1

CURSUL 1. ISTORIC AL ASIGURARILOR MARITIME

Studiul istoriei, in general, prezinta o fascinatie deosebita. In afara de aceasta, cunoasterea

traditiilor intr-un domeniu pot sa ii ofere omului de afaceri implicat criterii in deciziile pe care trebuie sa
le ia in derularea operatiunilor de zi cu zi sau in situatii de criza.
Valoarea cercetarii trecutului a fost formulata de Emerigon, un faimos jurist Francez al timpului
sau, care, in prefata la “Traite des assurances et des contracts a la grosse “Marsilia 1783, remarca:
“Cercetarea in antichitatile jurisprudentei maritime nu va fi fara folos pentru persoanele care vor
remarca ca aceste vechi doctrine, dintre care multe sunt acum invechite, constituie totusi fundatia celor
care sunt acum in vigoare; si ca, pe cale de consecinta, este dificil sa intelegi multe reguli ale dreptului
maritim modern fara sa recurgi la istorie.”
Intentia cursului de fata nu este sa faca o istorie exhaustiva a dezvoltarii asigurarii maritime – ceea
ce ar putea face subiectul unei vaste monografii – ci sa prezinte intr-o forma concisa faptele remarcabile
privind cresterea si dezvoltarea acestei ramuri a comertului a carei functii este sa incurajeze comerciantii
si armatorii sa faca comert in plinatatea capacitatilor lor, fara sa fie impiedicati de teama unor pierderi
posibile prin materializarea a riscurilor maritime pe care ei nu ar putea sa le combata numai prin
exercitarea propriei judecati si prevederi.
Popoarele primitive nu au simtit nevoia de asigurare, considerand ca nevoile lor erau in intregime
protejate de familie si trib, astfel ca mutualitatea in sensul pe care il va consacra asigurarea in viitor, era o
chestiune de realitate a vietii. Aceasta nu a mai fost valabila in vechile civilizatii ale Feniciei, Egiptului,
Greciei si Romei in care individul s-a gasit expus la nenumarate riscuri fara a mai putea recurge la familie
sau comunitate. Aceasta remarca a fost facuta de Robert de Smet in “Traite Theoretique et Practique des
Assurances Maritimes“.
Originele asigurarii se pierd in negura timpurilor, neputand fi stabilite decat cu o mare
aproximatie. Ne vom referi in continuare la aspecte istorice ale asigurarii in general.
Negustorii chinezi isi distribuiau marfa pe mai multe vase ce urmau sa o transporte pe fluviile
periculoase ale Chinei, reducand astfel riscul ca intreaga cantitate de marfa ce urma sa ajunga la destinatie
sa fie supusa pierderii. Era de fapt o forma de dispersie a riscului si nu o protectie prin asiguare propriu –
zisa.
Babilonienii – artizanii unei civilizatii infloritoare, in jurul anului 3000 i.e.n. au conceput si
practicat un sistem de asa-zise credite (imprumuturi) maritime care il scuteau pe debitor de a le returna in
cazul in care nava sau marfa sufereau avarii. Vestitul Cod al lui Hammurabi, rege al Babilonului,
(aproximativ anul 2250 i.e.n.) care cuprindea 282 de clauze – cod inscriptionat pe un bloc de diorit negru
– demonstreaza ca babilonienii erau foarte buni comercianti si ca aveau idei clare legate de natura unui
contract, de valoarea banilor si inmultirea lor prin imprumuturi/camata cu dobanda simpla si compusa.
Popoarele antice au practicat si perfectionat contractele comerciale care mai tarziu au fost utilizate si
cunoscute in intreaga lume sub denumirea de “contract de imprumut” – “foenus nauticum” –
“contract of bottomry”. Acesta era un contract prin care banii (sau marfurile) erau dati in avans spre
comercializare fie sub forma de credit la o anumita rata a dobanzii pentru care creditorul nu avea dreptul
sa mai primeasca nici o cota din profitul tranzactiei comerciale, fie sub forma de credite mixte si
parteneriat in care, alaturi de plata unei dobanzi indiferent de rezultatul financiar al tranzactiei, creditorul
era indreptatit sa primeasca o parte din profit daca acesta depasea o anumita suma. Debitorul nu avea
raspundere in caz de accident, daca marfurile nu ajungeau la destinatie. Procentul de dobanda aplicabila
care este mentionat in Codul lui Hammurabi este de 20%.
In lucrarea sa “Researches into the Origins of Marine Insurance“, profesorul C.F. Trenerry citeaza
din Codul lui Hammurabi:
“Negustorul incredinteaza bunurile comerciantului care ii da in schimb un memorandum sau un
inventar sigilat continand descrierea, valoarea etc a bunurilor, intelegandu-se ca pretul si rata
 2
dobanzii sunt platibile in termeni stabiliti, dar ca in eventualitatea ca acesta este pradat in timpul
calatoriei, fara nici o neglijenta sau coniventa din partea sa, in momentul depunerii unei declaratii
solemne in acest sens, acesta este eliberat de debit – atat suma principala cat si dobanda.”
Babilonienii au dezvoltat relatii comerciale cu vecinii lor fenicieni, cunoscuti pentru apetitul si
maiestria lor in comertul maritim, cunostintele si practicile lor comerciale fiind preluate si dezvoltate de
acestia din urma. Stafeta mediteraneana antica in materia comertului maritim a fost preluata de greci iar
apoi de romani.
Exista autori care, studiind Biblia, sustin ca un faraon al Egiptului antic a inventat principiul
asigurarii atunci cand i-a cerut lui Iosif ca in anii de abundenta sa depoziteze grane pentru a compensa
anii neproductivi.
In Caldeea antica, unele comunitati se protejeau mutual impotriva anumitor riscuri: de exemplu,
cei care intentionau sa faca o calatorie cu o caravana, consimteau ca orice pierdere pe care oricare dintre
ei ar fi suferit-o ca urmare a jafului posibil, sa fie suportata de toti. Acest principiu de asistenta mutuala se
spune ca ar fi inspirat vechile asociatii grecesti si romane, asa cum au fost Eranoi si, respectiv, Collegia.
Demostene, in cuvantarea in fata lui Lacritius, mentioneaza ca in preajma anului 400 i.e.n.
negustorii greci practicau contractele de imprumut maritim care s-au dovedit a fi fost o forta motrice a
dezvoltarii comertului maritim.
Conceptul de protectie impotriva pierderilor provocate de pericolele maritime a fost identificat cu
siguranta in anul 215 i.e.n. cand – asa cum a fost descris de Livy – guvernul Roman a fost solicitat de
catre furnizorii privati ai furniturilor militare sa accepte “toate riscurile de pierdere care s-ar putea ivi din
cauza atacurilor inamicilor sau furtunilor pentru marfurile pe care le au la bordul navelor.”Aceste
furnituri erau necesare armatei romane din Spania si garantia guvernului se acorda in schimbul unei sume
de bani pe care o putem numi deja prima. Acest aranjament indeplinea toate conditiile necesare ale unui
contract de asigurare (exista risc, o proprietate care avea valoare, se platea o prima).
Chiar in acele vremuri timpuri, existau semnele dificultatilor cu care generatiile viitoare de
asiguratori vor trebui sa se confrunte, pentru ca aranjamentul asiguratoriu pe care l-am mentionat a
generat si manifestari frauduloase. Declaratii false au fost facute in ceea ce priveste pierderile si, s-ar
parea, ca in anumite cazuri s-a semnalat scufundarea intentionata a navelor. De asemenea, s-au semnalat
situatii in care marfuri in volum mic si fara valoare semnificativa au fost incarcate pe nave care nu erau in
stare de buna navigabilitate, reclamatiile ulterioare declarate fiind de o valoare mult exgerata. Livy
mentioneaza: “Datorita existentei pericolului violentei vremii in transportul de furnituri catre armate,
responsabilii vamali ar fi facut rapoarte false despre naufragii; naufragiile respective nu ar fi avut loc si
erau raportate nu din cauza evenimentului in sine ci prin propria lor frauda. La bordul navelor vechi si
descleiate s-ar fi incarcat numai cateva lucruri de o valoare modica, iar dupa ce navele erau scufundate in
larg, marinarii scapau in barcile pregatite pentru respectiva ocazie si prezentau ulterior in mod fals ca la
bord ar fi fost un volum mare de marfuri“. Cu toate ca nu sunt dovezi concrete asupra unor astfel de
practici – cu exceptia textelor mentionate – desfasurarea evenimentelor are o asemanare izbitoare cu
unele practici din zilele noastre.
Cicero, in jurul anului 50 i.e.n., intr-o scrisoare adresata lui Caninus Sallust ii solicita acestuia sa
garanteze o suma de bani care trebuia transportata de la Laodicea la Roma. Intalnim din nou elementele
unui contract de asigurare:
-exista o proprietate care trebuia asigurata (pecunia publica);
- riscul se afla in perioada de tranzit (victurae periculum);
- prima trebuia platita pentru a face contractul valabil.
Este un exemplu concludent de asigurare maritima incipienta.
Un secol mai tarziu (anul 58 e.n.) pentru a contracara o foamete generalizata, imparatul Claudiu
garanteaza importatorilor pierderile potentiale care le-ar fi suferit din cauza furtunilor. Si in aceasta
 3
situatie intalnim cele trei elemente esentiale ale contractului de asigurare maritima: interesul asigurabil,
asumarea riscului de altcineva decat proprietarul marfii, plata unei sume pentru despagubirea oferita.
Titus Livius, anul 60 e.n., mentioneaza ca in timpul transportului de arme si provizii catre trupele
din Spania, riscurile de pierdere datorita razboiului sau pericolelor marii erau acoperite de stat.
In anul 533 e.n., un edict al imparatului roman Iustinian a restrictionat dobanda pe banii avansatii
in contractele de imprumut maritim la 12% spre deosebire de 6% pentru alte avansuri. Diferenta (dobanda
maritima) nu poate fi privita, si asa a si fost, decat ca o diferenta care sa compenseze posibilele pierderi
ale imprumutatorului cauzate de pericolele marine si a fost cu siguranta o forma primitiva de asigurare
maritima. Justinian, care a domnit in Constantinopole pana la expulzarea ostrogotilor din Italia in anul
533 e.n., este mentorul sintetizarii dreptului roman in ceea ce se numeste Codul lui Iustinian (Codex
Iustinian – 529 e.n.)
Unele autoritati in materie considera ca ceea ce se practica in Imperiul Roman era mai degraba
respondentia decat imprumut maritim. Suma imprumutata se numea pecunia trajectitia, dobanda fiind
descrisa ca fiind usura nautica sau usura maritima. Era de esenta contractului ca imprumutul sa fie
expus pericolelor marii pe riscul imprumutatorului, dar se crede ca in cadrul unui foenus nauticum suma
principala era ea insasi luata la bord pentru a fi intrebuintata in actiuni comerciale si aceasta era garantia
acoperitoare mai degraba decat nava sau marfa. In Digestele lui Justinian (533 e.n.) se accepta conceptul
de raspundere civila si se mentioneaza expres ca orice individ este indreptatit la o compensatia ca urmare
a ranirii de catre o terta parte; iata deci geneza protectiei impotriva responsabilitatii care acum este
trasatura acceptata a practicii asigurarii maritime. Digestele ne-au parvenit pe cale directa, iar singura
copie a Digeste-lor care a supravietuit se gaseste la Florenta. Ea a fost intocmita in prima parte a secolului
6 e.n. la Constantinopole si, ulterior a intrat in posesia Republicii de la Amalfi formand baza dreptului
Amalfian care a fost acceptat pentru o lunga perioada de timp in bazinul mediteranean.
In Italia, practica imprumutului maritim era extinsa la inceputul secolului al XIII-lea. si probabil a
continuat sa fie folosita in secolele anterioare, Italia fiind activa comercial cel putin din secolul al V-lea
pana la Cruciade. In anul 1236, Papa Grigore al IX-lea a emis un decret denuntand aceasta practica pe
motiv ca ar fi practica camatareasca. Nu mai sunt dovezi ale imprumuturilor maritime in aceasta zona
pana in anul 1593. In arhivele Amiralitatii Londoneze exista un document care contine elementele unui
contract de imprumut maritim, datat 4 aprilie 1572 emis de Henry Melis pentru nava SEBASTIAN care a
navigat de la Playmouth la Danzig si s-a intors pe Tamisa. Inapoierea imprumutului se facea cand nava
ajunge in siguranta pe Tamisa unde “va sta in ancora in siguranta pentru cel putin 24 de ore.”
Trebuie facuta o distinctie clara intre contractul de imprumut maritim practicat in antichitate si
evul mediu – la care ne-am referit mai sus ca forma continand elementele incipiente ale asigurarii
maritime – in care se avansau banii care finantau in fapt aventura maritima si contractul modern de
imprumut maritim in care avansuri banesti sunt contractate de comandantul unei nave aflate in dificultate
pentru a-i permite sa performeze calatoria.

Originile Avariei Comune.

Chiar in contextul unei schite istorice, trebuie mentionat ca avaria comuna este un principiu si o
institutie separata de cea propriu-zisa a asigurarii. Se vor face totusi cateva referiri la ea datorita
caracterului complex si vechimii, neputand sa nu influenteze comertul maritim in general si institutia
asigurarii maritime in special.
Exista dovezi ca practica avariei comune a functionat ca o cutuma in Levant, in orasul Rodos,
intre anii 916 – 700 i.e.n. Desi se fac aprecieri ca avaria comuna nu era necunoscuta in antica Indie,
Babilon sau in Grecia, cea mai timpurie enuntare scrisa a principiului avariei comune a fost facuta in
legea maritima a insulei Rodos – Lex Rodia de Jactu unde se statua:
 4
“Fie ca ceea ce a fost aruncat peste bord in folosul tuturor sa fie refacut prin contributia
tuturor.”
“O colectare a contributiilor pentru aruncarea marfii peste bord sa fie facuta cand nava este
salvata.”
Principiul a primit rectificari ulterioare in Codex –ul lui Justinian, la care ne-am referit mai sus.
Prevederile principale sunt:
“Legea maritima din Rodos decreteaza ca, daca marfurile sunt aruncate peste bord pentru a
usura nava, toate partile trebuie sa contribuie sa compenseze ceea ce a fost sacrificat pentru toti.”
Cativa autori considera ca locuitorii insulei Rodos au preluat conceptul de la fenicieni,
transmitand-ul ulterior Imperiului Roman si Bizantin. Este desigur posibil ca practica asigurarii maritime
in formele ei incipiente sa fi fost utilizata de marile imperii mediteraneene impreuna cu avaria comuna,
dar nu exista dovezi concrete ale unei astfel de simultaneitati. Totusi, este rezonabil sa se sugereze ca o
comunitate care a produs un sistem atat de echitabil ca cel enuntat de legea maritima din Rodos in cazul
avariei comune sa aprecieze beneficiile unui sistem care sa protejeze negustorii impotriva pierderilor
provocate de pericolele marii.

Dezvoltarea asigurarii maritime

Lombarzii
Un rol important in evolutia sistemului asigurarilor si ulterior al reasigurarilor l-au avut negustorii
italieni din orasele – state ale Italiei de nord de la inceputul mileniului 2, activitatea lor fiind preluata si de
Tarile de Jos si de Anglia.
Hozier in Lloyd’s General Report mentioneaza: “Pozitia geografica a Europei divide comertul ei
maritim in doua mari regiuni. Una include tarile care se invecineaza cu Baltica si Oceanul Atlantic;
cealalta tarile din bazinul Mediteranei. Comertul in Mediterana a fost mai timpuriu si mai dezvoltat decat
in Anglia si vecinii ei.”
O Ordonanta din Pisa, asa cum este evidentiata de arhivele portului Cagliari in anul 1319 e.n.,
face referire la practicarea asigurarii maritime in prosperele orase din nordul Italiei dintre care Florenta si
Genova erau exemple notabile. Concluzia care se poate trage din fapte cunoscute este ca originile reale
ale asigurarii maritime asa cum se practica acum sunt in Italia.
Practica timpurie a asigurarii maritime in forma stiintifica si pe baza “premium-ului (primei) “,
este asociata cu negustorii din orasele Lombardiei, in special Florenta (cca 1250 e.n.). Se sustine ca cele
mai vechi documente de asigurare sunt cele din Genova. In acele zile, multe contracte se faceau “pe
cuvant “si de aceea multe dovezi nu au supravetuit.
Cel mai timpuriu document de asigurare este polita emisa pentru nava SANTA CLARA. Datata
23 octombrie 1347, asigura casco (cocca) respectiva nava pentru un voiaj de la Genova la Mallorca. In
polita se prevedea ca devierea va anula contractul.
In documentele toscane pastrate in arhiva Datini exista un contract de asigurare pentru patru bale
de textile care urmau sa fie transportate de la Pisa la Savona. Este datat 24 aprilie 1384 si a fost subscris
de un grup de asiguratori.
Insusi cuvantul POLITA provine din italienescul “polizza“ care inseamna promisiune.
Lombarzii s-au stabilit in Anglia initial in Londra, Boston si King’s Lynn. La inceput au facut
afaceri in paralel cu evreii, dar acestia din urma au fost expulzati in 1290 e.n. lasindu-i practic pe
lombarzi in control asupra afacerilor bancare in Londra. Lombarzii aveau relatii comerciale cu propria lor
tara si cu multe altele. Vremurile erau framantate si multe razboaie au fost purtate intre Biserica din Roma
– pentru care lombarzii actionau ca si colectori de taxe – si puterile europene. Unul dintre acestea a fost
acela in care Imparatul german Friederich al II-lea si-a indreptat trupele de mercenari catre Roma. Cum
obiceiul timpului era ca marea parte a remuneratii soldatilor profesionisti sa se faca prin pradarea si
 5
jefuirea localitatilor cucerite, prosperele orase din nordul Italiei nu au fost scutite de un astfel de
tratament. In consecinta, multe familii de negustori bogati din Lombardia au emigrat in tari unde putea
practica comertul si activitatea bancara cu un anumit grad de securitate. Aceasta migrare s-a petrecut in
prima jumatate a secolului al XIII-lea si tarile de destinatie au fost Belgia, Franta si alte tari, o parte
adaugandu-se la lombarzii deja existenti in Anglia. Oriunde au ajuns, lombarzii au practicat asigurarea
maritima ca si activitatea bancara si camataria. Se mentioneaza un Act adoptat in Venetia in 1411 in care
se face referire la asigurare ca la o practica obisnuita si se stabileau penalitati asupra oricarei persoane
care asigura o nava apartinand strainilor, in scopul neimplicarii intr-un razboi care se derula intre Florenta
si Catalonia.
In competitie cu evreii, pana la expulzarea acestora din Anglia, lombarzii au aplicat rate ale
dobanzilor mai mici la imprumuturi, au finantat aventurile martiale sau maritale ale monarhilor zilei si au
devenit rapid bogati si puternici starnind invidia negustorilor locali. Pentru ca se ocupau si cu vanzarea de
indulgente si colectau taxe pentru Biserica Romei, au fost porecliti “negustorii Papei”.
Anglia a beneficiat foarte mult de pe urma priceperii si talentului lombarzilor. Politele de
asigurare maritima pana si in ziua de astazi sunt impregnate de influenta lombarda Influenta a fost
transmisa mai departe, astfel ca asiguratorii din Anvers in anul 1622 considerau ca practicile asigurarii
maritime erau imprumutate din Anglia, politele acelui timp continand remarca ca erau “in intregime
similare cu cu politele facute pe Lombard Street din Londra”. Asadar, orasele din Nordul Europei sunt
datoare lombarzilor pentru initierea lor in practica moderna a asigurarii maritime.
In afara de localitatile pe care le-am enumerat mai sus, lombarzii s-au mai stabilit si in Newcastle,
Inverness si Qeensferry. Nu au fost absorbiti de populatia locala, casatoriile cu acestia fiind foarte rare.
Aceasta poate si pentru motivul ca printr-un decret emis de Henric al IV-lea au fost restrictionati sa
locuiasca si sa-si desfasoare activitatea intr-o zona restransa, mlastinoasa, Long Bourne, care in anul 1318
se numea deja Lombard Street. In pofida zonei neprielnice, lombarzii prin harnicia si priceperea lor au
prosperat. Ei au construit o strada cu premise pentru afaceri la parter si locuinte rezidentiale la etaje, care
inca isi metine numele de Lombard Street chiar daca structurile originale au pierit in Marele Incendiu al
Londrei din 1666.
Resentimentul populatiei locale a crescut proportional cu bunastarea negustorilor straini. De
aceea, masuri restrictive au fost luate impotriva lor incepand cu 1483 si ulterior. In timpul domniei reginei
Elizabeth I acestea ajunsesera la un asemenea nivel, incat lombarzii au plecat spre alte tari.

Negustorii Hansei
Contemporan cu lombarzii, in timpul cel putin a unei parti din Evul Mediu timpuriu, asigurarea
maritima era practicata de negustorii din orasele Hansei. Liga Hanseatica a fost initial formata in 1241 din
orasele Hamburg si Lubeck, ulterior aderand la ea si alte orase. Puternicul si opulentul oras Bruge s-a
alaturat Hansei pentru a forma un sistem mutual de aparare impotriva practicilor pirateresti ale danezilor,
suedezilor “si a altor popoare barbare care inconjoara Baltica”. Hansa a fost impartita in 4 “colegii” in
care Liubeck, Koln, Brunswick si Danzig era orase lider. Lubeck a devenit liderul Hansei si sediul sau.
Sistemul de legi al Hansei a fost intocmit la Lubeck in 1597 si revizuit in 1614. In aceste legi se faceau
referiri exprese la contractul de imprumut maritim, dar nu si la asigurarea maritima propriu –zisa.
Spre deosebire de Hansa Teutonica, a existat si o Hansa Londoneza care cuprindea, pe langa
centrele locale, si centrele comerciale importante din Flandra si Franta. Hansa Teutonica a devenit cu
timpul predominanta si Hansa Londoneza si-a pierdut identitatea unindu-se cu cea dintai. Astfel
federalizata, Liga Hanseatica cuprindea cca 84 dintre cele mai importante centre comerciale din Nordul
Europei, majoritatea germane si s-a extins incluzand si orasele Bremen si Anvers. In perioada sa de
glorie, comertul exterior al Angliei era monopolizat practic de Hansa. Ea a avut si o mare influenta in
dezvoltarea justitiei engleze. Negustorii Hansei s-au stabilit in Anglia in timpul domniei lui Edward the
 6
Confessor si erau numiti “Esterlings “sua “Easterlings” (cuvantul “sterling” este o derivatie din acesta
sursa).
Negustorii hanseatici, ca si lombarzii, au manifestat tendinte izolationiste, tinandu-se departe de
localnici. Lor li se datoreaza dominatia ulterioara a Angliei in comertul de peste mari. Ei aveau un
monopol de fapt in comertul cu Baltica si un monopol statuat in exportul de lana din Anglia. Una din
responsabilitatile lor era suprimarea pirateriei.
Negustorii hanseatici tratau achizitionarea de privilegii ca pe o politica deliberata, platind sume
importante monarhilor care s-au succedat. Ei erau taxati cu o suma fixa si nu li se impunea taxa speciala
pentru combaterea pirateriei datorita actiunilor proprii pe care le executau.
Antipatia negustorilor britanici impotriva celor straini crestea proportional cu bunastarea acestora
din urma. Unul dintre liderii negustorilor localnici, Sir Thomas Gresham a fost foarte aproape sa obtina
anularea licentei de export pentru lana pe care Hansa o detinea in anul 1552. Gresham a fost inspiratorul
si constructorul primei Royal Exchange care intentiona sa fie o bursa comerciala. Mai tarziu a devenit
pentru mai mult de un secol centrul asigurarii maritime pentru intreaga lume.
Expulzarea hanseaticilor a fost in principal cauzata de gelozia societatii Company of Merchant
Adventurers infiintata de negustori englezi in 1564. Negustorii englezi participau ei insisi la asigurarile
maritime, dar se spunea ca “strainii aveau metode mai bune”.
Elizabeth I a emis un decret in anul 1578 prin care a anulat privilegiile hanseaticilor. In anul
urmator li s-a anulat si licenta pentru exportul de lana. Dieta Ligii Hanseatice intrunita la Lubeck a
amenintat ca daca nu se revine asupra decretului si licentei de export, membrii societatii Company of
Merchant Adventurers stabiliti in orasele controlate de Liga, vor fi expulzati. A fost prea mult pentru
temperamentul reginei Elizabeth I care a emis un decret care dadea ca data limita 28 februarie 1597
pentru parasirea tarmurilor Angliei a negustorilor Hanseatici.
Negustorii locali, condusi de Gresham si Cecil nu doreau distrugerea comertului exterior britanic
ci preluarea acestuia in mainile negustorilor britanici, lucru pe care l-au obtinut.
“Piata” asigurarilor maritime a fost pentru o lunga perioada situata in prima bursa, Royal
Exchange care a fost inaugurata pe 22 decembrie 1568 si a continuat pana la aparitia cafenelei lui Edward
Lloyd de pe Tower Street. Nu exista dovezi materiale despre asigurarea martima in Anglia inainte de anul
1512 cand un negustor venetian a declarat scris ca a efectuat asigurarea unei proprietati in Anglia si ca
prima de asigurare platita a fost de 10%.

Arbitration Act al Reginei Elizabeth I

Prima reglementare din Anglia in materia asigurarii maritime inregistrata in Statute Book a
Angliei este cea intitulata “An Act touching Policies of Assurances used among Merchants “(Actul
referitor la politele de asigurare intrebuintate intre comercianti) si a fost emis in anul 1601 in timpul
domniei reginei Elizabeth I. Se afirma ca textul acestui Act a fost bazat in cea mai mare masura pe
statutele de asigurare ale Ligii Hanseatice.
In Preambulul acestui Act se face referire la practica in materia asigurarii maritime stabilita de
mult timp. In continuarea Preambulului se da o succinta definitie a obiectului asigurari maritime .
Se crede ca Francis Bacon in persoana a intocmit Actul care, ulterior, a fost revizuit in 1673 si a
fost abrogat in 1863 prin Statute Law Revision Act.
Actul infiinteaza si o Curte de Arbitraj care consta dintr-un judecator de Amiralitate (maritim), un
grefier, doi doctori in drept civil, doi avocati in Common Law si 8 “negustori seriosi si discreti“. Cinci
dintre acestia urmau sa formeze un complet care judeca cauzele provenite din politele de asigurare.
Importanta acestei legi este aceea ca demostreaza cat de ferm era formata si dezvoltata asigurarea
maritima pe timpul reginei Elizabeth I.
 7
Camera de Asigurari Elisabetana
Asiguratorii timpurii nu se adunau in mod necesar intr-un singur loc asa cum este cazul in mod
obisnuit in prezent si nici nu isi umpleau tot timpul numai cu asigurarile. In anul 1574, Sir Thomas
Gresham i-a conferit unui anume Richard Candler monopolul scrierii si inregistrarii politelor de asigurare.
Acest monopol a starnit opozitia brokerilor si notarilor existenti, dar i-a fost conferit in cele din urma lui
Candler pentru a impune o rigoare si a diminua riscul fraudelor.
Candler a fost autorizat sa infiinteze un Birou de Asigurari (Office of Assurances) si sa perceapa
o taxa modica pentru inregistrari. Se sustine ca infiintarea acestei Camere de Asigurari a avut doua
consecinte importante:
A. a dus la standardizarea politelor si clauzelor
B. a redus volumul cauzelor deduse judecatii.
In anul 1627, in timpul domniei lui Charles I, o lege a fost emisa prin care toata activitatea de
asigurare maritima se putea face pentru o perioada de 30 de ani in Royal Exchange si in alte locuri numai
din City of London.

Evolutia asigurarii maritime in Europa

Pe continent institutia asigurarii maritime a cunoscut o evolutie proprie. Au fost infiintate Birouri
unde politele de asigurare trebuiau inregistrate. De exemplu, conform lucrarii Chronyke van Vlanderen,
publicata in anul 1735, “la cererea locuitorilor orasului Bruge, in anul 1310 Contele Robert de Flandra a
aprobat infiintarea in acest oras a unei Camere de Asigurari unde negustorii sa poata sa isi asigure
marfurile impotriva riscurilor, maritime sau de alt fel, la costul de cativa dinari la suta, asa cum este
practica astazi“. Prioritatea Bruge-ului in aceasta chestiune a unei Camere de Asigurari nu este
impartasita de autorii italieni.
Trendul asigurarilor maritime este clar indicat daca se studiaza evolutia codurilor de legi
continentale. Codificarea legilor a fost mult mai folosita in Europa decat in Anglia. In mod surprinzator,
abia in 1906 prin promulgarea Marine Insurance Act, cea mai mare piata de asigurari maritime din lume,
Anglia, a avut un cod comprehensiv asupra acestei materii.
Cele mai importante legi sau ordonante continentale sunt mentionate intr-o ordine mai mult sau
mai putin cronologica:
Genova – anul 1369. S-a emis o ordonanta de catre Dogele Genovei, Gabrielle Adorno, impotriva
neregulilor privind schimbul banilor (cambia) si asigurarea (assecuramento). Este privita de autorii in
materie ca prima legiferare referitoare la asigurari identificata pana acum.
Secolul al XIII-lea – Portugalia. In anul 1293 regele Portugaliei D.Diniz promulga un statut
pentru Socidade de Mecadores Portugueses unde, printre altele, se mentiona un sistem care sa acopere
accidentele si nevoile negustorilor in strainatate. Cativa dintre autorii consacrati considera ca in
introducerea la legea din 16 mai 1298, Regele Diniz poate fi numit pionerul principiilor asigurarii
maritime, nu numai in Portugalia, dar si din intreaga Europa. Aceste sustineri sunt contestate de alti
autori.
Regele Ferdinand (1367-1383) a stabilit un sistem de asistenta mutuala obligatorie pentru
armatorii navelor de peste 500 tone.
Infantele Henric – numit Navigatorul, decedat in 1460, a avut un impact deosebit asupra
comertului maritim portughez incluzand in aceasta si asigurarea maritima. Dovezi materiale asupra
acestui ultim aspect lipsesc, documentele fiind distruse in cutremurul de la Lisabona din 1874. Nu exista
dubii ca in secolul XV functiona la Lisabona un Consulat care era imputernicit sa judece spetele
privitoare la asigurarea maritima. Consulatul avea trasaturile specifice unor consulate asemanatoare care
functionau in Sevilia si Burgos, toate inspirate de Consolato del Mare din Barcelona.
 8
Sub Regele Joao IV s-a infiintat, in 1649, Departamentul General al Comertului care
supraveghea intreaga activitate de comert, inclusiv asigurarile. In anul 1684, succesorul acestui
departament a creat un Oficiu de Asigurare - Casa dos Seguros - care era incorporata in Junta do
Comercio General. Orice tranzactie in materia asigurarilor in afara Oficiului de Asigurare era nul si
neavenit si se aplicau penalitati atat asiguratorului cat si asiguratului.
Departamentul General al Comertului a fost inlocuit de Mesa do Bem Comun do Comercio in
1720 care la randul sau a fost inlocuit in 1758 de Departamentul Regal al Comertului care incorpora si
Oficiul Asigurarii.
Desi este greu de crezut ca in perioada urmatoare nu s-au facut incercari de codificare legislativa a
materiei asigurarii, abia in 1820 apare dovada ferma a unui astfel de cod. Este vorba de Noile norme si
reguli ale Casei de Asigurari pe Piata Lisabonei. Acestea au precedat Codul Comercial adoptat in
1833 si revizuit in 1888, ultimul guvernand si astazi normele generale care reglementeaza relatiile in
Portugalia dintre asiguratori si asigurati.
Ordonantele din Barcelona – 1435, cu revizuiri in 1458, 1461 si 1484. Consacrau
simultaneitatea raspunderii mai multor subscriitori (asiguratori) ale aceleasi polite chiar daca subscrierea
s-a facut in zile diferite. Introduce notiunea de “fransiza”. Asigurarea trebuia sa fie reala si nu fictiva. O
comisie se intrunea anual pentru a revizui si fixa cursurile de schimb, operatiune in care negustorii
hanseatici erau deosebit de abili.
1468 – Venetia. S-a infiintat un Tribunal, asemanator in multe privinte Curtii Arbitrale
Elizabetane, care impunea respectarea contractelor de asigurare si incerca sa impiedice reclamatiile
fraudulente.
In Venetia, practica asiguarii maritime a fost, deseori, obiect al interventiei statului. Un document
datat 15 mai 1421 indica ca asigurarea maritima era nu numai o practica bine stabilita in orasul-republica,
dar se manifestau si unele practici mai putin dorite. Astfel, ca si in cazul Ordonantelor din Barcelona,
asigurarea navelor straine era descurajata fiind penalizata cu ¼ din valoarea asigurata. Era un principiu
contrar conceptelor contemporane unde libertatea deplina de plasare a asigurarii maritime este un
deziderat dominant pe piata mondiala a shippingului.
1522 – 1523 – Florenta. O ordonanta emisa in aceasta perioada impunea ca toate politele sa fie
intr-o forma standard. Anterior, in anul 1301, a fost emisa o alta Ordonanta care continea referiri la
asigurarea maritima. Autorul Uzzano, intr-un tratat despre comert din anul 1400, face dese referiri la
asigurarile practicate intre Londra si Florenta care, ulterior a cucerit si Pisa in 1405.
Textul politelor moderne urmaresc in mare masura textul politelor de asigurare maritima din
Florenta acelor timpuri. O comisie formata din cinci persoane a fost infiintata sa controleze tranzactiile
din asigurari, mergand pana la fixarea ratei primelor, spre deosebire de Anglia unde politica a fost
indreptata spre a da asiguratorului libertatea de a evalua singur riscul si de a cota o prima pentru el.
Ordonanta florentina nu permitea asigurarea unei nave de care una dintre parti avea cunostinta ca
era deja pierduta, consacrand unul din principiile fundamentale ale asigurarii: buna-credinta. Se
interzicea asigurarea bunurilor incarcate pe punte, probabil pentru a proteja stabilitatea navei de tendintele
de supraincarcare. Toate primele de asigurare trebuiau platite in avans. In cazul unei salvari de care
beneficiau nava si marfa, comisari speciali erau imputerniciti sa incaseze de la armator, proprietarul
marfii si asiguratori costurile implicate. In anul 1552 este evident ca in Florenta exista o piata a
asigurarilor maritime extrem de bine organizata, care alegea din membrii ei magistrii care stabileau textul
clauzelor din politele de asigurare, rata primelor de asigurare si numeau si supravegheau brokerii. De
asemenea erau responsabili cu salvgardarea intereselor asiguratorilor in chestiunile legate de recuperarea
navelor pierdute.
Documente florentine, care merg inapoi pana in secolul XIV, contin mentiuni in registrele de
contabilitate: “suma platita pentru asigurarea susmentionatelor bale”. Trebuie mentionat, in paranteza, ca
in Genova cel mai timpuriu contract de asigurare maritima a fost identificat in anul 1347. Din multe astfel
 9
de documente a reiesit ca era obisnuit ca in asigurare sa se includa si navlul si costul asigurarii intr-o
singura tranzactie, acestea fiind originile vanzarilor internationale CIF.
Secolele XIV – XVI Ragusa (Dubrovnik) – In perioada la care ne referim Adriatica devenise
cea mai importanta zona comerciala a lumii de atunci, iar Ragusa detinea o anumita proeminenta.
Republica detinea o flota comerciala cu un total de 25.000 tdw apropiindu-se de cea a Venetiei. Navele
Ragusei navigau pana in Anglia. In perioada in care marile popoare europene incepeau sa-si cristalizeze
structurile statale unificate, Ragusa a fost printre putinele orase care si-au pastrat independenta.
Codificarea legala in Ragusa a existat inca inainte de 1400. Ultimul cod de legi – Liber Croceus - a fost
functional pana la decaderea republicii si continea trei ordonante - Ordinationes – privitoare la shipping,
dintre care una, datata 1562 trata asigurarea maritima (Ordo super Assicuratoribus) care constituie una
dintre primele surse legale ale asigurarii marine. Aceasi perioada este marcata si de Ordonantele spaniole
din Burgos si Bilbao. Chiar si anterior, asigurarea de bunuri era tratata de alte legi - Liber Statutorum
Civitae Ragusii - datata 1272, cea mai veche mostra de prevederi legale din Ragusa. In 1568 Senatul a
emis legi care sa reglementeze activitatea de shipping consacrand practicile care erau folosite.
Proprietarul bunurilor procura o acoperire prin asigurare impotriva pericolelor elementare ale marii
precum si impotriva altor riscuri specifice si a pierderilor. Se afirma ca asigurarea maritima s-a dezvoltat
intr-o sursa apreciabila de castiguri, banii investiti in asigurarea maritima putand aduce un profit de 30-
50% anual.
O proba materiala a supravietuit in Registrul de Inregistrari Notariale al Dubrovnik-ului se gaseste
un document datat 19 ianuarie 1418 care contine toate elementele unui contract modern de asigurare
maritima: numele partilor, descrierea bunurilor, valoarea asigurata, prima de asigurare, riscurile acoperite
si durata asigurarii; lipseste numele navei desi numele comandantului (sau al armatorului) – Stjepko
Vlacanivich – era stipulat.
Tarile de Jos – Un numar de Ordonante au fost emise in Flandra in 1537, 1549, 1551 si 1563 care
probabil se aplicau in toate Tarile de Jos. Legea moderna, aplicabila si astazi, constand in Codul adoptat
in 1879.
In anul 1551, in urma unui raport al Comisiei de Ancheta instituita in 1549, Imparatul Carol al V-
lea a promulgat ceea ce este cunoscut sub numele de Codul Caroligian, care reglementa comertul maritim.
Fiul sau, Filip al II-lea, a adaugat acestuia doua noi Ordonante emise in 1563 si 1565. In anul 1569,
Ducele de Alba, in urma instructiunilor primite de la Filip al II-lea, interzice emiterea politelor de
asigurare, dar interdictia nu dureaza decat 2 ani cand, prin ordinul sau un Comisar de Asigurare este
numit la Anvers a carui sarcina era sa supravegheze contractele de asigurare si sa previna incalcarea
prevederilor ordonantelor, in special a celei emise in 1570. Daca contractele de asigurare nu erau
contrasemnate de Comisar atunci ele erau nule de drept. Mai tirziu, coduri privind asigurarea maritima au
fost adoptate in Amsterdam – 1600, in Middelbourg – 1604 si in Rotterdam – 1655.
Practica asigurarii maritime este identificata in Bruges cel putin incepand cu anul 1377, cand, intr-
o hotarare judecatoreasca asiguratorul era obligat sa despagubeasca pe asigurat pentru pierderile suferite
la marfuri constand in matase si textile. In legile Bruges-ului se gaseste prima referire la principiul
subrogarii. Notarii sau brokerii (courtiers) erau imputerniciti sa stabileasca forma politelor de asigurare.
In anul 1458 a fost promulgat un edict care continea procedurile obligatorii in asigurarile maritime.
Pe la sfarsitul domniei lui Filip cel Bun, Anvers-ul a depasit in importanta comerciala Bruges-ul.
Navele spaniole cu destinatia Lumea Noua erau asigurate in perioada 1549-1563 in Anvers. In 1582 Les
Coutumes d’Anvers au fost publicate. Ele au stat la baza Regulilor de Asigurare Maritime din
Hamburg adoptate mai tarziu si au inspirat multe din prevederile continute in Guidon de la Mer.
Capturarea Anvers-ului in 1585 de Ducele de Palma a insemnat decaderea importantei comerciale a
Tarilor de Jos.
 10
1538 – Burgos. Exista un cod detaliat care continea 38 de articole, cu relatari specifice despre
asigurarea maritima, responsabilitatile in aceasta materie fiind impartita intre staretul si consulii
Universitatii Comerciantilor din Burgos.
1552 si 1555 – Sevilla. O prima ordonanta emisa in timpul lui Filip al II-lea se referea la
contractele comerciale in general continand sectiuni care tratau asigurarea maritima. Ordonanta ulterioara
se referea specific la asigurarea maritima si la navigatia catre Indiile Occidentale.
1560 – Bilbao. O ordonanta a fost emisa in acest an, perioada in care Spania era liderul mondial
in comertul maritim. O alta, mult mai detaliata a fost promulgata la Bilbao in 1737.
Franta - 1671 - Le Guidon de la Mer. Acesta este anul in care s-a publicat la Rouen, nefiind un
cod de legi propriu-zis, ci mai mult o compilatie a practicilor in materie facuta, probabil, de un comitet de
negustori. Prevedea infiintarea unui Birou de Asigurari de maniera acelora la care ne-am referit anterior.
Alte prevederi se refereau la perioada in care o reclamatie trebuia admisa si conditiile in care o nava si
marfa sa erau asigurate impreuna. Trata de asemenea spinoasa problema a cursului de schimb intre
diferite monede, stabilit la rate fixe care erau revizuite periodic de un comitet al negustorilor. S-a bazat in
mare parte pe o publicatie mai veche, Les Us et Coutumes de la Mer, 1656.
L’Ordonnance de la Marine. Acesta a fost cea mai comprehensiva codificare continentala a
legislatiei si practicii asigurarii maritime. A fost intocmita sub directa supraveghere a lui Colbert,
faimosul om de stat de la curtea Regelui Louis al XIV-lea A fost izvorul de inspiratie a celor mai multe
coduri de legi moderne ale asigurarilor maritime. A fost reprodusa aproape nemodificata in Codul de
Comert a lui Napoleon – 1807 si a format baza Regulilor de Asigurare si Avarie ale Orasului
Hamburg –1731.
Anterior acesteia, este clar ca in Franta asigurarea maritima a fost practicata in numeroase centre
cum ar fi Bayonne, Bordeaux, Dunkirk, La Rochelle, Marseilles, Nantes, Rouen si St.Malo. In 1664
intregul comert exterior a fost monopolizat de asa - numitele Mari Companii. In 1685 s-a infiintat in Paris
Compagnie Generale des Assurances Maritimes et Grosses Aventurea care in 1753 a primit
denumirea de Chambre Royal des Assurance.
Inaintea codificarilor de drept maritim mentionate mai sus au existat altele timpurii, incluzand si
Consolato del Mare, secolul XII, care a fost intocmit in Aragon, dar este foarte probabil sa fi fost de
origine italiana. O editie a fost publicata in Barcelona in 1494 din care a supravietuit o copie. Consolato
del mare a fost intocmit pentru a reconcilia legile maritime conflictuale emise de orase porturi precum
Marsilia, Venetia, Pisa si Genova, legi care erau inspirate de legislatia din Amalfi.
O alta codificare de legislatie maritima a fost Rules d’Oleron de provenienta englezeasca,
intocmite in timpul domniei Reginei Eleanor, mama lui Richard Inima de Leu (1194-1266) si sunt
atribuite acestuia din urma, care ar fi ordonat intocmirea lor in urma experientelor petrecute in drumurile
spre Tara Sfanta.
Legile din Wisby, aproximativ secolul XIII, sunt in mare masura bazate pe Rules d’Oleron.
Germania. Prusia avea un cod maritim deja din 1727. Legatura dintre practicarea asigurarii
maritime in Anglia si Hamburg era deosebit de stransa.
Prima Ordonanta pentru asigurarile maritime a fost promulgata de Senatul din Hamburg in 1759 –
Assicuranz und Haverey Ordnung. Aceasta a fost revizuita in anul 1759 si inlocuita in 1847 cu o alta,
Allgemeiner Plan Hamburger See-Vericheungen. Si celelalte porturi germane aveau coduri
asemanatoare. Un cod general acceptat si uniform nu s-a putut adopta pana la disolutia Sfantului Imperiu
Roman si dezvoltarea Prusiei ca lider in formarea noului stat german. Hamburgul a fost pentru o lunga
perioada piata principala a asigurarilor maritime din Germania. Prima inregistrare privitoare la emiterea
unei polite se situeaza in anul 1588. Asiguratul era un olandez si 29 de subscriitori au subscris polita,
dintre ei multi fiind straini. O a doua polita a fost emisa pentru acelasi asigurat, care se numea Hans de
Schotte, si in acest caz asiguratorii au respins o cerere de despagubire pentru pierdere totala in baza
faptului ca de Schotte stia in momentul efectuarii asigurarii ca nava sa fusese capturata. Comertul exterior
 11
al Hamburgului era controlat de olandezi si de evreii portughezi. Incepand cu 1600 asigurarea maritima
s-a dezvoltat rapid; in anul 1610 existau 32 de brokeri jurati in Hamburg. Pe la sfarsitul secolului XVII,
asiguratorii englezi isi fac aparitia pe piata.
Privind inapoi spre perioada Evului Mediu, vom gasi Liga Hanseatica care a pregatit terenul
pentru dezvoltarea asigurarii maritime private in porturile germane, in special in Hamburg. Imaginativa
politica a Senatului Hamburgului a orientat societatea spre o noua abordare a comertului international.
Aceasta a fost manifesta prin infiintarea in 1558 a Bursei din Hamburg si primirea membrilor companiei
Merchant Adventurers dupa expulzarea lor din Anvers in anul 1667. Comertul Hamburgului a primit un
impuls decisiv o data cu primirea valului de emigranti olandezi in timpul opresiunii spaniole care a
culminat in 1585 cand Anvers-ul a cazut. Acesti emigranti aduceau cu ei priceperea si maiestria lor
deosebita in activitatile legate de comertul international, inclusiv in practicarea asigurarii maritime. Din
totalul populatiei Hamburg-ului, un sfert era constituit din refugiati care primeau imediat toate drepturile
civile de care se bucurau autohtonii.
Pana in anul 1765, asigurarea maritima era contractata in Hamburg numai de asiguratori privati –
negustori din oras. In acel an s-a infiintat prima companie de asigurari – Assecuranz-Compagnie von
1765. In secolul XIX mai apar si alte companii, multe din ele nu au supravietuit, cum a fost Nord-
Deutsche Versicherungs – Gesellschaft.
In anul 1866, sub conducerea Prusiei se elaboreaza Codul Comercial General German
(Allgemeins Deutsches Handelsgesetzbuch) cod care contine referiri la asigurarea maritima, daca si
“conditii” si nu ca prevederi legale asa cum erau in legislatia orasului Hamburg. Bazat pe acesta, pietele
de asigurare germane – cu exceptia Bremen-ului – au adoptat Allgemeins Seeversicherungs-
Bedingungen von 1867 care incorpora legislatie din 1731 si 1847 a Hamburg-ului. O noua dezvoltare a
constituit-o adoptarea unui nou cod comercial german in 1900, urmat in 1908 de un Act privitor la
contractele de asigurare. Devenise necesara revizuirea conditiilor din 1867. Negocierile dintre asiguratori,
brokeri, armatori si Camerele de Comert au continuat in perioada 1908-1919 si au dus la adoptarea
Allgemeine Deutsche Seeversicherungs-Bedingungen von 1919 care a intrat in vigoare pe 1 ianuarie
1920. Aceste conditii sunt si astazi in vigoare impreuna cu Clauzele Suplimentare la ADS pentru
asigurarile de marfuri introduse in 1947.
Scandinavia. In tarile nordice, codificarea legilor, inclusiv a celor maritime, dateaza de prin anii
1270, in timpul domniei Regelui Norvegian Magnus Hakonson – Farmannalog – dar declinul comertului
nordic duce la caderea in desuetudine a cestui cod. In Danemarca, Frederic al II-lea promulga Codul
Maritim.
In legea Daneza si Norvegiana din 1687 a Regelui Christian al V-lea exista un capitol despre
asigurare. In Norvegia aceasta lege a fost in vigoare pana la adoptarea Legii Marinei Comerciale in 1893.
Inainte de infiintarea primei companii nordice de asigurare – Det Kongegelige Ochoerede S Assurance-
Kompagni – in Copenhaga in 1726, principalele piete de asigurari pentru armatorii si negustorii nordici
erau Hamburg, Rotterdam si Amsterdam. Aceste piete au detinut suprematia pana la razboiele
napoleoniene, cand comertul a fost bulversat de blocade. In Suedia, in anul 1741, exista deja o companie
de asigurari numita Assurance Compagniet care a detinut un monopol asupra asigurarilor maritime
pana in 1766. In Danemarca a existat o companie similara care a detinut monopolul in perioada 1726-
1786 cand o organizatie de subscriitori individuali s-a infiintat sub numele de De Private Assurandorer
care exista si in ziua de azi sub forma unei companii pe actiuni.
Razboiele napoleoniene au adus tarilor scandinave schimbari majore in plasarea asigurarii
maritime, in special pentru Norvegia, tara care alaturi de Danemarca, a intrat in razboi alaturi de
Napoleon “beneficiind” de blocada englezilor, legaturile traditionale fiind desfiintate pentru mai multi
ani. Aceasta a creat o cerere pentru facilitati de asigurare in interiorul tarilor in cauza. Armatorii
norvegieni au fost primii care au reactionat infiintand in 1806 primul Club mutual din lume –
Oxofjordens Gjensidige Assuranceforening. Prima companie de asigurari a fost infiintata in Norvegia
 12
in Bergen in 1809. Un nou Club mutual a fost infiintat in 1839 – Stavanger Skibsassuranceforeing.
In 1847 s-a infiintat cea mai veche companie de asigurare inca operationala in Norvegia, Christiania
Soforsikringsselskab.
Dupa 1786, cand in Danemarca s-a infiintat prima organizatie privata de asigurari, nu s-a mai
infiintat nici o alta companie pana in anul 1852 cand a aparut Den Kjobenhavenske So-Assurance-
Forening, urmata apoi de infiintarea altora dintre care multe sunt operationale si astazi.
In Suedia o companie pe actiuni a fost fundata in Stockholm in 1816 intitulata Stockholmes
Sjoassurance Sellskap. Dupa 1860, s-au infiintat mai multe companii de asigurare maritima dintre care
cateva opereaza si astazi.
Pana in 1809, Finlanda a fost o provincie a Suediei fiind ulterior cedata Rusiei. Negustorii si
armatorii sai isi procurau asigurarile in principal pe pietele germane si olandeze. Aceasta practica a
continuat pana la fondarea primului club de asigurare mutuala in Aabo in 1850, un club care inca exista
sub numele Sjoassuransforeningen I Finland. Prima companie pe actiuni de asigurare a fost infiintata in
Aabo in 1889 dar lichidata in 1925. Cea mai veche companie de asigurari maritime care a supravietuit in
Finlanda, Finska Sjoforsakringsaktiebolaget a fost infiintata in 1898.
Primul cod de asigurari maritime a fost inclus in Danemarca in Carta Regala fiind ulterior reinnoit
si revizuit in 1746 si 1851. In prezent conditiile de baza ale asigurarii maritime in Danemarca sunt
continute in Dansk Soforsikrings-Konvention 1934, bazate in buna masura din conditiile germane de
asigurare – asa numitele Hamburger-Bedingungen. Codul Suedez pentru Asigurari maritime a fost emis
in 1891 si revizuit in 1896. Codul prezent este datat 13 iunie 1957.
Primul cod norvegian a fost adoptat in 1871 si revizuit de 4 ori, in prezent fiind operational Norsk
Sjoforsikringsplan 1939. In Finlanda nu exista un cod, dar termenii generali ai politelor au fost agreati
inca din 1930 de catre trei companii de asigurare maritima cu pozitie de lideri care controlau cca 80% din
tranzactiile cu asigurari maritime ale tarii. Cele trei companii sunt Finska Sjo, Fennia si Pohjola.
Statele Unite ale Americii. In perioada coloniala nu a existat o piata de asigurari maritime
independenta in America, dar era practicata de grupuri de subscriitori localnici inca din 1721 in
Philadelphia si 1759 in New York dupa modelul britanic.
Dupa razboiul de independenta in 1792 in Philadelphia a fost infiintata Insurance Company of
North America, iar in New York, in 1798, New York Insurance Company.
O data cu avantul cliperelor s-au format multe companii de asigurare, in principal pe principiul
mutualitatii, dar numai una – Atlantic Mutual – a supravietuit pana in zilele noastre. Aceasta companie,
fondata in 1841, se spune ca este cea mai mare si mai puternica companie din lume care procura exclusiv
asigurari maritime, de yachturi si transporturi pe uscat
In 1882 pentru a sprijini expansiunea pietii asigurarii maritime in New York, a fost infiintata New
York Marine Underwriters, o companie de tip Lloyd in care se reuneau 100 de “nume”, fiecare avand
raspundere nelimitata. N.Y.M.I. a evoluat intr-o companie pe actiuni in 1901 – Federal Insurance
Company – care a incetat sa opereze in 1906.
Impactul celor doua razboaie mondiale a dus la expansiunea pietei asigurarilor maritime in Statele
Unite pana la dimensiunile ei de astazi. Inca din 1920, o trasatura a acestei piete de asigurari maritime a
fost infiintarea sindicatelor organizate in vederea cresterii ofertei de facilitati prin companii de asigurare
incendiu – si – maritime din SUA impreuna cu companiile de asigurari maritime straine admise sa
tranzactioneze afaceri in tara.
In anul 1921, trei sindicate au fost infiintate la cererea guvernului SUA, dintre care cel de tip “A”
era destinat oferirii de servicii, iar “B” si “C” efectuau asigurari. Sindicatul “B” oferea asigurari
companiilor americane pentru protectia navelor comerciale vandute operatorilor privati, iar sindicatul “C”
era compus atat din companii indigene cat si din companii straine licentiate sa desfasoare activitate de
asigurari maritime in SUA. Sindicatul “A” a devenit United States Salvage Association Inc. S-au
 13
infiintat ulterior si alte sindicate, pentru riscul constructiilor noi, pentru navele destinate navigatiei pe
marile lacuri, pentru remorchere.
In Statele Unite comertul inter-statal face obiectul jurisdictiei si legislatiei federale. Asigurarea a
fost declarata a fi de natura comertului inter-statal si este subiect a legislatiei anti-trust, cu o singura
exceptie care a fost acordata asigurarii maritime prin sectiunea 29 din Merchant Marine Act 1920 care
prevede, printre altele, ca nimic din legislatia anti-trust nu va fi interpretat ca declarand ilegala asocierea
intervenita intre companii de asigurare maritima pentru a tranzactiona asigurare si reasigurare in Statele
Unite si in tari straine, si sa reasigure sau sa imparta intre membrii riscurile asumate de o astfel de
asociere sau de oricare din membrii sai. Aceasta exceptie limitata fata de prevederile legislatiei anti-trust
acordata asigurarii maritime a incurajat dezvoltarea dinamica a pietei americane.
Romania. Dupa Tratatul de la Adrianopol din anul 1829, s-a creat cadrul necesar dezvoltarii
exporturilor de cereale din Moldova si Tara Romaneasca, marfuri care trebuiau asigurate. Cum nevoia de
asigurare nu putea sa fie acoperita cu resurse interne, unele societati straine si-au deschis reprezentante in
Bucuresti, Iasi si porturi. Activitatea lor includea si asigurari de transport maritim. Ulterior, au inceput sa
apara si societati de asigurare cu capital romanesc. In anul 1871, prin Inaltul Decret Domnesc nr 699 din
13 martie, a fost infiintata prima societate romaneasca de asigurari Dacia. Doi ani mai tarziu, in 1873, se
infiinteaza a doua societate de asigurari – Romania. In anul 1881 cele doua societati fuzioneaza sub
denumirea Dacia – Romania, care in 1909 a preluat si societatea Patria. In anul 1897, la Braila a fost
intemeiata societatea Generala de catre comunitatea comerciala din Braila si Galati cu colaborarea Bancii
Marmorosch, Blank &Co si Assigurazioni Generali din Trieste (astazi una dintre cele mai mari societati
de asigurari si reasigurari din lume). Dat fiind dezvoltarea comerciala a celor doua orase si activitatea de
transport maritim, societatea s-a specializat in asigurarile maritime, in special a celor de cereale.
In 1920 s-a constituit societatea Steaua Romaniei care in 1932 a fuzionat cu societatea Ancora.
Dupa primul razboi mondial au mai luat fiinta 22 de societati, unele noi, altele succesoare ale
societatilor de asigurare straine cum ar fi Munchener, Erste Ungarische, Adriatica, pentru ca mai
tarziu, dupa 1927, alte societati straine recunoscute in Europa sa-si infiiteze reprezentante in Romania:
Norwich, Standard, Sun, Phoenix.
Activitatea de asigurare in Romania, ca si activitatea economica in general, a cunoscut cea mai
mare dezvoltare in anii ’30, practicandu-se toate tipurilor de asigurare. Odata cu izbucnirea celui de-al
doilea razboi mondial, activitatea de asigurari intra in declin; in 1945 mai functionau 13 societati de
asigurare romanesti si 5 reprezentante straine, dintre care cea mai importanta era Adriatica din Italia.
La 11 iunie 1948 statul comunist nationalizeaza 15 societati de asigurare.
Trecand prin purgatoriul SOVROM-ASIGURARE, in anul 1952 se infiinteaza societatea
comerciala de stat si asigurari ADAS care a avut monopolul asigurarilor, inclusiv maritime, pana in 1989.
Dintre cele mai importante legi care au reglementat asigurarile, vom mentiona Codul Comercial
Roman din 1886, care in Cartea II, Titlul VI trateaza Despre asigurarea contra riscurilor
navigatiunei si Legea pentru constituirea si functionarea intreprinderilor private de asigurare si
reglementare a contractului de asigurare din 1930.
Principalele reglementari de dupa 1989 sunt:
-Hotararea Guvernamentala 1279/1990 prin care s-a desfiintat ADAS (si respectiv s-a facut primul pas
pentru desfiintarea monopolului asupra asigurarilor in Romania) infiintandu-se trei societati cu capital de
stat: ASTRA S.A., ASIGURAREA ROMANEASCA S.A. (ASIROM) si CAROM S.A.
- Legea privind constituirea si functionarea societatilor comerciale din domeniul asigurarilor nr.
47/1991
- Legea asigurarilor si reasigurarilor, nr 136/1995
- Legea privind societatile de asigurare si supravegherea asigurarilor, nr 32 / 2000 (care a inlocuit
Legea nr 47/91 si alte dispozitii contrare din diverse acte normative).
 14

Bibliografie: R.H.Brown – Marine Insurance – Principles & Basic Practice.

Victor Dover – A Handbook to Marine Insurance
Violeta Ciurel – Asigurari si reasigurari: abordari teoretice si practici internationale
 15
CURSUL 2. PRINCIPII GENERALE ALE ASIGURARII

Nevoia de asigurare. Definitia asigurarii. Riscul.

In timpul unei perioade, se acumuleaza o serie de bunuri, valori care pot disparea intr-un moment
ca urmare a unui incendiu, naufragiu sau a unui alt motiv. Pierderea financiara rezultata nu poate fi
compensata decat prin asigurare. In acelasi timp integritatea fizica, sanatatea, capacitatea de munca pot sa
fie si ele afectate ducand la diminuarea sau imposibilitatea desfasurarii unei activitati si, deci la lipsa unui
venit. In cazul persoanelor juridice poate intervine pierderea de profit, imposibilitatea de returnare a
creditelor, raspunderea pentru marfa incredintata pentru transport, raspunderea fata de terti – poluare,
accidentare, lovire de obiecte fixe si plutitoare etc.
In tarile dezvoltate, asigurarile reprezinta o parte a educatiei, a traditiei si chiar a vietii. In
Romania, in prezent, suntem departe de a vorbi de o educatie a intregii populatii sau a agentilor
economici in acest domeniu. Un mic exemplu: primele de asigurare / locuitor in statele Uniunii Europene
(toata gama de asigurari) erau in 1997 de cca 1.300 USD, in timp ce in tarile Europei Centrale si Est, in
acelasi an, erau - Polonia 97,1 USD, Cehia 146,8 USD, Ungaria 102,8, Slovenia 341 USD , Rusia 40
USD, Bulgaria 19,6 USD, Romania 12,8 USD, Albania 2,2 USD.
Constiientizarea si manifestarea nevoii de protectie a oricarui om sau societate comerciala, ca si
decizia de a cumpara asigurari, ca demers facultativ, sunt determinate de o serie de factori obiectivi –
economici, financiari, sociali educationali si factori subiectivi – experientele anterioare, cunoasterea
avantajelor si protectiei oferite de asigurare.
Asigurarea propriu-zisa, in forma cea mai simpla, dar si cel mai des intalnita pe piata, consta in
protectia financiara pentru pierderi cauzate de o gama larga si variata de riscuri.
Asigurarea are la baza un acord de vointa (contract) incheiat intre asigurator si asigurat, prin care
asiguratorul ofera asiguratului protectie pentru riscurile pe care si le-a asumat, obligandu-se sa acopere
asiguratului contravaloarea daunelor in caz de producere a acestor evenimente, in schimbul platii de catre
asigurat a unei sume de bani, numita “ prima de asigurare”.
In schimbul primei de asigurare platite, care este calculata ca un procent mic aplicabil la valoarea
asigurata, asiguratul primeste in schimb garantia de despagubire impotriva pierderii posibile si viitoare
petrecuta la materializarea oricaror dintre riscurile incluse in conditiile de asigurare .
Protectia riscului se constituie, astfel, intr-o marfa specifica – un serviciu -, care se vinde si se
cumpara ca orice alta marfa pe o piata specifica, numita “piata asigurarilor”, parte a pietii serviciilor
financiare.
In literatura de specialitate se intalnesc abordari si modalitati de exprimare diferite prin care, de
fapt, se desemneaza acelasi lucru. Unii autori considera ca asigurarile pot fi privite din mai multe puncte
de vedere, motiv pentru care exista suficient de multe definitii, din care vom prezenta cateva.
John Downes si Jordan Elliot Goodman, in Dictionary of Finance and Investment Terms , definesc
asigurarea ca fiind “sistemul prin care persoanele fizice sau juridice, constiente de riscurile posibile,
platesc prime de asigurare unei companii de asigurari care ramburseaza sumele corespunzatoare in caz de
dauna. Asiguratorul profita prin investirea primelor pe care le primeste. Intr-un sens mai larg, asigurarea
transfera riscul de la o persoana la un grup care poate mai usor sa plateasca pagubele”.
In unele lucrari se considera chiar ca asigurarea poate fi definita din doua puncte de vedere:
1. ca persoana (fizica su juridica) in calitate de asigurat, asigurarea poate fi privita si ca “finantare” a unei
pierderi, in conditiile in care, evident, fondurile vor fi disponibile pentru a acoperi consecintele financiare
ale producerii riscului. Scopul acesteia va fi de a asigura continuitatea activitatii sau supravietuirea
afacerii asiguratului in cazul pierderii produse.
 16
2. ca un mijloc prin care riscurile pentru doua sau mai multe persoane sau firme se combina prin
contributii prezente sau promise la un fond din care se platesc despagubirile pentru daunele suferite de
unii dintre ei. Dat fiind ca asigurarea se bazeaza pe transferul riscului de la un individ catre o comunitate
de indivizi sau, la acoperirea pagubei suferite de acesta contribuie cu sume mici ceilalti indivizi.
Din punctul de vedere al asiguratorului, asigurarea apare ca un mijloc de retinere, fiind un mijloc
de retentie si combinare. Asigurarea apare ca un mijloc de transfer chiar a unor riscuri intre mai multi
asigurati, printr-o administrare in comun a mai multor riscuri. Prin aceasta, asiguratorul isi imbunatateste
abilitatea de a prevedea pierderile potentiale.
O alta definitie este data de Yvonne Lambert Faivre care considera ca “…sub aspect tehnic
asigurarea este operatiunea prin care un asigurator, organizand pe principiul mutualitatii un numar mare
de asigurati, expusi la producerea unor anumite riscuri, ii despagubeste pe aceia dintre ei care sufera un
sinistru pe seama fondului comun constituit din primele incasate.” In aceasta definitie intalnim notiunea
“numar mare”, calcularea nivelului de prime bazandu-se pe formule care au la baza teoria numerelor
mari.
D.S. Hansell defineste asigurarea ca “un instrument care ofera compensarea financiara pentru
evenimente nefericite, platile fiind efectuate din contributiile mai multor parti care participa la schema”
Rezulta din aceasta definitie existenta unui fond care se formeaza prin contributia tuturor asiguratilor, sub
forma de prima, din care se vor plati despagubirile pentru cei care sufera pierderi.
Asigurarea are ca scop combaterea efectelor adverse ale riscului. Riscul este prezent permanent si
oriunde si, practic orice activitate economica sau de alta natura este amenintata de producerea unor
evenimente cauzatoare de pierderi. Din punct de vedere al asigurarii, nu orice pericol la care sunt expuse
bunurile sau oamenii poate fi asigurat.
Se poate spune, deci, ca asigurarea are la baza un acord de vointa intre o persoana fizica sau juridica in
calitate de asigurat si de o persoana juridica in calitate de asigurator, prin care asiguratul cedeaza
asiguratorului un risc sau o clasa de riscuri pentru care obtine protectia asiguratorului. Pentru aceasta
protectie, asiguratul plateste asiguratorului o suma de bani, numita prima de asigurare, urmand ca in cazul
producerii riscului sau riscurilor asigurate, asiguratorul sa il despagubeasca pe asigurat pentru daunele
suferite.
Asigurarea are la baza principiul mutualitatii, potrivit caruia fiecare asigurat contribuie cu primele de
asigurare la crearea fondului de asigurare din care se suporta contravaloarea daunelor suferite de asigurati.
In schimbul unei sume de bani relativ mici, asiguratul va avea garantia protectiei in fata riscurilor, iar
asiguratorul are rolul de a gestiona acest fond. Scopul asigurarii il constituie protectia financiara,
respectiv repunerea asiguratului in situatia patrimoniala existenta inainte de producerea dezastrului, si nu
obtinerea unui profit sau imbogatire a asiguratului. Cum fondul constituit din primele asiguratilor s-ar
putea dovedi insuficient, este de datoria asiguratorilor sa-l investeasca pentru a il spori.
Riscul – este obiectul oricarui contract de asigurare si reprezinta elementul specific al asigurarii.
Daca nu ar exista risc, nu ar exista asigurare.
Definirea riscului este inca o problema larg dezbatuta in literatura de specialitate. Intalnim, astfel
multe definitii ca: “obiect al asigurarii, fie o persoana sau un lucru”, “sansa unei pierderi”, “nesiguranta
privind rezultatul unei activitati“. Riscul este un pericol, o primejdie la care sunt supuse bunurile,
oamenii, afacerile si pentru care societatile de asigurare pot oferi protectie.
O definitie succinta si caracterizanta o ofera Robert Brown in lucrarea Dictionary of Marine
Insurance Terms: “Riscul este o intamplare accidentala, un caz fortuit. Ceva care se poate intampla, dar
nu ceva care trebuia sa se intample neaparat. Nu include un element de inevitabilitate.”
Pentru a fi asigurabile, riscurile trebuie sa indeplineasca o serie de criterii de asigurabilitate:
sa fie calculabile, sa poata fi determinate probabilistic.
 17
sa nu poata fi evitate prin diligente normale;
sa fie suportabile ca marime si frecventa, adica sa poata fi suportate din punct de vedere financiar de catre
asigurator;
sa fie compensatorii, adica asiguratorul sa compenseze pierderea financiara rezultata din producerea lor;
sa fie contractuale, adica sa reprezinte protectia prevazuta in contractul de asigurare;
sa fie compatibile cu reglementarile legale in vigoare.
Sa nu depinda de vointa asiguratului sau asiguratorului.
Diversitatea riscurilor impune o sistematizare a lor dupa anumite criterii:
1. dupa natura lor:

a) riscuri pure - sunt cele care prin producerea lor provoaca numai pierderi. Sunt riscurile asigurabile
pentru care, in cele mai multe din cazuri, asiguratorii ofera protectie. Cele mai tipice riscuri pure sunt
incendiu, explozie, accidente, naufragiu, deces, furt.
b) riscuri speculative – sunt numite si riscuri antreprenoriale, deoarece prin producerea lor se poate
inregistra o pierdere sau un castig . Cea mai mare parte a acestor riscuri nu sunt asigurabile.
2. dupa implicatiile riscurilor:
a) riscuri fundamentale – sunt acele riscuri care, prin efectele producerii lor, afecteaza o mare parte a
societatii sau a lumii. Un risc fundamental presupune elementul de catastrofa. Exemple: razboiul,
foametea, cutremurul, poluarea etc. Atunci cand riscurile fundamentale au un potential de dezastru foarte
mare, ele apar ca fiind neasigurabile din punct de vedere al asiguratorilor.
b) riscurile particulare – sunt riscurile ale caror consecinte sunt relativ limitate sub aspectul intinderii
efectelor. Cele mai multe riscuri asigurabile sunt riscuri particulare.
3. din punct de vedere al managementului riscului;
a) riscuri statice – considerate riscuri asigurabile deoarece producerea lor genereaza numai pierdere sau
mentinerea starii initiale;
b) riscuri dinamice, identificate cu riscurile comerciale tipice care pot genera profituri sau pierderi, fiind
in principiu neasigurabile
4. dupa asigurabilitate:
a) riscuri asigurabile care se subdivid in:
-riscuri generale
-riscuri speciale
b) riscuri neasigurabile (excluse)
Riscurile clasificate dupa acest ultim criteriu vor fi pe larg tratate in cadrul abordarii specifice a riscurilor
in asigurarea maritima.

Managementul riscului.

Managementul riscului consta in identificarea, cuantificarea si reactia la expunerea la riscuri pure,

la pierderi accidentale potentiale.
 18
El mai poate fi definit si ca procesul de elaborare si adoptare a deciziilor necesare pentru
minimalizarea efectelor adverse ale pierderilor accidentale intr-o organizatie.
Cele cinci etape importante in implementarea managementului riscului sunt urmatoarele:
A. Identificarea riscului;
B. Cuantificarea riscului - determinarea probabilitatii de producere si a impactului financiar al riscului;
C. Elaborarea de recomandari – evitarea riscului, reducerea probabilitatii de producere a riscului,
reducerea magnitudinii daca se produce, transferul riscului unei alte parti, retinerea sau pastrarea riscului.
D. Implementarea deciziei.
E. Monitorizarea si interpretarea rezultatelor.
Clasificarea asigurarilor
1. Dupa tipul si natura riscurilor asigurate:
a) asigurari de viata ;
b) asigurari non-viata;
2. Dupa modul de realizare a raporturilor juridice de asigurare:
a) asigurare prin efectul legii ( obligatorie);
b) asigurare contractuala ( facultativa) ;
3. Dupa teritoriul pe care se acorda acoperirea prin asigurare:
a) asigurari interne
b) asigurari externe
Deosebirea dintre acestea consta in elementul de extraneitate care este prezent numai in cazul
asigurarilor externe. El se refera la domiciliul intr-o alta tara al uneia dintre partile contractante sau al
beneficiarului asigurarii, la obiectul asigurarii si la riscul preluat de asigurator, care se pot afla sau
produce in afara teritoriului tarii in care se incheie contractul.
Principalele categorii de asigurari externe sunt legate, in principal, de asigurarile de transport, cum
ar fi: asigurarea marfurilor, asigurarea navelor maritime si fluviale, asigurarea aeronavelor, asigurarea
constructiilor-montajului in strainatate si raspunderii constructorului etc. Tot mai mult, datorita
liberalizarii serviciilor de asigurare, in aceasta categorie se include si asigurarile de bunuri care, fiind
localizate intr-o tara, se asigura la o societate din alta tara.
4. Dupa natura si tipul raporturilor care se stabilesc intre asigurat si asigurator:
a) asigurare directa;
b) asigurare indirecta;
Asigurarea directa se incheie doar intre asigurat si asigurator, in timp ce asigurarea indirecta se
incheie prin intermediari (in principal prin brokeri).
5. Dupa domeniul asigurarii:
a) asigurari de bunuri;
b) asigurari de persoane;
c) asigurari de raspundere civila;
d) asigurari de interes financiar
 19
Asigurarile de bunuri cuprind proprietatile susceptibile de a fi distruse sau avariate de calamitatile
naturale, accidente sau alte riscuri. Sunt incluse asigurarile de cladiri, utilaje, masini si instalatii, marfuri,
nave etc. Asigurarea maritima a marfurilor si navelor va fi dezvoltata in continuare.
Prin asigurarile de persoane se asigura viata, integritatea sau sanatatea asiguratului supuse amenitarii unor
evenimente care pot provoca decesul, invaliditatea sau boala acestuia.
Asigurarile de raspundere civila au ca obiect o valoare patrimoniala egala cu despagubirea pe care
ar urma sa o plateasca asiguratul unor terti prejudiciati. Acest gen de asigurare va face obiectul studiului
in cadrul asigurarii maritime pentru protectie si despagubire (P&I) unde vom intalni aspecte legate si de
asigurarile de persoane (raspunderea pentru decesul, accidentarea sau imbolnavirea propriului echipaj sau
al pasagerilor sau tertelor persoane care vin in contact cu nava).
Asigurarile de interes financiar au ca obiect protectia prin asigurari a riscului de pierdere a profitului,
asigurarea de credite si altele. In cadrul asigurarii maritime, se va aborda asigurarea pierderii de chirie
(loss of hire).

ASIGURAREA MARITIMA

Asigurarile maritime ofera compensatie financiara pentru avarierea, distrugerea sau pierderile
survenite ca urmare a comertului pe mare. Se foloseste foarte frecvent expresia “marine adventure –
aventura maritima” – ca obiect al contractului de asigurare maritima.
Contractul de asigurare maritima reprezinta intelegerea dintre asigurat si asigurator prin care
acesta din urma se obliga sa il despagubeasca pe asigurat pentru pierderile suferite ca urmare a unei
aventuri maritime.
Aceasta este o definitie acceptata in literatura de specialitate a asigurarii maritime.
Obiectul contractului de asigurare, in acceptiunea Marine Insurance Act 1906, reprezinta:
- orice marfa sau alte bunuri mobile expuse pericolelor marii, denumite “bunuri asigurabile”;
- veniturile din navlu, taxe de trecere, comisioane, profit sau orice alte interese financiare,
garantii pentru credite, sume platite in avans, cheltuieli extraordinare pentru salvarea
bunurilor expeditiei maritime de la pericolele marii;
- orice raspundere fata de o terta parte ce poate aparea pentru proprietar sau alta persoana
interesata sau responsabila pentru proprietatea asigurata, ca urmare a pericolelor marii.

