Implicații neuropsihologice în cazul persoanelor fără capacitatea de a recunoaște fețe

umane

Chișcaru Ioana
Mai, 2017
Anul I, grupa 5
 1. Introducere

“Percepția constă într-o cunoaștere a obiectelor și fenomenelor în integritatea lor și în

momentul când ele acționează asupra organelor senzoriale”.(Cosmovici, A., 1996) Aceasta se
referă la modul în care sunt interpretate și înțelese mesajele care vin de la organele senzoriale.
Cu alte cuvinte, percepția este și “mijlocul prin care informațiile sunt achiziționate din
mediul înconjurător cu ajutorul organelor de simț și prin care acestea sunt transformate în
experiența obiectelor, evenimentelor, sunetelor, gusturilor etc”.(apud Roth, 1986)
În același timp, se poate spune că acest proces al percepției este asemănător pentru
majoritatea oamenilor, lucru care definește lumea ca o “realitate comună”. Atât valorile
culturale, cât și experiența anterioară, motivația, memoria sau emoțiile pot influența procesul
percepției.
Comparativ cu senzațiile, percepțiile sunt:
- inferențiale (permit indivizilor să completeze informatia care lipseşte din senzatiile
brute);
- categoriale (ajută oamenii să plaseze în aceeaşi categorie senzatii aparent diferite pe
baza unor trăsături comune);
- relaționale (oferă prilejul comparării fiecărui stimul cu toti ceilalţi aflati în mediul
înconj urător);
- adaptative (servesc indivizilor pentru a-şi centra atentia asupra aspectelor mai
importante ale stimulilor şi pentru a le ignora pe cele mai putin importante);
- automate (se produc de la sine, spontan, fără participarea conştiinţei), deși, în unele cazuri,
anumite percepții presupun timp, efort, insistări pe acestea, demonstrându-le, astfel, cacarterul
conștient;
- fondate pe cunoştințele anterioare (experiențele relativ asemănătoare rezultate în
urma percepțiilor trecute influenţează modul actual de percepere)

2. Legile percepției

Continuând, se impun a fi menționate legile percepției. În primul rând, în teoria

imaginii sau semnului, Helmholtz evidențiază necesitatea experienței anterioare, având în
vedere faptul că imaginea care se formează pe retină este bidimensională. Fără această
experiență, învățare și memorie, nimic din ceea ce oamenii văd nu ar avea vreun sens. Mai
mult, fiecare imagine care ajunge la retină trebuie să reprezinte un semn în concordanță cu
informația observatorului.
Cea de-a doua teorie este cea a lui Gibson, teoria percepției directe, care se
poziționează oarecum în opoziție cu cea a lui Helmholtz. Acesta afirmă fapul că oamenii sunt
predeterminați genetic și biologic să dea sens percepțiilor, lucru care ar explica motivul pentru
care nou-născuții se pot descura destul de bine în interacțiunea cu stimulii externi. În acest fel,
aceste mecanisme înnăscute permit perceperea corectă a unor caracteristici precum forma,
distanța și mărimea obiectelor.
Psihologii gestaltiști au remarcat tendința oamenilor de a-și organiza percepția ca
întreg, în conformitate cu motto-ul pe care aceștia îl urmau, și anume “întregul este mai
important decât suma părților”. Prin urmare, au dezvoltat anumite principii de organizare:
1. Figură- fond: în cazul unui stimul vizual, ce este în centrul atenției este figura,
obiectul, iar restul elementelor constituie fondul percepției.
2. Proximitatea: obiectele apropiate tind a fi percepute împreună
3. Continuitatea: percepția liniilor sau punctelor care formează linii drepte sau curbe
converge spre unirea căilor pe care acestea merg
4. Similaritatea: obiectele asemănătoare sunt percepute împreună
5. Închiderea: obiectele incomplete tind să fie percepute ca fiind complete
Oamenii percep lumea exterioară ca fiind constantă, de acest lucru ocupându-se
percepțiile. Prin urmare, constantele perceptive explică modul în care imaginile de pe retină
nu își schimbă forma și mărimea în funcție de unghiul sau distanța de la care sunt privite.
Constanța mărimii oferă informații despre legătura dintre dimensiunea obiectelor și distanța
dintre ele și ochi. În al doilea rând, constanța formei se referă la faptul că forma obiectului
rămâne constantă, deși imaginea retinală se schimbă. Constanța culorii aduce în prim plan
faptul că indiferent de lumină sau alți factori de mediu, culorile nu se schimbă. Nu în ulimul
rând, se evidențiază faptul că strălucirea obiectelor nu depinde de intensitatea luminii în care
acestea sunt văzute.

