorii locali concep şi justifică participarea lor în
acest gen de activităţi.

Invitaţie la furt: Res derelictae şi comerţul cu fier vechi

Lucram în “schimbul de noapte” de la Complex. Într-o noapte în 1994, am organizat
raidul ăsta şi am luat vreo 18 porci. Eram îmbrăcat în blugi albi, pentru că atunci cînd te
tîrăşti la coteţul lor şi vorbeşti cu ei, porcii vin imediat după tine dacă te văd că eşti
îmbrăcat în alb. Şi chiar aşa au făcut. I-am luat după mine, am ajuns la un canal, i-am
tras cu o sfoară de acolo şi dup-aia i-am mînat peste deal, pînă la mine în curte. Am
ajuns acasă şi m-am culcat, ca orice om al muncii. Finul meu trebuia sa vină a doua zi,
pe la patru, ca să-şi ia porcii. Dar a venit pe la cinci şi jumătate şi mi-a zis că Poliţia e
pe urmele noastre. Cînd a venit Poliţia, mă uitam la filmul “Întoarcere în Eden”. N-o să
uit niciodată filmul ăsta, m-a lovit drept în soartă. (Nicu Matei, aprilie 2001, sublinierea
mea) 19
Spre deosebire de oricare “om al muncii,” Nicu Matei este un tînăr din Romanaţi care,
oficial, n-a lucrat niciodată, un interlocutor inteligent, plin de încredere în sine şi un
bun observator al realităţii locale. Nicu se descrie pe sine ca un “hoţ cu cap,” care a
furat întotdeauna de la “Stat” şi niciodată de la “oameni”, gîndind că s-a purtat ca
orice om deştept. Cu greu s-ar putea găsi un cunoscător mai bun al relaţiei dintre stat
şi practicile ilegale, în măsura în care Nicu a crescut furînd pentru el, pentru poliţişti şi
judecători, pentru mari oameni de afaceri şi – mîndria lui maximă - pentru un procurer
de la Slatina, foarte “periculos” (adică influent).
Atunci cînd Complexul de porci era încă în funcţiune, Nicu obişnuia să fure
doar porci, cîteodată pentru el şi familia lui, dar cel mai des pentru personaje
importante din judeţele Olt şi Teleorman, care îl contactau în avans, specificînd
detaliile “comenzii” (greutatea aproximativă şi numărul porcilor). După cîteva zile,
cumpărătorii reveneau pentru a-l plăti pe Nicu şi “comanda” era livrată. Chiar dacă
vindea porcii ieftin (la jumătate din preţul pieţei), aceasta a fost o perioada foarte
productivă pentru Nicu (“Aveam bani… nu-mi păsa de nimeni!”). Cu timpul, el a
18
Discutînd “realitatea” inerentă în existenţa proprietăţii faţă de cea a obiectului în circulaţie, care are
capacitatea de a reconfigura relaţiile sociale, Debbora Battaglia (1994: 638-9) argumentează în
favoarea celei din urmă nu pentru că materialitatea obiectelor ar avea o pretenţie mai mare la
“realitate”, ci datorită felului în care oamenii manipulează obiecte şi mijloacelor prin care ei conferă
valoare acestor obiecte. De aici şi importanţa unui “discurs al inalienabilităţii”, care este ocazi onat de
alienarea obiectului, dar care permite transcenderea graniţelor dintre comunităţi sau clanuri.
19
Acest fragment de interviu se referă la singura ocazie în care Nicu Matei a fost prins furînd de la
Complex. A fost arestat şi, după un proces lung şi destul de costisitor (a fost nevoie de cîteva forme de
mită, bine plasate) a fost condamnat “doar” la 18 luni de închisoare.

7
reuşit să-şi asigure “relaţii” şi “cunoştinţe” importante, pe care le-a folosit din nou în
1998, atunci cînd s-a “re-profilat” pe furtul de fier vechi şi materiale de construcţii.
Acum, Nicu are mulţi prieteni şi în sat, deoarece şi-a folosit relaţiile pentru a-i ajuta şi
pe alţi săteni să-şi rezolve problemele cu legea. Pentru că “a trecut prin atîtea”, pentru
că ştie cum şi cînd să vorbească şi este un bun mediator între săteni şi autorităţi, Nicu
a devenit un model demn de urmat pentru mulţi dintre prietenii de vîrsta lui.
Judecînd retrospectiv, Nicu crede că furturile sale şi ale prietenilor au fost cu
totul justificate, deoarece, pur şi simplu, “Complexul era sortit să dispară”: “Nu poţi
să zici că furturile noastre l-au distrus. Noi am luat decît rămăşiţele, ce-a mai rămas în
urma celor mari!” Bazîndu-se pe dovezi cu mare potenţial semiotic pentru localnici –
citirea urmelor materiale şi interpretarea numeroaselor zvonuri, adevarate sau false,
care circulau prin sat – Nicu propune un alt gen de atribuire a responsabilităţii pentru
evoluţia dezastruoasă a Complexului în postcomunism:

Să luăm lucrurile pe rînd. Modernizăm birourile cu o investiţie destul de

“periculoasă”, în timp ce porcii încep să moară de foame. Cumpărăm
calculatoare, mobile de valoare, instalăm aer condiţionat şi insulaţie termală,
uşi de aluminiu… La secţia de preparare a cărnii, la fel: aparatură, bazine,
motoare, frigidere…Tot felul de buncăre pentru transportul furajelor, două
autobuze şi tractoare. Maşini de protocol – toate noi-nouţe şi frumoase:
Cielo, Espero, Mercedes… Acum n-a mai rămas nimic din toate astea. Scrie
acolo, te rog, că toate, dar chiar toate lucrurile astea, au avut aceeaşi
soartă: au fost luate de aceeaşi manageri care au pregătit “falimentul” ăsta.
Maşinile de protocol au fost vîndute la oamenii fostului director. Celelalte
maşini au fost vîndute pe nimica toată.20 Uşile de la secţia de preparare a
cărnii au dispărut, ca sa nu mai vorbim de celelalte lucruri dinăuntru… Scrie
acolo: toate au fost luate cu ştiinţa conducerii şi cu aprobare de sus! Şi acum
să vedem cum ne-au “invitat” ei pe noi să furăm de acolo! (aprilie 2001,
sublinierea mea)

Incitaţi de măsurile “dubioase” luate de administraţia întreprinderii, Nicu Matei şi

mulţi alţii ca el au transformat furtul într-un instrument al dreptăţii, încercînd să
recupereze tot ce se mai putea din rămăşiţele unei întreprinderi de stat pe care ei o
simţeau în mod acut ca aparţinînd “tuturor oamenilor din sat”. Sentimentul dominant
era că “trebuie să luăm tot ce a mai rămas, pentru că piesele de valoare, cum ar fi
motoare de cincizeci de milioane de lei, au fost deja luate de alţii mai deştepţi decît
noi”. În condiţiile în care “cei de sus” luaseră deja cele mai valoroase piese din
Complex, săteni s-au considerat invitaţi să vină şi să lichideze resturile. Răspunsul lor
poate fi văzut ca o formă de justiţie poetică, care nu numai că a îndreptat balanţa

