1.

3 Istoricul spălării banilor

Tumultoasa şi misterioasa istorie a spălării banilor a prins rădăcini într-o epocă in care
rigorile normelor morale erau împinse până la paroxism într-o eşuantă tentativă de a rezista
strălucirii ademenitoare, a ceea ce in literatura populară este cunoscut drept ”ochiul dracului”.
Putem vorbi de un prim caz de evitare a taxelor şi impozitelor atunci când vechea cetate
a Atenei a impus o taxă de 20% asupra importurilor şi exporturilor, fapt care i-a determinat pe
comercianţii greci şi fenicieni să facă un ocol de 20 mile pentru a evita plata acestor impozite.
Mai apoi în secolul XV, Olanda era un înfloritor centru commercial internaţional, în care
existau foarte puţine restricţii sau taxe asupra schimburilor monetare interne şi externe. Drept
urmare comercianţii englezi preferau să-şi vândă lâna in Olanda, decât în Anglia unde trebuiau
să plătească taxe şi impozite ridicate1.
Un alt caz de spălare a banilor îl putem consemna in epoca medievală, când, condamnată
de Biserica Catolică, camăta era considerată un păcat, o crimă de gravitate similară traficului de
droguri din ziua de astăzi. Negustorii şi cămătarii au anticipat tehnicile moderne de ascundere,
transferare şi spălare a banilor încât atunci când negociau împrumuturi pe termen lung, „umflau”
artificial rata de schimb, sufficient cât să acopere şi plata dobânzilor, pretinzând că acestea sunt
un fel de recompensă pentru riscul asumat2.
Chiar dacă termenul de „spălare a banilor” nu era atunci cunoscut, se poate aprecia că
atâta timp cât a existat această nevoie de a masca anumite transferuri financiare, fenomenul s-a
produs la această dată. Tot în acea perioadă, cămătarii şi negustorii mai recurgeau la o tehnică de
ascundere a dobânzilor interzise, dovedind o ingeniozitate ieşită din comun.
Astfel, ei priveau dobânda ca pe o penalizare pentru întârzierile survenite în returnarea
sumelor împrumutate in baza unor acorduri stabilite cu clienţii lor. De asemenea cămătarii
considerau dobânzile ca profituri reale, prin utilizarea a ceea ce în prezent se cheamă firmă-
fantomă. Capitalul era împrumutat unei companii, apoi retras sub formă de profit, şi nu de
dobândă la împrumut, deşi in realitate, nu se realizase nici un fel de profit.
Toate aceste trucuri prin care se urmărea înşelarea Bisericii Catolice au în prezent
echivalent in redutabile tehnici de spălare a banilor. Tehnicile „primare” de spălare au evoluat
odată cu timpul, ducând la ceea ce mulţi cred că este o ”invenţie” a epocii modern și anume
paradisurile fiscale. Veridicitatea celor scrise anterior o putem deduce din primul fenomen de
evitare a taxelor, prezentat mai sus. Simplu fapt al ocolirii, făcute de către comercianţii greci şi
fenicieni pentru a nu plăti taxa de 20% asupra importurilor şi exporturilor impusă de vechea

1
Costică Voicu „Spalarea Banilor Murdari ”, Ed. ”SYLVI”, 1999, Bucureşti, pag. 172.
2
Costică Voicu „Spalarea Banilor Murdari ”, Ed. ”SYLVI”, 1999, Bucureşti, pag. 172.
cetate a Atenei, a făcut ca micile insule vecine să devină „paradisurile fiscale” ale comerţului
liber de taxe vamale şi impozite, precum şi puncte de penetraţie clandestină de bunuri la Atena 3.
În secolul XVII, operând între Europa şi America, piraţii au fost şi ei printre primii
utilizatori ai „paradisurilor fiscale” , care nu erau altceva decât locurile (in special, insule) in
care îşi depozitau averile şi bunurile confiscate. Apăruse chiar o competiţie intre statele
mediteraneene în atragerea averilor piraţilor, folosite uneori si drept „monedă de schimb” pentru
întoarcerea lor acasă. Datele istorice de la acea vreme, ne arată că un eveniment produs în 1612
poate fi considerat fără nici un dubiu, primul caz de amnistie a profiturilor ilegale când Anglia
oferea piraţilor care-şi abandonau meseria, libertatea deplină dar mai ales dreptul de a-şi păstra
banii. Idee de actualitate, care a fost aplicată şi în zilele noastre de unele state contemporane în
lupta cu traficanţii de droguri.
Spălarea banilor este şi va rămâne un fenomen complex si dinamic de o diversitate foarte
mare, atât în domeniul public, cât si în cel privat, manifestându-se atât activ, cât si pasiv dar
totodată un fenomen prea puţin cunoscut de oamenii obişnuiţi. Această infracţiune apare ca fiind
una fără victime şi lipsită de implicaţiile emoţionale ale infracţiunilor cu violenţă sau ale celor de
furt. „Discreţia” care înconjoară acest gen de infracţiuni constituie, de fapt, una din dificultăţile
majore întâmpinate de anchetatori.
În materia spălării banilor, istoria arată că bazele acestui fenomen complex au fost puse
cu multe secole în urmă, ceea ce a urmat fiind mai mult o adaptare modernă a unei "piese
clasice". Confiscarea averilor în cazul în care acestea aveau origine criminală este un exemplu în
acest sens; legile moderne ce facilitează aceste operaţiuni avându-şi rădăcinile în tradiţiile
britanice în domeniul dreptului cutumiar. Iniţial majoritatea confiscărilor erau pedepse aplicate
mai degrabă din motive politice decât economice, ca şi în societatea modernă, ele fiind de multe
ori determinate de dorinţa de a spori averea Coroanei.
Cu timpul temuţii piraţi s-au metamorfozat in gangsterii începutului de secol XX.
Prohibiţia specifică acelei perioade a „hrănit” multe figuri din lumea interlopă a începutului de
secol. Gangsterii încasau în aceea perioadă sume uriaşe din prostituţie, jocuri de noroc şi
comercializarea băuturilor alcoolice. „Regele Chicagoului”, celebrul Alphonse Capone, a rămas
în istorie ca fondatorul unei organizaţii criminale ce rula anual 100 de milioane de dolari. Era
deci, necesară justificarea acestor venituri iar una dintre metodele folosite a fost achiziţionarea
unor afaceri legale şi amestecarea câştigurilor acestora cu cele provenind din afacerile nelegale.
Lanţurile de magazine care ofereau servicii de spălare a hainelor au fost preferate, întrucât se
obţineau cantităţi mari de numerar, un avantaj incontestabil pentru Al Capone 4.