Riscurile in asigurarea maritima

Asa cum s-a mentionat anterior, asigurarea maritima are ca scop indemnizarea asiguratilor pentru
pierderile suferite ca urmare a producerii evenimentelor legate de aventura maritima. Reluand clasificarea
riscurilor in asigurabile si neasigurabile si tratandu-le in cadrul asigurarii maritime vor determina
urmatoarele categorii:
1. Riscuri asigurabile, care sunt:
a) Riscuri generale – riscurile care au o frecventa de aparitie relativ bine cunoscuta de asiguratori pe baza
datelor statistice ale evenimentelor si ale daunelor cuantificate; aici sunt incadrate “pericolele marii”,
care includ: coliziunea, incendiul, furtul, esuarea, furtuna, traznetul, naufragiul, rasturnarea,etc. Acestea
sunt acoperite de conditiile obisnuite de asigurare.
Termenul “riscuri ale marii”, asa cum este consacrat de Marine Insurance Act 1906, include
pericolele care reprezinta consecinta sau sunt legate de navigatia pe mare, incendiu, razboi,
 20
piraterie, furt, capturare, sechestrare, retinere, arestarea de printi si persoane, aruncarea de
marfa peste bord, abandonare, baraterie si orice alte pericole de acest fel care port fi mentionate
in polita. El se refera numai la evenimente fortuite si la daunele aparute pe mare.
Pentru aceste riscuri, care de regula sunt grupate in numar mare, primele de asigurare sunt
relativ reduse in comparatie cu cele percepute pentru riscurile speciale.
b) Riscuri speciale se asigura separat, contra platii unor prime de asigurare suplimentare, pe grupe de
riscuri asemanatoare sau numai pe cate un risc, nominalizat individual.Ele se mai intituleaza si “riscuri
numite”. Din aceasta categorie fac parte:
b1) riscurile ce tin de natura bunului asigurat: spargerea materialelor casante, alterarea
alimentelor, zgarierea tablei sau a produselor emailate, incingerea cerealelor, risipirea citricelor sau a
maslinelor etc.
b2) riscurile cu caracter social politic: razboi, greva, revolutie, rebeliune, masuri militare, arest,
distrugerea navei si a marfurilor din dispozitia autoritatilor militare sau civile etc.
2. Riscuri neasigurabile (excluse) sunt evenimentele cauzatoare de pagube care tin preponderent de natura
si caracteristicile fizice si chimice ale bunurilor ce fac obiectul asigurarii. In principiu, ele sunt proprii
bunurilor respective si apar ca rezultat al unor procese fizico-chimice interne, sau survin ca urmare a
neglijentei sau nerespectarii normelor tehnice. Ele nu sunt acceptate de asiguratori deoarece printr-o
conduita preventiva si corecta a asiguratului pot fi evitate si nu indeplinesc conditiile de asigurabilitate.
Insusirile naturale ale marfii, evaporarea lichidelor transportate in vase descoperite, incingerea
cerealelor, acrirea vinului, moartea naturala a animalelor vii, uzura normala a bunului asigurat,
incarcarea fara stirea asiguratorului a unor obiecte periculoase (explozive, toxice etc),
contaminarea radioactiva, starea de nenavigabilitate a navei, fortarea ghetii de alte nave decat
spargatoarele de gheata, ambalarea necorespunzatoare, expedierea in stare deteriorata sau
vatamarea marfii prin actiunea viermilor, rozatoarelor, insectelor etc si alte situatii care fac ca
producerea lor sa se apropie de certitudine, determina excluderea fireasca a acestora din conditiile
de asigurare practicate de asiguratori. Nu se acopera prin asigurare nici daunele suferite de
proprietarii marfurilor transportate cu o nava propulsata cu ajutorul energiei atomice. Limitarile
de raspundere a asiguratorului se refera atat la asigurarea navei cat si la asigurarea marfii.
Nerespectarea conditiilor tehnice obligatorii pentru transportul unor marfuri speciale sau
transportate in conditii speciale presupune raspunderea transportatorului pentru distrugerea marfurilor.

Interesul asigurarii maritime

Scopul contractului de asigurare maritima este sa despagubeasca asiguratul de pierderea suferita

ca rezultat al materializarii unui risc asigurat. Pentru a suferi o pierdere, asiguratul trebui sa aiba un
interes in proprietatea asigurata si expusa riscului. Daca asiguratul nu are un interes, el nu poate suferi o
pierdere si, in consecinta, nu exista despagubire. In conformitate cu Marine Insurance Act 1906, sectiunea
4, “un asigurat sub incidenta unui contract de asigurare maritima trebuie sa aiba un interes asigurabil si
daca el nu are un astfel de interes si nici o speranta rezonabila ca ar putea obtine un astfel de interes,
atunci contractul de asigurare este nul“.
Interesul asigurarii maritime reprezinta dreptul patrimonial pe care asiguratul doreste sa-l pastreze
sau sa il obtina, sau obligatia patrimoniala a carei aparitie doreste sa o evite.
Sectiunea 5 din Marine Insurance Act 1906 este foarte importanta in definirea interesului
asigurabil, care este unul din principiile de baza ale asigurarii. Aceasta este reprodusa mai jos:
 21

(1) In conformitate cu prevederile acestei Legi, orice persoana care este interesata intr-o aventura
maritima are un interes asigurabil.
(2) O persoana este interesata intr-o aventura maritima atunci cand se afla intr-o relatie comerciala
sau necomerciala privind aventura sau cu orice proprietate asigurabila aflata pe nava si supusa
riscurilor si, in consecinta, de care poate beneficia ca urmare a sigurantei sale sau cand sufera o
paguba ca urmare a prejudicierii proprietatii asigurate prin pierdere sau avariere, prin arestare sau
ca urmare a raspunderii ce poata sa apara.
In asigurarea maritima, spre deosebire de celelalte feluri de asigurari, nu este necesar ca
asiguratul sa aiba interes in momentul incheierii politei, dar acesta trebuie sa existe in mod
obligatoriu in momentul producerii pagubei.
Principalele interese in asigurarea maritima sunt legate de marfuri, nave, navlu, chirie, profitul
sperat din vanzarea marfii, contributia la avaria comuna:

1. Interese legate de marfa.

Proprietatea . Proprietarul marfii are un interes clar in aceasta si acest interes continua atata vreme cat el
detine titlul asupra bunurilor respective. Intinderea acestui interes reprezinta pretul pe care l-a platit
pentru marfa care poate fi marit prin interese aditionale asa cum vom vedea mai jos.
Costul transportului maritim.(navlul). Cand proprietarul unei marfuri o vinde, el plateste, in anumite
conditii de vanzare, costul transportului pana la cumparator. Daca navlul este platibil in avans si nu este
returnabil chiar in situatia cand marfa nu este livrata, atunci proprietarul marfii are un interes asigurabil pe
un astfel de navlu.
Costurile asigurarii. Cand procura asigurarea pentru marfa sa, asiguratul plateste un cost, o prima de
asigurare. Daca bunurile sunt pierdute el nu poate recupera prima, dar daca nu sunt pierdute pretul marfii
pe care il primeste de la cumparator include si pretul asigurarii. Cum prima este pierduta in eventualitatea
ca bunurile sunt pierdute, proprietarul marfii are un interes asigurabil in prima de asigurare.
Profitul anticipat. Vanzatorul unor marfuri intentioneaza sa obtina un profit din vanzare si pretul care este
datorat de cumparator include acest profit. Daca marfurile nu ajung sa fie livrate datorita unor accidente,
vanzatorul isi pierde profitul si el are, deci, un interes asigurabil in profitul anticipat.
Proprietate partiala. Cand proprietarul unei marfuri are titlu numai pe o parte a lotului respectiv, el are un
interes asigurabil numai pentru acea parte si a oricaror cheltuieli si cota parte de profit atasate acesteia.
Interes care inceteaza intr-un anumit moment. (Defeasible interest). Vanzatorul unor marfuri are un
interes asigurabil asupra bunurilor pana cand titlul trece la cumparator, moment care poate fi dupa
inceperea voiajului. Cand titlul trece la cumparator, interesul asigurabil al vanzatorului inceteaza.
Interes intamplator (Contigency interest). Cand titlul trece de la vanzator la cumparator, interesul
vanzatorului inceteaza si apare cel al cumparatorului. De exemplu, unele contracte de vanzare contin
clauze care dau cumparatorului dreptul sa refuze bunurile pentru intarziere in livrare. Daca cumparatorul
isi exercita dreptul sub incidenta unei astfel de clauze, intesesul asigurabil al acestuia inceteaza si revine
din nou vanzatorului.
Imprumut maritim. (Bottomry si Respondentia) Au mai mult interes academic nemaifiind uzitate in
prezent. Ambele se refera la imprumutul pe care comandantul unei nave il face pentru performarea
voiajului. Notiunea de “bottomry” presupune ca in schimbul imprumutului comandantul ofera drept
garantie nava, navlul si marfa, in timp ce in cazul “respondentia” garantia este constituita numai de marfa.
 22
Daca garantiile se pierd, imprumutul nu mai trebuie inapoiat, imprumutatorul avand deci un interes
asigurabil pana la valoarea imprumutului.
Cheltuielile de expeditie Nu este neuzual ca un contract de navlosire sa prevada o clauza prin care
transportatorul poate sa descarce marfa intr-un port apropiat de cel de destinatie daca, dintr-un anumit
motiv, nu poate sa o descarce in acesta din urma. Proprietarul marfii se ingrijeste de expedierea marfii
pana la destinatia finala si cheltuielile respective reprezinta un interes asigurabil. O astfel de clauza este
cea referitoare la gheata din Gencon.
Comisioane. Un agent care actioneaza pentru proprietarul marfii pe baza de comision are un interes
asigurabil in acesta suma pe care se asteapta sa o castige la livrarea bunurilor.

Raspunderea fata de terti. Pentru a exista a raspundere legala din partea proprietarului de marfuri trebuie
sa existe un anumit grad de neglijenta. Marfa aflandu-se in grija/custodia carausului sub incidenta unui
contract de transport, orice raspundere in legatura cu marfa ii incumba acestuia. O marfa asigurata poate
sa fie implicata intr-o raspundere generata de o coliziune conform cu o clauza din contractul de transport
(“both to blame collision clause”) si atunci exista interes asigurabil.
Marfuri “specioase”. Exista nenumarate feluri de marfuri, fiecare cu problemele sale specifice de
asigurare. Unele sunt totusi cunoscute sub caracterizarea de “ marfuri specioase”. Pentru aceste marfuri,
asiguratorii tin statistici separate. Acest termen caracterizeaza toate marfurile pretioase: lingouri de aur,
alte metale pretioase, pietre pretioase, obligatiuni si alte titluri negociabile, bani in monede si valuta in
bancnote. Termenul nu acopera operele de arta.

2. Interese legate de nava

Proprietatea. Armatorul, natural, are un interes asigurabil in nava pe care o detine. Acest interes este
descris in polite ca fiind “ corp si masina”, sau, cateodata, “corp, masina si instalatii frigorifice”.
Proprietate partiala. Cota parte detinuta intr-o nava este un interes asigurabil pro rata. In trecut, o nava era
divizata din punct de vedere al proprietatii in 64 de parti si fiind detinuta de mai multi armatori care erau
parteneri, minimul care putea fi detinut de unul era de 1/64 din nava. Astazi, cand companiile armatoare
sunt mari concerne organizate ca societati pe actiuni, un detinator de actiuni nu are singur un interes
asigurabil in navele detinute de companie.
Costul asigurarii. Un armator isi asigura in mod obisnuit nava pentru o perioada de 12 luni. El plateste
prima de asigurare cand polita este emisa si o recupera prin navlul incasat. Daca nava devine o pierdere
totala in aceasta perioada, navlul nu se mai castiga si implicit nici prima de asigurare nu mai poate fi
recuperata pentru perioada ramasa. Cum aceasta prima recuperabila prin navlu se reduce cu trecerea
timpului de asigurare, exista un interes de asigurare care se numeste “ Interes de prima devolutiva” care
scade la perioade stabilite (lunar, trimestrial, semestrial).
Interesul navlositorilor. O nava poate fi navlosita in contracte de voiaj, de timp sau nava nuda (bare boat).
Daca in primele doua responsabilitatile aprovizionarii si operarii navei raman in sarcina armatorului, in
contractele de bare boat navlositorul preia posesia si controlul navei avand in acest caz un interes
asigurabil ca si un armator, inclusiv in materia raspunderii fata de terti. In acelasi timp armatorul isi
mentine interesul asigurabil in nava sa chiar daca este inchiriata in bare boat.
Navlul navlositorilor. Cand un navlositor plateste in avans chiria navei, poate exista o prevedere in
contract ca acesti bani nu sunt returnabili chiar in eventualitatea pierderii navei. Alternativ, poate exista o
situatie contractuala in care navlositorul plateste o anumita suma pe zi, pentru un numar determinat de
 23
zile, chiar daca nava este pierduta sau avariata in timpul voiajului.In ambele circumstante navlositorul
are un interes asigurabil in banii platiti sau platibili.
Navlul. Este un interes asigurabil care este riscul armatorilor, fie ca este platibil in avans sau la
destinatie. Multi armatori utilizeaza o asigurare separata pentru acest interes pentru o perioada de 12 luni,
numai pentru conditia de asigurare de pierdere totala - “Total Loss Only”.
Cheltuieli conexe ( Disbursements) Sunt cheltuieli angajate de comandant in numele armatorului pentru
terminarea voiajului. Este un interes asigurabil al armatorului. In politele englezesti un astfel de interes
este limitat la 10% din valoarea de asigurare a corpului si masinii (H&M), in timp ce politele americane
merg pana la 25%.
Interesul ipotecarului. Multi armatori isi ipotecheaza nava pentru credite necesare operarii acesteia. Acesti
armatori isi mentin interesul asigurabil in nava lor, dar si imprumutatorul in favoarea caruia se
ipotecheaza nava are un interes asigurabil in ea.
Raspundere contractuala. Un armator care transporta marfurile sub incidenta unui contract de transport
are o responsabilitate asboluta in fata proprietarului marfurilor pentru pierderea sau avarierea marfurilor
in timp ce acestea se afla in custodia sa. Aceasta raspundere este un interes asigurabil, de regula prin
cluburile P & I.
Raspunderea fata de terti. Intr-un contract de transport sau de navlosire sunt doua parti. Orice persoana
fizica sau juridica in afara lor sunt terti. Raspunderea unei parti parte la un contract catre cealalta se
numeste “raspundere contractuala”. Raspunderea catre o parte exterioara contractului se numeste
“raspundere fata de terti”. Sunt nenumarate variante in care un armator poate sa fie responsabil fata de un
tert si in fiecare dintre aceste situatii exista un interes asigurabil. In asigurarea corp si masini, asigurarea
casco, singurul exemplu de o astfel de raspundere este cel care se refera la raspunderea cauzata de
coliziune. Celelalte numeroase variante de raspundere civila sunt acoperite de asigurarea P & I.
Interese P&I. Sunt numeroase interese asigurabile pe care armatorul nu le poate asigura pe piata ordinara
casco. Aceasta situatie a generat aparitia si dezvoltarea cluburilor P&I, asociatii mutuale ale armatorilor.
Abrevierea inseamna “Protection and Indemnity – Protectie si despagubire”. Interesele asigurabile de
cluburi vor fi tratate in capitolele dedicate acestora.

3. Interese incidentale
Salariile comandantului si echipajului. In teorie comandantul si echipajul pot pierde salariile lor in
eventualitatea pieirii aventurii maritime la care sunt parte, asa ca au interes asigurabil pentru ele. In
practica, problema a devenit una de raspundere fata de terti care este acoperita de cluburile P & I.
O situatie inedita a gasim in piata romaneasca recenta, unde, operatorii au trebuit sa procure o asigurare
specifica neplatii salariile echipajulor in caz de insolvabilitate a operatorului ( HG 71/1997) .
Reasigurarea Asiguratorul isi asuma o raspundere pentru intreaga valoare a unei polite de asigurare sau
a unei parti din ea. De aceea el are un interes asigurabil in expunerea sa la potentiala pierdere pe care o
reasigura in intregime sau in parte.

Asigurare dubla
Daca asiguratul se asigura in mod deliberat de doua ori pentru acelasi risc in scopul obtinerii de
profit, atunci el comite un act fraudulos.
Nu toate cazurile de dubla asigurare sunt considerate frauduloase, pentru ca se poate intampla ca o
persoana sa efectueze o asigurare fara sa stie ca aceasta a fost deja efectuata in numele sau de o alta. Un
exemplu ar fi atunci cand un furnizor efectueaza o asigurare asupra unor bunuri si agentul de expeditie,
 24
nestiind de aceasta, efectueaza o alta asigurare pentru aceleasi bunuri. Primitorul marfurilor se va afla
in posesia a doua polite de asigurare, acoperind aceleasi marfuri, dar cu doi asiguratori diferiti.
Marine Insurance Act 1906 defineste dubla asigurare ca existand atunci cand “doua sau mai multe
polite sunt efectuate de catre asigurat sau in numele sau pentru aceasi aventura si interes sau a oricarei
parti a ei, si suma asigurata excede despagubirea permisa" de catre lege. Se prevede si modul de
reglementare a unei situatii de dubla asigurare nefrauduloasa, asiguratul putand sa pretinda despagubirea
de la oricare dintre asiguratori, in orice ordine crede el de cuviinta. In practica, asiguratul solicita
despagubirea pe baza unei polite si o anuleaza pe cealalta. De multe ori, nu se intampla chiar atat de
simplu, existand situatii cand se solicita de asigurat o despagubire si de agentul sau o alta; banii primiti in
plus trebuiesc blocati intr-un cont, urmand ca asiguratorii sa decida intre ei cine va suporta si in ce
proportie despagubirea, restul sumei returnandu-se.

Co-asigurarea
Cand doi sau mai multi asiguratori acopera fiecare o parte dintr-o asigurare, ne aflam in situatia
unei co-asigurari. Intr-o polita maritima obisnuita avem uzual mai multi asiguratori. Fiecare asigurator
incheie un contract separat cu asiguratul pentru partea pe care si-o asuma si nici unul nu va fi raspunde
pentru obligatiile asumate de ceilalti.
Cu toate ca acest mod de asigurare este un lucru comun, nu la el ne vom referi in tratarea notiunii de co-
asigurare, ci la situatia in care o parte din interesul asigurat (cat mai mult posibil) este plasat de broker pe
piata locala si diferenta pe o piata externa. Pentru partea plasata pe piata interna, toti subscriitori urmeaza
termenii si conditiile agreate de liderul subscriitor. Brokerul va trebui sa impuna pietii externe aceeasi
termeni si conditii pentru a exista o uniformitate asemanatoare cu cea din reasigurare. Brokerul va trebui
sa precizeze insa foarte clar ca este vorba de o co-asigurare si nu de reasigurare, pentru ca exista diferente
importante intre aceste doua asigurari. Reasiguratorul se afla numai in relatie directa cu reasiguratul, in
timp ce co-asiguratorul are relatie directa cu asiguratul.

Subasigurarea
Cand o persoana nu asigura pentru o valoare suficienta un bun pentru a-l acoperi in cazul unei
pierderi totale care s-ar putea intampla, atunci avem un caz de subasigurare. Este mai mult caracteristica
asigurarii nemaritime si in cazul ei se foloseste principiul “mediei”. De exemplu, un asigurat are 10
obiecte identice care valoreaza 100 $ fiecare. El le asigura pentru un total de 900 $. Daca un obiect se
pierde din cauza unui risc asigurat, aplicandu-se principiul mediei, asiguratul va primi numai 90 $ pentru
el.
In asigurarea maritima principiul mediei nu poate fi aplicat in practica pentru ca asigurarea se face
pentru valori agreate.
Politele pot fi “cu valoare determinata “ sau “fara valoare determinata”. In practica, toate politele
maritime casco si marfa sunt polite cu valoare determinata.

Cesiunea ( Assignment)
Cesiunea presupune cedarea tuturor drepturilor si beneficiilor care rezulta din polita unei terte
parti. Se poate cesiona interesul asigurabil dintr-o polita sau polita in sine.
Din punct de vedere practic politele de marfa trebuie sa fie usor de cesionat si de aceea toate
eforturile se fac in acest sens. Politele de marfuri se pot cesiona prin simpla andosare.
Sectiunea 50, Marine Insurance Act 1906, contine prevederi referitoare la termeni din polite care
sa interzica cesiunea. Acestea nu se aplica la politele de marfa, dar este obisnuita in toate politele care
asigura navele. Pentru un subscriitor prudent, armatorul si operatorul unei nave sunt elemente esentiale de
 25
apreciere a riscului. De aceea, politele pentru corp contin o clauza care prevede ca acestea se anuleaza
automat in cazul schimbarii armatorului sau operatorului navei, cu exceptia situatiilor in care asiguratorul
accepta in scris continuarea asigurarii.
Bancilor ipotecare li se cesioneaza interesul total sau o parte din el ca o garantie colaterala la un
credit acordat armatorului.

SINTEZE CURSUL 2. PRINCIPII GENERALE ALE ASIGURARII

2.1 Nevoia de asigurare. Definitia asigurarii. Riscul.

Asigurarea propriu – zisa, in forma cea mai simpla, dar si cel mai des intalnita pe piata, consta in protectia
financiara pentru pierderi cauzate de o gama larga si variata de riscuri.

John Downes si Jordan Elliot Goodman, in Dictionary of Finance and Investment Terms , definesc
asigurarea ca fiind “sistemul prin care persoanele fizice sau juridice, constiente de riscurile posibile,
platesc prime de asigurare unei companii de asigurari care ramburseaza sumele corespunzatoare in caz de
dauna. Asiguratorul profita prin investirea primelor pe care le primeste. Intr-un sens mai larg, asigurarea
transfera riscul de la o persoana la un grup care poate mai usor sa palteasca pagubele”.

O alta definitie este data de Yvonne Lambert Faivre care considera ca “ sub aspect tehnic. Asigurarea
este operatiunea prin care un asigurator, organizand pe principiul mutualitatii un numar mare de asigurati,
expusi la producerea unor anumite riscuri, ii despagubeste pe aceia dintre ei care sufera un sinistru pe
seama fondului comun constituit din primele incasate.” In aceasta definitie intalnim notiunea “numar
mare”, calcularea nivelului de prime bazandu-se pe formule care au la baza teoria numerelor mari.

D.S. Hansell defineste asigurarea ca “ un instrument care ofera compensarea financiara pentru evenimente
nefericite, paltile fiind efectuate din contributiile mai multor partri care participa la schema”

Asigurarea are la baza un acord de vointa intre o persoana fizica sau juridica in calitate de asigurat si de o
persoana juridica in calitate de asigurator, prin care asiguratul cedeaza asiguratorului un risc sau o clasa
de riscuri pentru care obtine protectia asiguratorului. Pentru aceasta protectie, asiguratul plateste
asiguratorului o suma de bani, numita prima de asigurare, urmand ca in cazul producerii riscului sau
riscurilor asigurate, asiguartorul sa il despagubeasca pe asigurat pentru daunele suferite.

Scopul asigurarii il constituie protectia financiara, respectiv repunerea asiguratului in situatia

patrimoniala existenta inainte de producerea dezastrului, si nu obtinerea unui profit sau imbogatire a
asiguratului. Cum fondul constituit din primele asiguratilor s-ar putea insuficient, este de datoria
asiguratorilor sa-l investeasca pentru a il spori.

Riscul – este obiectul oricarui contract de asigurare si reprezinta elementul specific al asigurarii. Daca nu
ar exista risc, nu ar exisra asigurare.
 26
O definitie succinta si caracterizanta o ofera Robert Brown in lucrarea Dictionary of Marine Insurance
Terms : “ Riscul este o intamplare accidentala, un caz fortuit. Ceva care se poate intampla, dar nu ceva
care trebuia sa se intample neaparat. Nu include un element de inevitabilitate.”

Pentru a fi asigurabile, riscurile trebuie sa indeplineasca o serie de cruterii de asigurabilitate :

 sa fie calculabile, sa poata fi determinate probabilistic.
 sa nu poata fi evitate prin diligente normale;
 sa fie suportabile ca marime si frecventa , adica sa poata fi suportate din punct de vedere financiar
de catre asigurator;
 sa fie compensatorii, adica asiguratorul sa compenseze perderea financiara rezultata din
producerea lor;
 sa fie contractuale, adica sa reprezinte protectia prevazuta in contractul de asigurare;
 sa fie compatibile cu reglementarile legale in vigoare.
 Sa nu depinda de vointa asiguratului sau asiguratorului.

Diversitatea riscurilor impune o sistematizare a lor dupa anumite criterii :

1/ dupa natura lor :
a/ riscuri pure - sunt cele care prin producerea lor provoaca numai pierderi.
b/ riscuri speculative – sunt numite si riscuri antreprenoriale
2/ dupa implicatiile riscurilor :
a/ riscuri fundamentale . Un risc fundamental presupune elementul de catastrofa.
b/ riscurile particulare – sunt riscurile ale caror consecinte sunt relativ limitate sub aspectul
intinderii efectelor. Cele mai multe riscuri asigurabile sunt riscuri particulare.
3/ din punct de vedere al managementului riscului ;
a/ riscuri statice
b/ riscuri dinamice
4/ dupa asigurabilitate :

a/ riscuri asigurabile care se subdivid in :

-riscuri generale
-riscuri speciale
b/ riscuri neasigurabile (excluse)

Managementul riscului.
Managementul riscului consta in identificarea, cuantificarea si reactia la expunerea la riscuri pure, la
pierderi accidentale potentiale.
 27
Cele cinci etape importante in implementarea managementului riscului sunt urmatoarele :
A/ Identificarea riscului;
B/ Cuantificarea riscului
C/ Elaborarea de recomandari
D/ Implementarea deciziei.
E/ Monitorizarea si interpretarea rezultatelor.

Clasificarea asigurarilor
1/ Dupa tipul si natura riscurilor asigurate :
a/ asigurari de viata ;
b/ asigurari non – viata;
2/ Dupa modul de realizare a raporturilor juridice de asigurare :
a/ asigurare prin efectul legii ( obligatorie);
b/ asigurare contractuala ( facultativa) ;
3/ Dupa teritoriul pe care se acorda acoperirea prin asigurare :
a/ asigurari interne
b/ asigurari externe
4/ Dupa natura si tipul raporturilor care se stabilesc intre asigurat si asigurator :
a/ asigurare directa;
b/ asigurare indirecta;
Asigurarea directa se incheie in mod direct intre asigurat si asigurator, in timp ce asigurarea indirecta se
incheiae prin intermediari ( in principal, prin brokeri).
5/ Dupa domeniul asigurarii :
a/ asigurari de bunuri;
b/ asigurari de persoane;
c/ asigurari de raspundere civila;
d/ asigurari de interes financiar

ASIGURAREA MARITIMA

Asigurarile maritime ofera compensatie financiara pentru avarierea, distrugerea sau pierderile survenite
ca urmare a comertului pe mare. Se foloseste foarte frecvent expresia “marine adventure – aventura
maritima” – ca obiect al contractului de asigurare maritima.

Contractul de asigurare maritima reprezinta intelegerea dintre asigurat si asigurator prin care acesta din
urma se obliga sa il despagubeasca pe asigurat pentru pirderile suferite ca urmare a unei aventuri
maritime.
 28
Aceasta este o definitie acceptata in literatura de specialitate a asigurarii maritime.

Riscurile in asigurarea maritima

Asa cum s-a mentionat anterior, asigurarea maritima are ca scop indemnizarea asiguratilor pentru
pierderile suferite ca urmare a producerii evenimentelor legate de aventura maritima.. Reluand
clasificarea riscurilor in asigurabile si neasigurabile si tratandu-le in cadrul asigurarii maritime vor
determina urmatoarele categorii :
1/ Riscuri asigurabile, care sunt :
a/ Riscuri generale –riscurile care au o frecventa de aparitie relativ bine cunoscuta de asiguratori pe baza
datelor statistice ale evenimentelor si ale daunelor cuantificate; aici sunt incadrate “pericolele marii”, care
include : coliziunea, incendiul, furtul, esuarea, furtuna, trasnetul, naufragiul, rasturnarea,etc. Acestea sunt
acoperite de conditiile obisnuite de asigurare. Termenul “riscuri ale marii”, asa cum este consacrat de
Marine Insurance Act 1906, include pericolele care reprezinta consecinta sau sunt legate de navigatia pe
mare, incendiu, razboi, piraterie, furt, capturare, sechestrare, retinere, arestarea de printi si persoane,
aruncarea de marfa peste bord, abandonare, baraterie si orice alte pericole de acest fel care port fi
mentionate in polita. El se refera numai numai la evenimente fortuite fortuite si la daunele aparute pe
mare.
Pentru aceste riscuri, care de regula sunt grupate in numar mare, primele de asigurare sunt relativ reduse
in comparatie cu cele percepute pentru riscurile speciale.
b/ Riscuri speciale se asigura separat, contra platii unor prime de asigurare suplimentare, pe grupe de
riscuri asemanatoare sau numai pe cate un risc, nominalizat individual.Ele se mai numesc si “riscuri
numite”. Din aceasta categorie fac parte :
b1/ riscurile ce tin de natura bunului asigurat : spargerea materialelor casante, alterarea
alimentelor, zgarierea tablei sau a produselor emailate, incingerea cerealelor, risipirea
citricelor sau a maslinelor etc.
b2/ riscurile cu caracter social politic : razboi, greva, revolutie, rebeliune, masuri militare,
arest, distrugerea navei si a marfurilor din dispozitia autoritatilor militare sau civile etc.
2/ Riscuri neasigurabile ( excluse ) sunt evenimentele cauzatoare de pagube care tin preponderent de
natura si caracteristicile fizice si chimice ale bunurilor ce fac obiectul asigurarii. In principiu, ele sunt
proprii bunurilor respective si apar ca ruzultat al unor procese fizico-chimice interne, sau survin ca
urmare a neglijentei sau nerespectarii normelor tehnice. Ele nu sunt acceptate de asiguratori deoarece
printr-o conduita preventiav si corecta a asiguratului pot fi evitate si nu indeplinesc conditiile de
asigurabilitate.
Insusirile naturale ale marfii, evaporarea lichidelor transportate in vase descoperite, uscarea cerealelor,
acrirea vinului, moartea naturala a animalelor vii, uzura normala a bunului asigurat, incarcarea fara stirea
asiguratorului a unor obiecte periculoase ( explosive, toxice etc), contaminarea radioactiva, starea de
nenavigabilitate a navei, fortarea ghetii de alte nave decat spargatoarele de gheata, ambalarea
necorespunzatoare, expedierea in stare deteriorata sau vatamarea marfii prin actiunea viermilor,
rozatoarelor, insectelor etc si alte situatii care fac ca producerea lor ssa se apropie de certitudine
determina excluderea fireasca a acestora din conditiile de asigurare practicate de asiguratori. Nu se
acopera prin asigurare nici daunele suferite de proprietarii marfurilor transportate cu o nava propulsata cu
ajutorul energiei atomice. Limitarile de raspundere a asiguratorului se refera atat la asigurarea navei cat si
la asigurarea marfii.
 29
Interesul asigurarii maritime
Pentru a suferi o pierdere, asiguratul trebui sa aiba un interes in proprietatea asigurata si expusa riscului.
Daca asiguratul nu are un interes, el nu poate suferi o pierdere si, in consecinta, nu exista despagubire. In
conformitate cu Marine Insurance Act 1906 , sectiunea 4, “un asigurat sub incidenta unui contract de
asigurare maritima trebuie sa aiba un interes asigurabil si daca el nu are un astfel de interes si nici o
speranta rezonabila ca ar putea obtine un astfel de interes, atunci contractul de asigurare este nul “.

Sectiunea 5 din Marine Insurance Act 1906 este foarte importanta in definirea interesului asigurabil care
este unul din principiile de baza ale asigurarii. Aceasta este reprodusa mai jos :
(3) In conformitate cu prevederile acestei Legi, orice persoana care este interesata intr-o aventura
maritima are un interes asigurabil.
(4) O persoana este interesata intr-o aventura maritima atunci cand se afla intr-o relatie comerciala
sau necomerciala privind aventura sau cu orice proprietate asigurabila aflata pe nava si supusa
riscurilor si, in consecinta, de care poate beneficia ca urmare a sigurantei sale sau cand sufera o
paguba ca urmare a prejudicierii proprietatii asigurate prin pierdere sau avariere, prin arestare sau
ca urmare a raspunderii ce poata sa apara.

Principalele interese in asigurarea maritima sunt :

1/ Interese legate de marfa.
Proprietatea .
Costul transportului maritim.(navlul).
Costurile asigurarii.
Profitul anticipat.
Proprietate partiala.
Interes care inceteaza intr-un anumit moment. (Defeasible interest).
Interes intamplator ( Contigency interest).
Imprumut maritim. (Bottomry si Respondentia)
Cheltuielile de expeditie
Comisioane.

2/ Interese legate de nava

Proprietatea
Proprietatea partiala
Costul asigurarii
Interesul navlositorilor
Navlul navlositorilor
Navlul
Cheltuieli conexe ( Disbusements)
 30
Interesul ipotecarului
Raspunderea contractuala
Raspunderea fata de terti
Interese P&I

3/ Interese incidentale
Salariile comandantului si echipajului ;
Reasigurarea
 31
CURSUL 3. PRINCIPII GENERALE ALE ASIGURARII (2)

Principiul maximei bune credinte

Cand se incheie o asigurare maritima, asiguratorul trebuie sa isi fundamenteze rationamentul pe

informatiile pe i le ofera solicitantul direct sau prin brokerul sau. Asiguratorul trebuie sa analizeze si sa
decida, din informatiile oferite, daca sau nu sa accepte asigurarea si, daca da, la ce nivel al primei. Daca
asiguratorului i se declara ca bunurile vor fi incarcate in ladite de lemn, nu este rezonabil sa se astepte din
partea sa o examinare la fata locului pentru a verifica ca lucrurile se intampla asa. A plasa sarcina unor
astfel de verificari pe asigurator ar insemna sa i se puna in sarcina o obligatie intolerabila pentru el.
Alternativa este ca solicitantul asigurarii sa descrie corect toate caracteristicile materiale ale riscului.

In incercarea de a fi echitabil, Marine Insurance Act 1906, in sectiunea 17, stipuleaza ca responsabilitatea
respectarii maximei bune credinte incumba ambelor parti, atat asiguratului cat si asiguratorului ca parti
ale unui contract de asigurare. Contractul este bazat pe maxima buna credinta, sub incidenta legala a
doctrinei uberrimae fidei, si daca maxima bunei credinte nu este respectata de oricare dintre parti,
contractul poate fi neonorat de cealalta parte.

In practica,este mai putin obisnuit ca asiguratul sa aiba probleme “in a neonora contractul” cu exceptia
cazurilor cand poate obtine o returnare a primei uzand de aceasta. Asiguratorul este acela care, in
majoritatea cazurilor, poate fi afectat de lipsa de buna credinta si tot el este cel care poate recurge la
neonorarea contractului datorita lipsei de buna credinta a asiguratului. Contractul, in circumstantele
aratate, nu devine “nul”, ci “nu se onoreaza”, ceea ce, in termeni juridici, il aduce mai usor in fata
instantelor pentru contestarea dreptului de neonorare.

Numai legea poate declara un contract nul penrtu ca un contract nul nu poate fi executabil intr-o instanta.
Cand un asigurator nu isi onoreaza contractul, el trateaza chestiunea ca si cum nu ar fi acceptat contractul
initial. De aceea, recurgand, justificat, la o astfel de alternativa, asiguratorul este obligat sa returneze
prima asiguratului.

Marine Insurance Act precizeaza circumstantele in care o neonorare a contractului poate sa se produca :

In orice fel de polita – prin incalcarea bunei credinte, aceasta neinsemnand necesar o frauda ( frauda
viciaza contractul si in face nul).
Intr-o polita de voiaj – neinceperea voiajului intr-o perioada rezonabila de timp dupa ce riscul a fost
acceptat de asigurator.

Exista circumstante care il indreptatesc pe asigurator sa nu onoreze contractul, cum ar fi cele descrise
mai sus, si altele ( de exemplu : nerespectarea garantiilor, devierea ) care “ il descarca pe asigurator de
raspundere” de la o anumita data. Este important sa se sublinieze diferenta. Daca asiguratorul este
descarcat de raspundere de la o anumita data/eveniment, nu inseamna o neonorare a contractului,
asiguratorul fiind responsabil pentru pierderile recuperabile petrecute inainte de o astfel de descarcare de
raspundere. Nici o parte a primei nu este returnabila in situatia in care asiguratorul este in situatia
descarcarii de raspundere. Polita, chiar in cazurile de neonorare a contractului, ramane legal valabila si
asiguratul il poate da in judecata pe asigurator, fara a avea insa mari sanse de a castiga in astfel de cazuri.
 32
Dezvaluire si nedezvaluire

In ultimii ani a existat incercari repetate din partea Uniunii Europene sa schimbe pozitia legala din Marea
Britanie in ceea ce priveste dezvaluirea sau nedezvaluirea de catre asigurat sau brokerul sau. Daca sau nu
aceste schimbari vor surveni in timp, ele nu vor afecta pozitia legala in ceea ce priveste contractele de
asigurari pentru ca acestea nu sunt avute in vedere de recomandarile Uniunii Europene. In consecinta,
principiul bunei credinte continua sa fie respectat asa cum este el consacrat de Marine Insurance Act
1906.

Sarcina dezvaluirii este in primul rand a “propozantului” pentru ca el este cel care cunoaste toate faptele
legate de un obiect / marfa care urmaza sa fie asigurata. “Propozant” s-ar putea numi persoana care
intentioneaza sa contracteze o asigurare inainte de incheierea contractului de asigurare, in timp ce, dupa
incheierea contractului, acesta devine “asigurat”. Marine Insurance Act trateaza in sectiunile 18 si 19
aceasta problema si se refera tot timpul la “asigurat”.

In sectiunea 18 se prevede ca asiguratului i se cere sa dezvaluie asiguratorului, inainte de incheierea

contractului de asigurare, toate circumstantele materiale care ii sunt cunoscute. Asiguratul este considerat
ca fiind cunoscator al tuturor circumstantelor materiale care ar trebui stiute in operarea obisnuita a unei
afaceri, urmand ca, in situatia in care asiguratul nu dezvaluie o circumstanta materiala pe care ar fi trebuit
sa o cunoasca, el nu se poate prevala de sustinerea ca nu avea cunostinta de aceasta. Daca asiguratorul nu
dezvaluie o astfel de circumstanta, asiguratorul poate refuza despagubirea. Asiguratorul poate, daca
doreste, sa renunte el insusi la o astfel de nerealizare a contractului din cauza lipsei de buna credinta, fiind
o prerogativa a lui aceasta.

In aceasi sectiune se defineste circumstanta materiala ca fiind aceea care influenteaza judecata unui
asigurator prudent in fixarea primei de asigurare si, in primul rand, daca isi asuma riscul. Termenul
“circumstanta” include si orice comunicatie facuta de catre, sau primita de catre asigurat si , in
determinarea daca o circumstanta particulara este materiala sau nu, faptele trebuiesc considerate in luarea
unei decizii.

Pentru a proteja asiguratul pentru situatiile cand sarcina dezvaluirii nu ar trebui rezonabil plasata in
sarcina sa, sectiunea detaliaza circumstantele care nu trebuie dezvaluite de asigurat decat la cererea
expresa a asiguratorului pentru astfel de informatii. Daca asiguratorul solicita astfel de informatii,
nefurnizarea lor de catre asigurat intra in categoria nedezvaluirii chiar daca este vorba de circumstante
scutite de fi prezentate daca nu sunt solicitate. De exemplu, Act-ul prevede ca asiguratul nu este obligat sa
dezvaluie, decat daca i se cere expres, “orice circumstanta care ar duce la diminuarea riscului “. Nu apare
ca un beneficiu pentru asigurat sa retina o astfel de informatie care micsoareaza riscul punand-ul intr-o
lumina mai favorabila in fata asiguratorului, dar ar fi nedrept ca asiguratul sa fie decazut din despagubire
numai pentru ca nu a informat ceva care era in avantajul asiguratorului.

Nu ar fi, deasemenea, drept ca asiguratul sa fie penalizat pentru nedezvaluirea a ceva deja cunoscut de
catre asigurator sau care ar fi trebuit cunoscut de el. Deaceea, in lipsa unei solicitari exprese, asiguratul nu
trebuie sa dezvaluie “orice circumstanta care este cunoscuta sau se presupune sa fie cunoscuta de catre
asigurator. Asiguratorul se presupune a sti chestiuni de notorietate sau cunostinte comune, sau chestiuni
pe care un asigurator, in exercitarea obisnuita a meseriei sale, ar trebui sa le cunoasca”. Daca orice
circumstanta este publicata in presa nationala sau este intr-o publicatie familiara asiguratorului, este
rezonabil sa se astepte ca asiguratorul sa aiba cunostinta de o astfel de circumstanta.
 33
Asiguratorul poate renunta la anumite informatii, dar o data ce a procedat asa, nu se mai poate prevala
de nedezvaluirea acestora pentru a nu onora contractul. De aceea, Act-ul scuteste asiguratul de
dezvaluirile “ oricaror circumstante despre a caror informare asiguratorul a renuntat”.

Garantiile sunt continute intr-un contract de asigurare pentru a imbunatati sau mentine riscul. Cand o
circumstanta “ este superflu sa fie dezvaluita din cauza unei garantii”, asiguratul nu mai are obligatia sa o
dezvaluie.

De cele mai multe ori asiguratul isi contracteaza asigurarea prin intermediul unui broker si s-ar simti
tentat sa se exonereze de obligatiile de dezvaluire pentru ca nu a condus el insusi negocierile. Marine
Insurance Act 1906 previne o astfel de situatie impunand aceleasi obligatii pe care le impune asiguratului
si brokerului in seciunea 19. Pentru ca brokerul este mai versat in problemele asigurarii maritime dacat
asiguratul, seciunea 19 impune o obligatie suplimentara brokerului. Nu numai ca brokerul trebuie sa
dezvaluie tot ceea ce asiguratul ar fi trebuit sa o faca, dar el trebuie desemenea sa dezvaluie “ orice
circumstanta materiala care este cunoscuta lui, si un broker care asigura este considerat ca trebuie sa stie
orice circumstanta care in exercitarea profesiei sale ar trebui sa o stie sau care I-a fost comunicata.”
Deasemenea, brokerul trebuie sa dezvaluie “ orice circumstanta materiala pe care asiguratul ar trebui sa o
dezvaluie, cu exceptia cazurilor cand acestea sunt communicate prea tarziu de catre asigurat brokerului”.

Evident, un asigurat care foloseste seviciile unui broker este intr-o pozitie mai vulnerabila decat unul care
nu utilizeaza un broker daca se ajunge la problema nedezvaluirii. Daca un broker nu dezvaluie o
circumstanta materiala asiguratorului pe care ar fi trebuit sa o faca, acesta din urma este indreptatit sa nu
despagubeasca in aceasi maniera ca in situatia in care asiguratul insusi nu a dezvaluit circumstanta. Cel
care va suferi intr-un astfel de caz nu este brokerul, ci asiguratul. Daca brokerul a avut cunostinta de o
circumstanta materiala, pentru ca asiguratul I-a comunicat-o sau ar fi trebuit sa aiba cunostinta prin
practicarea obisnuita a meseriei, si nu a dezvaluit-o, cu consecinta evitarii contractului de catre asigurator,
atunci asiguratul are motive puternice sa il dea in judecata pe broker si sa solicite despagubiri pentru
neglijenta acestuia. Cu toate acestea, daca brokerul nu dezvaluie o fapta materiala pe care asiguratul ar fi
trebuit sa o dezvaluie, dar pe care asiguratul nu a comunicat-o brokerului sau acesta nu avea cum sa o
cunoasca prin exercitarea obisnuita a profesiei, asiguratul nu are temeiuri pentru a-l da in judecata pe
broker pentru neglijenta chiar daca asiguratorul nu despagubeste.

Se poate intampla ca asiguratul nu are cunostinta de o circumstanta materiala si nu exista motive sa se

creada ca ar trebui sa o stie prin exercitarea obisnuita a profesiei. Daca asiguratul afla despre acea
circumstanta inainte de incheierea contractului, el trebuie sa o dezvaluie asiguratorului sau brokerului
daca lucreaza prin broker pentru ca acesta din urma sa o comunice asiguratorului. Dar, daca asiguratul nu
are cunostinta de aceasta circumstanta pana in momentul cand este prea tarziu pentru a mai fi comunicata,
nu va fi considerata nedezvaluire.

Este important de stiut ca asiguratorul poate evita performarea contractului in situatia de nedezvaluire
chiar daca nedezvaluierea nu a afectat riscul sau este facuta din neglijenta.

Reprezentare si nereprezentare

In aceasi maniera in care principiul bunei credinte ii cere asiguratului sau brokerului sau sa dezvaluie
asiguratorului orice circumstanta materiala inainte de incheierea contractului, se cere ca aceste
circumstante sa fie real descrise. Daca bunurile sunt in mod obisnuit transportate in lazi de lemn si
asiguratul, sau brokerul sau, nu dezvaluie ca intr-o anumita ocazie bunurile sunt transportate in cutii de
 34
carton, aceasta va fi o nedezvaluire. Daca asiguratorul sau brokerul sau dezvaluie ca bunurile sunt
transportate in cutii de carton si le descrie pe acestea ca fiind superrezistente, de export, aceasta va fi o
reprezentare. Daca de fapt bunurile vor fi transportate in cutii de carton fragile, descrierea acestora ca
fiind superrezistente este o nereprezentare si asiguratorul poate evita despagubirea. O nereprezentare este
materiala daca ea “ ar influenta judecata unui asigurator prudent in fixarea primei de asigurare sau l-ar
determina sa accepte riscul”.

De aceea, o reprezentare este o declaratie a faptului, care este o declaratie corecta, si, atunci cand nu este
corecta, avem de a face cu o nereprezentare. Chiar daca este esential ca declaratiile catre asigurator
trebuie sa fie corecte, exista ocazii cand asiguratul, sau brokerul sau, cred ca spun adevarul ca ulterior sa
se dovedeasca ca, de fapt, declaratia lor nu a fost corecta. Daca asiguratul, sau brokerul sau, a actionat
intr-o astfel de situatie cu buna credinta, nu se pune problema unei nereprezentari in sensul legii.

Asiguratul sau brokerul sa nu sunt obligati de notiunea de reprezentare pana in momentul in care
contractul este incheiat, pana atunci ei putand sa retraga sau sa corecteze anumite informatii pe care le-au
transmis deja.

Este uzual ca asiguratorii sa intrebe asiguratii despre istoria reclamatiilor din asigurare pe care le-au avut,
mai ales in cazul unor contracte mari. In absenta insa a unei astfel de intrebari exprese, nedezvaluirea
reclamatiilor din trecut nu da dreptul asiguratorului sa evite onorarea contractului. Daca el pune totusi o
astfel de intrebare, dezvaluirea devine materiala si informatia trebuie sa fie corecta. Brokerii de obicei, tin
evidenta reclamatiilor la politele deschise sau alte contracte de acest gen, din care pregatesc statistici pe
care le prezinta unui asigurator nou sau , la reinoirea asigurarii asiguratorilor existenti.

Garantii

Sectiunea 33, subsectiunea 1, din Marine Insurance Act 1906 defineste ce inseamna o garantie in materia
asigurarilor. Ea “inseamna o garantie promisa, o garantie prin care asiguratul se obliga ca un anumit lucru
particular trebuie sau nu trebuie facut, sau ca o anumita conditie va fi indeplinita, sau prin care se afirma
sau se neaga existenta unui anumit stari de fapt.”

Este putin de adaugat la o astfel de definitie pentru clarificare, dar trebuie totusi precizat ca asiguratul este
cel care isi asuma o astfel de garantie in asigurarea maritima.

Daca este sau nu relevanta fata de risc, garantia trebuie respectata de asigurat asa cum a fost asumata.
Garantia trebuie interpretata si respectata literal si daca aiguratul nu o respecta intocmai, ne aflam in
situatia incalcarii unei garantii. In situatia incalcarii unei garantii, asiguratorul este descarcat de obligatia
de plata de la data incalcarii. El ramane responsabil pentru riscurile asigurate pentru perioada anterioara
incalcarii garantiei.

Exist un concept popular in piata de asigurari maritime ca, in eventualitatea incalcarii unei garantii,
asiguratorul este indreptatit sa evite contractul. Aceasta, probabil, din cauza ca “ la efectele incalcarii unei
garantiei asiguratorul poate renuntata .” Cu toate acestea, Act-ul statueaza clar in sectiunea 33 sub.3 ca
asiguratorul “ este decarcat de raspundere de la data incalcarii garantiei.” Nu exista dubiu ca nu exista
diferenta mare in ceea ce priveste efectul final intre asiguratorul evita contractul” si “asiguratorul este
descarcat de responsabilitate.” Un studiu atent ne va releva ca in toate cazurile de evitare, contractul este
evitat in intregime si asiguratorul este descarcat de toate raspunderile. In cazul incalcarii unei garantii,
 35
asiguratorul ramane responsabil pentru orice pierdere cauzata de un risc asigurat aparuta inainte de
data incalcarii garantiei. Cand contractul este anulat inainte de atasarea riscului, prima se returneaza.

Cu toate ca o garantie trebuie respectata literal, exista anumite circumstante in care anumite nerespectari
pot fi admise. Aceste exceptii sunt enumerate in sectiunea 34 a Marine Insurance Act 1906. Pe langa
circumstantele in care asiguratorul renunta el expres la efectele incalcarii unor garantii, sectiunea 34
excepteaza o incalcare de garantii in urmatoarele situatii :

1/ Cand circumstantele care l-au determinat pe asigurator sa insiste in includerea respectivei garantii intr-
un contract inceteaza sa existe si ar fi nerezonabil sa se insiste in continuarea garantiei. Trebuie reamintit
ca o garantie trebuie sa fie respectata literal fie ca este sau nu relevanta pentru risc. Cu toate acestea, cand
circumstantele se schimba si garantie nu mai este necesara, nerespectarea ei este exceptata.

2/ Asiguratorul nu poate insista pe o garantie care l-ar obliga pe asigurat sa incalce legea. In consecinta,
cand o lege ulterioara prevede ca este ilegal pentru asigurat sa respecte o anumita garantie, nerespectarea
ei devine exceptata.

Garantiile sunt de doua tipuri :

A/ Garantii exprese.

B/ Garantii implicite.

A/Garantiile exprese sunt acelea care sunt continute in polita sau intr-un document care are legatura cu
polita. In fapt, garantia expresa trebuie scrisa, batuta la masina, printata pe polita sau pe documentul in
legatura cu polita si poate, in consecinta, fi citita. O garantie expresa este o conditie care prevaleaza
oricarei prevederi din polita cu care ar putea fi in conflict. Ea nu exclude o garantie implicita, cu exceptii
la care ne vom referi in continuare.

In definirea unei garantii exprese, este folositore utilizarea unor exemple cum ar fi : “Se garanteaza
ambalaj profesionist” in politele care acopera marfuri sau “ Garantat nu la nord de 50 grade Nord” intr-o
polita care acopera o nava.

In multe cazuri, incalcarea unei garantii exprese mentine asigurarea, cu conditia avizarii immediate a
asiguratorului si plata unei prime suplimentare rezonabile. Garantiile exprese sunt cu precadere utilizate
in asigurarea casco de corp si masini. Clauzele corp ale Institutului Asiguratorilor din Londra impun
garantii in privinta remorcajului si in incheierea politelor de cheltuieli portuare (disbursements).
Incalcarea primei poate tine nava asigurata cu aviz prompt si aprobarea asiguratorului plus o prima
suplimentara, in timp ce incalcarea garantiei de cheltuieli nu mai mentine in operare asigurarea.

Garantiile Institutului sunt un set de clauze casco standard care se utilizeaza pentru a restrictiona
navigatia navei asigurate in anumite zone geografice. O alta garantie expresa este aceea care
restrictioneaza transportul carbunelui Indian ca marfa. Cand acest set de garantii este atasat unei polite H
& M (casco), incalcarea oricarei dintre garantiile exprese mentine asigurarea in termenii clauzei de
incalcare de garantii asa cum este definita de clauzele casco ale Institutului.
 36
B/ Garantii implicite.

O garantie implicita nu apare in polita. Este o garantie care se intelege prin lege ca exista in contract chiar
daca nu este statuata in el. Garantia implicita trebuie respectata in aceasi maniera in care este respectata o
garantie explicita, iar in caz de nerespectare asiguratorul este descarcat de raspundere de la data incalcarii.

Cele mai importante garantii implicite sunt : starea de buna navigabilitate si legalitatea.

Starea de buna navigabilitate a navei – MIA 1906 Sect.39) - Scopul unei garantii este sa garanteze ca
riscul asigurat se mentine asa cum a fost el inteles de asigurator cand a acceptat riscul, sau chiar sa il
imbunatateasca. Daca asigurarea acopera nava in sine sau marfurile de pe o nava, este de o importanta
vitala pentru asigurator ca nava sa fie in stare de buna navigabilitate. Armatorul, in general nu poate sa ia
prea multe masuri practice pentru a mentine starea de buna navigabilitate a navei in timp ce aceasta se
afla in voiaj, dar poate cel putin sa se ingrijeasca ca aceasta sa nu plece in voiaj in stare de proasta
navigabilitate.

Deaceea, in toate politele de voiaj este o garantie implicita ca nava este in stare de buna navigabilitate la
inceputul voiajului. Aceasta inseamna ca nava este rezonabil inzestrata in scopul efectuarii voiajului
particular asigurat. In stabilirea daca o nava este rezonabil inzestrata, trebuie avute in vedere proviziile,
bunkerul, echipamentele, echipamentele speciale, motorul principal, alte motoare si echipamente electrice
si dispozitive, precum si starea generala a corpului si a tubulaturilor de la bord. In plus nava trebuie sa
aiba un comandant competent si un echipaj complet format din ofiteri si nebrevetati. Nava trebuie sa fie
inzestrata rezonabil si potrivit din toate punctele de vedere pentru voiajul care urmeaza sa il faca. Daca
nava este intr-un port cand asigurarea incepe sa functioneze, nava trebuie sa fie rezonabil echipata ca sa
faca fata pericolelor dintr-un port, dar nu este necesar sa fie in stare de buna navigabilitate pana la
inceperea propriu – zisa a voiajului. Acelasi principiu se aplica cand voiajul se desfasoara in etape, unde,
fiecare etapa poate insemna preparative diferite in a pune nava in buna stare de navigabilitate fiind nevoie
de pregatiri si echipamente diferite.Nava trebuie sa fie in stare de buna navigabilitate la inceperea fiecarei
etape.

In asigurarea navelor, garantia de buna navigabilitate se aplica numai politelor de voiaj. MIA 1906
specifica : “ In politele de timp nu exista o garantie implicita ca nava va fi in stare de buna navigabilitate
in orice etapa a aventurii maritime, dar unde, cu stiinta asiguratului, nava este trimisa pe mare in stare de
prosta navigabilitate, asiguratorul nu este responsabil pentru orice pierdere care s-ar putea ivi ca urmare a
acestei stari de proasta navigabilitate.” Aceasta diferenta este importanta, pentru ca incalcarea garantiei
de stare de buna navigabilitate nu tine nava asigurata prin politele standard casco. Drept urmare, daca o
nava este asigurata pentru un voiaj, in conditiile Clauzelor Institutului pentru Voiaj si nava pleaca intr-o
stare de proasta navigabilitate, nici o pierdere nu se recupereaza sub incidenta politei, cu exceptia cazurile
in care asiguratorul renunta la drepturile conferite de incalcarea de garantie. Daca nava este sub incidenta
unei polite de timp ( Institute Time Clauses) , starea de proasta navigabilitate nu afecteaza recuperarea
pierderilor – altele decat cele provenite direct din starea de proasta navigabilitate, dar si in acest caz,
asiguartorul trbuie sa probeze ca asiguratul avea cunostinta de o astfel de stare de proasta navigabilitate
pentru a respinge dauna.

In ciuda diferentelor dintre politele casco de voiaj si de timp in ceea ce priveste proasta stare de
navigabilitate, in practica sunt putine polite de voiaj; interesul trebuie avut in principal in asigurarile
cargo in legatura cu starea de buna navigabilitate a navei.
 37
De multi ani, asiguratorii de marfuri au fost inclinati sa ofere asiguratilor de marfuri beneficiul
dubiului cand bunurile lor erau transportate pe nave in afara controlului lor. De fapt, pana in 1982,
clauzele standard de marfa ale Institutului incoporau o clauza prin care asiguratorii admiteau ca starea de
buna navigabilitate era o problema intre ei si asiguratii lor, mentindu-si dreptul la subrogare impotriva
carausului in cazul ca bunurile erau transportate pe o nava in proasta stare de navigabilitate. Odata cu
introducerea noii formede polita, MAR 1982, si necesitatea amendarii clauzelor de marfa ale Institutului,
asiguratorii au avut oportunitatea sa isi revizuiasca pozitia in ceea ce priveste garantia de stare de buna
navigabilitate.

Clauzele Institutului pentru marfa din 1982 nu mai admit starea de buna navigabilitate automat. La
efectele incalcarii garantiei pentru starea de buna navigabilitate nu se poate renunta decat daca asiguratul
poate sa demonstreze ca nu a avut cunostinta ca a incarcat bunurile asigurate pe o nava in proasta stare de
navigabilitate. In alte cuvinte, asiguratorii nu isi mai asuma ignoranta asiguratilor in ceea ce priveste
conditia navei transportatoare. Clauzele de marfa ale Institutului (1982) merg mai departe excluzand toate
pierderile si avariile rezultate din proasta stare de navigabilitate a navei oceanice sau a ambarcatiunii
utilizate pentru incarcarea sau descarcarea navei, cand asiguratul are cunstinta de proasta stare de
navigabilitate a navei sau ambarcatiunii in momentul incarcarii sau descarcarii bunurilor pe si de pe ele.
In Marine Insurance Act nu exista nici o garantie implicita in ceea ce priveste starea de buna
navigabilitate a ambarcatiunilor.

In plus fata de garantia implicita de buna stare de navigabilitate, Marine Insurance Act 1906 impune o
garantie in toate politele de marfa in ceea ce priveste compatibilitatea navei maritime sa transporte
marfurile asigurate.In vechile Clauze pentru marfa ale Institutului nu se aborda o astfel de problema, dar
cele noi ( 1982) trateaza incompabilitatea navei cu marfa in aceasi maniera cu proasta stare de
navigabilitate.

Trebuie notat ca, Carriage of Goods by Sea Act (1971) – care realizeaza in fapt implementarea Regulilor
de la Haga in legislatia Marii Britanii – cere carausului sa depuna diligentele rezonabile pentru a pune la
dispozitie o nava atat in buna stare de navigabilitate cat si potrivita (compatibila) cu marfa care urmeaza
sa fie transportata.

Legalitatea. Aventura maritima trebuie sa fie legala, respectiv sa respecte prevederile legale si morale in
conformitate cu prevederile si uzantele din tarile din care si spre care se efectueaza.

Intentia presupune savarsirea, cu premeditare, a unor actiuni care duc la producerea de daune. Imprudenta
exclude intentia de a provoca daune, ceea ce deosebeste cele doua situatii. Raspunderea asiguratorului
este angajata in mod diferit in functie de reglementarile in vigoare in fiecare tara. Marine Insurance Act
acopera imprudenta de orice fel, dar asiguratorul este eliberat de raspundere in caz de actiune intentionata
a asiguratului.
Causa proxima

Marine Insurance Act 1906, sectiunea 55, prevede ca asiguratorul este raspunzator pentru orice paguba
cauzata direct de risc asigurat dar nu este raspunzator pentru pierderile care nu au fost cauzate direct de
un risc asigurat. Este de aceea esential sa se determine cauza directa care a produs o pierdere pentru a
vedere daca aceasta este recuperabila sau nu in conditiile politei.

Definitia acceptata a causa proxima a fost data in solutia unei cauze in practica judiciara britanica (
Pawsey v. Scottish Union National 1908) : causa proxima reprezinta cauza activa, efectiva, care pune
 38
in miscare declansarea unui flux de evenimente care determina o pierdere, fara interventia nici
unei forte care a inceput sau a functionat activ, provenita dintr-o sursa noua si independenta.

Causa proxima provine din principiul de drept roman “causa proxima non remota spectatur”, ceea ce
inseamna ca trebuie avuta in vedere cauza apropiata, directa, si nu cea indepartata.

In determinarea causei proxime a unei pierderi, trebuie avuta in vedere numai cauza dominanta si efectiva
care a provocat pierderea. Aceasta nu inseamna in mod necesar ca cea mai apropiata in timp de eveniment
este si causa proxima. De exemplu, daca o nava este scufundata in mod intentionat, causa proxima este
scufundarea cu intentie, pentru ca ea este cauza dominanta si efectiva, desi cea mai apropiata in timp ar fi
patrunderea apei de mare in corpul navei.Simplitatea determinarii causei praxima in acest exemplu nu a
impiedicat avocatii sa incerce o recuperare de la asiguratori, fiind insa respinsa de Curte ( P.Samuel & Co
v. Dumas 1924)

Sunt putine cazurile cand causa proxima este usor de determinat. In aproape toate cazurile care conduc la
o pierdere exista si un numar de cauze indepartate care contribuie indirect la aceasta. Odata ce causa
proxima se determina, cauzele indepartate pot fi ignorate.

Daca o nava se pune pe uscat din caza ca lumina unui far nu functioneaza, causa proxima a pierderii este
esuarea accidentala. Nefunctionarea farului este o cauza indepartata. Aceasta decizie a fost luata in cazul
“ Ionides v. Universal Marine Insurance Association 1863”.

O nava s-a colizionat si intra intr-un port de refugiu pentru reparatii. Ea transporta a incarcatura de fructe
care au trebuit descarcate pentru efectuarea reparatiilor, ulterior fiind reincarcate. Aceasta actiune a
determinat deteriorarea fructelor datorita intarzierii. Causa proxima a pagubei este intarzierea. Coliziunea
care a provocat intarzierea si actiunile de descarcare si reincarcare sunt toate cauza indepartate. Aceasta
decizie a fost data in cazul “Pink v. Fleming 1890”.

Un alt caz citat de literatura de spacialitate este “Leyland Shipping Co Ltd v. Norwich Union Fire
Insurance 1918 cand o nava ce apartinea reclamantului a fost scufundata in timpul unei furtuni dupa ce
fusese avariata de o torpila. S-a considerat ca torpila si nu furtuna a fost cauza imediata – causa proxima –
care a dus la naufragiu. Riscul de razboi era exclus din conditiile de asigurare, motiv pentru care nu s-a
platit despagubire. Din documentele emise de Curte a rezultat ca “ a trata causa proxima ca fiind prima
cauza sub aspect cronologic este inadmisibil. Adevarata cauza este prima sub aspectul eficientei”.

Cateodata este extrem de dificil sa se determine causa proxima a unei pierderi. Atat de dificil incat chiar
autoritati in materie au vederi diferite. O ilustrare a acestei situatii o poate da cazul “Coxwold” care a fost
judecat in 1942. Partile in cauza erau “Yorkshire Dale S.S. Ltd v. Minister of War Transport “ .
“Coxwold” era un tanc care transporta petrol la o baza militara din Narvik. Nava era inchiriata de guvern
si nu exista dubii ca era implicata intr-o actiune de razboi. Nava facea parte dintr-un convoi care a primit
ordinul sa se disperseze datorita informatiilor care indicau pericol de submarine adverse care se aflau pe
directia de deplasare a navei. Nava a schimbat de drum indreptandu-se spre Isle of Skye dar, datorita cetii
groase si a unui curent de maree extrem de puternic, a esuat pe insula. Ulterior nava nu a mai putut fi
salvata si a devenit o pierdere totala.
Nu a existat vreo disputa in ceea ce priveste faptul ca nava a fost o pierdere totala. Existau totusi doua
polite de asigurare separate. Una dintre aceste doua polite excludea riscurile de razboi in timp ce cealalta
polita acoperea si riscurile de razboi excluse de polita ordinara. Cazul a fost un test pentru determinarea
sub incidenta careia dintre polite trebuie efectuata despagubirea. O fateta a argumentatiei a fost ca,
 39
deoarece nava era implicata intr-o operatiune de razboi, inchiriata de guvern, si dispersia convoiului s-a
facut datorita pericolului submarinelor, pierderea trebuie considerata o pierdere datorata unui risc de
razboi si intra sub incidenta politei care acoperea acest risc. Pe de alta parte, s-a argumentat ca pierderea
navei a fost cauzata de simpla “esuare” si esuarea fiind un pericol al marii pierderea trebuie despagubita
de polita maritima ordinara.
Tribunalul a hotarat ca, datorita faptului ca nava era implicata intr-o actiune de razboi, pierderea trebuie
despagubita de subscriitorii politei de razboi, lucru care s-a si intamplat. Cu toate acestea, un sector
important al pietii de asigurari maritime nu fost de acord cu aceasta decizia sustinand ca de fapt causa
proxima a fost esuarea, restul fiind cauze indepartate. Impactul a fost atat de mare in piata incat au fost
facute modificari clauzelor de excludere a riscului de razboi in toate politele maritime pentru ca, in
situatii similare, pierderea sa fie sub incidenta acestora si nu a subscriitorilor de risc de razboi.

Trebuie notat ca in practica se are in vedere lantul de evenimente si ca acest lant nu trebuie sa fie intrerupt
intre causa proxima si pierderea efectiva pentru ca aceasta sa fie considetata causa proxima a pierderii. Un
alt element care trebuie avut in vedere este existenta unui risc “ exclus” in lantul de evenimente. Daca
causa proxima a fost ea insasi provocata de un pericol exclus atunci nu se va acorda despagubire chiar
daca causa proxima a fost un pericol acoperit de polita. Pentru a exemplifica, sa presupunem o nava in
constructie. Printre pericolele asigurate este si riscul de incendiu, dar cutremurul este un risc exclus. Se
petrece un cutremur care sectioneaza o tubulatura de combustibil izbucnind un incendiu care provoaca
pierderi navei. Desi causa proxima a fost incendiul, el a fost provocat de un risc neasigurat – cutremurul
– si nu vom avea in acest caz despagubire.

Determinand causa proxima a pierderii, pasul urmator este a vedea daca pericolul cauzator este acoperit
de polita. In cazul asigurarilor de marfa, anumite tipuri de pierderi nu sunt guvernate de principiul causei
proxime; pierderile atribuite rezonabil anumitor riscuri numite sunt acoperite. Nu acelasi lucru se
intampla in cazul politelor casco unde nici o pierdere nu este recuperabila daca nu este cauzata de causa
proxima a unui risc asigurat.

SINTEZE CURSUL 3. PRINCIPII GENERALE ALE ASIGURARII (2)

Principiul maximei bune credinte

In incercarea de a fi echitabil, Marine Insurance Act 1906, in sectiunea 17, stipuleaza ca responsabilitatea
respectarii maximei bune credinte incumba ambelor parti, atat asiguratului cat si asiguratorului ca parti
ale unui contract de asigurare. Contractul este bazat pe maxima buna credinta, sub incidenta legala a
doctrinei uberrimae fidei, si daca maxima bunei credinte nu este respectata de oricare dintre parti,
contractul poate fi neonorat de cealalta parte.

Marine Insurance Act precizeaza circumstantele in care o neonorare a contractului poate sa se produca :

(1) In orice fel de polita – prin incalcarea bunei credinte, aceasta neinsemnand necesar o frauda ( frauda
viciaza contractul si in face nul).
(2) Intr-o polita de voiaj – neinceperea voiajului intr-o perioada rezonabila de timp dupa ce riscul a fost
acceptat de asigurator.
 40
Dezvaluire si nedezvaluire

Sarcina dezvaluirii este in primul rand a “propozantului” pentru ca el este cel care cunoaste toate faptele
legate de un obiect / marfa care urmaza sa fie asigurata. “Propozant” s-ar putea numi persoana care
intentioneaza sa contracteze o asigurare inainte de incheierea contractului de asigurare, in timp ce, dupa
incheierea contractului, acesta devine “asigurat”. Marine Insurance Act trateaza in sectiunile 18 si 19
aceasta problema si se refera tot timpul la “asigurat”.

In sectiunea 18 se prevede ca asiguratului i se cere sa dezvaluie asiguratorului, inainte de incheierea

contractului de asigurare, toate circumstantele materiale care ii sunt cunoscute.

Este important de stiut ca asiguratorul poate evita performarea contractului in situatia de nedezvaluire
chiar daca nedezvaluierea nu a afectat riscul sau este facuta din neglijenta.

Reprezentare si nereprezentare

In aceasi maniera in care principiul bunei credinte ii cere asiguratului sau brokerului sau sa dezvaluie
asiguratorului orice circumstanta materiala inainte de incheierea contractului, se cere ca aceste
circumstante sa fie real descrise.

Garantii

Sectiunea 33, subsectiunea 1, din Marine Insurance Act 1906 defineste ce inseamna o garantie in materia
asigurarilor. Ea “inseamna o garantie promisa, o garantie prin care asiguratul se obliga ca un anumit lucru
particular trebuie sau nu trebuie facut, sau ca o anumita conditie va fi indeplinita, sau prin care se afirma
sau se neaga existenta unui anumit stari de fapt.”

Este putin de adaugat la o astfel de definitie pentru clarificare, dar trebuie totusi precizat ca asiguratul este
cel care isi asuma o astfel de garantie in asigurarea maritima.

Garantiile sunt de doua tipuri :

A/ Garantii exprese.

B/ Garantii implicite.

A/Garantiile exprese sunt acelea care sunt continute in polita sau intr-un document care are legatura cu
polita. In fapt, garantia expresa trebuie scrisa, batuta la masina, printata pe polita sau pe documentul in
legatura cu polita si poate, in consecinta, fi citita. O garantie expresa este o conditie care prevaleaza
oricarei prevederi din polita cu care ar putea fi in conflict. Ea nu exclude o garantie implicita, cu exceptii
la care ne vom referi in continuare.

B/ Garantii implicite.

O garantie implicita nu apare in polita. Este o garantie care se intelege prin lege ca exista in contract chiar
daca nu este statuata in el. Garantia implicita trebuie respectata in aceasi maniera in care este respectata o
garantie explicita, iar in caz de nerespectare asiguratorul este descarcat de raspundere de la data incalcarii.
 41
Cele mai importante garantii implicite sunt :

Starea de buna navigabilitate a navei

In plus fata de garantia implicita de buna stare de navigabilitate, Marine Insurance Act 1906 impune o
garantie in toate politele de marfa in ceea ce priveste compatibilitatea navei maritime sa transporte
marfurile asigurate.

Legalitatea. Aventura maritima trebuie sa fie legala, respectiv sa respecte prevederile legale si morale in
conformitate cu prevederile si uzantele din tarile din care si spre care se efectueaza.

Causa proxima

Marine Insurance Act 1906, sectiunea 55, prevede ca asiguratorul este raspunzator pentru orice paguba
cauzata direct de risc asigurat dar nu este raspunzator pentru pierderile care nu au fost cauzate direct de
un risc asigurat. Este de aceea esential sa se determine cauza directa care a produs o pierdere pentru a
vedere daca aceasta este recuperabila sau nu in conditiile politei.

Definitia acceptata a causa proxima a fost data in solutia unei cauze in practica judiciara britanica (
Pawsey v. Scottish Union National 1908) : causa proxima reprezinta cauza activa, efectiva, care pune
in miscare declansarea unui flux de evenimente care determina o pierdere, fara interventia nici
unei forte care a inceput sau a functionat activ, provenita dintr-o sursa noua si independenta.

Causa proxima provine din principiul de drept roman “causa proxima non remota spectatur”, ceea ce
inseamna ca trebuie avuta in vedere cauza apropiata, directa, si nu cea indepartata.

In determinarea causei proxime a unei pierderi, trebuie avuta in vedere numai cauza dominanta si efectiva
care a provocat pierderea.

Principiul despagubirii

In cazul asigurarilor de bunuri si de raspundere ( cu unele exceptii), contractul de asigurare este un

contract de indemnizare ( de despagubire).

Conform acestui principiu, asiguratul este repus in situatia financiara pe care a avut-o inainte de
producerea pierderii. Acest lucru este in deplina concordanta cu conceptul de baza al asigurarii care
consta in compensarea pierderilor suferite, si nu in obtinerea unui profit. Indemnizarea reprezinta deci
compensarea financiara exacta a pierderii suferite.

Subrogarea

Ca regula generala, asiguratorul se subroga in toate drepturile asiguratului sau beneficiarului asigurarii,
contra celor raspunzatori de producerea pagubei in limita despagubirii platite.

Este un principiu aplicabil contractelor de indemnizare.

 42
Prin subrogare, asiguratorul exercita actiunea in nume propriu, ca titular al dreptului creantei, respectiv
actiunea pe care asiguratul ar fi intentat-o impotriva autorului pagubei. Asiguratorul va beneficia de toate
avantajele, outand opune tertilor mijloacele de aparare sau exceptiile ce ar fi fost invocate de asigurat.

Contributia

Contributia consta in dreptul asiguratorului de a solicita alti asiguratori raspunzatori in mod similar, nu
neaparat egal, pentru o dauna suferita de un asigurat, in vederea co-participarii la acoperirea despagubirii
cuvenite asiguratului, inclusiv costurile aferente.

Ea apare acolo unde exista o suprapunere a asigurarii, respectiv in situatiile in care asiguratul este acoperit
mai mult decat o singura data pentru aceeasi pierdere.