20
Nişte articole recente din presa regională (mai ales Gazeta de Sud, colecţia februarie 2004 –
www.gds.ro) nu fac decît să confirme ceea ce spuneau Nicu şi alţi săteni, în urmă cu circa doi ani.
Poate să pară incredibil, dar foştii administratori şi persoane extreme de influente din justiţia olteană au
schimbat între ei autoturisme (“trebuia să fac zilnic naveta Slatina-Craiova, fiindu-mi destul de greu să
fac acest drum cu maşina pe care o aveam atunci, o Dacie 1300 din 1975 pe care o mai am şi acum”),
încheind (sau nu) acte de vînzare-cumpărare de mînă, în mare grabă, în parcarea de la Pădurea Sarului
(aproape de Balş): “Mi-a cerut 10.000 de dolari, şi nu a vrut să lase din preţ, deşi i-am spus că nu am
decît 7.000 de dolari. Am fost nevoit să mă împrumut de la un coleg de înca 3.000 de dolari şi ne-am
întîlnit la Pădurea Sarului, unde el mi-a dat maşina, iar eu i-am dat banii. I-am zis să nu mă încurce cu
actele cum a facut cu Fordul şi mi-a răspuns că nu-i nici o problemă, o să facem actele pentru
amîndouă. Cîteva luni mai tîrziu a murit şi n-am apucat să facem actele” (Gazeta de Sud, 26 februarie
2004).

8
distributivă, dar, prin folosirea unei reţete asemănătoare, a putut traduce acţiunile lor
în acelaşi idiom al “inteligenţei” rezervat pentru faptele glorioase ale “şefilor”. 21
Aproape în fiecare noapte, zeci de tineri se prezentau la “muncă”, înarmaţi cu
diverse unelte şi instrumente pe care le foloseau pentru a dezmembra tot ce le cădea în
mîini: plăci de azbociment de pe acoperişuri, beton armat, cabluri de cupru sau de
aluminiu, ţevi galvanizate, ţevi de apă, tablă, cărămizi şi orice alte lucruri cu potenţial
de re-folosire. În aceste momente de activitate febrilă, furtul devine baza solidarităţii
şi chiar a unei intimităţi ilicite. Oameni din mai multe sate, care nu-şi vorbiseră pînă
atunci, au devenit prieteni în timp ce furau de la Complex şi acum rememorează cu
entuziasm aminitirile acelor aventuri nocturne:

Trebuia să ne fi văzut, cum veneam fiecare, unul avea un topor, altul cleşti de
perforat, freze, şurubelniţe… Trebuia să-i fi văzut cum lucrau toată noaptea
de parcă erau plătiţi în valută: fiecare făcea căte 3-4 ture, cărau bucăţile de
beton armat, ţevile şi tot felul de alte piese… Unii oameni stateau la 3 km,
alţii la 5, ştii cum e, de prin satele astea din apropiere! Ajungeai să cunoşti şi
te împrieteneai cu oamenii pe care nu-i mai văzusei niciodată în viaţă!
Români, ţigani, nu era nici o diferenţă! Nu poţi să-ţi închipui cum era să vezi
30-40 de fantome alergînd noaptea printre grămezile astea de fier! Rîdeam de
începătorii care nu ştiau terenul şi se împiedicau de sîrmele din beton… Se
auzea căte un “auu!” şi vedeai cîte unul cum cădea, ca mort. Era muncă grea,
dar era frumos! Aduceam mîncare cu noi, vin, rachiu, şi luam pauză de
prînz… Pe bune, era mare distracţie! (Dan Olaru, aprilie 2001)
Unii dintre tinerii bărbaţi îndeplineau “comenzi” făcute de personaje importante care
erau interesaţi să cumpere materiale de construcţii la jumătate de preţ. Însă majoritatea
se străduia să strîngă mari cantitaţi de cupru, aluminiu şi fier vechi, pentru a le vinde
la preţuri de dumping către nenumăratele centre de colectare a fierului vechi.
Proprietarii centrelor locale de colectare (rude foarte apropiate ale unor poliţişti locali)
nu făceau nici o diferenţă între bunurile furate şi vechiturile propriu-zise, deoarece
erau şi ei interesaţi să vîndă la export pentru un preţ mult mai mare:22

Ştiau foarte bine de unde vine tot fierul ăsta vechi! Că doar era clar că n-
aveam o fabrică întreagă la mine în curte! Se puteau face cîştiguri frumoase
din fierul vechi adunat de noi. Toată lumea ştia… Jagga [poreclă], cel mai
dur tip din Caracal pe afacerile astea din fier vechi, îi dădea şefului de poliţie
cîte 100 de milioane [lei] în fiecare săptămînă. Îşi permitea, că doar cîştiga
aproape 100 de mii de dolari pe săptămînă din vînzarea de tone de aluminiu
la dealer-ii din Bucureşti. Trebuie să ştii şi ale cui erau centrele de colectare

21
Herzfeld (1985: 220) analizează forme de justiţie poetică în cazul practicilor de furt reciproc din
Creta.
22
Metalele vechi (incluzînd cuprul, aluminiul şi fierul) se vindeau către centrele locale de colectare
pentru preţuri foarte mici (de la 10.000 la 25.000 lei pe kilogram). In 2000, o tonă de fier vechi se putea
vinde pentru aproximativ 60 USD, în timp ce la export preţul putea atinge 400 USD (explicaţia acestei
diferenţe este că pentru industria metalurgică este mult mai ieftin să folosească fier vechi decît să
proceseze minereu de fier). Afacerea era chiar mai profitabilă în ceea ce priveşte metalele neferoase.
Printre altele, comerţul cu fier vechi a dvenit atît de înfloritor şi pentru că în perioada 1998-2000 nu a
existat limite pentru cotele de export, ba chiar în unele intervale, taxele au fost sensibil reduse pentru
exportatorii de fier vechi. Aceasta explică creşterea bruscă în exporturile Romîniei de fier vechi: de la
96 milioane USD în 1998 la 295 milioane în 2000. În 2001 guvernul a încercat, fără success, să
reglementeze funcţionarea centrelor de colectare a fierului vechi, stabilind de asemenea şi limite pentru
exporturile de fier vechi către toate ţările cu excepţia celor membre în Uniunea Europeană. Capital 36,
7 septembrie 2000.

