UNIVERSITATEA CREŞTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR”

FACULTATEA DE DREPT CLUJ-NAPOCA

CATEDRA DE DREPT PUBLIC

NOTE DE CURS
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Prof. univ. dr. Gheorghe Boboş

Cluj-Napoca
2008
 CUPRINS

CAPITOLUL I .......................................................................................................................................... 4
NOŢIUNEA DREPTULUI ......................................................................................................................... 4
l. SENSURILE ŞI ETIMOLOGIA TERMENULUI "DREPT". SENSUL FILOSOFIC ŞI SENSUL JURIDIC
AL TERMENULUI................................................................................................................................ 4
2. DREPTUL CA OBIECT DE STUDIU AL ŞTIINŢEI ........................................................................... 5
3. TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI CA PARTE COMPONENTĂ A ŞTIINŢELOR JURIDICE ........ 6
4. CUNOAŞTERE ŞI LIMBAJ ÎN ŞTIINŢELE JURIDICE ...................................................................... 9
5. METODOLOGIA STUDIERII PROBLEMELOR STATULUI ŞI DREPTULUI................................... 11
INDICAŢII BIBLIOGRAFICE ............................................................................................................. 14
CAPITOLUL II ....................................................................................................................................... 15
SISTEMUL DREPTULUI ........................................................................................................................ 15
l. UNITATEA ŞI DIVERSITATEA NORMELOR DE DREPT. INSTITUŢIA JURIDICĂ ŞI RAMURA DE
DREPT ............................................................................................................................................... 15
A. INSTITUŢIA JURIDICĂ ............................................................................................................. 16
B. RAMURA DE DREPT ................................................................................................................. 16
2. EVOLUŢIA ISTORICĂ A SISTEMULUI DE DREPT. DREPTUL PUBLIC ŞI DREPTUL PRIVAT .... 17
3. RAMURILE DREPTULUI ............................................................................................................... 19
4. DREPTUL INTERN ŞI DREPTUL INTERNAŢONAL ...................................................................... 22
CAPITOLUL III ...................................................................................................................................... 24
IZVOARELE DREPTULUI ..................................................................................................................... 24
1. NOŢIUNEA DE IZVOR AL DREPTULUI ........................................................................................ 24
2. CUTUMA CA IZVOR DE DREPT ................................................................................................... 25
3. LEGEA CA IZVOR DE DREPT ....................................................................................................... 27
4. JURISPRUDENŢA CA IZVOR DE DREPT ...................................................................................... 29
5. DOCTRINA CA IZVOR DE DREPT ................................................................................................ 30
6. CONTRACTUL NORMATIV CA IZVOR AL DREPTULUI .............................................................. 32
INDICAŢII BIBLIOGRAFICE ............................................................................................................. 35
CAPITOLUL IV...................................................................................................................................... 36
NORMA JURIDICĂ................................................................................................................................ 36
1. NORMELE JURIDICE – PARTE INTEGRANTĂ A NORMELOR SOCIALE .................................... 36
2. NORMELE JURIDICE ŞI PROBLEMA VALORILOR ÎN DREPT ..................................................... 37
3. VALORI MORALE ŞI VALORI JURIDICE. ..................................................................................... 38
4. CARACTERISTICILE NORMELOR JURIDICE ............................................................................... 40
5. ELEMENTELE NORMEI JURIDICE ŞI FORMULAREA LOR TEHNICO-JURIDICĂ ....................... 42
6. CLASIFICAREA ELEMENTELOR NORMEI JURIDICE .................................................................. 42
7. PROCESUL DE ABSTRACTIZARE ÎN DREPT ............................................................................... 48
CAPITOLUL V ....................................................................................................................................... 52
RAPORTURILE JURIDICE .................................................................................................................... 52
l. CONDIŢIILE RAPORTULUI JURIDIC ............................................................................................. 52
2. ELEMENTELE RAPORTULUI JURIDIC ......................................................................................... 58
A) SUBIECTELE RAPORTULUI JURIDIC ...................................................................................... 58
B) CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC ..................................................................................... 61
C) OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC .......................................................................................... 62
3. SPECIFICUL RAPORTURILOR JURIDICE DE CONSTRÂNGERE.................................................. 63
A) SUBIECTELE RAPORTULUI JURIDIC DE CONSTRÂNGERE .................................................. 63
B) CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC DE CONSTRÂNGERE ................................................. 64
C ) OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC DE CONSTRÂNGERE...................................................... 64
INDICAŢII BIBLIOGRAFICE ............................................................................................................. 65
CAPITOLUL VI ...................................................................................................................................... 66
INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE ........................................................................................... 66
1. OBIECTUL INTERPRETĂRII NORMELOR JURIDICE ................................................................... 66
2. REGLEMENTAREA JURIDICĂ A INTERPRETĂRII....................................................................... 67
3. INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE ÎN DIFERITE RAMURI DE DREPT ............................ 67
4. FORMELE DE INTERPRETARE A NORMELOR JURIDICE ........................................................... 69
INDICAŢII BIBLIOGRAFICE ............................................................................................................. 73
CAPITOLUL VII .................................................................................................................................... 74
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ................................................................................................................... 74
1. CONDUITA ILICITĂ, CAUZĂ A DECLANŞĂRII RĂSPUNDERII JURIDICE.................................. 74
2. FORMELE CONDUITEI ILICITE ŞI FORMELE RĂSPUNDERII JURIDICE .................................... 75
3. SUBIECTELE RĂSPUNDERII JURIDICE........................................................................................ 77
4. VINOVĂŢIA – CONDIŢIE A RĂSPUNDERII JURIDICE ................................................................. 79
INDICAŢII BIBLIOGRAFICE ............................................................................................................. 81
 CAPITOLUL I