Contributia se aplica, la fel ca si subrogarea, numai la contractele de despagubire.

Ea presupune existenta a cel putin doi asiguratori care acopera interesul aceluiasi asigurat.
CURSUL 4 .Piete reprezentative. Piata Londrei. Piata Lloyd's

Cea mai veche si mai mare piata internationala de asigurari si reasigurari se gaseste la Londra. Ea
s-a nascut si s-a dezvoltat ca o piata internationla a asigurarilor si reasigurarilor din piata internationala a
asigurarilor directe, ajungand sa detina o pozitie de monopol si sa influenteze mersul afacerilor, practica
si conditiile de asigurare si reasigurare pe toate celelalte piete din lume. Piata Londrei este puternic
internationala, aici tranzactionandu-se asigurari venite din toata lumea, aproape trei sferturi din numarul
companiilor de asigurari si reasigurari care activeaza fiind companii straine, dintre cele mai mari din
lume.
Pe piata Londrei activeaza un numar foarte mare de organizatii ce desfasoara toate tipurile de
afaceri de asigurare si reasigurare intalnite in lume, avand astfel caracterul unei piete combinate de
asigurari si reasigurari care cuprinde:
- subscriitorii Lloyd's care accepta asigurari directe si reasigurari;
- companii britanice care accepta asigurari directe si reasigurari;
- companii britanice profesionale de reasigurari care, de regula, sunt filiale sau sucursale ale
marilor companii britanice de asigurari – reasigurari;
- reasiguratori profesionisti din alte tari care activeaza prin filiale sau companii sucursale
inregistrate in Marea Britanie;
- companii generale provenind din alte tari care isi desfasoara activitatea prin filiale, sucursale sau
agentii de subscriere care accepta asigurari si reasigurari;
- cluburi de protectie si indemnizare pentru asigurarile maritime ( P&I Clubs);
- brokeri de asigurari – reasigurari care intermediaza cea mai mare parte a afacerilor de asigurari si
reasigurari plasate pe piata londoneza, uneori specializati in anumite categorii de asigurari – reasigurari.
De aceea, unii specialisti afirma ca "Londra ar fi mult mai bine descrisa ca fiind alcatuita dintr-un
numar de piete suprapuse strans legate prin practica si traditie".
Infiintarea de filiale in strainatate de catre marile societati engleze de asigurari si de reasigurari a
facut ca practica lor in domeniu sa se extinda in toata lumea, conferind Londrei statutul de cea mai
importanta piata internationala in acest domeniu. La aceasta contribuie si traditia sa prin existenta unor
societati vechi, de renume international si cu activitate recunoscuta.
Unele companii, odata cu aparitia unor piete noi, au atras, prin vechile lor legaturi, tranzactii de
reasigurare la Londra care a putut oferi o mare varietate de tipuri de asigurari si reasigurari, asiguratori si
reasiguratori. Aici actionau asa-numitele "fringe companies" (companii de margine), respectiv companii
mici ce subscriau afaceri in strainatate prin agentii de subscriere, filiale sau reprezentante ale marilor
companii straine de asigurari si reasigurari.
Tendintele multor tari privind obligatia persoanelor juridice si a persoanelor fizice de a-si acoperi
riscurile prin asigurare in tara, precum si limitarea plasarii lor in afara granitelor au dus la imposibilitatea
ajungerii lor pe piata asigurarilor londoneze. Nevoia de protectie a companiilor de asigurari din aceste tari
prin reasigurare a determinat patrunderea lor pe pietele reasigurarilor in calitate de reasigurati, oferind noi
afaceri brokerilor si societatilor de reasigurare.
Piata londoneza concentreaza cea mai mare parte a reasigurarilor provenite de la companiile de
asigurari din S.U.A., Japonia si pentru o mare parte a companiilor nationale de asigurari din tarile in curs
de dezvoltare. In privinta companiilor de asigurari din Europa care cumpara reasigurari, apar diferente
semnificative de la o tara la alta.
Specific Londrei este faptul ca sunt subscrise toate categoriile de asigurari si reasigurari, in toate
metodele si formele cunoscute. In comparatie cu alte piete, aici sunt concentrate cele mai multe tranzactii
pentru acoperirea riscului de catastrofa, cu deosebire pentru transporturi maritime, aeriene si pentru
bunuri (property).
 Printre cele mai mari virtuti ale pietei londoneze se detaseaza flexibilitatea si originalitatea in
abordarea a noi forme de acoperire si a noi riscuri.
Londra a oferit, inca de la inceput, conditii optime pentru a deveni o piata internationala prin
nivelul dezvoltarii economice, printr-o moneda nationala puternica, prin reglementari favorabile privind
controlul schimburilor si tranzactiile de reasigurare internationale, prin sprijinul acordat de catre institutii
financiar – bancare experimentate si, nu in ultimul rand, prin libertatea acordata de guvern in incheierea
tranzactiilor de asigurare si reasigurare si incurajarea infiintarii in Londra de companii straine.
Iata cum o descrie J.s. Neave:
"O baza financiara rasunatoare si o experienta tehnica deosebita, o moneda liber negociabila si
reglementari pentru controlul schimburilor favorabile incheierii libere a unor tranzactii de reasigurari
internationale, flexibilitate, implicand o anumita dimensiune si varietate a opiniilor tehnice, si cu o
bunavointa de a considera toate tipurile de protectie pentru a se putea obtine cotatii competitive".
In Marea Britanie mai exista si alte piete, dar de o importanta mult diminuata. Este cazul pietelor
de la Liverpool si Glasgow, functionand dupa modelul pietei londoneze cu care, evident, colaboreaza
permanent. Din veniturile totale din prime, Lloyd's obtine numai 25% de pe piata Marii Britanii, circa
50% de pe piata S.U.A. si restul de pe celelalte piete din lume. Activitatea in domeniul reasigurarilor
internationale face ca Lloyd's sa rivalizeze cu multe companii mari din lume, pastrandu-si un loc unic si
binemeritat pe aceasta piata.
Alaturi de piata Lloyd's, la Londra s-a creat o replica a acesteia si anume Institutul Asiguratorilor
din Londra – Institute of London Underwriters. Este o piata asemanatoare ca mod de subscriere si
tranzactionare, unde asiguratorii sunt societati de asigurare si nu sindicatele ca in cazul pietei Lloyd's.
Pe piata Londrei activeaza si unele asociatii profesionale, cum sunt London International
Insurance and Reinsurance Market Association (LIRMA) si Association of British Insurers (ABI).
PIATA LLOYD'S

Lloyd's of London este inima pietei asigurarilor din Londra.

Este cea mai importanta si mai reprezentativa piata de asigurari din lume, tranzactionand un
volum impresionant de asigurari si reasigurari, exprimat in miliarde de dolari anual. Poate fi considerata
drept bursa de asigurari si reasigurari. Lloyd's nu preia riscuri in asigurare; acest lucru este facut de catre
persoanele fizice si juridice ca membrii ai sai. Cea mai puternica pozitie pe piata londoneza au detinut-o
si o detin, in continuare, asociatiile de subscriitori individuali "Lloyd's", impreuna cu sistemul lor foarte
dezvoltat de brokeri ce formeaza ei insisi o piata de sine-statatoare si care confera acesteia forta si
unicitate.
Mecanismul de functionare a pietei Lloyd's nu poate fi inteles fara cunoasterea evolutiei sale, care
ii confera originalitatea pe care si-a pastrat-o permanent.
Corporatia Lloyd's este o organizatie de subscriitori individuali a carei istorie incepe la sfarsitul
secoului al XVII-lea cand cafenelele incepusera sa devina o parte componenta a peisajului monden. Mai
precis, in anul 1688 la cafeneaua londoneza de pe Tower Street, aflata in proprietatea lui Edward Lloyd,
negustorii englezi subscriau asigurari maritime si negociau afaceri. Clientii lui Lloyd erau, in cea mai
mare parte, proprietari de nave, comercianti, navigatori, capitani de nave si alte persoane, multe dintre ele
cu interese in comertul pe mare. Faima acestei cafenele a fost mult sporita prin faptul ca Lloyd a cultivat
numai informatiile adevarate, a descurajat barfele specifice perioadei respective si, de aceea, clientii
poposeau pentru a afla date reale despre viteza vantului pe mare, furtuni, naufragii, preturi ale
transportului, marfa disponibila pentru transport. Astfel, cafeneaua a devenit un mic centru de referinta
pentru obtinerea unor informatii verosimile si, mai tarziu, o piata pentru transporturi maritime si pentru
asigurari legate de comertul maritim.
 In anul 1692 ea a fost mutata pe Lombard Street, nr.16, unde a ramas si dupa ce proprietarul a
murit, probabil fara sa realizeze prestigiul mondial de care urma sa se bucure numele sau.
Edward Lloyd a inteles importanta activitatilor ce se desfasurau in cafeneaua sa si, ca un bun
comerciant, pentru a-si pastra clientela si a atrage noi consumatori a incercat sa-I sprijine prin crearea
unui loc special pentru discutii, amenajarea unei tribune de unde se faceau anunturi importante pentru
comerciantii prezenti si a unei table pe care se scriau date utile referitoare la nave, marfuri etc.
In 1696 a inceput publicarea pentru o scurta perioada a unei foi care cuprindea detalii privind
miscarea navelor si alte aspecte de interes pentru navigatie si comertul pe mare. Acolo, capitanii de nave,
negustorii, proprietarii de nave si underwriterii se intalneau pentru a discuta afaceri si a face schimb de
informatii. Pentru ca ele se dovedeau adevarate, iar Lloyd a fost considerat un negustor serios, cafeneaua
sa a devenit repede un loc de incredere pentru aflarea unor informatii maritime extrem de utile.
Edward Lloyd a facut mult pentru a-si promova imaginea, trimitand "runners" la docurile din port
pentru a afla noutati si a le publica in Lloyd's News, premergatorul lui Lloyd's List.
In anul 1734 a aparut o noua publicatie saptamanala, cunoscuta sub denumirea de "Lloyd's List",
iar in 1740 a fost tiparita de doua ori pe saptamana (marti si vineri); aici erau incluse informatii referitoare
la preturi, cursuri de schimb si, evident, miscarea navelor.
In 1769, cafeneaua isi schimba din nou sediul la Pope's Alley, intr-o noua formula, sub denumirea
de "noua cafenea Lloyd's", fiind proprietatea unui ospatar de la vechea cafenea, pe nume Thomas
Fielding, cu preocupari numai in domeniul asigurarilor maritime. In scurt timp ea s-a transformat intr-un
club, astfel incat in anul 1771, membrii Lloyd's s-au impartit in doua grupari mari, si anumele subscriitori
si brokeri, a caror activitate era coordonata si controlata de catre un comitet ales ce selecta noi membri si
supraveghea starea financiara a clubului.
In anul 1774 a fost mutata la Royal Exchange, unde a ramas peste un secol.
In timp, in mod firesc, a aparut nevoia de reglementare a acestor asigurari. Astfel, in 1811 "Trust
Deed" a marcat inceputul acestor reglementari, reprezentand de fapt, un acord al membrilor.
In 1871, membrii comunitatii de subscriitori Lloyd's au fost uniti prin "Act of Parliament" intr-o
corporatie cunoscuta, evident, sub numele de Lloyd's. Rolul principal al comunitatii a fost si este
conducerea afacerilor pe piata Lloyd's, protectia intereselor membrilor Lloyd's, colectarea, publicarea si
difuzarea informatiilor. Corporatia nu preia raspunderea pentru riscurile asigurate de catre membrii sai,
raspundere care le revine integral acestora.
In anul 1928 a fost construit un sediul special al Lloyd's in Leadenhall Street, in City of London,
unde au fost transferate toate activitatile de subscriere din Royal Exchange, iar dupa razboi, mai precis in
1956, noua cladire din Lime Street, in apropiere de cea anterioara, a reprezentat noul domiciliu.
Cresterea continua si diversificarea activitatii Lloyd's au facut insuficiente aceste spatii si in 1970
s-a luat decizia demolarii vechiului local si ridicarea pe acelasi loc a unei cladiri moderne a carei
constructie a durat 7 ani; din 1986, intreaga activitate Lloyd's in domeniul asigurarilor si reasigurarilor se
desfasoara aici.
Piata Lloyd's isi are sediul in cladirea Lloyd's din Lime Street, City of London. Cladirea a fost
proiectata de arhitectul Sir Richard Rogers si a fost inaugurata de Majestatea Sa, Regina Angliei, in 1986.
Initial, ea a fost proiectata pentru a fi construita din aluminiu. In perioada constructiei a avut loc razboiul
din Insulele Falkland, unde o nava de razboi britanica, in a carei structura era si aluminiu, a ars complet.
Acest lucru a facut ca, desi inceput, noul sediul al Lloyd's sa fie regandit pentru a evita o posibila
distrugere datorita incendiului. Ea a fost ulterior ridicata pe o alta structura, mai rezistenta, construita cu
materiale inoxidabile, mult mai frumoase, mai grele si mult mai scumpe. In final costul cladirii a fost de
aproximativ trei ori mai mare decat estimarile initiale.
 Cladirea reprezinta o combinatie unica si fascinanta a modernismului secolului al XX-lea cu
conservatorismul si traditia tipic britanica. Iata numai cateva exemple din ceea ce se poate vedea in
aceasta cladire.
Lutine Bell este un clopot care a apartinut unei nave franceze, asigurata la Lloyd's, care s-a
scufundat in anul 1799. Epava a fost recuperata in 1859 si, in virtutea idreptului de subrogare, ea a
devenit proprietatea asiguratorului care a platiti la vremea respectiva dauna totala. Clopotul a fost
recuperat si se afla in sala de underwriting la parterul cladirii, aproape de intrare, pe piata asigurarilor
maritime, deasupra Rostrum-ului Caller-ului. La inceput, el era folosit pentru a anunta naufragiile pe
mare, dand pietei vestile rele, deci plata daunelor. Acum este folosit pentru vesti importante: bate o data
pentru vestile rele si de doua ori pentru vestile bune. Desigur, in prezent, valoarea lui este simbolica,
deoarece toate noutatile se transmit pe cai adecvate perioadei…
O alta curiozitate, dar si atractie o reprezinta asa-numita "Casualty Book" aflata tot in
Underwriting Room. Este de fapt un registru in care se consemneaza toate avariile totale ale navelor
asigurate la Lloyd's sau care au potentialul de a deveni totale. Si acum, in acest registru se scrie, ca
intotdeauna, cu cerneala si pana de gasca. Alaturi de registrul actual, se afla acelasi registru de acum 100
de ani, deschis la aceeasi luna si zi, dar … cu 100 de ani in urma. La subsolul cladirii se gasesc registrele
corespunzatoare de acum 200 si, respectiv 300 de ani…
Se pastreaza inca terminologia functiilor personalului care servea clientii din cafeneaua lui
Edward Lloyd. Exista in continuare ospatarii – waiters -; cei ce fac serviciul de a transmite informatii, de
a anunta pe cei ce sunt cautati etc., pe nume – callers – au ramas si ei cu aceleasi nume si cu aceleasi
activitati. Ei poarta uniforma si presteaza acelasi tip de activitati ca si acum 300 de ani.
Corporatia Lloyd's este un organism pur administrativ care ofera consultanta, informatii si alte
servicii (semnarea politelor, birou de reclamatii si despagubiri, agenti) cerute de membrii sai. Ea nu
subscrie afaceri de asigurare propriu-zise si nu raspunde din punct de vedere juridic pentru datoriile facute
de membrii sai. Totusi, acestia au obligatia sa subscrie anual o anumita suma la un fond de garantie din
care sunt platite eventualele datorii pe baza "ex gratia" (pe cale amiabila).
Initial, piata Lloyd's a fost destinata in exclusivitate asigurarilor maritime, dar, spre sfarsitul
secolului XIX-lea, a inceput si subscrierea riscurilor ne-maritime. In timp, activitatea pietei s-a extins
pentru acoperirea riscurilor de incendiu, furt la o categorie tot mai mare de bunuri (autovehicule, cladiri,
bijuterii, blanuri, locuinte, bani, opere de arta etc). Pentru asigurarile de viata exista o componenta
distincta a Lloyd's. Piata reasigurarilor reprezinta o mare parte a pietei Lloyd's, existand un sindicat
specializat in astfel de tranzactii (Syndicate Reinsurance).
Nici un contract de asigurare sau reasigurare nu se poate incheia in mod direct intre partile
interesate, ci numai prin intermediul brokerilor Lloyd's, conform Lloyd's Act 1982, sectiunea 8 (3).
Reprezentativa este contributia Lloyd's in privinta reasigurarii neproportionale, preponderent
"excedent de dauna", pe care de altfel a inventat-o si a extins-o.
Lloyd's este renumita pentru flexibilitate, inovatie, orientare puternica spre client, viteza in
subscrierea riscurilor si incheierea tranzactiilor, motive pentru care asigura riscuri neobisnuite care, in
mod normal, sunt considerate riscuri excluse de catre asiguratorii obisnuiti. Aceasta este, de fapt, o
urmare a experientei si a profesionalismului celor ce activeaza pe aceasta piata.
Pe piata Lloyd's se asigura o mare varietate de riscuri obisnuite si mai putin obisnuite. Cele mai
multe asigurari incheiate aisi sunt asigurarile pe care si alti asiguratori le ofera: asigurari de incendiu,
asigurari de raspundere, accidente, furt, avarie, mijloace de transport si marfuri transportate, in tranzit sau
depozitate, animale si altele.
Lloyd's este o piata faimoasa pentru unicitatea tipurilor de subscrieri, care nu se pot intalni pe nici
o alta piata: picioarele fotbalistilor, vocile cantaretilor, mainile pianistilor, si nu numai…
Iata cateva dinte cele mai neobisnuite riscuri ce s-au incheiat pe aceasta piata:
 - o asigurare incheiata de o companie de productie de filme care s-a asigurat ca pe durata
filmarilor nu va aparea monstrul din Loch Ness;
- un post de radio din Memphis, Tennessee, care a oferit un premiu de 1 milion de dolari celui ce
l-ar gasi pe Elvis Presley in viata, s-a asigurat impotriva acestui risc;
- 40 de membrii ai "Whiskers Club" din Derbyshire care si-au asigurat barbile pentru suma de 20
lire sterline fiecare impotriva riscurilor de … incendiu si furt (!);
- o companie din Durham (nordul Angliei) care si-a asigurat modelul Suzanne Mizzi pentru suma
de 10 milioane lire sterline pe o durata de trei ani. Compania urma sa fie compensata in cazul in care
Suzanne ar fi suferit o vatamare corporala serioasa care i-ar fi distrus cariera de prezentare a lenjeriei de
corp;
- o companie de impresariat din Verona (Italia) s-a asigurat pentru suma de 1 milion lire sterline
impotriva ploii care ar fi dus la anularea a 42 de spectacole in aer liber.
Lloyd's este o piata de asigurari si nu o companie de asigurari. Ea cuprinde o comunitate de
subscriitori, fiecare acceptand cereri de asigurari dupa propriile criterii de subscriere. Fiecare sindicat
desfasoara o activitate comerciala, in scopul obtinerii de profit pentru membrii sai.

Lloyd's este deci…

… o corporatie
… ce functioneaza conform "Act of Parliament" din 1871, cu numele de Corporation of Lloyd's,
care creeaza premisele unei varietati de servicii, personal administrativ si alte facilitati, pentru a permite
pietei Lloyd's sa incheie asigurari in conditii de eficienta.
… o piata de asigurari
… unde, cu cateva exceptii (cum ar fi asigurarile de persoane pe termen lung si garantiile
financiare), orice risc poate fi asigurat de membrii Lloyd's.

Membrii Lloyd's

Acceptarea de noi membrii in sindicatele Lloyd's se face fara exceptie, pentru persoanele in varsta
de cel putin 21 ani, pe baza unor criterii esentiale ce trebuie indeplinite cumulativ:
- sa fie recomandati de alti membrii;
- sa fie bogati, respectiv sa dovedeasca o avere personala transformabila in lichiditati de cel putin
250.000 lire sterline;
- sa ofere un anumit grad de securitate, in functie de volumul afacerilor ce poate fi tranzactionat;
- sa plateasca primele platite in Premium Trust Fund din care se vor plati despagubirile si se vor
suporta cheltuielile;
- sa inainteze un raport anual din care sa rezulte ca prin nivelul averii personale indeplineste
conditiile pentru a putea subscrie in continuare riscurile in numele sau;
- sa contribuie cu o anumita parte din veniturile din prime ce i se cuvin la fondul central – Central
Fund – al carui scop este protectia asiguratilor in cazul in care unul dintre membrii nu isi poate indeplini
obligatiile de plata;
- sa fie integri ("a right and proper person");
- sa accepte tranzactionarea de asigurari in nume propriu cu raspundere nelimitata;
- nu se cer cunostinte sau experienta in domeniul asigurarilor.

Pana in anul 1968, membrii Lloyd's nu puteau fi decat cetateni ai Marii Britanii sau din
Commonwealth; din acel an au inceput sa fie admisi si primii membri din alte tari, iar in 1967, pentru
prima oara, au fost acceptate ca membri femei.
 Pentru a asigura securitatea fiecarei polite subscrise pe piata Lloyd's , corporatia si-a creat un fond
central alcatuit din contributia anuala cu un anumit procent din veniturile din prime ale fiecarui membru.
Fondul garanteaza despagubirea daunelor confom politelor in situatia in care un membru al societatii a
devenit insolvabil. Acest sistem a contribuit la reputatia Lloyd's care nu a fost niciodata pusa in situatia de
a nu putea plati. De aceea, o data in plus, Lloyd's este similar cu reputatie, seriozitate, renume.
Cand un viitor membru indeplineste conditiile financiare, "el" sau "ea" participa la o sedinta de
"rota" Committee la Lloyd's unde ii sunt prezentate de catre un membru al Consiliului Lloyd's toate
implicatiile pe care le incumba calitatea de membru. Fiecarui membru i se cere sa confirme deplina
intelegere a termenului "raspundere nelimitata". Odata ce acest proces este terminat, procedura de
admitere se considera completa. Membrii care isi desfasoara activitatea zilnica pe piata sunt cunoscuti ca
"membri activi" (working members), in timp ce cei ce au alte activitati sunt cunoscuti ca "membri
externi" (external members).
In conformitate cu statutul de membru individual, ei sunt personal raspunzatori, cu intreaga lor
avere personala pentru riscurile subscrise in numele lor. Oricine devine membru Lloyd's trebuie sa
depuna un fond la Lloyd's echivalent cu 30% din primele acceptate in numele lor in acel an. Ei pot sa
participe la mai multe sindicate.
Membrii Lloyd's sunt organizati in sindicate specializate conduse de agenti de subscriere –
managing agents – in domeniul asigurarilor maritime, asigurarilor auto, asigurarilor de aviatie,
asigurarilor pe termen scurt pentru viata si al asigurarilor generale. Un sindicat este un grup de membri in
numele carora se accepta cereri de asigurare de catre un subscriitor activ angajat de catre managing agent.
Sindicatul desfasoara activitati de asigurari si reasigurari. Fiecare membru al sindicatului raspunde fara
limita pentru partea (proportia) sa din toate riscurile subscrise de sindicat, care se extinde asupra tuturor
activelor sale. Membrii nu sunt raspunzatori pentru datoriile altor membri ai sindicatului. Sindicatul nu
este o entitate juridica, deoarece toti membrii sai nu se afla in asociere si nu au responsabilitati in comun
cu alt membru pentru riscurile subscrise in acel sindicat. Fiecare subscriitor reprezinta un sindicat al unor
membri individuali (persoane fizice) ai Lloyd's, cunoscuti ca "nume" – Names – sau membri persoane
juridice.
Numarul sindicatelor a fost in continua scadere. Dupa ce in anii de varf – 1989 si 1990 – au fost
inregistrate 401 sindicate active, in 1998 au incheiat asigurari numai 155 de sindicate. Acest lucru s-a
datorat atat situatiei si fortelor pietei, cat si modernizarii pietei. Astfel au fost incurajate sindicatele mari,
puternice cu o capacitate medie de 108 milioane USD. Au ramas pe piata sindicatele puternice, unele care
s-au mentinut asa cum si-au desfasurat activitatea pana atunci, altele au fuzionat sau au disparut complet.
Unele sindicate sunt specializate in anumite tipuri de asigurari, altele subscriu orice tipuri de
riscuri.
Sindicatele sunt administrate de catre "managing agents" care sunt responsabili pentru angajarea
subscriitorului si personalului sau si pentru coordonarea afacerilor in concordanta cu cerintele statutului si
reglementarilor stabilite in baza Lloyd's Act. Agentii membrii (Members Agents) introduc noi membri pe
piata, ofera consultanta si administreaza toate afacerile Lloyd's, altele decat subscrierile.
Toti membrii trebuie sa delege conducerea si subscrierea activitatii de asigurare managing
agentului din sindicatul in care participa. In afara de membrii care sunt parteneri, directori sau angajati ai
managing agentului, membrii nu pot participa activ la conducerea activitatii de asigurare, in numele lor.
Dat fiind marile probleme financiare cu care Lloyd's s-a confruntat la inceputul anilor '90, au
trebuit adoptate o serie de masuri menite sa salveze viata si reputatia pietei. Pentru prima data s-a decis, in
luna septembrie a anului 1993, acceptarea de investitori persoane juridice (companii) ca membrii ai
corporatiei Lloyd's (corporate members), cu valabilitate de la 1 ianuarie 1994. Nevoia de crestere a
capacitatii financiare a adus cu sine conditii mult mai favorabile acestor noi membri, si anume:
participarea in conditii de raspundere limitata si preluarea situatiei financiare a sindicatului din momentul
in care au devenit membri si nu cu trei ani in urma cum este cazul membrilor persoane juridice
Membrii persoane juridice ("corporate members") trebuie sa aiba un capital de cel putin 0,5
milioane lire sterline si sa depuna la Lloyd's fonduri echivalente cu cel putin 50% din limita de prime
(40% la asigurarile de autovehicule). Acestia pot fi reprezentati de o gama variata de firme: de la societati
de investitii cotate public pana la grupuri mici de investitii care subscriu sumele minime permise.
Numarul membrilor Lloyd's a suferit mari variatii, in mod deosebit in ultimii zece ani, datorita
marilor pierderi si a grelelor incercari ale intregii piete: de la 26.500 membri in anul 1991, la circa 13.000
in 1996 si 6.825 in 1998, contribuind cu o capacitate de subscriere de 6.882 miliarde USD, reprezentand
40% din capacitatea pietei. In anul 1994, odata cu acceptarea membrilor "corporate", numarul lor a fost
de 25, ajungand in anul 1998 la 435, cu o capacitate de 10.096 miliarde USD, adica 60% din totalul
capacitatii. Aproximativ o treime din capacitatea pusa la dispozitie de membrii corporate apartine
investitorilor straini.

Organizarea si functionarea pietei Lloyd's

Contactarea corporatiei Lloyd's in scopul incheierii afacerilor de asigurari sau reasigurari se face
numai indirect prin intermediul si cu aprobarea brokerilor Lloyd's.

Lloyd's are un sistem de conducere pe trei trepte:

1. Consiliul Lloyd's ( Lloyd's Council) este un organism statutar, infiintat in baza

legii din 1982 (Lloyd's Act 1982), care include membrii alesi dintre si de catre membrii activi si
cei externi si persoane fizice numite de Lloyd's si aprobate de Guvernatorul Bancii Angliei.
Membrii numiti nu au legaturi de afaceri cu piata Lloyd's. Consiliul alege Presedintele si Vice-
Presedintele dintre membrii acestuia. Din 1 ianuarie 1993, Consiliul a actionat intr-o structura
tripartita, in urma infiintarii Lloyd's Regulatory Board si Lloyd's Market Board.
2. Comitetul de piata (Market Board) se ocupa de elaborarea strategiilor si de
dezvoltarea afacerilor pe piata Lloyd's, elaborand standarde comune si supraveghind ca plasarea
riscurilor si rezolvarea pretentiilor de despagubire sa se desfasoara eficient.
3. Comitetul pentru Reglementari (Regulatory Board) are ca sarcina dezvoltarea
regulilor si procedurilor pietei, precum si supravegherea acesteia.

In mod virtual, teoretic, orice poate fi asigurat la Lloyd's, reflectand o data in plus natura flexibila
si inovatoare a pietei. Subscriitorii Lloyd's sunt implicati, de regula, intr-o anumita masura, in proiectele
mari de constructii, in cele mai multe dintre liniile aeriene, in expozitiile de arta si evenimetele sportive,
in proiectele comerciale in spatiul cosmic, in explorarile, exploatarile si productia petroliera. Pe piata
Lloyd's se tranzactioneaza circa 2/3 din totalul asigurarilor de pe piata londoneza.
In mod traditional, cele patru tipuri principale de asigurari subscrise in prezent la Lloyd's se
tranzactioneaza pe cele patru sub-piete ale acesteia: maritime, non-maritime, aeriene si auto.

a. Asigurarile maritime sunt cele mai vechi la Lloyd's, datand de mai mult de 300 de ani, de pe
timpul cafenelei Lloyd. Lloyd's este inca considerata cea mai importanta piata de asigurari maritime,
asigurand orice este legat de activitatea maritima: de la platforme petroliere, cargouri, tancuri petroliere,
ambarcatiuni, yachturi, pana la cercetari stiintifice marine. Circa 20,5% din totalul primelor de pe piata
Lloyd's provin din aceste segmente. Aici se plaseaza peste 13% din asigurarile maritime pe plan
international.
Prin traditie, asigurarile maritime se tranzactioneaza la parter, in Underwriting Room.

b. Asigurarile non-maritime isi datoreaza dezvoltarea lui Cuthbert Edward Heath, care in 1897 a
"inventat" si introdus polita globala pentru riscul de spargere a magazinelor de bijuterii, incluzand ca
riscuri asigurabile: cutremurele si alte catastrofe naturale, jafurile, pierderile de profit si bijuteriile.
Evident, ea s-a dezvoltat rapid, oferind in prezent protectie pentru riscurile de incendiu, calamitati, furt,
raspundere a producatorului, raspundere profesionala, proprietate intelectuala, riscuri nucleare, asigurari
de animale – cai, ponei, pesti, animale exotice, parcuri zoologice, expeditii safari, animale de casa, furt si
frauda pe computere (computer crime), rapire si sechestrare, protectie pentru furtul prin folosirea cartilor
de credit, pierdere a profitului, boala, asigurari de viata pe termen scurt, accidente.
Astazi aceasta piata este cea mai importanta sub aspectul veniturilor si aduce circa 52% din
primele de asigurare ale pietei Lloyd's.

c. Asigurarile de aviatie, care au evolutat ca o varianta adaptata a asigurarilor maritime, asigura

orice tip de aparat aviatic: avioane si elicoptere, avioane cu reactie sau Concorde, sateliti si, de asemenea,
pasagerii si comunicatiile prin satelit. Prima polita de asigurare de aviatie a fost incheiata in anul 1911,
pentru asigurarea unei aeronave comerciale pentru primul zbor transatlantic. Sindicate specializate in
asigurarile de aviatie s-au constituit in anii '30.
In prezent, peste 25% din asigurarile de aviatie pe plan international sunt plasate la Lloyd's, unde
subscrierea se face de specialisti in asigurari de aviatie pentru pagube materiale, raspundere, razboi etc.
Acest segment contribuie cu 10,9% la veniturile din primele de asigurare ale intregii piete Lloyd's.

d. Asigurarile auto acopera toate tipurile de riscuri auto in Marea Britanie si Commonwealth.
In primele zile ale existentei autovehiculelor, asigurarile erau plasate pe piata Lloyd's prin polite care
acopereau, separat, pagubele materiale la masini, raspunderea civila si alte rsicuri. De-a lungul timpului,
s-a elaborat o politica cuprinzatoare de acoperire a acestor riscuri si s-au format noi sindicate separate
specializate pentru asigurarile auto. O data importanta in dezvoltarea acetei piete este anul 1930, cand a
fost introdusa obligativitatea asigurarii de raspundere civila auto.
Pe aceasta piata se tranzactioneaza o mare parte a asigurarilor de autovehicule din Marea Britanie
(16%). Sub aspectul primelor de asigurare incasate, contributia la rezultatele Lloyd's este de 17,2%.

Incheierea de asigurari si reasigurari pe piata Lloyd's

Cea mai mare parte a tranzactiilor de asigurare si reasigurare se incheie in asa-numita

"Underwriting Room" (camera de subscriere), cunoscuta simplu sub numele de Room. Incheierea
contractelor are loc la parter (ground floor) si la galerii (galeries) unde "subscriitorii" stau la birourile lor
grupate, denumite "box" si negociaza cu brokerii care le aduc afaceri pe aceasta piata.
Un broker Lloyd's este o asociatie sau o societate acreditata de Consiliul Lloyd's sa intermedieze
asigurari la Lloyd's in numele clientilor sai. Multe din cele mai mari firme de brokeraj din lume detin o
filiala care activeaza pe piata Lloyd's. Ei plaseaza cererile de asigurare si reasigurare si altor companii de
asigurari si/sau reasigurari britanice, sau pe pietele de asigurari si reasigurari din strainatate. In prezent,
exista 206 firme inregistrate ca brokeri Lloyd's, cu dimensiuni variate, de la societati mici la firme
multinationale care au birouri sau reprezentante in intreaga lume. Brokerii Lloyd's nu sunt restrictionati in
a tranzactiona afaceri numai pe piata Lloyd's, ci au posibilitatea de a incheia contracte oriunde reusesc sa
gaseasca cele mai bune conditii pentru clientii lor.
 Brokerul Lloyd's reprezinta legatura finala din lantul format intre detinatorul politei si subscriitorii
de la Lloyd's, lant care poate include numerosi alti intermediari.
Managing agentii si subscriitorii activi lucreaza numai cu brokerii acreditati si aprobati de Lloyd's.
Cererile de asigurare mai pot fi subscrise in numele sindicatului si prin autoritatea de legatura (binding
authority) sau prin aranjamente cu companii de prestari de servicii stabilite de managing agenti pentru a
aduce cereri de asigurare, cum ar fi asigurarile gospodariilor.
Un concept distinct il reprezinta "binding authority" prin care terte persoane (deseori brokeri)
sunt autorizate sa accepte riscuri in numele membrilor sindicatului, in anumite conditii si limite. Consiliul
a elaborat reguli care sa guverneze operatiunile legate de acest tip de autoritate.
Mai exista si alte modalitati prin care poate fi delegata autoritatea de subscriere in numele
membrilor unui sindicat Lloyd's. Exista si situatii in care cererile de asigurare pot fi acceptate in numele
membrilor unui sindicat ca rezultat al unor aranjamente, conform carora un grup de sindicate (cateodata
chiar impreuna cu una sau mai multe companii de asigurare) imputerniceste managing agentul unuia
dintre sindicate sa accepte cereri de asigurare in numele tuturor celor ce participa la aranjament.
Cand o societate sau o companie doreste sa cumpere asigurare, ea trebuie sa apeleze la un broker
de asigurare.
Brokerul discuta riscul cu clientul sau si il sfatuieste asupra celui mai bun aranjament. El va trebui
sa fie gata sa raspunda la toate problemele tehnice pe care subscriitorii i le vor pune in legatura cu
valoarea sau dimensiunea riscului. Cand el a obtinut toate informatiile relevante, brokerul pregateste
"slip"-ul, care contine toate detaliile riscului. Tot mai mult, plasarea riscurilor este realizata prin
elaborarea slip-urilor pe computer.
Brokerul este responsabil pentru pregatirea documentatiei necesare prezentarii riscului in fata
subscriitorilor – "slip"-uri. Ele reprezinta forme prescurtate ale contractului care contin toate elementele
importante necesare evaluarii riscului.
In Camera Lloyd's – Underwriting Room, brokerul se adreseaza unui underwriter, in general
specializat in tipul de asigurari pe care el doreste sa il plaseze, de obicei recunoscut ca leader in acel
domeniu. Brokerul descrie riscul si explica nevoile clientului sau pentru asigurarea pe care o doreste; daca
underwriter-ul considera ca riscul nu reprezinta o afacere buna pentru sindicatul sau, va refuza. Daca
underwriter-ul considera ca riscul este viabil, ii va propune brokerului o cotatie de prima, exprimata de
obicei ca un procent din valoarea totala a riscului. Brokerul, aproape invariabil, va incerca sa negocieze
aceasta prima, in interesul clientului, pentru a obtine cel mai bun pret posibil. Cand au agreat prima,
underwriter-ul va semna o "linie" care contine semnatura sa, numarul sindicatului si proportia din risc pe
care o va accepta din riscul total. Sindicatul va primi partea corespunzatoare a primei.
Brokerul negociaza cu alti underwriter-I, pentru a plasa parti din risc la aceeasi rata de prima
stabilita de lider, pana la acoperirea totala a riscului. In caz de dauna, fiecare sindicat raspunde pentru
proportia de risc pentru care a semnat underwriter-ul. Despagubirile sunt platite clientului prin broker,
care trebuie sa colecteze contravaloarea daunelor de la fiecare dintre asiguratori.
Un risc tipic este plasat la mai multe sindicate, iar unul din subscriitori, numit leader, stabileste
rata primei de asigurare, aproba polita si, de cele mai multe ori, subscrie cea mai mare parte a sumei
asigurate. O parte a aceluiasi risc poate fi plasata si in afara pietei Lloyd's. Dupa subscrierea intregului
risc, brokerul alcatuieste o nota in care precizeaza termenii de baza, conditiile asigurarii si proportia de
risc acceptata de fiecare asigurator. Daca prin subscrierea la mai multi asiguratori a fost depasita suma
asigurata, se va proceda la o redistribuire a riscului intre toti asiguratorii, pastrandu-se aceleasi proportii.
Polita este alcatuita de catre broker si verificata de "Oficiul Lloyd's de Semnare a Politelor" ("Lloyd's
Policy Signing Office" - LPSO).
Lloyd's are licenta de a oferi asigurare si pe alte piete: in Illinois, Kentucky si in Insulele Virgine.
In alte state, Lloyd's poate oferi reasigurare si asigurare pentru "surplus line". SUA reprezinta cea mai
mare piata a Lloyd's din afara Angliei. Lloyd's ofera asigurare pentru raspunderea profesionala pentru
medici, avocati, consultanti, contabili, asigurari de bunuri, asigurari de raspundere, asigurari de centrale
electrice, fabrici. In SUA si Canada se reasigura si unele riscuri industriale pentru clienti mari.
In Europa, Lloyd's tranzactioneaza de multi ani reasigurari si asigurari maritime in toate tarile
Europei Occidentale. Lloyd's are reprezentante in multe dintre marile "capitale" ale asigurarilor
europene ca: Zurich, Milano, Paris, Frankfurt si isi revizuieste periodic reprezentantele, asigurandu-se de
continuitatea oferirii de servicii care pot efectiv sa sprijine subscriitorii care doresc sa isi dezvolte
afacerile. In afara de Europa si SUA, Lloyd's are activitati si in Australia, Canada si Africa de Sud.
Membrii Lloyd's (names) provin din circa 70 de tari.
Cresterea posibilitatilor privind investitiile se potriveste cu diversitatea tipurilor de asigurari pe
care Lloyd's continua sa le ofere, corespunzator cererii tot mai sofisticate si mai complexe a clientilor si a
brokerilor lor.
In ciuda marilor pierderi care au afectat industria internationala a asigurarilor, Lloyd's si piata
londoneza a asigurarilor pot inca oferi o capacitate ce nu poate fi rivalizata de nici o alta piata pentru
riscuri mari si complexe; Lloyd's continua sa conduca lumea asigurarilor maritime caso si cargo si de
aviatie.
Rezultatele globale ale pietei Lloyd's din ultimul deceniu au inregistrat decalaje foarte mari de la
un an la altul; in mod deosebit, pierderile cumulate pentru anul 1992, determinate, in special, de
producerea multor catastrofe naturale, au ridicat multe probleme privind relansarea pietei, si, mai mult
decat atat, au demonstrat nevoia unor garantii suplimentare, cresterea capacitatii pietei, construirea unor
programe de reasigurare care sa poata face fata unor situatii de acest gen in viitor. Pe de alta parte, era
nevoie, evident, sa se plateasca despagubirile datorate pana in acel moment. Pentru aceasta s-a decis
elaborarea unui plan de reconstructie si reinnoire, cunoscut sub denumirea de "Reconstruction and
Renewal Plan" (R&R).

Rezultatele pietei Lloyd's in perioada 1988-1996

1988 1989 1990 1991 1992 Pierderi 1993 1994 1995 1996
totale
Profit-
pierdere (984) (3484) (3502) (3031) (1861) (12862) 1680 1732 1561 1026
mil.US
D
Sursa: Lloyd's Key Figures, 1997

EQUITAS este o entitate complet separata de sistemul pietei Lloyd's, alcatuit dintr-un grup de
companii independente care nu se supun regimului reglementarilor Lloyd's. Totusi, Lloyd's are dreptul de
a numi un director al grupului Equitas Holding Ltd.
Initiativa crearii Equitas a fost luata in luna aprilie 1993 datorita pierderilor uriase si a nesigurantei
privind onorarea obligatiilor de plata asumate prin contractele in vigoare, in acel moment, care puneau
sub semnul intrebarii chiar existenta pietei. Procesul de constituire a durat trei ani. Scopul acesteia a fost
de a prelua obligatiile de plata ale sindicatelor Lloyd's provenite din raspunderile pentru politele
non-viata incheiate inainte de anul 1992. Acest lucru s-a realizat pana in decembrie 1997.
 Reasigurarea prin Equitas a devenit functionala in septemebrie 1996, reprezentand cea mai mare
serie de tranzactii de reasigurare subscrise vreodata de o singura entitate.
Equitas nu este autorizata sa incheie noi tranzactii si se estimeaza ca obligatiile sale de plata se vor
injumatati in primii cinci ani de activitate.
Ca urmare a planurilor de restructurare, Lloyd's are in prezent o capacitate de acceptare a primelor
de asigurare ce depaseste 17 miliarde $, depasind de 8,4 ori conditia de solvabilitate impusa de
"Department of Trade and Industry" din Marea Britanie. Raportul resurse totale/obligatii era in 1998 de
184% si, ca urmare, clasificarea realizata de Standard & Poor a pozitionat corporatia Lloyd's in categoria
"A" (excelent) in octombrie 1997, iar "AM Best" in "A+" (bine), folosind drept criteriu de rating plata
daunelor.
Caracterul international al pietei Lloyd's a fost facilitat si incurajat de a doua si a treia Directiva a
Uniunii Europene care dau posibilitatea asiguratorilor din aceasta organizatie sa se constituie si sa
functioneze peste granitele nationale, dupa obtinerea licentei de la autoritatea din tara de provenienta.
In acest context, Lloyd's si companiile de asigurare au inceput sa isi ofere serviciile peste granitele
nationale rezidentilor altor state. La sfarsitul anului 1996, 142 de companii active si 13 cluburi P&I care
obtinusera certificate de la Departamentul de Industrie si Comert puteau oferi asigurari generale din
Marea Britanie.
Asiguratorii din Uniunea Europeana stabiliti in alte state membre aveau deja posibilitatea de a
infiinta reprezentante si agentii in Marea Britanie. Datorita celei de a treia Directive privind asigurarile,
asiguratorii stabiliti in statele membre ale Uniunii si care au autorizare din tara de origine pot acum
notifica Departamentul de Asigurari al Trezoreriei privind intentia de a oferi asigurari rezidentilor
britanici printr-o reprezentanta sau agentie in Anglia sau in alta tara europeana. Este cazul a 247 de
companii si a doua Cluburi P&I care au fost inregistrate, in acest fel, numai in anul 1996.

ASOCIATII SI SERVICII IN LEGATURA CU LLOYD’S

- Lloyd’s Inteligence Services – este operata chiar de Corporatie si primeste informatii de la agentii
Lloyd’s din toata lumea, statiile radio de coasta, armatori.

- The Salvage Association – a fost infiintata in 1856 , este independenta fata de Lloyd’s, si este
controlata de un comitet format din reprezentantii multor asiguratori. Asociatia procura servicii
specializate in legatura cu salvarile si efectueaza expertize tehnice la navele, marfurile si alte
proprietati avariate.

- Lloyd’s Average and Recoveries Department –actioneaza atat pentru subscriitorii Lloyd’s cat si
pentru Insurance Companies si se ocupa cu recuperarea fondurilor implicate in avarii comune sau cu
contributia marfii in cazurile de coliziuni.

- Lloyd’s Agency Department

PUBLICATII LLOYD’S

- Lloyd’s List – cotidian

- Lloyd’s Shipping Index – cotidian
- Lloyd’s Voyage Record – saptamanal
- Lloyd’s Loading List – saptamanal
- Lloyd’s Law Report – lunar
- Lloyd’s Maritime and Commercial Law – trimestrial
- Lloyd’s Weekly Casualty Reports
- Lloyd’s Survey Handbook
- Digest of Lloyd’s Law Reports
- Lloyd’s Maritime Atlas
- Lloyd’s Nautical Year Book
CURSUL 5. PIATA INTERNATIONALA A ASIGURARILOR SI REASIGURARILOR

Notiuni generale
Dezvoltarea si diversificarea activitatii economice si a schimburilor internationale de valori au dus la
crearea si dezvoltarea unor piete active si concurente de asigurari si reasigurari. Diversitatea de tipuri si
categorii de afaceri determina un grad ridicat de eterogenitate in materia asigurarilor si reasigurarilor. Nu
se poate vorbi, in consecinta, de o singura piata a asigurarilor si reasigurarilor, ci de piete ale asigurarilor
si reasigurarilor, fiecare fiind caracterizata de un anumit gen de tranzactii preponderent, prin existanta
unor anume genuri de societati de asigurare si reasigurare, reguli, norme, cutume.

Dispersia internationala a riscurilor mari prin intermediul asigurarii poate fi realizata in mai multe
moduri: prin asigurare directa, prin coasigurare a unor asiguratori straini in riscurile asumate de
asiguratori autohtoni sau, mai uzual, prin transferarea unei parti a riscurilor asumate de asiguratorii
nationali prin reasigurarea internationala.

In ambele cazuri, asiguratorul / reasiguratorul strain poate opera prntr-o societate locala, poate
imputernici un agent in strainatate, mandatat prin contract sa subscrie afaceri in numele sau, sau sa
infiinteze propriile sale filiale in strainatate.
In mod similar, asiguratorul / reasiguratorul poate exporta servicii de asigurare subscriind pentru
asigurarea unor riscuri situate in alte tari, servicii oferite fie nationalilor, fie strainilor care opereaza in
tara de origine a acestora – asiguratori / reasiguratori.

Comertul international cu asigurari este redus in comparatie cu cheltuielile mondiale cu primele de

asigurare si cu tranzactiile internationale in orice alt domeniu. Cota ce revine asiguartorilor straini difera
considerabil de la o tara la alta, dar este in crestere in ultimii ani, mai ales datorita liberalizarii comertului
in multe regiuni ale lumii, precum si a miscarii de fuziune care a marcat acest sector.

Pietele de reasigurari nu se pot trata separat, ci in stransa corelatie cu pietele de asigurari pe care se
bazeaza. De cele mai multe ori, atat asigurarile cat si reasigurarile se tranzactioneaza pe aceleasi piete.
Este notabil faptul ca cea mai mare crestere a activitatii de asigurare si reasigurare – in directa corelare cu
cresterea volumului comertului international – a avut loc in ultimii douazeci de ani.
Aceasta evolutie rapida a fost determinata de mai multi factori :
1. Cresterea economica fara precedent a tarilor industrializate dupa cel de-al doilea razboi
mondial, progresul tehnic si dezvoltarea socio – umana sub toate aspectele. Asigurarile si
reasigurarile internationale au reprezentat modalitatea de protejare a proprietatilor si afacerilor
unei astfel de dezvoltari, trendul fiind preluat dinamic.
2. Schimbarile intervenite in structura pietelor de asigurari in mai multe parti ale lumii.
Acestea au fost determinate, in buna parte, de masurile adoptate de unele tari in scopul excluderii
sau limitarii activitatii companiilor straine de asigurari pe teritoriul lor, instituind de fapt un
monopol de stat in domeniul asigurarii. Aceste masuri nu au fosat urmate de o izolare autarhica a
unor astfel de piete pentru ca, datorita dimensiunii relativ mici a unor astfel de piete si a
experientei precare a asiguratorilor interni, pentru a putea face fata expunerii, acestia au fost
obligati sa recurga la mecanismul reasigurarii internationale. Cateva piete s-au cristalizat ca fiind
puternice piete de asigurari si reasigurari internationale : Marea Britanie, Germania, Elvetia,
Franta, SUA, Japonia, Australia. Odata cu cresterea cererii de asigurare si reasigurare s-a produs
 o explozie in numarul companiilor de profil si in alte tari, aparand astfel piete noi, in special in
zone libere si in tari ce ofera facilitati fiscale.
3. Imbunatatirea climatului in domeniul afacerilor directe, care a impiedicat initial companiile
internationale sa-si desfasoare activitatea ca asiguratori directi pe pietele internationale. Pentru a
putea penetra si a se mentine pe aceste piete, companiile de asigurare au fost nevoite sa incheie
tranzactii de reasigurare, domeniu caracterizat prin usurinta trecerii frontierelor nationale datorita
absentei unor reglementari restrictive in materie. Totodata, cresterea uneori lenta si uneori chiar
stagnarea nivelurilor veniturilor obtinute din primele de asigurari directe in comparatie cu cele
din reasigurari au dus la situatia ca mai multi asiguratori si institutii financiare sa investeasca in
reasigurare din considerente economice.
4. Globalizarea serviciilor financiare in general, si a serviciilor de asigurari, in special, au
condus la o concentrare puternica a comertului international cu aceste servicii.

Numai in Europa, prin fuzionarile ultimilor ani intre grupuri bancare si de asigurari au rezultat adevarati
colosi financiari a caror valoare pe piata creste neintrerupt. Se va prezenta in continuare un tabel care, in
nume si cifre, ilustreaza dimensiunea acestui fenomen si tendinta de globalizare la care asistam.

TOPUL INSTITUTIILOR FINANCIARE IN EUROPA

dupa valoarea de piata la 20 ianuarie 1999

Nr.crt. Denumire Valoare de piata

milione Euro
1. Allianz 79.772
2. Lloyds 64.608
3. HSBC 62.634
4. UBS 57.671
5. Aegon 57.161
6. Zurich Fin Service 53.602
7. ING Group 50.405
8. AXA – UAP 44.977
9. Munich Re 39.989
10. Generali 38.624
11. Credit Suisse / Winterthur 36.391
12. Fortis 34.159
13. Swiss Re 32.600
14. Barclays Bank 30.506
15. BBV 27.781
16. NatWest Bank 27.398
17. Halifax 27.328
18. Deutsche Bank 27.076
19. Abbey National 26.146
20. ABN Amro 25.583
21. Prudential 24.871
22. Hypo Vereinsbank 24.130
23. Dresdner Bank 21.160
24. Banco Santander 20.225
25. BNP 16.856
26. CGU 16.484
27. SocGen 15.823
28. Commerzbank 13.624
29. Norwich Union 12.858
30. Argentaria 11.564

SURSA : ING Barings, februarie 1999

Fuzionarile prezentate mai sus exprima clar tendinta de concentrare a ofertei internationale. Concurenta
mondiala se manifesta preponderent intre aceste grupuri europene si si altele de dimensiuni asemanatoare
din SUA si Japonia.

PARTICIPANTII PE PIETELE INTERNATIONALE ALE ASIGURARILOR SI REASIGURARILOR.

Pietele reprezentative de asigurari si reasigurari sunt concentrate in marile centre comerciale si financiare
ale lumii unde se desfasoara majoritatea covarsitoare a acestor tranzactii. Unele dintre acestea sunt piete
care alta data serveau numai asiguratorilor directi locali si, care, in urma extinderii activitatii unor
companii de asigurare ce si-au deschis filiale, au devenit treptat internationale. Este cazul Londrei,
Europei continentale, SUA, Japoniei. Fiecare dintre acestea este o piata internationala deoarece o mare
parte sau chiar cea mai mare parte din afacerile incheiate provin de la societati de asigurari si reasigurari
din alte tari si pentru ca influenteaza in mare masura uzantele si practicile altor piete. Ele difera din punct
de vedere al dimensiunii, al preponderentei unor anumite categorii de afaceri, al stilului, al uzantelor si al
modalitatii de incheiere a tranzactiilor, capatand astfel unicitate. Actorii care actioneaza pe aceste piete
sunt : societatile de asigurare, societatile de reasigurare si agentiile de intermediere ( brokeri). In general,
contractele de asigurare de valori mari, dar si cele de reasigurare sunt rareori incheiate in mod direct;
pozitia cea mai semnificativa o detin brokerii pentru stabilirea celor mai bune legaturi intre partile
doritoare sa incheie contracte de asigurari si reasigurari.

O caracteristica a acestor piete este aceea ca, deorece sunt prezente atat societati de asigurare, cat si de
reasigurare, o societate este, in general, simultan cumparator si vanzator de reasigurare.

Orice piata este alcatuita din cerere si oferta; pe pietele de asigurari si reasigurari exista, evident, clienti
si ofertanti.
In calitate de clienti pot fi persoane fizice si juridice care au nevoie si doresc protectie pentru anumite
riscuri la care sunt expuse. Cea mai mare parte a asigurarilor sunt incheiate de catre persoane juridice, ale
caror polite au, de regula, valori mari sau foarte mari.
In calitate de ofertanti ai acestor servicii apar societati specializate. Natura acestora este foarte deosebita
si este determinata de activitatile specializate pe care le desfasoara. Astfel, pe piata se intalnesc
urmatoarele categorii de firme, care alcatuiesc piata :

A. purtatori specializati ai riscului, adica asiguratori si reasiguratori care ofera protectie clientilor lor;
B. intermediari - cei mai importanti sunt brokerii de asigurare ( persoane juridice) care actioneaza ca
reprezentanti ai cumparatorilor de asigurari si reasigurari in plasarea riscurilor si obtinerea protectiei; cea
de-a doua categorie o reprezinta agentii de asigurare care ofera clientilor politele unui anumit asigurator;

C. firmele de servicii specializate asociate activitatii de asigurare, cum ar fi : constatatori, evaluatori,

lichidatori de dauna ( loss adjusters) consultanti in domeniul managementului de risc si altii.

Se vor analiza aceste categorii in continuare.

A. Asiguratori si reasiguratori
Grupul vanzatorilor de asigurari si reasigurari cuprinde companiile de asigurare, respectiv reasigurare
care primesc ( accepta) riscuri in asigurare / reasigurare in schimbul primelor de asigurare / reasigurare,
devenind asiguratori / reasiguratori. Se constata ca pe majoritatea pietelor nationale si internationale
functioneaza un numar diferit de comapanii autohtone sau straine. Este foarte important pentru stabilirea
pietei, pentru increderea clientilor, precum si pentru efectele pe care activitatea societatilor de asigurari si
reasigurari le genereaza pentru economia respectiva ca ele sa fie solvabile, serioase, sa aiba o conduita
adecvata si sa duca la cresterea sau mentinerea climatului de incredere al clientilor in ideea de protectie
prin asigurare si in asiguratorii de pe piata.
Siguranta si securitatea financiara, care, din punct de vedere al clientului se reflecta in capacitatea de a
face fata obligatiilor de plata asumate fata de creditorii sai, reprezinta punctul central al oricarei
aprecieri sau evaluari a acestora. In acest scop se folosesc o serie de criterii, majoritatea general acceptate,
atat obiective, cat si subiective. Astfel, o serie de indicatori economico – financiari cu caracter general sau
specific, alaturi de unele aprecieri mai putin masurabile privind activitatea asiguratorilor contribuie la
crearea unei imagini complete si corecte a acestora. Acest lucru este realizat in mod profesional de catre
asa-numitele “agentii de rating”, cele mai mari din lume si cele mai cunoscute fiind agentiile americane
Standard and Poor’s, Moody’s si AM Best.

Rating-ul exprima capacitatea debitorului ( respectiv a companiei de asigurare – reasigurare) de a face

fata obligatiilor de plata catre creditori. Pentru aceasta, companiile de rating folosesc o anumita
clasificare, iar clasa in care o societate este incadrata o pozitioneaza in functie de aceste criterii.Cu cat
societatea se incadreaza intr-o clasa mai buna, cu atat este mai solida sub aspect financiar, putand sa faca
fata tuturor obligatiilor contractuale; din punct de vedere al clientilor, rating-ul exprima abilitatea de a
plati daunele. Indiferent de scara conventionala utilizata, cele doua categorii principale sunt : societati
“sigure” si societati “vulnerabile”. Dat fiind evolutia pietelor si a activitatii asiguratorilor, rating-ul are un
caracter dinamic si sunt frecvente situatiile in care de la un an la altul rating-ul unei companii se schimba.
Evaluarea se bazeaza pe analiza cantitativa si calitativa a informatiilor disponibile si necesare. Principalii
factori avuti in vedere in evaluarea societatilor de asigurari tin de mediul economic si de afaceri, dar
exista si factori individuali, specifici, printre care : riscul domeniului ( amenintarea potentiala a unor noi
concurenti, amenintarea substituirii anumitor produse sau servicii , competitivitatea sau volatilitatea
sectorului, puterea si posibilitatea de negociere pe piata intre clienti si asiguratori, mediul legislativ);
pozitia in raport cu concurenta; punctele “tari” si punctele “slabe” ale companiei; startegia si
managementul firmei; categoriile de asigurare practicate, produsele oferite si canalele de distributie
utilizate; rezultatele financiare din activitatea de asigurare; capitalizarea, indicatorii de solvabilitate si
lichidate; flexibilitatea financiara ( capital si sursele capitalului); politica de investitii, rezultatele obtinute
si riscul investitional; profitabilitatea, modul de calcul si nivelul rezervelor; calitatea managementului,
modul de organizare al organizatiei, comportamentul pe piata, relatiile dintre companiile membre ale
grupului, gradul de (inter)dependenta fata de compania mama si companiile subsidiare, activitatea
internationala.
In privinta metodelor de rating utilizate, se constata diferente in modul de abordare si, implicit, de
calcul, desi procedura utilizata este uniforma din punct de vedere al agentiei de rating. Atunci cand rating-
ul se efectueaza din propria initiativa a agentiei, se utilizeaza informatiile publice disponibile, in
principiu, din rapoartele anuale ale asiguratorilor, in timp ce atunci cand se efectueaza la cerere, se
presupune accesul la informatii interne, alaturi de contactul si discutiile cu mamagementul asiguratorului.

Clasele de rating pot avea un caracter general, oferind o imagine globala asupra companiei de asigurare,
atunci cand analiza se bazeaza pe indicatorii prezentati, sau pot exprima anumite caracteristici, atunci
cand reflecta numai abilitatea de a plati daunele sau solvabilitatea acesteia.

Rating-urile celor trei mari agentii sunt diferite. Spre exemplu, in cazul AM Best nivelul “B+” indica o
putere financiara foarte buna, in timp ce la Standard and Poor’s, “B+” indica o companie vulnerabila.
Moody’s este foarte prudenta si rezervata in a da “notele” maxime.

Se vor compara modalitatile de rating ale celor trei mari agentii in cadrul seminarului.

Tipurile de companii pe care le intalnim pe piata in calitate de asiguratori si reasiguratori sunt : companii
de asigurari, companii captive de asigurari si reasigurari, asociatii mutuale, companii de
reasigurari, sindicate Lloyd’s, pool-uri de subscriitori.

Companiile de asiguratori ( asiguratorii directi) sunt principalii ofertanti de asigurari si cumparatori de

reasigurari pe pietele internationale ale asigurarilor si reasigurarilor.
In privinta companiilor de asigurari directe, se considera, dupa unele estimari, ca desfasoara un volum
de reasigurari mult mai mare decat companiile profesionale de reasigurari.
In aceasta activitate nu exista o practica uniforma : ele adopta atitudini si tendinte foarte diverse in functie
de dimensiunile lor, de tipurile de riscuri, de formele de contractare a reasigurarilor, astfel incat nu se
poate face o generalizare a comportamentului lor in privinta reasigurarilor. Totodata, companiile mai
prevad in structura lor organizatorica un departament specializat sau chiar o sucursala ce se ocupa de
primiri sau cedari de reasigurari. Companiile de dimensiuni mici sau mijlocii, uneori si cele mari care
doresc sa preia riscuri prin sistemul reasigurarii folosesc de obicei, metoda subcontractarii acestei
activitati prin agentiile de subscriere sau, cel mai frecvent, apeleaza la brokeri.
Pe unele piete o importanta mare o au companiile de stat de asigurari. Dimensiunile si volumul
afacerilor lor sunt reprezentative in special in tarile in care asigurarile sunt monopol de stat. Este cazul
unor tari precum Brazilia, Chile, Argentina, Kenia, Nigeria, Pakistan si pana in urma cu zece ani tarile din
centrul si estul Europei. O pozitie deosebita pe piata internationala a asigurarilor si reasigurarilor
internationale o au companiile de asigurari de stat din Finlanda si Norvegia.
Prin activitatea de cedare de riscuri in reasigurare, companiile de stat pot apare, de cele mai multe ori, ca
unici cumparatori de reasigurari din tarile lor ce actioneaza pe piata internationala a reasigurarilor si pot
exercita o influenta mai mare decat cea a companiilor private.

Corporatiile de stat de asigurari si reasigurari au o activitate specifica in fiecare tara. Chiar daca
sistemul de asigurare sau reasigurare nu este monopol de stat, pot exista, totusi, diferite reglementari
referitoare la anumite obligatii ale companiilor privind asigurarile si reasigurarile. In unele tari care se
confrunta cu dificultati economice, apelarea la reasiguratorii internationali este exclusa pentru a pastra
rezervele valutare in tara.
Reasiguratorii (societati specializate de reasigurare) apar, in principal, in calitate de vanzatori, de
ofertanti ai tranzactiilor de reasigurare. Totusi, atunci cand efectueaza afaceri de retrocedare a unei parti
din tranzactia initiala de reasigurare, ei apar in calitate de cumparatori de reasigurare, avand la baza,
evident, aceleasi motive pe care le are si asiguratorul direct cand solicita reasigurarea.
Retrocedarea se foloseste, cu precadere, in cazul unor riscuri mari ce pot duce la pierderi catastrofale
datorita unor pericole naturale ( furtuni, cutremure, uragane). Reasiguratorul, in calitate de cumparator de
reasigurare, cauta protectie, de obicei, sub forma reasigurarii neproportionale, dar o practica frecvent
intalnita pe piata reasigurarilor internationale este si cea a reciprocitatii.

Companiile profesionale de reasigurari sunt societati specializate de reasigurari si reprezinta categoria

principala de reasiguratori prezenti pe piata internationala.
Cele mai mari astfel de societati isi au sediul in Europa, in tari in care au luat nastere primele companii de
acest gen. Iata cateva dintre ele : “Munich Reinsurance Company” ( Germania) si “Swiss Reinsurance
Company” (Elvetia), care isi disputa intaietatea intr-un clasament al companiilor de reasigurare, “Cologne
Reinsurance Co.” (Germania), “Societe Comerciale de Reassurance “, “Union Francaise de
Reinssurances” (Franta), “Mercantile & General Reinsurance Co. (Marea Britanie). In ultimele decenii au
aparut companii americane care au penetrat adanc piata internationala, reusind sa ajunga in topul
societatilor de reasigurare, cum ar fi : “General Reinsurance Co.”, “Buchalter, Nemer & Younger”,
“American Reinsurance Co.”, INA Reinsurance Company” si altele. Pozitia lor este unica in lume
deorece opereaza pe cea mai mare piata interna din lume in care tranzactiile directe cumuleaza peste
jumatate din veniturile din prime realizate din tarile dezvoltate si tarile in curs de dezvoltare.
Este demna de remarcat, de asemenea, infiintarea unor companii mixte (joint ventures) cu parteneri din
tari diferite. Un exemplu remarcabil este constituirea, in 1976, a companiei “Norwich Winterthur
Reinsurance Company” de catre “Norwich Union Group” din Marea Britanie, “Winterthur Insurance
Company” din Elvetia si “Chiyoda Insurance Company” din Japonia.

Companiile de stat de reasigurare apar in postura de cumparatori de reasigurare in cazul retrocedarii

unei parti din riscurile preluate; activitatea lor urmeaza practicile de reasigurare si retrocesiune ale
companiilor private de reasigurare, cu unele restrictii impuse de legislatia tarii de origine ( de exemplu,
limitarea sumei reasigurarilor cumparate din strainatate, obligativitatea reasigurarilor unor anumite riscuri
la companiile din tara si altele). In unele tari, in special din continentul latino-american, reasigurarile
interne sunt monopol de stat 100%, in timp ce in altele este obligatorie reasigurarea numai la o anumita
companie straina.

Companiile captive de asigurari si reasigurari constituie o categorie aparte a asiguratorilor ( a

cumparatorilor de reasigurari) si, in acelasi timp, a reasiguratorilor, cunoscand o dezvoltare deosebita in
perioada postbelica, strans legata de formarea marilor companii industriale si comerciale.
Dictionarul Webster le defineste astfel: “companie detinuta sau controlata de o alta intreprindere al carui
obiect de activitate este, in primul rand, acoperirea necesarului de asigurari si, in al doilea rand, efectuarea
de operatiuni pe piata.” Alti autori le considera ca o forma de “autoasigurare oficializata” sau “companii
de asigurari sau reasigurari detinute sau controlate de o societate, cu alta activitate decat de asigurari,
create in principal pentru a asigura sau reasigura riscurile societatii mama sau ale filialelor acesteia”.
Ele au aparut in perioada anilor 1920 – 1930 din necesitatea contracararii unor dificultati ivite in plasarea
riscurilor mari pe pietele conventionale de asigurari directe. Ulterior, companiile industriale si comerciale,
devenind tot mai interesate in controlarea costurilor cu asigurarile, au solicitat si alte forme de asigurari
partiale si cu scheme de plata a primelor mai flexibile. In acelasi timp, deorece un asigurat nu are acces
direct si in mod normal la reasigurare, companiile captive devin un mijloc, o modalitate eficienta pentru
societatea fondatoare de a profita de resursele, preturile si competentele tehnice disponibile pe piata
reasigurarilor. In afara de aceste considerente, la baza extinderii companiilor captive se afla si motivatii
de alta natura, precum : controlul direct al pragului de asigurare, extinderea protectiei prin asigurare,
imbunatatirea miscarii fondurilor si a eficientei investitiilor (in special pentru companiile captive din
strainatate), posibilitatea cresterii investitiilor, evitarea restrictiilor monetare, plata unor impozite mai
mici si altele
In literatura de specialitate, se apreciaza ca adevaratul motor al actualei dezvoltari a companiilor captive
de asigurari l-a constituit complexitatea crescanda a tehnicilor de management al riscului. Ele reprezinta o
metoda frecventa in cazul societatilor care au un management al riscului adecvat, istoricul daunelor s-a
dovedit a fi bun, iar capacitatea financiara proprie a detinatorului companiei captive este ridicata. Practic,
termenul de “captiv” a inceput sa fie folosit acum cca 40 de ani, odata cu cresterea numarului companiilor
create in mod expres pentru furnizarea serviciilor de gestiune societatilor implantate in Insulele Bermude.
Acestea permiteau economii considerabile, motiv pentru care numeroase societati transnationale si-au
creat propriile lor companii captive pentru a beneficia de reglementari mai suple si de concesii fiscale.
Se estimeaza ca, in prezent, in lume functioneaza circa 2000 de astfel de companii apartinand firmelor din
tari dezvoltate ( mai ales din S.U.A. si Marea Britanie) a caror activitate se desfasoara, in principal, in
tarile ce atrag investitori straini prin “paradisul fiscal”.
In optica nord-americana, “ratiunea de a fi” a companiilor active este “folosirea lor ca un canal de
reasigurare”.
Cea mai mare parte a operatiunilor se concentreaza in tarile dezvoltate. Recurgerea la companii de
asigurari captive este mai frecvent intalnita in unele sectoare ca : petrochimie, siderurgie, energetica,
industrie farmaceutica, materiale de constructii, industrie alimentara, industrie extractiva, transporturi si
mai putin in domeniul bunurilor de consum si industriale, constructii. Obiectul lor de activitate se rezuma,
mai ales, la asigurarile si reasigurarile de bunuri.
Companiile captive au configuratii si dimensiuni diferite. Unele sunt organizate sub forma asociatiilor
mutuale, altele sub forma societatilor pe actiuni. Cele mai multe companii captive au toate
caracteristicile unei companii clasice de asigurari, dar sunt administrate independent de societatea mama.
O companie captiva indeplineste toate functiile unei companii de asigurari traditionale ( subscriere,
documentatie, functii juridice, comercializare, investitii, administrarea daunelor), dar, in practica, unele
dintre acestea sunt transferate unor experti sau consilieri externi.
In prezent, dupa sfera de cuprindere a activitatii pe care o desfasoara, intalnim pe piata doua categorii
mari de companii captive, si anume :
1. companii captive private, care asigura numai riscurile proprietarului lor.
1.a. exclusive, cand asigura numai riscurile singurei societati de care apartin;
1.b. de interes comun ( interintreprinderi) in situatia in care apartin si asigura sau reasigura mai multe
societati (entitati). Ele au fost create de catre asociatii comerciale sau profesionale pentru a raspunde
necesitatilor membrilor lor in materie de asigurari, si, din acest punct de vedere, ele se aproprie de
sistemul asigurarilor mutuale;
2. companii captive mixte, care, alaturi de asigurarea riscurilor proprietarului sau, efectueaza asigurari si
pentru terte parti.

O alta clasificare a companiilor captive are la baza relatia dintre acestea si societatea mama si locul de
implantare a acestora in raport cu nationalitatea si sediul societatii de care apartin. Distingem, sub acest
aspect, doua categorii :
1. companiile “onshore” care sunt societati de drept din tara gazda ce isi desfasoara activitatea in acea
tara si sunt supuse regimului fiscal local. Ele reprezinta 15% din totalul companiilor captive si sunt situate
in S.U.A., Germania, Australia, Belgia, Canada, Danemarca, Finlanda, Hong-Kong, Norvegia, Marea
Britanie si Suedia.
2. companiile “offshore”, care sunt societai de drept straine ce isi desfasoara activitatea in alte tari in
conformitate cu legislatia din tara gazda. Ele constiuie majoritatea covarsitoare a companiilor captive,
respectiv 85%din total, si sunt situate in tarile ce ofera facilitati fiscale, impozite reduse sau chiar scutiri si
alte avantaje.
Cele mai multe companii captive offshore isi au sediul in Insulele Bermude (peste 850), Insulele Cayman
(peste 275), Guersney (circa 125), Bahamas, Seychelles, Gibraltar, Insula Man, Insulele Virgine
Britanice, Nauru, Singapore, Vanuatu, Barbados si altele. Mai nou, din ratiuni economice nationale,
Irlanda a decis acordarea unor facilitati fiscale pana in anul 2005.

In adoptarea deciziei de a infiinta o companie offshore, proprietarul companiei va cauta o serie de conditii
favorabile, si anume : stabilitate politica, control minim al schimburilor, regim fiscal si conditii optime
pentru investitii, absenta unor reglementari rigide in materie de asigurari, comunicatii internationale
adecvate, infrastructura bancara moderna, asigurarea confidentialitatii operatiunilor sale.

In mod deosebit pentru resigurari, agentiile de subscriere sunt folosite ca o legatura intre companiile
cedente si reasiguratori, in cazul in care una dintre parti nu este reprezentata pe piata. De obicei, ele sunt
solicitate de catre companiile cedente, iar pentru serviciile prestate sunt remunerate prin doua metode
distincte sau prin combinarea lor, respectiv perceperea unui comision asupra primelor sau prin impartirea
intr-o proportie convenita a profitului rezultat din afacere. Ele apar in calitate de vanzatori de reasigurare
in masura in care sunt solicitate de companiile cedente pentru a li se gasi cei mai potriviti reasiguratori
pentru riscurile pe care ele le doresc sa le cedeze. In general, agentiile de subscriere sunt specializate in
anumite clase de afaceri, iar subscriitorii sai sunt recunoscuti pe piata ca experti. In prezent, ele nu se mai
bucura de o mare cautare pe piata internationala, deoarece, prin statutul lor de reprezentare a unor
societati, de obicei neagreate pe piata, au actionat uneori nelimitat si necontrolat in numele si pe contul
acestora.

Asociatiile mutuale reprezinta o forma de asociere a mai multor persoane care contribuie la crearea
fondului de asigurare din care vor fi despagubiti cei care vor suporta pagube. Ele nu au capital propriu si
apartin contractantilor asigurarilor, astfel incat orice nou contractant devine si coproprietar al asociatiei.
In cazul in care istoricul daunelor se dovedeste a fi bun in activitatea asociatiilor, contribuabilii, de regula,
nu vor primi nici un fel de venituri suplimentare, ci vor putea beneficia de rate de prima mai reduse. Daca
fondurile produse prin prime nu sunt suficiente pentru dezdaunare, asociatilor li se solicita prime
suplimentare. Cele mai reprezentative asociatii mutuale in asigurarea maritima sunt Cluburile P & I care
vor fi tratate in cursurile viitoare.

Sindicatele Lloyd’s au o foarte mare importanta pe pietele internationale, in general, si pe piata Londrei
in special. Ele au ca membrii persoane fizice si juridice ( din 1994) care raspund pentru riscurile asumate
de catre managing underwriter-i in numele lor. Sunt implicate atat in asigurari cat si in reasigurari. Piata
LLoyd's a fost tratata intr-un curs separat.