9
 din Caracal: nevasta lui B.B. şi sora lui O.S. [ofiţeri de poliţie]. Ce mai e de
mirare? Nu ţi-am zis că toată lumea ştie? Cît le-ar lua să facă un control dacă
ar vrea? Dar cine să-l facă dacă ăla micu’ dă la ăla mare şi ăla mare dă la
şeful lui şi tot aşa? Poliţia ştie, Primăria ştie, SRI-ul ştie! (Dan Olaru, august
2001)
Presa locală şi naţională abundă în descrieri imaginative ale “mafiei fierului vechi”
care “jefuieşte sistemul naţional de irigaţii”, cablurile electrice, firele de telefon,
şinele căilor ferate şi întregi vagoane de tren, şi chiar plăcuţele metalice de pe
morminte.23 Referindu-se la un sat din judeţul Olt, unde oamenii trăiesc de pe urma
fierului vechi, un ziar regional a inventat o frază cu conotaţii cum nu se poate mai
expresive, “Goana după fierul vechi”, parafrazind, bineînţeles, faimoasa goană dupa
aur din California.24 Într-adevăr, timp de trei ani, între 1998 şi 2001, o cantitate
imensă de metale “vechi” (feroase şi neferoase) a circulat în diverse tranzacţii între
oamenii obişnuiţi (“gunoierii”, după cum sînt numiţi uneori în presă) şi numeroasele
centre de colectare a fierului vechi, care par să fi fost create doar pentru a adeveri o
profeţie mai veche a unui politician roman - “Economia românească este doar o
grămadă de fier vechi!”25 În discursul public, comerţul cu fier vechi este deseori
descris ca o sursă de pierderi economice naţionale, cel mai frecvent argument fiind
acela că posibilitatea profiturilor din acest gen de comerţ îi incită pe actorii economici
să devasteze întreprinderi de stat încă în stare de funcţionare. 26
În Romanaţi, cei ce se identifică drept “hoţi cu cap” au o viziune destul de
diferită a lucrurilor: ei se imaginează participanţi într-o operaţiune mai largă de
“curăţenie generală”, care re-inserează în circuitul economic obiecte care deveniseră
inutile (“ce nevoie mai au de sălile de maternitate, dacă porcii au murit?”). Unii dintre
ei au ajuns să cîştige bani pentru prima dată în viaţă; alţii au reuşit să facă diverse
îmbunătăţiri în gospodărie, prin refolosirea ţevilor şi barelor de fier furate de la
Complex. Multe case din Romanaţi au acum garduri noi, porţi, magazii şi coteţe
pentru animale – toate construite cu materiale care, altfel, ar fi rămas pradă distrugerii
sau ar fi fost furate de competitorii oficiali. 27 Astfel de obiecte au fost extrase din
învelişul restrictiv al proprietăţii de stat şi re-direcţionate către noi trasee de circulaţie.
Citîndu-l pe Appadurai, putem numi acest process o “comercializare spontană”

23
Miron Dorian, “Mafia fierului vechi”, Cronica Romana no. 2056, 18 octombrie 1999; Robert
Costescu, “Tone de cale ferată sînt vîndute la fier vechi”, Evenimentul Zilei, 13 aprilie 2000; “Hoţii de
cablu pun în pericol traficul feroviar: în acest an, pagubele CFR ajung la 15 miliarde lei,” Romania
Libera, 21 octombrie 2000; Bogdan Adam. “Jaf şi corupţie/ Hoţia sapă groapa României: Furturile de
cabluri electrice şi de metale duc la pierderi anuale de sute de miliarde de lei,” Romania Libera, 10
ianuarie 2001; “Hoţii de fier vechi mai au puţin şi distrug SIDEX-ul: trei tone de proiectile au fost
aruncate în furnalele Combinatului de Oţel din Galaţi,” Jurnalul National, 18 iunie 2001;“Furtul a
devenit sportul nostru naţional: hoţii au început să fure vagoane şi locomotive” Adevarul, 15 ianuarie
2001.
24
“Goana după fierul vechi,” Gazeta de Sud, 16 decembrie 2000, p.3.
25
Expresia îi aparţine lui Petre Roman, cel dintîi prim-ministru al Romîniei şi a fost “inventată” în
1990.
26
De asemenea, se argumentează deseori că majoritatea comercianţilor de fier vechi irosesc resursele
de fier ale Romîniei, vînzîndu-le ieftin pe piaţa străină – un argument care pierde din vedere faptul că
reglementările oficiale au încurajat exporturile de fier vechi o bună bucată de vreme. Vezi şi nota 20.
27
Din acest punct de vedere, comuna Romanaţi nu este un caz unic în Oltenia. Un ziar regional descria
situaţia dintr-un alt sat în felul următor: “Casele din Simiani sînt construite cu materiale furate. Există
multe case şi magazii construite numai din materiale furate: dale de ciment de la canalele de irigaţii,
fier de pe calea ferată, tablă de la diferite semen de circulaţie, cabluri de la sistemul electric.” Anon.,
“Trei tineri a furat stîlp electric de 30 de metri ca să-l vîndă la fier vechi,” Gazeta de Sud, 20 februarie
2001.

10
(commoditization from below): dat fiind că întreprinderea nu a fost lăsată să continue
să ofere bani, bunuri şi mîndrie locală, părţile (resturile) ei sînt exploatate în mod
creativ, prin vînzare sau re-folosire.
Am sugerat mai sus că restricţiile impuse asupra privatizării au transformat
Complexul de porci într-o “marfă enclavizată” (enclaved commodity), asigurînd astfel
control exclusiv unor puternici actori oficiali – acesta este un proces pe care
Appadurai (1986: 22) îl surprinde cu fineţe, prin expresia “de-comercializare oficială”
(decommoditization from above). În această situaţie, furtul practicat de sătenii din
Romanaţi poate fi văzut, pe bună dreptate, ca o contra-strategie de deturnare – o
încercare de a extrage Complexul din zona oficială, restrictivă de schimb şi de a-l
plasa într-o sferă în care circulaţia este profitabilă, cel puţin pe termen scurt. 28