NOŢIUNEA DREPTULUI

l. SENSURILE ŞI ETIMOLOGIA TERMENULUI "DREPT". SENSUL FILOSOFIC

ŞI SENSUL JURIDIC AL TERMENULUI
Termenul "drept" poate fi înţeles în două sensuri, care acoperă două realităţi distincte. În
limbajul filosofic care s-a conturat treptat, pornind de la ideile lui Aristotel şi Platon sau Thoma
d'Aquino, dreptul este conceput în sensul de justeţe, echitate. În acest sens, prin drept înţelegem
îndatorirea de a da sau a recunoaşte fiecăruia ceea ce îi aparţine sau i se cuvine. Sensul acesta
este prezentat şi în operele jurisconsulţilor romani, în lucrările lor de bază dintre care amintim:
"Instituţiile'', ,,Digestele", "Questiones", "Response", "Definiţiile''.
Cât priveşte sensul juridic al termenului şi aici va trebui să facem o distincţie şi să deosebim
dreptul obiectiv de dreptul subiectiv.
Dreptul obiectiv reprezintă totalitatea normelor de conduită impuse indivizilor şi colectivităţilor în
cadrul vieţii sociale, în anumite cazuri chiar prin forţa de constrângere a statului.
Dreptul subiectiv este îndrituirea subiecţilor participanţi la un raport juridic concret, respectiv ceea
ce pot să pretindă ei de la ceilalţi subiecţi de drept în cadrul unui raport juridic.
În situaţiile de mai sus, cuvintele "obiectiv" şi "subiectiv" nu sunt utilizate în sens filosofic, după
care obiectiv este ceea ce există independent de voinţa noastră, iar subiectiv este ceea ce depinde de
voinţă. Dreptul obiectiv ca totalitate a normelor juridice exprimă faptul că ele sunt independente de
subiectele raportului juridic concret. Drepturile subiective decurg din dreptul obiectiv.
În limba engleză există doi termeni diferiţi pentru a desemna cele două sensuri ale termenului
,,drept". Astfel sunt: LAW pentru dreptul obiectiv şi RIGHT pentru dreptul subiectiv.
Sensul cel mai răspândit al termenului "drept'' este cel de drept obiectiv. Din această cauză, ori de
câte ori se foloseşte expresia ,,drept" fără un alt atribut se înţelege dreptul în sensul lui obiectiv.
Dreptul obiectiv, privit ca un ansamblu de reguli de conduită, este menit să reglementeze viaţa
oamenilor grupaţi în societate. Şi dreptul obiectiv, la rândul lui, poate fi privit sub un dublu aspect: ca
un ansamblu de izvoare (acte normative, obiceiuri, practică judiciară), care reprezintă aspectul static al
dreptului şi care presupune cercetarea, descrierea, sistematizarea formelor sub care se prezintă regulile
de drept – pe de o parte, iar, pe de altă parte, formele prin care se realizează dreptul precum şi
autorităţile (organele de stat) care sunt competente să utilizeze aceste forme şi care reprezintă aspectul
dinamic al dreptului.
Există unii autori care înţeleg prin ,,drept" nu numai o totalitate de norme ci şi o totalitate de
concepte care permit transpunerea în drept a cerinţelor de fond ale vieţii sociale. Ei arată: "În acelaşi
timp cu substanţa (şi pentru a-i da satisfacţie) dreptul ar apărea deci, prin intermediul tehnicii, nu numai
ca un ansamblu de norme, ci şi ca un ansamblu de concepte. Prin semnificaţia pe care conceptele o au
(sau prin procedeele potrivit cărora se ajunge la organizarea lor în sistem), dreptul, privit nu în scopurile
care îl comandă, ci în mijloacele prin care se exprimă s-ar înfăţişa, cu alte cuvinte, într-un fel specific ca
o construcţie logică''.
În sfârşit, mai amintim că pentru a denumi totalitatea normelor de drept care sunt în vigoare la un
moment dat şi care se aplică într-o anumită ţară se utilizează expresia de "drept pozitiv".
Distincţia dintre sensul filosofic al termenului "drept'' şi sensurile juridice ale lui constă în faptul că,
pe câtă vreme sensul filosofic presupune o acţiune internă a ceea ce este just sau injust în sfera afectivă
a indivizilor, sensurile juridice nu cer din partea subiecţilor cărora li se adresează decât supunerea la
perceptele lor (a normelor) fără a pretinde o adeziune internă, de conştiinţă. Sensurile juridice ale
termenului "drept" lasă individului o libertate de critică a dreptului în vigoare şi de eventuale propuneri
pentru schimbarea normelor existente sau modificarea lor.
Toate limbile au în vocabularul lor sensuri multiple pentru termenul ,,drept", având însă, între ele,
linii de interferenţă mai mult sau mai puţin strânse.
Etimologia cuvântului ,,drept'' porneşte din limba latină, de la latinescul directum, răspândit apoi în
diverse limbi (droit în franceză, diritto în italiană; în alte limbi, are alte etimologii: right sau law în
engleză, Recht în germană, pravo în rusă ş.a.).