In fine, ultima categorie o constituie pool-urile de subscriere (underwriting pools). Termenul acopera o
mare varietate de aranjamente organizatorice. Obiectivul lor consta in reducerea cererii pentru resigurari
oferite de pietele conventionale de reasigurari prin mobilizarea capacitatii locale sau/si prin incheierea de
tranzactii directe de asigurare sau reasigurare.
Dupa stiul geografic in care isi desfasoara activitatea pool-urile pot fi :
1. nationale, care se ocupa cu mobilizarea capacitatii de asigurare directa a marilor riscuri. Unele dintre
ele pot fi foarte specializate, cum ar fi, de exemplu, pool-urile de asigurari atomice din Marea Britanie,
Olanda, Italia, Romania.
Alte pool-uri interne actioneaza ca organizatii de reasigurare in care membrii individuali cedeaza pool-
ului o parte din asigurarile directe la care ei au subscris si apoi impart riscurile respective in proportii
convenite intre toti membrii pool-ului.
2.regionale, care au cunoscut o remarcabila extindere in multe parti din lume. Spre exemplu, cele patru
pool-uri specializate ale Federatiei Arabe pentru Engineering ( infiintat in 1969), Aviatie ( 1970, Incendiu
(1974 si Asigurari Maritime (1975).
Activitatea pool-urilor este coordonata de o companie, agreata de toti membrii sai, care isi asuma rolul de
“leader”.
In fine, pool-urile de asigurari si reasigurari reprezinta o grupare de asiguratori si reasiguratori ce
constituie o organizatie menita sa desfasoare o activitate de asigurare si reasigurare. Ca vanzatori de
reasigurari, pool-urile s-au constituit pe baza locala sau regionala, sub forma unor asociatii conduse de
unul dintre membrii sau ca o companie separata de reasigurare in care membrii sai sunt actionari.
Formarea de pool-uri cu caracter regional a fost si este incurajata de diferite organizatii internationale,
cum ar fi UNCTAD, reprezentand o modalitate de dezvoltare a respectivelor piete.
Chiar daca in ultimii 20 de ani s-a produs o explozie a acestor pool-uri regionale, volumul afacerilor pe
care ele il incheie este mic in raport cu dimensiunile pietei internationale a reasigurarilor.

B. Intermedierea in asigurari si reasigurari

De multe ori, asigurarea si/sau reasigurarea nu se incheie in mod direct intre partile contractante, ci prin
intermediari. In asigurari exista doua categorii de intermediari:
1/ agentii de asigurare;
2/ brokerii de asigurare.

Deosebirile dintre ei sunt sintetizate in tabelul de mai jos.

Prezentarea comparativa a agentilor de asigurare si a brokerilor de asigurare.

Agenti de asigurare Brokeri de asigurare

Reprezinta interesele asiguratorului Reprezinta interesele asiguratului / reasiguratului

Vand polite de asigurare ale unuia Cumpara asigurari/reasigurari
sau mai multor asiguratori pentru clientul sau, numit principal
Persoane fizice care lucreaza full time Persoane juridice independente
sau part time pentru asiguratorul pe specializate in intermediere in
care il reprezinta pe baza de contract asigurari
Nu sunt profesionisti in asigurari Sunt experti in asigurari
Ca regula, nu pot fi dati in judecata Pot fi dati in judecata pentru
pentru neglijenta in exercitarea neindeplinirea sau indeplinirea
profesiei defectuoasa a sarcinilor lor
Remunerat de asigurator prin salariu, Remunerat de asigurator prin
comision, sau o combinare a acestora comision, numit brokeraj
Uneori are atributii limitate (numai Atributii pentru gasirea protectiei
completarea cererii de asigurare) optime pentru client, incheierea
fara dreptul de a emite polita de contractului de asigurare, uneori
asigurare si administrarea daunei.

Agentii de asigurare reprezinta un canal de distributie mult utilizat de catre societatile de asigurare
pentru vanzarea poilitelor lor. Sunt utilizati, indeosebi, pentru asigurarile incheiate de persoane fizice ( in
special asigurari de viata, autovehicule, bunuri). In unele companii ei sunt implicati si in activitatile legate
de constatarea, evaluarea si lichidarea daunelor.

Piata internationala actuala a asigurarilor si reasigurarilor este, practic, de neconceput fara prezenta
deosebit de activa a brokerilor. Existenta lor apare obiectiv necesara datorita ritmului extrem de rapid de
modificare a conditiilor economice, sociale si politice in lume, schimbarii periodice a legislatieilor unor
tari privind reglementarea activitatilor de asigurare si reasigurare referitoare la depozitele de fonduri,
restrictiilor privind transferul fondurilor in afara tarii etc. Ei mobilizeaza o mare parte din capacitatea
mondiala de asigurare si reasigurare si confera pietei o mare mobilitate si flexibilitate.
Termenul de broker desemneaza persoanele juridice care actioneaza in calitate de intermediari pentru
obtinerea partenerilor si angajarea unor afaceri ( contracte) de asigurare si reasigurare, reprezentand
clientul, adica asiguratul in cazul asigurarii, reasiguratul in cazul reasigurarrii sau reasiguratorul in cazul
retrocedarii. In “Dictionarul de termeni” elaborat de Department of Trade and Insurance din Marea
Britanie, brokerul este definit astfel : o persoana fizica sau juridica care plaseaza riscuri la un
asigurator si actioneaza, frecvent, ca agent al asiguratului, si nu al asiguratorului, desi primeste
comision de la acesta din urma.
In literatura de specialitate privind istoria asigurarilor se pot gasi date privind existenta si activitatea
brokerilor inca din secolul al XVI-lea. Pe piata Londrei, in anul 1574, activau 13 brokeri “jurati” care
facilitau incheierea diferitelor tipuri de afaceri, inclusiv de asigurare. Daca ne referim numai la
reasigurare, primul broker specializat in reasigurare a fost Martin Heckscher, care si-a inceput activitatea
in anul 1865 in St. Petesburg sub denumirea de “Heckscher and Gottlieb”. In urma veniturilor obtinute
din intermediere, si-a deschis filiale in Viena si Berlin in anul 1877 si, ulterior, s-a extins pe piata
londoneza unde, in 1918, a fuzionat cu compania “Sterling Offices Ltd.”
Brokerii au un rol important in mobilizarea capacitatii de subscriere, ceruta de asigurare pentru riscuri
mari si specializate, prin cunostintele lor si accesul la pietele mondiale ale asigurarilor si reasigurarilor.
In cele mai multe tari dezvoltate restrictiile sunt mai mari pentru asiguratorii straini decat pentru brokerii
straini. Aceasta pentru ca brokerii nu reprezinta o amenintare pentru asiguratorii locali, ci faciliteaza
reasigurarea internationala, ajuta pool-urile de reasigurare regionala si uneori ofera asistenta si sprijina
formarea in domeniul managenentului si subscrierii pentru companiile locale.

Pentru serviciile prestate, brokerii sunt remunerati prin plata unui comision, denumit “taxa de brokeraj”,
prin aplicarea unei cote procentuale asupra primei de (re)asigurare platite de client ( companie cedenta
sau reasigurator in cazul retrocedarii) care variaza in functie de tipul de contract, de durata si de piata
intre 1,5% si 15%. In cazul asigurarii, cota difera in functie de tipul de asigurare, in timp ce la reasigurare
ea este mai mica la contractele proportionale si mai mare la contractele neproportionale ( in special la
“excedent de dauna”).

Brokerul pune pe primul loc interesele solicitantului ( denumit “pricipal”) si, in acest sens, este obligat
prin definitie, legi si uzante sa-si utilizeze intreaga pregatire profesionala teoretica si practica pentru a
incheia cea mai buna afacere ( protectie optima cu o prima rezonabila).

In marea Britanie, pentru a mentine standardul si a obliga brokerii la un comportament adecvat, in anul
1977 a fost elaborata legea Insurance Brokers Registration Act privind inregistrarea brokerilor si conform
acesteia atestarea brokerilor se face prin dovedirea pregatirii si carierei lor in materie de catre
Brokers’Registration Council. Brokerul trebuie sa cunoasca situatie financiara si solvabilitatea
asiguratorului si reasiguratorului, legislatia in materie a fiecarei tari unde activeaza, uzantele si conditiile
pietelor si, nu in ultimul rand, este obligat prin natura activitatii sale sa-si actualizeze permanent
cunostintele. In acest context a fost infiintata The British Insurance Brokers’Association.

Esential este ca atat agentul cat si brokerul sunt remunerati de asigurator, si nu de asigurat. Agentul
primeste comisionul pentru ca vinde asigurarile celui pe care il reprezinta, iar brokerul primeste
brokerajul pentru ca aduce afaceri asiguratorului.

In prezent, in lume functioneaza un numar impresionant de brokeri, fie ca filiale ale unor firme de
intermediere, fie ca organizatii independente. Intre ei exista diferente considerabile in ceea ce priveste
dimensiunea, localizarea geografica si tipurile de afaceri pe care le intermediaza. In general, firmele mari
de asigurari si reasigurari detin birouri sau reprezentante prin care sunt in contact permanent cu brokerii
corespondenti de pe alte piete.
Brokerii cunosc foarte bine situatia tuturor pietelor de asigurari si reasigurari. Pozitia lor difera de la o
piata la alta. De exemplu, pe piata Londrei nu se pot incheia contracte de reasigurare in mod direct, ci
numai prin intermediul brokerilor.

Brokerul de asigurare si reasigurare are urmatoarele functii :

1. acorda asistenta clientului pentru elaborarea unui program adecvat de asigurari/reasigurari si
pentru imbunatatirea programului existent;
2. contacteaza asiguratorii/reasiguratorii potriviti pentru obtinerea unor contracte corespunzatoare
pe termen lung;
3. negocieaza termenii contractului de (re)asigurare si pregateste textul acestuia sau verifica daca
textul propus raspunde protectiei optime;
4. participa la plata primei de (re)asigurare si la incasarea contravalorii corespunzatoare a
despagubirii in cazul producerii daunelor;
5. pregateste reinnoirea contractului de (re)asigurare;
6. asista (re)asiguratorul in respectarea clauzelor contractuale

Se poate afirma ca brokerii desfasoara o activitate extrem de importanta si valoroasa pentru clientii lor. Ei
sunt mai mult decat agenti de initiere, sunt specialisti ce cunosc legislatiile nationale, practicile si
conditiile concrete si actioneaza ca intermediari intre profesionisti experti.

C/ Prestatorii de servicii in domeniul asigurarilor si reasigurarilor

Existenta firmelor de prestari de servicii in asigurari este necesara datorita diversitatii si complexitatii
activitatilor presupuse de incheierea si, mai ales, de derularea contractelor de asigurare. Aceste servicii
sunt legate de : inspectii de risc, evaluarea si managementul riscului, constatarea, evaluarea si lichidarea
daunelor. Ca urmare s-au dezvoltat profesii legate de aceste activitati : inspectori de risc – surveyors -,
constatator, evaluator de daune – loss adjusters -, manageri de risc – risk managers – si altele.
Aceste servicii sunt prestate atat pentru clientii institutionali cat si pentru cei individuali. Pentru realizarea
lor se utilizeaza tehnici specifice din diferite domenii, folosind ingineri, juristi, experti din diferite
domenii, specialisti in management financiar si investitii.
Profesia de “loss adjuster”, ca profesie independenta a aparut in Marea Britanie la inceputul secolului al
XIX-lea, ca urmare a nevoii de evaluare a daunelor. Pana atunci, acest lucru era realizat numai de catre
managerii asiguratorilor, dar s-a simtit nevoia ca aceasta activitati sa fie prestate de persoane cu o
calificare adecvata, mai apropiata de bunurile distruse ce trebuiau evaluate. Pe de alta parte, era nevoie ca
acestia sa isi pastreze obiectivitatea.
Angajatii companiilor care se ocupa efectiv de aceste evaluari sunt ingineri specializati, experti in tipurile
de bunuri care se evalueaza.
Clientii lor sunt asiguratorii care platesc, pentru prestatiile efectuate pe baza contractelor incheiate,
anumite tarife stabilite in functie de complexitatea daunelor ce trebuie evaluate, experienta evaluatorului,
timpul petrecut pentru evaluare si, uneori, in functie de dimensiunea pagubei.
Pe unele piete s-au infiintat asociatii profesionale ale acestor companii si exista si forme si institutii de
pregatire adecvate. Asfel, este “The Chartered Institute of Loss Adjusters” – institut de pregatire tehnica
in domeniu.
In cadrul asigurarilor maritime, vom analiza intr-unul dintre seminariile viitoare istoria si activitatea
organizatiei “The Salvage Association”.

CURSUL 5

PIATA INTERNATIONALA A ASIGURARILOR SI

REASIGURARILOR

Notiuni generale

Este notabil faptul ca cea mai mare crestere a activitatii de asigurare si reasigurare – in directa corelare cu
cresterea volumului comertului international – a avut loc in ultimii douazeci de ani.
Aceasta evolutie rapida a fost determinata de mai multi factori :

5. Cresterea economica fara precedent a tarilor industrializate dupa cel de-al doilea razboi
mondial, progresul tehnic si dezvoltarea socio – umana sub toate aspectele.
6. Schimbarile intervenite in structura pietelor de asigurari in mai multe parti ale lumii.
7. Imbunatatirea climatului in domeniul afacerilor directe
8. Globalizarea serviciilor financiare in general, si a serviciilor de asigurari, in special.

Numai in Europa, prin fuzionarile ultimilor ani intre grupuri bancare si de asigurari au rezultat adevarati
colosi financiari a caror valoare pe piata creste neintrerupt.

PARTICIPANTII PE PIETELE INTERNATIONALE ALE ASIGURARILOR SI REASIGURARILOR.

O caracteristica a acestor piete este aceea ca, deorece sunt prezente atat societati de asigurare, cat si de
reasigurare, o societate este, in general, simultan cumparator si vanzator de reasigurare.

Orice piata este alcatuita din cerere si oferta; pe pietele de asigurari si reasigurari exista, evident, clienti
si ofertanti.
Pe piata se intalnesc urmatoarele categorii de firme, care alcatuiesc piata :

A/ purtatori specializati ai riscului, adica asiguratori si reasiguratori care ofera protectie clientilor lor;

B/ intermediari - cei mai importanti sunt brokerii de asigurare ( persoane juridice) care actioneaza ca
reprezentanti ai cumparatorilor de asigurari si reasigurari in plasarea riscurilor si obtinerea protectiei; cea
de-a doua categorie o reprezinta agentii de asigurare care ofera clientilor politele unui anumit asigurator;

C/ firmele de servicii specializate asociate activitatii de asigurare, cum ar fi : constatatori, evaluatori,

lichidatori de dauna ( loss adjusters) consultanti in domeniul managementului de risc si altii.

A/ Asiguratori si reasiguratori

Grupul vanzatorilor de asigurari si reasigurari cuprinde companiile de asigurare, respectiv reasigurare

care primesc ( accepta) riscuri in asigurare / reasigurare in schimbul primelor de asigurare / reasigurare,
devenind asiguratori / reasiguratori.

Siguranta si securitatea financiara, care, din punct de vedere al clientului se reflecta in capacitatea de a
face fata obligatiilor de plata asumate fata de creditorii sai, reprezinta punctul central al oricarei
aprecieri sau evaluari Evaluarea este realizata in mod profesional de catre asa-numitele “agentii de
rating”, cele mai mari din lume si cele mai cunoscute fiind agentiile americane Standard and Poor’s,
Moody’s si AM Best.

Rating-ul exprima capacitatea debitorului ( respectiv a companiei de asigurare – reasigurare) de a face

fata obligatiilor de plata catre creditori.

Tipurile de companii pe care le intalnim pe piata in calitate de asiguratori si reasiguratori sunt : companii
de asigurari, companii captive de asigurari si reasigurari, asociatii mutuale, companii de
reasigurari, sindicate Lloyd’s, pool-uri de subscriitori.

Companiile de asiguratori ( asiguratorii directi) sunt principalii ofertanti de asigurari si cumparatori de

reasigurari pe pietele internationale ale asigurarilor si reasigurarilor.
.
Pe unele piete o importanta mare o au companiile de stat de asigurari.

Corporatiile de stat de asigurari si reasigurari au o activitate specifica in fiecare tara.

Reasiguratorii (societati specializate de reasigurare) apar, in principal, in calitate de vanzatori, de

ofertanti ai tranzactiilor de reasigurare.

Companiile profesionale de reasigurari sunt societati specializate de reasigurari si reprezinta categoria

principala de reasiguratori prezenti pe piata internationala.

Companiile de stat de reasigurare apar in postura de cumparatori de reasigurare in cazul retrocedarii

unei parti din riscurile preluate; activitatea lor urmeaza practicile de reasigurare si retrocesiune ale
companiilor private de reasigurare, cu unele restrictii impuse de legislatia tarii de origine
Companiile captive de asigurari si reasigurari constituie o categorie aparte a asiguratorilor ( a
cumparatorilor de reasigurari) si, in acelasi timp, a reasiguratorilor, cunoscand o dezvoltare deosebita in
perioada postbelica, strans legata de formarea marilor companii industriale si comerciale.
Dictionarul Webster le defineste astfel: “companie detinuta sau controlata de o alta intreprindere al carui
obiect de activitate este, in primul rand, acoperirea necesarului de asigurari si, in al doilea rand, efectuarea
de operatiuni pe piata.”

Companiile captive au configuratii si dimensiuni diferite. Unele sunt organizate sub forma asociatiilor
mutuale, altele sub forma societatilor pe actiuni. Cele mai multe companii captive au toate
caracteristicile unei companii clasice de asigurari, dar sunt administrate independent de societatea mama.

O companie captiva indeplineste toate functiile unei companii de asigurari traditionale (subscriere,
documentatie, functii juridice, comercializare, investitii, administrarea daunelor), dar, in practica, unele
dintre acestea sunt transferate unor experti sau consilieri externi.

In prezent, dupa sfera de cuprindere a activitatii pe care o desfasoara, intalnim pe piata doua categorii
mari de companii captive, si anume :

1/ companii captive private, care asigura numai riscurile proprietarului lor.

1.a. exclusive, cand asigura numai riscurile singurei societati de care apartin;
1.b. de interes comun ( interintreprinderi) in situatia in care apartin si asigura sau reasigura mai multe
societati (entitati).

2/companii captive mixte, care, alaturi de asigurarea riscurilor proprietarului sau, efectueaza asigurari si
pentru terte parti.

O alta clasificare a companiilor captive are la baza relatia dintre acestea si societatea mama si locul de
implantare a acestora in raport cu nationalitatea si sediul societatii de care apartin. Distingem, sub acest
aspect, doua categorii :

1. companiile “onshore” care sunt societati de drept din tara gazda ce isi desfasoara activitatea in acea
tara si sunt supuse regimului fiscal local. Ele reprezinta 15% din totalul companiilor captive si sunt situate
in S.U.A., Germania, Australia, Belgia, Canada, Danemarca, Finlanda, Hong-Kong, Norvegia, Marea
Britanie si Suedia.

2. companiile “offshore”, care sunt societai de drept straine ce isi desfasoara activitatea in alte tari in
conformitate cu legislatia din tara gazda. Ele constiuie majoritatea covarsitoare a companiilor captive,
respectiv 85%din total, si sunt situate in tarile ce ofera facilitati fiscale, impozite reduse sau chiar scutiri si
alte avantaje.

In mod deosebit pentru resigurari,agentiile de subscriere sunt folosite ca o legatura intre companiile
cedente si reasiguratori, in cazul in care una dintre parti nu este reprezentata pe piata.

Asociatiile mutuale reprezinta o forma de asociere a mai multor persoane care contribuie la crearea
fondului de asigurare din care vor fi despagubiti cei care vor suporta pagube. . Cele mai reprezentative
asociatii mutuale in asigurarea maritima sunt Cluburile P & I .
Sindicatele Lloyd’s au o foarte mare importanta pe pietele internationale, in general, si pe piata Londrei
in special. Ele au ca membrii persoane fizice si juridice ( din 1994) care raspund pentru riscurile asumate
de catre managing underwriter-i in numele lor. Sunt implicate atat in asigurari cat si in reasigurari.

In fine, ultima categorie o constituie pool-urile de subscriere (underwriting pools). Termenul acopera o
mare varietate de aranjamente organizatorice.

B/ Intermedierea in asigurari si reasigurari

De multe ori, asigurarea si/sau reasigurarea nu se incheie in mod direct intre partile contractante, ci prin
intermediari. In asigurari exista doua categorii de intermediari:
1/ agentii de asigurare;
2/ brokerii de asigurare.

Deosebirile dintre ei sunt sintetizate in tabelul de mai jos.

Prezentarea comparativa a agentilor de asigurare si a brokerilor de asigurare.

Agenti de asigurare Brokeri de asigurare

Reprezinta interesele asiguratorului Reprezinta interesele

asiguratului / reasiguratului

Vand polite de asigurare ale unuia Cumpara asigurari/reasigurari

sau mai multor asiguratori pentru clientul sau, numit principal

Persoane fizice care lucreaza full time Persoane juridice independente

sau part time pentru asiguratorul pe specializate in intermediere in
care il reprezinta pe baza de contract asigurari

Nu sunt profesionisti in asigurari Sunt experti in asigurari

Ca regula, nu pot fi dati in judecata Pot fi dati in judecata pentru

pentru neglijenta in exercitarea neindeplinirea sau indeplinirea
profesiei defectuoasa a sarcinilor lor

Remunerat de asigurator prin salariu, Remunerat de asigurator prin

comision, sau o combinare a acestora comision, numit brokeraj

Uneori are atributii limitate (numai Atributii pentru gasirea protectiei

completarea cererii de asigurare) optime pentru client, incheierea
fara dreptul de a emite polita de contractului de asigurare, uneori
asigurare si administrarea daunei.

C/ Prestatorii de servicii in domeniul asigurarilor si reasigurarilor

Existenta firmelor de prestari de servicii in asigurari este necesara datorita diversitatii si complexitatii
activitatilor presupuse de incheierea si, mai ales, de derularea contractelor de asigurare. Aceste servicii
sunt legate de : inspectii de risc, evaluarea si managementul riscului, constatarea, evaluarea si lichidarea
daunelor. Ca urmare s-au dezvoltat profesii legate de aceste activitati : inspectori de risc – surveyors -,
constatator, evaluator de daune – loss adjusters -, manageri de risc – risk managers – si altele.
Aceste servicii sunt prestate atat pentru clientii institutionali cat si pentru cei individuali. Pentru realizarea
lor se utilizeaza tehnici specifice din diferite domenii, folosind ingineri, juristi, experti din diferite
domenii, specialisti in management financiar si investitii.

Profesia de “loss adjuster”, ca profesie independenta a aparut in Marea Britanie la inceputul secolului al
XIX-lea, ca urmare a nevoii de evaluare a daunelor.

Angajatii companiilor care se ocupa efectiv de aceste evaluari sunt ingineri specializati, experti in tipurile
de bunuri care se evalueaza.
CURSUL 6. CONTRACTUL DE ASIGURARE

1. DEFINITIA SI CARACTERELE JURIDICE ALE CONTRACTULUI DE ASIGURARE

Codul civil roman, in art. 942, defineste contractul ca fiind "acordul intre doua sau mai multe
persoane spre a constitui sau a stinge intre dansii un raport juridic". Contractul de asigurare este un
contract cu caracter civil. Asigurarea este o activitate comerciala pentru asigurator si , deseori, si pentru
asigurat. El este strict bilateral si, de regula, nu se poate incheia cu titlu gratuit. Contractul de asigurare,
din punct de vedere juridic, face parte din categoria contractelor aleatorii. Conform art. 1635 din Codul
civil roman, "contractul aleatoriu este conventia reciproca ale carei efecte, in privinta beneficiilor si a
pierderilor pentru toate partile, sau pentru una sau mai multe dintre ele, depinde de un eveniment necert."
Contractul de asigurare este primul enumerat ca facand parte din aceasta grupa.
Contractul de asigurare este actul juridic prin care asiguratul se obliga sa plateasca o prima
asiguratorului care preia asupra sa riscul producerii unui anumit eveniment, obligandu-se ca, la
producerea acestuia, sa plateasca asiguratului sau unei terte persoane (beneficiar) o indemnizatie de
asigurare (despagubire sau suma asigurata) in limitele convenite.
Totodata, literatura de specialitate arata ca "nu este asigurare cand nu exista contract de asigurare".
Din definitia contractului de asigurare se pot desprinde caracterele juridice ale acestuia. El este
un contract personal, consensual, sinalagmatic, unic, oneros, cu executare succesiva, aleatoriu si de
adeziune.
a) Este un contract personal deoarece, desi obiectul asigurarii poate fi o proprietate, un bun sau
un interes, prin contractul de asigurare se asigura persoana/ persoanele si nu proprietatea. In cazul in care
asiguratul vinde proprietatea asigurata, noul proprietar nu este asigurat in baza aceluiasi contract decat
daca asiguratorul accepta acest lucru. Identitatea noului proprietar este deseori esentiala in decizia
asiguratorului de a prelua asigurarea in noile conditii.
b) Caracterul consensual consta in faptul ca se formeaza "solo consensu", este valabil incheiat
prin simplul acord de vointa al partilor, fara sa fie nevoie de vreo forma speciala de manifestare a vointei
acestora.
c) Contractul de asigurare are un caracter sinalagmatic intrucat partile se obliga una fata de alta
(art. 943 din Codul civil roman). Asiguratul se obliga sa plateasca prima, iar asiguratorul, sa ofere
protectie pentru riscul asigurat, ceea ce se concretizeaza prin despagubirea platita asiguratului pentru
pagubele suportate datorita producerii evenimentului asigurat.
Obligatiile partilor nu sunt numai reciproce, ci si interdependente, intre ele existand un raport de
interconditionare reciproca. Deoarece asigurarea se refera la un eveniment viitor si incert care se poate
produce sau nu – incertus an, incertus quando – obligatiile asiguratorului de a plati sunt determinate de
conditia ca asiguratul sa plateasca prima. Asadar, obligatiile celor doua parti sunt interdependente:
obligatia asiguratorului depinde de indeplinirea obligatiei asiguratului si invers.
d) Contractul de asigurare este unic pentru intreaga sa durata. Unicitatea contractului de asigurare
se mentine chiar si in situatia in care durata ar fi impartita pe anumite prioade de timp; aceasta impartire
este legata numai de modul de plata al primei, nu si de protectia prin asigurare care are un caracter
continuu. Contractul de asigurare este guvernat de conditiile stabilite la momentul incheierii, iar prima
anuala se calculeaza prin raportarea la intreaga durata a contractului, ceea ce determina consecintele
juridice ale unicitatii.
e) Contractul de asigurare este cu executare succesiva, aceasta neavand loc dintr-o data, printr-o
singura prestatie. Asiguratul cunoaste perioada in care se garanteaza ca, in cazul producerii evenimentului
asigurat, va avea dreptul la incasarea despagubirii sau sumei asigurate. In acelasi timp, asiguratorul
pretinde plata primei la termenele stabilite si, in mod corespunzator, acorda incontinuu protectia prin
asigurare. Perioadele pentru care asigurarea poate fi incheiata sunt prevazute in conditiile si
regulamentele de asigurare. Ele se stipuleaza in contract, pentru a produce efectele scontate.
Prin urmare, partea care si-a indeplinit obligatia, are dreptul de a beneficia de contraprestatia co-
contractantului pana la desfiintarea sau terminarea acestuia. Totusi, neindeplinirea de catre asigurat a
obligatiilor sale nu produce efecte decat pentru viitor si, ca urmare, primele platite pentru perioada
anterioara rezilierii nu se restituie asiguratului. In cazul in care obiectul asigurat dispare prin efectul altui
eveniment decat cel in vederea caruia s-a incheiat asigurarea, va avea loc rezilierea de drept a
contractului.
f) Caracterul oneros al contractului de asigurare rezida in aceea ca fiecare parte are in vedere
obtinerea unui anumit avantaj (art. 945, Codul civil roman), o contraprestatia in schimbul aceleia pe care
o face, ori se obliga a o face in favoarea celeilate parti. Avantajul asiguratului consta in faptul ca pentru o
prima de asigurare, el obtine protectia pentru sume mai mari pe toata durata contractului, "asigurandu-si",
asadar, stabilitatea financiara. Pentru asigurator este importanta posibilitatea fructificarii fondurilor de
prima din care se vor crea fondurile de asigurare, lucru realizat prin investitiile efectuate. Chiar daca
asiguratul poate solicita ca indemnizatia de asigurare sa revina unei terte persoane (beneficiar), acest lucru
nu modifica in nici un fel caracterul oneros al contractului incheiat cu asiguratorul.
Nici asiguratorul nu poate obtine un avantaj fara nici o obligatie de plata, in cazul in care
evenimentul prevazut in contract nu s-a produs; prima pe care o incaseaza nu constituie un avantaj obtinut
gratuit, ci o contraprestatie corespunzatoare riscului asigurat, asumat.
g) Caracterul aleatoriu este specific contractului de asigurare deoarece efectele sale depind de un
eveniment viitor si incert care poate duce la obtinerea de castig sau pierdere pentru oricare dintre parti. In
cazul asigurarii, evident evenimentul trebuie sa produca numai pierdere. Intinderea sau existenta
obligatiei de plata, de catre asigurator, a despagubirii sau a sumei asigurate, nu se cunoaste in momentul
incheierii contractului, deoarece indeplinirea acestei obligatii depinde de producerea riscului in perioada
contractuala. In momentul incheierii contractului nu se poate cunoaste daca, si masura in care, fiecare
dintre parti va avea un avantaj sau o pierdere la terminarea contractului. Daca se produce evenimentul
asigurat, asiguratorul va plati o suma mult mai mare decat prima pe care a incasat-o de la asigurat.
h) Contractul de asigurare este un contract de adeziune. Caracteristicile unui astfel de contract
sunt clauzele stabilite numai de una din parti (asiguratorul), cealalta parte neavand decat facultatea de a le
accepta ca atare sau nu (take it or leave it). Posibilele negocieri nu au in vedere forma contractului, ci
numai continutul unor clauze (prima, acoperirea, modalitatea de plata si altele).
Existenta unui numar mare de societati de asigurare pe piata si a dorintei acestora de a-si atrage
cat mai multi clienti duce la o anumita flexibilitate in ceea ce priveste adaptarea ofertelor la nevoile
specifice. De aceea, este posibila amendarea sau completarea acestora.

2. FORMAREA CONTRACTULUI DE ASIGURARE

2.1. Forma si continutul contractului de asigurare

Ca regula generala, forma contractului este scrisa, dar aceasta nu este o conditie pentru a fi considerat
valid – ad validatem – ci numai o dovada a incheierii – ad probationem. Conform Legii 136/1995 privind
asigurarile si reasigurarile in Romania, contractul de asigurare nu poate fi probat prin martori. De aceea,
lipsa formei scrise nu va atrage nulitatea contractului, ci va determina numai limitarea posibilitatii de a
dovedi existenta si continutul acestuia. In functie de legislatia fiecarei tari, este posibil ca forma acceptata
sa fie numai cea scrisa ( este si cazul legislatiei romanesti).
Incheierea contractului poate fi recunoscuta de asigurator si daca rezulta din registre sau alte acte emise
de acesta. Partile adopta forma scrisa pentru a dovedi existenta contractului de asigurare, dat fiind ca un
act ce nu poate fi dovedit este echivalent, din punct de vedere juridic, cu un act inexistent. Forma scrisa
mai face posibila stabilirea certa a momentului incheierii contractului, a intrarii sale in vigoare, a
inceputului si incetarii raspunderii asiguratorului. Elementele esentiale ale contractlui sunt precizate cu
exactitate, reprezentand o dovada si o garantie a indeplinirii obligatiilor partilor, asa cum au fost ele
stabilite, evitandu-se neintelegerile ulterioare.
Contractul de asigurare exprima acordul de vointa al partilor. El este alcatuit din polita de asigurare,
conditiile principale si aditionale si anexele, care pot sa extinda sau sa limiteze conditiile impuse de
standardizare. Unele contracte sunt alcatuite din polita de baza si un formular care adapteaza polita la
nevoile specifice ale clientului sau pentru un anumit tip de polita. Polita de asigurare reprezinta
manifestarea materiala a contractului de asigurare.
Contractele de asigurare sunt foarte mult standardizate, fie ca urmare a unor reglementari sau uzante, fie
datorita unor acorduri voluntare. Acest lucru genereaza o serie de consecinte, avantajoase si
dezavantajoase.
Printre avantaje, amintim:
- Asiguratul nu trebuie sa constate diferente de limbaj, exprimare si termeni in selectarea asiguratorului;
- Toti asiguratii trebuie sa beneficieze de tratament uniform din partea asiguratorului;
- Cand doi sau mai multi asiguratori ofera aceeasi protectie, aceleasi conditii sau sunt implicati in aceeasi
dauna, sansele de a aparea conflicte se reduc substantial;
- Pentru tribunale este mult mai simplu sa judece anumite cazuri pe baza unor clauze standard si bine
cunoscute;
- Asiguratii si agentii asiguratorilor economisesc timp si energie in plasarea contractelor;
- Statisticile privind aceleasi tipuri de daune pot fi centralizate chiar la nivelul pietei, sprijinind calcularea
corecta a primelor de asigurare.
Ca dezavantaje, mai importante sunt:
- Orice schimbari solicitate in forma sau continutul politei presupun intarzieri deoarece acestea pot fi
indeplinite numai cu revizuirea lor integrala;
- Contractul care supravietuieste procesului legislativ nu este cel mai bun;
- Polita raspunde nevoilor medii ale asiguratilor, nu neaparat celor specifice acestora;
- Avantajele experimentarii si a concurentei se pierd, nemaiavand relevanta.

Cu privire la continut, in contractul de asigurare sunt cuprinse drepturile si obligatiile partilor. Actul este
emis de asigurator si consta in formarea contractului, deci acordul de vointa al partilor.
In principal, contractul de asigurare cuprinde doua parti principale. Prima contine clauzele imprimate, sub
forma unor extrase din conditiile generale care reglementeaza raporturile dintre asigurat si asigurator,
menite sa atraga atentia asiguratului asupra drepturilor si obligatiilor sale.
A doua parte reprezinta partile neimprimate ale documentului, care se refera, in principal, la indicarea
partilor, denumirea riscurilor, prima, suma asigurata si durata contractului ( cu indicarea datei intrarii in
vigoare).
Documentul de asigurare se intocmeste in mod normal in doua exemplare.

2.2. Partile contractului de asigurare

In mod clasic, contractul de asigurare se incheie intre doua parti: asiguratul si asiguratorul. El poate fi
incheiat intre partile contractante sau printr-un intermediar (agent sau broker).
Asiguratul este persoana fizica sau juridica care intra in raporturi juridice cu asiguratorul prin incheierea
contractului de asigurare. El este persoana care, platind asiguratorului o suma de bani sub forma primei de
asigurare, si-a asigurat un interes oarecare, cu scopul de a fi despagubit in cazul in care acest interes a
suferit o dauna prin manifestarea riscului conform prevederilor din polita de asigurare.
In contractul de asigurare sunt interesate mai multe categorii de persoane, si anume:
~ semnatarul, sau contractantul asigurarii, - persoana fizica sau juridica – este cel care semneaza polita
in nume propriu si se obliga fata de asigurator sa plateasca primele; el mai poarta denumirea de stipulant
al asigurarii atunci cand asigurarea se incheie in favoarea unei terte persoane ca beneficiar; acest lucru
este tipic pentru contractele de asigurare de viata, unde intotdeauna se desemneaza un beneficiar pentru
cazul producerii decesului persoanei aigurate;
~ asiguratul, respectiv cel a carui persoana sau patrimoniu sunt supuse riscului;
~ beneficiarul, desemnat in caz de dauna sa incaseze indemnizatia de asigurare la producerea
evenimentului asigurat prevazut in contract.
Toate aceste calitati pot fi reunite asupra unei singure persoane, asa cum este proprietarul unui bun
oarecare, fiind contractant al asigurarii, asigurat si beneficiar, in caz de dauna.
~ persoana cuprinsa in asigurare este o alta categorie care apare numai in cazul contractelor de
raspundere civila. Responsabilitatea civila fata de tertii pagubiti este acoperita prin asigurare. Aceasta
persoana nu are calitatea de asigurat, contractant sau tert beneficiar si nu are nici obligatia de a plati. Ea
nu este in mod special desemnata ca persoana, ci poate fi orice tert prejudiciat de catre asigurat.
~ asiguratorul poate fi numai persoana juridica ( societate comerciala), avand ca obiect de comert
acoperirea riscurilor diverselor interese ale asiguratului si obligata sa plateasca anumite sume de bani
(indemnizatie de asigurare) la producerea evenimentului asigurat prevazut in contractul de asigurare.

2.3. Elementele obligatorii specifice ale contractului de asigurare

In cazul contractului de asigurare trebuie analizate pe larg elementele esentiale ale acestuia, si
anume: riscul, suma asigurata si prima de asigurare.

Riscul
Riscul constituie elementul esential si caracteristic al contractului de asigurare. Daca riscul nu
exista, contractul de asigurare este lipsit de eficacitate, de propria sa substanta, intrucat riscul reprezinta
insasi cauza asigurarii.
Riscul reprezinta un eveniment (sau complex de evenimente) incert, posibil si viitor, la care sunt
expuse bunurile, patrimoniul, viata, sanatatea sau integritatea fizica a unei persoane.
La producerea riscului, asiguratorul va plati asiguratului despagubirea sau suma asigurata.
Pentru a incadra un eveniment in categoria riscurilor asigurabile, sunt necesare anumite conditii:
a) Producerea lui sa fie posibila, deoarece asigurarea nu ar avea nici un sens daca existenta unui
lucru nu este amenintata de producerea unui anumit fenomen sau eveniment. Un eveniment cu o frecventa
mare nu poate fi cuprins in asigurare, deoarece ar presupune prime de asigurare deosebit de mari si nu s-
ar justifica din punct de vedere economic.
Ca regula, riscul trebuie sa existe in momentul contractarii. Daca in acel moment producerea
evenimentului asigurat a devenit imposibila, contractul se reziliaza de drept, iar primele platite pentru
perioada ulterioara rezilierii se restituie asiguratului.
b) Sa aiba un caracter intamplator, adica asupra producerii lui ulterioare sa planeze
incertitudinea, atat ca moment, cat si ca intensitate a actiunii acesteia.
 In cazul asigurarii de viata, exista o alta abordare legata de riscul asigurabil care este decesul. El
este, de fapt, un eveniment cert, dar supus intamplarii este momentul producerii lui, care nu poate fi
cunoscut dinainte, nici de asigurat, nici de asigurator; asadar, elementul de incertitudine se refera la
momentul producerii riscului si nu la producerea sa propriu-zisa.
c) Producerea fenomenului (evenimentului) sa nu depinda de vointa asiguratului sau
beneficiarului asigurarii.
Daca asiguratul sau persoana in favoarea careia a fost incheiata asigurarea a provocat distrugerea
bunului asigurat pentru a incasa despagubirea de asigurare, acesta decade din drepturile conferite de
contractul de asigurare si urmeaza sa raspunda pentru faptele sale, penal sau contraventional, dupa caz.
d) Anumite riscuri nu pot face obiectul unei asigurari pentru motive de ordine publica. Riscul
trebuie sa aiba un caracter licit. De exemplu, asigurarea dolului este contrara ordinii publice, fiind de
natura a favoriza daunele intentionate in defavoarea interesului general.

Suma asigurata
In cazul producerii evenimentului acoperit prin asigurare, asiguratorul raspunde fata de asigurat
pana la concurenta unei sume numita suma asigurata.
Suma asigurata reprezinta valoarea maxima a despagubirii pe care asiguratorul o plateste
asiguratului ca urmare a producerii evenimentului asigurat.
Prezenta acesteia in contractul de asigurare este necesara, deoarece serveste ca baza si pentru
calcularea primei de asigurare, in principiu, prin aplicarea unui anumit procent asupra sumei asigurate.
Pentru stabilirea sumei asigurate, in cazul asigurarilor de bunuri, se procedeaza la operatiunea
numita evaluare de asigurare.
Suma asigurata poate fi mai mica sau cel mult egala cu valoarea de asigurare – valoarea reala a
bunului – evitandu-se astfel supraasigurarea unui bun. Supraasigurarea nu este admisa pentru ca ar putea
duce la un interes al asiguratului pentru producerea cazului asigurat si incasarea, in consecinta, a unei
sume superioare valorii bunului in momentul producerii prejudiciului. Valoarea de asigurare se stipuleaza
in contractul de asigurare. La asigurarile de bunuri, asigurarea se incheie la suma declarata de asigurat si
agreata de asigurator, care nu trebuie sa depaseasca valoarea de inlocuire, cel mult valoarea de nou, la
data incheierii contractului asigurarii.
In cazul asigurarilor de persoane, contractul de asigurare nu este unul de indemnizare. In
schimbul primelor, asiguratorul nu se obliga sa acopere o paguba, ci sa plateasca suma asigurata la
producerea riscului independent de orice idee de prejudiciu. Nici viata si nici sanatatea omului nu sunt
evaluabile in bani si se exclude existenta oricarui raport intre suma asigurata si paguba suferita de
asigurat. In aceste cazuri, indemnizatia de asigurare nu are caracter de despagubire si nu depinde de
paguba suferita, ci numai de suma asigurata, pentru care s-a incheiat polita la asigurarile de viata, de o
parte din suma asigurata, in caz de invaliditate (corespunzator gradului de invaliditate) sau de o anumita
suma globala, in cazul asigurarilor de sanatate. Suma asigurata nu este limitata si de aceea nu se aplica
notiunea de supraasigurare. Ea se stabileste conform puterii de plata a asiguratului si a gradului de risc.
In asigurarile de bunuri si in unele tipuri de asigurari de persoane, suma asigurata poate fi
modificata prin majorare sau reducere. La asigurarile de bunuri, modificarea trebuie sa fie urmarea unor
schimbari de valoare a bunului, iar in cazul asigurarilor de persoane, modificarea depinde de tipul de
asigurare.
La asigurarea de raspundere civila, suma asigurata se stabileste prin conventie sau prin
reglementari.
Prima de asigurare
Prima reprezinta suma de bani – remuneratia – pe care o primeste asiguratorul de la
asigurat in schimbul prestatiei promise, respectiv protectia pentru riscurile stabilite. Este pretul
protectiei oferite de asigurator pentru acele riscuri.
Este un element esential al contractului de asigurare si principala obligatie a asiguratului.
Printre factorii care influenteaza marimea primei de asigurare se pot enumera:
~ natura bunului asigurat,
~ dimensiunea riscurilor,
~ numarul si tipul riscurilor,
~ intensitatea riscurilor,
~ marimea posibila a daunelor,
~ gradul de dispersie a riscului,
~ suma asigurata,
~ durata contractului,
~ nivelul fransizei,
~ intinderea geografica a acoperirii,
~ istoricul daunelor pe un anumit numar de ani anteriori ( de regula 5, 10 ani),
~ diverse date statistice relevante pentru o evaluare cat mai corecta,
~ modalitatea de plata a primei (intr-o transa unica sau esalonata in rate periodice),
~ gradul de intretinere a bunului la asigurarile de bunuri, starea de sanatate la asigurarile de persoane,
limita raspunderii la asigurarile de raspundere,
~ varsta, sexul, starea de sanatate, durata asigurarii la asigurarea de viata,
~ dimensiunea afacerii (pentru sume mari se pot negocia reduceri),
~ starea conjunctuala a pietei,
~ evaluarea proprie obiectiva si subiectiva a asiguratorului.
Calculul primelor se face in mod stiintific, pe baza datelor statistice si a matematicii actuariale
care au revolutionat practica asigurarilor.
Asadar, exista o corelatie necesara intre prima de asigurare si factorii obiectivi sau subiectivi
care influenteaza nivelul primei de asigurare.
Prima platita de asigurat reprezinta prima bruta (tarifara) si este alcatuita din prima neta (pura,
teoretica, cota de baza) si adaosul de prima (suplimentul sau incarcatura primei) care acopera cheltuielile
generale de achizitie si administrare ale asiguratorului si determina obtinerea unui profit. Prima neta este
destinata acoperirii despagubirilor si sumelor asigurate.
Prima bruta = prima neta + adaosul de prima

Calculul primei nete tine seama de valoarea riscului, privit ca probabilitate, cat si ca intensitate.
Probabilitatea este determinata prin calcule statistice ce au la baza aplicarea legii numerelor mari care
apartine matematicianului elvetian Jean Bernoulli. El a demonstrat in lucrarea sa "Ars Conjectandi"
(Tehnica Probabilitatii), publicata la Basel, in 1713, ca, la un numar mare de cazuri, probabilitatea
producerii unui fenomen se poate calcula cu o infima aproximatie, spre deosebire de un numar redus de
cazuri, unde producerea evenimentului nu poate fi anticipata cu aceeasi aproximatie, datorita erorilor ce
intervin din lipsa desprinderii unor tendinte clare cat mai apropiate de realitate. De aceea, urmand legile
statistice, prima de asigurare este cu atat mai bine determinata cu cat a existat un numar cat mai mare de
cazuri pe baza carora ea s-a determinat.
Intensitatea variabila a riscului se reflecta corespunzator in nivelul primei. Astfel, in situatia in
care, pe parcursul contractului, riscul este variabil, prima se poate modifica in aceeasi proportie.
 Suma asigurata se considera o unitate valorica conventionala, 100 lei sau 1000 lei, la care se
aplica tariful de prima. De exemplu, 0,5% din valoarea unui bun sau 15 lei la 1000 lei suma asigurata.
Durata asigurarii depinde de natura asigurarii. Se pot inceia asigurari pe o durata determinata sau
pentru derularea unui proces (de exemplu, un transport de marfa).
In functie de criteriile aratate, asiguratorii isi elaboreaza propriile tarife de prime.
Ele sunt stabilite pe perioade de timp determinate, de obicei de un an. Daca prima se plateste intr-
o transa unica, asiguratorul poate oferi o reducere care variaza in functie de anumite criterii. Exista, astfel,
prima unica, scadenta intr-o singura suma, si prima periodica, scadenta in perioade egale, determinata pe
perioade de asigurare. Aceste tipuri de prime sunt importante din punctul de vedere al sistemelor de
remunerare si al efectelor pe care le produce rezilierea, denuntarea si anularea contractului de asigurare
asupra sumelor incasate.
Prima de asigurare este indivizibila. Marimea ei nu se recalculeaza si deci nu se modifica nici in
situatia in care asigurarea inceteaza pentru asigurat inainte de terminarea contractului. Intervalul pentru
care s-a stabilit prima, ca unitate de timp, se numeste perioada de asigurare.
Daca perioada pentru care s-a incheiat contractul este un an si evenimentul asigurat s-a produs in
prima jumatate a anului, asiguratul nu poate pretinde aplicarea unei prime proportionale, aferenta timpului
ce a mai ramas, deoarece probabilitatea de producere a riscului s-a stabilit pe intreaga perioada de
asigurare; de aceea, nu este relevant momentul in care s-a produs evenimentul asigurat, sau daca acesta nu
s-a produs deloc in cursul perioadei. Fondul creat din primele de asigurare incasate de la asigurati este
utilizat pentru multitudinea de pericole de acelasi gen pentru perioada data.
Unitatea de timp pentru care se incheie contractul nu trebuie confundata cu durata contractului de
asigurare. Durata contractului reprezinta perioada de timp pentru care asiguratorul ofera protectie pentru
riscul sau riscurile respective. In general, asigurarile de bunuri si raspundere se incheie pe perioade
limitate, scurte, de un an, in timp ce asigurarile de viata se incheie pe perioade lungi de minimum 5 ani
(de regula). In acest ultim caz, prima se exprima anual, dar trebuie platita pentru toata durata in care
asiguratorul este "in risc".
Prima de asigurare are urmatoarele destinatii:
~ constituirea fondului de rezerva din care se achita despagubirile celor desdaunati, respectiv,
sumele asigurate – in cazul asigurarilor de persoane;
~ formarea fondurilor de rezerva destinate acoperirii despagubirilor din anii defavorabili si
indeplinirea obligatiilor de plata – la expirarea termenelor asigurarilor de viata;
~ acoperirea cheltuielilor legate de administrarea asigurarilor si obtinerea unui beneficiu.
Mai putem distinge si alte tipuri de prime, in functie de alte criterii:
~ prima curenta, sau efectiva, referitoare la perioada anului in curs;
~ prima fixa, care reprezinta prima pe unitate de suma asigurata;
~ tarifele de prime, cuprinzand primele fixate, pe feluri de asigurari, riscuri, etc.;
~ discount-ul de prima, care consta in diminuarea primei cu o anumita suma, in
functie de criterii percum: frecventa de plata a primei, dimensiunea primei,
inexistenta daunei pe perioada anterioara, etc.
Asiguratul, in schimbul platii primei, obtine protectia prin asigurare pentru anumite
riscuri, pe o anumita perioada de timp.
In cazul rezilierii contractului de asigurare, al anularii sau denuntarii acestuia, prima se restituie,
deoarece contractul nu isi mai poate produce efectele.
La polita de asigurare se anexeaza conditiile de asigurare, care reprezinta parte integranta din
contract si care cuprind: definirea unor termeni, rsicurile excluse, riscurile acoperite.
 Drepturile si obligatiile rezultate din polita pot fi cesionate altei persoane, prin andosare. Spre
exemplu, la asigurarea garantiilor la creditele luate de la banci, drepturile de incasare a indemnizatiei de
asigurare conform politei de asigurare sunt cesionate bancii creditoare.

2.4. Incheierea contractului de asigurare

Incheierea propriu-zisa a contractului de asigurare este precedata de cateva etape pe baza carora se
determina clauzele si conditiile finale ale acestuia.

Declaratia (cererea) de asigurare

Este o etapa in care asiguratul isi manifesta dorinta de a incheia asigurarea si de a oferi informatii
necesare pentru evaluarea riscului. Prin acest document, asiguratorul il identifica pe asigurat, acesta din
urma completand un formular special al asiguratorului – cerere de asigurare, chestionar sau declaratie de
asigurare -, prin care se manifesta vointa de incheiere a contractului. Completarea cererii de asigurare
reprezinta o declaratie referitoare la bunul, raspunderea sau persoana asigurata.
Ea contine date precum:
~ cele privind identificarea asiguratului: numele acestuia (persoana fizica sau persoana juridica),
domiciliul sau sediul legal;
~ obiectul de activitate;
~ durata asigurarii solicitate;
~ date privind bunul asigurat (tip de constructie, localizarea bunului ce urmeaza a fi asigurat; date privind
marfa: tipul de depozit in care se afla depozitata, traseul pe care se transporta, modul de ambalare, puncte
de incarcare-descarcare, traseu, transportator; marca autovehiculului, anul fabricatiei, etc.);
~ suma asigurata;
~ fransiza;
~ beneficiarul asigurarii;
~ conditiile de asigurare solicitate;
~ starea de sanatate, varsta, antecedentele medicale, in cazul asigurarilor de viata, tratamentele medicale
efectuate in prezent si intr-un interval de timp anterior completarii cererii de asigurare;
~ mediul de lucru, in cazul asigurarilor de accidente, precum si altele specifice fiecarui tip de asigurare
solicitata.
Semnatura declarantului reprezinta asumarea raspunderii acestuia privind exactitatea datelor si
informarea asiguratorului asupra tuturor elementelor care pot influenta riscul. Pe baza acestor informatii,
asiguratorul procedeaza la evaluarea riscului, pentru stabilirea corecta a primei de asigurare. Raspunsurile
scrise ale asiguratului la intrebarile formulate de asigurator permit acestuia din urma sa-si faca o opinie
asupra riscului si sa stabileasca prima aferenta.
La majoritatea formelor de asigurari de persoane, la unele asigurari externe sau de bunuri care se
incheie cu persoanele juridice, cererea de asigurare se redacteaza separat si anterior contractului de
asigurare, fiind necesar un anumit interval de timp pentru evaluarea riscului. La celelalte asigurari,
declaratia se intocmeste concomitent cu contractul de asigurare.
Declaratia de asigurare, act unilateral de vointa, nu produce efecte juridice specifice institutiei
asigurarii decat dupa acceptarea de catre asigurator. Intrarea asiguratorului in risc se face odata cu
semnarea contractului (politei) de asigurare. In caz de neacceptarea, declaratia nu este obligatorie si poate
fi revocata, expres sau tacit.
Analiza declaratiei (cererii) de asigurare
Riscul prezinta pentru asigurator o importanta deosebita deoarece, in functie de acest element
esential al contractului se apreciaza daca se poate accepta protectia prin asigurare, precum si dimensiunea
primei de asigurare corespunzatoare. Fara risc nu putem vorbi de asigurare. In vederea incheierii
asigurarii, este necesara evaluarea riscului de catre asigurator. Aceasta operatiune poarta denumirea de
subscriere – underwriting – si este tipica asigurarii.
Ea are caracteristici diferite in functie de tipul asigurarii. Evaluarea se face pe baza analizei
declaratiei/cererii de asigurare dar si prin constatari sau analizarea unor imprejurari in mod direct de catre
asigurator sau de catre prepusii lui.
Dat fiind ca, de multe ori, asiguratorii preiau in asigurare riscuri pentru bunuri aflate la mare
distanta de ei sau de imputernicitii lor, nu este posibila o evaluare "pe viu" a riscului si de aceea buna-
credinta, ca principiu de baza al asigurarilor, trebuie sa fie unanim respectata. Evaluarea se face numai pe
baza informatiilor puse la dispozitie de asigurat sau de agentul acestuia. El trebuie sa faca declaratii
complete atat in momentul solicitarii asigurarii, cat si pe parcurs, cand imprejurarile esentiale privind
riscul (de exemplu: agravarea riscului) s-au schimbat. In caz contrar, asiguratorul isi rezerva dreptul de a
modifica, de a denunta contractul sau de a refuza indemnizatia solicitata de asigurat.

Obligatia asiguratorului de a incheia contractul

Conform uzantelor in domeniu, asiguratorul nu poate refuza incheierea contractului. El constata
daca sunt intrunite conditiile legale si, in acest caz, trebuie sa accepte propunerea si sa emita polita sau
contractul de asigurare.
Chiar si in aceste conditii in care asiguratorul este obligat sa incheie contractul de asigurare,
caracterul consensual al contractului este respectat. Asiguratorul nu are interesul si nici nu poate motiva
refuzul incheierii contractului. Motivele refuzului trebuie sa fie foarte bine intemeiate, dar asiguratorul
trebuie, in principiu, sa explice motivele si sa ofere cel putin o varianta pentru un alt tip de protectie.

Momentul incheierii contractului

Contractul se poate considera incheiat odata cu plata primelor si emiterea documentului de
asigurare. Contractul poate avea forma politei de asigurare, la asigurarile de persoane si la unele tipuri de
asigurari de bunuri sau a certificatului de asigurare, la asigurarile de bunuri sau de raspundere civila. In
practica, denumirea de polita de asigurare este generica si, astfel, cel mai frecvent utilizata.
In cele mai multe cazuri, emiterea politei se realizeaza in acelasi timp cu plata primei, deoarece
declaratiile de vointa care se contopesc in contract iau nastere concomitent.
In unele cazuri, declaratia de vointa a asiguratului precede acceptarea ofertei de catre asigurator
(de exemplu, in cazul asigurarilor de viata, plata primei se face de obicei odata cu completarea si
semnarea cererii de asigurare, urmand ca documentul de asigurare sa fie emis de asigurator dupa
evaluarea riscului).
Intre absenti, contractul de asigurare se considera incheiat din momentul in care ofertantul a luat
cunostinta de acceptare (teoria informatiei), luandu-se in considerare data primirii politei sau contractului.
In unele tipuri de asigurari, cum ar fi asigurarile maritime, de aviatie, auto si in majoritatea celor
interne, contractul de asigurare se incheie intre absenti. Cererea de asigurare este inaintata prin
intermediari – de cele mai multe ori brokeri, care devin mandatari ai asiguratilor si agenti ai
asiguratorului. In acest caz, contractul intre absenti se perfecteaza in baza sistemului receptiei, polita fiind
considerata acceptata daca intr-un anumit interval de timp (de regula doua zile lucratoare de la inmanare)
asiguratul nu ridica obiectiuni. In sistemul transmiterii declaratiei, contractul de asigurare se considera
incheiat de la data indicata in cererea de asigurare, sau de la data declaratiei de asigurare, daca
asiguratorul o confirma in scris.
Astfel, exista doua momente distincte, si anume cel al incheierii contractului si cel al intrarii in
vigoare ulterior datei perfectarii lui.
Obligatiile ce revin partilor pot fi raportate la o data ulterioara, stabilindu-se ordinea in care
trebuie executate. Intrarea in vigoare a asigurarii poate sa nu coincida cu inceputul raspunderii
asiguratorului. In astfel de situatii, diferentierea este in functie nu numai de plata primei, ci si de natura
riscului.

2.5. Durata contractului

Durata contractului reprezinta perioada de timp la care se refera drepturile si obligatiile partilor.
Dupa acest criteriu, contractele de asigurare pot fi de durata determinata (fixa) si nelimitata. In asigurarile
non-viata, contractele se incheie pe o perioada de maxim 1 an. In asigurarile de persoane, contractele
incheiate pe durata limitata se practica numai in anumite categorii de asigurari, spre exemplu, cazurile de
accidente incheiate de unele companii pentru personalul propriu.
Cand contractul de asigurare se incheie pe o durata determinata, la implinirea termenului se
reinnoieste de drept, pentru o noua perioada, egala cu cea anterioara, daca nici una din parti nu
preavizeaza sau denunta contractul, conform prevederilor incluse in acesta. Conditiile ramanand
neschimbate, de obicei reinnoirea se face si fara emiterea unui nou contract de asigurare, in functie de
natura riscului respectiv sau de conditiile de plata a primei; daca apar sau se solicita modificari,
asiguratorul va emite un nou contract de asigurare.

2.6. Interpretarea contractului

Si in cazul asigurarilor, principiul care se aplica este cel al interpretarii stricte a conditiilor
contractuale. Intelesul oricarui termen din polita si al tuturor expresiilor curente vor fi interpretate in
sensul lor firesc, natural, folosit in limbajul uzual de catre o persoana cu inteligenta normala. Natura
contractului de asigurare obliga la o interpretare stricta a clauzelor. Riscul trebuie bine si clar definit,
deoarece trebuie evitate confuziile, neintelegerile ulterioare determinate de o posibila interpretare diferita
sau chiar eronata a partilor; totodata, stabilirea primei este in functie de riscul asumat. In cazul clauzelor
ambigue, neclare, se aplica dispozitiile prevazute de Codul civil roman care prevad ca, atunci cand exista
indoiala, interpretarea se va face in favoarea celui care se obliga.
Este interesant de mentionat faptul ca, in caz de indoiala, ca urmare a unei posibile intrebuintari
necorespunzatoare a unui termen sau exprimari neclare a unei clauze, interpretarea trebuie facuta
intotdeauna in favoarea asiguratului; acest lucru pare normal, deoarece legea contractului si redactarea
acestuia sunt facute de catre asigurator din vreme si cu buna stiinta. Fiind un contract de adeziune,
asiguratul trebuie sa adere la legea si termenii impusi de catre asigurator. In consecinta, asiguratorul
raspunde in baza principiului "ambiguitas contra stipulatorem est". Pentru clauzele cu doua intelesuri, se
aplica tot dispozitiile dreptului comun, interpretandu-se in sensul producerii de efecte si nu in acela de a
nu produce nici unul. Daca amele sensuri ale clauzei duc la eficacitatea actului, dar consecintele sunt
diferite, interpretarea se face in sensul care se potriveste cel mai bine cu natura contractului de asigurare,
potrivit obligatiilor asumate de parti.
In mod similar, interpretari privind clauzele contractului pot avea loc si cu privire la clauzele
imprimate si manuscrise. Ambele categorii de clauze au aceeasi valoare din punct de vedere al drepturilor
si obligatiilor pe care le genereaza pentru partile contractante.
 Daca unele categorii de riscuri sunt excluse potrivit clauzelor generale (imprimate), prin clauzele
manuscrise pot fi acoperite, acestea fiind menite sa completeze sau sa deroge de la cele generale.

3. EFECTELE CONTRACTULUI DE ASIGURARE

Fiind un contract sinalagmatic, contractul de asigurare presupune drepturi si obligatii corelative

intre parti ce pot fi delimitate in doua perioade: pana la ivirea evenimentului asigurat si dupa producerea
acestuia.

3.1. Drepturile si obligatiile asiguratului

a. pana la producerea evenimentului asigurat

Drepturile asiguratului:
Principalele drepturi ale asiguratului intervin in momentul producerii cazului
asigurat si pe parcursul executarii contractului. Intre acestea mentionam:
~ dreptul de a modifica contractul (de ex.: posibilitatea de a schimba numele
beneficiarului asigurarii sau modul de plata pentru prime atunci cand ele se aplica in rate);
~ dreptul de a incheia asigurari suplimentare (de ex.: in asigurarile de bunuri si de
raspundere civila, pentru majorarea sumelor asigurate initial);
~ dreptul de rascumparare ( la asigurarile pentru care se constituie rezerve de
prima, cum sunt cele de viata, asiguratul are dreptul sa ceara incetarea contractului prin plata sumei de
rascumparare, care reprezinta un anumit procent, de obicei 95% din rezerva de prime constituita la
momentul respectiv).

Obligatiile asiguratului:
In aceasta perioada, asiguratul are trei obligatii principale:
~ plata primei de asigurare
De regula, persoana care incheie contractul este una si aceeasi cu asiguratul. Daca asigurarea este
incheiata in beneficiul altei persoane, obligatia de plata a primei incumba contractantului. Asiguratorul
are posibilitatea de a opune beneficiarului asigurarii doar exceptiile rezultand din neplata primei, pe care
de altfel le poate invoca si impotriva titularului contractului.
La producerea riscului, daca prima de asigurare nu a fost platita pentru intreaga perioada,
asiguratorul are dreptul de a compensa primele ce i se mai datoreaza pana la sfarsitul perioadei de
asigurare cu orice indemnizatie cuvenita asiguratului sau beneficiarului pana la expirarea contractului. In
cursul executarii contractului, pot interveni unele modificari cu privire la obligatia de plata a primei. Daca
titularul contractului de asigurare moare, iar bunul asigurat este cuprins in masa succesorala, obligatia de
plata a primei revine mostenitorilor, care sunt tinuti solidar la plata primei cat timp bunul este in
indiviziune. Daca bunul a fost atribuit unuia dintre succesori, prin imparteala sau partaj, el va deveni
singurul platitor al primei.
In cazul instrainarii bunului asigurat, contractul de asigurare isi produce efectele, in principiu, fata
de dobanditorul bunului, caruia ii revine obligatia de a plati prima, in masura in care nu a fost achitata in
intregime de titularul contractului, dar cu acordul asiguratorului. Debitorul bunului devine debitorul
asiguratorului numai pentru ratele de prima devenite scadente dupa instrainare. Pentru ratele de prima
datorate inainte de instrainare, obligatia de plata ramane in sarcina instrainatorului.
 In domeniul asigurarilor, regula cherabilitatii platii este inlocuita cu cea a portabilitatii, deci plata
primelor se face la sediul asiguratorului sau la un loc desemnat sau agreat de acesta.
Plata primelor se poate face in numerar, transfer bancar, cecuri, prin compensare cu indemnizatii
datorate de asigurator asiguratului, prin ordin de plata sau alte modalitati.

~ obligatia de a informa pe asigurator in privinta modificarii circumstantelor care agraveaza riscul,

~ obligatia de intretinere a bunului asigurat in bune conditii, conform dispozitiilor legale in vigoare.
Obligatia de intretinere a bunurilor si adoptarea de masuri pentru prevenirea pagubelor se gaseste
expres stipulata in legislatia in materie. In caz de neindeplinire a acestei obligatii, asiguratorul poate
denunta asigurarea, sau, la ivirea cazului asigurat, are dreptul de a refuza plata despagubirii daca din acest
motiv nu a putut determina cauza producerii si intinderea pagubei, sau de a reduce despagubirea in cazul
in care dauna a crescut.

~ notificarea asiguratorului asupra tuturor imprejurarilor care agraveaza riscul.

Daca in decursul executarii contractului se ivesc imprejurari care modifica riscul initial, asiguratul
trebuie sa comunice asiguratorului acest lucru. Agravarea riscului determina modificari corespunzatoare
asupra cuantumului primei sau, in caz extrem, imposibilitatea de a nu mai putea continua contractul.
Aceasta obligatie permite adaptarea contractului la noua situatie, sub rezerva dreptului asiguratorului de
a-l anula. Agravarea riscului poate avea loc:
a. datorita asiguratului, fie prin acte pozitive, cum ar fi mutarea bunurilor asigurate contra furtului din
locurile specificate in contract in alte locuri, mai putin expuse riscului, fie prin acte negative, cum ar fi
abtinerea asiguratului de a lua masurile corespunzatoare in cadrul obligatiei sale de a intretine bunurile si
de a preveni producerea evenimentului asigurat;
b. datorita activitatii unui tert;
c. datorita unor evenimente independente de vointa unei persoane, cum sunt fenomenele sociale si
politice: razboiul, greva, etc.
Evident, asiguratul nu poate comunica decat imprejurari pe care le cunoaste.
Acestea pot surveni prin, sau in afara de fapta sa. In prima situatie, asiguratul nu poate invoca, in apararea
sa, necunoasterea schimbarii, intrucat el este autorul agravarii, avand obligatia de a-l informa imediat pe
asigurator. In cea de-a doua situatie, agravarea riscului fiind realizata fara fapta sa, el este obligat ca
imediat ce a cunoscut-o, sa o comunice asiguratorului.

b. dupa producerea evenimentului asigurat

Principalul drept al asiguratului in aceasta etapa este de a incasa indemnizatia

de asigurare.
Obligatiile asiguratului sunt:
~ combaterea efectiva a calamitatilor pentru limitarea pagubei si salvarea bunurilor asigurate, pastrarea si
paza bunurilor ramase pentru prevenirea degradarilor ulterioare;
~ avizarea asiguratorului, in termenele prevazute de conditiile de asigurare, cu privire la producerea
evenimentului asigurat;
~ participarea la constatarea cazului asigurat produs si a pagubei rezultate;
~ furnizarea de acte si date referitoare la evenimentului asigurat;
~ acordarea intregului sprijin pentru constatarea si evaluarea daunelor.
3.2. Drepturile si obligatiile asiguratorului

a. pana la producerea evenimentului asigurat

Pe timpul executarii contractului, pana la producerea cazului asigurat, asiguratorul are, in special,
drepturi.
Fiecarei obligatii a asiguratului ii corespunde un drept al asiguratorului:
~ dreptul de a verifica existenta bunului asigurat si a modului in care acesta este intretinut;
~ dreptul de a aplica sanctiuni legale cand asiguratul a incalcat obligatiile privind intretinerea, folosirea si
paza bunurilor asigurate.
Pana la ivirea cazului asigurat, asiguratorul are si unele obligatii, cum ar fi:
~ obligatia de a elibera, la cerere, duplicatul documentului de asigurare, daca asiguratul l-a pierdut pe cel
original;
~ obligatia de a elibera, la cererea asiguratului, certificate de confirmare a asigurarii, in cazul asigurarii de
raspundere a carausului fara de pasageri pentru bagajele si marfurile transportate, preum si fata de terti, cu
indicarea sumelor asigurate.

b. dupa producerea evenimentului asigurat

Principala obligatie a asiguratorului, dupa producerea cazului asigurat, consta in indemnizatia

acordata asiguratului. Pentru ca aceasta indemnizatie sa fie datorata, trebuie stabilita situatia de fapt prin
care sa rezulte dreptul asiguratului la beneficiul indemnizatiei si obligatia corelativa a asiguratorului de a
plati.
Asiguratorul va proceda, pe de o parte, la constantarea producerii evenimentului asigurat si la
evaluarea pagubelor, iar pe de alta parte, la stabilirea si plata indemnizatiei de asigurare.
In acest scop, asiguratorul va stabili cauzele daunelor si imprejurarilor in care acestea s-au produs
pentru determinarea obligatiei sale de plata si a marimii indemnizatiei. Pentru aceasta este necesar sa se
verifice:
~ daca asigurarea era in vigoare la data producerii riscului;
~ daca primele de asigurare au fost platite si perioada de timp pentru care au fost achitate;
~ daca bunurile respective sunt cuprinse in asigurare;
~ daca evenimentul producator de daune este datorat unui risc impotriva caruia
s-a incheiat asigurarea.
Actiunea asiguratului in prevenirea daunelor sau in oprirea extinderii acestora este, de regula, obligatie
contractuala. In situatia in care o dauna a fost produsa ca urmare a actiunii simultane sau succesive a mai
multor cauze, se efectueaza verificarile necesare pentru a se stabili cuantumul daunelor provocate de
fiecare in parte. Daca acest lucru nu este posibil, dauna se considera ca fiind produsa in egala masura de
fiecare din aceste cauze, asiguratorului revenindu-i o cota parte corespunzatoare riscului luat asupra sa.
Evaluarea pagubelor se face in functie de preturile de pe piata ale unor bunuri asemanatoare tinandu-se
seama de uzura bunului respectiv (vechimea, gradul de intrebuintare si starea de intretinere).
Despagubirea este limitata de suma asigurata si de marimea pagubei, in functie de sistemul de acoperire:
sistemul acoperirii primului risc, sistemul acoperirii proportionale si sistemul acoperirii limitate. In
sistemul acoperirii primului risc, despagubirea se stabileste in limita sumei asigurate si nu poate depasi
cuantumul pagubei si nici valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat.
Daca valoarea bunului la data producerii evenimentului asigurat este egala sau mai mica decat suma
asigurata, despagubirea se plateste ca in sistemul acoperirii primului risc. Daca, din contra, suma
asigurata este mai mica decat valoarea bunului la data producerii evenimentului asigurat ( subasigurare),
se plateste o parte din paguba corespunzatoare raportului dintre suma asigurata si valoarea de asigurare.
In sistemul acoperirii limitate, despagubirea se plateste numai daca paguba se achita cu o anumita limita,
numita fransiza. Pagubele mici sau o parte fixa din pagubele efectiv cauzate vor fi suportate de asigurat
prin sistemul fransizei.

3.3. Limitarea garantiei de asigurare

Limitarea garantiei de asigurare are legatura cu evenimentele care se datoreaza asiguratului. Ea
presupune stabilirea nivelului la care o paguba produsa prin fapta asiguratului obliga pe asigurator la plata
indemnizatiei cuvenite. Daca evenimentul asigurat a fost produs cu intentie de catre asigurat sau, cand
este cazul, de beneficiar sau de catre un membru din conducerea persoanei juridice asigurate, lucrand in
aceasta calitate, asiguratorul nu datoreaza nici o indemnizatie. Daca in conditiile de asigurare nu se
prevede altfel, regula se aplica si in situatia in care evenimentul asigurat a fost produs cu intentie de catre
persoane fizice majore care in mod statornic locuiesc si gospodaresc impreuna cu asiguratul sau de catre
prepusii asiguratului sau beneficiarului.
Culpa atrage decaderea asiguratului din beneficiul indemnizarii numai daca este expres precizata
in conditiile de asigurare.
Exonerarea asiguratorului are loc atunci cand, existand o legatura cauzala intre fapta asiguratului
si producerea riscului asigurat, fara intentia asiguratului, acesta putea si trebuia sa prevada consecintele
conduitei sale, sau chiar sa le preintampine.
In practica asigurarilor, neglijenta grava – ca forma a culpei – produce efecte deosebite pentru
asigurat. Ca urmare, fiecare caz in parte trebuie analizat si raportat la imprejurarile concrete in care s-a
produs.

4. INCETAREA CONTRACTULUI DE ASIGURARE

Modul obisnuit de incetare a contractului de asigurare cu durata determinata il constituie
ajungerea la termen, respectiv expirarea perioadei pentru care a fost incheiat, acordul celor doua parti
fiind unul mai rar, dar totusi posibil.
Un alt mod de incetare a contractului, destul de uzual, este producerea evenimentului asigurat.
Aceasta situatie o intalnim in asigurarea de viata si de accidente a persoanelor, cand survine cazul
asigurat. Dupa plata sumei asigurate, obligatiile asiguratorului fata de asigurat se sting, ceea ce
echivaleaza cu incetarea automata a contractului.
Pentru asigurarile de bunuri, contractul inceteaza numai daca, prin realizarea riscului, bunul
asigurat a fost distrus in totalitate. Daca distrugerea este partiala, contractul poate continua sa-si produca
efectele, in principiu, pentru o suma asigurata redusa.
Solutia este asemanatoare si la asigurarea de raspundere civila. Daca suma asigurata nu se
epuizeaza prin achitarea despagubirii tertului prejudiciat prin fapta asiguratului, asiguratorul va raspunde
in continuare pana la concurenta sumei contractate.
Modurile neobisnuite de incetare a contractului sunt: denuntarea, rezilierea si anularea
contractului. Ele sunt considerate "neobisnuite" deoarece fac sa inceteze contractul inaintea expirarii
duratei sale, precum si inaintea producerii cazului asigurat.
Specificul denuntarii, ca modalitate de incetare a contractului, consta in exercitarea acesteia in
mod unilateral, din cauze autorizate de lege. Asiguratorul poate denunta contractul in urmatoarele cazuri:
~ daca asiguratul nu a comunicat, in scris, modificarile intervenite in cursul contractului in legatura cu
datele luate in considerare la incheierea asigurarii. Denunatarea poate fi exercitata numai daca
modificarea intervenita exclude, potrivit conditiilor de asigurare, mentinerea contractului. De asemenea,
daca se dovedeste ca asiguratul a fost de rea-credinta, dispozitiile cu privire la denuntarea contractului au
un caracter imperativ;
~ cand constata neindeplinirea de catre asigurat a obligatiei de intretinere corespunzatoare a bunurilor sau
neluarea masurilor de prevenire impuse de lege, autoritati, ori de natura insasi a bunurilor asigurate astfel
incat sa creasca probabilitatea realizarii riscului si existenta bunului asigurat sa fie pusa in pericol.