Furtul şi nostalgia: o plimbare printre ruine

A descrie mai mult decît ceea ce este adecvat din punct de vedere social sau a descrie
într-un fel care întrerupe organizarea cotidiană a detaliilor nu este realism, ci
derealizare a realului. (Stewart 1993: 26-7)
Convins de expresivitatea obiectelor şi imaginilor concrete, Nicu Matei s-a oferit să-
mi arate efectele dezastrouase ale furtului asupra Complexului de Porci care apărea
atît de des în poveştile sale şi ale oamenilor din sat. Deşi nu a lucrat niciodata acolo în
mod oficial, Nicu cunoaşte în detaliu fiecare drum şi cărare, fiecare clădire şi sală,
amintindu-şi cu o precizie uimitoare ce fel de materiale se găseau în diverse locuri, cu
cîţiva ani în urmă. Naraţiunea lui Nicu – un exerciţiu de nostalgie - are la bază o
puternică experienţă a dizlocării: pe de o parte, există un trecut al abundenţei, bogat în
asociaţii simbolice; pe de altă parte, un prezent de mizerie, al lipsurilor.
Abia atunci cînd vorbeşti despre Complex plimbîndu-te pe aleile lui, începi să
înţelegi că localnicii au toate datele pentru a fi nostalgici. Raidurile oficiale şi
neoficiale au produs un peisaj dezolant, o imagine a devastării totale: clădiri întregi
transformate în grămezi de moloz şi fier ruginit, instalaţii ale căror funcţii sînt acum
mai greu de ghicit – “Distrugere totală, s-a ales praful de tot…”, după cum spune
Nicu, în mod repetat. Însă topografia prezentă a Complexului de porci lasă să se
întrevadă şi munca dificilă a zecilor de oameni care s-au luptat să disloce bucăţi
enorme de beton, să taie bare groase de aluminiu şi fier sau au riscat să moară prin
electrocutare, tăind cabluri electrice29 – o multitudine de tranzacţii ilicite şi de
“infractori”-fantomă. Acesta este locul în care urmele furtului sînt cele mai vizibile,
fiind atît de adînc imprimate asupra formelor contorsionate ale obiectelor, încît nu au
nevoie să fie detectate sau investigate. Ele au ceva din evidenţa de necontestat a unei
lovituri în plină figură care, multiplicată de cîteva sute sau de cîteva mii de ori, ar
putea explica, în mare parte, eşecul sistematic al tentativelor de a reinstitui statul ca
sursă a moralităţii publice în România postcomunistă.

28
De fapt, Appadurai (1986: 26) observă, în trecere, că “furtul, condamnat în majoritatea societăţilor
umane, este cea mai umilă formă de deturnare a mărfurilor de pe căile lor prestabilite.”
29
Zgaibă, un tînăr de 18 ani, a devenit un fel de erou local după ce a supravieţuit un contact destul de
periculos cu un cablu de înaltă tensiune pe care vroia să-l taie. Zgaibă însuşi a contribuit la crearea
mitului său, făcîndu-şi publicitate ori de cite ori a avut ocazia cu rănile bandajate de pe mîini şi
picioare. Un alt accident provocat de un furt la dispensarul veterinar din sat a avut un final mult mai
trist: doi bărbaţi care încercau să fure cărămizi din partea inferioară a zidului, au murit sub cărămizile
care s-au prăbuşit peste ei.

11
 Mişcîndu-se cu familiaritate printre ruine şi descriind cu lux de amănunte şi cu
o atitudine de proprietar rămăşiţele fostelor “piese de valoare”, Nicu este unul dintre
autorii marii naraţiuni morale despre transformările postcomuniste din România.
Povestirile lui sînt bogate în detalii şi descrieri grafice (limbajul e indexical, plin de
sugestii vizuale, Nicu desenează în aer, cere foi de hîrtie etc.) şi schiţează, încetul cu
începtul, un fel de biografie extensivă a obiectului tehnologic. Amintirile lui aproape
că readuc la viaţă obiecte care trebuie să fi existat odată, altfel decît ca fragmente şi
ruine; contururile sînt încă vii în memoria celui care a petrecut luni de-a rîndul
încercînd să le distrugă, de teamă să nu le distrugă alţii.30

Cu toate acestea, aglomerarea detaliilor care, în aparenţă, spune cam tot ceea
ce e de spus despre distrugerea Complexului de porci, scoate în evidenţă şi golurile
din ţesătura narativă – absenţa responsabilităţii, absurdul situaţiei în care un om
deplînge devastarea la care a participat copios. Însă povestea lui Nicu se ţese în jurul
unor astfel de goluri şi inversiuni simbolice ale termenilor şi, pentru moment, felul în
care curge povestirea lui, felul în care sînt delimitate evenimentele, formează baza
pornind de la care poate fi interpretată semnificaţia lor (Stewart 1993: 22).31
Ca mulţi dintre partenerii săi, Nicu pare vrăjit de memoria realizărilor
tehnologice ale căror forme materiale încă se mai pot ghici, folosind planul pentru a
imagina spaţiul. Ruinele Complexului de porci, un peisaj literalmente consumat în
“perioada furturilor”, nu pot să nu inspire un discurs nostalgic elaborat, despre
bunăstarea, securitatea şi abundenţa pierdute, despre timpuri în care cei mai mulţi
oameni din Romanaţi aveau locuri de muncă, iar cîrnaţii de porc rătăceau prin
frigidere de mai multe ori pe an, şi nu numai cîteva zile, după Crăciun. Dar aceasă
nostalgie este căutarea unui trecut absent, care este creat şi există doar in cadrul
povestirii şi care “ameninţă în continuu să se reproducă ca sentiment al lipsei”
(Stewart 1993: 22-3). În acest sens, duplicitatea memoriei nostalgice este echivalentă
cu acel mecanism obscur al operaţiei istoriografice prin care “postulat al discursului,
prezentul devine profitul operaţiei scripturale: locul în care textul este produs se
transformă într-un loc produs de către text” (De Certeau 1988: 90). Totuşi, sătenii din
Romanaţi pot intra din nou în posesia ruinelor Complexului doar învăluindu-le în
ţesătura aceasta fină şi înşelătoare a discursului nostalgic.

Ce rămîne în urma amputării: structuri fantomă şi cuceriri simbolice

Orice posesiune este o extensie a eului, un fenomen al vieţii subiective… (Simmel

1990: 331).
Pentru mulţi dintre tinerii care au mers zilnic să fure de la Complex, relaţia cu
întreprinderea de creştere a porcilor este o poveste de durată. Taţii, unchii sau fraţii lor
mai mari au lucrat acolo în timpul comunismuluic şi le-au marcat copilăria cu istorii
despre valoarea şi importanţa Complexului. Este interesant că furtul postcomunist a

30
După cum observă Michel de Certeau (1984: 108), “Locurile în care trăiesc oamenii sînt ca
prezenţele unor diverse absenţe. Ceea ce poate fi văzut trimite la ceea ce nu mai este: “vezi, mai demult
aici era…”, dar nu se mai poate vedea. Demonstrativele indică identităţile invizibile ale vizibilului: de
fapt, definiţia unui loc se referă tocmai la faptul că este compus din asemenea serii de dizlocări şi efecte
între straturile fragmentate care-l alcătuiesc şi că profită de mişcarea continuă a acestor straturi.”
31
Povestirea despre furtul Complexului de porci – naraţiunea furtului ca “istorie” a transformării – este
ciudat de asemănătoare, prin organizarea ei, cu acele translationes literare care justificau, legitimau şi
celebrau furturile de preţioase relicve medievale (Geary 1978: 14).

