Limbajul corpului și minciuna

Limbajul corpului este o formă de comunicare non-verbală. Prin poziția corpului,

gesturi, expresia facială, mișcarea ochilor, mișcarea mâinilor, etc, oamenii comunică cu
interlocutorul lor fără să își dea seama. Când avem o discuție față în față cu cineva,
transmitem mult mai mult decât doar informație, prin limbajul nostru corporal ne facem
accesibii emoțional, transmitem mai mult decât dorim să transmitem. Astfel, trimiterea și
uneori chiar și interpretarea acestor mesaj e se realizează aproape în întregime în
subconștientul nostru. Interacțiunea depinde în mare parte de limbajul nonverbal, de
manifestarea emoțională a celuilalt. Astfel, într-o discuție ce are loc față în față cu
interlocutorul nostru, avem șanse mult mai mari să evaluăm corect dacă acesta ne spune
adevărul sau ne minte.
Minciuna este un subiect dezbătut încă din cele mai vechi timpuri de psihologi,
teologi, juriști și filosofi. S-a încercat de-a lungul timpului să se găsească o schemă de
realizare a minciunii, mai exact să se afle care sunt cauzele care determină o persoană să
mintă, dar mai ales care sunt formele de manifestare ale minciunii. Acest subiect este în
continuă dezbatere, iar de-a lungul timpului s-au inventat diferite metode de detectare a
minciunii.
Mizând pe faptul că o persoană care minte o să fie demascată de propriul limbaj
corporal, au fost inventate diverse metode care să ne ajute să depistăm minciuna, metode care
au plecat de la premisa că limbajul corporal ne poate indica cât de sinceră este o persoană:
“Vechile instituţii juridice au pus în aplicare metode şi tehnici de detectare a minciunii. Multe
practici de acest fel se sprijineau pe credinţa că actul de a minţi determină modificări
fiziologice şi reacţii corporale care scapă controlului conştient.” 1
Minciuna este un păcat foarte mare din punct de vedere al codurilor moralității
religioase. Inclusiv una dintre cele zece porunci interzice minciuna: „Să nu mărturisești
strâmb împotriva aproapelui tău.” Lasând deoparte aspectul religios al problemei, mărturia
mincinoasă sau falsul în declarații se pedepsesc din punct de vedere legal. Sigur, depinde de
natura minciunii, nu orice minciună se pedepsețte din punct de vedere legal, însă orice
minciună trebuie evitată.

1
Alexandru Ofrim, FARMECUL DISCRET AL PATINEI și alte mici istorii culturale, pag. 29.

1
 Pentru a demasca falsul în declarații, atât metodele de detectare din cele mai vechi
timpuri a minciunii, cât și metodele folosite și în zilele noastre pleacă de la același principiu
de bază și anume, mizează pe faptul că mincinosul se trădează singur prin manifestări
corporale, pe care nu le realizează sau nu le poate controla. Acesta este principiul de
funcționare pe care se bazează inclusiv poligraful modern (detectorul de minciuni). De-a
lungul timpului au fost mai mulți savanți care au efectuat cercetări asupra acestei probleme:
“Un precursor este considerat celebrul medic italian Cesare Lombroso, care pretindea (1895)
că a descoperit o corelaţie între sporirea frecvenţei pulsului, creşterea presiunii arteriale şi
răspunsurile mincinoase. În 1897, medicul B. Sticker ataşează electrozi pe degetele mâinilor
şi pune pe seama minciunii sporirea conductivităţii electrice a pielii. Şi alte funcţii fiziologice
sau părţi ale corpului au fost ţinta testelor de descoperire a minciunii: respiraţia, vocea,
frecvenţa clipitului din ochi, contractarea pupilei. În cele din urmă, criminologul american L.
Keller (1924) combină toate instrumentele de până atunci, realizînd un prototip al
poligrafului modern.”2
Din necesitatea de a găsi o modalitate de recunoștere a minciunii și de
pedepsire a acesteia din punct de vedere juridic, testul poligraf a ajuns să fie folosit inclusiv
ca probă în instanță, deși acuratețea rezultatelor este încă deosebit de controversată. Totuși,
poligraful este folosit din ce în ce mai puțin, însă cercetările în domeniu continuă cu o nouă
generație de detectoare: “Noua generaţie de detectoare de minciuni are ca punct de plecare
cercetările din domeniul neuroştiinţelor şi al imageriei medicale. Minciuna este acum căutată
în structura şi în activitatea creierului. Spunerea unei minciuni ar lăsa adevărate urme în
creierul nostru, prin activarea anumitor zone din cortexul prefrontal, vizibile cu ajutorul
tomografului. Neurodetecţia minciunii este încă la început, dar deja stîrneşte frisoane, fiind
văzută ca un instrument de urmărire de tip orwellian.”3 Astfel, dorința de a putea citi
gândurile și de a afla adevărul este un stimul continuu pentru realizarea cercetărilor și
progresarea în domeniu. Subiectul a devenit deosebit de mediatizat, existând diferite carți, dar
și cursuri menite să ne ajute să descifrăm limbajul corporal și să reușim să detectăm și ce ne
comunică involuntar, inconștient interlocutorul nostru. Fața este considerată unul dintre
punctele cheie în limbajul corporal, dar și acest aspect nu este aplicabil tuturor tipurilor de
persoane, depinde de mimica fiecăruia. Există persoane deosebit de expresive, pe fața cărora
poți să citești tot ce gândesc, fără ca ei măcar să își dea seama că își expun emoțiile și

2
Alexandru Ofrim, FARMECUL DISCRET AL PATINEI și alte mici istorii culturale, pag. 31.
3
Alexandru Ofrim, FARMECUL DISCRET AL PATINEI și alte mici istorii culturale, pag. 32.

2
persoane foarte calculate, care reușesc să își controleze în mare parte emoțiile, având astfel un
limbaj corporal mai greu de descifrat.
Minciuna și modurile de a o detecta, rămân subiecte controversate, unde mai este mult
de cercetat și de descoperit. Unicitatea fiecărui om în parte complică foarte mult studiul
cercetătorilor, deoarece nicio regulă nu este universal valabilă, fiecare om având propriul
mod de a reacționa când este pus în diferite situații limită. Astfel, subiectul rămâne în
continuare o provocare pentru cercetători, deoarece, minciuna “are o sută de mii de fețe și un
câmp nemărginit”, după cum a spus Montaigne.

.
BIBLIOGRAFIE:
1. Alexandru Ofrim, FARMECUL DISCRET AL PATINEI și alte mici istorii culturale, Ed. Humanitas,
2019.