Contractul de asigurare fiind cu executare succesiva, denuntarea acestuia produce, in principiu,

efecte numai pentru viitor. Astfel, retinerea primelor pentru perioada in care contractul a fost in vigoare
este normala, dar nu se justifica incasarea de prime dupa ce contractul a fost denuntat, deoarece ar
conduce la imbogatirea fara justa cauza a asiguratorului.
Rezilierea contractului reprezinta desfacerea pentru viitor a acestuia datorita neexecutarii
obligatiei uneia dintre parti din cauze care i se pot imputa. Efectele produse de contractul de asigurare
pana la data rezilierii raman valabile. In momentul rezilierii, creditorul are dreptul sa ceara executarea
silita a tuturor obligatiilor scadente care nu fusesera executate pana la acea data; de asemenea, el poate
pretinde despagubiri pentru prejudiciile ce i s-au cauzat ca urmare a neexecutarii respectivelor prestatii.
Nulitatea contractului de asigurare intervine atunci cand contractul a fost incheiat fara
respectarea conditiilor esentiale de valabilitate prezentate anterior.
Spre deosebire de reziliere si de denuntare, nulitatea contractului de asigurare
opereaza si pentru trecut, nu numai pentru viitor. Ea readuce pe contractanti la situatia juridica avuta la
data incheierii asigurarii, procedand la restituirea reciproca a prestatiilor efectuate. Asiguratorul va restitui
primele de asigurare incasate, iar asiguratul – indemnizatia, daca a fost platita.

UNIVERSITATEA MARITIMA CONSTANTA

MASTERAT 2000 / 2001
ASIGURARI MARITIME
IONESCU AUREL, Clc. Ec. Relatii Economice Internationale

CURSUL 6

CONTRACTUL DE ASIGURARE

1. DEFINITIA SI CARACTERELE JURIDICE ALE CONTRACTULUI DE ASIGURARE

Contractul de asigurare este actul juridic prin care asiguratul se obliga sa plateasca o prima
asiguratorului care preia asupra sa riscul producerii unui anumit eveniment, obligandu-se ca, la
producerea acestuia, sa plateasca asiguratului sau unei terte persoane (beneficiar) o indemnizatie de
asigurare (despagubire sau suma asigurata) in limitele convenite.

Contractul are urmatoarele caractere juridice :

a) Este un contract personal

b) Are un caracter consensual.

c) Are un caracter sinalagmatic i

 d) Contractul de asigurare este unic

e) Contractul de asigurare este cu executare succesiva,

f) Caracterul oneros al contractului de asigurare rezida in aceea ca fiecare parte are in vedere
obtinerea unui anumit avantaj
g) Caracterul aleatoriu este specific contractului de asigurare deoarece efectele sale depind de un
eveniment viitor si incert
h) Contractul de asigurare este un contract de adeziune.

2. FORMAREA CONTRACTULUI DE ASIGURARE

2.1. Forma si continutul contractului de asigurare

Ca regula generala, forma contractului este scrisa, dar aceasta nu este o conditie pentru a fi
considerat valid – ad validatem – ci numai o dovada a incheierii – ad probationem. Conform Legii
136/1995 privind asigurarile si reasigurarile in Romania, contractul de asigurare nu poate fi probat prin
martori. De aceea, lipsa formei scrise nu va atrage nulitatea contractului, ci va determina numai limitarea
posibilitatii de a dovedi existenta si continutul acestuia. In functie de legislatia fiecarei tari, este posibil ca
forma acceptata sa fie numai cea scrisa ( este si cazul legislatiei romanesti).
Incheierea contractului poate fi recunoscuta de asigurator si daca rezulta din registre sau alte acte
emise de acesta. Partile adopta forma scrisa pentru a dovedi existenta contractului de asigurare, dat fiind
ca un act ce nu poate fi dovedit este echivalent, din punct de vedere juridic, cu un act inexistent. Forma
scrisa mai face posibila stabilirea certa a momentului incheierii contractului, a intrarii sale in vigoare, a
inceputului si incetarii raspunderii asiguratorului. Elementele esentiale ale contractlui sunt precizate cu
exactitate, reprezentand o dovada si o garantie a indeplinirii obligatiilor partilor, asa cum au fost ele
stabilite, evitandu-se neintelegerile ulterioare.
Contractul de asigurare exprima acordul de vointa al partilor. El este alcatuit din polita de
asigurare, conditiile principale si aditionale si anexele, care pot sa extinda sau sa limiteze conditiile
impuse de standardizare. Unele contracte sunt alcatuite din polita de baza si un formular care adapteaza
polita la nevoile specifice ale clientului sau pentru un anumit tip de polita. Polita de asigurare reprezinta
manifestarea materiala a contractului de asigurare.
Contractele de asigurare sunt foarte mult standardizate, fie ca urmare a unor reglementari sau uzante,
fie datorita unor acorduri voluntare. Acest lucru genereaza o serie de consecinte, avantajoase si
dezavantajoase.
Printre avantaje, amintim:
- Asiguratul nu trebuie sa constate diferente de limbaj, exprimare si termeni in selectarea
asiguratorului;
- Toti asiguratii trebuie sa beneficieze de tratament uniform din partea asiguratorului;
- Cand doi sau mai multi asiguratori ofera aceeasi protectie, aceleasi conditii sau sunt implicati in
aceeasi dauna, sansele de a aparea conflicte se reduc substantial;
- Pentru tribunale este mult mai simplu sa judece anumite cazuri pe baza unor clauze standard si
bine cunoscute;
- Asiguratii si agentii asiguratorilor economisesc timp si energie in plasarea contractelor;
- Statisticile privind aceleasi tipuri de daune pot fi centralizate chiar la nivelul pietei, sprijinind
calcularea corecta a primelor de asigurare.
Ca dezavantaje, mai importante sunt:
 - Orice schimbari solicitate in forma sau continutul politei presupun intarzieri deoarece acestea pot
fi indeplinite numai cu revizuirea lor integrala;
- Contractul care supravietuieste procesului legislativ nu este cel mai bun;
- Polita raspunde nevoilor medii ale asiguratilor, nu neaparat celor specifice acestora;
- Avantajele experimentarii si a concurentei se pierd, nemaiavand relevanta.

Cu privire la continut, in contractul de asigurare sunt cuprinse drepturile si obligatiile partilor.

Actul este emis de asigurator si consta in formarea contractului, deci acordul de vointa al partilor.
In principal, contractul de asigurare cuprinde doua parti principale. Prima contine clauzele
imprimate, sub forma unor extrase din conditiile generale care reglementeaza raporturile dintre asigurat si
asigurator, menite sa atraga atentia asiguratului asupra drepturilor si obligatiilor sale.
A doua parte reprezinta partile neimprimate ale documentului, care se refera, in principal, la
indicarea partilor, denumirea riscurilor, prima, suma asigurata si durata contractului ( cu indicarea datei
intrarii in vigoare).
Documentul de asigurare se intocmeste in mod normal in doua exemplare.

2.2. Partile contractului de asigurare

In mod clasic, contractul de asigurare se incheie intre doua parti: asiguratul si asiguratorul. El
poate fi incheiat intre partile contractante sau printr-un intermediar (agent sau broker).
Asiguratul este persoana fizica sau juridica care intra in raporturi juridice cu asiguratorul prin
incheierea contractului de asigurare. El este persoana care, platind asiguratorului o suma de bani sub
forma primei de asigurare, si-a asigurat un interes oarecare, cu scopul de a fi despagubit in cazul in care
acest interes a suferit o dauna prin manifestarea riscului conform prevederilor din polita de asigurare.
In contractul de asigurare sunt interesate mai multe categorii de persoane, si anume:
~ semnatarul, sau contractantul asigurarii, - persoana fizica sau juridica – este cel care semneaza
polita in nume propriu si se obliga fata de asigurator sa plateasca primele; el mai poarta denumirea de
stipulant al asigurarii atunci cand asigurarea se incheie in favoarea unei terte persoane ca beneficiar;
acest lucru este tipic pentru contractele de asigurare de viata, unde intotdeauna se desemneaza un
beneficiar pentru cazul producerii decesului persoanei aigurate;
~ asiguratul, respectiv cel a carui persoana sau patrimoniu sunt supuse riscului;
~ beneficiarul, desemnat in caz de dauna sa incaseze indemnizatia de asigurare la producerea
evenimentului asigurat prevazut in contract.
Toate aceste calitati pot fi reunite asupra unei singure persoane, asa cum este proprietarul unui bun
oarecare, fiind contractant al asigurarii, asigurat si beneficiar, in caz de dauna.
~ persoana cuprinsa in asigurare este o alta categorie care apare numai in cazul contractelor de
raspundere civila. Responsabilitatea civila fata de tertii pagubiti este acoperita prin asigurare. Aceasta
persoana nu are calitatea de asigurat, contractant sau tert beneficiar si nu are nici obligatia de a plati. Ea
nu este in mod special desemnata ca persoana, ci poate fi orice tert prejudiciat de catre asigurat.
~ asiguratorul poate fi numai persoana juridica ( societate comerciala), avand ca obiect de comert
acoperirea riscurilor diverselor interese ale asiguratului si obligata sa plateasca anumite sume de bani
(indemnizatie de asigurare) la producerea evenimentului asigurat prevazut in contractul de asigurare.

2.3. Elementele obligatorii specifice ale contractului de asigurare

In cazul contractului de asigurare trebuie analizate pe larg elementele esentiale ale acestuia, si
anume: riscul, suma asigurata si prima de asigurare.
 Riscul

Riscul constituie elementul esential si caracteristic al contractului de asigurare. Daca riscul nu

exista, contractul de asigurare este lipsit de eficacitate, de propria sa substanta, intrucat riscul reprezinta
insasi cauza asigurarii.
Riscul reprezinta un eveniment (sau complex de evenimente) incert, posibil si viitor, la care sunt
expuse bunurile, patrimoniul, viata, sanatatea sau integritatea fizica a unei persoane.
La producerea riscului, asiguratorul va plati asiguratului despagubirea sau suma asigurata.
Pentru a incadra un eveniment in categoria riscurilor asigurabile, sunt necesare anumite conditii:
a) Producerea lui sa fie posibila, deoarece asigurarea nu ar avea nici un sens daca existenta unui
lucru nu este amenintata de producerea unui anumit fenomen sau eveniment. Un eveniment cu o frecventa
mare nu poate fi cuprins in asigurare, deoarece ar presupune prime de asigurare deosebit de mari si nu s-
ar justifica din punct de vedere economic.
Ca regula, riscul trebuie sa existe in momentul contractarii. Daca in acel moment producerea
evenimentului asigurat a devenit imposibila, contractul se reziliaza de drept, iar primele platite pentru
perioada ulterioara rezilierii se restituie asiguratului.
b) Sa aiba un caracter intamplator, adica asupra producerii lui ulterioare sa planeze
incertitudinea, atat ca moment, cat si ca intensitate a actiunii acesteia.
In cazul asigurarii de viata, exista o alta abordare legata de riscul asigurabil care este decesul. El
este, de fapt, un eveniment cert, dar supus intamplarii este momentul producerii lui, care nu poate fi
cunoscut dinainte, nici de asigurat, nici de asigurator; asadar, elementul de incertitudine se refera la
momentul producerii riscului si nu la producerea sa propriu-zisa.
c) Producerea fenomenului (evenimentului) sa nu depinda de vointa asiguratului sau
beneficiarului asigurarii.
Daca asiguratul sau persoana in favoarea careia a fost incheiata asigurarea a provocat distrugerea
bunului asigurat pentru a incasa despagubirea de asigurare, acesta decade din drepturile conferite de
contractul de asigurare si urmeaza sa raspunda pentru faptele sale, penal sau contraventional, dupa caz.
d) Anumite riscuri nu pot face obiectul unei asigurari pentru motive de ordine publica. Riscul
trebuie sa aiba un caracter licit. De exemplu, asigurarea dolului este contrara ordinii publice, fiind de
natura a favoriza daunele intentionate in defavoarea interesului general.

Suma asigurata

In cazul producerii evenimentului acoperit prin asigurare, asiguratorul raspunde fata de asigurat
pana la concurenta unei sume numita suma asigurata.
Suma asigurata reprezinta valoarea maxima a despagubirii pe care asiguratorul o plateste
asiguratului ca urmare a producerii evenimentului asigurat.
Prezenta acesteia in contractul de asigurare este necesara, deoarece serveste ca baza si pentru
calcularea primei de asigurare, in principiu, prin aplicarea unui anumit procent asupra sumei asigurate.
Pentru stabilirea sumei asigurate, in cazul asigurarilor de bunuri, se procedeaza la operatiunea
numita evaluare de asigurare.
Suma asigurata poate fi mai mica sau cel mult egala cu valoarea de asigurare – valoarea reala a
bunului – evitandu-se astfel supraasigurarea unui bun. Supraasigurarea nu este admisa pentru ca ar putea
duce la un interes al asiguratului pentru producerea cazului asigurat si incasarea, in consecinta, a unei
sume superioare valorii bunului in momentul producerii prejudiciului. Valoarea de asigurare se stipuleaza
in contractul de asigurare. La asigurarile de bunuri, asigurarea se incheie la suma declarata de asigurat si
agreata de asigurator, care nu trebuie sa depaseasca valoarea de inlocuire, cel mult valoarea de nou, la
data incheierii contractului asigurarii.
In cazul asigurarilor de persoane, contractul de asigurare nu este unul de indemnizare. In
schimbul primelor, asiguratorul nu se obliga sa acopere o paguba, ci sa plateasca suma asigurata la
producerea riscului independent de orice idee de prejudiciu. Nici viata si nici sanatatea omului nu sunt
evaluabile in bani si se exclude existenta oricarui raport intre suma asigurata si paguba suferita de
asigurat. In aceste cazuri, indemnizatia de asigurare nu are caracter de despagubire si nu depinde de
paguba suferita, ci numai de suma asigurata, pentru care s-a incheiat polita la asigurarile de viata, de o
parte din suma asigurata, in caz de invaliditate (corespunzator gradului de invaliditate) sau de o anumita
suma globala, in cazul asigurarilor de sanatate. Suma asigurata nu este limitata si de aceea nu se aplica
notiunea de supraasigurare. Ea se stabileste conform puterii de plata a asiguratului si a gradului de risc.
In asigurarile de bunuri si in unele tipuri de asigurari de persoane, suma asigurata poate fi
modificata prin majorare sau reducere. La asigurarile de bunuri, modificarea trebuie sa fie urmarea unor
schimbari de valoare a bunului, iar in cazul asigurarilor de persoane, modificarea depinde de tipul de
asigurare.
La asigurarea de raspundere civila, suma asigurata se stabileste prin conventie sau prin
reglementari.

Prima de asigurare

Prima reprezinta suma de bani – remuneratia – pe care o primeste asiguratorul de la

asigurat in schimbul prestatiei promise, respectiv protectia pentru riscurile stabilite. Este pretul
protectiei oferite de asigurator pentru acele riscuri.
Este un element esential al contractului de asigurare si principala obligatie a asiguratului.
Printre factorii care influenteaza marimea primei de asigurare se pot enumera:
~ natura bunului asigurat,
~ dimensiunea riscurilor,
~ numarul si tipul riscurilor,
~ intensitatea riscurilor,
~ marimea posibila a daunelor,
~ gradul de dispersie a riscului,
~ suma asigurata,
~ durata contractului,
~ nivelul fransizei,
~ intinderea geografica a acoperirii,
~ istoricul daunelor pe un anumit numar de ani anteriori ( de regula 5, 10 ani),
~ diverse date statistice relevante pentru o evaluare cat mai corecta,
~ modalitatea de plata a primei (intr-o transa unica sau esalonata in rate periodice),
~ gradul de intretinere a bunului la asigurarile de bunuri, starea de sanatate la asigurarile de
persoane, limita raspunderii la asigurarile de raspundere,
~ varsta, sexul, starea de sanatate, durata asigurarii la asigurarea de viata,
~ dimensiunea afacerii (pentru sume mari se pot negocia reduceri),
~ starea conjunctuala a pietei,
 ~ evaluarea proprie obiectiva si subiectiva a asiguratorului.
Calculul primelor se face in mod stiintific, pe baza datelor statistice si a matematicii actuariale
care au revolutionat practica asigurarilor.
Asadar, exista o corelatie necesara intre prima de asigurare si factorii obiectivi sau subiectivi
care influenteaza nivelul primei de asigurare.
Prima platita de asigurat reprezinta prima bruta (tarifara) si este alcatuita din prima neta (pura,
teoretica, cota de baza) si adaosul de prima (suplimentul sau incarcatura primei) care acopera cheltuielile
generale de achizitie si administrare ale asiguratorului si determina obtinerea unui profit. Prima neta este
destinata acoperirii despagubirilor si sumelor asigurate.
Prima bruta = prima neta + adaosul de prima

Calculul primei nete tine seama de valoarea riscului, privit ca probabilitate, cat si ca intensitate.
Probabilitatea este determinata prin calcule statistice ce au la baza aplicarea legii numerelor mari care
apartine matematicianului elvetian Jean Bernoulli. El a demonstrat in lucrarea sa "Ars Conjectandi"
(Tehnica Probabilitatii), publicata la Basel, in 1713, ca, la un numar mare de cazuri, probabilitatea
producerii unui fenomen se poate calcula cu o infima aproximatie, spre deosebire de un numar redus de
cazuri, unde producerea evenimentului nu poate fi anticipata cu aceeasi aproximatie, datorita erorilor ce
intervin din lipsa desprinderii unor tendinte clare cat mai apropiate de realitate. De aceea, urmand legile
statistice, prima de asigurare este cu atat mai bine determinata cu cat a existat un numar cat mai mare de
cazuri pe baza carora ea s-a determinat.
Intensitatea variabila a riscului se reflecta corespunzator in nivelul primei. Astfel, in situatia in
care, pe parcursul contractului, riscul este variabil, prima se poate modifica in aceeasi proportie.
Suma asigurata se considera o unitate valorica conventionala, 100 lei sau 1000 lei, la care se
aplica tariful de prima. De exemplu, 0,5% din valoarea unui bun sau 15 lei la 1000 lei suma asigurata.
Durata asigurarii depinde de natura asigurarii. Se pot inceia asigurari pe o durata determinata sau
pentru derularea unui proces (de exemplu, un transport de marfa).
In functie de criteriile aratate, asiguratorii isi elaboreaza propriile tarife de prime.
Ele sunt stabilite pe perioade de timp determinate, de obicei de un an. Daca prima se plateste intr-
o transa unica, asiguratorul poate oferi o reducere care variaza in functie de anumite criterii. Exista, astfel,
prima unica, scadenta intr-o singura suma, si prima periodica, scadenta in perioade egale, determinata pe
perioade de asigurare. Aceste tipuri de prime sunt importante din punctul de vedere al sistemelor de
remunerare si al efectelor pe care le produce rezilierea, denuntarea si anularea contractului de asigurare
asupra sumelor incasate.
Prima de asigurare este indivizibila. Marimea ei nu se recalculeaza si deci nu se modifica nici in
situatia in care asigurarea inceteaza pentru asigurat inainte de terminarea contractului. Intervalul pentru
care s-a stabilit prima, ca unitate de timp, se numeste perioada de asigurare.
Daca perioada pentru care s-a incheiat contractul este un an si evenimentul asigurat s-a produs in
prima jumatate a anului, asiguratul nu poate pretinde aplicarea unei prime proportionale, aferenta timpului
ce a mai ramas, deoarece probabilitatea de producere a riscului s-a stabilit pe intreaga perioada de
asigurare; de aceea, nu este relevant momentul in care s-a produs evenimentul asigurat, sau daca acesta nu
s-a produs deloc in cursul perioadei. Fondul creat din primele de asigurare incasate de la asigurati este
utilizat pentru multitudinea de pericole de acelasi gen pentru perioada data.
Unitatea de timp pentru care se incheie contractul nu trebuie confundata cu durata contractului de
asigurare. Durata contractului reprezinta perioada de timp pentru care asiguratorul ofera protectie pentru
riscul sau riscurile respective. In general, asigurarile de bunuri si raspundere se incheie pe perioade
limitate, scurte, de un an, in timp ce asigurarile de viata se incheie pe perioade lungi de minimum 5 ani
(de regula). In acest ultim caz, prima se exprima anual, dar trebuie platita pentru toata durata in care
asiguratorul este "in risc".
Prima de asigurare are urmatoarele destinatii:
~ constituirea fondului de rezerva din care se achita despagubirile celor desdaunati, respectiv,
sumele asigurate – in cazul asigurarilor de persoane;
~ formarea fondurilor de rezerva destinate acoperirii despagubirilor din anii defavorabili si
indeplinirea obligatiilor de plata – la expirarea termenelor asigurarilor de viata;
~ acoperirea cheltuielilor legate de administrarea asigurarilor si obtinerea unui beneficiu.
Mai putem distinge si alte tipuri de prime, in functie de alte criterii:
~ prima curenta, sau efectiva, referitoare la perioada anului in curs;
~ prima fixa, care reprezinta prima pe unitate de suma asigurata;
~ tarifele de prime, cuprinzand primele fixate, pe feluri de asigurari, riscuri, etc.;
~ discount-ul de prima, care consta in diminuarea primei cu o anumita suma, in
functie de criterii percum: frecventa de plata a primei, dimensiunea primei,
inexistenta daunei pe perioada anterioara, etc.
Asiguratul, in schimbul platii primei, obtine protectia prin asigurare pentru anumite
riscuri, pe o anumita perioada de timp.
In cazul rezilierii contractului de asigurare, al anularii sau denuntarii acestuia, prima se restituie,
deoarece contractul nu isi mai poate produce efectele.
La polita de asigurare se anexeaza conditiile de asigurare, care reprezinta parte integranta din
contract si care cuprind: definirea unor termeni, rsicurile excluse, riscurile acoperite.
Drepturile si obligatiile rezultate din polita pot fi cesionate altei persoane, prin andosare. Spre
exemplu, la asigurarea garantiilor la creditele luate de la banci, drepturile de incasare a indemnizatiei de
asigurare conform politei de asigurare sunt cesionate bancii creditoare.

2.4. Incheierea contractului de asigurare

Incheierea propriu-zisa a contractului de asigurare este precedata de cateva etape pe baza carora se
determina clauzele si conditiile finale ale acestuia.
Declaratia (cererea) de asigurare
Este o etapa in care asiguratul isi manifesta dorinta de a incheia asigurarea si de a oferi informatii
necesare pentru evaluarea riscului. Prin acest document, asiguratorul il identifica pe asigurat, acesta din
urma completand un formular special al asiguratorului – cerere de asigurare, chestionar sau declaratie de
asigurare -, prin care se manifesta vointa de incheiere a contractului. Completarea cererii de asigurare
reprezinta o declaratie referitoare la bunul, raspunderea sau persoana asigurata.
Ea contine date precum:
~ cele privind identificarea asiguratului: numele acestuia (persoana fizica sau persoana juridica),
domiciliul sau sediul legal;
~ obiectul de activitate;
~ durata asigurarii solicitate;
~ date privind bunul asigurat (tip de constructie, localizarea bunului ce urmeaza a fi asigurat; date
privind marfa: tipul de depozit in care se afla depozitata, traseul pe care se transporta, modul de
 ambalare, puncte de incarcare-descarcare, traseu, transportator; marca autovehiculului, anul fabricatiei,
etc.);
~ suma asigurata;
~ fransiza;
~ beneficiarul asigurarii;
~ conditiile de asigurare solicitate;
~ starea de sanatate, varsta, antecedentele medicale, in cazul asigurarilor de viata, tratamentele
medicale efectuate in prezent si intr-un interval de timp anterior completarii cererii de asigurare;
~ mediul de lucru, in cazul asigurarilor de accidente, precum si altele specifice fiecarui tip de asigurare
solicitata.
Semnatura declarantului reprezinta asumarea raspunderii acestuia privind exactitatea datelor si
informarea asiguratorului asupra tuturor elementelor care pot influenta riscul. Pe baza acestor informatii,
asiguratorul procedeaza la evaluarea riscului, pentru stabilirea corecta a primei de asigurare. Raspunsurile
scrise ale asiguratului la intrebarile formulate de asigurator permit acestuia din urma sa-si faca o opinie
asupra riscului si sa stabileasca prima aferenta.
La majoritatea formelor de asigurari de persoane, la unele asigurari externe sau de bunuri care se
incheie cu persoanele juridice, cererea de asigurare se redacteaza separat si anterior contractului de
asigurare, fiind necesar un anumit interval de timp pentru evaluarea riscului. La celelalte asigurari,
declaratia se intocmeste concomitent cu contractul de asigurare.
Declaratia de asigurare, act unilateral de vointa, nu produce efecte juridice specifice institutiei
asigurarii decat dupa acceptarea de catre asigurator. Intrarea asiguratorului in risc se face odata cu
semnarea contractului (politei) de asigurare. In caz de neacceptarea, declaratia nu este obligatorie si poate
fi revocata, expres sau tacit.

Analiza declaratiei (cererii) de asigurare

Riscul prezinta pentru asigurator o importanta deosebita deoarece, in functie de acest element
esential al contractului se apreciaza daca se poate accepta protectia prin asigurare, precum si dimensiunea
primei de asigurare corespunzatoare. Fara risc nu putem vorbi de asigurare. In vederea incheierii
asigurarii, este necesara evaluarea riscului de catre asigurator. Aceasta operatiune poarta denumirea de
subscriere – underwriting – si este tipica asigurarii.
Ea are caracteristici diferite in functie de tipul asigurarii. Evaluarea se face pe baza analizei
declaratiei/cererii de asigurare dar si prin constatari sau analizarea unor imprejurari in mod direct de catre
asigurator sau de catre prepusii lui.
Dat fiind ca, de multe ori, asiguratorii preiau in asigurare riscuri pentru bunuri aflate la mare
distanta de ei sau de imputernicitii lor, nu este posibila o evaluare "pe viu" a riscului si de aceea buna-
credinta, ca principiu de baza al asigurarilor, trebuie sa fie unanim respectata. Evaluarea se face numai pe
baza informatiilor puse la dispozitie de asigurat sau de agentul acestuia. El trebuie sa faca declaratii
complete atat in momentul solicitarii asigurarii, cat si pe parcurs, cand imprejurarile esentiale privind
riscul (de exemplu: agravarea riscului) s-au schimbat. In caz contrar, asiguratorul isi rezerva dreptul de a
modifica, de a denunta contractul sau de a refuza indemnizatia solicitata de asigurat.
 Obligatia asiguratorului de a incheia contractul

Conform uzantelor in domeniu, asiguratorul nu poate refuza incheierea contractului. El constata

daca sunt intrunite conditiile legale si, in acest caz, trebuie sa accepte propunerea si sa emita polita sau
contractul de asigurare.
Chiar si in aceste conditii in care asiguratorul este obligat sa incheie contractul de asigurare,
caracterul consensual al contractului este respectat. Asiguratorul nu are interesul si nici nu poate motiva
refuzul incheierii contractului. Motivele refuzului trebuie sa fie foarte bine intemeiate, dar asiguratorul
trebuie, in principiu, sa explice motivele si sa ofere cel putin o varianta pentru un alt tip de protectie.

Momentul incheierii contractului

Contractul se poate considera incheiat odata cu plata primelor si emiterea documentului de
asigurare. Contractul poate avea forma politei de asigurare, la asigurarile de persoane si la unele tipuri de
asigurari de bunuri sau a certificatului de asigurare, la asigurarile de bunuri sau de raspundere civila. In
practica, denumirea de polita de asigurare este generica si, astfel, cel mai frecvent utilizata.
In cele mai multe cazuri, emiterea politei se realizeaza in acelasi timp cu plata primei, deoarece
declaratiile de vointa care se contopesc in contract iau nastere concomitent.
In unele cazuri, declaratia de vointa a asiguratului precede acceptarea ofertei de catre asigurator
(de exemplu, in cazul asigurarilor de viata, plata primei se face de obicei odata cu completarea si
semnarea cererii de asigurare, urmand ca documentul de asigurare sa fie emis de asigurator dupa
evaluarea riscului).
Intre absenti, contractul de asigurare se considera incheiat din momentul in care ofertantul a luat
cunostinta de acceptare (teoria informatiei), luandu-se in considerare data primirii politei sau contractului.
In unele tipuri de asigurari, cum ar fi asigurarile maritime, de aviatie, auto si in majoritatea celor
interne, contractul de asigurare se incheie intre absenti. Cererea de asigurare este inaintata prin
intermediari – de cele mai multe ori brokeri, care devin mandatari ai asiguratilor si agenti ai
asiguratorului. In acest caz, contractul intre absenti se perfecteaza in baza sistemului receptiei, polita fiind
considerata acceptata daca intr-un anumit interval de timp (de regula doua zile lucratoare de la inmanare)
asiguratul nu ridica obiectiuni. In sistemul transmiterii declaratiei, contractul de asigurare se considera
incheiat de la data indicata in cererea de asigurare, sau de la data declaratiei de asigurare, daca
asiguratorul o confirma in scris.
Astfel, exista doua momente distincte, si anume cel al incheierii contractului si cel al intrarii in
vigoare ulterior datei perfectarii lui.
Obligatiile ce revin partilor pot fi raportate la o data ulterioara, stabilindu-se ordinea in care
trebuie executate. Intrarea in vigoare a asigurarii poate sa nu coincida cu inceputul raspunderii
asiguratorului. In astfel de situatii, diferentierea este in functie nu numai de plata primei, ci si de natura
riscului.
2.5. Durata contractului
Durata contractului reprezinta perioada de timp la care se refera drepturile si obligatiile partilor.
Dupa acest criteriu, contractele de asigurare pot fi de durata determinata (fixa) si nelimitata. In asigurarile
non-viata, contractele se incheie pe o perioada de maxim 1 an. In asigurarile de persoane, contractele
incheiate pe durata limitata se practica numai in anumite categorii de asigurari, spre exemplu, cazurile de
accidente incheiate de unele companii pentru personalul propriu.
Cand contractul de asigurare se incheie pe o durata determinata, la implinirea termenului se
reinnoieste de drept, pentru o noua perioada, egala cu cea anterioara, daca nici una din parti nu
preavizeaza sau denunta contractul, conform prevederilor incluse in acesta. Conditiile ramanand
neschimbate, de obicei reinnoirea se face si fara emiterea unui nou contract de asigurare, in functie de
natura riscului respectiv sau de conditiile de plata a primei; daca apar sau se solicita modificari,
asiguratorul va emite un nou contract de asigurare.

2.6. Interpretarea contractului

Si in cazul asigurarilor, principiul care se aplica este cel al interpretarii stricte a conditiilor
contractuale. Intelesul oricarui termen din polita si al tuturor expresiilor curente vor fi interpretate in
sensul lor firesc, natural, folosit in limbajul uzual de catre o persoana cu inteligenta normala. Natura
contractului de asigurare obliga la o interpretare stricta a clauzelor. Riscul trebuie bine si clar definit,
deoarece trebuie evitate confuziile, neintelegerile ulterioare determinate de o posibila interpretare diferita
sau chiar eronata a partilor; totodata, stabilirea primei este in functie de riscul asumat. In cazul clauzelor
ambigue, neclare, se aplica dispozitiile prevazute de Codul civil roman care prevad ca, atunci cand exista
indoiala, interpretarea se va face in favoarea celui care se obliga.
Este interesant de mentionat faptul ca, in caz de indoiala, ca urmare a unei posibile intrebuintari
necorespunzatoare a unui termen sau exprimari neclare a unei clauze, interpretarea trebuie facuta
intotdeauna in favoarea asiguratului; acest lucru pare normal, deoarece legea contractului si redactarea
acestuia sunt facute de catre asigurator din vreme si cu buna stiinta. Fiind un contract de adeziune,
asiguratul trebuie sa adere la legea si termenii impusi de catre asigurator. In consecinta, asiguratorul
raspunde in baza principiului "ambiguitas contra stipulatorem est". Pentru clauzele cu doua intelesuri, se
aplica tot dispozitiile dreptului comun, interpretandu-se in sensul producerii de efecte si nu in acela de a
nu produce nici unul. Daca amele sensuri ale clauzei duc la eficacitatea actului, dar consecintele sunt
diferite, interpretarea se face in sensul care se potriveste cel mai bine cu natura contractului de asigurare,
potrivit obligatiilor asumate de parti.
In mod similar, interpretari privind clauzele contractului pot avea loc si cu privire la clauzele
imprimate si manuscrise. Ambele categorii de clauze au aceeasi valoare din punct de vedere al drepturilor
si obligatiilor pe care le genereaza pentru partile contractante.
Daca unele categorii de riscuri sunt excluse potrivit clauzelor generale (imprimate), prin clauzele
manuscrise pot fi acoperite, acestea fiind menite sa completeze sau sa deroge de la cele generale.
3. EFECTELE CONTRACTULUI DE ASIGURARE
Fiind un contract sinalagmatic, contractul de asigurare presupune drepturi si obligatii corelative
intre parti ce pot fi delimitate in doua perioade: pana la ivirea evenimentului asigurat si dupa producerea
acestuia.
3.1. Drepturile si obligatiile asiguratului
a. pana la producerea evenimentului asigurat
Drepturile asiguratului:
Principalele drepturi ale asiguratului intervin in momentul producerii cazului
asigurat si pe parcursul executarii contractului. Intre acestea mentionam:
 ~ dreptul de a modifica contractul (de ex.: posibilitatea de a schimba numele
beneficiarului asigurarii sau modul de plata pentru prime atunci cand ele se aplica in rate);
~ dreptul de a incheia asigurari suplimentare (de ex.: in asigurarile de bunuri si de
raspundere civila, pentru majorarea sumelor asigurate initial);
~ dreptul de rascumparare ( la asigurarile pentru care se constituie rezerve de
prima, cum sunt cele de viata, asiguratul are dreptul sa ceara incetarea contractului prin plata sumei de
rascumparare, care reprezinta un anumit procent, de obicei 95% din rezerva de prime constituita la
momentul respectiv).
Obligatiile asiguratului:
In aceasta perioada, asiguratul are trei obligatii principale:
~ plata primei de asigurare
De regula, persoana care incheie contractul este una si aceeasi cu asiguratul. Daca asigurarea este
incheiata in beneficiul altei persoane, obligatia de plata a primei incumba contractantului. Asiguratorul
are posibilitatea de a opune beneficiarului asigurarii doar exceptiile rezultand din neplata primei, pe care
de altfel le poate invoca si impotriva titularului contractului.
La producerea riscului, daca prima de asigurare nu a fost platita pentru intreaga perioada,
asiguratorul are dreptul de a compensa primele ce i se mai datoreaza pana la sfarsitul perioadei de
asigurare cu orice indemnizatie cuvenita asiguratului sau beneficiarului pana la expirarea contractului. In
cursul executarii contractului, pot interveni unele modificari cu privire la obligatia de plata a primei. Daca
titularul contractului de asigurare moare, iar bunul asigurat este cuprins in masa succesorala, obligatia de
plata a primei revine mostenitorilor, care sunt tinuti solidar la plata primei cat timp bunul este in
indiviziune. Daca bunul a fost atribuit unuia dintre succesori, prin imparteala sau partaj, el va deveni
singurul platitor al primei.
In cazul instrainarii bunului asigurat, contractul de asigurare isi produce efectele, in principiu, fata
de dobanditorul bunului, caruia ii revine obligatia de a plati prima, in masura in care nu a fost achitata in
intregime de titularul contractului, dar cu acordul asiguratorului. Debitorul bunului devine debitorul
asiguratorului numai pentru ratele de prima devenite scadente dupa instrainare. Pentru ratele de prima
datorate inainte de instrainare, obligatia de plata ramane in sarcina instrainatorului.
In domeniul asigurarilor, regula cherabilitatii platii este inlocuita cu cea a portabilitatii, deci plata
primelor se face la sediul asiguratorului sau la un loc desemnat sau agreat de acesta.
Plata primelor se poate face in numerar, transfer bancar, cecuri, prin compensare cu indemnizatii
datorate de asigurator asiguratului, prin ordin de plata sau alte modalitati.
~ obligatia de a informa pe asigurator in privinta modificarii circumstantelor care agraveaza
riscul,
~ obligatia de intretinere a bunului asigurat in bune conditii, conform dispozitiilor legale in
vigoare.
Obligatia de intretinere a bunurilor si adoptarea de masuri pentru prevenirea pagubelor se gaseste
expres stipulata in legislatia in materie. In caz de neindeplinire a acestei obligatii, asiguratorul poate
denunta asigurarea, sau, la ivirea cazului asigurat, are dreptul de a refuza plata despagubirii daca din acest
motiv nu a putut determina cauza producerii si intinderea pagubei, sau de a reduce despagubirea in cazul
in care dauna a crescut.
 ~ notificarea asiguratorului asupra tuturor imprejurarilor care agraveaza riscul.
Daca in decursul executarii contractului se ivesc imprejurari care modifica riscul initial, asiguratul
trebuie sa comunice asiguratorului acest lucru. Agravarea riscului determina modificari corespunzatoare
asupra cuantumului primei sau, in caz extrem, imposibilitatea de a nu mai putea continua contractul.
Aceasta obligatie permite adaptarea contractului la noua situatie, sub rezerva dreptului asiguratorului de
a-l anula. Agravarea riscului poate avea loc:
a. datorita asiguratului, fie prin acte pozitive, cum ar fi mutarea bunurilor asigurate contra furtului din
locurile specificate in contract in alte locuri, mai putin expuse riscului, fie prin acte negative, cum ar fi
abtinerea asiguratului de a lua masurile corespunzatoare in cadrul obligatiei sale de a intretine bunurile
si de a preveni producerea evenimentului asigurat;
b. datorita activitatii unui tert;
c. datorita unor evenimente independente de vointa unei persoane, cum sunt fenomenele sociale si
politice: razboiul, greva, etc.
Evident, asiguratul nu poate comunica decat imprejurari pe care le cunoaste.
Acestea pot surveni prin, sau in afara de fapta sa. In prima situatie, asiguratul nu poate invoca, in apararea
sa, necunoasterea schimbarii, intrucat el este autorul agravarii, avand obligatia de a-l informa imediat pe
asigurator. In cea de-a doua situatie, agravarea riscului fiind realizata fara fapta sa, el este obligat ca
imediat ce a cunoscut-o, sa o comunice asiguratorului.

b. dupa producerea evenimentului asigurat

Principalul drept al asiguratului in aceasta etapa este de a incasa indemnizatia

de asigurare.
Obligatiile asiguratului sunt:
~ combaterea efectiva a calamitatilor pentru limitarea pagubei si salvarea bunurilor asigurate, pastrarea
si paza bunurilor ramase pentru prevenirea degradarilor ulterioare;
~ avizarea asiguratorului, in termenele prevazute de conditiile de asigurare, cu privire la
producerea evenimentului asigurat;
~ participarea la constatarea cazului asigurat produs si a pagubei rezultate;
~ furnizarea de acte si date referitoare la evenimentului asigurat;
~ acordarea intregului sprijin pentru constatarea si evaluarea daunelor.

3.2. Drepturile si obligatiile asiguratorului

a. pana la producerea evenimentului asigurat

Pe timpul executarii contractului, pana la producerea cazului asigurat, asiguratorul are, in special,
drepturi.
Fiecarei obligatii a asiguratului ii corespunde un drept al asiguratorului:
~ dreptul de a verifica existenta bunului asigurat si a modului in care acesta este intretinut;
~ dreptul de a aplica sanctiuni legale cand asiguratul a incalcat obligatiile privind intretinerea,
folosirea si paza bunurilor asigurate.
Pana la ivirea cazului asigurat, asiguratorul are si unele obligatii, cum ar fi:
 ~ obligatia de a elibera, la cerere, duplicatul documentului de asigurare, daca asiguratul l-a pierdut
pe cel original;
~ obligatia de a elibera, la cererea asiguratului, certificate de confirmare a asigurarii, in cazul
asigurarii de raspundere a carausului fara de pasageri pentru bagajele si marfurile transportate,
preum si fata de terti, cu indicarea sumelor asigurate.

b. dupa producerea evenimentului asigurat

Principala obligatie a asiguratorului, dupa producerea cazului asigurat, consta in indemnizatia

acordata asiguratului. Pentru ca aceasta indemnizatie sa fie datorata, trebuie stabilita situatia de fapt prin
care sa rezulte dreptul asiguratului la beneficiul indemnizatiei si obligatia corelativa a asiguratorului de a
plati.
Asiguratorul va proceda, pe de o parte, la constantarea producerii evenimentului asigurat si la
evaluarea pagubelor, iar pe de alta parte, la stabilirea si plata indemnizatiei de asigurare.
In acest scop, asiguratorul va stabili cauzele daunelor si imprejurarilor in care acestea s-au produs
pentru determinarea obligatiei sale de plata si a marimii indemnizatiei. Pentru aceasta este necesar sa se
verifice:
~ daca asigurarea era in vigoare la data producerii riscului;
~ daca primele de asigurare au fost platite si perioada de timp pentru care au fost achitate;
~ daca bunurile respective sunt cuprinse in asigurare;
~ daca evenimentul producator de daune este datorat unui risc impotriva caruia
s-a incheiat asigurarea.
Actiunea asiguratului in prevenirea daunelor sau in oprirea extinderii acestora este, de regula,
obligatie contractuala. In situatia in care o dauna a fost produsa ca urmare a actiunii simultane sau
succesive a mai multor cauze, se efectueaza verificarile necesare pentru a se stabili cuantumul daunelor
provocate de fiecare in parte. Daca acest lucru nu este posibil, dauna se considera ca fiind produsa in
egala masura de fiecare din aceste cauze, asiguratorului revenindu-i o cota parte corespunzatoare riscului
luat asupra sa.
Evaluarea pagubelor se face in functie de preturile de pe piata ale unor bunuri asemanatoare
tinandu-se seama de uzura bunului respectiv (vechimea, gradul de intrebuintare si starea de intretinere).
Despagubirea este limitata de suma asigurata si de marimea pagubei, in functie de sistemul de acoperire:
sistemul acoperirii primului risc, sistemul acoperirii proportionale si sistemul acoperirii limitate. In
sistemul acoperirii primului risc, despagubirea se stabileste in limita sumei asigurate si nu poate depasi
cuantumul pagubei si nici valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat.
Daca valoarea bunului la data producerii evenimentului asigurat este egala sau mai mica decat
suma asigurata, despagubirea se plateste ca in sistemul acoperirii primului risc. Daca, din contra, suma
asigurata este mai mica decat valoarea bunului la data producerii evenimentului asigurat ( subasigurare),
se plateste o parte din paguba corespunzatoare raportului dintre suma asigurata si valoarea de asigurare.
In sistemul acoperirii limitate, despagubirea se plateste numai daca paguba se achita cu o anumita limita,
numita fransiza. Pagubele mici sau o parte fixa din pagubele efectiv cauzate vor fi suportate de asigurat
prin sistemul fransizei.

3.3. Limitarea garantiei de asigurare

Limitarea garantiei de asigurare are legatura cu evenimentele care se datoreaza asiguratului. Ea

presupune stabilirea nivelului la care o paguba produsa prin fapta asiguratului obliga pe asigurator la plata
indemnizatiei cuvenite. Daca evenimentul asigurat a fost produs cu intentie de catre asigurat sau, cand
este cazul, de beneficiar sau de catre un membru din conducerea persoanei juridice asigurate, lucrand in
aceasta calitate, asiguratorul nu datoreaza nici o indemnizatie. Daca in conditiile de asigurare nu se
prevede altfel, regula se aplica si in situatia in care evenimentul asigurat a fost produs cu intentie de catre
persoane fizice majore care in mod statornic locuiesc si gospodaresc impreuna cu asiguratul sau de catre
prepusii asiguratului sau beneficiarului.
Culpa atrage decaderea asiguratului din beneficiul indemnizarii numai daca este expres precizata
in conditiile de asigurare.
Exonerarea asiguratorului are loc atunci cand, existand o legatura cauzala intre fapta asiguratului
si producerea riscului asigurat, fara intentia asiguratului, acesta putea si trebuia sa prevada consecintele
conduitei sale, sau chiar sa le preintampine.
In practica asigurarilor, neglijenta grava – ca forma a culpei – produce efecte deosebite pentru
asigurat. Ca urmare, fiecare caz in parte trebuie analizat si raportat la imprejurarile concrete in care s-a
produs.

4. INCETAREA CONTRACTULUI DE ASIGURARE

Modul obisnuit de incetare a contractului de asigurare cu durata determinata il constituie

ajungerea la termen, respectiv expirarea perioadei pentru care a fost incheiat, acordul celor doua parti
fiind unul mai rar, dar totusi posibil.
Un alt mod de incetare a contractului, destul de uzual, este producerea evenimentului asigurat.
Aceasta situatie o intalnim in asigurarea de viata si de accidente a persoanelor, cand survine cazul
asigurat. Dupa plata sumei asigurate, obligatiile asiguratorului fata de asigurat se sting, ceea ce
echivaleaza cu incetarea automata a contractului.
Pentru asigurarile de bunuri, contractul inceteaza numai daca, prin realizarea riscului, bunul
asigurat a fost distrus in totalitate. Daca distrugerea este partiala, contractul poate continua sa-si produca
efectele, in principiu, pentru o suma asigurata redusa.
Solutia este asemanatoare si la asigurarea de raspundere civila. Daca suma asigurata nu se
epuizeaza prin achitarea despagubirii tertului prejudiciat prin fapta asiguratului, asiguratorul va raspunde
in continuare pana la concurenta sumei contractate.
Modurile neobisnuite de incetare a contractului sunt: denuntarea, rezilierea si anularea
contractului. Ele sunt considerate "neobisnuite" deoarece fac sa inceteze contractul inaintea expirarii
duratei sale, precum si inaintea producerii cazului asigurat.
Specificul denuntarii, ca modalitate de incetare a contractului, consta in exercitarea acesteia in
mod unilateral, din cauze autorizate de lege. Asiguratorul poate denunta contractul in urmatoarele cazuri:
~ daca asiguratul nu a comunicat, in scris, modificarile intervenite in cursul contractului in
legatura cu datele luate in considerare la incheierea asigurarii. Denunatarea poate fi exercitata
numai daca modificarea intervenita exclude, potrivit conditiilor de asigurare, mentinerea
contractului. De asemenea, daca se dovedeste ca asiguratul a fost de rea-credinta, dispozitiile cu
privire la denuntarea contractului au un caracter imperativ;
~ cand constata neindeplinirea de catre asigurat a obligatiei de intretinere corespunzatoare a
bunurilor sau neluarea masurilor de prevenire impuse de lege, autoritati, ori de natura insasi a
bunurilor asigurate astfel incat sa creasca probabilitatea realizarii riscului si existenta bunului
asigurat sa fie pusa in pericol.

Contractul de asigurare fiind cu executare succesiva, denuntarea acestuia produce, in principiu,

efecte numai pentru viitor. Astfel, retinerea primelor pentru perioada in care contractul a fost in vigoare
este normala, dar nu se justifica incasarea de prime dupa ce contractul a fost denuntat, deoarece ar
conduce la imbogatirea fara justa cauza a asiguratorului.
Rezilierea contractului reprezinta desfacerea pentru viitor a acestuia datorita neexecutarii
obligatiei uneia dintre parti din cauze care i se pot imputa. Efectele produse de contractul de asigurare
pana la data rezilierii raman valabile. In momentul rezilierii, creditorul are dreptul sa ceara executarea
silita a tuturor obligatiilor scadente care nu fusesera executate pana la acea data; de asemenea, el poate
pretinde despagubiri pentru prejudiciile ce i s-au cauzat ca urmare a neexecutarii respectivelor prestatii.
Nulitatea contractului de asigurare intervine atunci cand contractul a fost incheiat fara
respectarea conditiilor esentiale de valabilitate prezentate anterior.
Spre deosebire de reziliere si de denuntare, nulitatea contractului de asigurare
opereaza si pentru trecut, nu numai pentru viitor. Ea readuce pe contractanti la situatia juridica avuta la
data incheierii asigurarii, procedand la restituirea reciproca a prestatiilor efectuate. Asiguratorul va restitui
primele de asigurare incasate, iar asiguratul – indemnizatia, daca a fost platita.
CURSUL 7. CONTRACTAREA IN REASIGURARE

DEFINIREA CONTRACTULUI DE REASIGURARE

Relatia stabilita intre reasigurator, pe de o parte, si reasigurat, pe de alta parte, pe baza liberului
consimtamant care exprima acordul de vointa al partilor in legatura cu acceptarea/cedarea de riscuri in
reasigurare este finalizata intr-un document denumit contract de reasigurare.
In literatura de specialitate intalnim diferite definitii date acestui tip de contract. Spre exemplu,
Lordul Mansfield, cunoscut specialist in reasigurari din secolul trecut, considera contractul de reasigurare
ca pe o "noua asigurare efectuata printr-o noua polita pentru acelasi risc care a fost initial asigurat
pentru a despagubi subscriitorii ca urmare a subscrierilor lor anterioare; ambele polite sunt in
vigoare in acelasi timp".
In Statele Unite ale Americii, Curtea Suprema de Justitie din Ohio, il definea, in anul 1929, ca
fiind "contractul in care o persoana (societate), din anumite considerente accepta sa despagubeasca
o alta persoana (societate) pentru o pierdere sau o raspundere totala sau partiala determinata de un
risc pe care acesta din urma si l-a asumat conform unui contract separat si distinct ca asigurator al
unei terte parti".
Tot in America, societatile de reasigurari de viata considera ca "un contract de reasigurare este
un acord intre doua companii dintre care una accepta sa cedeze, iar cealalta accepta sa preia o
afacere de reasigurare in conformitate cu prevederile specificate in contract. Contractele de
reasigurare si politele de reasigurare nu sunt sinonime; contractele de reasigurare sunt contracte
pentru asigurare, iar politele de reasigurare sau cesionari sunt contracte de asigurare".
Contractul de reasigurare reprezinta intelegerea stabilita intre doua parti, denumite
"reasigurator" si "reasigurat", prin care reasiguratorul preia o parte din risc (uneori intregul risc)
de la reasigurat in schimbul unei sume denumite "prima de reasigurare", pentru care se obliga sa-I
plateasca acestuia din urma partea din despagubire cuvenita in cazul producerii riscului
(riscurilor), conform conditiilor convenite in contract. Contractul se considera incheiat odata cu
semnarea lui de catre parti.
Din analiza comparativa a definitiilor de mai sus, se desprind cateva elemente comune care
constituie trasaturile acestui contract, si anume:
1. contractul de reasigurare este conditionat de existenta unui contract de asigurare incheiat
intre asigurat si asigurator;
2. contractul de asigurare si cel de reasigurare exista in acelasi timp;
3. contractul de reasigurare este un contract separat incheiat intre reasigurator si reasiguratul
sau la care asiguratul original nu este parte; de aceeea, in cazul producerii riscurilor asigurate,
reasiguratorul este raspunzator pentru partea sa de risc numai in fata companiei cedente si nu in fata
asiguratului care primeste despagubirile de la asiguratorul sau.
4. despagubirea (indemnizatia) totala sau partiala va fi suportata numai pentru raspunderea
pe care asiguratorul direct si-a asumat-o prin contractul de asigurare. De aceea, se poate deduce cu
usurinta ca reasiguratorul urmeaza soarta asiguratului direct ("follow the fortune"), atat in privinta
pierderilor suportate, cat si in privinta participarii la beneficiu (in cazul in care nu se inregistreaza daune,
companiei cedente i se va restitui o cota din prima de reasigurare deoarece se considera ca un merit al sau
faptul ca a stiut sa dirijeze afacerea cu abilitate.
 PRINCIPIILE CARE STAU LA BAZA CONTRACTULUI DE REASIGURARE
Activitatea de reasigurare, in general, in contractul de reasigurare, in particular, se desfasoara pe
baza unor principii ferme pe care le intalnim cu unele deoasebiri si in domeniul asigurarilor.
Aceste principii sunt:
1. obligativitatea existentei unui interes asigurabil (insurable interest);
2. relatia dintre parti se bazeaza pe "cea mai mare buna credinta" (uberrimae fidei; utmost good faith);
3. contractul de reasigurare este un contract de despagubire (indemnity);
4. obligativitatea existentei, in momentul incheierii contractului de reasigurare, a unui obiect al
reasigurarii (subject-matter of reinsurance).

2.1. Principiul interesului asigurabil

In Dictionarul termenilor de asigurare maritima se mentioneaza ca, "din punct de vedere juridic,
nici unei persoane nu I se permite sa efectueze o asigurare daca nu poseda un interes asigurabil
intr-o aventura, adica ea trebuie sa poata pierde ceva daca proprietatea supusa riscului se pierde,
sufera avarii sau este retinuta sau poate pierde datorita intarzierii sosirii ei. Daca o persoana ajuta
sau inlesneste incheierea unei asigurari in cazul in care nu exista interes asigurabil, aceasta este
vinovata si pedepsita".
Interesul asigurabil este un drept patromonial pe care asiguratul si, respectiv, compania
cedenta doresc sa il pastreze sau sa il obtina sau obligatia patrimoniala pe care acestia ar dori sa o
evite.
In contractele de reasigurare, reasigurarea unui risc sau a unei clase de riscuri are efect numai
dupa ce compania cedenta accepta preluarea acestuia de la asigurat, adica atunci cand interesul asigurabil
exista in momentul incheierii reasigurarii.

2.2. Principiul maximei bune credinte – Utmost Good Faith – Uberrimae fidei
Acest principiu universal este aplicat cu o strictete si cu o rigurozitate deosebite in reasigurari.
Ratiunea sa provine, pe de o parte, din natura activitatii de reasigurare ce se desfasoara pe plan
international, de cele mai multe ori, spatiul geografic in care se pot produce riscurile fiind la mare distanta
de locul in care se afla societatea de reasigurare, iar aceasta din urma nu cunoaste asiguratii si, pe de alta
parte, din faptul ca in cazurile cele mai frecvente, in functie de metoda si forma de reasigurare (facultativa
sau contractuala), politele de asigurare sunt grupate de compania cedenta si reasiguratorul, practic, nu stie
ce reasigura (in special la reasigurarea neproportionala – excedent de dauna), bazandu-se numai pe buna
credinta a cedentei.
In virtutea principiului "uberrimae fidei", informatiile pe care partile le ofera reciproc sunt luate ca
atare si considerate adevarate. In cazul in care se dovedesc ca nereale, partea vatamata poate cere
despagubiri si anularea contractului.
Asiguratorul direct este obligat sa dezvaluie in intregime orice fapt material referitor la riscul ce
va fi reasigurat. Intr-o tranzactie de reasigurare, compania cedenta are aceeasi pozitie fata de reasigurator
pe care o are si asiguratul original fata de compania de asigurari.
Legea engleza referitoare la asigurarile maritime, "Marine Insurance Act" (1906), defineste
"circumstantele materiale", in sectiunea 18(2), astfel: "orice circumstanta este materiala cand va influenta
judecata unui asigurator prudent in stabilirea primei sau a deciziei privind acceptarea riscului". Exista
unele exceptii de la acest principiu in asigurari, cand asiguratul nu este obligat sa informeze pe
asiguratorul sau daca faptele nu sunt expres mentionate in contract. Acestea sunt:
- faptele pe care nu le cunoaste si, in mod normal, nu se asteapta sa le afle;
 - faptele care diminueaza riscul;
- faptele care sunt cunoscute sau prezumate a fi cunoscute de catre asigurator, adica faptele de
notorietate comuna sau cele pe care un asigurator pentru o anumita clasa de asigurari le poate lesne afla.
In cazuri frecvente in practica internationala, se obisnuieste ca un contract de asigurare/reasigurare
sa se incheie prin agenti sau brokeri. Obligatia privind notificarea se extinde si asupra lor si trebuie deci
sa aduca la cunostinta partilor toate datele si faptele mentionate, precum si cele pe care le-au descoperit in
cursul activitatii lor.
Intre activitatea de asigurare si ce de reasigurare exista anumite deosebiri in ceea ce priveste
aplicarea acestui principiu.
In timp ce in asigurari, asiguratul, necunoscator al principiilor si cutumelor privind asigurarea, are
obligatia de a informa compania de asigurari in timpul negocierii asupra tuturor datelor si informatiilor
necesare si utile acestuia din urma, in cazul reasigurarilor, aceasta datorie revine companiei cedente. Cu
toate acestea, principala deosebire este aceea ca, in cazul reasigurarilor, partile contractante sunt experte,
cunoscatoare in egala masura a afacerilor ce vor fi incheiate si a normelor si principiilor juridice ce le
guverneaza. De aceea, in situatii litigioase, un reasigurat (companie cedenta) nu se poate apara daca a
transmis reasiguratorului informatii incorecte sau incomplete pe care el, la randul sau, le-a primit de la
asiguratul original. Daca. Spre exemplu, declaratiile facute de un asigurat sunt false, dar garantate de
acesta ca adevarate in polita de asigurare si preluate in acelasi mod in constractul de reasigurare,
reasiguratorul se poate exonera de raspundere daca descopera adevarul.
Pentru ca acordul de reasigurare sa decurga normal, compania cedenta trebuie sa furnizeze
informatii complete reasiguratorului in privinta riscului si a sumei retinute de compania cedenta pentru
aceeasi proprietate pentru care se cere reasigurarea.
In perioada de derulare a afacerii, compania cedenta are obligatia de a informa reasiguratorul
asupra tuturor faptelor materiale si a evenimentelor ce apar, de a completa, daca este necesar, datele
cunoscute deja si chiar unele omisiuni.
Datoria de informare este reciproca, atat in asigurare, cat si in reasigurare.
Acelasi Lord Mansfield arata, in legatura cu principiul mentionat ca: "Buna credinta interzice
oricarei parti sa tina secret ceea ce stie, sa il atraga pe celalalt intr-o afacere, ignorand faptele sau crezand
altceva decat ce este in realitate. Polita va fi nula fata de subscriitori, daca ascunde fapte, daca e asigurat
un vas pentru voiajul despre care el stie ca s-a realizat deja si daca a actionat pentru a primi prima".
Avand in vedere deosebirile dintre reasigurarea facultativa si reasigurarea contractuala, este
necesara o distinctie intre faptele ce trebuie aduse la cunostinta de parti si durata obligatiilor lor conform
celor doua metode.
In cazul reasigurarii facultative, compania cedenta trebuie sa ofere informatii complete privind
riscul (riscurile) individual pentru care doreste sa obtina protectia reasiguratorului. Aceste informatii sunt
incluse intr-o forma prescurtata a contractului, denumita "slip", care cuprinde toate particularitatile
materiale ale riscului pentru afacerea respectiva, retinerea cedentei, suma asigurata etc.
La reasigurarea contractuala, aplicarea principiului este substantial diferita, deoarece compania
cedenta grupeaza mai multe polite dupa anumite criterii, iar reasiguratorul, prin natura contractului, nu
cunoaste multe detalii referitoare la riscurile individuale cedate, suma asigurata etc.; el accepta afacerea
bazandu-se pe experienta si priceperea cedentei si, nu in ultimul rand, pe incredere.
Trebuie subliniat faptul ca datoria de informare reciproca este atat inainte de incheierea
contractului (in faza de negociere), cat si in faza de derualare a acestuia, iar principiul "celei mai mari
bune credinte" este, de asemenea, prezent in ambele faze.
Daca una dintre parti constata ca acest principiu a fost incalcat, contractul poate fi anulat "ab
initio", dar numai daca acest drept a fost exercitat in timp rezonabil, in caz contrar, el va ramane in
vigoare.
2.3. Principiul despagubirii
Despagubirea reprezinta suma de bani platita de reasigurator reasiguratului sau, corespunzator
pierderii suferite de acesta din urma, in conformitate cu conditiile contractului de reasigurare. In aceasta
suma nu se include nici un profit pentru reasigurat.
Principiul despagubirii este parte integranta a oricarui contract de reasigurare, chiar daca
asigurarea originala nu este intotdeauna un contract de despagubire (de exemplu, asigurarile de viata).
Compania cedenta trebuie sa dovedeasca faptul ca daunele pentru care cere despagubiri de la reasiguratori
se incadreaza in termenii contractelor de asigurare si reasigurare.
Reasiguratorul este raspunzator fata de compania cedenta numai pentru partea de dauna pentru
care este raspunzatoare aceasta din urma fata de asigurat, in timp ce pentru platile "ex gratia" facute de
asigurator asiguratului sau, el nu va primi nici o despagubire.
Dimensiunile despagubirii suportate de reasigurator depind de tipul politei originale. Spre
exemplu, in cazul politelor evaluate, pentru o avarie totala, se despagubeste valoarea asigurata, iar pentru
o avarie (dauna) partiala se despagubeste cota respectiva a daunei din valoarea asigurata; in ceea ce
priveste politele neevaluate, despagubirea pentru avaria totala este egala cu valoarea asigurabila, iar
pentru avaria partiala, cota corespunzatoare din valoarea asigurabila.
In practica, se obisnuieste ca reasiguratorul sa despagubeasca compania cedenta cat mai repede si
numai dupa ce aceasta a platit despagubirea corespunzatoare asiguratului sau.
Daca raspunderea reasiguratului scade ca urmare a exercitarii cu succes a dreptului de subrogare,
reasiguratorul are, la randul sau, dreptul, expres exprimat, de a revendica reducerea corespunzatoare a
raspunderii sale.

2.4. Principiul privind obiectul contractului de reasigurare

In momentul incheierii contractului de reasigurare, este obligatorie existenta unui obiect.
Daca in cazul asigurarii directe obiectul il constituie interesul financiar al detinatorului politei
privind proprietatea asigurata, in reasigurare subiectul este raspunderea pe care asiguratorul a acceptat-o
prin contractul de asigurare. Asadar, toate contractele de reasigurare vor fi contracte de asigurare a
raspunderii. Deoarece raspunderea depinde de existenta obiectului asigurarii, validitatea reasigurarii
depinde, in mod egal, de aceeasi conditie.

ASPECTE JURIDICE SI ECONOMICE PRIVIND CONTRACTUL DE REASIGURARE

3.1. Caracteristici juridice

Din punct de vedere juridic, contractul de reasigurare prezinta cateva caracteristici si anume:
a. are un caracter consensual, se incheie "solo consensu", deoarece are la baza acordul de vointa
al partilor asupra elementelor esentiale ale contractului;
b. are un caracter sinalagmatic deoarece presupune obligatii interdependente si reciproce ale
partilor (plata primei de reasigurare si respectiv plata despagubirii);
c. executarea contractului este succesiva, nu are loc dintr-o data, ci presupune o anumita perioada
in care reasiguratorul acorda protectie companiei cedente pentru riscurile preluate, iar aceasta din urma
plateste prima de reasigurare;
 d. are un caracter oneros deoarece se bazeaza pe contraprestatii reciproce, reasiguratorul in cazul
producerii evenimentelor reasigurate suporta cheltuieli cu daunele mult mai mari decat volumul primelor
incasate;
e. are un caracter aleatoriu, de incertitudine in privinta producerii riscului si, deci, a rezultatelor
finale ale contractului (beneficii sau pierderi);
f. este un contract de adeziune, intrucat clauzele contractuale sunt propuse de una dintre parti
(compania cedenta), cealalta avand numai posibilitatea de a accepta sau de a refuza oferta primita.
O particularitate a contractului de reasigurare o reprezinta prezenta elementului de extraneitate,
deoarece partile contractante (persoane juridice) sunt, de regula, din tari diferite.

3.2. Conditii de validitate

Pentru a fi valid, un contract de reasigurare trebuie sa raspunda unor cerinte comune oricarui
contract, si anume:
a. partile trebuie sa aibe capacitatea de a incheia contracte. In mod particular, in cazul
reasigurarilor, contractul este incheiat intre persoane juridice care dobandesc capacitatea de exercitiu si de
folosinta din momentul infiintarii lor si numirii (alegerii) organelor de conducere;
b. sa existe o vointa a partilor de a crea o relatie juridica, respectiv consimtamantul valabil al
acestora. Valabilitatea consimtamantului produce efecte numai cand acesta nu este dat prin eroare, smuls
prin violenta sau surprins prin dol. Vicierea consimtamantului prin oricare dintre modalitatile de mai sus
atrage dupa sine nulitatea contractuluil;
c. sa existe o oferta si o acceptare a ei;
d. sa existe un obiect al contractului, respectiv sa duca la crearea de obligatii pentru partile
contractante prin reasigurarea a ceea ce compania cedenta a asigurat;
e. obiectul contractului sa fie posibil si licit, sa nu contravina legislatiei si sa nu pericliteze in nici
un fel ordinea publica si bunele moravuri specifice societatii.

3.3. Forma contractului de reasigurare

Din punct de vedere juridic, nu exista conditii obligatorii privind o anumita forma a contractului
de reasigurare.
Majoritatea covarsitoare a contractelor de reasigurare sunt in forma scrisa.
Forma scrisa a contractului face posibila determinarea cu precizie a momentului incheierii
contractului, a intrarii in vigoare, a inceputului si incetarii raspunderii reasiguratorului, a drepturilor si
obligatiilor partilor etc.
Spre deosebire de contractul de asigurare, concretizat in polita de asigurare emisa de asigurator,
contractul de reasigurare se regaseste rareori sub forma unei polite de reasigurare ( ca "guarantee policy"
in reasigurarea de incendiu), forma uzuala in care il intalnim fiind aceea de contract (treaty)
nestandardizat, ale carui clauze sunt foarte diverse in functie de interesele partilor si specificul obiectului
sau.
Semnarea contractului se poate face de mana sau prin sigiliu (dupa caz). Politele de reasigurare
emise de reasiguratori sunt semnate in numele acestora.
Indiferent de tipul si forma contractului de reasigurare, este obligatoriu ca el sa contina
urmatoarele clauze: denumirea partilor contractante, sediul lor (adresa exacta), tipul contractului, riscurile
acoperite, limita valorica si teritoariala a raspunderii, omisiuni sau erori, data intrarii in vigoare a
contractului, durata si terminarea lui, cazurile de forta majora, nivelul si modalitatea de plata a primei de
reasigurare si a rezervelor de prime, daunele in suspensie, retinerea cedentei, comisionul, brokerajul,
regularizarea contului, fondul de rezerva, modul de plata a despagubirii, riscurile excluse, reglementarea
diferendelor dintre partile contractante.

3.4. Partile contractante

Intr-un contract de reasigurare, participantii, persoane juridice, sunt "compania cendenta", pe de o
parte, respectiv asiguratorul direct (original) care are deja incheiata o polita de asigurare cu un asigurat
pentru un anumit risc sau grupa de riscuri si care doreste sa cedeze o parte din acesta, devenind reasigurat,
si "reasiguratorul", de pe alta parte, care preia partea de risc cedata. Asadar, contractul de reasigurare nu
poate exista in afara unei asigurari directe.

3.5. Obligatiile partilor contractante

Incheierea contractului de reasigurare obliga partile la respectarea tuturor clauzelor.
Reasiguratul are ca prima obligatie plata primei de reasigurare la nivelul, in termenul si conditiile
stabilite de comun acord. Totodata, el trebuie sa anunte reasiguratorul asupra mersului afacerii si sa-I
puna la dispozitie toate informatiile si datele de care dispune in legatura cu tranzactia respectiva. In cazul
producere de daune, el trebuie sa le aduca la cunostinta reasiguratorului in termenul cel mai scurt posibil.
Reasiguratorul are obligatia de a asigura protectia impotriva riscurilor in schimbul primei primite
de la compania cedenta si de a-I plati acesteia despagubirea de reasigurare in cazul producerii riscurilor
reasigurate.
Obligatiile sale sunt numai fata de compania cedenta, si nu si fata de asiguratul original, fata de
care nu are nici o raspundere.

3.6. Erori si omisiuni

Clauza referitoare la erori si omisiuni este deosebit de importanta deoarece asemenea situatii apar,
in mod frecvent, in derularea contractului de reasigurare. Originea ei se afla in obligatia reasiguratorului
de a oferi informatii cat mai complete referitoare la daunele suferite. Aceste date se inscriu intr-un
document, denumit "borderou", care cuprinde detalii privind dimensiunile perderilor si notificarea lor. In
contract se obisnuieste sa se specifice faptul ca erorile sau omisiunile uneia dintre parti referitoare la
daune se vor rectifica cat mai curand dupa descoperirea lor si nu vor reduce raspunderea reasiguratorului.
Aceasta mentiune se face pentru a evita implicatiile nedorite in derularea contractului privind aspecte ca:
volumul despagubirilor, al daunelor in suspensie si al primelor de reasigurare.

3.7. Reglementarea diferendelor dintre parti

O trasatura a contractului de reasigurare o consituie faptul ca reglementarea diferendelor dintre
parti se face prin arbitraj si nu prin recurgerea la judecata. Totusi, pana la arbitraj, se incearca rezolvarea
lor prin modalitati aflate la indemana partenerilor, mai usoare, mai putin costisitoare si care presupun un
timp mai scurt.
Acordul amiabil presupune discutii ale reprezentantilor partilor in vederea gasirii unei rezolvari
rapide si avantajoase.
O alta cale de rezolvare a litigiilor este concilierea prin constituirea unei comisii alcatuita din
reprezentanti desemnati de parti care isi desfasoara activitatea pe baza unei proceduri stabilite ad-hoc.
Arbitrajul este modalitatea care se intalneste cel mai frecvent in contractul de reasigurare si care
este expres mentionata in unele legislatii nationale ce vizeaza activitatea de reasigurare (spre exemplu, in
Marea Britanie). Recurgerea la arbitraj se face, de obicei, dupa ce caile anterior prezentate nu au dus la
stingerea diferendelor. Clauza de arbitraj trebuie sa specifice: stabilirea organului de arbitraj, legea
aplicabila, modul de alegere a arbitrilor, repartizarea cheltuielilor de arbitraj, caracterul deciziei
(provizorie, obligatorie, definitiva…) si altele.
In anul 1975, Institutul Asiguratorilor din Londra ("Institute Of London Underwriters"), in urma
discutiilor purtate cu Asociatia Oficiilor de Reasigurare ("Reinsurance Offices Association") si Asociatia
Brokerilor de Asigurare Lloyd's ("Lloyd's Insurance Brokers Association"), a elaborat si publicat o clauza
standard privind arbitrajul intr-un contract de reasigurare, cuprinzand aspecte similare cu cele prezentate.
Daca prin caile de mai sus nu s-a ajuns la rezolvarea conflictului, in cazuri exceptionale se mai
poate apela, ca ultima solutie, la procedura juridica, ceea ce implica cheltuieli mult mai mari, o perioada
de timp considerabila, solicitarea unor experti in materie etc. In contract se vor mentiona legea aplicabila,
tribunalul sau instanta judecatoreasca in fata careia se va prezenta litigiul, cheltuielile de judecata,
modalitatea de punere in aplicare a deciziei instantei etc.
Procedura juridica se intalneste extrem de rar, in cazuri cu totul izolate in practica rezolvarii
diferendelor.
Clauza privind arbitrajul ramane ca o trasatura universala a contractului de reasigurare in practica
internationala.

3.8. Legea aplicabila contractului de reasigurare. Conflicte de legi

Nici in aceasta privinta nu exista reguli speciale, partile avand posibilitatea de a decide legea
careia I se va supune contractul, conform propriei lor vointe.
In general, reglementarile nationale (vezi legea engleza si americana) contin prevederi prin care
contractului de reasigurare i se va aplica legea contractului de asigurare.
Legea aplicabila poate constitui o clauza separata sau se poate include in clauza referitoare la
reglementarea diferendelor dintre parteneri. Ea poate fi legea tarii uneia dintre partile contractante, legea
tarii in care se pot produce riscurile sau legea unei alte tari (de exemplu, legea locului de incheiere a
contractului). In ultimele doua cazuri, este necesara apelarea la experti in materie, cunoscatori ai legii tarii
respective.