12
fost practicat mai ales de fiii foştilor angajaţi ai Complexului, acum şomeri sau
pensionari. Dacă părinţii au trăit un timp al productivităţii şi al mîndriei şi au simţit că
aparţin “uneia dintre cele mai bune întreprinderi agro-industriale din ţară”, fiii au
cunoscut Complexul în plin proces de descompunere şi, mai apoi, ca o aglomerare de
ruine ce putea oferi “piese valoroase” numeroase, însă disparate. Acestea erau, cu
siguranţă, deosebite, datorită asociaţiei cu bunăstarea şi siguranţa trecutului, dar erau
deja înscrise într-o ordine simbolică diferită: ele au devenit mărfuri bune de vîndut sau
de re-folosit şi, chiar mai mult, puteau fi tratate doar ca “deşeuri”, “gunoi” (comerţul
cu fier vechi este un bun exemplu în acest sens).
Cu toate acestea, sentimental de îndreptăţire transmis de către părinţi a jucat
un rol important în legitimizarea furtului de către tineri (este la fel de adevărat că
exista un potenţial de tensiune între părinţii ataşaţi de imaginea unei întreprinderi
funcţionabile şi profitabile şi fiii care au jucat un rol activ în distrugerea ei). Un
asemenea sentiment transmisibil al posesiunii a ajutat la transferarea complexului din
proprietatea celor care au lucrat acolo către cei care îl furau. Transmis prin acest
circuit masculin, Complxul devine patrimoniul de drept al satului, o parte intrinsecă a
inventarului său economic şi simbolic. 32
Folosirea termenului de “patrimoniu” în acest context indică nu doar
transmiterea proprietăţii de-a lungul unei spiţe genealogice masculine, dar şi
restricţiile care decurg de aici spre deosebire de simpla proprietate. 33 Mă refer aici la
distincţia lui Claude Meillassoux (1991: 341-2) între patrimoniu ca “set de bunuri, în
principiu inalienabile, în posesia unei colectivităţi organizate, transferate unilateral în
cadrul acesteia şi independent de schimb (ca dar sau moştenire)” şi proprietate “în
sensul Roman de usus, fructus, abusus.” Discursul nostalgiei restabileşte un nou hotar
între proprietate şi patrimoniu, conferind Complexului o anume densitate simbolică,
un ceva special care îl face aproape inalienabil din punctul de vedere al sătenilor
(Weiner 1994).34 Pentru Nicu şi consătenii lui, oameni care au lucrat sau care au furat
de acolo, Complexul încă oscilează pe tărîmul unei “existenţe relative”, sfidînd
axiomele unei ontologii tradiţionale care atribuie realitate numai obiectului
contemporan (Latour 2000). Cu toate că furtul a reuşit să creeze o breşă în
enclavizarea politică, “de sus”, re-introducînd părţi ale Complexului în circuitul
economic, nu a putut totuşi să învingă intensitatea prezenţei sale imaginare. De fapt,
se poate argumenta că furtul de resturi din Complex coexistă cu, şi chiar depinde de,

32
Terenul pe care a fost construit Complexul a aparţinut iniţial satului Romanaţi, fiind mai tîrziu
transferat în proprietatea oraşului Caracal. Primarul satului în perioada 1996-2000 s-a luptat (fără
succes) pentru a obţine revenirea Complexului în “patrimoniul satului”, fiind interesat şi să aducă
presupusele taxe plătite de întreprindere în bugetul local.
33
Desigur, m-am inspirat de asemenea din folosirea răspîndită a termenului de “patrimoniu” în satul
Romanaţi şi în general în discursul public romînesc pentru a face referinţă la proprietăţi de stat foarte
valoroase şi prestigioase; un exemplu particular este “patrimoniul cultural” – picturi, monumente şi alte
opere de artă – sau mai cuprinzătorul “patrimoniu naţional” care poate include orice (de la păduri la
combinatele de prelucrare a oţelului). Este interesant că infracţiunile împotriva proprietăţii (cum ar fi
furtul) sînt traduse în jargonul legal din România ca “infracţiuni împotriva patrimoniului” (public şi
privat). Katherine Verdery (1996: 63-74) a remarcat, de asemenea, proeminenţa acestui concept al
proprietăţii în România – comunistă şi postcomunistă – legîndu-l de o idee sexualizată a naţiunii ca
neam patern (patrilineage) ca şi de prezenţa comunistă a unui “stat-părinte”.
34
Inspirîndu-se din scrierile lui Georg Simmel, Annette Weiner (1994) analizează modul în care
valoarea obiectelor este sporită prin excluderea lor strategică din circuitele de schimb. În particular,
conceptul ei de “posesiuni inalienabile” – obiecte investite cu semnificaţii culturale (în forma unor
istorii ancestrale, sacralitate sau valoare estetică şi economică) – mă ajută să analizez includerea
narativă a Complexului de porci în inventarul simbolic al satului.

13
construcţia Complexului ca un tot patrimonial, fapt ce scoate în evidenţă diferitele
metode prin care obiectele pot combina simultan calităţile schimbului şi cele ale
inalienabilităţii (Ferry 2002: 335).
Dacă, urmînd intuiţia lui Georg Simmel, cum că “orice posesiune este o
extensie a eului”,35 ne uităm la Complexul de Porci ca la o extensie aproape corporală,
o prelungire fizică a satului, este mai uşor de înţeles de ce distrugerea a intensificat în
loc să diminueze prezenţa sa în imaginarul oamenilor. Relaţiile intime de proprietate
care îi leagă pe oamenii din Romanaţi de “Complexul lor” – faptul că acest Complex
formează sfera şi expresia sentimentului lor de identitate – se intensifică în mod ciudat
chiar în momentul dispariţiei:

Legăturile posesive sînt adesea conştientizate numai atunci cînd proprietatea

este înstrăinată, la fel cum cineva simte o parte a corpului cu cea mai mare
acuitate în momentul extirpării. Fascinaţia proprietăţii este atît de intensă în
momentul în care proprietatea este înstrăinată – cu durere sau bucurie - încît nu
este posibil să faci aşa ceva fără a plăti acest preţ. Ca şi momentul în care obţii
un profit, acesta este un moment eminamente ‘productiv’ (Simmel 1990: 322).