3. Recunoașterea feței umane

În cadrul percepțiilor, recunoașterea feței umane are un rol foarte important, în primul
rând pentru că este nevoie de această abiltate în viața cotidiană, dar și pentru că aceasta
presupune activarea unor mecanisme diferite față de cele folosite în recunoașterea obiectelor.
În plus, numărul cercetărilor legate de abilitatea de recunoaștere a feței sau a trăsăturilor
acesteia a crescut considerabil, prin urmare, acest domeniu ia amploare și merită a-i fi
acordată atenția cuvenită.
În acest sens, există două teorii care stau la baza recunoașterii faciale: modelul
informațiilor configurale și modelul lui Bruce și Young.
În modelul informațiilor configurale, se pune accentul pe două tipuri de date care ajută
la recunoaștere:
1. Informații despre trăsăturile individuale ale feței, cum ar fi culoarea ochilor
2. Informații despre configurația elementelor care alcătuiesc figura umană și despre
aranjarea lor în spațiu, de exemplu, situarea gurii față de nas
Modelul lui Bruce și Young relevă faptul că procesul recunoașterii presupune mai
multe tipuri de informații, nu doar cele strict legate de perceperea elementelor feței, mai exact,
se pune accentul nu doar pe procesarea ascendentă, cât și pe cea descendentă. Se remarcă un
sistem format din trei componente:
1. Unitățile de recunoaștere a elementelor faciale, care sunt activate de prezența feței și
conțin informații legate de elementele feței și informații configurale despre fețele familiare
2. Nodurile de identitate personală, care conțin informații autobiografice și semantice
cu privire la persoanele familiare și contextul întalnirii lor
3. Unități cu informații semantice, care conțin numele persoanei și informații
semantice despre aceasta sau care nu au legătură cu informațiile autobiografice
Cei doi au precizat faptul că procesul finalizat de recunoaștere facială se produce la
nivelul nodului de identitate personală, având în vedere caracterul de liant al acestuia.
Afecțiunea regăsită în principal la nivelul recunoașterii faciale este prospagnozia și
constă în incapacitatea de a recunoaște fețe umane familiare, în forma ei cea mai gravă
ajungându-se la nerecunoașterea propriei fețe în oglindă sau fotografii.

4. Prospagnozie?!

Numită și orbire a feței, prospagnozia este o tulburare cognitivă a percepției fețelor

umane, fie ele familiare sau nu, în care abilitatea de a le recunoaște este afectată, în ciuda
faptului că alte aspecte ale procesării vizuale, cum ar fi recunoașterea obiectelor sau alte
funcții ale gândirii, ca abilitatea de rezolvare a problemelor rămân intacte. Termenul provine
din greacă, unde “prosopon”= față, iar “agnosia”= nerecunoaștere.
 Există două mari tipuri de prospagnozie, și anume cea dezvoltată în timp, dobândită
prin leziuni la nivelul girusului fusiform din lobul temporal al encefalului, în special emosfera
dreaptă și cea congenitală, apărută în urma defectelor fătului din timpul dezvoltării
intrauterine. Alte cauze mai puțin comune care duc la această tulburare sunt intoxicație cu
monoxid de carbon, lobectomie temporală, encefalită, Parkinson sau Alzheimer.
Nu a fost găsit un tratament pentru prospagnozie, pacienții fiind nevoiți să recurgă la
informațiile provenite de la alți stimuli pentru a recunoaște persoanele, cum ar fi
îmbrăcăminte, culoarea părului, culoarea pielii sau vocea.
Numeroase experimente și studii au arătat faptul că pacienții care suferă de
prospagnozie tind să se axeze pe elemente precum culoarea părului, liniile periferice ale feței,
gura și bărbia pentru a putea recunoaște o față. Mai mult, aceștia evită contactul vizual în
cadrul relațiilor interumane.
Dalrymple(2014) argumentează selectivitatea prospagnoziei în ceea ce privește fețele
umane prin exemplul unui bărbat de vârstă mijlocie care, în urma unei serii de atacuri
cerebrale, a devenit prospagnozic și, dintr-un om de profesie, a devenit cioban. Cu timpul, el a
ajuns să își recunoască majoritatea oilor, dar nu a putut recunoaște nici o față umană. Prin
urmare, experimentul care i-a fost propus a constat în scopul acestuia de a recunoaște fețe ale
unor oameni celebri, fețe ale propriilor oi, fețe familiare și fețe ale unor oi “străine”. Au
comparat performanțele sale cu a altor ciobani potriviți ca vârstă, iar aceștia au obținut scoruri
moderate, dar s-au descurcat mai bine la recunoașterea fețelor umane decât ale oilor. La polul
opus, subiectul vizat a obținut scoruri mai mari în cadrul recunoașterii fețelor oilor decât ale
oamenilor. Acest experiment dorește să demonstreze faptul că deficiența de recunoaștere
prezentă în acest caz nu afectează și alte mecanisme de recunoaștere ale modelelor similare
din punct de vedere vizual, ci doar acelea de recunoaștere a feței umane.
Experimentul făcut în cadrul Institutului de Tehnologie din Massachusetts se axează,
în schimb, pe numărul de repetări necesar unei persoane prospagnozice să recunoască un chip
uman. Acesta a relevat faptul că persoanele sănătoase aveau nevoie de aproape două ori mai
puține repetări, explicații, informații. În comparație cu acestea, persoana care sufereau de
prospagnozie solicitau mult mai multe informații pentru a atinge scopul experimentului și
pentru a ajunge la aceeași performanță ca subiecții sănătoși. Cu toate acestea, bias-ul principal
al acestui experiment a constat în faptul că pacienta s-a axat în mod special pe conturutile
exterioare ale feței și pe gură și bărbie pentru recunoașterea fețelor umane, contrastând cu
tendința normală de a analiza ochii, în acest caz, ochiul stâng ca element principal definitoriu.
În același timp, pacientei i-au trebuit trei ore pentru a definitiv procesul experimental, pe
langă persoanele sănătoase, care au avut nevoie doar de zece minute.