3.9. Alte clauze

Contractul de reasigurare va trebui sa mai contina atat alte clauze generale, cat si clauze specifice
fiecarui tip de reasigurare aleasa de parti.
Dintre clauzele generale mai pot fi amintite:
a. Definirea termenilor;
b. Durata contractului;
c. Limitele valorice si geografice (teritoriale) ale raspunderii;
d. Nivelul primei brute de reasigurare sau modul de determinare a ei, moneda, modalitatea de
plata si modul de calcul al primei nete;
e. Nivelul comisionului platit de reasigurator, din prima bruta de reasigurare, companiei cedente
pentru acoperirea cheltuielilor de administrare a contractului. In cazul contractelor proportionale si
facultative, comisionul se obtine prin aplicarea unei cote procentuale asupra primei brute. Nivelul sau este
mai mare la contractele proportionale (30-40%) si mai mic la reasigurarea facultativa (uneori mai mare de
20-30%), deoarece in aceasta ultima situatie cheltuielile reasiguratorului sunt mai mari, iar riscurile, desi
sunt in numar mai mic, au o probabilitatea mai mare de a se produce. Nivelul sau se negociaza anual.
Determinarea comisionului printr-o "scara mobila" (sliding scala) are la baza rezultatele afacerii dintr-o
perioada anterioara determinata. Sintetic, aceste rezultate se exprima prin rata daunelor. Rata daunelor
se calculeaza dupa formula: ----------------------- x 100Prime incasateIn care:
- daunele suportate cuprind daunele si cheltuielile pentru daunele platite de reasigurator in anul
curent (la care se adauga, in unele cazuri, orice plus de dauna sau profit rezultat din anul anterior) si
daunele in suspensie la sfarsitul anului curent, minus daunele in suspensie la inceputul anului curent;
- primele incasate cuprind primele pentru anul curent si rezervele de prime neincasate la
inceputul anului curent, din care se scad rezervele de prime neincasate la sfarsitul anului curent.

f. Participarea reasiguratorului la beneficii in cazul in care la sfarsitul perioadei contractuale

nu s-au inregistrat daune. Aceasta se stabileste ca un comision asupra profitului.
Modalitatea de calcul a cotei de profit se poate stabili prin metoda cotei fixe, prin metoda mediei
ultimilor "n" ani, de obicei 3 ani (folosita cu precadere in Marea Britanie si in reasigurarea de incendiu)
sau prin metoda "extinctiei daunelor".
In practica, se folosesc diferite metode, mai flexibile, care combina elemente din tipurile
prezentate. Printre acestea, reprezentative sunt "metoda scarii mobile" (sliding scale) si "metoda scarii
in trepte" (stepped scale).
Conform primei metode de calculare a profitului (prin diferenta dintre venituri si cheltuieli), se
obtine profitul ca un procent din prima subscrisa sau incasata in anul respectiv, iar rezultatul reprezinta
cota comisionului pe profit.
Spre exemplu: venituri = 2.500.000$, cheltuieli = 2.200.000$, profitul = 300.000 $
Daca volumul de prime a fost de 1.500.000$, atunci cota comisionului va fi (300.000$ : 1.500.000$) x
100 = 20%. Deci, partea de profit ce revine companiei cedente va fi de 20% x 300.000$ = 60.000$.
Prin metoda scarii in trepte, in contract se poate mentiona:

METODA SCARII IN TREPTE

Cota din profit Rata comisionului pe profit
Pana la 5% 20%
Intre 5% - 10% 25%
Peste 10% 35%

Din considerente pur comerciale, reasiguratorul plateste uneori si un "supracomision pe profit", in

general in situatiile in care acesta nu ofera reciprocitate companiei cedente sau in cazul in care se obtine
un profit foarte mare.

g. Stabilirea nivelului fondului de rezerva (rezerve de prime) si dobanda la acesta ( de

aproximativ 4%);

h. Modalitatea si termenul de regularizare a contului reasiguratorului;

i. Stipularea dreptului reciproc de inspectare si a obligatiei de informare reciproca in legatura cu

toate aspectele privind riscul, daunele profitul etc.;

j. Riscurile excluse, clar si detaliat exprimate, deoarece reprezinta un punct "forte" al contractului
de reasigurare. In general, in aceasta categorie se include:
1. riscurile de razboi, invazie, acte ale unor inamici straini, ostilitati sau operatiuni de razboi
(declarate sau nu), razboi civil, revolte, rebeliuni, revolutie, insurectie, putere militara sau uzurparea
puterii, rascoale populare, lege martiala, confiscarea, nationalizarea, rechizitionarea, distrugerea sau
avarierea proprietatii de catre sau din ordinul guvernului sau a unei autoritati publice sau locale;
2. pierderea, distrugerea, avarierea sau raspunderea direct sau indirect cauzata de sau rezultand
din, sau ca o consecinta, sau prin contributia: materialelor sau armelor nucleare, radiatiilor ionizate sau
contaminarii prin radioactivitate datorita unui combustibil nuclear, inclusiv daca combustia va include
orice proces de autosustinere a fisiunii nucleare;3. orice pierdere sau raspundere ce revine companiei
cedente direct sau indirect in calitatea de asigurator sau reasigurator dintr-un pool de asiguratori sau
reasiguratori constituiti in scopul acoperirii (protectiei) riscurilor de energie atomica sau nucelara.k.
Modificarile la contract, care de obicei se fac in anexe sau, ulterior prin documente adiacente agreate de
parti.

f. Moneda (valuta) in care se vor plati primele de reasigurare si cursul de schimb, precum si cea in
care se vor plati despagubirile (de obicei se vor trece doua monede).

4. DERULAREA CONTRACTULUI DE REASIGURARE

Dupa incheierea contractului de reasigurare, indiferent de tip, operatiunile cele mai importante
sunt legate de decontari. Acestea se fac pe baza unor evidente financiare si contabile tinute riguros de
ambii parteneri contractuali. Asadar, toate miscarile de fonduri, respectiv sumele pe care partile si le
datoreaza reciproc se vor reflecta in conturi deschise atat la compania cedenta, cat si la reasigurator. Pe
de alta parte, pe baza datelor din aceste conturi se pot elabora statistici foarte necesare, in special,
reasiguratorului.
Exista totusi unele diferente intre reasigurarea facultativa si reasigurarea contractuala.
Unele companii prefera intocmirea unor "conturi tehnice" cu un numar mai mic de elemente in
care sunt cuprinse numai primele, comisioanele si daunele, iar soldul se va transfera intr-un "cont
curent" care va include miscarile de depozite, dobanda si alte taxe.
O situatie mai deosebita privind decontarile se intalneste la rezilierea contractului si in perioada
urmatoare. In acest sens, se folosesc doua metode specifice numai contractului de reasigurare
proportionala, si anume: metoda "run-off" si metoda "clean-cut" al caror scop este si acela de a
economisi o parte din resursele financiare si umane ale societatii implicate.
Pentru intelegerea lor sunt utile cateva precizari. Astfel, daca un contract proportional va fi
reziliat, societatea cedenta isi va retrage portofoliul de prime (premium portofolio) de la reasiguratorul
sau, urmand sa-l redistribuie noului reasigurator. Acest lucru va elibera pe vechiul reasigurator de
raspunderea pentru cesiunile expirate la acea data, dar el va ramane raspunzator pentru partea sa
proportionala din daunele in suspensie ("outstanding losses") la acea data. In consecinta, compania
cedenta va avea de emis doua seturi de deconturi, pentru noul reasigurator pentru afacerile cedate pe
perioada urmatoare si, respectiv, pentru vechiul reasigurator pana la stingerea daunelor.
Prin metoda "run-off", acoperirea daunelor se face in timp, pe perioade de mai multi ani pana la
stingerea naturala a riscurilor. Spre exemplu, daunele produse in anul 1990 vor fi despagubite in anul
1991, 1992, … pana ce suma corespunzatoare va fi platita integral, iar conturile anuale nu se incheie la
sfarsitul fiecarui an, ci se merge cu decontarea pana la stingerea obligatiei reasiguratorului. Asadar,
reasiguratorii primesc copii dupa extrasul respectiv cu mentionarea partii proportionale din soldul final.
Conform metodei "clean-cut", compania cedenta prefera sa incheie contul pentru fiecare an, iar
soldul este reportat in anul urmator. In consecinta, reasiguratorul plateste o suma globala si se elibereaza
de raspundere pentru partea sa din daunele in suspensie la data rezilierii. Aceasta suma poarta denumirea
de "portofoliu de daune" (loss portofolio) si se determina ca o cota procentuala (80 – 100%) aplicata
asupra nivelului estimativ al daunelor in suspensie la data rezilierii, urmand ajustarea acesteia la o data
ulterioara (de obicei in termen de trei luni). Totodata, vechiul reasigurator va fi creditat cu o suma
corespunzatoare cotei sale proportionale din suma estimata a primelor intarziate, iar noul reasigurator va
fi debitat.
Prin acest sistem, raspunderea reasiguratorului este absolut "terminata" la reziliere, reducand
(substantial) munca personalului companiei cedente care, in cazul adoptarii celeilalte metode, era
necesara inca multa vreme dupa rezilierea contractului.
In privinta reasigurarii neproportionale, formalitatile sunt mult mai simple, deoarece cesiunile de
riscuri nu sunt individuale, ci grupate. De aceea, principalele prevederi se refera la prime, depozitul de
prime si comisionul pe profit care, de obicei, se stabileste la inceputul anului si se regularizeaza la
sfarsitul anului. La contractele neproportionale, compania cedenta nu percepe comision, iar singurele
scazaminte sunt brokerajul si diferite taxe (fees; charges). Daunele sunt tratate ca "daune de casa" si
sunt platite la cerere si nu prin deconturi. Deconturile vor cuprinde, in general, numai plata primei, fie in
rate trimestriale, fie la inceputul perioadei de acoperire, prin formarea unei "prime de depozit" ajustata la
o anumita cota din prima la contractele protejate la terminarea contractului. Prima stabilita poate fi fixa
(flat premium), caz in care nu mai este necesara ajustarea pentru ca nivelul ei este independent de primele
de asigurare de la contractele de baza. Daca prima calculata ce se va plati reasiguratorului la sfarsitul
perioadei este mai mica decat prima platita la inceputul contractului, ea se numeste "prima de depozit", iar
reasiguratorul va trebui sa inapoieze diferenta societatii cedente.
 FORME SI METODE DE REASIGURARE
UTILIZATE IN PRACTICA INTERNATIONALA

1. FORME DE REASIGURARE

In prezent, se practica doua forme principale de reasigurare, si anume:

I. Reasigurarea proportionala
II. Reasigurarea neproportionala

1.1. Reasigurarea proportionala (Proportional reinsurance)

Prin acest timp de reasigurare, reasiguratorul accepta o raspundere stabilita ca o

proportie din suma asigurata initial prin contractul de asigurare directa, daunele inregistrate
repartizandu-se intre compania cedenta si reasiguratori in mod direct proportional cu acoperirea
acordata.
Reasigurarea proportionala a fost prima forma de reasigurare utilizata si ea s-a
dezvoltat din sistemul coasigurarii, prin care mai multi asiguratori imparteau intre ei in proportii
convenite o parte a asigurarii directe. Ea a devenit foarte populara datorita comoditatii si cantitatii
mici de munca administrativa pe care o implica. Totodata, ea se preteaza la toate categoriile de
afaceri si se aplica la toate tipurile de protectie.

1.1.1. Tipuri de contracte proportionale

Reasigurarea proportionala este legata de notiunile de "capital" si "angajament".

Pentru fiecare risc ce face obiectul reasigurarii, reasiguratorul preia o parte din acesta, obtine
aceeasi proportie din prima si suporta in aceeasi masura daunele.Aceasta forma de reasigurare
obligatorie respecta principiul conform caruia "reasiguratorul urmeaza soarta reasiguratului"
(follow the fortune).
Contractele de reasigurare proportionala sunt de 2 tipuri:
a. contract "cota-parte" (Quota-share treaty);
b. contract "excedent de suma" (Surplus treaty).
Indiferent de tipul de contract, acesta trebuie sa contina in forma sa prescurtata
("slip"), in mod obligatoriu, urmatoarele informatii: denumirea companiei cedente si a
reasiguratorului, clasa afacerii, limitele teritoriale, tipul de contract, limita raspunderii,
raspunderea maxima (100%), comisionul, veniturile estimate din prime, (Estimated Premium
Income = EPI) , comisionul pe profit, depozitul de prime, dobanda la depozit,
depozitul de daune, portofoliul de afaceri, borderourile, conturile, notice-ul de reziliere (3 luni),
dupa caz, brokerajul (suma cuvenita pentru remunerarea brokerului, platita de reasigurator si
stabilita ca o cota procentuala din prima de reasigurare), date si informatii statistice (informatii
privind primele brute, comisioanele, daunele platite, daunele in suspensie, rezervele de prime
retinute si eliberate pentru fiecare an dinaintea anului contractual pe o perioada de cel putin 5 ani).

A. CONTRACTUL DE REASIGURARE "COTA PARTE" (QUOTA SHARE TREATY)

Acest tip de contract reprezinta cea mai simpla forma de reasigurare prin care
reasiguratorul consimte sa preia in reasigurare o anumita proportie din fiecare risc acceptat de
compania cedenta prin contractul initial de asigurare, suportand proportional toate daunele in
schimbul aceleasi proportii din toate primele directe, mai putin comisionul de reasigurare.

Caracristicile contractului cota-parte sunt:

1. Contractul cota parte presupune o identitate de interese a celor doi parteneri.

Rata daunei este aceeasi la ambii, intrucat ei acopera intr-o anumita proportie toate riscurile
subscrise in contul respectiv, iar rezultatele sunt aceleasi in marime relativa, dar diferite in marime
absoluta (in functie de cota procentuala acceptata).
2. Prin contractul Q/S, compania cedenta are posibilitatea de a subscrie riscuri de
valori mai mari decat ii permite capacitatea sa financiara proprie, retinand pe contul sau numai
cota pe care o poate suporta, iar diferenta o cedeaza in reasigurare unuia sau mai multor
reasiguratori.
3. Societatea cedenta nu are posibilitatea selectiei riscurilor subscrise in
detrimentul reasiguratorului si, de aceea, comisionul solicitat este mai mare.
4. Fata de toate celelalte tipuri de contracte, modul de administrare este mult mai
simplu si, prin urmare, cheltuielile administrative sunt mai reduse.
5. Contractul Q/S se reinnoieste in mod automat de la o perioada la alta, fiind un
contract de tip continuu; rezilierea sa trebuie notificata in timp util (de obicei 3 sau 6 luni).
6. Este considerat a fi cel mai profitabil tip de contract pentru ambii parteneri,
motiv pentru care este mult utilizat.
7. Contractul Q/S se preteaza cel mai bine societatilor cedente mici sau celor ce
incep subscrierea unei noi categorii de afaceri.
In contract trebuie sa se specifice ca asiguratorul direct va ceda in mod automat,
iar reasiguratorul va accepta o cota agreata din fiecare risc subscris ce cade sub incidenta
contractului.
Contractul cota-parte il dezavantajeaza pe asiguratorul original deoarece nu-I
permite selectionarea riscurilor, el avand obligatia de a ceda o anumita proportie din toate
riscurile. El obtine o protectie excesiva in unele cazuri si insuficienta in altele.
Aceasta forma de reasigurare este folosita, in general, de catre companiile noi,
pentru reasigurarea unor noi calse de riscuri sau pentru o noua zona geografica. Ea mai poate fi
intalnita si in cazul unui portofoliu foarte omogen, a unor riscuri de natura si dimensiuni
comparabile, dar asemenea situatii nu sunt frecvente.

B. CONTRACTUL DE REASIGURARE "EXCEDENT DE SUMA" (SURPLUS TREATY)

Contractul "excedent de suma" este considerat a fi cea mai obisnuita si mai

utilizata forma de reasigurare prin care reasiguratorul consimte sa preia o parte dintr-un risc peste
o anumita limita denumita "plin" sau "linie", retinuta de compania cedenta pe contul sau, primind
in schimb echivalentul proportional din prima bruta (minus comisionul de reasigurare) si
angajandu-se sa suporte in aceeasi proportie daunele aparute. Cu alte cuvinte, compania cedenta
reasigura numai acele sume pe care doreste sa le retina pe contul sau. Este un contract de tip
proportional, deoarece prima aferenta fiecarui risc este cedata reasiguratorilor in aceeasi proportie
in care este cedata in reasigurare suma sigurata a riscului respectiv, iar daunele se recupereaza de
la reasigurator pe baza aceluiasi calcul procentual.

Trasaturile acestui tip de contract sunt urmatoarele:

1. Este structurat in "plinuri" (lines), capacitatea contractuala exprimandu-se intr-

un multiplu de "plinuri" (un "plin" reprezinta suma maxima pe care compania cedenta accepta sa
si-o retina pe cont propriu).
2. Compania cedenta are posibilitatea de a selecta riscurile, dezavantajand
reasiguratorii si, din acest motiv, comisionul perceput de cedenta este mai mic decat in cazul
contractului Q/S, acesta fiind unul dintre putinele avantaje ale reasiguratorilor; totodata,
reasiguratorii primesc numai anumite riscuri, deci cele mai putin profitabile, de regula de valori
mari, care cu greu le pot asigura un portofoliu echilibrat.
3. Modul de administrare este mai laborios si cheltuielile de administrare a
contractului sunt mai mari atat pentru compania cedenta, cat si pentru reasiguratori.
4. Prin acest tip de contract asiguratorul direct beneficiaza de toate avantajele
protectiei automate de reasigurare. Raspunderea reasiguratorului incepe automat si simultan cu
cea a societatii cedente imediat ce este depasita retinerea sa proprie.
Conform contractului "excedent de suma", compania cedenta isi poate retine pe
cont propriu toate primele pentru riscurile subscrise aflate sub limita retinerii. Prin cedarea
sumelor ce depasesc nivelul retinerii, compania cedenta reduce gama daunelor posibile ce o pot
afecta, acestea transferandu-se asupra reasiguratorilor.
Desigur ca asiguratorul original va avea tendinta de a-si pastra pe contul sau
asa-zisele riscuri "bune" si de a oferi in reasigurare o parte din riscurile "rele". Reasiguratorul va
primi o parte disproportionala a riscurilor intr-o structura de multe ori dezavantajoasa.
Dezavantajul inevitabil al acestuia, care este, in acelsi timp, un avantaj al companiei cedente, rezida
in dezechilibrul portofoliului cedat care poate sa contina o gama restransa de afaceri, de cele mai
multe ori cu o frecventa mare de producere a evenimentelor asigurate, ceea ce duce la plata de
catre reasigurator a unor despagubiri mari sau foarte mari; totodata, dezechilibrul portofoliului se
poate crea si ca urmare a distributiei afacerilor dupa dimensiunea tot mai mare a riscurilor.

1.1.2. Forma si continutul contractului de reasigurare proportionala

In practica internationala a reasigurarilor, datorita diferentelor dintre formele de

reasigurare, nevoilor specifice ale societatilor cedente si, nu in ultimul rand, datorita unor
reglementari legale locale, nu exista contracte standard. Totusi,, marile companii de reasigurare au
elaborat contracte tip pentru diverse forme de reasigurare, incluzand si forme alternative in functie
de imprejurarile si conditiile concrete. In situatia in care protectia este propusa si aranjata de catre
un asigurator direct sau de un broker, acesta propune, de cele mai multe ori, si forma contractuala.
Indiferent de tipul de contract, exista anumite clauze obligatorii, si anume:
1. denumirea partilor contractante;
2. data inceperii contractului;
3. definirea formei de reasigurare, tipul de risc protejat, zona geografica pe care o
acopera riscul, limitele raspunderii contractuale;
4. excluderile;
5. nivelul global al primei sau modul de calcul al acesteia, stabilind baza de calcul,
inclusiv taxele sau alte cheltuieli ce vor fi recuperate de catre cedenta de la reasigurator;
6. comisionul si, daca este cazul, ce participare la benficiu se deduce si
comisionul de reasigurare retinut din partea de prima cuvenita reasiguratorului, proportional cu
cota de participare;
7. despagubirile, specificand si conditiile si termenul privind avizarea daunelor
catre reasigurator si plata acestoa
8. decontarea (pregatirea si achitarea);
9. arbitrajul, respectiv procedura ce se va urma in eventualitatea aparitiei unor litigii;

10. incheierea, respectiv nota de reziliere a contractului si modul de derulare a

raspunderii;
In cazurile in care un contract cuprinde afaceri subscrise in doua sau mai multe
valute, este obligatorie inscierea clauzei valutare, specificandu-se moneda de plata a
primelor si a daunelor, precum si cursurile de schimb folosite pentru achitare.
In unele situatii, daca este nevoie, se mai pot include si alte clauze, cum ar fi:
furnizarea borderourilor de daune (la contractul "excedent de suma"), retinerea depozitelor
(rezervelor) de prime si daune etc.
Pentru economie de timp si munca se intalnesc frecvent contracte formulate
prescurtat, ca o lista ("slip") in care se specifica detaliile fiecarui contract individual (obligatorii
sunt: numele si adresa partilor contractante, domeniul contractului, likitele raspunderii si data
inceperii contractului).

1.2. Reasigurarea neproportionala (non-proportional reinsurance)

Denumirea de reasigurare neproportionala isi are originea in lipsa oricarei

relatii directe, in primul rand, intre volumul primelor incasate de asigurator si cel cedat
reasiguratorului si, in al doilea rand, intre marimea daunelor totale suportate de cedenta si
marimea despagubirilor platite de reasigurator.
Ea are la baza doua principii care o deosebesc fundamental de reasigurarea
proportionala, si anume:
1. In cazul producerii daunelor, reasiguratorul nu va imparti soarta cu
compania cedenta; in functie de conditiile concrete stabilite in contract, reasiguratorul pentru o
dauna mai mica poate sa nu participe deloc la despagubiri sau contributia sa poate fi foarte mica in
comparatie cu dimensiunea pierderilor. In aceasta privinta, intr-un studiu elaborat de un grup de
specialisti ai Institutului de Asigurari din Londra se face urmatoarea precizare: "in reasigurarea
"excedent de dauna", interesele si soarta reasiguratului si a reasiguratorului pot fi considerabil
diferite, iar principiul aplicabil reasigurarii proportionale, conform caruia reasiguratorul va urma
soarta reasiguratului, poate fi aplicat intr-un sens limitativ".
2. Spre deosebire de reasigurarea proportionala care se bazeaza pe impartirea
capitalurilor asigurate, a primei si a daunelor conform proportiei initiale, reasigurarea
neproportionala se bazeaza pe partajarea rezultatelor, foarte selective in cele mai multe cazuri.
Asadar, prin contractul de reasigurare neproportionala, reasiguratorul participa
numai la acoperirea acelor daune care depasesc o anumita limita monetara stabilita de compania
cedenta, retinuta de aceasta din urma pe contul sau.
Ca forma de reasigurare, este relativ recenta, dar in ultimii ani utilizarea ei s-a
extins considerabil.
Un avantaj deosebit al reasigurarii neproportionale il reprezinta costurile foarte
mici de administrare si gestionarea usoara a contractului.
Forma neproportionala se intalneste in reasigurarea de incendiu si daune
adiacente ("fire allied perils"; FLEXA – fire, lightening, explosion, aviation), catastrofe naturale
(furtuna, uragan, ciclon, cutremur), grindina, accidente.
1.2.1. Tipuri de contracte neproportionale

Contractele de reasigurare neproportionala se clasifica in functie de modalitatea

de exprimare a limitei monetare (ca o suma absoluta sau ca o cota procentuala din volumul
daunei). Dupa acest criteriu, ele pot fi:
A. Contracte de reasigurare excedent de dauna ("Excess of loss", prescurtat
XOL sau X/L) care se subdivid in contracte de acoperire a daunei "pe baza de risc" (risk basis) si
"pe baza de intamplare" (occurrence basis).
B. Contracte de reasigurare excedent de rata a daunei ("Loss ratio") sau oprire
a daunei ("Stop loss").
Fiecare din aceste tipuri difera sub aspectul naturii protectiei oferite de
reasigurator companiei cedente, in mod special impotriva riscului de acumulari de daune si de
catastrofe.

A. CONTRACTUL "EXCEDENT DE DAUNA"

(EXCESS OF LOSS; XOL sau X/L)

Deoarece, in reasigurari, daunele ce implica raspunderi mari sunt relativ rare,

compania cedenta, dupa stabilirea sumelor maxime pe care ea le poate suporta la fiecare dauna in
parte, cauta protectie prin contractul excedent de dauna. In mod frecvent, subscriitorii Lloyd's
prefera sa participe numai la protectia pentru daune mari si foarte mari deoarece pentru acestea
cheltuielile administrative sunt mai mici si evidenta contractelor este mult usurata. Acest tip de
reasigurare a aparut mult mai tarziu decat reasigurarea proportionala, mai precis la sfarsitul
secolului trecut, ca o necesitate determinata de faptul ca ofera o protectie impotriva unor daune
foarte mari ce implica cumuluri de retineri nete. Reasigurarea prin contractul XOL se intalneste in
cele mai multe dintre domeniile enuntate (aviatie, domeniul maritim, incendii, accidente, catastrofe
naturale).
In contract, compania cedenta stabileste o limita monetara in suma absoluta, prin
care se creeaza o zona de raspundere ce reprezinta retinerea sa proprie, denumita "prioritate"
("layer") sau "fransiza" ("franchise"). Reasigurarea se va face numai pentru valoarea ce depaseste
prioritatea pentru care, in caz de daune, reasiguratorul va despagubi compania cedenta. Zonele de
raspundere in care se imparte excedentul de dauna se numesc "layere".
Caracteristicile acestui contract sunt:

1. asiguratorul direct si reasiguratorul nu au legatura cu sumele asigurate acceptate, ci cu

marimea daunelor suferite, raspunderea reasiguratorului survenind dupa atingerea limitei
prestabilite la incheierea contractului de reasigurare;
 2. din punct de vedere al rezultatelor inregistrate reasiguratorul nu urmeaza soarta
reasiguratului;

3. prin incheierea contractului XOL, reasiguratul cedeaza un volum relativ redus din
primele subscrise, constituindu-si o protectie substantiala;

4. prin contractul XOL se asigura de fapt, o protectie pentru reasigurat si un mod de

impartire a rsicurilor;

5. in functie de dimensiunea prioritatii stabilite, contractele XOL pot fi:

- "cu limita pentru prioritate redusa" ("working covers"), prin care reasiguratorul accepta
riscul ce implica o daunalitate regulata, iar retinerea de baza a companiei cedente este astfel
stabilita incat la aparitia unor daune sa fie afectati si reasiguratorii; scopul acestei acoperiri
este de a reduce sau de a inlocui reasigurarea proportionala obisnuita; este o metoda mult
folosita de Lloyd's;
- "cu limita pentru prioritate ridicata" sau "acoperiri catastrofa" ("catastrophe covers"),
prin care compania cedenta se protejeaza de cumulul daunelor aflate in afara controlului
normal al subscrierilor. Acoperirile catastrofa ofera protectie reasiguratului impotriva unor
daune catastrofale (cutremur, inundatii, cicloane, tornade) aparute pe baza de intamplare
(occurrence);

6. costurile de administrare a contractului XOL sunt reduse pentru ambii parteneri;

7. contractul se structureaza si se plaseaza pe "layere", protejand de regula un cont de

subscrieri si, mai rar, riscuri nominalizate (facultative);

8. fluxul monetar este redus si, de accea, efectul de finantare este modest;

9. contractul XOL se poate incheia:

- pe baza de risc - "risk basis", caz in care reasiguratorul suporta daunele pentru un risc
individual sau in excesul unei sume predeterminate;
- pe baza de intamplare – "occurrence basis", cand reasiguratorul plateste numai daca
daunele in fiecare intamplare depasesc o retinere predeterminata.

In contract se poate face una din mentiunile : "Losses Occurring Basis" (LOD
Basis) daca perioada pentru care se reasigura riscurile este egala cu un an calendaristic (01.01.-
31.12) sau "Risks Attaching Basis" (RAB) daca perioada corespunde unui an (12 luni) de la data
intrarii in risc.
In functie de marimea prioritatii, contractele X/L sunt de doua tipuri:
 a) contracte "cu limita pentru prioritate redusa" ("Working covers"), prin care atat
compania cedenta, cat si reasiguratorul accepta riscuri si, respectiv, daune obisnuite ca marime, a
caror aparitie este relativ regulata si protectia se extinde asupra expunerii zilnice a afacerii
acoperite. Compania cedenta isi va fixa prioritatea la un nivel scazut, astfel incat, chiar si pentru
daunele mici, pentru fiecare polita si pentru fiecare risc vor fi raspunzatori si reasiguratorii;
b) contracte "cu limita pentru prioritate ridicata" sau pentru "acoperiri catastrofa"
("catastrophe covers"), care ofera protectie companiei cedente pentru riscul acumularii daunelor
generate de o catastrofa, aflate in afara controlului normal al subscriitorilor (de exemplu, un
cutremur care distruge un oras). In incheierea unor asemenea contracte, experienta
reasiguratorului este foarte importanta. Prima stabilita este, de obicei, fixa si neajustabila.
Contractul "Excedent de daune" este destinat reducerii raspunderii nete a
companiei cedente pentru riscurile individuale sau pentru intamplarile individuale. Asa cum am
mentionat, variantele contractului X/L sunt:
- pe baza de risc ("risk basis");
- pe baza de intamplare ("ccurrence basis").

a. CONTRACTUL "EXCEDENT DE DAUNA PE BAZA DE RISC" (RISK BASIS)

Prin protectia "Excedent de dauna" per risc, reasiguratorul va suporta toate

daunele care rezulta dintr-un eveniment, calculate "risc cu risc", si nu daunele ce rezulta dintr-un
incident mare care provoaca o acumulare de daune sau dintr-un numar de daune ce pot sa survina
intr-un an financiar.
In contract se va face mentiunea "per risk" sau "any-one risk", iar forma de
reasigurare va purta denumirea de "risk excess of loss".

b. CONTRACTUL “EXCEDENT DE DAUNA PE BAZA DE INTAMPLARE” (OCCURRENCE

BASIS)

Conform acestui contract, reasiguratorul plateste toate daunele ce rezulta dintr-

un singur eveniment, indiferent de numarul de riscuri ce au creat daune. Protectia oferita prin
“excedent de dauna” per intamplare este mai cuprinzatoare decat cea per risc si include
acumularile de daune datorate unui singur incident, daune ce se extind si asupra unor bunuri
neacoperite prin contract. Raspunderea reasiguratorului este legata de retinerea neta totala a
cedentei, ca rezultat al unei singure intamplari si nu are nici o legatura cu despagubirile pentru
pagubele individuale suferite. In contract se va completa cu mentiunea “per occurrence” sau “any-
one event”.
Reasigurarea prin acest contract este indicata in cazul in care un portofoliu de
riscuri este expus unei catastrofe ce poate sa afecteze un numar mare de bunuri.
In afara de cele doua tipuri de contracte (“any-one event” si “any-one risk”), se mai practica
contractul de reasigurare neproportionala “any-one program”.
Fata de reasigurarea proportionala, protectia obtinuta prin contractul “excedent
de dauna” confera avantaje remarcabile pentru ambele parti contractante, dintre cele mai
reprezentative sunt urmatoarele:
1. Compania cedenta obtine acoperirea numai pentru daunele mari ce I-ar putea crea
probleme financiare, astfel incat ea isi reduce raspunderea la limita monetara pe care o
considera optima.
2. Reasiguratorul nu raspunde pentru daunele mici care sunt si mai frecvente, aflate sub
limita stabilita si, de aceea, compania cedenta isi retine o parte mare din prima de
asigurare incasata.
3. Gestionarea contractelor este extrem de simpla, deoarece este vorba de daune mari si se
folosesc putine conturi; in acelasi timp, cheltuielile administrative sunt mult mai mici
pentru ambele parti decat in cazul reasigurarii proportionale. Compania cedenta nu mai
trebuie sa clasifice riscurile la care a subscris pentru a-si determina retinerea proprie si
pentru a-si aranja conturile, aportul de prime, daune etc. Contractul este, de obicei, de
lunga durata si confera protectie automata.
Desigur ca nici acest contract nu este perfect, fiind marcat de unele limite si
inconveniente. Dintre acestea, mai importante sunt:
1. Dificultatea stabilirii nivelului primei de reasigurare prin natura specifica a acestui tip
de acoperire, deoarece nu exista o baza de la care sa se porneasca in calculul primei.
Practic, in aceasta privinta, relatia dintre compania cedenta si reasigurator apare ca o
relatie de piata intre cumparator si vanzator, determinarea volumului primei
realizandu-se prin intelegerea dintre parti pe baza experientei lor in acest tip de afaceri
(cu considerarea riscurilor, a zonei teritoriale in care se pot produce evenimentele, a
istoricului daunelor in alte contracte de acelasi tip etc.) si, desigur, cu un grad de
subiectivism ce nu trebui neglijat. Cu toate acestea, fata de reasigurarea proportionala,
volumul de prime incasat de reasigurator este foarte ridicat in raport cu marimea
despagubirilor in cazul producerii evenimentelor.
2. Protectia oferita prin contractul X/L se extinde numai asupra pagubelor mari, care apar
de obicei mai rar si, de aceea, daunele mai mici si mai frecvente, sub limita retinerii
cedentei, vor fi suportate in intregime de ea, afectandu-i, adesea, capacitatea sa
financiara.
3. Asistenta financiara pe care reasiguratorul o acorda companiei cedente in scopul
cresterii portofoliului sau de afaceri este limitata sau, uneori, practic inexistenta.
4. Cresterea costurilor administrative si de gestionare a contractului pentru reasigurator si
compania cedenta in cazul in care compania cedenta isi stabileste o limita redusa a
retinerii, fiind nevoita sa-si creeze mai multe aranjamente intr-un numar mai mare de
layere, cu mai multi reasiguratori.

B. CONTRACTUL “EXCEDENT DE RATA A DAUNEI” (LOSS RATIO) SAU “OPRIRE DE

DAUNE” (STOP LOSS)

Contractul “excedent de rata a daunei” presupune limitarea raspunderii

reasiguratului la un anumit nivel al ratei daunei, cedand in reasigurare ceea ce depaseste un anumit
nivel procentual determinat din volumul de prime. Prin acoperirile de acest gen, reasiguratorul
suporta daunele numai daca pierderea totala a companiei cedente pentru un an depaseste o suma
prestabilita si/sau procentul veniturilor din prima.
Limita retinerii companiei cedente se stabileste ca un procent din volumul
primelor nete incasate de compania cedenta (de obicei 10%), iar diferenta va fi suportata de
reasigurator. Prin contract, compania cedenta se protejeaza impotriva daunelor totale nete anuale
intr-un an financiar. Raspunderea reasiguratorului nu mai este legata de riscurile individuale sau
de o acumulare de daune datorita unei singure intamplari, ci se extinde la acumularea de daune
datorita dimensiunii si frecventei aparitiei lor. El nu va raspunde pentru daunele a caror valoare
este mai mica decat rata daunei pentru anul anterior, ci numai pentru daunele aflate pana la limita
raspunderii contractului.
Aceste acoperiri se plaseaza numai societatilor de prima clasa, deoarece
reasiguratorul se bazeaza si mai mult pe buna credinta a cedentei; intr-un astfel de contract,
reasiguratul poate profita usor de reasigurator prin extinderea subscrierii, stiind ca acesta din
urma va plati.
Este o forma de reasigurare tot mai utilizata in practica internationala si este
specifica acoperirilor pentru riscul de grindina deoarece ofera protectia optima.
Specificul acestui contract rezulta din urmatoarele trasaturi:
1. reasiguratul isi limiteaza raspunderea la un anumit procent din primele
incasate in legatura cu riscurile respective;
2. reasiguratorul nu este raspunzator pentru daunele intamplate pana cand nu se
atinge nivelul procentual de daunalitate limita prestbilit, nivel de la care incepe raspunderea sa (in
general, acesta se situeaza in jurul nivelului de 70 – 80%);
2. contractul “excedent de rata a daunei” functioneaza si se administreaza la fel
ca un contract “excedent de dauna.
O astfel de protectie confera companiei cedente o garantie absoluta impotriva
riscului ruinarii ei daca, dupa plata primei de reasigurare, i-au ramas sufieciente rezerve pentru a
suporta toate daunele pana la limita de oprire a daunei (stop loss ).
Spre exemplu, un reasigurator protejeaza 50% din prime dupa o prioritate de
100% a primelor, adica daca rata daunelor este mai mica sau egala cu 100%, reasiguratorul nu
intervine. Pana la o concurenta de 150%, reasiguratorul ramburseaza 50% din prime.
Protectia “Stop Loss” este tipica in reasigurarea pentru riscul de grindina si,
uneori, pentru catastrofe naturale si incepe in general de la o rata a daunei de 70 – 80%.
Avantajele contractului sunt semnificative pentru ambii parteneri, si anume:
1. ofera o protectie foarte buna pentru compania cedenta pentru rezultatele anuale;
2. gestionarea afacerii este foarte simpla si nu implica cheltuieli mari si nici o cantitate mare de
munca;
Limitele sale se rezuma, in principal, la dificultatea de a fixa prima de asigurare,
precum si la faptul ca ea nu poate garanta nici un profit companiei cedente.
3. METODE DE REASIGURARE

In reasigurarea internationala se utilizeaza doua metode de baza, si nume:

1. metoda facultativa;
2. metoda contractuala
Alaturi de acestea s-au conturat si alte metode care deriva din cele de mai sus.
Astfel, cele mai cunoscute si ma frecvent intalnite sunt:
- metoda “acoperire deschisa” (“open covers”);
- metoda “facultativ obligatorie” (“facultative obligatory”);
- “pool”-urile de reasigurare (vezi tabelul urmator).
PREZENTAREA COMPARATIVA A METODELOR DE REASIGURARE
Metoda Facultativa Open-cover Contractuala Pool de reasigurare
facultativ- obligatorie (treaty)
Descriere Fiecare risc Un reasigurator Subiect al Forme variate, dar
este oferit accepta obligatoriu o termenilor si deseori Q/S sau
reasigura- parte din fiecare conditiilor Surplus intre
torirlor, care tranzactie, conform acceptate intre membrii pool-ului.
sunt liberi sa unor conditii parti si stabilite Conform regulilor
accepte ce cota predeterminate privind in contract, asigurarile
de risc preiau clasa asigurarii, tipul existand obliga- acceptate de
sau resping riscului, tara etc., tia membrii pool-
oferite de: reasiguratului sa urilor sunt cedate
- compania cedenta cedeze si a pool-urilor, care, in
reasiguratorului schimb, aran- jeaza
- un broker (cand este
sa accepte membrilor
cunoscut ca “broker’s
riscuri ale unei retrocesiuni. Pool-
cover” si poate include
clase in limitele ul poate retine o
asigurari subscrise de
tratatului. parte din fiecare
mai multe companii
risc pe cont
cedente).
propriu.
Nu exista obligatia
compa-
niei cedente sau a
brokerului sa ofere nici
o tranzactie.
Tipuri de In principal, In general surplus Pool-ul se poate
reasigurare reasigurare proteja prin cum-
pentru proportionala pararea de reasi-
care se gurari proportio-
angajeaza Nale de la reasi-
guratori externi.
 Topul primilor 15 reasiguratori din lume
dupa volumul primelor incasate la sfarsitul anului 1996*
Nr. GRUPUL Prime de reasigurare nete
subscrise (milioane US$)
Crt.
1. Munich Re Group 10927,3
2. Swiss Re Group 8648,5
3. General & Cologne Re Group 5665,1
4. Lloyd’s 4137,3
5. Allianz 3944,7
6. Zurich Group 3535,1
7. Hannover Re Group 2629,2
8. Gerling Global Re 2292,0
9. Assicurazioni Generali 2225,5
10. American Re 1908,2
11. Bavarian Re Group 1858,1
12. GE Capital 3621,3
13. La Mutuelle du Mans Assurances 1345,6
14. Scor 1142,3
15. Winterthur 1063,0
*Grupurile include companiile achizitionate pana in 1996.
Sursa:, S&P, Financial Times – 4 septembrie 1998.
SINTEZE CURSUL 7. CONTRACTAREA IN REASIGURARE

1. DEFINIREA CONTRACTULUI DE REASIGURARE

Contractul de reasigurare reprezinta intelegerea stabilita intre doua parti, denumite "reasigurator"
si "reasigurat", prin care reasiguratorul preia o parte din risc (uneori intregul risc) de la reasigurat in
schimbul unei sume denumite "prima de reasigurare", pentru care se obliga sa-I plateasca acestuia din
urma partea din despagubire cuvenita in cazul producerii riscului (riscurilor), conform conditiilor
convenite in contract. Contractul se considera incheiat odata cu semnarea lui de catre parti.

2. PRINCIPIILE CARE STAU LA BAZA CONTRACTULUI DE REASIGURARE

Activitatea de reasigurare, in general, in contractul de reasigurare, in particular, se desfasoara pe

baza unor principii ferme pe care le intalnim cu unele deoasebiri si in domeniul asigurarilor.
Aceste principii sunt:
1. obligativitatea existentei unui interes asigurabil (insurable interest);
2. relatia dintre parti se bazeaza pe "cea mai mare buna credinta" (uberrimae fidei; utmost good faith);
3. contractul de reasigurare este un contract de despagubire (indemnity);
4. obligativitatea existentei, in momentul incheierii contractului de reasigurare, a unui obiect al
reasigurarii (subject-matter of reinsurance).

2.1. Principiul interesului asigurabil

In Dictionarul termenilor de asigurare maritima se mentioneaza ca, "din punct de vedere juridic,
nici unei persoane nu I se permite sa efectueze o asigurare daca nu poseda un interes asigurabil intr-o
aventura, adica ea trebuie sa poata pierde ceva daca proprietatea supusa riscului se pierde, sufera avarii
sau este retinuta sau poate pierde datorita intarzierii sosirii ei. Daca o persoana ajuta sau inlesneste
incheierea unei asigurari in cazul in care nu exista interes asigurabil, aceasta este vinovata si pedepsita".
Interesul asigurabil este un drept patromonial pe care asiguratul si, respectiv, compania cedenta
doresc sa il pastreze sau sa il obtina sau obligatia patrimoniala pe care acestia ar dori sa o evite.

2.2. Principiul maximei bune credinte – Utmost Good Faith – Uberrimae fidei
Acest principiu universal este aplicat cu o strictete si cu o rigurozitate deosebite in reasigurari.
Ratiunea sa provine, pe de o parte, din natura activitatii de reasigurare ce se desfasoara pe plan
international, de cele mai multe ori, spatiul geografic in care se pot produce riscurile fiind la mare distanta
de locul in care se afla societatea de reasigurare In virtutea principiului "uberrimae fidei", informatiile
pe care partile le ofera reciproc sunt luate ca atare si considerate adevarate. In cazul in care se dovedesc
ca nereale, partea vatamata poate cere despagubiri si anularea contractului.

2.3. Principiul despagubirii

Despagubirea reprezinta suma de bani platita de reasigurator reasiguratului sau, corespunzator
pierderii suferite de acesta din urma, in conformitate cu conditiile contractului de reasigurare. In aceasta
suma nu se include nici un profit pentru reasigurat.
Principiul despagubirii este parte integranta a oricarui contract de reasigurare, chiar daca
asigurarea originala nu este intotdeauna un contract de despagubire (de exemplu, asigurarile de viata).
Compania cedenta trebuie sa dovedeasca faptul ca daunele pentru care cere despagubiri de la reasiguratori
se incadreaza in termenii contractelor de asigurare si reasigurare.

2.4. Principiul privind obiectul contractului de reasigurare

In momentul incheierii contractului de reasigurare, este obligatorie existenta unui obiect.
Daca in cazul asigurarii directe obiectul il constituie interesul financiar al detinatorului politei
privind proprietatea asigurata, in reasigurare subiectul este raspunderea pe care asiguratorul a acceptat-o
prin contractul de asigurare.

3.ASPECTE JURIDICE SI ECONOMICE PRIVIND CONTRACTUL DE REASIGURARE

3.1. Caracteristici juridice

Din punct de vedere juridic, contractul de reasigurare prezinta cateva caracteristici si anume:
are un caracter consensual
are un caracter sinalagmatic
executarea contractului este succesiva
d. are un caracter oneros
e. are un caracter aleatoriu, de incertitudine in privinta producerii riscului si, deci, a rezultatelor
finale ale contractului (beneficii sau pierderi);
f. este un contract de adeziune.

O particularitate a contractului de reasigurare o reprezinta prezenta elementului de extraneitate,

deoarece partile contractante (persoane juridice) sunt, de regula, din tari diferite.

3.3. Forma contractului de reasigurare

Din punct de vedere juridic, nu exista conditii obligatorii privind o anumita forma a contractului
de reasigurare.
Majoritatea covarsitoare a contractelor de reasigurare sunt in forma scrisa.

3.4. Partile contractante

Intr-un contract de reasigurare, participantii, persoane juridice, sunt "compania cendenta", pe de o
parte, respectiv asiguratorul direct (original) care are deja incheiata o polita de asigurare cu un asigurat
pentru un anumit risc sau grupa de riscuri si care doreste sa cedeze o parte din acesta, devenind reasigurat,
si "reasiguratorul", de pe alta parte, care preia partea de risc cedata. Asadar, contractul de reasigurare nu
poate exista in afara unei asigurari directe.

3.5. Obligatiile partilor contractante

Incheierea contractului de reasigurare obliga partile la respectarea tuturor clauzelor.
Reasiguratul are ca prima obligatie plata primei de reasigurare la nivelul, in termenul si conditiile
stabilite de comun acord. Totodata, el trebuie sa anunte reasiguratorul asupra mersului afacerii si sa-I
puna la dispozitie toate informatiile si datele de care dispune in legatura cu tranzactia respectiva. In cazul
producere de daune, el trebuie sa le aduca la cunostinta reasiguratorului in termenul cel mai scurt posibil.
Reasiguratorul are obligatia de a asigura protectia impotriva riscurilor in schimbul primei primite
de la compania cedenta si de a-I plati acesteia despagubirea de reasigurare in cazul producerii riscurilor
reasigurate.
Obligatiile sale sunt numai fata de compania cedenta, si nu si fata de asiguratul original, fata de
care nu are nici o raspundere.
FORME SI METODE DE REASIGURARE UTILIZATE IN PRACTICA INTERNATIONALA

1. FORME DE REASIGURARE
In prezent, se practica doua forme principale de reasigurare, si anume:
I. Reasigurarea proportionala

II. Reasigurarea neproportionala

1.1. Reasigurarea proportionala (Proportional reinsurance)

Prin acest timp de reasigurare, reasiguratorul accepta o raspundere stabilita ca o
proportie din suma asigurata initial prin contractul de asigurare directa, daunele inregistrate repartizandu-
se intre compania cedenta si reasiguratori in mod direct proportional cu acoperirea acordata.

1.1.1. Tipuri de contracte proportionale

.Aceasta forma de reasigurare obligatorie respecta principiul conform caruia "reasiguratorul urmeaza
soarta reasiguratului" (follow the fortune).
Contractele de reasigurare proportionala sunt de 2 tipuri:
contract “cota-parte” (quota-share treaty)
contract “excedent de suma” (surplus treaty)

A. CONTRACTUL DE REASIGURARE "COTA PARTE" (QUOTA SHARE TREATY)

Acest tip de contract reprezinta cea mai simpla forma de reasigurare prin care reasiguratorul consimte sa
preia in reasigurare o anumita proportie din fiecare risc acceptat de compania cedenta prin contractul
initial de asigurare, suportand proportional toate daunele in schimbul aceleasi proportii din toate primele
directe, mai putin comisionul de reasigurare.

Caracteristicile contractului cota-parte sunt:

1. Contractul cota parte presupune o identitate de interese a celor doi parteneri.
Rata daunei este aceeasi la ambii, intrucat ei acopera intr-o anumita proportie toate riscurile subscrise .
2. Prin contractul Q/S, compania cedenta are posibilitatea de a subscrie riscuri de
valori mai mari decat ii permite capacitatea sa financiara proprie, retinand pe contul sau numai cota pe
care o poate suporta, iar diferenta o cedeaza in reasigurare unuia sau mai multor reasiguratori.
3. Societatea cedenta nu are posibilitatea selectiei riscurilor subscrise
4. Modul de administrare este mult mai simplu si, prin urmare, cheltuielile administrative sunt mai reduse.
5. Contractul Q/S se reinnoieste in mod automat de la o perioada la alta.
6. Este considerat a fi cel mai profitabil tip de contract pentru ambii parteneri,
motiv pentru care este mult utilizat.
7. Contractul Q/S se preteaza cel mai bine societatilor cedente mici sau celor ce
incep subscrierea unei noi categorii de afaceri.

B. CONTRACTUL DE REASIGURARE "EXCEDENT DE SUMA" (SURPLUS TREATY)

Contractul "excedent de suma" este considerat a fi cea mai obisnuita si mai utilizata forma de reasigurare
prin care reasiguratorul consimte sa preia o parte dintr-un risc peste o anumita limita denumita "plin" sau
"linie", retinuta de compania cedenta pe contul sau, primind in schimb echivalentul proportional din
prima bruta (minus comisionul de reasigurare) si angajandu-se sa suporte in aceeasi proportie daunele
aparute.
Trasaturile acestui tip de contract sunt urmatoarele:
1. Este structurat in "plinuri" (lines), capacitatea contractuala exprimandu-se intr-
un multiplu de "plinuri" (un "plin" reprezinta suma maxima pe care compania cedenta accepta sa si-o
retina pe cont propriu).
2. Compania cedenta are posibilitatea de a selecta riscurile.
3. Modul de administrare este mai laborios si cheltuielile de administrare a
contractului sunt mai mari.
4. Prin acest tip de contract asiguratorul direct beneficiaza de toate avantajele
protectiei automate de reasigurare.

1.2. Reasigurarea neproportionala (non-proportional reinsurance)

Denumirea de reasigurare neproportionala isi are originea in lipsa oricarei
relatii directe, in primul rand, intre volumul primelor incasate de asigurator si cel cedat reasiguratorului si,
in al doilea rand, intre marimea daunelor totale suportate de cedenta si marimea despagubirilor platite de
reasigurator.
Ea are la baza doua principii care o deosebesc fundamental de reasigurarea
proportionala, si anume:
1. In cazul producerii daunelor, reasiguratorul nu va imparti soarta cu
compania cedenta; in functie de conditiile concrete stabilite in contract, reasiguratorul pentru o dauna mai
mica poate sa nu participe deloc la despagubiri sau contributia sa poate fi foarte mica in comparatie cu
dimensiunea pierderilor.
2. Spre deosebire de reasigurarea proportionala care se bazeaza pe impartirea
capitalurilor asigurate, a primei si a daunelor conform proportiei initiale, reasigurarea neproportionala se
bazeaza pe partajarea rezultatelor, foarte selective in cele mai multe cazuri.

1.2.1. Tipuri de contracte neproportionale

Contractele de reasigurare neproportionala se clasifica in functie de modalitatea de exprimare a limitei
monetare (ca o suma absoluta sau ca o cota procentuala din volumul daunei). Dupa acest criteriu, ele pot
fi:
A. Contracte de reasigurare excedent de dauna ("Excess of loss", prescurtat
XOL sau X/L) care se subdivid in contracte de acoperire a daunei "pe baza de risc" (risk basis) si "pe baza
de intamplare" (occurrence basis).
B. Contracte de reasigurare excedent de rata a daunei ("Loss ratio") sau oprire a daunei ("Stop loss").

A. CONTRACTUL "EXCEDENT DE DAUNA" (EXCESS OF LOSS; XOL sau X/L)

Deoarece, in reasigurari, daunele ce implica raspunderi mari sunt relativ rare, compania cedenta, dupa
stabilirea sumelor maxime pe care ea le poate suporta la fiecare dauna in parte, cauta protectie prin
contractul excedent de dauna. In mod frecvent, subscriitorii Lloyd's prefera sa participe numai la protectia
pentru daune mari si foarte mari deoarece pentru acestea cheltuielile administrative sunt mai mici si
evidenta contractelor este mult usurata. Acest tip de reasigurare a aparut mult mai tarziu decat
reasigurarea proportionala, mai precis la sfarsitul secolului trecut, ca o necesitate determinata de faptul ca
ofera o protectie impotriva unor daune foarte mari ce implica cumuluri de retineri nete. Reasigurarea prin
contractul XOL se intalneste in cele mai multe dintre domeniile enuntate (aviatie, domeniul maritim,
incendii, accidente, catastrofe naturale).
In contract, compania cedenta stabileste o limita monetara in suma absoluta, prin
care se creeaza o zona de raspundere ce reprezinta retinerea sa proprie, denumita "prioritate" ("layer") sau
"fransiza" ("franchise"). Reasigurarea se va face numai pentru valoarea ce depaseste prioritatea pentru
care, in caz de daune, reasiguratorul va despagubi compania cedenta. Zonele de raspundere in care se
imparte excedentul de dauna se numesc "layere".
Caracteristicile acestui contract sunt:
1. asiguratorul direct si reasiguratorul nu au legatura cu sumele asigurate acceptate, ci cu marimea
daunelor suferite, raspunderea reasiguratorului survenind dupa atingerea limitei prestabilite la incheierea
contractului de reasigurare;
2. din punct de vedere al rezultatelor inregistrate reasiguratorul nu urmeaza soarta reasiguratului;
3. prin incheierea contractului XOL, reasiguratul cedeaza un volum relativ redus din primele subscrise,
constituindu-si o protectie substantiala;
4. prin contractul XOL se asigura de fapt, o protectie pentru reasigurat si un mod de impartire a rsicurilor;
5. in functie de dimensiunea prioritatii stabilite, contractele XOL pot fi:
- "cu limita pentru prioritate redusa" ("working covers"), prin care reasiguratorul accepta riscul ce implica
o daunalitate regulata, iar retinerea de baza a companiei cedente este astfel stabilita incat la aparitia unor
daune sa fie afectati si reasiguratorii; scopul acestei acoperiri este de a reduce sau de a inlocui
reasigurarea proportionala obisnuita; este o metoda mult folosita de Lloyd's;
- "cu limita pentru prioritate ridicata" sau "acoperiri catastrofa" ("catastrophe covers"), prin care
compania cedenta se protejeaza de cumulul daunelor aflate in afara controlului normal al subscrierilor.
Acoperirile catastrofa ofera protectie reasiguratului impotriva unor daune catastrofale (cutremur,
inundatii, cicloane, tornade) aparute pe baza de intamplare (occurrence);
6. costurile de administrare a contractului XOL sunt reduse pentru ambii parteneri;
7. contractul se structureaza si se plaseaza pe "layere", protejand de regula un cont de subscrieri si, mai
rar, riscuri nominalizate (facultative);
8. fluxul monetar este redus si, de accea, efectul de finantare este modest;
9. contractul XOL se poate incheia:
- pe baza de risc - "risk basis", caz in care reasiguratorul suporta daunele pentru un risc individual sau in
excesul unei sume predeterminate;
- pe baza de intamplare – "occurrence basis", cand reasiguratorul plateste numai daca daunele in fiecare
intamplare depasesc o retinere predeterminata.

A. CONTRACTUL "EXCEDENT DE DAUNA PE BAZA DE RISC" (RISK BASIS)

Prin protectia "Excedent de dauna" per risc, reasiguratorul va suporta toate daunele care rezulta dintr-un
eveniment, calculate "risc cu risc", si nu daunele ce rezulta dintr-un incident mare care provoaca o
acumulare de daune sau dintr-un numar de daune ce pot sa survina intr-un an financiar.
In contract se va face mentiunea "per risk" sau "any-one risk", iar forma de
reasigurare va purta denumirea de "risk excess of loss".

B. CONTRACTUL “EXCEDENT DE DAUNA PE BAZA DE INTAMPLARE” (OCCURRENCE

BASIS)
Conform acestui contract, reasiguratorul plateste toate daunele ce rezulta dintr-un singur eveniment,
indiferent de numarul de riscuri ce au creat daune. Protectia oferita prin “excedent de dauna” per
intamplare este mai cuprinzatoare decat cea per risc si include acumularile de daune datorate unui singur
incident, daune ce se extind si asupra unor bunuri neacoperite prin contract. Raspunderea reasiguratorului
este legata de retinerea neta totala a cedentei, ca rezultat al unei singure intamplari si nu are nici o
legatura cu despagubirile pentru pagubele individuale suferite. In contract se va completa cu mentiunea
“per occurrence” sau “any-one event”.
Reasigurarea prin acest contract este indicata in cazul in care un portofoliu de riscuri este expus unei
catastrofe ce poate sa afecteze un numar mare de bunuri.
In afara de cele doua tipuri de contracte (“any-one event” si “any-one risk”), se mai practica contractul de
reasigurare neproportionala “any-one program”.

B. CONTRACTUL “EXCEDENT DE RATA A DAUNEI” (LOSS RATIO) SAU “OPRIRE DE

DAUNE” (STOP LOSS)
Contractul “excedent de rata a daunei” presupune limitarea raspunderii reasiguratului la un anumit nivel
al ratei daunei, cedand in reasigurare ceea ce depaseste un anumit nivel procentual determinat din
volumul de prime. Prin acoperirile de acest gen, reasiguratorul suporta daunele numai daca pierderea
totala a companiei cedente pentru un an depaseste o suma prestabilita si/sau procentul veniturilor din
prima.

3. METODE DE REASIGURARE
In reasigurarea internationala se utilizeaza doua metode de baza, si nume:
o metoda facultativa;
o metoda contractuala
Alaturi de acestea s-au conturat si alte metode care deriva din cele de mai sus.
Astfel, cele mai cunoscute si ma frecvent intalnite sunt:
o metoda “acoperire deschisa” (“open covers”);
o metoda “facultativ obligatorie” (“facultative obligatory”);
“pool”-urile de reasigurare (vezi tabelul urmator).
CURSUL 9. CONDITIILE POLITEI MARITIME

ACOPERIREA DE BAZA INTR-UN CONTRACT DE ASIGURARE MARITIMA

In cazul in care polita nu prevede altfel, acoperirea de baza inclusa intr-un contract de asigurare maritima
cuprinde urmatoarele tipuri de pierdere:
1. Pierdere totala ( efectiva si constructiva)
2. Avarie:
(a) avarie particulara
(b) sacrificiul avariei generale
3. Cheltuieli pentru reducerea pierderii:
(a) cheltuieli “sue and labour” (cheltuieli propriu-zise aferente masurilor pentru prevenirea si
reducerea daunei)
(b) contributia la avaria generala
(c) contributia la salvare
4. Cheltuieli pentru reclamatii (cheltuieli suplimentare, etc.)
Pentru contractele de marfa, aceasta este acoperirea prevazuta de o polita SG cu Toate Riscurile ICC
(1963) sau ICC WA (1963), anexate acestora. Acoperirea este mai redusa daca ICC FPA (1963) se
ataseaza politei SG, asa cum vom vedea, mai tarziu. Acoperirea de baza nu s-a modificat prin
introducerea formei Mar a politiei cu ICC (1982). Toate cele trei seturi ale noilor clauze (A, B si C)
prevad aceeasi acoperire de baza. Toate cele trei seturi de clauze extind acoperirea mentionata la
raspunderea incorporata in clauza “coliziune din vina ambilor”.
Pentru contractele pentru corp si masina (nava), aceeasi acoperire de baza se aplica unei polite SG cu
clauzele pentru corp ale Institutului (1970) anexata acesteia. In practica, aceasta forma a acoperirii H & M
(corp si masina) este extinsa prin clauze pentru corp care includ raspunderea de coliziune si, in general,
este denumita acoperirea “toate riscurile”. Folosind termenul “toate riscurile” pentru aceasta forma a
acoperirii este, tehnic, incorecta, intrucat acoperirea politei este limitata numai la unele pericole
specificate. Totusi, aceasta practica continua atata timp cat este putin probabil sa fie schimbata. Nu vom
perpetua aceasta utilizare eronata, dar ne vom referi la acoperire ca acoperire pentru corp “in toate
conditiile”. Acoperirea pentru toate conditiile ramane disponibila in conformitate cu forma MAR a
acoperirii, inclusa in clauzele pentru corp ale Institutului (1983). Acoperirea de baza este redusa daca “
termenii limitati” sunt aplicati politei pentru corp. Acestea sunt discutate mai jos.

CONTRACTELE DE ASIGURARE CU TERMENI LIMITATI

O polita cu “termeni limitati” este orice contract care prevede acoperire mai mica decat este prezentata in
lista de mai sus. Pana la introducerea formei MAR a acoperirii, se pot vedea politele SG de marfa “cu
termeni limitati” care s-au incheiat “fara avarie particulara” (FPA). Acest tip de acoperire este depasit
prin introducerea formei MAR 1982 de acoperire. In asigurarea pentru corp si masini, apar cateva forme
ale conditiilor termenilor limitati disponibile (FPA abs., FOD abs. si TLO). Primele doua din cele citate
sunt depasite prin introducerea formei MAR 1982 de acoperire, in timp ce ultima (TLO) continua sa fie
disponibila. Fara a intra in prea multe detalii, vom examina fiecare din aceste forme ale acoperirii. Toti
termenii limitati ai asigurarilor acopera pierderea totala; limitarea exclude unul sau mai multe din tipurile
prezente in lista, altele decat pierderea totala.

CONDITIILE FPA (FARA AVARIE PARTICULARA)

Pentru a intelege intelesul FPA trebuie, in primul rand, sa stim ce este “avaria particulara”; si diferenta
dintre pierderea din avaria particulara sau avaria generala. Avaria particulara (PA) este definita in MIA
(106) dupa cum urmeaza:
“MIA (1906) s64(1) – O pierdere in avaria particulara este o pierdere partiala a obiectului asigurat,
cauzata de un pericol asigurat si care nu este o pierdere in avaria comuna.”
Vom studia subiectul “avariei comune” in detaliu intr-un capitol urmator; dar pentru siguranta acestei
comparatii, sunt necesare unele comentarii. In termeni simpli o pierdere GA apare cand o “aventura
maritima obisnuita” este periclitata si, pentru a proteja aventura de acel pericol, comandantul navei
sacrifica proprietatea din cadrul aventurii sau suporta cheltuiala. Pentru a ajuta carausul sa-si asume
raspunderea pentru sacrificarea marfii, el poate apela la toate partile a caror proprietate este pericilitata
pentru a contribui impreuna cu el la remedierea pierderii suferite de proprietarul proprietatii sacrificate.
Daca comandantul sacrifica o parte a navei ( de exemplu ii provoaca pagube) intr-un act de avarie
comuna, armatorul navei (carausul) poate solicita celorlalate parti din aventura sa contribuie la pierderea
sa. Daca el suporta cheltuiala intr-o avarie comuna, armatorul navei poate solicita celorlalte parti din
aventura sa contribuie la rambursarea cheltuielii sale.
O regula de baza din avaria comuna este aceea ca actul trebuie sa fie voluntar si nu accidental ( desi in
practica exista unele exceptii de la aceasta regula). Aceasta difera de avaria particulata intrucat toate
avariile particulare sunt accidentale. Avaria particulara este recuperabila in conformitate cu polita doar
cand este cauzata (sau cel putin atribuibila in mod rezonabil in unele acoperiri de marfa) de un pericol
asigurat. In timp ce sacrificiul corpului in avaria comuna se afla sub rezerva acelorasi principii, principiul
este atenuat in clauzele atasate unei forme MAR a politei de marfa.
O pierdere de avarie comuna poate include cheltuiala, nu insa in cazul avariei particulare. Avaria
particulara se refera numai la paguba proprietatii asigurate. Cheltuielile suportate pentru a preveni
pierderea in cazul avariei particulare sunt mentionate in MIA (1906), s64(2), ca “taxe particulare”. Taxele
particulare nu sunt incluse in avaria particulara.
Acum ca ne-am insusit intelesul “avariei particulare” este usor de inteles intentia din spatele formei de
acoperire FARA AVARIE PARTICULARA. Stergem simplu categoria 2(a) din lista de categorii de
pierderi si ne raman fundamentele acoperirii fara avarie particulara.; aceea este acoperirea care este “fara”
avarie particulara. Aceasta ne lasa numai urmatoarele categorii acoperite de catre polita:
1. Pierdere totala (efectiva si constructiva)
2. Paguba:
(a) omisa
(b) sacrificiul avariei comune
3. Cheltuiala pentru minimizarea pierderii:
(a) cheltuieli “sue and labour” (cu exceptia celor in legatura cu avaria particulara)
(b) contributia la avaria comuna
(c) contributia de salvare
 4. Cheltuieli cu reclamatiile (exceptie cele legate de avaria particulara)
Cateodata se poate auzi de la practicieni mai putin informati referitor la marfa cu acoperire fara avarie
particulara ca fiind “numai pierdere totala”; dar aceasta este bineinteles o conceptie eronata. Daca ar fi
asa, atunci numai categoria 1 ar putea fi acoperita.

Inregistrarile nu indica cand acoperirea FPA, asa cum apare in polita moderna bazata pe o forma SG, a
intrat in uz. Politele anterioare includeau o restrictie FPA in “memorandum” care a fot adaugata la polita
SG in 1749 pentru a fi aplicata la unele marfuri specifice. O clauza similara (memorandum) FPA aparea
intr-o polita SG emisa de London Assurance in 1753.
Mentionam ca memorandumul cuprinde trei parti. Prima parte se refera la garantia FPA, iar celelalte doua
parti se refera la ceea ce in practica a devenit cunoscuta sub numele de fransiza. In prezent, ne vom referi
numai la garantia FPA care se aplica numai la marfa.
“Porumbul, pestele, sarea, fructele, faina si semintele sunt garantate fara avarie, doar daca este comuna,
sau nava esuata.”
La inceputurile sale, aceasta sectiune a memorandum-ului era mentionata ca “polita fransiza” (”fransiza”
insemnand “libera de”) si este interesant de mentionat cum practicieni, peste ani, au schimbat intelesul
termenului “fransiza” de a se aplica ca procent in alte parti ale memorandum-ului.
Pentru marfurile specificate,nu este nici o acoperire pentru avarie particulara decat daca navele maritime
ce transporta marfurile au esuat in timpul voiajului. Daca, nava a esuat (ceea ce inseamna ca, ea s-a pus
pe uscat si ramane pe fundul marii pentru o perioada apreciabila de timp), garantia fara avarie particulara
este “deschisa” si avaria particulara este platita; indiferent daca avaria particulara a fost cauzata sau nu de
esuare, cu prevederea, bineinteles, ca a fost cauzata nemijlocit de catre un pericol asigurat.
Atunci cand, conditiile fara avarie particulara se aplica altor marfuri, clauze speciale, urmand aceleasi
principii, se ataseaza la polita SG. In timp util, un set de clauze ale Insitutului au fost publicate pentru
acest scop. Ultimul set a fost ICC (1963), care extinde prevederea referitoare la garantia “esuare”,
aplicandu-se aceeasi prevedere in circumstantele in care nava s-a “scufundat” sau a “ars”. Prin aceste
clauze, cand ambarcatiunea este utilizata pentru transportul marfurilor intre nava si uscat, fiecare
ambarcatiune este tratata ca o asigurare separata atata timp cat se refera la garantia fara avarie particulara.
Aceleasi clauze exclud din garantia fara avarie particulara pierderea care apare in anumite circumstante.
Aceasta este pierderea care este “atribuita in mod rezonabil incendiului, exploziei, coliziunii sau
contactului navei si / sau ambarcatiunii si / sau mijlocului de transport cu orice substanta externa (inclusiv
gheata) alta decat apa, sau sa descarcare intr-un port de refugiu.”. Se va nota ca, principiul cauzei
nemijlocite nu se aplica in aceaste circumstante, asiguratul fiind solicitat doar sa arate ca pierderea este
atribuibila in mod rezonabil pericolului reclamat in conformitate cu polita.
Cand au fost publicate ICC 1982 nici un set echivalent de clauze ICC fara avarie particulara (1963) nu a
fost inclus printre noile seturi de clauze. Se spune de catre cei mai putin informati ca ICC (1982) C au
intentionat sa fie o inlocuire a conditiilor fara avarie particulara, dar de fapt nu a fost asa. Clauzele 1982 C
sunt o alternativa a clauzelor B, cu mai putine pericole asigurate.
In trecut, se obisnuia ca asiguratorii directi ai marfii sa efectueze reasigurari in conditii FPA in legatura cu
transportul de marfa inscris in conditii mai cuprinzatoare. Pentru acest scop se obisnuia folosirea ICC
(1963) FPA. Aceste clauze nu pot fi folosite pentru reasigurarea transporturilor directe inscrise in
conditiile politei MAR, deci intrebarea ce efect are retragerea lor pe piata reasigurarii. Bineinteles, nu
exista nici un motiv de impiedicare a reasiguratorului de a redacta propriile sale conditii de reasigurare
FPA dar este probabil ca asiguratorii aplica conditiile ICC (1982) C la contractele de reasigurare.
Memorandumul nu contine nici o prevedere FPA pentru asigurarea navei, dar un set de clauze FPA este
disponibil pentru utilizarea cu tipul de polita SG. Aceasta nu are acelasi model ca, conditiile FPA pentru
marfa. Clauzele pentru corpul navei au titlul de “Absolut Fara Avarie Particulara” (FPA abs). Titlul da o
mica indicatie asupra intentiei conditiilor. De fapt, conditiile exclud, nu numai avaria particulara, dar de
asemenea reclamatiile directe pentru paguba la nava in cazul avariei comune. Aceste clauze nu au fost
utilizate pe scara larga, si au fost retrase atunci cand piata de corpuri a urmat atitudinea asigurarii cargo in
Londra in 1983, pentru incetarea asigurarii in termeni FPA.
Un alt set de conditii, in termeni limitati, disponibil pentru utilizare cu tipul SG poarta titlul de “Absolut
Fara Paguba”. Acest set urmeaza modelul clauzelor FPA abs, dar exclude toate reclamatiile pentru dauna
la nava Aceste clauze nu erau populare si erau rareori acceptate de armatori; ele s-au retras atunci cand
polita MAR si clauzele pentru corp nava 1982 au fost introduse, si nici o conditie similara nu a fost
publicata printre noile clauze pentru corp nava.

CLAUZE TLO (NUMAI PIERDERE TOTALA) CORP NAVA SI MASINA

Cele mai cunoscute clauze utilizate in termeni limitati pentru a acoperi corpul navei si masina, sunt acelea
care limiteaza acoperirea la “numai pierdere totala” (total loss only). Acestea nu trebuie confundate cu
conditiile similare disponibile pentru politele de asigurare a valorii majorate a corpului, si similar
interesele corpului. Clauzele TLO pentru corp, pe fata documentului, acopera numai punctul numarul 1
din lista de categorii de la inceputul acestui capitol. Nici o exceptie de la aceasta nu a fost facuta in
clauzele 1970 in utilizarea cu polite SG, astfel ca brokerii care efectueaza asigurari in aceste conditii
trebuie sa-si aminteasca sa specifice ca asiguratul solicita acoperire pentru “cheltuielile sue and labour,
cheltuieli in legatura cu salvarea etc”. In cazul neindeplinirii acesteia, reasiguratii de corp, pot avea
greutati, ei neputand sa-si recupereze aceste cheltuieli sub incidenta contractelor lor de reasigurare TLO,
in timp ce vor fi obligati sa le plateasca pe acestea sub incidenta contractelor de asigurare originale.
Aceasta problema nu se regaseste intr-o polita tip MAR cu echivalentul clauzelor TLO 1983 atasate la
aceasta. Noile clauze se refera in mod specific la “salvare, cheltuieli de salvare si cheltuieli sue and
labour”.
Alte clauze TLO sunt disponibile pentru utilizarea in polite care acopera “interese corp” (de exemplu:
valoare marita, disbursemente, navlul anticipat, raspunderi suplimentare), dar nu se vor aborda aceste
detalii in prezenta.

CONDITII CARGO WA (WITH AVERAGE) – CU AVARII PARTICULARE

Acestea sunt tratate de ICC 1963 (Institute Cargo Clauses) emise pentru utilizarea cu polita SG. Aceste
clauze nu pot fi utilizate cu polita MAR, dar pentru ca polita SG este inca intrebuintata cateva comentarii
asupra conditiilor sunt necesare.
Aceste conditii sunt o extindere si nu o “inlocuire” a conditiilor continute in polita SG. Pericolele
acoperite sunt acelea mentionate in polita SG. Principiul cauzei proxime este aplicabil in stabilirea
reclamatiilor, exceptand cazul pierderii care este “rezonabil atribuita” unor circumstante care au fost
detaliate mai sus in legatura cu acoperirea FPA.
De fapt, acoperirea este aproape identica cu acoperirea FPA. Garantia FPA din memorandum se aplica si
la acoperirea WA, dar numai pentru marfurile mentionate expres (porumb, peste, sare, fructe, faina si
seminte). Pentru toate celelalte marfuri un procentaj “fransiza” este aplicabil. Pentru anumite marfuri
specificate (zahar, tutun, canepa, in, piei brute si prelucrate) fransiza este 5% din valoarea asigurata.
Pentru alte marfuri ea este 3% din valoarea asigurata. Nici o reclamatie pentru avarie particulara nu este
recuperabila pana cand nu intra in exceptii (adica este rezonabil atribuibila circumstantelor specificate in
acoperirea FPA), si pana cand atinge un procentaj specificat. O reclamatie de avarie particulara care
atinge procentajul specificat este recuperabila in intregime. Procentajul nu se aplica cand o nava sau
ambarcatiune s-a pus pe uscat, s-a scufundat sau a ars. Acolo unde conditiile politei prevad procentajul
poate sa varieze, sa fie inlocuit cu o fransiza deductibila, sau eliminat. Pentru a indica ultima situatie,
termenul “irrespective of percentage – indiferent de procentaj” apare in conditiile politei.
Odata cu abrogarea politei SG, conditiile WA au fost retrase. Nici un set echivalent ale unor astfel de
clauze nu au fost introduse pentru utilizarea cu polita de tip MAR.

CONDITII ALL RISKS – TOATE RISCURILE

Termenul “all risks” inseamna ca polita acopera pierderea sau avarierea proprietatii asigurate produse de
orice cauza; cu exceptia pierderii inevitabile si a pericolelor excluse in mod expres de conditiile politei. In
practica, termenul este intrebuintat de practicienii asigurarii corp pentru definirea unei polite “full
conditions – toate conditiile” care acopera corpul si masina unei nave. Este un termen gresit utilizat de
piata pentru ca in realitate nu exista conditii “all risks” disponibile pentru utilizare in politele corp. Toate
politele corp incorporeaza riscuri care sunt mentionate in polita si / sau clauzele anexate. De aceea,
termenul “all risks” se refera numai la asigurarea cargo.
A existat practica, de multi ani, de a extinde acoperirea oferita pentru pericolele mentionate in polita SG
cand s-a solicitat de catre asigurat. Prin adaugarea clauzelor ICC 1963 “all risks”, aceste pericole au fost
extinse sa acopere toate riscurile, dar cu conditia excluderilor specificate, a pierderii cauzate de intarziere
sau viciul ascuns sau de natura obiectului asigurat. Acoperirea este fara fransiza. Cu introducerea politei
tip MAR practica continua prin anexarea clauzelor ICC 1982 A la polita MAR. Totusi, aceste noi clauze
fac subiectul unor mai largi excluderi specifice decat in vechile clauze.