Complexul dispărut cîştigă în realitate la fel cum un braţ amputat creează încă senzaţii
puternice (phantom limb) – cu toate că a fost profund extirpat, se poate încă simţi,
încă mai doare.36 Această poziţie semiotică dezvăluie “travaliul negativului” şi
posibilităţile sale pervers de productive: gaura din steag scoate cu atît mai mult în
evidenţă absenţa stemei comuniste, în timp ce piedestalurile goale de pe care statuile
lui Lenin şi Stalin au fost coborîte stau ca urme încăpăţînate ale figurilor dispărute
(Zizek 1993; Yampolski 1995: 106-7). Asemenea structuri fantomă – Complexul de
porci distrus, stema decupată, statuia îndepărtată – se transformă în amprente
mnemonice, în jurul cărora timpul se coagulează, dobîndind o densitate specială
(Yampolski 1995: 101).
Pentru a ilustra în detaliu ipoteza că acest Complex este reconstruit nostalgic
ca parte din patrimoniul simbolic al satului, voi discuta gîndurile şi propunerile
sătenilor despre “ce trebuia făcut”, deoarece alternativele pe care ei le imaginează sînt
la fel de revelatoare ca şi formele de schimb în care au participat. Faptul că fostul
Complex de porci poate însemna lucruri diferite pentru oameni diferiţi nu face decît să
accentueze încărcătura sa simbolică, marcînd, în acelaşi timp, folosirea strategică a
discursului nostalgiei, amestecul său de obiecte şi linii narative diferite. Dacă am lua
discursul nostagiei ca de la sine înţeles, trecînd cu vederea potenţialul său de
manipulare, nu am face decît să subestimăm inteligenţa socială a acestor actori care,
pe bună dreptate, se identifică drept “hoţi cu cap”.

Politica valorilor şi revendicărilor

35
Simmel (322) observă că “Eul este înconjurat de toate posesiunile sale ca de o sferă în care toate
tendinţele şi trăsăturile sale de caracter cîştigă în realitate.”
36
Noţiunea de “phantom limb” este, fără îndoială, un element străin de discursul local, pe care îl
folosesc pentru a transmite ceva din ataşamentul straniu manifestat de oamenii din Romanaţi faţă de
Complexul lor. În ceea ce priveşte complexitatea senzaţiilor care survin în urma amputării fizice şi
deci, noţiunea psihosomatică de “phantom limb”, vezi Oliver Sacks 1985.

14
 Prin urmare, valoarea nu umblă prin lume purtînd o etichetă care să o descrie. Mai
degrabă, valoarea este cea care converteşte fiecare produs într-o hieroglifă socială.
După aceea, încercăm să descifrăm hieroglifa, să mergem dincolo de secretul
propriilor noastre produse sociale; căci ştampilarea unui obiect utilitar ca o valoare
este un produs la fel de social ca şi limbajul. (Karl Marx, citat în Baudrillard 1975:
46).
După Arjun Appadurai (1986), construcţia unei “politici a valorilor” se referă la felul
în care schimbul de obiecte creează valoare. 37 Mişcarea şi traiectoriile schimbătoare
ale obiectelor – de exemplu, felul în care ele ajung sau trec dincolo de statutul de
mărfuri – poate ilumina contextual lor social şi ne poate spune ceva despre crearea şi
reproducerea unor diferite “regimuri ale valorii” (Appadurai 1986: 15). Voi folosi aici
aparatul conceptual al lui Appadurai pentru a discuta semnificaţia valorilor care apar
ca urmare a unor schimburi imaginare. Ce încearcă sătenii din Romanaţi să stabilească
prin construirea unor schimburi independente de cele oficiale? Ce valori afirmă ei
atunci cînd contestă normele oficiale de schimb? Obţin ei un anumit gen de
îndrepăţire morală prin simplul fapt că sfidează Statul?
Pentru început, voi analiza perspectiva unui fost angajat al Complexului de Porci,
Iancu, un bărbat în vîrstă de şaizeci şi trei de ani, care a devenit şomer după falimentul
din 1998:
Ce s-a întîmplat cu Complexul? Investiţii de miliarde de lei… Cînd s-a construit
ISCIP-ul, oamenii au muncit douăzeci de ani ca să-l termine. Douăzeci de ani de
muncă! Şi acum, în numai doi ani, s-a dus totul de rîpă! Ei au luat tot! Şefii au furat
cel mai mult, au furat toate investiţiile făcute de fostul director care a murit: barele de
aluminiu, modernizarea cu calculatoare, tot felul de obiecte de valoare pentru care se
făcuseră investiţii de milioane, pentru că asta avea prioritate atunci… A luat credite
de la guvern – nu le-au dat înapoi… Cînd a murit fostul director, au început să adune
lucruri. Dup-aia au început să fure porcii… să vîndă porcii… Ce, a mai rămas ceva
dup-aia?! Au scos barele de aluminiu şi le-ai vîndut ca fier vechi la centrele de
colectare, sau ca obiecte – rame de fereastră! Au vîndut calculatoare, au vîndut
maşini, tot, tot ce era de valoare la ISCIP, motoare, tot, miliarde de lei… (Iancu Stan,
fost muncitor la Complexul de porci, aprilie 2002)
În viziunea lui Iancu, Complexul de Porci aparţine unui specific regim al valorii în
care istoria existenţei sale – cei douăzeci de ani de muncă grea, miliardele de lei
investite şi “modernizarea cu calculatoare” – este esenţială pentru afirmarea valorii. 38
Distrugerea rapidă pare să se fi întîmplat şi prin furt şi prin vînzare: “investiţiile” şi
alte obiecte de valoare au fost furate, dar, în acelaşi timp, maşinile şi calculatoarele –
“tot ce era de valoare” – a fost vîndut. Nicăieri nu este mai vizibilă această deplasare
semantică (semantic slippage) între a fura şi a vinde decît în acea ezitare de douăzeci
de secunde între “au început să fure porcii… să vîndă porcii”.39 Trecerea de la furt la
vînzare, de fapt suprapunerea acestora, dezvăluie nu doar ambiguitatea inerentă în

37
În particular, Appadurai preia de la Simmel ideea că valoarea este creată numai în cadrul schimbului
şi că nu există ca o proprietate anterioară, intrinsecă a obiectelor. Michel Foucault (1994: 166-216)
oferă o analiză strălucită a felului în care contrastul dintre aceste două teorii ale valorii a fost articulat
în secolul al XVIII-lea. În acelaşi timp, James Ferguson (1988: 503) îi critică pe Appadurai şi Simmel
pentru atenţia exclusivă acordată schimbului ca sursă a valorii, argumentînd că “schimbul are
întotdeauna loc într-o lume deja ancorată în valoare” şi că schimbul şi valoarea sînt fenomene care se
constituie reciproc.
38
Această identificare cu proiectul statal de modernizare arată cît de strîns era legată ideea de persoană
cu statul communist.
39
Împrumut noţiunea de “deplasare semantică” (semantic slippage) de la Michael Herzfeld (1983).