3
Costică Voicu „Spalarea Banilor Murdari ”, Ed. ”SYLVI”, 1999, Bucureşti, pag. 172.
4
Cristina Adochiţei, Iulia Adochiţei „Spălarea banilor”, REVISTA DE DREPT PENAL, nr. 1, 2003, pag 94.
 De aici s-a născut şi expresia „spălare de bani” folosită ulterior pentru a defini toate
operaţiunile ilegale prin care se obţineau „bani negrii”. Această origine puţin romanţată este
contestată de alţi autori, considerânduse că termenul „spălarea banilor” arată, de fapt, în ce
constă activitatea pe care o denumeşte: banii obţinuţi din surse nelegale, sau „murdari” ,sunt
trecuţi printr-o serie de tranzacţii, sau „spălaţi”, astfel încât să apară ca provenind dintr-o sursă
legală, sau „curaţi”.
În ciuda eforturilor depuse la acea vreme, nici Capone, nici acoliţii săi nu au putut fi
dovediţi că spălau bani. După îndelungi încercări, autorităţile americane au trebuit să se
mulţumească cu infracţiunea de evaziune fiscală, singura sub care au putut să fie arestaţi celebrii
mafioţi.
Condamnarea lui Al Capone, în octombrie 1931, pare să fi fost punctul de referinţă care a
dus la apariţia fenomenului spălării banilor. Polonezul Maier Suchowljanschi- americanizat ca-
Meyer Lansky, considerat geniul financiar al crimei organizate din New York (cunoscut şi sub
porecla de „contabilul mafiei”) a fost foarte afectat de condamnarea lui Capone şi a decis să nu
aibă aceiaşi soartă. Alianţa sa cu personaje faimoase din clanurile mafiote, conduse de evrei şi
italieni, (unul din prietenii săi apropiaţi, în afară de Capone, a fost şi renumitul Bugsy- cel care a
înfiinţat imperiul jocurilor de noroc din Las Vegas) pus bazele crimei organizate din S.U.A.
pentru 5 decenii la rând. După puţin timp de la condamnarea lui Capone, Meyer a descoperit
avantajele conturilor cu parolă numerică din băncile elveţiene răspândind astfel milioane de
dolari în conturi bancare din întreaga lume pentru spălarea banilor murdari. El a fost printre
primii „pionieri ai parteneriatului stat- privat”, înţelegând că pentru a exista, crima organizată
trebuie să lucreze în cooperare cu oficiali guvernamentali flexibili.
Considerat "sfântul patron" al afacerilor de spălare de bani, Lansky a murit in 1983 ca un
adevărat "erou": nu a făcut nici o zi de închisoare pentru milioanele de dolari spălate în numele
Mafiei şi a învins statul american în toate procesele de evaziune fiscală ce i-au fost intentate.
Lansky este considerat a fi unul dintre cei mai influenţi spălători de bani din toate
timpurile, lui fiindu-i atribuită prima metodă propriu zisă de spălare a banilor, denumită
„returnarea împrumutului”, care înseamnă că sumele de bani provenite din afaceri dubioase
puteau fi deghizate ca împrumuturi acordate de îngăduitoarele bănci străine 5.

5
Cristina Adochiţei, Iulia Adochiţei „Spălarea banilor”, REVISTA DE DREPT PENAL, nr. 1, 2003, pag 94.