ACOPERIREA CORP “ALL RISKS” SI FRANSIZELE

Asa cum s-a comentat mai devreme, nu exista o astfel de acoperire “all risks” in practica asigurarii corp
practicienii deseori intrebuinteaza acest termen pentru a defini cea mai larga acoperire disponibila pentru
asigurarea unei nave. In ceea ce priveste polita SG aceasta va fi oferita de Institute Time Clauses – Hulls
1970 sau echivalentul lor pentru asigurare voiaj. Pentru asigurarea efectuata de o polita MAR exista
clauze similare datate 1983.
“Full conditions” corp acopera fiecare categorie de pierdere mentionata mai devreme in acest capitol;
extinde acoperirea la raspunderea pentru coliziune; conditionat de o lista extinsa de pericole acoperite.
Clauzele din 1970 incorporeaza pericolele din polita SG, plus o lista de pericole aditionale inscrise in
clauza “Inchmaree”. Clauzele din 1983 nu au pericolele specificate in polita propriu-zisa, dar o clauza din
fiecare set descrie pericolele vechii polite (cu unele variatii) plus pericolele din vechea clauza
“Inchmaree”. Exista unele diferente intre cele doua tipuri de acoperire in ceea ce priveste pericolele care
trebuiesc avute in vedere de un practician. In ambele cazuri nici o pierdere nu este recuperabila sub
incidenta politei cand nu este cauzata nemijlocit, direct de unul din pericolele asigurate.
Pana in 1969 clauzele corp ale Institutului prevedeau o fransiza atinsa de 3% care a fost inlocuita de
clauzele corp din 1969 cu o fransiza deductibila. De atunci a fost obisnuit ca prevederea din polita SG sa
fie strearsa din politele de corp. Fransiza deductibila in clauzele corp din 1970 si 1983 nu se aplica la
pierderea totala, dar se aplica la toate pierderile partiale (cu doua exceptii privitoare la cheltuieli).
Fransiza deductibila este aplicabila la fiecare accident sau eveniment separat.

ASIGURAREA RISCURILOR DE RAZBOI

Referirea la pericolele acoperite de polita SG va indica acoperirea substantiala impotriva riscurilor de
razboi si pericole apropiate (adica piraterie). Inregistrarile Lloyd’s releva ca asiguratorii din secolul 18
sufereau deseori din cauza acestor pericole. O inregistrare acoperind perioada 1776 pana in 1783 indica
3.386 de nave “confiscate” de inamici; cu 495 nave recapturate si 507 nave recuperate ca urmare a platii
unei rascumparari. S-a estimat ca a rezultat o pierdere datorata capturarii a aproximativ 8% din navele
inregistrate ca nave comerciale in acea perioada. Inregistrarile au ilustrat doar capturile si recuperarile;
nu a fost facuta nici o referire la numarul de nave distruse sau avariate si nici la pierderile de marfa
respective.
Pierderile nu au fost diminuate sufiecient in anii urmatori pentru a risipi panica asiguratorilor maritimi
care au simtit ca trebuie sa introduca in 1898 clauza de excludere de razboi in toate politele maritime.
Aceasta excludere a devenit cunoscuta sub numele de clauza FC&S (fara captura si sechestru) si a ramas
o caracteristica standard a tuturor politelor de asigurare maritima pana la introducerea tipului MAR in
1982. Ea apare in toate seturile de clauze de asigurare maritima care altfel ar acoperi riscurile de razboi
(altele decat asigurarea propriu-zisa a riscurilor de razboi, bineinteles) si care sunt sub incidenta tipului de
polita SG pentru a exclude din acestea riscurile de razboi.
Cand au fost introduse noile clauze pentru atasarea la polita MAR nu a fost incorporat in ICC (1982) nici
un pericol de razboi; desi, bineinteles, termenul “all risks” in clauzele A ar include riscurile de razboi. In
acest caz era recomandabila includerea unei clauze de excludere a riscului de razboi intr-una din tipurile
practicate, in toate cele trei seturi ale clauzelor de marfa 1982; clauza de excludere din clauzele A nu
exclude “pirateria”.
In afara de pericolul “pirateriei” nici un risc de razboi si pericolele apropiate exprimate in polita SG nu
au fost introduse in clauzele corp 1983. Pirateria este incorporata in riscurile maritime exprimate in
clauzele corp ale Institutului. O clauza de excludere de razboi exprimata in mai multe formulari practice
decat vechea clauza FC&S este incorporata intr-o clauza Paramount din clauzele corp 1983.

CONDITII CARGO WAR RISKS – RISCURI DE RAZBOI

Azi, asiguratorii de marfa sunt pregatiti sa acopere riscurile de razboi cu conditia ca marfurile sa nu fie
astfel acoperite la uscat. O clauza “water borne – transportat pe apa ” este incorporata in toate clauzele
pentru marfa riscuri de razboi pentru a se asigura ca nici o acoperire nu este efectuata atata timp cat
marfurile nu sunt pe apa. O exceptie limitata se face pentru marfurile care se afla intr-un port intermediar
pentru a fi transbordate dintr-o nava in alta.
Se aplica acoperire totala (sub rezerva unui numar de excluderi specificate) atat timp cat marfurile se afla
pe nave maritime, dar se termina cand marfurile sunt descarcate din navele maritime sau la expirarea a 15
zile din momentul in care nava maritima ajunge in sau pleaca din locul intentionat pentru descarcare,
oricare din acestea are loc prima. Cand marfurile sunt descarcate din nava maritima intr-o ambarcatiune,
desi s-a terminat acoperirea totala, acoperirea continua doar impotriva riscurilor de mine si torpile parasite
pana cand marfurile sunt descarcate din ambarcatiune; dar sub rezerva unei limite de timp de 60 zile in
ambarcatiune.
Acoperirea cargo riscuri de razboi este sub rezerva unui numar de excluderi specificate; ale caror detalii
pot fi gasite in cartile de specialitate. In particular, ar trebui mentionat ca armele nucleare si cele similare
sunt excluse din acoperire.

CONDITII CARGO STRIKES ETC. RISKS – RISCURI DE GREVE ETC.

Multi ani a fost o practica pentru asiguratorii cargo de a incorpora o clauza de excludere in politele
referitoare la riscurile de greve, de revolte si miscari civile. Desi polita SG nu specifica acoperire
impotriva acestor riscuri dintre pericolele acoperite de polita, ea incorpora pericolele (de exemplu:
incendiul) care puteau fi cauzate de grevisti sau alte persoane care luau parte la miscarile civile. In acest
scop, clauzele ICC anterioare celor din 1982 incorporau clauza FSR&CC (Free of Strikes, Riots and Civil
Commotions - fara greve, revolte si miscari civile).
Odata cu introducerea noului tip de polita MAR in 1982 a fost incorporata o clauza similara in ICC A, B
si C (1982). Aceasta a fost numita simplu Strikes Exclusion Clause (Clauza de excludere de greve), dar de
fapt aceasta exclude mai multe riscuri decat grevele, revoltele etc. De exemplu; exclude riscurile de
teroristi si persoane care actioneaza din motive politice.
Pentru cei ce doresc sa acopere aceste riscuri sunt disponibile seturile standard de clauze de greve etc.
Aceste clauze acopera asiguratul pentru pierderea sau avaria marfii cauzata de persoane care iau parte la
greve, revolte etc; dar nu altfel de pierderi (de exemplu: cheltuielile) reiesind din acestea. Clauzele
anterioare 1982 extind includerea avariei din culpa facuta de alte persoane, dar aceasta extindere nu este
prevazuta in clauzele 1982.
Desi, in practica, se obisnuieste atasarea la acoperirea marfii in acelasi timp a ambelor clauze cargo
riscuri de razboi si separat clauza cargo riscuri de greve etc., acoperirea pentru greve nu este restrictionata
de o intelegere “waterborne “. Acoperirea pentru greve etc. incepe si se termina in conformitate cu
prevederea clauzei tranzit din clauzele obisnuite pentru marfuri maritime.

CONDITII HULL WAR AND STRIKES RISKS – RISCURI DE RAZBOI SI GREVE CORP

Multi ani polita SG pentru razboi si pericole apropiate a fost exclusa de clauza FC&S (vezi mai sus) din
politele corp, dar excluderea riscului de greva a inceput odata cu introducerea clauzelor 1983 (tip MAR)
in clauzele corp.
Introducerea clauzei FC&S a determinat armatorii sa-si formeze propriile lor asociatii mutuale de
protectie pentru a acoperi riscurile de razboi. Aceste asociatii au fost premergatoare cluburilor P&I ale
armatorilor existente astazi si unele din ele inca prevad protectie pentru riscuri de razboi membrilor sai.
Totusi cu trecerea timpului, asiguratorii de corp au inceput sa ofere acoperire pentru riscuri de razboi ca o
asigurare separata in politele maritime. Pentru acest scop s-a inventat un set al clauzelor pentru corp ale
Institutului pentru atasarea la tipul SG al politei. Acestea au restabilit pericolele de razboi excluse de
clauza FC&S si au adaugat altele, neincluse in aceasta pentru a prevede o acoperire mai larga decat cea
initiala.
Desi polita SG de corp nu excludea riscurile de greve, se considera ca o astfel de acoperire sa nu fi fost
intentionata astfel incat clauzele corp includeau acoperire de razboi si greve intr-un document. Clauzele
1983 urmeaza aceeasi practica, prevazand acoperire de razboi si greve intr-un set de clauze. Clauzele
1983 de razboi si greve sunt usor de inteles in principal datorita faptului ca ele specifica acoperirea
prevazuta fara referirea ulterioara la alte pericole; cele din urma facand obiectul clauzelor anterioare.
In timp ce acoperirea hull war and strikes este de obicei pe baza de timp, este uzuala aplicarea diferitelor
clauze de reziliere. Exista bineinteles excluderea armelor nucleare si alte excluderi obisnuite; dar in plus
nu exista nici o acoperire pentru pierderile ocazionate de un razboi major (acesta fiind un razboi intre
marile puteri ale lumii). Prin urmare polita este reziliata automat la izbucnirea unui astfel de razboi sau la
rechizitionarea unei nave asigurate. Asiguratorii riscurilor de razboi isi rezerva dreptul in unele conditii sa
notifice rezilierea acoperirii in orice moment (14 zile pana in 1983, 7 zile dupa 1983); dar consimt sa
reinstituie acoperirea cu amendamente si prime daca este cazul.
SINTEZE CURSUL 9. CONDITIILE POLITEI MARITIME

ACOPERIREA DE BAZA INTR-UN CONTRACT DE ASIGURARE MARITIMA

In cazul in care polita nu prevede altfel, acoperirea de baza inclusa intr-un contract de asigurare maritima
cuprinde urmatoarele tipuri de pierdere:
Pierdere totala ( efectiva si constructiva)
Avarie:
avarie particulara
sacrificiul avariei generale
Cheltuieli pentru reducerea pierderii:
cheltuieli “sue and labour” (cheltuieli propriu-zise aferente masurilor pentru prevenirea si
reducerea daunei)
contributia la avaria generala
contributia la salvare
Cheltuieli pentru reclamatii (cheltuieli suplimentare, etc.)

2. CONTRACTELE DE ASIGURARE CU TERMENI LIMITATI

O polita cu “termeni limitati” este orice contract care prevede acoperire mai mica decat este prezentata in
lista de mai sus. Pana la introducerea formei MAR a acoperirii, se pot vedea politele SG de marfa “cu
termeni limitati” care s-au incheiat “fara avarie particulara” (FPA). Acest tip de acoperire este depasit
prin introducerea formei MAR 1982 de acoperire. In asigurarea pentru corp si masini, apar cateva forme
ale conditiilor termenilor limitati disponibile (FPA abs., FOD abs. si TLO). Primele doua din cele citate
sunt depasite prin introducerea formei MAR 1982 de acoperire, in timp ce ultima (TLO) continua sa fie
disponibila. Fara a intra in prea multe detalii, vom examina fiecare din aceste forme ale acoperirii. Toti
termenii limitati ai asigurarilor acopera pierderea totala; limitarea exclude unul sau mai multe din tipurile
prezente in lista, altele decat pierderea totala.

3. CONDITIILE FPA (FARA AVARIE PARTICULARA)

Pentru a intelege intelesul FPA trebuie, in primul rand, sa stim ce este “avaria particulara”; si diferenta
dintre pierderea din avaria particulara sau avaria generala. Avaria particulara (PA) este definita in MIA
(106) dupa cum urmeaza:
“MIA (1906) s64(1) – O pierdere in avaria particulara este o pierdere partiala a obiectului asigurat,
cauzata de un pericol asigurat si care nu este o pierdere in avaria comuna.”
Acum ca ne-am insusit intelesul “avariei particulare” este usor de inteles intentia din spatele formei de
acoperire FARA AVARIE PARTICULARA. Stergem simplu categoria 2(a) din lista de categorii de
pierderi si ne raman fundamentele acoperirii fara avarie particulara.; aceea este acoperirea care este “fara”
avarie particulara. Aceasta ne lasa numai urmatoarele categorii acoperite de catre polita:
Pierdere totala (efectiva si constructiva)
Paguba:
omisa
sacrificiul avariei comune
Cheltuiala pentru minimizarea pierderii:
cheltuieli “sue and labour” (cu exceptia celor in legatura cu avaria particulara)
contributia la avaria comuna
contributia de salvare
Cheltuieli cu reclamatiile (exceptie cele legate de avaria particulara)

4. CLAUZE TLO (NUMAI PIERDERE TOTALA) CORP NAVA SI MASINA

Cele mai cunoscute clauze utilizate in termeni limitati pentru a acoperi corpul navei si masina, sunt acelea
care limiteaza acoperirea la “numai pierdere totala” (total loss only). Clauzele TLO pentru corp, pe fata
documentului, acopera numai punctul numarul 1 din lista de categorii de la inceputul acestui capitol.

5. CONDITII CARGO WA (WITH AVERAGE) – CU AVARII PARTICULARE

Acestea sunt tratate de ICC 1963 (Institute Cargo Clauses) emise pentru utilizarea cu polita SG. Aceste
clauze nu pot fi utilizate cu polita MAR, dar pentru ca polita SG este inca intrebuintata cateva comentarii
asupra conditiilor sunt necesare.
Aceste conditii sunt o extindere si nu o “inlocuire” a conditiilor continute in polita SG. Pericolele
acoperite sunt acelea mentionate in polita SG.
De fapt, acoperirea este aproape identica cu acoperirea FPA. Garantia FPA din memorandum se aplica si
la acoperirea WA, dar numai pentru marfurile mentionate expres (porumb, peste, sare, fructe, faina si
seminte). Pentru toate celelalte marfuri un procentaj “fransiza” este aplicabil. Pentru anumite marfuri
specificate (zahar, tutun, canepa, in, piei brute si prelucrate) fransiza este 5% din valoarea asigurata.
Pentru alte marfuri ea este 3% din valoarea asigurata.
Odata cu abrogarea politei SG, conditiile WA au fost retrase. Nici un set echivalent ale unor astfel de
clauze nu au fost introduse pentru utilizarea cu polita de tip MAR.

6. CONDITII ALL RISKS – TOATE RISCURILE

Termenul “all risks” inseamna ca polita acopera pierderea sau avarierea proprietatii asigurate produse de
orice cauza; cu exceptia pierderii inevitabile si a pericolelor excluse in mod expres de conditiile politei. In
practica, termenul este intrebuintat de practicienii asigurarii corp pentru definirea unei polite “full
conditions – toate conditiile” care acopera corpul si masina unei nave. Este un termen gresit utilizat de
piata pentru ca in realitate nu exista conditii “all risks” disponibile pentru utilizare in politele corp. Toate
politele corp incorporeaza riscuri care sunt mentionate in polita si / sau clauzele anexate. De aceea,
termenul “all risks” se refera numai la asigurarea cargo.

7. ACOPERIREA CORP “ALL RISKS” SI FRANSIZELE

Asa cum s-a comentat mai devreme, nu exista o astfel de acoperire “all risks” in practica asigurarii corp
practicienii deseori intrebuinteaza acest termen pentru a defini cea mai larga acoperire disponibila pentru
asigurarea unei nave. In ceea ce priveste polita SG aceasta va fi oferita de Institute Time Clauses – Hulls
1970 sau echivalentul lor pentru asigurare voiaj. Pentru asigurarea efectuata de o polita MAR exista
clauze similare datate 1983.
“Full conditions” corp acopera fiecare categorie de pierdere mentionata mai devreme in acest capitol;
extinde acoperirea la raspunderea pentru coliziune; conditionat de o lista extinsa de pericole acoperite.
8. ASIGURAREA RISCURILOR DE RAZBOI

Pierderile suferute ca urmare a actelor de razboi si piraterie au determinat asiguratorii maritimisa

introduca in 1898 clauza de excludere de razboi in toate politele maritime.
Aceasta excludere a devenit cunoscuta sub numele de clauza FC&S (fara captura si sechestru) si a ramas
o caracteristica standard a tuturor politelor de asigurare maritima pana la introducerea tipului MAR in
1982.
Cand au fost introduse noile clauze pentru atasarea la polita MAR nu a fost incorporat in ICC (1982) nici
un pericol de razboi; desi, bineinteles, termenul “all risks” in clauzele A ar include riscurile de razboi. In
acest caz era recomandabila includerea unei clauze de excludere a riscului de razboi intr-una din tipurile
practicate, in toate cele trei seturi ale clauzelor de marfa 1982; clauza de excludere din clauzele A nu
exclude “pirateria”.
In afara de pericolul “pirateriei” nici un risc de razboi si pericolele apropiate exprimate in polita SG nu
au fost introduse in clauzele corp 1983. Pirateria este incorporata in riscurile maritime exprimate in
clauzele corp ale Institutului. O clauza de excludere de razboi exprimata in mai multe formulari practice
decat vechea clauza FC&S este incorporata intr-o clauza Paramount din clauzele corp 1983.

9. CONDITII CARGO WAR RISKS – RISCURI DE RAZBOI

Azi, asiguratorii de marfa sunt pregatiti sa acopere riscurile de razboi cu conditia ca marfurile sa nu fie
astfel acoperite la uscat. O clauza “water borne – transportat pe apa ” este incorporata in toate clauzele
pentru marfa riscuri de razboi pentru a se asigura ca nici o acoperire nu este efectuata atata timp cat
marfurile nu sunt pe apa. O exceptie limitata se face pentru marfurile care se afla intr-un port intermediar
pentru a fi transbordate dintr-o nava in alta.
Acoperirea cargo riscuri de razboi este sub rezerva unui numar de excluderi specificate; ale caror detalii
pot fi gasite in cartile de specialitate. In particular, ar trebui mentionat ca armele nucleare si cele similare
sunt excluse din acoperire.

10. CONDITII CARGO STRIKES ETC. RISKS – RISCURI DE GREVE ETC.

Multi ani a fost o practica pentru asiguratorii cargo de a incorpora o clauza de excludere in politele
referitoare la riscurile de greve, de revolte si miscari civile.
Odata cu introducerea noului tip de polita MAR in 1982 a fost incorporata o clauza similara in ICC A, B
si C (1982). Aceasta a fost numita simplu Strikes Exclusion Clause (Clauza de excludere de greve), dar de
fapt aceasta exclude mai multe riscuri decat grevele, revoltele etc. De exemplu; exclude riscurile de
teroristi si persoane care actioneaza din motive politice.

11. CONDITII HULL WAR AND STRIKES RISKS – RISCURI DE RAZBOI SI GREVE CORP
Multi ani polita SG pentru razboi si pericole apropiate a fost exclusa de clauza FC&S (vezi mai sus) din
politele corp, dar excluderea riscului de greva a inceput odata cu introducerea clauzelor 1983 (tip MAR)
in clauzele corp.
Introducerea clauzei FC&S a determinat armatorii sa-si formeze propriile lor asociatii mutuale de
protectie pentru a acoperi riscurile de razboi. Aceste asociatii au fost premergatoare cluburilor P&I ale
armatorilor existente astazi si unele din ele inca prevad protectie pentru riscuri de razboi membrilor sai.
Totusi cu trecerea timpului, asiguratorii de corp au inceput sa ofere acoperire pentru riscuri de razboi ca o
asigurare separata in politele maritime.
Clauzele 1983 urmeaza aceeasi practica, prevazand acoperire de razboi si greve intr-un set de clauze.
Clauzele 1983 de razboi si greve sunt usor de inteles in principal datorita faptului ca ele specifica
acoperirea prevazuta fara referirea ulterioara la alte pericole; cele din urma facand obiectul clauzelor
anterioare.

In timp ce acoperirea hull war and strikes este de obicei pe baza de timp, este uzuala aplicarea diferitelor
clauze de reziliere. Exista bineinteles excluderea armelor nucleare si alte excluderi obisnuite; dar in plus
nu exista nici o acoperire pentru pierderile ocazionate de un razboi major (acesta fiind un razboi intre
marile puteri ale lumii). Prin urmare polita este reziliata automat la izbucnirea unui astfel de razboi sau la
rechizitionarea unei nave asigurate. Asiguratorii riscurilor de razboi isi rezerva dreptul in unele conditii sa
notifice rezilierea acoperirii in orice moment (14 zile pana in 1983, 7 zile dupa 1983); dar consimt sa
reinstituie acoperirea cu amendamente si prime daca este cazul.
CURSUL 10. CLAUZELE INSTITUTULUI REFERITOARE LA MARFA Conditia A – forma “Toate
riscurile” (1/1/82)

Politele de asigurare, fie de tip SG, foarte putin folosite in prezent, fie cele moderne, de tip MAR, sunt
utilizate cu cu seturi de clauze aditionale stadardizate. Politele de tip MAR au atasate seturile de clauze
ale Institute of London Underwriters, seturi si clauze care au fost concepute de catre grupul de lucru
comun format din reprezentanti ai Lloyd’s Underwriters Association si Institute of London Underwriters.
Aceste seturi de clauze, de la emiterea lor, au suferit modificari minore impuse de piata, dar esenta lor
raman cele emise in 1982 pentru a fi atasate politei MAR.
Ne vom referi in continuare la CLAUZELE INSTITUTULUI REFERITOARE LA MARFA – clauze care
sunt caracteristice asigurarii pe voiaj a marfurilor – si la CLAUZELE INSTITUTULUI PE PERIOADA
DE TIMP PENTRU CORPURI – clauze caracteristice asigurarii pe perioada de timp a navelor.
Riscurile acoperite de CLAUZELE INSTITUTULUI REFERITOARE LA MARFA sunt stabilite in
Clauzele 1, 2 si 3.

Clauza 1 – Clauza riscurilor

1. Aceasta asigurare acopera toate riscurile de pierderi sau avarie ale obiectului asigurat cu exceptia
celor prevazute in Clauzele 4, 5, 6 si 7 de mai jos.

Clauza 2 – Clauza avariei comune

2. Aceasta asigurare acopera avaria comuna si cheltuielile de salvare, reglementate sau determinate
conform contractului de transport si/sau legii sau practicii care le guverneaza, ocazionate pentru a evita
sau in legatura cu evitarea pierderii rezultate din orice cauza cu exceptia celor excluse in Clauzele 4,
5, 6 si 7 sau oricare din aceasta asigurare.

Clauza 3 – Clauza “Culpei comune in caz de coliziune” (“Both to Blame Collision”.

3. Aceasta asigurare este extinsa pentru a despagubi asiguratul impotriva acelei proportii din
raspundere in conformitate cu Clauza “Culpei comune in caz de coliziune” din contractul de
transport in privinta pierderii recuperabile. In cazul oricarei reclamatii facute de armatori in
conformitate cu clauza mentionata, asiguratul greaza sa notifice asiguratorii carie vor avea dreptul,
pe propria lor cheltuiala si cost, sa apere asiguratul impotriva unei astfel de reclamatii

Clauza 4 – Clauza excluderilor generale

4. Aceasta asigurare nu va acoperi in nici un caz
4.1. pierderea, avaria sau cheltuiala atribuibila comportametului necorespunzatoare voit al asiguratului
4.2. scurgerea obisnuita, pierderea uzuala in greutate sau volum sau uzura normala ale obiectului
asigurat
pierderea, avaria sau cheltuiala cauzata de ambalarea insuficienta sau necorespunzatoare sau pregatirea
obiectului asigurat (in acest sens termenul “ambalare” din clauza 4.3 se considerat ca include stivuirea
intr-un container sau container ermetic, numai daca stivuirea este efectuata inainte de intrarea in vigoare a
asigurarii, fie de catre asigurat, fie de catre imputernicitii acestuia).
pierderea, avaria sau cheltuiala ocazionata de viciul propriu sau natura
obiectului asigurat
4.5. pierderea, avaria sau cheltuiala cauzata nemijlocit de intarzierea directa, chiar daca intarzierea se
datoreaza unui risc asigurat ( cu exceptia cheltuielilor platibile in conformitate cu Clauza 2 de mai sus).
4.6. pierderea, avaria sau cheltuiala reiesind din insolvabilitatea sau neindeplinirea obligatiilor
financiare de catre proprietarii, administratorii, navlositorii sau operatorii navei.
4.7. pierderea, avaria sau cheltuiala reiesind din utilizarea oricarei arme de razboi care foloseste
fisiunea si/sau fuziunea atomica, nucleara sau alta reactie asemanatoare, sau alta contaminare radioactiva.

Clauza 5 – Clauza excluderii starii de nenavigabilitate si inadecvare

5.1. Aceasta asigurare nu acopera in nici un caz pierderea, avaria sau cheltuiala reiesind din :
starea de nenavigabilitate a navei sau ambarcatiunii
starea de inadecvare a navei, ambarcatiunii, mijlocului de transport, containerului sau containerului
ermetic pentru transportul sigur al bunului asigurat
daca asiguratul sau prepusii sai au cunostinta de starea de nenavigabilitate sau de inadecvare a navei in
momentul incarcarii bunului asigurat.
5.2. Asiguratorii renunta la orice incalcare a garantiilor implicite ale starii de
buna navigabilitate sau inadecvare ale navei de a transporta bunul asigurat la destinatie, cu exceptia
cazului cand asiguratul sau prepusii sai au cunostinta de o astfel de stare de nenavigabilitate sau de
inadecvare.

Clauza 6 – Clauza excluderii de razboi

6. Aceasta asigurare nu acopera in nici un caz pierderea, avaria sau cheltuiala cauzata de :
6.1. razboi, razboi civil, revolutie, revolta, insurectie sau disputa civile datorat acestora sau orice act
ostil provocat de sau impotriva unei puteri beligerante
6.2. captura, sechestru, arest, detentiune sau retinere ( exceptand pirateria) si consecintele acestora sau
orice tentativa a acestora
6.3. mine, torpile, bombe abandonate sau alte arme de razboi abandonate

Clauza 7 – Clauza excluderii pentru greve

7. Aceasta asigurare nu acopera in nici un caz pierderea, avaria sau cheltuiala
7.1. cauzata de grevisti, muncitori care intrerup lucrul sau persoane care iau parte la conflicte de
munca, revolte sau miscari civile
7.2. datorata grevelor, intreruperilor, conflictelor de munca, revoltelor sau miscarilor civile
7.3. cauzata de orice terorist sau orice alta persoana care actioneaza dintr-un motiv politic

Clauza 8 – Clauza de tranzit

8.1. Aceasta asigurare acopera din momentul in care bunurile parasesc magazia sau locul de
depozitare spre locul desemnat in aceasta clauza pentru inceperea tranzitului, continua pe perioada
cursului normal al tranzitului si se termina fie
8.1.1. la livrarea catre primitori sau alt depozit sau loc de depozitare final la destinatia desemnata
in aceasta clauza,
8.1.2. la livrarea catre orice alta magazie sau loc de depozitare, fie anterior fie la destinatia desemnata in
prezenta, pe care asiguratul alege sa o foloseasca, fie
8.1.2.1. pentru depozitare, alta decat pe parcursul obisnuit al tranzitului
sau
8.1.2.2. pentru alocare sau distribuire
sau
8.1.3. la expirarea a 60 zile de la terminarea descarcarii peste bord a bunurilor asigurate din nava
maritima in portul final de descarcare, indiferent care are loc prima
8.2. daca, dupa descarcarea peste bordul navei maritime in portul final de descarcare, dar anterior
terminarii acestei asigurari, bunurile sunt expediate catre o destinatie diferita de cea pentru care sunt
acoperiti asiguratii, aceasta asigurare, atata timp cat ramane sub incidenta terminarii asigurarii asa cum
este prevazut mai sus, nu va fi extinsa dincolo de inceperea tranzitului catre o astfel de destinatie

8.3. Aceasta asigurare va ramane in vigoare (sub rezerva terminarii prevazute mai sus si a prevederilor
Clauzei 9 de mai jos) pe perioada intarzierii in afara controlului asiguratului, a oricarei devieri, descarcari
fortate, re-incarcari sau transbordari si pe perioada oricarei variatii a expeditiei maritime rezultata din
exercitarea unei libertati acordate armatorilor sau navlositorilor in conformitate cu contractul de transport.

Clauza 9 – Clauza terminarii contractului de transport

9. Daca datorita unor circumstante in afara controlului asiguratului, fie ca contractul de transport
este terminat intr-un port sau loc diferit de destinatia desemnata in prezenta, fie tranzitul este terminat
altfel inainte de livrarea bunurilor asau cum prevede Clauza 8 de mai sus, atunci aceasta asigurare se va
termina deasemeni, exceptand cazul in care este data o notificare prompta catre asiguratori si continuarea
acoperirii este solicitata cand asigurarea va ramane in vigoare, sub rezerva unei prime suplimentare daca
este solicitata de asiguratori, fie
pana cand bunurile sunt vandute intr-un astfel de port sau loc sau chiar daca nu se agreaza altfel in mod
special, pana la expirarea a 60 zile de la sosirea bunurile asigurate prin aceasta clauza intr-un astfel de
port sau loc, oricare din aceastea are loc prima,
sau
9.2. daca bunurile sunt expediate in timpul perioadei mentionate de 60 zile (sau orice extindere agreata
a acestei perioade) la destinatia desemnata in prezenta sau la orice alta destinatie, pana la terminarea
conforma cu prevederile Clauzei 8 de mai sus.

Clauza 10 – Clauza schimbarii voiajului

10. In cazul in care, dupa incheierea acestei asigurari, destinatia este
schimbata de catre asigurat, acesta este pastrat in asigurare contra unei prime si cu conditia ca sa fie
modificat sub rezerva unei notificari prompte catre asiguratori.

Clauza 11 – Clauza interesului asigurabil

11. 11.1. Pentru a putea recupera, in conformitate cu aceasta asigurare,
asiguratul trebuie sa aiba la momentul pierderii un interes asigurabil in bunul asigurat.
11.2. Sub incidenta pct. 11.1. de mai sus, asiguratul va fi indreptatit sa
recupereze pierderea asigurata ocazionata pe parcursul perioadei acoperite de aceasta asigurare, indiferent
daca pierderea a aparut inaintea incheierii contractului de asigurare, cu exceptia cazului in care asiguratul
a avut cunostinta de aceasta pierdere iar asiguratorul nu.

Clauza 12 – Clauza taxelor de expeditie

12. In cazul in care, ca rezultat al operarii unui risc acoperit de aceasta
asigurare, tranzitul asigurat este terminat intr-un port sau loc altul decat cel pentru care bunul este asigurat
in conformitate cu aceasta asigurare, asiguratorii vor despagubi asiguratul pentru orice taxe suplimentare
ocazionate in mod corespunzator si rezonabil de descarcarea, depozitarea si expeditia bunului catre
destinatia pentru care este asigurat.
Aceasta Clauza 12, care nu se aplica avariei comune sau cheltuielilor de salvare, va fi sub rezerva
excluderilor continute in Clauzele 4, 5, 6 si 7 de mai sus si nu va include cheltuielile rezultate din
greseala, neglijenta, insolvabilitatea sau neindeplinirea obligatiilor financiare ale asiguratului sau
prepusilor sai.

Clauza 13 – Clauza pierderii totale constructive

13. Nici o reclamatie pentru pierdere totala constructiva nu va fi recuperabila in conformitate cu
prezenta, doar daca bunul asigurat este abandonat in mod rezonabil fie in contul pierderii sale totale
efective de neevitat, fie intrucat costul de recuperare, reconditionare si expeditie a bunului asigurat catre
destinatia pentru care este asigurat ar depasi valoarea sa la sosire.

Clauza 14 – Clauza valorii crescute

14. 14.1. Daca asiguratul a incheiat orice asigurare a valorii crescute a marfii
asigurate prin prezenta, valoarea agreata a marfii va fi considerata a fi crescuta pana la valoarea totala
asigurata in conformitate cu aceasta asigurare si toate asigurarile valorii crescute acoperind pierderea si
raspunderea in conformitate cu aceasta asigurare vor fi intr-o astfel de proportie astfel incat suma
asigurata prin prezenta sa acopere o astfel de valoare totala asigurata.
14.2. In cazul asigurarii valorii crescute se va aplica urmatoarea clauza:
Valoarea agreata a marfii va fi considerata a fi egala cu valoarea totala asigurata in conformitate cu
asigurarea de baza si toate asigurarile valorii crescute acoperind pierderea si incheiata de asigurator
pentru marfa si raspunderea in conformitate cu aceasta asigurare vor fi intr-o astfel de proportie incat
suma asigurata prin prezenta sa suporte o astfel de valoare totala asigurata.
In cazul unei reclamatii, asiguratul va furniza asiguratorilor evidenta sumelor asigurate in conformitate cu
toate celelalte asigurari.

Clauza 15 – Clauza ne-beneficiului

15. De aceasta asigurare nu va beneficia carausul sau alt garant.

Clauza 16 – Clauza obligatiei asiguratului

16. Este obligatia asiguratului si a prepusilor si agentilor sai in legatura cu pierderea recuperabila in
conformitate cu prezenta sa
16.1. intreprinda astfel de masuri care pot fi rezonabile pentru scopul prevenirii sau diminuarii unei
astfel de pierderi,
si
16.2. se asigure ca toate drepturile impotriva carausilor, garantilor sau altor terte parti sunt conservate si
exercitate in mod corespunzator iar asiguratorii, in plus fata de orice pierdere recuperabila in conformitate
cu prezenta, vor despagubi asiguratul pentru orice cheltuieli ocazionate in mod corespunzator si rezonabil
in indeplinirea acestor obligatii.
Clauza 17 – Clauza de renuntare
17. Masurile intreprinse de asigurat sau asiguratori in scopul salvarii, protejarii sau recuperarii bunului
asigurat nu vor fi considerate ca o renuntare sau acceptare a abandonului sau ca prejudiciaza drepturile
oricareia dintre parti.

Clauza 18 – Clauza celeritatii rezonabile

18. Este o conditie a acestei asigurari ca asiguratul sa actioneze cu celeritate rezonabila in toate
circumstantele aflate sub controlul sau.

Clauza 19 – Clauza legii si practicii engleze

19. Aceasta asigurare este sub incidenta legii si practicii engleze.

Nota: - Este necesar pentru asigurat ca, in momentul in care ia cunostinta de materializarea unui
eveniment care este “tinut in asigurare” in conformitate cu aceasta asigurare, sa notifice prompt
asiguratorii si drepturile conferite de aceasta asigurare depind de respectarea acestei obligatii

CLAUZELE INSTITUTULUI REFERITOARE LA MARFA Conditiile B si C – formele

pericolelor restranse (1/1/82)

Riscurile acoperite sunt stipulate in Clauzele 1, 2 si 3.

Clauza 1 – Clauza riscurilor

1. Cu exceptia celor prevazute in Clauzele 4, 5, 6 si 7 de mai jos, aceasta
asigurare acopera:
1.1. pierderea sau avaria bunului asigurat rezonabil atribuibila
incendiului sau exploziei
navei sau ambarcatiunii esuate, pusa pe uscat, scufundata sau rasturnata
1.1.3. rasturnarii sau deraierii mijlocului de transport terestru
1.1.4. coliziunii sau contactului navei, ambarcatiunii sau mijlocului de transport cu un obiect exterior,
altul decat apa
1.1.5. descarcarii marfii intr-un port de refugiu.
1.1.6. cutremulului de pamant, eruptiei vulcanice sau trasnetului

Aceste riscuri apar in Conditiile B, dar nu si in Conditiile C si sunt o suplimentare binevenita a acoperirii.

1.2. pierderea sau avaria bunului asigurat cauzata de

1.2.1. sacrificiul in avaria comuna
1.2.2. aruncarea marfii sau luarea ei de valuri peste bord
In forma C apare:
1.2.2. aruncarea marfii peste bord
1.2.3. intrarea apei de mare, lac sau rau in nava, ambarcatiune, mijloc de transport, container, container
ermetic sau loc de depozitare

Acest risc apare numai in Conditiile B.

1.3. pierderea totala a oricarui colet pierdut peste bord sau cazut in timpul incarcarii sau descarcarii pe
si de pe nava sau ambarcatiune

Acest risc apare numai in Conditiile B. Asa cum a fost in ambele clauze WA(“cu avarie”) si FPA (“fara
avarie particulara”), excluderea lor din Conditiile C a fost recunoscuta ca fiind o diminuare pozitiva a
acoperirii.

Clauza 2 – Clauza avariei comune

2. Aceasta asigurare acopera avaria comuna si cheltuielile de salvare, reglementate sau determinate
conform contractului de transport si/sau legii sau practicii care le guverneaza, ocazionate pentru a evita
sau in legatura cu evitarea pierderii rezultate din orice cauza cu exceptia celor excluse in Clauzele 4, 5, 6
si 7 sau oricare din aceasta asigurare.

Clauza 3 – Clauza “Culpei comune in caz de coliziune” (“Both to Blame Collision”)

3. Aceasta asigurare este extinsa pentru a despagubi asiguratul impotriva acelei proportii din raspundere
in conformitate cu Clauza “Culpei comune in caz de coliziune” din contractul de transport in privinta
pierderii recuperabile. In cazul oricarei reclamatii facute de armatori in conformitate cu clauza
mentionata, asiguratul agreaza sa notifice asiguratorii care vor avea dreptul, pe propria lor cheltuiala si
cost, sa apere asiguratul impotriva unei astfel de reclamatii

Clauza 4 – Clauza excluderilor generale

4. Aceasta asigurare nu va acoperi in nici un caz
4.1. pierderea, avaria sau cheltuiala atribuibila comportametului necorespunzatoare voit a asiguratului
4.2. scurgerea obisnuita, pierderea uzuala in greutate sau volum sau uzura normala ale obiectului asigurat
pierderea, avaria sau cheltuiala cauzata de ambalarea insuficienta sau necorespunzatoare sau pregatirea
obiectului asigurat (in acest sens termenul “ambalare” din clauza 4.3 se considerat ca include stivuirea
intr-un container sau container ermetic, numai daca stivuirea este efectuata inainte de intrarea in vigoare a
asigurarii, fie de catre asigurat, fie de catre imputernicitii acestuia). pierderea, avaria sau cheltuiala
ocazionata de viciul propriu sau natura obiectului asigurat
4.5. pierderea, avaria sau cheltuiala cauzata nemijlocit de intarzierea directa, chiar daca intarzierea se
datoreaza unui risc asigurat ( cu exceptia cheltuielilor platibile in conformitate cu Clauza 2 de mai sus).
4.6. pierderea, avaria sau cheltuiala reiesind din insolvabilitatea sau neindeplinirea obligatiilor financiare
de catre proprietarii, administratorii, navlositorii sau operatorii navei.
4.7. avarierea intentionata sau distrugerea intentionata a bunului asigurat sau a oricarei parti din acesta
prin actul ilegal al oricarei persoane sau oricaror persoane
4.8. pierderea, avaria sau cheltuiala reiesind din utilizarea oricarei arme de razboi care foloseste fisiunea
si/sau fuziunea atomica, nucleara sau alta reactie asemanatoare, sau alta contaminare radioactiva.

Toate aceste excluderi, altele decat cea continuta in Clauza 4.7., sunt identice cu cele din Conditiila A.

Clauza 5 – Clauza excluderii starii de nenavigabilitate si de inadecvare

5.1. Aceasta asigurare nu acopera in nici un caz pierderea, avaria sau
cheltuiala reiesind din
starea de nenavigabilitate a navei sau ambarcatiunii
starea de inadecvare a navei, ambarcatiunii, mijlocului de transport, containerului sau containerului
ermetic pentru transportul sigur al bunului asigurat
daca asiguratul sau prepusii sai au cunostinta de starea de nenavigabilitate sau de inadecvare a navei in
momentul incarcarii bunului asigurat.
5.2. Asiguratorii renunta la orice incalcare a garantiilor implicite ale starii de
nenavigabilitate sau inadecvare ale navei de a transporta bunul asigurat la destinatie, chiar daca asiguratul
sau prepusii sai au cunostinta de o astfel de stare de nenavigabilitate sau de inadecvare.
Formularea si efectul acestei clauze sunt identice cu cele din Clauzele Institutului referitoare la marfa (A).

Clauza 6 – Clauza excluderii de razboi

6. Aceasta asigurare nu acopera in nici un caz pierderea, avaria sau cheltuiala cauzata de
6.1. razboi, razboi civil, revolutie, revolta, insurectie sau disputa civile datorat acestora sau orice act
ostil provocat de sau impotriva unei puteri beligerante
6.2. captura, sechestru, arest, detentiune sau retinere si consecintele acestora sau orice tentativa a
acestora
6.3. mine, torpile, bombe abandonate sau alte arme de razboi abandonate
Formularea este similara cu cea din Clauza excluderii de razboi din Conditiile A, cu o singura exceptie
importanta si anume aceea ca, in timp ce in Conditiile A riscul de piraterie este exceptat din lista
pericolelor de razboi – “ capturarea, sechestrul, arestul, detentiunea sau retinerea” – cuprinse in clauza
6.2., in Conditiile B si C pirateria nu mai este exceptata.Efectul este urmatorul: un comerciant este
protejat impotriva unei pierderi datorate pirateriei daca incheie asigurarea in Conditiile A, dar nu va mai
beneficia de aceasta protectie in cazul Conditiilor B si C.

Clauza 7 – Clauza excluderii pentru greve

7. Aceasta asigurare nu acopera in nici un caz pierderea, avaria sau cheltuiala
7.1. cauzata de grevisti, muncitori care intrerup lucrul sau persoane care iau parte la conflicte de
munca, revolte sau miscari civile
7.2. datorata grevelor, intreruperilor, conflictelor de munca, revoltelor sau miscarilor civile

7.3. cauzata de orice terorist sau orice alta persoana care actioneaza dintr-un motiv politic

Clauza 8 – Clauza de tranzit

8. 8.1. Aceasta asigurare acopera din timp bunurile care parasesc magazia
sau locul de depozitare spre locul desemnat in aceasta clauza pentru inceperea tranzitului, continua pe
perioada cursului normal al tranzitului si se termina fie
8.1.1. La livrarea catre primitori sau alt depozit sau loc de depozitare final la destinatia desemnata in
aceasta clauza,
8.1.2. la livrarea catre orice alta magazie sau loc de depozitare, fie anterior fie la destinatia desemnata in
prezenta, pe care asiguratul alege sa o foloseasca, fie
8.1.2.1. pentru depozitare, alta decat pe parcursul obisnuit al tranzitului
sau
8.1.2.2. pentru alocare sau distribuire
sau
8.1.2.3. la expirarea a 60 zile de la terminarea descarcarii peste bord a bunurilor asigurate din nava
maritima in portul final de descarcare, indiferent care are loc prima
8.2. Daca, dupa descarcarea peste bordul navei maritime in portul final de
descarcare, dar anterior terminarii acestei asigurari, bunurile sunt expediate catre o destinatie diferita de
cea pentru care sunt acoperiti asiguratii, aceasta asigurare, atata timp cat ramane sub incidenta terminarii
asigurarii asa cum este prevazut mai sus, nu va fi extinsa dincolo de inceperea tranzitului catre o astfel de
destinatie
8.3. Aceasta asigurare va ramane in vigoare (sub rezerva terminarii prevazute mai sus si a prevederilor
Clauzei 9 de mai jos) pe perioada intarzierii in afara controlului asiguratului, a oricarei devieri, descarcari
fortate, re-incarcari sau transbordari si pe perioada oricarei variatii a expeditiei maritime rezultata din
exercitarea unei libertati acordate armatorilor sau navlositorilor in conformitate cu contractul de transport.

Clauza 9 – Clauza terminarii contractului de transport

9. Daca datorita unor circumstante in afara controlului asiguratului, fie ca contractul de transport este
terminat intr-un port sau loc diferit de destinatia desemnata in prezenta, fie tranzitul este terminat altfel
inainte de livrarea bunurilor asa cum prevede Clauza 8 de mai sus, atunci aceasta asigurare se va
termina deasemeni doar daca este data o notificare prompta catre asiguratori si continuarea acoperirii
este solicitata cand asigurarea va ramane in vigoare, sub rezerva unei prime suplimentare daca este
solicitata de asiguratori, fie
9.1. pana cand bunurile sunt vandute intr-un astfel de port sau loc sau chiar daca nu se agreaza altfel in
mod special, pana la expirarea a 60 zile de la sosirea bunurile asigurate prin aceasta clauza intr-un astfel
de port sau loc, oricare din aceastea are loc prima, sau
9.2. daca bunurile sunt expediate in timpul perioadei mentionate de 60 zile (sau orice extindere agreata
a acestei perioade) la destinatia desemnata in prezenta sau la orice alta destinatie, pana la terminarea
conforma cu prevederile Clauzei 8 de mai sus.

Clauza 10 – Clauza schimbarii voiajului

10. In cazul in care, dupa incheierea acestei asigurari, destinatia este
schimbata de catre asigurat, acesta este pastrat in asigurare contra unei prime si cu conditia ca sa fie
modificat sub rezerva unei notificari prompte catre asiguratori.

Clauza 11 – Clauza interesului asigurabil

11. 11.1. Pentru a putea recupera, in conformitate cu aceasta asigurare,
asiguratul trebuie sa aiba la momentul pierderii un interes asigurabil in bunul asigurat.
11.2. Sub incidenta pct. 11.1. de mai sus, asiguratul va fi indreptatit sa recupereze pierderea asigurata
ocazionata pe parcursul perioadei acoperite de aceasta asigurare, indiferent daca pierderea a aparut
inaintea incheierii contractului de asigurare, cu exceptia cazului in care asiguratul a avut cunostinta de
aceasta pierdere iar asiguratorul nu.

Aceste Clauze 7, 8, 9, 10 si 11 sunt identice cu cele continute in Conditiile A.

Clauza 12 – Clauza taxelor de expeditie

12. In cazul in care, ca rezultat al operarii unui risc acoperit de aceasta
asigurare, tranzitul asigurat este terminat intr-un port sau loc altul decat cel pentru care bunul este asigurat
in conformitate cu aceasta asigurare, asiguratorii vor despagubi asiguratul pentru orice taxe suplimentare
ocazionate in mod corespunzator si rezonabil de descarcarea, depozitarea si expeditia bunului catre
destinatia pentru care este asigurat.
Aceasta Clauza 12, care nu se aplica avariei comune sau cheltuielilor de salvare, va fi sub rezerva
excluderilor continute in Clauzele 4, 5, 6 si 7 de mai sus si nu va include cheltuielile rezultate din
greseala, neglijenta, insolvabilitatea sau neindeplinirea obligatiilor financiare ale asiguratului sau
prepusilor sai.
Chiar daca formularea acestei clauze este identica cu cea continuta in Conditiile A, efectul acesteia este
mai limitat datorita cuvintelor “ca rezultat al operarii unui risc acoperit de aceasta asigurare”.

Clauza 13 – Clauza pierderii totale constructive

13. Nici o reclamatie pentru pierdere totala constructiva nu va fi recuperabila in
conformitate cu prezenta, doar daca bunul asigurat este abandonat in mod rezonabil fie in contul pierderii
sale totale efective de neevitat, fie intrucat costul de recuperare, reconditionare si expeditie a bunului
asigurat catre destinatia pentru care este asigurat ar depasi valoarea sa la sosire.
In timp ce formularea acestei clauze este identica cu cea din Conditiile A, se va aprecia totusi ca efectul ei
este limitat pentru acele situatii in care ababdonul bunurilor este facut in contul unuia din riscurile
acoperite de Clauza 1.

Clauza 14 – Clauza valorii crescute

14. 14.1. Daca asiguratul a incheiat orice asigurare a valorii crescute a marfii asigurate prin
prezenta, valoarea agreata a marfii va fi considerata a fi crescuta pana la valoarea totala asigurata in
conformitate cu aceasta asigurare si toate asigurarile valorii crescute acoperind pierderea si raspunderea in
conformitate cu aceasta asigurare vor fi intr-o astfel de proportie astfel incat suma asigurata prin prezenta
sa acopere o astfel de valoare totala asigurata.
In cazul asigurarii valorii crescute se va aplica urmatoarea clauza:
Valoarea agreata a marfii va fi considerata a fi egala cu valoarea totala asigurata in conformitate cu
asigurarea de baza si toate asigurarile valorii crescute acoperind pierderea si incheiata de asigurator
pentru marfa si raspunderea in conformitate cu aceasta asigurare vor fi intr-o astfel de proportie incat
suma asigurata prin prezenta sa suporte o astfel de valoare totala asigurata.
In cazul unei reclamatii, asiguratul va furniza asiguratorilor evidenta sumelor asigurate in conformitate cu
toate celelalte asigurari.

Clauza 15 – Clauza ne-beneficiului

15. De aceasta asigurare nu va beneficia carausul sau altui garant.
Formularile si efectele Clauzelor 13 si 14 sunt identice cu cele continute in Conditiile A.

Clauza 16 – Clauza obligatiei asiguratului

16. Este obligatia asiguratului si a prepusilor si agentilor sai in legatura cu pierderea recuperabila in
conformitate cu prezenta sa
16.1. intreprinda astfel de masuri care pot fi rezonabile pentru scopul prevenirii sau diminuarii unei
astfel de pierderi,
si
16.2. se asigure ca toate drepturile impotriva carausilor, garantilor sau altor terte parti sunt conservate si
exercitate in mod corespunzator iar asiguratorii, in plus fata de orice pierdere recuperabila in conformitate
cu prezenta, vor despagubi asiguratul pentru orice cheltuieli ocazionate in mod corespunzator si rezonabil
in indeplinirea acestor obligatii.

Aceasta clauza contine aceeasi termeni ca cei continuti in Conditiile A. Totusi, intrucat asigurarile in
Conditiile B si C sunt incheiate impotriva riscurilor unor anumite pericole, se poate considera ca
“pierderea recuperabila in conformitate cu prezenta” este limitata la orice reclamatie pentru pierdere sau
avarie cauzate de aceste anumite pericole.

Clauza 17 – Clauza de renuntare

17. Masurile intreprinse de asigurat sau asiguratori in scopul salvarii, protejarii sau recuperarii bunului
asigurat nu vor fi considerate ca o renuntare sau acceptare a abandonului sau ca prejudiciaza drepturile
oricareia dintre parti.

Clauza 18 – Clauza celeritatii rezonabile

18. Este o conditie a acestei asigurari ca asiguratul sa actioneze cu celeritate rezonabila in toate
circumstantele aflate sub controlul sau.

Clauza 19 – Clauza legii si practicii engleze

19. Aceasta asigurare este sub incidenta legii si practicii engleze.

Clauzele 17, 18 si 19 sunt identice cu cele continute in Conditiile A.

Nota: - Este necesar pentru asigurat ca, in momentul in care ia cunostinta de materializarea unui
eveniment care este “tinut in asigurare” in conformitate cu aceasta asigurare, sa notifice prompt
asiguratorii si dreptul la o astfel de acoperire depinde de respectarea acestei obligatii
Aceasta este forma standard a notei care apare in josul paginii tuturor Clauzelor Institutului referitoare la
bunuri.

CLAUZELE INSTITUTULUI REFERITOARE LA MARFURI SPECIFICE

In anumite situatii, aceste clauze au fost agreat cu asociatiile de comert interesate. In cele ce urmeaza vor
fi mentionate doar acele clauze care difera de clauzele standard ale Institutului referitoare la marfuri
Clauzele Institutului referitoare la hrana congelata – Conditia A ( Excluzand carnea congelata ) ( 1/8/82 –
re-emisa 1/1/86)
Clauzele Institutului referitoare la alimente congelate – Conditia C (Excluzand carnea congelata) ( 1/8/82,
re-emisa 1/1/86)
Clauzele Institutului referitoare la carbune (1/10/82)
Clauzele Institutului referitoare la produse petroliere in vrac (1/2/83)
Clauzele Institutului referitoare la comertul cu marfuri – Conditiile A, B si C (5/9/83) agreate cu Federatia
Asociatiilor de marfuri pentru asigurarea transporturilor de cacao, cafea, bumbac, grasimi si uleiuri care
nu sunt in vrac, blanuri si piei, metale, seminte uleioase, zahar rafinat si ceai.
Clauzele Institului referitoare la iuta (1/4/84)
Clauzele Institutului referitoare la cauciuc natural ( Excluzand latex-ul lichid) (1/1/84)
Clauzele Institutului referitoare la comertul FOSFA (1/7/85) agreate cu Federatia Asociatiilor pentru
Uleiuri, Seminte si Grasimi (Federation of Oils, Seeds and Fats Associations)
Clauzele Institutului referitoare la carnea congelata (1/1/86)
Clauzele Institutului referitoare la federatia de comert cu cherestea ( agreata cu Federatia de Comert cu
Cherestea) (1/4/86)

CLAUZE ADITIONALE SI OCAZIONALE

Clauza Institutului referitoare la avaria intentionata(1/8/83)
Clauza Institutului referitoare la furt, sustragere si ne-livrarea ( pentre a fi folosita numai impreuna cu
Clauzele Institutului) (1/12/83).

SINTEZE
CURSUL 10

CLAUZELE INSTITUTULUI REFERITOARE LA MARFA

Conditia A – forma “Toate riscurile” (1/1/82)

Politele de asigurare, fie de tip SG, foarte putin folosite in prezent, fie cele moderne, de tip MAR, sunt
utilizate cu cu seturi de clauze aditionale stadardizate. Politele de tip MAR au atasate seturile de clauze
ale Institute of London Underwriters, seturi si clauze care au fost concepute de catre grupul de lucru
comun format din reprezentanti ai Lloyd’s Underwriters Association si Institute of London Underwriters.
Aceste seturi de clauze, de la emiterea lor, au suferit modificari minore impuse de piata, dar esenta lor
raman cele emise in 1982 pentru a fi atasate politei MAR.

Riscurile acoperite de CLAUZELE INSTITUTULUI REFERITOARE LA MARFA sunt stabilite in

Clauzele 1, 2 si 3.

Clauza 1 – Clauza riscurilor

1. Aceasta asigurare acopera toate riscurile de pierderi sau avarie ale obiectului asigurat cu
exceptia celor prevazute in Clauzele 4, 5, 6 si 7 de mai jos.

Clauza 2 – Clauza avariei comune

2. Aceasta asigurare acopera avaria comuna si cheltuielile de salvare, reglementate sau determinate
conform contractului de transport si/sau legii sau practicii care le guverneaza, ocazionate
pentru a evita sau in legatura cu evitarea pierderii rezultate din orice cauza cu exceptia celor excluse
in Clauzele 4, 5, 6 si 7 sau oricare din aceasta asigurare.

Clauza 3 – Clauza “Culpei comune in caz de coliziune” (“Both to Blame

Collision”.

3. Aceasta asigurare este extinsa pentru a despagubi asiguratul impotriva acelei proportii din
raspundere in conformitate cu Clauza “Culpei comune in caz de coliziune” din contractul de transport
in privinta pierderii recuperabile. In cazul oricarei reclamatii facute de armatori in conformitate cu
clauza mentionata, asiguratul agreaza sa notifice asiguratorii carie vor avea dreptul, pe propria
lor cheltuiala si cost, sa apere asiguratul impotriva unei astfel de reclamatii

Clauza 4 – Clauza excluderilor generale

4. Aceasta asigurare nu va acoperi in nici un caz

4.1. pierderea, avaria sau cheltuiala atribuibila comportametului
necorespunzatoare voit al asiguratului

4.2. scurgerea obisnuita, pierderea uzuala in greutate sau volum sau uzura normala ale
obiectului asigurat

4.3. pierderea, avaria sau cheltuiala cauzata de ambalarea insuficienta sau

necorespunzatoare sau pregatirea obiectului asigurat (in acest sens termenul
“ambalare” din clauza 4.3 se considerat ca include stivuirea intr-un container sau
container ermetic, numai daca stivuirea este efectuata inainte de intrarea in vigoare a
asigurarii, fie de catre asigurat, fie de catre imputernicitii acestuia).

4.4. pierderea, avaria sau cheltuiala ocazionata de viciul propriu sau natura
obiectului asigurat

4.5. pierderea, avaria sau cheltuiala cauzata nemijlocit de intarzierea directa, chiar daca
intarzierea se datoreaza unui risc asigurat ( cu exceptia cheltuielilor platibile in
conformitate cu Clauza 2 de mai sus).

4.6. pierderea, avaria sau cheltuiala reiesind din insolvabilitatea sau neindeplinirea
obligatiilor financiare de catre proprietarii, administratorii, navlositorii sau
operatorii navei.

4.7. pierderea, avaria sau cheltuiala reiesind din utilizarea oricarei arme de razboi care
foloseste fisiunea si/sau fuziunea atomica, nucleara sau alta reactie asemanatoare, sau
alta contaminare radioactiva.

Clauza 5 – Clauza excluderii starii de nenavigabilitate si inadecvare

5.1. Aceasta asigurare nu acopera in nici un caz pierderea, avaria sau

cheltuiala reiesind din
- starea de nenavigabilitate a navei sau ambarcatiunii
- starea de inadecvare a navei, ambarcatiunii, mijlocului de transport, containerului
sau containerului ermetic pentru transportul sigur al bunului asigurat
daca asiguratul sau prepusii sai au cunostinta de starea de nenavigabilitate sau de
inadecvare a navei in momentul incarcarii bunului asigurat.

5.2. Asiguratorii renunta la orice incalcare a garantiilor implicite ale starii de

buna navigabilitate sau inadecvare ale navei de a transporta bunul asigurat la
destinatie, cu exceptia cazului cand asiguratul sau prepusii sai au cunostinta de o
astfel de stare de nenavigabilitate sau de inadecvare.
Clauza 6 – Clauza excluderii de razboi

6. Aceasta asigurare nu acopera in nici un caz pierderea, avaria sau cheltuiala cauzata de :

6.1. razboi, razboi civil, revolutie, revolta, insurectie sau disputa civile datorat acestora
sau orice act ostil provocat de sau impotriva unei puteri beligerante

6.2. captura, sechestru, arest, detentiune sau retinere ( exceptand pirateria) si

consecintele acestora sau orice tentativa a acestora

6.3. mine, torpile, bombe abandonate sau alte arme de razboi abandonate

Clauza 7 – Clauza excluderii pentru greve

7. Aceasta asigurare nu acopera in nici un caz pierderea, avaria sau cheltuiala

7.1. cauzata de grevisti, muncitori care intrerup lucrul sau persoane care iau parte la
conflicte de munca, revolte sau miscari civile

7.2. datorata grevelor, intreruperilor, conflictelor de munca, revoltelor sau

miscarilor civile

7.3. cauzata de orice terorist sau orice alta persoana care actioneaza dintr-un motiv
politic

Clauza 8 – Clauza de tranzit

8.1. Aceasta asigurare acopera din momentul in care bunurile parasesc

magazia sau locul de depozitare spre locul desemnat in aceasta clauza pentru
inceperea tranzitului, continua pe perioada cursului normal al tranzitului si se
termina fie

8.1.1. la livrarea catre primitori sau alt depozit sau loc de depozitare final la
destinatia desemnata in aceasta clauza,

8.1.2. la livrarea catre orice alta magazie sau loc de depozitare, fie anterior fie la destinatia
desemnata in prezenta, pe care asiguratul alege sa o foloseasca, fie

8.1.2.1. pentru depozitare, alta decat pe parcursul obisnuit al tranzitului

sau

8.1.2.2. pentru alocare sau distribuire

sau
 8.1.3. la expirarea a 60 zile de la terminarea descarcarii peste bord a
bunurilor asigurate din nava maritima in portul final de descarcare,
indiferent care are loc prima

8.2. daca, dupa descarcarea peste bordul navei maritime in portul final de
descarcare, dar anterior terminarii acestei asigurari, bunurile sunt expediate catre o
destinatie diferita de cea pentru care sunt acoperiti asiguratii, aceasta asigurare,
atata timp cat ramane sub incidenta terminarii asigurarii asa cum este prevazut mai
sus, nu va fi extinsa dincolo de inceperea tranzitului catre o astfel de destinatie

8.3. Aceasta asigurare va ramane in vigoare (sub rezerva terminarii prevazute mai sus si
a prevederilor Clauzei 9 de mai jos) pe perioada intarzierii in afara controlului
asiguratului, a oricarei devieri, descarcari fortate, re-incarcari sau transbordari si pe
perioada oricarei variatii a expeditiei maritime rezultata din exercitarea unei
libertati acordate armatorilor sau navlositorilor in conformitate cu contractul de
transport.

Clauza 9 – Clauza terminarii contractului de transport

Clauza 10 – Clauza schimbarii voiajului

10. In cazul in care, dupa incheierea acestei asigurari, destinatia este

schimbata de catre asigurat, acesta este pastrat in asigurare contra unei prime si cu conditia
ca sa fie modificat sub rezerva unei notificari prompte catre asiguratori.

Clauza 11 – Clauza interesului asigurabil

11. 11.1. Pentru a putea recupera, in conformitate cu aceasta asigurare,

asiguratul trebuie sa aiba la momentul pierderii un interes asigurabil in bunul
asigurat.

Clauza 12 – Clauza taxelor de expeditie

Clauza 13 – Clauza pierderii totale constructive

13. Nici o reclamatie pentru pierdere totala constructiva nu va fi recuperabila in

conformitate cu prezenta, doar daca bunul asigurat este abandonat in mod rezonabil fie in
contul pierderii sale totale efective de neevitat, fie intrucat costul de recuperare,
reconditionare si expeditie a bunului asigurat catre destinatia pentru care este asigurat ar
depasi valoarea sa la sosire.

Clauza 14 – Clauza valorii crescute

Clauza 15 – Clauza ne-beneficiului

15. De aceasta asigurare nu va beneficia carausul sau alt garant.

Clauza 16 – Clauza obligatiei asiguratului

16. Este obligatia asiguratului si a prepusilor si agentilor sai in legatura cu pierderea

recuperabila in conformitate cu prezenta sa

16.1. intreprinda astfel de masuri care pot fi rezonabile pentru scopul prevenirii sau
diminuarii unei astfel de pierderi,
si

16.2. se asigure ca toate drepturile impotriva carausilor, garantilor sau altor

terte parti sunt conservate si exercitate in mod corespunzator
iar asiguratorii, in plus fata de orice pierdere recuperabila in conformitate cu
prezenta, vor despagubi asiguratul pentru orice cheltuieli ocazionate in mod corespunzator
si rezonabil in indeplinirea acestor obligatii.

Clauza 17 – Clauza de renuntare

Clauza 18 – Clauza celeritatii rezonabile

18. Este o conditie a acestei asigurari ca asiguratul sa actioneze cu celeritate rezonabila in toate
circumstantele aflate sub controlul sau.

Clauza 19 – Clauza legii si practicii engleze

19. Aceasta asigurare este sub incidenta legii si practicii engleze.

Nota: - Este necesar pentru asigurat ca, in momentul in care ia cunostinta de materializarea unui
eveniment care este “tinut in asigurare” in conformitate cu aceasta asigurare, sa notifice prompt
asiguratorii si drepturile conferite de aceasta asigurare depind de respectarea acestei obligatii.
CURSUL 11. CLAUZELE TIMP ALE INSTITUTULUI – CORPURI (1/10/83) (Toate conditiile)

Aceasta asigurare este in conformitate cu legea si practica din Anglia

NAVIGATIE

1.1. Nava este acoperita in conformitate cu prevederile prezentei asigurari in orice moment si trebuie
sa plece sau sa navige cu sau fara piloti, sa mearga in calatorie pentru probe si sa asiste si sa
remorcheze navele sau ambarcatiunile in pericol, dar este garantat ca navele nu vor fi remorcate,
cu exceptia cazului cand este un remorcaj uzual sau pana la primul port sau loc sigur atunci
cand este nevoie de asistenta, sau sa ia la remorca sau sa presteze servicii de salvare in conformitate
cu un contract incheiat anterior de catre Asigurati si/sau Armatori si/sau Administratori si/sau
Navlositori. Aceasta clauza 1.1. nu va excluse remorcajul uzual in legatura cu incarcarea si
descarcarea.

1.2. In cazul in care nava a fost angajata in operatiuni de comert care impun incarcarea si
descarcarea pe mare din sau in alta nava (nefiind o ambarcatiune portuara sau de cabotaj) nici o
reclamatie nu va fi recuperata in conformitate cu aceasta asigurare pentru pierderea sau averia la nava
sau raspunderea fata de orice alta nava reiesind din astfel de operatiuni de incarcare sau
descarcare, inclusiv atunci cand se apropie, stationeaza la cheu pleaca, daca nu a fost transmisa
anterior o notificare catre asiguratori ca nava va fi angajata in astfel de operatiuni si orice termeni de
acoperire modificati si orice prima suplimentara solicitata de catre acestia au fost
agreate.In cazul in care nava naviga (cu sau fara marfa) cu intentia de a fi (a)
demolata sau (b) vanduta pentru demolare, orice reclamatie pentru pierdere sau avarie la
nava aparuta ca urmare a unei astfel de navigari va fi limitata la valoarea de piata a navei scrap
vechi la momentul in care a avut loc pierderea sau avaria, cu exceptia cazului in care asiguratorii au
fost notificati si au fost agreate orice modificari ale termenilor acoperirii, valorii asigurate si primei
solicitate de acestia. Nimic din aceasta Clauza 1.3. nu va afecta reclamatiile in conformitate cu
Clauzele 8 si/sau 11.

CONTINUARE
Daca, la expirarea acestei asigurari, nava se afla pe mare sau in situatie de naufragiu sau intr-un port de
refugiu sau escala, aceasta, cu conditia notificarii anterioare a asiguratorilor, va fi pastrata in asigurare
in baza unei prime lunare pro rata pana in portul de destinatie.

INCALCAREA GARANTIEI
Nava este pastrata in asigurare in cazul oricarei incalcari a garantiei referitoare la marfa, comert,
pozitiei, remorcare, servicii de salvare sau data plecarii pe mare cu conditia notificarii imediate a
asiguratorilor dupa primirea avizelor si agreerea de catre acestia a oricaror modificari a termenilor
acoperirii si a primei suplimentare solicitate.
 TERMINARE
Aceasta Clauza 4 va prevala orice alta prevedere contradictorie cuprinsa in aceasta asigurare, fie ca
este scrisa, dactilografiata sau tiparita.

Cu exceptia cazului in care asiguratorii agreaza in scris contrariul, aceasta asigurare se va termina in
mod automat in momentul

4.1. schimbarii societatii de clasificare a navei sau schimbarii, suspendarii, intreruperii,

retragerii sau expirarii clasei navei, cu conditia ca, daca nava se afla in mars, o astfel de
terminare va fi automat amanata pana la sosirea sa in urmatorul port.Totusi, in cazul in
care o astfel de schimbare, suspendare, intrerupere sau retragere a clasei navei a fost
rezultatul pierderii sau avariei acoperite prin Clauza 6 din aceasta asigurare sau care ar fi
fost acoperite printr-o asigurare a navei conform Clauzelor in vigoare ale Institutului
pentru Corp - Timp pentru Riscuri de Razboi si Greve, atunci o astfel de terminare
automata va opera numai daca nava naviga din urmatorul sau port fara aprobarea
anterioara a societatii de clasificare.

4.2. oricarei schimbari, voluntare sau nu, a proprietatii sau pavilionului, transferul catre o noua
administrare sau navlosire in baza unui contract “bareboat”, sau rechizitionarea titlului sau folosintei
navei, cu conditia ca, daca nava are marfa la bord si deja naviga din portul sau de incarcare sau este
in mars in balast, o astfel de terminare automata va fi amanata daca s-a solicitat, in timp ce nava isi
continua voiajul planificat, pana la sosirea intr-un port final de descarcare in cazul in care are marfa
la bord sau in portul de destinatie in cazul in care se afla in balast.Totusi, in cazul rechizitionarii titlului
sau folosintei navei fara executarea anterioara a unei intelegeri scrise de catre asigurat, o astfel de
terminare automata va avea loc in 15 zile de la o astfel de rechizitionare, fie ca nava se afla pe mare
sau in port.
Prima de asigurare va fi returnata pe o baza zilnica pro rata neta.

CESIUNE
Nici o cesiune sau interes in aceasta asigurare sau pentru orice suma care poate fi sau devine platibila in
conformitate cu prezenta nu va obliga sau va fi recunoscuta de asiguratori, cu exceptia cazului in care o
notificare datata a unei astfel de cesiuni sau interes, semnata de asigurat si de cesionar in cazul unei
cesiuni ulterioare, a fost andosata la polita, iar polita impreuna cu aceasta andosare este incheiata
inaintea platii oricarei reclamatii sau rambursare de prima.

6. PERICOLE
6.1. Aceasta asigurare acopera pierderea sau avaria a bunului asigurat cauzate de:
6.1.1. pericole ale marilor, raurilor, lacurilor sau altor ape navigabile
6.1.2. incendiu, explozie
6.1.3. furt violent cauzat de persoane din exteriorul navei
6.1.4. aruncarea marfii peste bord
6.1.5. piraterie
6.1.6. defectarea sau accidentul instalatiilor nucleare sau reactoarelor
6.1.7. contactul cu avioane sau obiecte similare sau obiecte care cad din
acestea, cu mijloace de transport terestre, docuri sau echipamente
 sau instalatii portuare
6.1.8. cutremur de pamant, eruptie vulcanica sau trasnet
6.2. Aceasta asigurare acopera pierderea sau avaria bunului asigurat cauzate de:
6.2.1. accidente in timpul incarcarii, descarcarii sau manipularii marfii sau combustibilului
6.2.2. explozia boilerelor, ruperea axelor sau orice defect latent al masini sau corpului

6.2.3. neglijenta comandantului, ofiterilor, echipajului sau pilotilor

6.2.4. neglijenta lucratorilor care efectueaza reparatii sau a navlositorilor, doar daca acesti lucratori sau
navlositori nu au calitate de asigurat in conformitate cu prezenta
6.2.5. barateria comandantului, ofiterilor sau echipajului
cu conditia ca astfel de pierdere sau avarie sa nu fie rezultatul lipsei de diligenta a asiguratului,
armatorilor sau administratorilor.
6.3. Comandantul, ofiterii, echipajul sau pilotii nu vor fi considerati proprietari ai navei in sensul
acestei Clauze 6 chiar daca detin actiuni ale navei.

POLUARE
Aceasta asigurare acopera pierderea sau avaria navei cauzate de orice autoritate guvernamentala care
actioneaza conform puterilor cu care este investita pentru a preveni sau reduce poluarea, sau amenintarea
acesteia, rezultand direct din avarierea navei cauzata de un pericol acoperit de aceasta asigurare, cu
conditia ca astfel de actiune a autoritatii guvernamentale nu a fost rezultatul lipsei de diligenta obisnuita a
asiguratului, armatorilor sau administratorilor navei sau a oricaruia dintre ei de a preveni sau reduce o
astfel de poluare sau amenintare. Comandantul, ofiterii, echipajul sau pilotii nu vor fi considerati
proprietari ai nava in sensul acestei Clauze 7 chiar daca detin actiuni ale navei.

3 / 4 DIN RASPUNDEREA PENTRU COLIZIUNE (FATA DE TERTI)

8.1. Asiguratorii agreaza sa despagubeasca asiguratul pentru trei patrimi din orice
suma platita de asigurat oricarei alte persoane datorita faptului ca asiguratul a devenit legal
raspunzator pentru avariile pentru
8.1.1. pierderea sau avaria oricarei alte nave sau proprietatii oricarei alte nave
8.1.2. intarzierea sau piederea folosintei oricarei astfel de nave sau proprietatii
acesteia
8.1.3. avaria comuna, salvarea sau salvarea conforma unui contract a oricarei astfel de alte nave sau
proprietatii acesteia
daca o astfel de plata de catre asigurat este consecinta intrarii in coliziune a navei asigurate prin prezenta
cu orice alta nava.
6.4. Despagubirea prevazuta de aceasta Clauza 8 va fi in plus fata de despagubirea prevazuta de alti
termeni si conditii ale acestei asigurari si va fi sub incidenta urmatoarelor prevederi.

8.2.1. Cand nava intra in coliziune cu alta nava si ambele nave sunt in culpa, atunci, doar daca
raspunderea uneia sau ambelor nave devine limitata prin lege, despagubirea in conformitate cu aceasta
Clauza 8 va fi calculata pe principiul raspunderilor incrucisate astfel incat daca armatorii
respectivi au fost obligati sa plateasca unul celuilalt astfel de proportie din avariile
celuilalt care pot fi alocate corespunzator in stabilirea diferentei sau sumei platibile de
catre sau catre asigurat ca urmare a coliziunii

8.2.2. In nici un caz raspunderea totala a asiguratorilor in conformitate cu Clauzele 8.1 si 8.2 nu va
depasi partea lor proportionala din trei patrimi din valoarea asigurata a navei in legatura cu o coliziuni.

6.5. Deasemeni, asiguratorii vor plati trei patrimi din costurile legale suportate de asigurat sau pe care
asiguratul poate fi obligat sa le plateasca pentru contestarea raspunderii sau pentru intreprinderea
procedurilor legale de limitare a raspunderii, cu consimtamantul anterior scris al asiguratorilor.

EXCLUDERI
6.6. Se prevede intotdeanuna ca aceasta Clauza 8 in nici un caz nu se va extinde asupra oricarei sume
pe care asiguratul o va plati pentru sau in legatura cu
6.6.1. indepartarea sau inlaturarea obstacolelor, epavelor, marfurilor sau oricaror alte lucruri
6.6.2. orice proprietate patrimoniala sau personala sau orice alt lucru cu exceptia altor nave sau
proprietatea asupra altei nave
6.6.3. marfa sau proprietatea asupra sau angajamentele asupra navei asigurate
6.6.4. pierderea vietii, vatamari sau imbolnaviri
6.6.5. poluarea sau contaminarea oricarei proprietati patrimoniale sau personale sau oricarui alt lucru (cu
exceptia altor nave cu care s-a colizionat nava asigurata sau proprietatea asupra unor astfel de alte
nave).