15
felul în care aceste moduri de schimb fuseseră practicate, dar, mai important,
echivalenţa lor morală. De exemplu, Iancu foloseşte acelaşi impersonal “ei” pentru a
se referi la şefii care au furat investiţii şi au vîndut calculatoare, dar şi la consătenii lui
care au furat ţevi de aluminiu şi le-au vîndut la centrele de colectare a fierului vechi.
Reconfigurarea vînzării ca furt reflectă ambiguitatea centrală a vorbitorului în
ceea ce priveşte imoralitatea comercializării. Datorită încărcăturii sale economice şi
simbolice, Complexul nu ar fi trebuit să fie alienat; că acest lucru s-a întîmplat şi prin
vînzare şi prin furt prezintă prea puţină importanţă pe termen lung. În final, trebuie
remarcat că această deplasare semantică, cu echivalarea morală a furtului şi a vînzării,
este, în parte, o creaţie a acelei reconstruiri nostalgice a Complexului ca entitate
inalienabilă, ca patrimoniu al întregului sat.
Pentru a analiza politica valorilor susţinută de cei care se identifică drept “hoţi
cu cap”, mă voi referi din nou la tînărul şi energeticul Nicu. Pe cine dă el vina? Care
ar fi fost, după el, metoda cea mai potrivită din punct de vedere moral, pentru a hotări
soarta Complexului de porci?

După ce s-a închis complexul, a început dezastrul… S-a ales prafu’ de tot! Statul roman
ar fi putut să pună piciorul în prag şi să zică aşa: “Fraţilor! Care din voi e un
investitor în oraşul ăsta, Caracal, sau în judeţul Olt? Fraţilor! O să facem o licitaţie
aici!” Sau, altfel: “Fraţilor! Tu, cît vrei să iei? Douăzeci de-alea!” Dup-aia făceau acte
la notariat şi fiecare din ei ar fi garntat cu ceva, şi-ar fi luat nişte obligaţii…
“Tu, ce vrei să faci aici? Vrei să creşti porci sau poate vrei să creşti păsări sau
vrei un depozit unde s-ar găsi de muncă pentru 10-20 de oameni, că doar erau atîţia
şomeri la vremea aia…
Ultima dată au venit şi au pus paznici, acuma, că nu mai e nimic de furat. Ce poţi
să mai iei de acolo acuma? Clădirile? Cărămizi sparte? Ce să mai iei?! Deci aşa s-a ales
prafu’ de sute de miliarde de lei şi Statul a fost incapabil să coordoneze ce era de
valoare, nici măcar lucrurile de valoare… Că nişte CAP-uri au căzut în paragină – asta
nu e aşa de important, astea sînt lucruri mici… Dar pentru lucrurile cu adevărat de
valoare, Statul ar fi putut să zică: “tu, băi investitorule, vino aici şi dă-le oamenilor
ăştia de muncă, şi eu n-o să iau nici un fel de bani de la tine! Statul n-o să-ţi ceară nici
un fel de bani, dacă tu vii să investeşti în locul ăsta!”
Invocaţia lui Nicu are sens în măsura în care ea porneşte de la o viziune aproape
antopomorfică a “Statului” - “el ar fi putut să pună piciorul în prag” sau “el ar fi putut
să zică ceva.” Aparent, Nicu nu face decît să reproducă un argument clasic liberal în
favoarea privatizării: “Statul” ar fi trebuit să atragă cîţiva investitori, să organizeze o
licitaţie şi să dispună cît mai grabnic de proprietăţile sale. După mine, el propune mai
degrabă o tranzacţie non-monetară (nici o sumă de bani nu circulă dinspre investitori
către Stat), în care ceva asemănător “preţului” se stabileşte în urma negocierii. În
schimbul întreprinderii, care aici are statutul de dar, presupuşii investitori (care sînt
denumiţi, în mod potrivit, “fraţi”) sînt supuşi unei obligaţii aproape morale de a
garanta locuri de muncă sătenilor şi devin răspunzători faţă de aceştia. Această
propunere este remarcabilă pentru modul creativ prin care face posibilă o juxtapunere
între dar şi marfă, intercalînd astfel un schimb de daruri în metatextul privatizării
concepută exclusiv ca vînzare.40

40
Sugerez că această viziune se aseamănă cu “mişcarea circulară între modalitatea darului şi cea a
vînzării” discutată de Natalie Zemon Davis (2000: 74) ca fenomen specific Franţei secolului
şaisprezece, ca şi imaginii procesuale a schimbului (Appadurai 1986) care scoate în evidenţă
flexibilitatea categoriei de “marfă”, insistînd asupra trecerii obiectelor de la un statut la altul.

16
 Una dintre atracţiile tranzacţiei dintre stat şi investitori imaginată de Nicu este
posibilitatea de a manipula măsurile, adică valoarea şi timpul. Măsura (sau calculul)
este punctul de divergenţă dintre dar şi vînzare ca modalităţi ale schimbului, atîta
vreme cît darul ideal depinde de “o anume incomensurabilitate a valorii şi o
indeterminare a timpului” (Davis 2000: 108). 41 Timpul vînzării este destul de strict
circumscris, pe cînd darul permite (uneori chiar presupune) o succesiune aproape
nesfîrşită a obligaţiilor şi recunoştinţei. Pentru Nicu, asta ar însemna o îngheţare a
schemei de personal, şi nicidecum transformarea ei în funcţie de calcule de profit.
Faptul că el îşi imaginează valoarea întreprinderii ca fiind, la limită, incomensurabilă,
reise destul de clar din invocarea acelor “sute de miliarde de lei” şi, cu atît mai mult,
din contrastul pe care îl propune între fostele cooperative agricole, “lucruri mici”, şi
“adevăratele lucruri de valoare”, cum ar fi întreprinderea de creştere a porcilor. Nu
este chiar atît de important că fostele CAP-uri au ajuns ruine, dar dacă acelaşi lucru s-
a întîmplat cu Complexul, abia atunci se poate vorbi despre un Stat “incapabil”.
Sugerez că aceasta este concepţia despre valoare a unui “hoţ cu cap” care, ca un
bărbat ce este, n-a lucrat niciodată în CAP şi, ca un tînăr cu cap ce este, crede că
munca în agricultură e o pierdere de timp, ceva fără rost, neprofitabil.
Această ambiguitate dar-vînzare e dublată de interesanta suprapunere de
registre, cînd Nicu vorbeşte ca Statul şi Statul ca Nicu. Statul antropomorfizat este
personajul cel mai important al povestirii lui Nicu: “El” trebuie să asigure locuri de
muncă, să “subvenţioneze” săracii, să-i ajute pe tineri ori să înfiinţeze magazine unde
preţurile să fie fixe, “ca să ştii că peste un an poţi să cumperi o pereche de pantofi la
acelaşi preţ”.42 Totuşi, n-aş merge pînă acolo încît să echivalez aceste pretenţii cu
dorinţa lui Nicu de a avea un loc de muncă stabil sau de a supravieţui din ajutorul
social. După cum îl cunosc, şi după cum îi cunosc prietenii, aş putea să spune că ei nu
fac decît să folosească referinţe locale, în particular lamentaţiile pensionarilor şi ale
şomerilor (adică ale părinţilor lor) – oameni între (sau după) două vîrste care, neavînd
ce face, îşi petrec o mare parte din timp la bar, criticînd “Statul” care, de la un timp, a
uitat de ei. Nicu şi alţii de vîrsta lui potrivesc şi manipulează părţi din aceste povestiri
despre criză, pentru că au nevoie de argumente despre imoralitatea Statului.
După ce am vorbit doar cu Nicu, am văzut în aceste pilde morale un fel de
modalitate naivă, de moment, de a te poziţiona în raport cu statul. Dar insistenţa lui de
a le repeta în public mă face să cred că el foloseşte “Statul” de o manieră strategică, ca
parte estenţială dintr-un argument mai larg, care-l scuteşte de orice responsabilitate.
Înainte de alegerile din 2000, într-un bar din localitate, Nicu îşi convingea prietenii să
voteze candidatul cel mai autoritar cu putinţă, pentru că “nu e posibil să se fure-n
halul ăsta, nu se mai poate…” Cînd l-am întrebat, între patru ochi, cum se face că,
pînă la urmă, el ar vrea să dispară găina cu ouăle de aur, mi-a răspuns fără ezitare: “Eu
recunosc că fur, nu sînt ca alţii, care nici usturoi n-au mîncat, nici gura nu le miroase!
Am curajul să spun asta tare, la oricine! Dar de ce ne lasă să furăm, poţi tu să-mi spui
mie?”
A folosi incapacitatea Statului ca alibi moral pentru a manipula regulile pe
care ţi le propun alţii nu e decît una dintre formele inteligente de refuz, de evacuare a