5. Concluzie

Este dificilă chiar și definirea prospagnoziei în întregimea sa, sau creionarea unor
răspunsuri bine definite în legătură cu rezultatele experimentelor de până acum. Prin urmare,
se remarcă nevoia de cercetare a acestei afecțiuni, împreună cu efectele mai profunde ale
acesteia asupra vieții cotidiene, dar și asupra celorlalte mecanisme din creier care por fi
afectate împreună cu girusul fusiform.
 Bibliografie:
1. Cosmovici, A. (1996), Psihologie generală, editura Polirom, Iași
2. Miclea, M. (1999), Psihologie cognitivă, editura Polirom, Iași
3. Zlate, M. (1999), Psihologia mecanismelor cognitive, editura Polirom, Iași
4. Zlate, M. (2000), Introducere în psihologie, editura Polirom, Iași
5. Lueschow A, Weber JE, Carbon C-C, Deffke I, Sander T, Grüter T, et al. (2015)
The 170ms Response to Faces as Measured by MEG (M170) Is Consistently
Altered in Congenital Prosopagnosia.
6. Gruter, T et al. Neural and genetic foundations of face recognition and
prosopagnosia. J Neuropsychol 2: 79-97 (2008).
7. Sarah Bate & Jeremy J. Tree (2017) The definition and diagnosis of developmental
prosopagnosia, The Quarterly Journal of Experimental Psychology.
8. KA Dalrymple, Dartmouth College, Hanover, NH, USA, Prosopagnosia, 2014
9. Constantin Rezlescu, Department of Cognitive, Perceptual and Brain Sciences,
University College London, London, UK, David Pitcher, Laboratory of Brain and
Cognition, National Institute for Mental Health, Bethesda, MD, USA, and Brad
Duchaine, Department of Psychological and Brain Sciences, Dartmouth College,
Hanover, NH, USA, Acquired prosopagnosia with spared within-class object
recognition but impaired recognition of degraded basic-level objects, 2012
10. Tirta Susilo and Bradley Duchaine, Advances in developmental prosopagnosia
research, 2013
11. Jessica Royer and Caroline Blais, Université du Québec en Outaouais, Frédéric
Gosselin, Université de Montréal, Justin Duncan, Université du Québec en Outaouais
and Université du Québec À Montréal Daniel Fiset, Université du Québec en
Outaouais, When Less Is More: Impact of Face Processing Ability on Recognition of
Visually Degraded Faces, 2015
12. Jean-Jacques Orban de Xivry, CESAME and laboratory of Neurophysiology,
Universite catholique de Louvain, Louvain-la-Neuve, Belgium, Meike Ramon,
Philippe Lefevre and Bruno Rossion, Department of Cognitive Development and
Laboratory of Neurophysiology, Universite catholique de Louvain, Louvain-la-Neuve,
Belgium, Reduced fixation on the upper area of personally familiar faces following
acquired prosopagnosia, 2008
13. Roberto Caldara, University of Glasgow, Philippe Schyns, University of Glasgow,
Eugene Mayer, Hopitaux Universitaires de Geneve, Marie L. Smith, University of
Glasgow, Frederic Gosselin, Universite de Montreal and Bruno Rossion, University of
Louvain, Does Prosopagnosia Take the Eyes Out of Face Representations? Evidence
for a Defect in Representing Diagnostic Facial Information following Brain Damage,
2005