NAVE SORA

Daca nava asigurata prin prezenta intra in coliziune cu sau primeste servicii de salvare de la alta nava care
apartine in totalitate sau partial acelorasi armatori sau se afla in aceeasi administrare, asiguratul va avea
aceleasi drepturi in conformitate cu aceasta asigurare pe care le-ar fi avut alta nava aflata in intregime in
proprietatea unor armatorilor fara interese asupra navei asigurate prin prezenta; dar, in astfel de cazuri,
raspunderea pentru coliziune sau suma platibila pentru serviciile prestate va fi supusa spre examinare unui
arbitru care va fi desemnat de comun acord de asiguratori si asigurat.

NOTIFICAREA RECLAMATIEI
10.1. In cazul unui accident din a carui pierdere sau avarie poate rezulta o reclamatie in conformitate cu
aceasta asigurare, asiguratorii vor fi notificati anterior inspectiei si, deasemeni, daca nava se afla in
strainatate, va fi notificat cel mai apropiat agent Lloyd’s astfel incat sa oata fi numit un inspector care
sa reprezinte asiguratorii asa cum acestia doresc.
10.2. Asiguratorii vor fi indreptatiti sa decida portul catre care nava va proceda pentru andocare sau
reparatie (cheltuielile aditionale efective ale voiajului care rezulta din respectarea cerintelor asiguratului
vor fi returnate catre asigurat) si vor avea un drept de veto in ceea ce priveste locul reparatiei sau firma
reparatoare.
10.3. Asiguratorii pot sa solicite oferte sau pot solicita oferte suplimentare pentru repararea navei. Cand o
astfel de oferta a fost obtinuta si este acceptata cu aprobarea asiguratorilor, va fi facuta o alocatie la rata
de 30% pe an din valoarea asigurata pentru timpul pierdut intre expedierea cererilor de oferta ceruta de
asiguratori si acceptarea unei oferte in masura in care o astfel de perioada este pierduta numai ca rezultat
al obtinerii ofertelor si cu conditia ca oferta sa fie acceptata fara intarziere dupa primirea aprobarii
asiguratorilor.
10.3. Un credit corespunzator va fi acordat pentru alocatia mentionata mai sus pentru orice suma
recuperabila in ceea ce priveste combustibilul si proviziile si salariile si intretinerea comandantului,
ofiterilor si echipajului sau a oricarui membru dintre acestia, inclusiv sumele alocate in avaria comuna, si
pentru orice sume recuperate de la terti pentru pierderi datorate intarzierii si/sau pierderea profitului si/sau
cheltuieli zilnice ale navei, pentru perioada acoperita de alocatia pentru oferte sau a oricarei parti din
aceasta.
Cand o parte din costul reparatiei avariei, alta decat fransiza fixa, nu este recuperabila de la asiguratori,
alocatia va fi redusa intr-o proportie similara.
10.4 In eventualitatea nerespectarii conditiilor din aceasta Clauza 10 o deducere de 15% va fi facuta din
suma stabilita a reclamatiei.

11. AVARIE COMUNA SI SALVARE

11.1. Aceasta asigurare acopera proportia din salvarea navei, cheltuielile de salvare si/sau avarie
comuna, reduse in legatura cu orice asigurare sub valoare, dar in cazul sacrificiului navei in
avaria comuna , asiguratul poate recupera intreaga pierdere fara a-si materializa mai intai dreptul
de contributie de la celelalte parti.
11.2. Dispasa va fi in conformitate cu legea si practica aplicabile in locul in care se sfarseste aventura
maritima, daca contractul de transport nu contine termeni speciale referitori la acest subiect; dar,
in cazul in care contractul de transport prevede astfel, dispasa va fi in conformitate cu Regulile
York – Antwerp.
11.3. Cand nava naviga in balast, fara angajare, se vor aplica prevederile Regulilor York – Antwerp
1974 ( excluzand Regulile XX si XXI), iar pentru acest scop voiajul va fi considerat a continua
din portul sau locul de plecare pana la sosirea navei in primul port sau loc, altul decat un port sau
loc de refugiu sau un port sau loc de escala numai pentru alimentare cu combustibil. Daca, in
oricare astfel de port sau loc intermediar exista un abandon al aventurii maritime propuse initial,
voiajul va fi astfel considerat a fi terminat.
11.4. Nici o reclamatie in conformitate cu aceasta Clauza 11 nu va fi permisa in nici un caz in situatia in
care pierderea nu s-a produs pentru evitarea sau in legatura cu evitarea unui pericol impotriva
caruia nava a fost asigurata.

FRANSIZA
12.1. Nu va fi platibila nici o reclamatie generata de un pericol asigurat in conformitate cu aceasta
asigurare, doar daca totalitatea tuturor astfel de reclamatii rezultate din fiecare accident sau
intamplare separate (inclusiv reclamatiile in conformitate cu Clauzele 8, 11 si 13) depaseste
……………………… caz in care aceasta suma va fi dedusa. Cu toate acestea, cheltuiala vizitarii
fundului navei dupa o esuare care a fost facuta rezonabil si specific in acest scop, va fi platita chiar
daca nu se descopera avarii. Aceasta Clauza 12.1 nu se va aplica unei reclamatii pentru pierderea
totala sau constructiva a navei sau, in cazul unei astfel de reclamatii, pentru orice reclamatie
asociata in conformitate cu Clauza 13 rezultata din acelasi accident sau intamplare.12.2Exceptand
orice interes continut in prezenta, recuperarile oricarei reclamatii care este sub incidenta deducerii
de mai sus vor fi creditate in intregime asiguratorilor pana la concurenta sumei prin care totalitatea
reclamatiilor nediminuate prin vreo recuperare depaseste deducerea de mai sus.
12.2. Reclamatiile pentru avariile produse de vreme rea ocazionate pe durata unei singure traversade
intre doua porturi succesive vor fi tratate ca fiind datorate unui singur accident. In cazul unei
astfel de vreme rea extinsa peste o perioada neacoperita in intregime de aceasta asigurare, fransiza
aplicata reclamatiei recuperabile prin prezenta va fi proportia din fransiza de mai sus astfel ca
numarul de zile de vreme rea acoperite de perioada asigurarii se raporteaza la numarul de zile de
vreme rea din perioada unei singure traversade maritime. Termenul “vreme rea” din aceasta
Clauza 12.2. va fi considerat ca include contactul cu gheata plutitoare.
12.3. Excluzand orice interes cuprins in prezenta, recuperarile pentru orice reclamatie care cad sub
incidenta fransizei de mai sus vor fi creditate de asiguratori in intregime pana la limita sumei prin
care totalitatea reclamatiei nereduse de orice recuperare depaseste fransiza de mai sus.
12.4. Interesul continut in recuperare va fi impartit intre asigurat si asiguratori, luandu-se in considerare
sumele platite de asiguratori si datele la care au fost efectuate astfel de plati, indiferent daca prin
adaugarea dobanzii asiguratorii puteau primi o suma mai mare decat cea pe care au platit-o.

OBLIGATIA ASIGURATULUI (Sue and Labour)

13.1. In cazul oricarei pierderi sau sinistru, este obligatia asiguratului si a prepusilor si agentilor sai sa
intreprinda astfel de masuri care pot fi rezonabile pentru scopul prevenirii sau reducerii unei
pierderi care ar fi recuperabila in conformitate cu aceasta asigurare.
13.2. Sub rezerva prevederilor de mai jos si a Clauzei 12, asiguratorii vor contribui la cheltuielile
ocazionate in mod rezonabil si corespunzator de catre asigurat, prepusii sau agentii sai pentru
luarea unor astfel de masuri. Avaria comuna, cheltuielile de salvare (cu exceptia celor prevazute in
Clauza 13.5) si costurile de atac sau aparare in caz de coliziune nu sunt recuperabile in
conformitate cu aceasta Clauza 13.
13.3. Masurile luate de asigurat sau de asiguratori in scopul salvarii, protejarii sau recuperarii bunului
asigurat nu vor fi considerate ca o renuntare sau acceptare a abandonului sau ca 0 prejudiciere a
drepturilor oricareia din parti.
13.4. In cazul in care cheltuielile sunt ocazionate ca urmare a acestei Clauze 13, raspunderea in
conformitate cu aceasta asigurare nu va depasi proportia unor astfel de cheltuieli pe care suma
asigurata le suporta pana la valoarea navei asa cum este stipulata in prezenta, sau pana la valoarea
navei bune in momentul aparitiei cheltuielii daca valoarea navei bune depaseste acea valoare. In
cazul in care asiguratorii admit o reclamatie pentru pierdere totala iar proprietatea asigurata prin
aceasta asigurare este salvata, prevederile precedente nu se vor aplica, cu exceptia cazului in care
cheltuielile pentru luarea masurilor de prevenire si reducere a daunei depasesc valoarea unei astfel
de proprietati salvate si atunci se vor aplica numai asupra sumei cheltuielilor care depasesc o astfel
de valoare.
13.5. In cazul in care o reclamatie pentru pierderea totala a navei este admisa in conformitate cu aceasta
asigurare, iar cheltuielile au fost ocazionate rezonabil pentru salvarea sau incercarea de a salva
nava si alta proprietate si nu exista venituri sau cheltuielile depasesc aceste veniturile, atunci
aceasta asigurare va suporta partea sa pro rata din astfel de proportie a cheltuielilor sau a
cheltuielilor care depasesc veniturile, daca este cazul, care pot fi atribuite in mod rezonabil ca au
fost ocazionate in legatura cu nava; dar, daca nava este asigurata pentru o valoare mai mica decat
valoarea navei bune la momentul aparitiei cheltuielii, suma recuperabila in conformitate cu
aceasta clauza va fi redusa pana la proprortia asigurarii sub valoare.
13.6. Suma recuperabila in conformitate cu aceasta Clauza 13 va fi in plus fata de pierderea
recuperabila in conformitate cu aceasta asigurare, dar nu va depasi in nici un caz suma asigurata in
conformitate cu aceasta asigurare in legatura cu nava.

NOU PENTRU VECHI

Reclamatiile sunt platibile fara deducerea nou pentru vechi.

TRATAMENTUL FUNDULUI NAVEI

In nici un caz o reclamatie nu va fi admisa pentru curatarea cu jet si/sau alta pregatire a suprafeteii sau
vopsire a fundului navei cu exceptia cazurilor cand
15.1. curatarea si sau alta pregatire a unor noi foi de tabla pentru fund si
procurarea si aplicarea grundului pe acestea
15.2. curatarea si sau alta pregatire a altor suprafete din:
zonele de tabla imediat adiacente unor table noi inlocuite ca urmare a avariei ocazionate in
timpul sudurii si/sau repararii
zonele de tabla avariate in timpul finisarii, fie pe loc sau la uscat.

15.3. procurarea si aplicarea primului strat de anticoroziv pe zonele mentionate in 15.1 si 15.2 de mai
sus
vor fi acceptate ca parte din costul rezonabil de reparatie a tablelor de fund avariate printr-un pericol
asigurat.

SALARII SI INTRETINERE
Nici o reclamatie nu va fi admisa, alta decat cea din avaria comuna, pentru salarii si intretinerea
comandantului, ofiterilor sau echipajului sau a aricarui membru din acestia, cu exceptia cazului cand
reclamatia s-a produs pentru mutarea navei dintr-un port din altul pentru repararea avariilor acoperite de
asiguratori sau pentru calatorii de proba dupa astfel de reparatii si atunci numai pentru salariile si
intretinerea ocazionate cand nava este in mars.

COMISION DE AGENTURARE
In nici un caz nu va fi alocata nici o suma fie prin remunerarea asiguratului pentru timpul si efortul de a
obtine si furniza informatii sau documente, fie in legatura cu comisionul sau taxele oricarui administrator,
agent, companie de administrare sau agenturare sau altele asemenea, numite de sau in numele asiguratului
pentru a efectua astfel de servicii.

AVARII NEREPARATE
18.1. Valoarea despagubirii pentru reclamatii in legatura cu avarii nereparate va fi
deprecierea rezonabila a navei la valoarea de piata in momentul cand aceasta asigurare se termina
datorita unor astfel de avarii nereparate, dar nu va depasi costul rezonabil al reparatiilor.
18.2. In nici un caz nu vor fi raspunzatori asiguratorii pentru avarii nereparate in situatia unei pierderi
totale ulterioare (fie sau nu acoperita de aceasta asigurare) suferita in perioada acoperita de aceasta
asigurare sau a oricarei extensii a acesteia.
18.3. Asiguratorii nu vor fi raspunzatori pentru avariile nereparate pentru mai mult decat valoarea
asigurata la momentul cand aceasta asigurare se termina.
 PIERDERE TOTALA CONSTRUCTIVA
19.1. In stabilirea faptului ca nava este o pierdere totala constructiva, valoarea
asigurata va fi considerata ca valoarea reparata si nimic in legatura cu valoarea avariata sau de
lichidare a navei sau epavei nu va fi luat in considerare.

Nici o reclamatie pentru pierdere totala constructiva bazata pe costul de recuperare si/sau de
reparatie al navei nu va fi recuperabila in conformitate cu prezenta, cu exceptia cazului in care
costul ar depasi valoarea asigurata. Pentru a face o astfel de determinare va fi luat in considerare
numai costul legat de un singur accident sau secventa de avarii rezultate din acelasi accident.

RENUNTARE LA NAVLU
In cazul pierderii totale sau pierderii totale constructive asiguratorii nu vor face nici o reclamatie pentru
navlu chiar daca a fost sau nu notificat abandonul.

ASIGURAREA VALORILOR/CHELTUIELILOR SUPLIMENTARE

21.1. Asigurarile suplimentare sunt permise dupa cum urmeaza:
21.1.1. Cheltuieli, comisioanele administratorilor, profituri sau valoarea in exces sau crescuta a corpului
si masinii.
O suma care sa nu depaseasca 25% din valoarea stipulata in prezenta.
21.1.2. Navlu, navlu navlosit sau navlu anticipat, asigurat pe timp.
O suma care sa nu depaseasca 25% din valoarea stipulata in prezenta mai putin orice suma asigurata,
indiferent cum este descrisa, in conformitate cU clauza 21.1.1.
21.1.3. Navlu sau chirie, prin contracte pe voiaj.
O suma care sa nu depaseasca navlul sau chiria bruta pentru voiajul curent si voiajul imediat
urmator (astfel de asigurarare va include, daca se solicita, un voiaj preliminar si un voiaj intermediar in
balast) plus taxele de asigurare. In cazul unui voiaj charter in care plata se face pe baza de timp, suma
permisa pentru asigurare va fi calculata pentru perioada estimata a voiajului, sub rezerva limitarii a doua
voiaje cargo asa cum sunt stabilitaE prin prezenta. Orice suma asigurata in conformitate cu clauza 21.1.2.
va fi luata in considerare si poate fi asigurat doar excedentul acesteia, excedent care va fi redus daca
navlul sau chiria sunt platite in avans sau datorate pentru suma bruta astfel avansata sau datorata.
21.1.4. Navlu anticipat daca nava naviga in balast si fara angajare.
O suma care sa nu depaseasca navlul brut anticipat pentru urmatorul voiaj cargo, astfel de suma va fi
estimata rezonabil pe baza ratei curente de navlu la momentul asigurarii plus cheltuielile de asigurare.
Orice suma asigurata in conformitate cu clauza 21.1.2. va fi luata in considerare si va fi asigurat numai
excedentul acesteia.
21.1.5. Chiria Time Charter sau chiria Charter pentru serii de voiaje.
O suma care sa nu depaseasca 50% din chiria bruta care este datorata in conformitate cu contractul de
navlosire intr-o perioada care sa nu depaseasca 18 luni.
Orice suma asigurata in conformitate cu clauza 21.1.2. va fi luata in considerare si va fi asigurat
numai excedentul acesteia, excedent care va fi redus daca chiria este platita in avans sau datorata in
conformitate cu contractul de navlosire pentru 50% din suma bruta astfel avansata sau datorata, dar suma
asigurata nu trebuie redusa atata timp cat sumele asigurate in conformitate cu clauzele 21.1.2. si 21.1.5.
nu depasesc 50% din chiria bruta care este inca datorata in conformitate cu contractul de navlosire. O
asigurare in conformitate cu aceasta sectiune poate incepe in momentul semnarii contractului de
navlosire.
21.1.6. Prime.
O suma care sa nu depaseasca primele efective ale tuturor intereselor asigurate pentru o perioada care sa
nu depaseasca 12 luni (cu exceptia primelor asigurate in conformitate cu sectiunele precedente dar
inclusiv, daca se solicita, prima sau primele estimate de orice asigurare pentru riscuri de razboi etc.)
reducandu-se lunar pro rata.
21.1.7. Returnarea primei.
O suma care sa nu depaseasca returnarile efective care sunt permise in conformitate cu orice asigurare,
dar care nu ar fi recuperabile in cazul unei pierderi totale a navei, fie datorita pericolelor asigurate sau in
alt mod.
21.1.8. Asigurare indiferent de suma:
orice risc exclus prin Clauzele 23, 24, 25 si 26 de mai jos.

21.2. Cu conditia ca nici o alta asigurare a oricarui interes enumerat in clauzele precedente 18.1.1 - 18.1.7
in exces de sumele admise si nici o alta asigurare care include pierderea totala a navei P.P.I., F.I.A. sau
conditionat de orice alti termeni similari, nu este si nu va fi efectuata pentru operarea pe timpul prezentei
asigurari de catre sau in contul asiguratului, armatorilor, administratorilor sau ipotecarilor. Cu
conditia ca intotdeuana incalcarea acestei garantii nu va diminua dreptul asiguratorilor de a se apara
impotriva unei reclamatii a ipotecarului care a acceptat aceasta asigurare fara a avea cunostinta de o astfel
de incalcare.

RAMBURSARI PENTRU CONSERVARE SI REZILIERE

22.1. Se vor returna dupa cum urmeaza:
22.1.1. pro rata din netul lunar din fiecare luna neinceputa daca aceasta asigurare este reziliata prin
intelegere
22.1.2. pentru fiecare perioada de 30 zile consecutive daca nava este conservata intr-un port sau
intr-o zona de conservare cu conditia ca un astfel de port sau zona de conservare sa fie
aprobat (cu libertatile speciale permise)
(a) ..…. % net daca nava nu este in reparatii
(b) ……% net daca nava este in reparatii
Daca nava este in reparatii numai pentru o perioada partiala a carei
rambursare se cere, rambursarea va fi calculata pro rata la numarul de zile care intra sub
incidenta sub-paragrafelor (a) si (b).

22.2 CU CONDITIA INTOTDEAUNA CA

22.2.1. pierdere totala a navei, fie printr-un pericol asigurat sau altfel, nu a avut loc pe perioada acoperirii
acestei asigurarii sau a oricarei extensii a acestei
22.2.2. in nici un caz o rambursare nu va fi admisa cand nava stationeaza in ape expuse si neprotejate,
sau in port sau zone de conservare neaprobate de asiguratori, dar conditionat de faptul ca asiguratorii
agreaza ca astfel de zone de conservare neaprobate se inteleg a fi in vecinatatea unui port sau zona de
conservare aprobate, zilele pe perioada cand nava este conservata in astfel de zone de conservare
neaprobate pot fi adaugate la zilele de stationare in porturi si zone de conservare aprobate calculate in
perioada de 30 zile si o rambursare va fi aprobata pentru proportia unei astfel de perioade in care nava
este in fapt conservata intr-un port sau zona de conservare aprobate.
22.2.3. operatiunile de incarcare sau descarcare sau prezenta marfii la bord nu vor impiedica rambursa,
dar nici o rambursare nu va fi permisa pentru perioada in care nava este utilizata ca un depozit de marfa
sau pentru scopuri de alimbare.
22.2.4. in eventualitatea oricarui amendament al ratei anuale, ratele de rambursare de mai sus vor fi
modificate corespunzator

22.2.5. in eventualitatea unei rambursari sub incidenta acestei Clauze 22 bazata pe 30 zile consecutive
care intra sub incidenta unor asigurari succesive efectuate pentru acelasi asigurat, aceasta asigurare va fi
raspunzatoare numai pentru o suma calculata pro rata a ratelor din perioadele mentionate in clauza 22.1.2.
(a) si/sau (b) de mai sus pentru numarul de zile din interiorul perioadei acestei asigurari si la care este
aplicabila in fapt o rambursare. Aceasta perioada de depasire va conta, in optiunea asiguratului, fie din
prima zi in care nava este conservata, fie din prima zi a unei perioade de 30 zile consecutive asa cum este
prevazut in clauza 22.1.2. (a) sau (b), sau 22.2.2. de mai sus.

EXCLUDEREA DE RAZBOI
In nici un caz aceasta asigurare nu va acoperi pierderea, avarierea, raspunderea si cheltuielile cauzate de
23.1. razboi, razboi civil, revolutie, revolta, insurectie sau conflictele civile rezultate din acestea
sau orice act ostil din partea sau impotriva unei puteri beligerante
23.2. captura, sechestru, arest, retinere sau detentie (cu exceptia barateriei si pirateriei) si consecintele
ce decurg din acestea sau a oricarei tentative a acestora.
23.3. mine, torpile, bombe abandonate sau orice alte arme de razboi abandonate

EXCLUDEREA DE GREVA
In nici un caz aceasta asigurare nu va acoperi pierderea, avarierea, raspunderea si cheltuielile cauzate de
24.1. grevisti, muncitori care intrerup lucrul sau persoane care iau parte la tulburari de munca, revolte si
miscari civile.
24.2. orice terorist sau orice persoana care actioneaza dintr-un motiv politic

EXCLUDERE PENTRU ACTE DELICTUALE INTENTIONATE

In nici un caz aceasta asigurare nu va acoperi pierderea, avarierea, raspunderea si cheltuielile cauzate de
25.1. detonarea unui exploziv
25.2. orice arma de razboi
si cauzata de orice persoana care actioneaza cu rea-intentie sau dintr-un motiv politic
*******
Alternativele care ofera o asigurare mai restransa decat setul de caluze prezentat mai sus sunt:
- CLAUZELE TIMP ALE INSTITUTULUI – CORPURI – PIERDERE TOTALA, AVARIE COMUNA
SI 3 / 4 RASPUNDERE IN CAZ DE COLIZIUNE ( INCLUZAND SALVAREA, CHELTUIELILE DE
SALVARE SI CHELTUIELI PENTRU LUAREA MASURILOR DE PREVENIRE SI REDUCERE A
DAUNEI) 1/10/83
- CLAUZELE TIMP ALE INSTITUTULUI – CORPURI – NUMAI PENTRU PIERDERE TOTALA (
INCLUZAND SALVAREA, CHELTUIELILE DE SALVARE SI CHELTUIELILE PENTRU LUAREA
MASURILOR DE PREVENIRE SI REDUCERE A DAUNEI) 1/10/83
In afara de aceste clauze standard Institutul mai ofera pietei urmatoarele seturi de caluze pentru diverse
tipuri de asigurare:
1. CLAUZELE INSTITUTULUI PENTRU VOIAJE PE TIMP – CORPURI – CONDITII
RESTRANSE (1/10/83)
2. CLAUZELE INSTITUTULUI PER VOIAJ – CORPURI (1/10/83)
3. CLAUZELE INSTITUTULUI PER VOIAJ – RISCURI PORTUARE (20/7/87)
4. CLAUZELE INSTITUTULUI PENTRU NAVE DE PESCUIT (20/7/87)
5. CLAUZELE INSTITUTULUI PENTRU IACHTURI (1/11/85)

SINTEZE CURSUL 11

CLAUZELE TIMP ALE INSTITUTULUI – CORPURI (1/10/83)

(Toate conditiile)

Aceasta asigurare este in conformitate cu legea si practica din Anglia

1. NAVIGATIE

1.1. Nava este acoperita in conformitate cu prevederile prezentei asigurari in orice moment si trebuie
sa plece sau sa navige cu sau fara piloti, sa mearga in calatorie pentru probe si sa asiste si sa
remorcheze navele sau ambarcatiunile in pericol, dar este garantat ca navele nu vor fi remorcate,
cu exceptia cazului cand este un remorcaj uzual sau pana la primul port sau loc sigur atunci
cand este nevoie de asistenta, sau sa ia la remorca sau sa presteze servicii de salvare in conformitate
cu un contract incheiat anterior de catre Asigurati si/sau Armatori si/sau Administratori si/sau
Navlositori. Aceasta clauza 1.1. nu va excluse remorcajul uzual in legatura cu incarcarea si
descarcarea.

1.2. In cazul in care nava a fost angajata in operatiuni de comert care impun incarcarea si
descarcarea pe mare din sau in alta nava (nefiind o ambarcatiune portuara sau de cabotaj) nici o
reclamatie nu va fi recuperata in conformitate cu aceasta asigurare pentru pierderea sau averia la nava
sau raspunderea fata de orice alta nava reiesind din astfel de operatiuni de incarcare sau
descarcare, inclusiv atunci cand se apropie, stationeaza la cheu pleaca, daca nu a fost transmisa
anterior o notificare catre asiguratori ca nava va fi angajata in astfel de operatiuni si orice termeni de
acoperire modificati si orice prima suplimentara solicitata de catre acestia au fost
agreate.In cazul in care nava naviga (cu sau fara marfa) cu intentia de a fi (a)
demolata sau (b) vanduta pentru demolare, orice reclamatie pentru pierdere sau avarie la
nava aparuta ca urmare a unei astfel de navigari va fi limitata la valoarea de piata a navei scrap
vechi la momentul in care a avut loc pierderea sau avaria, cu exceptia cazului in care asiguratorii au
fost notificati si au fost agreate orice modificari ale termenilor acoperirii, valorii asigurate si primei
solicitate de acestia. Nimic din aceasta Clauza 1.3. nu va afecta reclamatiile in conformitate cu
Clauzele 8 si/sau 11.
 2. CONTINUARE

Daca, la expirarea acestei asigurari, nava se afla pe mare sau in situatie de naufragiu sau intr-un port
de refugiu sau escala, aceasta, cu conditia notificarii anterioare a asiguratorilor, va fi pastrata in
asigurare in baza unei prime lunare pro rata pana in portul de destinatie.

3. INCALCAREA GARANTIEI

Nava este pastrata in asigurare in cazul oricarei incalcari a garantiei referitoare la marfa, comert,
pozitiei, remorcare, servicii de salvare sau data plecarii pe mare cu conditia notificarii imediate a
asiguratorilor dupa primirea avizelor si agreerea de catre acestia a oricaror modificari a termenilor
acoperirii si a primei suplimentare solicitate.

4. TERMINARE

Aceasta Clauza 4 va prevala orice alta prevedere contradictorie cuprinsa in aceasta asigurare, fie ca
este scrisa, dactilografiata sau tiparita.

Cu exceptia cazului in care asiguratorii agreaza in scris contrariul, aceasta asigurare se va termina in
mod automat in momentul

4.2. schimbarii societatii de clasificare a navei sau schimbarii, suspendarii, intreruperii,

retragerii sau expirarii clasei navei, cu conditia ca, daca nava se afla in mars, o astfel de
terminare va fi automat amanata pana la sosirea sa in urmatorul port.Totusi, in cazul in
care o astfel de schimbare, suspendare, intrerupere sau retragere a clasei navei a fost
rezultatul pierderii sau avariei acoperite prin Clauza 6 din aceasta asigurare sau care ar fi
fost acoperite printr-o asigurare a navei conform Clauzelor in vigoare ale Institutului
pentru Corp - Timp pentru Riscuri de Razboi si Greve, atunci o astfel de terminare
automata va opera numai daca nava naviga din urmatorul sau port fara aprobarea
anterioara a societatii de clasificare.

4.2. oricarei schimbari, voluntare sau nu, a proprietatii sau pavilionului,

transferul catre o noua administrare sau navlosire in baza unui contract
“bareboat”, sau rechizitionarea titlului sau folosintei navei, cu conditia ca, daca nava
are marfa la bord si deja naviga din portul sau de incarcare sau este in mars in balast,
o astfel de terminare automata va fi amanata daca s-a solicitat, in timp ce nava isi continua
voiajul planificat, pana la sosirea intr-un port final de descarcare in cazul in
care are marfa la bord sau in portul de destinatie in cazul in care se afla in
balast.Totusi, in cazul rechizitionarii titlului sau folosintei navei fara executarea
anterioara a unei intelegeri scrise de catre asigurat, o astfel de terminare automata
va avea loc in 15 zile de la o astfel de rechizitionare, fie ca nava se afla pe mare sau
in port.
Prima de asigurare va fi returnata pe o baza zilnica pro rata neta.

5. CESIUNE
Nici o cesiune sau interes in aceasta asigurare sau pentru orice suma care poate fi sau devine platibila in
conformitate cu prezenta nu va obliga sau va fi recunoscuta de asiguratori, cu exceptia cazului in care o
notificare datata a unei astfel de cesiuni sau interes, semnata de asigurat si de cesionar in cazul unei
cesiuni ulterioare, a fost andosata la polita, iar polita impreuna cu aceasta andosare este incheiata
inaintea platii oricarei reclamatii sau rambursare de prima.

6. PERICOLE

6.1. Aceasta asigurare acopera pierderea sau avaria a bunului asigurat cauzate de:
6.1.1. pericole ale marilor, raurilor, lacurilor sau altor ape navigabile

6.1.2. incendiu, explozie

6.1.3. furt violent cauzat de persoane din exteriorul navei

6.1.4. aruncarea marfii peste bord

6.1.5. piraterie
6.1.6. defectarea sau accidentul instalatiilor nucleare sau reactoarelor

6.1.7. contactul cu avioane sau obiecte similare sau obiecte care cad din
acestea, cu mijloace de transport terestre, docuri sau echipamente
sau instalatii portuare

6.1.8. cutremur de pamant, eruptie vulcanica sau trasnet

6.7. Aceasta asigurare acopera pierderea sau avaria bunului asigurat cauzate de:
6.7.1. accidente in timpul incarcarii, descarcarii sau manipularii marfii sau combustibilului

6.7.2. explozia boilerelor, ruperea axelor sau orice defect latent al masini sau corpului

6.7.3. neglijenta comandantului, ofiterilor, echipajului sau pilotilor

6.7.4. neglijenta lucratorilor care efectueaza reparatii sau a navlositorilor, doar daca acesti lucratori sau
navlositori nu au calitate de asigurat in conformitate cu prezenta

6.7.5. barateria comandantului, ofiterilor sau echipajului

cu conditia ca astfel de pierdere sau avarie sa nu fie rezultatul lipsei de diligenta a asiguratului,
armatorilor sau administratorilor.

6.8. Comandantul, ofiterii, echipajul sau pilotii nu vor fi considerati proprietari ai navei in sensul
acestei Clauze 6 chiar daca detin actiuni ale navei.
7. POLUARE

8. 3 / 4 DIN RASPUNDEREA PENTRU COLIZIUNE (FATA DE TERTI)

EXCLUDERI

8.2. Se prevede intotdeanuna ca aceasta Clauza 8 in nici un caz nu se va extinde asupra oricarei sume
pe care asiguratul o va plati pentru sau in legatura cu
8.2.1. indepartarea sau inlaturarea obstacolelor, epavelor, marfurilor sau oricaror alte lucruri

8.2.2. orice proprietate patrimoniala sau personala sau orice alt lucru cu exceptia altor nave sau
proprietatea asupra altei nave

8.2.3. marfa sau proprietatea asupra sau angajamentele asupra navei asigurate

8.2.4. pierderea vietii, vatamari sau imbolnaviri

8.2.5. poluarea sau contaminarea oricarei proprietati patrimoniale sau personale sau oricarui alt lucru (cu
exceptia altor nave cu care s-a colizionat nava asigurata sau proprietatea asupra unor astfel de alte
nave).

9. NAVE SORA

10. NOTIFICAREA RECLAMATIEI

10.1. In cazul unui accident din a carui pierdere sau avarie poate rezulta o reclamatie in conformitate cu
aceasta asigurare, asiguratorii vor fi notificati anterior inspectiei si, deasemeni, daca nava se afla in
strainatate, va fi notificat cel mai apropiat agent Lloyd’s astfel incat sa poata fi numit
un inspector care sa reprezinte asiguratorii asa cum acestia doresc.

11. AVARIE COMUNA SI SALVARE

11.5. Aceasta asigurare acopera proportia din salvarea navei, cheltuielile de salvare si/sau avarie
comuna, reduse in legatura cu orice asigurare sub valoare, dar in cazul sacrificiului navei in
avaria comuna , asiguratul poate recupera intreaga pierdere fara a-si materializa mai intai dreptul
de contributie de la celelalte parti.

12. FRANSIZA

12.5. Nu va fi platibila nici o reclamatie generata de un pericol asigurat in conformitate cu aceasta

asigurare, doar daca totalitatea tuturor astfel de reclamatii rezultate din fiecare accident sau
intamplare separate (inclusiv reclamatiile in conformitate cu Clauzele 8, 11 si 13) depaseste
……………………… caz in care aceasta suma va fi dedusa.
13. OBLIGATIA ASIGURATULUI (Sue and Labour)

13.7. In cazul oricarei pierderi sau sinistru, este obligatia asiguratului si a prepusilor si agentilor sai sa
intreprinda astfel de masuri care pot fi rezonabile pentru scopul prevenirii sau reducerii unei
pierderi care ar fi recuperabila in conformitate cu aceasta asigurare.

14. NOU PENTRU VECHI

Reclamatiile sunt platibile fara deducerea nou pentru vechi.

15. TRATAMENTUL FUNDULUI NAVEI

16. SALARII SI INTRETINERE

17. COMISION DE AGENTURARE

18. AVARII NEREPARATE

19. PIERDERE TOTALA CONSTRUCTIVA

19.1. In stabilirea faptului ca nava este o pierdere totala constructiva, valoarea

asigurata va fi considerata ca valoarea reparata si nimic in legatura cu valoarea avariata sau de
lichidare a navei sau epavei nu va fi luat in considerare.

Nici o reclamatie pentru pierdere totala constructiva bazata pe costul de recuperare si/sau de
reparatie al navei nu va fi recuperabila in conformitate cu prezenta, cu exceptia cazului in care
costul ar depasi valoarea asigurata. Pentru a face o astfel de determinare va fi luat in considerare
numai costul legat de un singur accident sau secventa de avarii rezultate din acelasi accident.

20. RENUNTARE LA NAVLU

21. ASIGURAREA VALORILOR/CHELTUIELILOR SUPLIMENTARE

21.1. Asigurarile suplimentare sunt permise dupa cum urmeaza:

21.1.1. Cheltuieli, comisioanele administratorilor, profituri sau valoarea in
exces sau crescuta a corpului si masinii..

21.1.9. Navlu, navlu navlosit sau navlu anticipat, asigurat pe timp

21.1.3. Navlu sau chirie, prin contracte pe voiaj.

21.1.4. Navlu anticipat daca nava naviga in balast si fara angajare.
21.1.5. Chiria Time Charter sau chiria Charter pentru serii de voiaje.
21.1.6. Prime
21.1.7. Returnarea primei.
21.1.8. Asigurare indiferent de suma:
22. RAMBURSARI PENTRU CONSERVARE SI REZILIERE

23. EXCLUDEREA DE RAZBOI

In nici un caz aceasta asigurare nu va acoperi pierderea, avarierea, raspunderea si cheltuielile cauzate de

23.1. razboi, razboi civil, revolutie, revolta, insurectie sau conflictele civile rezultate din acestea
sau orice act ostil din partea sau impotriva unei puteri beligerante

23.2. captura, sechestru, arest, retinere sau detentie (cu exceptia barateriei si pirateriei) si consecintele
ce decurg din acestea sau a oricarei tentative a acestora.

23.3. mine, torpile, bombe abandonate sau orice alte arme de razboi abandonate

24. EXCLUDEREA DE GREVA

In nici un caz aceasta asigurare nu va acoperi pierderea, avarierea, raspunderea si cheltuielile cauzate de

24.2. grevisti, muncitori care intrerup lucrul sau persoane care iau parte la tulburari de munca, revolte si
miscari civile.
24.2. orice terorist sau orice persoana care actioneaza dintr-un motiv politic

25. EXCLUDERE PENTRU ASCTE DELICTUALE INTENTIONATE

In nici un caz aceasta asigurare nu va acoperi pierderea, avarierea, raspunderea si cheltuielile cauzate de

25.3. detonarea unui exploziv

25.4. orice arma de razboi

si cauzata de orice persoana care actioneaza cu rea-intentie sau dintr-un motiv politic

*******

Alternativele care ofera o asigurare mai restransa decat setul de caluze prezentat mai sus sunt:
- CLAUZELE TIMP ALE INSTITUTULUI – CORPURI – PIERDERE TOTALA, AVARIE COMUNA
SI 3 / 4 RASPUNDERE IN CAZ DE COLIZIUNE ( INCLUZAND SALVAREA, CHELTUIELILE DE
SALVARE SI CHELTUIELI PENTRU LUAREA MASURILOR DE PREVENIRE SI REDUCERE A
DAUNEI) 1/10/83

- CLAUZELE TIMP ALE INSTITUTULUI – CORPURI – NUMAI PENTRU PIERDERE TOTALA (

INCLUZAND SALVAREA, CHELTUIELILE DE SALVARE SI CHELTUIELILE PENTRU LUAREA
MASURILOR DE PREVENIRE SI REDUCERE A DAUNEI) 1/10/83

In afara de aceste clauze standard Institutul mai ofera pietei urmatoarele seturi de caluze pentru diverse
tipuri de asigurare:
6. CLAUZELE INSTITUTULUI PENTRU VOIAJE PE TIMP – CORPURI – CONDITII
RESTRANSE (1/10/83)
7. CLAUZELE INSTITUTULUI PER VOIAJ – CORPURI (1/10/83)
8. CLAUZELE INSTITUTULUI PER VOIAJ – RISCURI PORTUARE (20/7/87)
9. CLAUZELE INSTITUTULUI PENTRU NAVE DE PESCUIT (20/7/87)
10. CLAUZELE INSTITUTULUI PENTRU IACHTURI (1/11/85)
CURSUL 12. CLUBURILE P & I (Protection and Indemnity)

Istoria si dezvoltarea asigurarii P & I

Cluburile P & I actuale sunt descendentele indepartate ale mai multor cluburi mici de asigurare CASCO
care au fost formate de armatorii britanici din secolul XVIII. Acesta au fost infiintate de grupuri de
armatori, de obicei din zone geografice mici, care erau nemultumiti de scopul si costul asigurarii CASCO
furnizate de doua companii, si anume Royal Excahnge Assurance si London Assurance carora le-a fost
acordat, in anul 1720, un monopol statutar care excludea celelalte companii dintr-o astfel de afacere.
Cluburile CASCO erau in principal asociatii neincorporate sau cooperative ale armatorilor care se unisera
pentru a imparti cu ceilalti in parte riscurile lor CASCO pe o baza mutuala, fiecare fiind in acelasi timp si
asigurat si asigurator pentru ceilalti. Acesta inca este conceptul de baza al cluburilor P & I actuale in
ciuda faptului ca in prezent acestea sunt incorporate, astfel incat reprezentarea legala o face clubul si nu
membrii individuali care furnizeaza de fapt asigurarea.
Aceste cluburi CASCO timpurii erau foarte limitate, prietenoase, afacerii fiind deseori conduse numai de
un secretar sau un administrator sau cel mult de un mic comitet. Cluburile furnizau un spatiu imdeiat si
mijloace familiare pentru aranjarea asigurarii maritime. Cluburile operau deseori la un nivel foarte
personal, implicand oameni cu un interes comun in rezolvarea dificultatilor lor comune. Plata primei de
asigurare era avantajul armatorilor intrucat aceasta echivala efectiv cu o forma de asigurare pe credit cu
platile solicitate dupa ce reclamatiile trebuiau platite. Costurile de administrare ale acestor cluburi erau
foarte mici si aveau un caracter mutual, profitul nefacand parte din calculele de subscriere.
La inceputul sec. XIX cluburile CASCO au intrat intr-o perioada de declin, iar acest declin a fost
accelerat in 1824 de indepartarea monopolului care pana atunci favorizase pe Royal Exchange si London
Assurance. Cresterea ulterioara a competitiei a a vut un efect salutar asupra ratelor, termenilor de
acoperire si a serviciilor oferite de pietele comerciale si de asiguratorii Lloyd’s. Cluburile CASCO au
devenit mai putin necesare si desi mai exista cateva si astazi, partea acestora din piata totala nu este
semnificativa.
Aceasta perioada de declin a cluburilor CACO a coincis cu o crestere a raspunderilor care au fost impuse
armatorilor din sec. XIX. Astfel, aceasta perioada poate fi apreciata ca o perioada de mare schimbare si
progres economic, social si tehnologic care a condus la o crestere a marimii, complexitatii si valorii
navelor si marfurilor lor, cu o crestere ulterioara a expunerii la potentiale raspunderi pentru armatori.
Legea asigurarii maritime din 1745 (The Marine Insurance Act) proteja armatorii impotriva raspunderilor
lor pentru sumele in exces ale valorii navelor lor, iar in1836 instantele au hotarat ca un armator nu isi
poate recupera de la asiguratorii CASCO paguba suferita intr-o coliziune. Piata asigurarii a raspuns prin
furnizarea acoperirii doar pentru trei patrimi din astfel de cheltuieli pana la valoarea asigurata a navei care
lasa armatorul neacoperit pentru o patrime din astfel de cheltuieli impreuna cu orice raspundere in exces
de valoarea navei si raspunderile in legatura cu decesul, vatamarile corporale si avariile la obiectele fixate
sau plutitoare care nu intra sub incidenta definitiei unei nave.
In 1854 o statuare a limitarii raspunderii admitea ca toate navele valorau 15 lire sterline/tona dar in fapt
multe nave valoarea mult mai putin si, drept urmare, armatorii se aflau deseori in situatia de a plati
reclamatii in exces fata de valoarea propriilor lor nave. Intrucat cluburile CASCO erau in stare de declin,
armatorii au considerat necesara creerea unor asociatii similare dar cu un alt scop.
De la mijlocul sec. XIX a existat o crestere constanta a raspunderilor fata de terti impusa armatorilor
britanici. A devenit mult mai uzual pentru membrii de echipaj accidentati sa solicite despagubiri de la
angajatorii lor si reclamatiile persoanelor dependente de membrii de echipaj care au fost ucisi erau
facilitate de Lord Campbell’s Act ( legea Lordului Campbell) din 1846. Posibilitatea reclamarii de catre
pasageri a fost mult crescuta prin acelasi act si in acelasi timp prin numarul mare de pasageri care au
constituit suvoiul imigrantilor catre America de Nord si Australia in cea de-a doua jumatate a secolului.
La un an dupa Lord Campbell’s Act a fost promulgata o lege care oferea putere autoritatilor portuare de a
recupera paguba produsa instalatiilor portuare indiferent daca avaria a aparut ca rezultat al neglijentei din
partea armatorului sau nu. Cativa nai mai tarziu, Employers Liability Act (Legea Raspunderii
Angajatorilor) din 1880 a devenit prima dintr-un numar de legi care prevedea pentru despagubiri de
munca pentru angajatii, inclusiv membrii de echipaj, care au fost accidentati in timpul serviciului lor.
Deasemeni, armatorii au devenit din ce in ce mai constienti de insuficienta acoperirii asigurarii uzuale
disponibile. In cele din urma, in 1855, s-a format primul club de protectie. Acesta a fost Ship Owners
Mutual Protectiion Society, predecesorul Clubului P & I Britannia.
S-a intentionat ca acesta sa opereze ca un club CASCO mutual, dar pentru a acoperi raspunderile pentru
pierderea de vieti omenesti si vatamari corporale si, deasemeni, riscurile de coliziune excluse din politele
maritime uzuale, in mod deosebit excedentul peste limitele acelor polite. S-au format si alte asociatii
similare.
Pana in ultima jumatate a sec. XIX reclamatiile de marfa nu au constituit o problema serioasa pentru
armatori, dar in 1870, o nava numita WESTERNHOPE a esuat pe coasta Africii de Sud. Nava trebuia sa
ajunga cu marfa la bord la Cape Town, dar a facut mai intai o escala in Port Elizabeth, efectuand prin
urmare o deviere. Ca rezultat al acestei devieri, instanta a decis ca armatorii navei nu erau protejati de
exceptiile din contractul de transport si i-a tinut pe acestia raspunzatori pentru intreaga valoare a marfii.
Desi nava era intr-un club de protectie, ea nu se protejase impotriva acestei pierderi atata timp cat nu a
fost luata in considerare de regulile clubului. La putin timp dupa acest incident, o alta nava, EMILY, a
disparut impreuna cu marfa ca urmare a esuarii si, din nou, proprietarii marfii si-au recuperat in intregime
pierderile de la armatori, de aceasta data pe motiv ca pierderea a aparut nu ca rezultat al unui pericol
maritim ci datorita navigarii neglijente. Conosamentele in uz in acel moment oferea armatorilor protectie
numai impotriva unei liste restranse de pericole maritime care nu includea navigarea neglijenta.
Aceste cazuri, combinate cu valoarea crescuta a marfurilor transportate, a determinat multe cluburi sa
adauge o clasa de despagubire care sa furnizeze acoperirea nacesara. Prin urmare, majoritatea acestor
clase separate au fost combinate cu clasele rezervate pentru protectia initiala a riscurilor, iar astazi
distinctia dintre cele doua clase a disparut efectiv din cluburile P & I.
Desi toate cluburile P & I initiale s-au format in diferite localitati si orase din Regatul Unit al Marii
Britanii, ulterior cluburile s-au stabilit si astazi s-au dezvoltat in Scandinavia, in Statele Unite si in
Japonia. Majoritatea cluburilor importante sunt unite acum in Grupul International pentru reasigurare.
In plus, multe cluburi formate inital in Regatul Unit al Marii Britanii, relativ recent s-au re-stabilit in
locuri precum Bermuda si Luxembourg pentru a asigura liberate in controlul schimburilor valutare in
legatura cu fondurile lor reprezentand taxe sau prime platite de membrii lor, dar neutilizate inca pentru
plata reclamatiilor. Astfel de liberate este ceruta de armatorii din toate partile lumii dezvoltate si in curs
de dezvoltare care acum au calitate de adevarati membri internationali ai cluburilor mai mari.
Popularitatea sistemului de club de asigurare a riscurilor de raspundere fata de terti poate fi judecata din
faptul ca aproximativ noua din zece nave care traverseaza oceanul sunt asigurate in mod obisnuit de un
club P & I.
Cel mai mare Club P&I din lume, The United Kingdom Club, isi are originile in 1869 cand era
administrat de W Lamplough and Co. Cunoscut initial sub numele de United Kingdom Steamship Mutual
Association Limited, management-ul a fost preluat in 1885 de Thomas Robson Miller, nascut in
Newcastle in 1837, care a devenit armator inainte de a fi solicitat de un grup de armatori sa administreze
un club pentru riscuri CASCO. El a preluat managementul United Kingdom Club dupa ce s-a mutat la
Londra. Din 1924 intrarile in asociatie a totalizat 1200 de nave, cele mai multe nave sub pavilion
britanic, insumand 4,8 milioane GRT. Din 1939 aproximativ 1600 de nave au intrat in asociatie,
totalizand 7 milioane GRT, iar serviciul de management era compus din 28 persoane, inclusiv 4 parteneri.
Anii 1960 si 1970 au aratat cea mai dramatica crestere a tonajului intrat in asociatie, in deosebi din
Japonia, Uniunea Sovietica si China, dar probabil ar trebui mentionata in mod special intrarea flotei
romanesti in 1966. The United Kingdom Club este astazi cel mai mare din lumea asigurarilor, cu
aproximativ 100 milioane GRT.

Structura Clubului UK P & I

Clubul UK P & I are sediul social in Bermuda. Acest fapt ofera membrilor principalul avantaj ca venitul
datorat de fondurile Clubului este aproape in intregime liber de taxe si astfel nu exista nici o reevaluare a
bunurilor Clubului, Deasemeni, Clubul este liber sa investeasca in orice valuta doreste fara controlulul
schimbului.
Structura Clubului se imparte in doua – Clubul si managerii.
In ceea ce priveste Clubul, acesta este detinut si controlat de memebrii sai care sunt armatori sau
navlositori pe timp. Membrii aleg Directorii Clubului dintre membrii sai. Responsabilitatile Directorilor
includ : decizia polticii privind riscurile care ar trebui acoperite, ce reclamatii ar trebui platite si toate
problemele legate de conducerea generala a afacerii; de exemplu, cresterile generale ale primelor de platit
in fiecare an, primele suplimentare, Raportul si Conturile, politica de investitii, politica de reasigurare si
schimbarile regulilor.
Sa fii directorul unui Club care asigura cca 25 % din tonajul mondial este o responsabilitate serioasa. In
perioada relativ recenta, Clubul UK Pand I a avut si doi directori romani, Dl. Mihaila Corneliu si Dl. Clc
Serescu Mihai.
Clubul are nava din 70 de tari si 24 dintre acestea sunt reprezentate in Comitetul Directorilor. Directorii
nu sunt alesi de Manageri , nici de comitetul Directorilor, ci de membrii Clubului.
O alta parte a structurii unui Club o constituie Managerii care, in acest caz, sunt deasemenea situati in
Bermuda. Nu este posibil ca Clubul sa aiba avantajele conferite de sediul din Bermuda fara ca Managerii
sa fie situati tot acolo. Managerii din Bermuda sunt responsabili de acceptareaa noi nave in Club, de palat
reclamatiilor si de toate problemelor legate de intalnirile Directorilor ( 4 per an ). Investire banilor
Clubului este responsabilitatea biroului Managerilor din Isle of Man.
Restul muncii de administrare este delegata agentilor londonezi ai Clubului, Thomas R Miller P&I .
Aceasta munca consta din doua parti principale : contractarea asigurarii si gestionarea reclamatiilor.
Pe partea de asigurare, principalele aspecte sunt legate de termenii principali ai asigurarii, riscurile care
urmeaza sa fie acoperite si fransizele pentru fiecare risc, negocierea reinnoirii asigurarii pentru membrii la
inceputul fiecarui an de asigurare.
Gestionarea reclamatiilor presupune instrumentarea si negocierea lor, si, adeseori, emitera unei scrisori de
garantie care sa evite arestarea unei nave intrate in Club pentru o reclamatie acoperita. In afara unei
echipe de conducere, exista 7 sindicate, formate mai ales pe criterii geografice, care au gestinunea proriu
zisa a reclamatiilor.
O alta parte a structurii Clubului o constituie reteua de corespondenti raspandita in toate porturile lumii
care ofera protectia necesara comandantilor si armatorilor in cazul materializarii unor evenimente care pot
duce nastere la reclamatii acoperite de Club.
Cluburile au si o activitate educationala foarte dezvoltata publicand pentru beneficiul armatorilor
numeroase carti, brosuri si circulare referitoare la subiecte moderne de importanta nationala si
internationala in chestiuni care ar afecta drepturile si obligatiile armatorilor.

Principiile asigurarii mutuale

Pentru a analiza principiile asigurarii mutuale, trebuie sa vedem mai intai obiectivele acesteia.
Putem considera ca sunt patru obiective:
(a) ECHITATE
(b) ECONOMIE
(c) BUNA ANTICIPARE
(d) STABILITATE

Luand pe rand aceste obiective, obiectivul ECHITATII apare pentru a asigura faptul ca toti membrii
Clubului UK PandI sunt tratati in mod similar si corect cand se evalueaza limita contributiei lor la prime.
Astfel de evaluari sunt facut anual cand raportul reclamatii / prime al fiecarui membru este analizat si sunt
prezentate propunerile pentru reinoire la fiecare 20 februarie al fiecarui an.
Scopul fiecarei reinoiri este de a ajusta limita de prime ale fiecarui membru astfel incat aceasta este
masurata cu riscul pentru Club prezentat de acel mebru. Acesta se determina prin registrul de pierderi prin
compararea ratei pierderii efective a membrului dupa alocarea pentru recuperari de la Pool si reasigurarile
in exces cu rata sa acceptabila de pierdere. Prin formularea “alocarea pentru recuperari de la Pool si
reasigurarea in exces” se inteleg acele reclamatii care sunt in exces fata de propria retinere a Clubului si
cad sub incidenta Pool-ului si/sau reasigurarilor in exces.
Rata pierderii este astfel ajustata efectiv pentru a indeparta acele sume din rata pierderii. In acest moment,
nivelul retinut de Club satisface toate reclamatiile pana la US$ 5.000.000 pentru fiecare accident sau
eveniment. De fapt, Pool-ul cuprinde acele Cluburi PandI care formeaza Grupul International al
Cluburilor PandI. In cadrul Grupului fiecare dintre Cluburi contribuie la paguba acoperita a celorlalte
cluburi care se situeaza intre US$ 5.000.000 si US $ 30.000.000 . Asigurarea in exces de aceasta ultima
suma,este apoi cumparata ca un risc plasat prin mijloacele unui contract de reasigurare prin care Cluburile
pot obtine un nivel al acoperirii pe piata la ratele de prima care ar fi inaccesibile chiar si de celui mai
mare armator individual.
Intrucat Cluburile PandI ofera raspundere nelimitata, cu exceptia poluarii cu produse petroliere, orice
reclamatii care depasesc cel mai inalt nivel al contractului de reasigurare in exces cade sub incidenta
Pool-ului. Fiecare Club particiapnt in Pool poate face o solicitare ulterioara la Membrii sai de a acoperi
suma reclamatiei in discutie.
Revenind la evaluarea nivelului de prime, pentru a obtine pentru un memebru rata pierderii efective, se
imparte simplu totalul reclamatiilor platite si estimate la prima platita. Astfel de cifre sunt prezentate in
raportul Clubului intocmit in luna octombrie a fiecarui an si inaintat membrilor inainte de reinnoire.
Fiind evaluata proportia pierderii efective a unui membru, calculata pentru o perioada de peste opt ani,
aceasta cifra este comparata cu rata pierderii acceptabile. Rata pierderii acceptabile este proportia
procentuala a primei unui membru ramasa pentru reclamatii care se afla in limita retinuta a Clubului de
US$ 5.000.000 dupa deducerea cotei fiecarui membru din cheltuielile suplimentare ale Clubului. Aceste
cheltuieli suplimentare includ costul Clubului pentru reasigurare in Pool, costul fiecarui membru pentru
reasigurarea in exces a Grupului si cheltuielile de management si administrare.
Costul contractului de reasigurare in exces este calculat pe baza de centi per tona spre deosebire de
reasigurarea Pool-ului care este claculata in procent din costul total estimat. Astfel, un membru cu o rata
de prime scazuta va avea o rata mai scazuta a pierderii acceptabile. Aceasta intrucat costurile fixe ale
reasigurarii in exces reprezinta un procent mai ridicat al unei rate de prime mai scazute decat al unei rate
de prime ridicate.
Sa presupunem ca rata pierderii efective este mai ridicata decat rata pierderii acceptabile. Acest lucru ar
indica faptul ca va fi solicitata o crestere a ratelor de prime pentru anul de asigurare care urmeaza. In sens
contrar, daca rata pierderii efective este mai joasa decat rata pierderii acceptabile, acest lucru ar indica
faptul ca se poate face o reducere a ratelor de prime platite in avans.
Totusi, exista factori suplimentari care afecteaza decizia asiguratorilor cu privire la termenii si ratele
stabilite pentru reinnoire, iar acestia sunt:
(a) Ajustarile ratelor facute la reinnoirile precedente in contul istoricului daunelor.
(b) Efectul schimbarilor termenilor acoperirii
De exemplu, fransizele mai ridicate pot fi aplicate pentru a reduce ratele de prime sau aplicate ca
penalizare in plus fata de cresterea primelor
Un alt exemplu poate fi adaugarea de riscuri neasigurate anterior de armatori cu Clubul, de exemplu:
acoperire pentru 1 / 4 sau 4 / 4 pentru riscul de coliziune sau acoperire pentru avarie la obiecte fixate sau
plutitoare
Scopul este acela ca pentru o perioada de peste opt ani situatia individuala a unui membru poate fi
nesigura. Prin acest lucru intelegem ca suma primelor platite minus reasigurarile si cheltuielile poate fi
egala cu suma totala a reclamatiilor platite minus recuperarile reasigurarii. In termeni simpli, rata
pierderii efective trebuie sa fie cat mai aproape posibil de rata pierderii acceptabile.
(c) Deterioarea in anul precedent a totalului reclamatiilor.
Din statisticile Clubului reiese clar ca intr-o perioada de 12 luni intre reinnoiri, cifrele pentru anii de
asigurare individuali se pot deteriora considerabil. Acest fapt este in mod deosebit adevarat pentru anul
imediat precedent, dar poate afecta anii imediat urmatori. Reclamatiilor neraportate din anii anteriori se
vor notifica Clubului, iar noile reclamatii estimate vor fi ridicate fata de cele din anii anteriori. Aceasta va
afecta evident rata pierderii pentru o perioada mai mare si trebuie luata in considerare la fiecare reinnoire.
(d) Orice schimbari care au loc in natura comertului sau in structura flotei
De exemplu, ceea ce este la un moment dat o flota predominant formata din nave de marfuri generale se
poate schimba intr-una cu interest major in comertul cu marfuri vrac, rezultatul fiind ca asa numitele
reclamatii “cu coada lunga” se vor diminua si reclamatiiloe nu vor mai avea o istorie indepartata cum se
intampla anterior.
Prin “coada lunga” intelegem reclamatii ulterioare acumulate in anii precedenti, initial necunoscute sau
neraportate.
(e) Fluctuatii in totalul veniturilor Clubului datorita cresterii sau descresterii tonajului intrat si care, prin
urmare, afecteaza marimea veniturilor din prime.
Odata ce toti factorii au fost evaluati , ratele vor fi agreate cu membrii cu scopul de a echilibra prima
retinuta de Club pentru o flota cu niveluri de reclamatii preconizate in cadrul nivelului retinut de Club. O
crestere semnificativa a tonajului va furniza in scurt timp un venit din prime mai mare, dar binenteles
poate genera deasemeni mai multe reclamatii.
Odata ce reinnoirea a fost agreata si ratele si termenii stabiliti pentru noul an de asigurare, membrul poate
cumpara tonaj suplimentar de acelasi tip cu cel pe care deja l-a asigurat, iar ratele si temenii vor fi
bieneinteles similari.
Trebuie luati in considerare si alti factori cand se calculeaza aditionalele pentru o flota. Unul dintre
acestia este intocmirea politei de catre Directorii Asociatiei pentru navele “batrane” (“over-age”) – ( prin
cuvantul “ batrane” se inteleg navele cu varsta peste 10 ani). Politica Directorilor este ca navele “batrane”
nu pot fi acceptate in Asociatie pentru asigurare cu exceptia cazului in care Managerii sunt satisfacuti de
faptul ca membrul respectiv a dovedit o situatie buna cu nave de acelsi tip si varsta. Managerii solicita
acum ca orice nava cu varsta mai mare de 10 ani sa fie supusa unei inspectii de stare efectuata de unul
dintre inspectorii numiti de Club, preferabil inainte de intrarea in asigurare. Daca o nava nu intruneste
cerintele inspectorilor, este posibil ca intrarea in asigurare sa nu fie acceptata.
In ceea ce priveste cererile pentru obtinerea calitatii de membru depuse de armatorii care nu sunt deja
membrii ai Clubului, principiul navelor “batrane” are o importanta deosebita intrucat managerii trebuie sa
fie satisfacuti de faptul ca membrul care a facut cererea este un mamager de nava apt si competent,
capabil sa-si opereze navele intr-un mod profesionist. Managerii Clubului sunt tot timpul custode pentru
fondurile Clubului si pun acele fonduri in pericol daca accepta un membru incapabil care poate produce
pierderi considerabile pentru Asociatie.
Cel de-al doilea obiectiv este ECONOMIA. Este cel mai important in ceea ce priveste utilizarea venitului
din primele aduse de membrii. Managerii detin o echipa de investitii foarte loiala care analizeaza in mod
constant pozitia financiara a pietelor mondiale si investitile facute din fondurile Clubului. Venitul din
investitii este sporit in mod natural prin faptul ca o mare parte din costul anual este debitat in avans prin
asa numitele “advance calls” – prime in avans. Cand este platit promt, venitul furnizeaza echipei de
investitii a Clubului fonduri considerabile care urmeaza sa fie investite si sa produca venit suplimentr.
Acesta formeaza o parte a fondurilor Clubului si poate fi utilizat de Club pentru echilibrarea sumelor din
reclamatii. Intrucat echipa de investiti utilizeaza fondurile Clubului exista un grad de conservatorism. Nu
exista investitii pe piata actiunilor cu dobanda variabila si investitia este folosita pentru obtinerea de
obligatiuni si titluri de stat. In plus, exista o rezerva de valute tinute pastrate pentru a limita efectele
miscarilor bruste din orice valuta specifica.
Cel de-al treilea obiectiv al Clubului, BUNA ANTICIPARE, se refera la abilitatea asiguratorilor Clubului
de a depista viitoare tendinte si de a monitoriza orice evenimente in viitor. Aceasta este o abordare
obisnuita dobandita in multi ani de experienta.
Asiguratorii principali angajati acum la Thomas Miller & Co. din Londra au lucrat multi ani la
Departamentul de asigurare, fiecare fiind specializat pe o anumita zona geografica a lumii.
Abordarea obisnuita si buna anticipare arata evaluarea compensarilor primelor, individuala a
asiguratorului, cad de exemplu apar schimbari de termeni. Nu numai situatia inregistrarilor efectiva a unui
membru trebuie analizata cand au loc astfel de schimbari ci si experienta combinata cu statisticile
Clubului. Astfel de statistici se vor referi la tipurile particulare de reclamatie, tipurile de nave, de marfa si
zona de comert, oricare din acestea putand fi evaluata si discutata cu membrul respectiv pentru a se
ajunge la nivel de prime corect si si la conditiile corespunzatoare ale asigurarii (intrarii in Club).
Aceasta abordare se aplica deasemeni si in cazul reinnoirilor cand se analizeaza efectele cresterii sau
reducerii primelor aplicate la reinnoirea trecuta pentru a evalua cerintele de prime pentru anul urmator.
Pentru o imagine completa trebuie deasemeni facuta o alocare, estimare pentru reclamatii neraportate si
deteriorarea factorului aplicabil. Acest lucru este important intrucat acesti factori sunt luati in considerare
si calcul deoarece experienta asiguratorilor si aplicarea bunului lor simt poate afecta costul general al
acoperirii furnizate.
Este esentiala o estimare corecta si recenta a reclamatiilor raportate pana in acel moment. Fara estimari
corecte, asiguratorii nu vor fi capabili sa determine pozitia reala a raspunderii potentiale, iar stabilitatea
costului poate fi riscata.
Acesti factori sunt importanti pentru mentinerea controlului costului, dar trebuie retinut intotdeauna faptul
ca asigurarea pe principiul mutual impune solicitarea de prime suficiente pentru a suporta reclamatiile
aparute in anul urmator, avand drept ghid experienta anterioara a membrilor. Cand privim situatia
reclamatiilor unui membru pentru reinnoire, in general, anul curent nu este luat in considerare. Aceasta
intrucat la momentul desfasurarii inregistrarilor, de obicei la 20 octombrie a fiecarui an, din acel an de
asigurare au trecut douar sase luni (anul de asigurare P&I este intre 21 februarie al unui an pana la 21
februarie al anului urmator).
Totusi, asiguratorii Clubului pot studia detaliile acelor reclamatii platite si a estimarilor aparute ale
Asociatiei si le pot compara cu anii precedenti in orice moment. Aceasta indica daca exista sau nu o
tendinta crescatoare a reclamatiilor. In acest caz, ar trebui luat in considerare de catre Directori un alt
factor cand se hotaraste daca se aplica sau nu o crestere generala a tuturor nivelurilor de primelor pentru
anul urmator. In aceasta privinta, un alt factor pe care acestia ar trebui sa il ia in considerare este nivelul
inflatiei din tarile preponderent industriale si o incercare de a evalua cresterea posibila din anul viitor
necesara pentru a suporta reclamatiile de raspundere. Cu toate acestea, procentul valorii inflatiei a devenit
clar ca in multe zone ale lumii in care o reclamatie a fost platita de Club acum doi ani astazi ar putea, in
aceleasi circumstante, sa conduca la o reclamatie pentru o suma dubla su tripla decat cea solutionata.
O astfel de crestere a ratelor primei poate deasemeni sa fie aplicata si nivelurilor fransizelor. Datorita
inflatiei reclamatiilor, in final fransizele ar putea sa nu ai nici un efect daca sunt mentinute la nivelurile
lor initiale. Aceasta ar insemna ca un membru individual ar plati eventual o prima mai mare intrucat
efectul fransizei ar fi erodat. Orice crestere generala numai a primei nu ar tine pasul cu efectul ratei sau
fransizei initiale.
Oricum, importante astazi sunt reclamatiile aparute dar neraportate pentru care trebuie facuta alocarea in
venitul primelor. Aceasta este in plus fata de cresterea semnificativa a sumei reclamatiilor platite in anii
de asigurare specifici. Experienta arata ca la sfarsitul fiecarui an de asigurare, din cheltuielile planificate,
un mic procent este reprezentat de reclamatiile platitie. Un procent mai mare reprezinta reclamatiile
estimate, impreuna cu cele aparute dar neraportate, cand privim derularea anului de asigurare intr-o astfel
de faza incipienta.
Cela de-al patrulea obiectiv al Clubului este STABILITATEA. Cele doua metode disponibile Clubului
sunt reasigurarea corecta si rezervele prudente.

Atata timp cat ne referim la reasigurari, trebuie sa mentionam nivelul retinut in raspundere al Clubului de
US$ 5.000.000 peste care reclamatiile cad sub incidenta Grupului International (Pool) si ale contractului
de reasigurare al Grupului.
Grupul International al Cluburilor P&I este alcatuit din cele mai mari Cluburi P&I din lume, cluburi care
actioneaza pe baza de mutualitate :
1. The American Steamship Owners Mutual Protection and Indemnity Association
2. Assuranceforeningen Card
3. Assuranceforeningen Skuld
4. The Britannia Steam Ship Insurance Association Limited
5. The Japan Ship Owners Mutual Protection and Indemnity Association
6. The Liverpool and London Steamship Protection and Indemnity Association Ltd.
7. The London Steamship Owners Mutual Insurance Association Limited
8. The North of England Protecting and Indemnity Association Limited
9. The Shipowners Mutual Protection and Indemnity Association (Luxemburg)
10. The Standard Steamship Owners Protection and Indemnity Association Limited
11. The Steamship Mutual Underwriting Association Bermuda Ltd
12. Sveriges Angfartygs Assurans Forening (Suedia)
13. The United Kingdom Mutual Steamship Assurance Association (Bermuda) Ltd.
14. The West of England Ship Owners Mutual Protection and Indemnity Association (Luxemburg).
Pool-ul alcatuit din Cluburile cuprinse un Grupul International pune la dispozitie fonduri cand sunt
solicitate pentru a suporta reclamatiile cuprinse intre US$ 5.000.000 si 30.000.000. Dupa aceasta, Grupul
aranjeaza asigurarea in exces, dirijta de piata londoneza. Unul dintre beneficiile majore pentru membrii
Clubului unei reasigurari Pool este acela ca banii pentru acest nivel de reasigurare sunt retinuti de insasi
Clubul. Aceasta permite Clubului sa aiba beneficiu prin generarea de venit pentru investitii din prime care
este retinut pana in acel moment in care are loc o contributie a Pool-ului la reclamatii. In plus, nu exista
nici un element de profit care ar putea aparea daca ar fi implicati asiguratori comerciali.
Este important ca totusi aceasta este o reasigurarea asupra careia fiecare Club mentine controlul strict al
reclamatiilor pana cand contributia ficarui Club individual la Pool depinde in parte de acea situatie
proprie a Clubului a reclamatiilor la nivelului Pool-ului. Un alt factor care contribuie la costul reasigurarii
in Pool este reprezentat de propriul venit din prime ale fiecarui Club individual si tonajul brut intrat. Fiind
cel mai mare, UK Club contribuie la 27% din reclamatiile care cad sub incidenta reasigurarii Pool-ului.
Cand o reclamatie depaseste US$30.000.000, contractul de reasigurare in exces este disponibil pentru un
accident sau eveniment aditional de US$ 2,03 miliarde ( suma calculata ca fiind limita de raspundere
conform Conventiei de Limitare din 1976), cu exceptia reclamatiilor de poluare cu produse petroliere
care sunt limitate la US$ 1.000.000.000 pentru orice accident sau eveniment. Costul acestuia este calculat
in centi per tona bruta.
Intrarea mutuala in Clubul UK PandI este bineninteles pe o baza nelimitata, cu exceptia reclaamtiilor de
poluare cu produse petroliere. Daca o reclamatie depaseste US$ 2,03 miliarde , atunci intra sub incidenta
reasigurarii supliimentare, a asa numitei reasigurari elvetiene si a fodului de catastrofa pana la limta de
US$ 4,25 miliarde si daca si aceasta suma este depasita, atunci costul de recuperare intra din nou sub
incidenta Pool-ului. Fiecare Club individual poate, cand este cazul, sa perceapa o “prima de catastrofa”
pentru fiecare din membrii sai. Totusi, Clubul UK reduce riscul unei astfel de eventualitati in doua
moduri. Primul, prin utilizarea partii din venitul pentru investitii obtinut din fondurile de rezerva pentru
catastrofa. Clubul UK PandI a cumparat protectie de reasigurare in exces de US$ 2,03 miliarde. Aceasta
este cunoscuta ca asigurare excedentara (“overspill insurance”).
In al doilea mod, Asociatia trebuie sa utilizeze insasi Fondul de Rezerva pentru Catastrofa. Aceste a fost
in anul 2000 de US$ 1.000.000.000. Membrii Clubului UK sunt protejati pana la US$ 3,3 miliarde pana
la care este considerata o “cerere de catastrofa”.
In plus fata de Rezerva de Catastrofa exista un alt cont de rezerva cunoscut cub numele de Cont de
Incertitudine. Acest cont este in prezent de aproximativ US$ 576.000.000. Principalul scop ale contului
de incertitudine a fost de a proteja memebrii de fluctuatii neprevazute ale nivelului despagubirilor
suplimentare die la un an de asigurare la altul.
Desi scopul sau initial a fost de a finanta orice scadere a venitului in anii in care reclamatiile au atins un
nivel neasteptat de mare, experienta recenta in domeniul reclamatiilor a aratat cresteri dramatice a
sumelor platite si estimate. Daca experienta din trecutul apropiat impune o tendinta pentru viitor, atunci
nu ne va surpinde o crestere a despagubirilor suplimentare. Totusi, contul de incertitudine va continua sa
fie utilizat atata timp cat Directorul il considera potrivit pentru echilibrarea anilor de asigurare individuali.
La inchiderea unui an de asigurare exista doua incertitudini majore. Unu, marimea venitului pentru
investitii care in viitor va fi datorat in anul de asigurare si doi, suma totala care va fi platita in legatura cu
reclamatiile cunoscute impreuna cu cele aparute dar neraportate. Contul de incertitudine opereaza cu
prima incertitudine prin trasferarea in anul de asigurare a unei sume egale cu cea estimata pentru venitul
pentru investitii viitoare. De fapt, acesta cumpara tot anul de asigurare si deci actioneaza ca un
reasigurator 100%. In schimb, tot ceea ce se primeste sub forma de venit, intra in contul de incertitudine.
In ceea ce priveste cea de-a doua incertitudine, anul de asigurare este echilibrat la incheiere printr-un
transfer catre sau din contul de incertitudine a surplusului sau deficitului anticipat la momentul inchiderii.
Cresterile sau reducerile viitoare ale nivelurilor anticipate ale reclamatiilor din anul de asigurare sunt apoi
compensate prin transfer corespondent din sau catre contul de incertitudine.
Prin aceste mijloace, cresterea contului de incertitudine poate fi foarte rapida. El primeste venit pentru
investitii din propriile sale fonduri si din cele ale anilor de asigurare incheiati.
Acesta este scopul fervent al Clubului UK PandI pentru a-si mentine membrii existenti prin contact direct
si prin intelegerea nevoilor armatorilor din partea Clubului si prin faptul ca Clubul explica cu grija si in
intregime motivele actiunilor sale si detaliaza rezultatele sale, filozofia si practicile sale.
Indiferent ca un membru al Clubului UK PandI este un armator mic sau mai mare, filozofia Clubului in
ambele situatii in ceea ce priveste subscrierea si reglemetarea litigiilor este aceeasi iar echitatea,
mentionata in obiectivele initiale, este mentinuta pentru toti.
Clubul UK PandI este cel mai mare club din lume, fiind de doua ori mai mare decat orice Club si are o
reputatie ca lucreaza corect, indiferent ca sunt armatori mari sau mici. Dezvoltarea Clubului si
continuitatea structurii membrilor sai peste ani credem ca este rezultatul satisfactiei obtinute din partea
Clubului UK PandI.
Concluzionand putem spune ca principiul mutualitatii se manifesta in cluburi astfel :
Suma necesara pe anul de asigurari = prime + venituri din investitii – cheltuieli.
Prime + venituri din investitii = acoperirea daunelor + cheltuieli.
Trebuie mentionat ca in lume au aparut si Cluburi care nu lucreaza pe principiul mutualitatii, cum ar fi
British Marine Mutual Insurance Association Ltd, The Ocean Marine, Ingostraht. Aceste cluburi, cu toate
ca acopera aceasi gama de riscuri ca si cluburile clasice, percep o prima fixa care se negociaza cu fiecare
armator in parte, retin in raspundere proprie un nivel foarte mic iar restul raspunderii o reasigura pe piata
reasigurarilor. Aceste Cluburi urmaresc, in mod declarat, si elementul profit.