41
Cu siguranţă, Davis se inspiră aici din analiza celebră a lui Marcel Mauss (1967).
42
Ideea de “preţ just” sau “fix” face parte dintr-un discurs foarte rezistent, care originează odată cu
scrierile lui Aristotel şi Thomas Aquinas, şi care condamnă “banii şi comerţul în favoarea unui ideal al
suficienţei gospodăriei şi al producţiei pentru uz domestic” (Bloch & Parry 1989: 2). În această tradiţie
medievală, schimbul de bani este acceptabil numai dacă este întreprins fără nici o intenţie de a obţine
profit.

17
responsabilităţii personale (în cazul de faţă, pentru a legitima “furtul cu cap”); un fel
de-a trăi în societate, adică.

Bibliografie

Alexander, Catherine.
"Value, Relations, and Changing Bodies: Privatization and Property Rights in
Kazakhstan" (MS).
Adams, Walter and James W. Brock
1993 Adam Smith Goes to Moscow: A Dialogue on Radical Reform. Princeton:
Princeton University Press.
Appadurai, Arjun
1986 Introduction: Commodities and the Politics of Value.” In Arjun Appadurai
(ed.), The Social Life of Things: Commodities in Cultural Perspective.
Cambridge: Cambridge University Press.
Battaglia, Debbora
1994 Retaining Reality: Some Practical Problems with Objects as Property.” Man
N.S. 29 (3): 631-644.
Baudrillard, Jean
1975 The Mirror of Production. St. Louis: Telos Press.
Davis, Natalie Z.
2000 The Gift in Sixteenth Century France. Oxford: Oxford University Press.
De Certeau, Michel
1984 The Practice of Everyday Life. Berkeley: University of California Press.
1988 The Writing of History. New York: Columbia University Press.
Duby, Georges
1974 The Early Growth of the European Economy: Warriors and Peasants From
the Seventh to the Twelfth Century. London: Weidenfeld & Nicolson.
Ferguson, James
1988 Cultural Exchange: New Developments in the Anthropology of Commodities.
Cultural Anthropology 3 (4): 488-513.
Ferry, Elizabeth Emma
2002 Inalienable Commodities: The Production and Circulation of Silver and
Patrimony in a Mexican Mining Cooperative." Cultural Anthropology 17, (3):
331-58.
Foucault, Michel
1994 Exchanging. In The Order of Things: An Archeology of the Human Sciences.
New York: Vintage Books, 166-216.
Geary, Patrick
1978 Furta Sacra: The Theft of Relics in Central Middle Ages. Princeton: Princeton
University Press.
Herzfeld, Michael
1983 Semantic slippage and moral fall: the rhetoric of chastity in rural Greek
society. Journal of Modern Greek Studies 1: 161-72.
1985 The Poetics of Manhood: Contest and Identity in a Cretan Mountain Village.
Princeton: Princeton University Press, 1985.
1990 Pride and Perjury: Time and Oath in the Mountain Villages of Crete.” Man 25,
(2): 305-332.
Latour, Bruno

18
2000 On the Partial Existence of Existing and Nonexisting Objects. In Lorraine
Daston (ed.), Biographies of Scientific Objects. Chicago: The University of
Chicago Press.
Mauss, Marcel
1967 The Gift: Forms and Functions of Exchange in Archaic Societies. New York:
Norton.
Meillassoux, Claude
1991 The Anthropology of Slavery: The Womb and Iron and Gold. Chicago:
University of Chicago Press.
Parry, Jonathan and Maurice Bloch
1989 Introduction: Money and the Morality of Exchange. In J. Parry and M. Bloch
(eds.), Money and the Morality of Exchange. Cambridge: Cambridge
University Press. 1989.
Sacks, Oliver
1985 The Man Who Mistook His Wife for a Hat. London: Picador.
Sahlins, Marshall
1972 Stone Age Economics. Chicago: Aldine Publishing.
Simmel, Georg
1990 The Philosophy of Money. Trad. Tom Bottomore and David Frisby. London:
Routledge.
Stewart, Susan
1993 On Longing: Narratives of the Miniature, the Gigantic, the Souvenir, the
Collection. Durham: Duke University Press.
Strathern, Marilyn
1998 Divisions of Interest and Languages of Ownership. In Property Relations:
Renewing the Anthropological Tradition, ed. Chris Hann. Cambridge:
Cambridge University Press.
Verdery, Katherine
1996 What Was Socialism and What Comes Next? Princeton: Princeton University
Press.
Weiner, Annette B.
1994 Cultural Difference and the Density of Objects.” American Ethnologist 21, (1):
391-403.
Yampolsky, Mikhail
1995 In the Shadow of Monuments: Notes on Iconoclasm and Time. In Nancy
Condee (ed.), Soviet Hieroglyphics: Visual Culture in Late Twentieth-Century
Russia. Bloomington: Indiana University Press.
Zizek, Slavoj
1993 Tarrying with the Negative: Kant, Hegel and the Crtique of Ideology. Durham:
Duke University Press.

19