2. DREPTUL CA OBIECT DE STUDIU AL ŞTIINŢEI

Dreptul, conceput ca totalitate a normelor juridice impuse în societate, face obiectul ştiinţei
dreptului.
Privită în contextul general al activităţii umane, ştiinţa reflectă existenţa oamenilor. Ea face
abstracţie de orice apreciere umană subiectivă şi de orice valori în afara valorilor de adevăr şi fals.
Ştiinţa reprezintă un sistem de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire, format în mod istoric şi
care se dezvoltă pe baza practicii sociale. Există o multitudine de ramuri ale ştiinţei: ştiinţe ale naturii
(astronomia, fizica. chimia, biologia etc.), ştiinţe particulare ale omului şi ale societăţii (antropologia,
etnografia, psihologia, sociologia, politologia, ştiinţa dreptului, istoria ş.a.), ştiinţe generale (logica,
matematica, cibernetica etc.), ştiinţe ale acţiunii (ştiinţe tehnice, medicale, educaţionale, organizatorice
etc.).
Graniţele dintre ştiinţe nu sunt fixe. Adâncirea specializării şi necesitatea integrării rezultatelor
cercetării au dus la apariţia unor ştiinţe de graniţă sau de contact (biochimia, astrofizica, biofizica).
Ştiinţa dreptului are şi ea mai multe subdiviziuni. Unele dintre acestea studiază diferite grupuri de
norme juridice care au un obiect comun ( ştiinţa dreptului civil, a dreptului penal, administrativ ş. a.).
Altele se referă la organizarea diferitelor organe de stat (dreptul constituţional, dreptul administrativ). În
normele de drept îşi găsesc expresie şi elemente ale activităţii statale: elaborarea dreptului, aplicarea
normelor de drept, interpretarea lor, aplicarea constrângerii. Aceste activităţi legate de elaborarea şi
acţiunea normelor juridice sunt denumite, de regulă, cu un termen mai general, acela de "juridic". Astfel
se spune despre un raport social, reglementat de norme de drept, că este "raport juridic''. Despre un act,
care produce consecinţe pe planul dreptului, că este "un act juridic'', sau despre acele evenimente şi
acţiuni care, potrivit normelor de drept, dau naştere, modifică sau sting un raport juridic că sunt ,,fapte
juridice''. Din această cauză şi diferitele subdiviziuni ale ştiinţei dreptului se mai numesc şi "ştiinţe
juridice". Într-un anumit fel şi ştiinţele juridice pot fi privite ca, ştiinţe de graniţă. Dacă pornim de la
clasificarea exemplificativă a ştiinţelor făcută mai sus, unele dintre ştiinţele juridice se integrează atât în
categoria ştiinţelor particulare ale omului şi societăţii, cât şi în categoria ştiinţelor acţiunii, unele ramuri
ale ştiinţelor juridice putând fi privite ca ştiinţe administrativ-organizatorice. De asemenea, unele dintre
ştiinţele auxiliare, după cum se va vedea, au caracterul unor ştiinţe de contact sau de graniţă. De
exemplu: medicina legală, statistica judiciară etc.
Specificul ştiinţelor juridice, în comparaţie cu alte ştiinţe despre om şi societate, constă în faptul că
ele studiază atât aspectele legate de drept şi de cele trei puteri ale statului: legislativă, executivă şi
judecătorească, cât şi normele de drept cuprinse în actele normative în vigoare.
Dreptul şi fenomenele juridice pot fi studiate fie în ansamblul lor, fie în evoluţia lor istorică concretă,
fie pe anumite părţi care grupează normele, instituţiile şi ramurile de drept care au anumite trăsături
specifice. Ştiinţele juridice se pot împărţi în trei categorii: a) cele care studiază dreptul în ansamblul lui
(teoria generală a dreptului, filosofia dreptului, sociologia juridică.); b) ştiinţele juridice istorice, al
căror obiect îl formează studiul dreptului în evoluţia sa istorică, concretă; c) ştiinţele juridice de ramură
care studiază diferite categorii ale normelor de drept, grupate pe baza obiectului lor comun.
În afară de aceste trei grupe ale ştiinţelor juridice se mai disting şi ştiinţele auxiliare ale dreptului.

3. TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI CA PARTE COMPONENTĂ A

ŞTIINŢELOR JURIDICE
O teorie despre drept poate fi ştiinţifică şi generală în măsura în care reuşeşte să facă abstracţie de
particularităţile fiecărei ramuri de drept, pe de o parte, cât şi de particularităţile naţionale ale dreptului
din fiecare ţară.
Această ştiinţă despre drept, în ansamblul ei, s-a dezvoltat sub diferite denumiri, acoperind realităţi
care uneori difereau unele de altele, fie şi numai prin anumite nuanţe iar nu prin trăsături fundamentale.
Aceşti termeni au fost, în special, patru: enciclopedia juridică, teoria generală a dreptului, filosofia
dreptului şi introducere în studiul dreptului.
În ţara noastră, în primele decenii ale secolului nostru, problemele generale despre drept au fost
studiate sub denumirea de enciclopedia dreptului. Termenul enciclopedie este de origine elenă şi
însemnează "învăţământul în cerc'', având deci înţelesul unei ştiinţe care arată obiectul de studiu, sfera
de probleme, prin care se delimitează de alte ştiinţe.
Enciclopedia dreptului a mai fost denumită şi "enciclopedia formală", subliniindu-se că se extrage
din toate elementele dreptului ceea ce este esenţial, ceea ce constituie articulaţia însăşi a gândirii
juridice şi făcând conştient procesul logic al ei definind astfel ce este dreptul.
În sensul arătat mai sus, enciclopedia formală nu avea ca obiect prezentarea cunoştinţelor parţiale ale
diferitelor ramuri ale dreptului, ea reţinând ceea ce este esenţial în ele şi arătând în final ce este dreptul.
În felul acesta rezultă şi subdiviziunea dreptului precum şi legătura dintre drept şi celelalte ştiinţe.
Această disciplină ştiinţifică s-a studiat şi sub denumirea de: introducere în drept (în Germania:
"Einführung in die Rechtwissenschaft", în Franţa "Introduction au Droit").
În ultimii ani se vorbeşte mai frecvent de teoria generală a dreptului şi de filosofia dreptului.
Termenul de filosofia dreptului este utilizat mai mult de autorii germani, în timp ce expresia "teoria
generală" este folosită mai ales în Franţa, Belgia, Anglia şi Statele Unite ale Americii.
Trebuie precizat însă că între termenul de "teorie generală" şi cel de "filosofia dreptului'' nu este
numai o diferenţă de denumire. Există între ei şi o oarecare deosebire în ce priveşte materia la care se
referă.
Încercarea de a pătrunde în esenţa dreptului este în primul rând un demers filosofic întrucât ,,a
filosofa'' înseamnă încercarea de a pătrunde în realitate. Cu toate acestea, nu se poate spune că filosofia
dreptului ar fi acea ramură a filosofiei care se ocupă cu dreptul, întrucât în acest caz numărul ramurilor
filosofiei ar trebui să fie egal cu cel al obiectelor care se pretează la o reflecţie filosofică, adică practic
nelimitate.
Dacă cercetăm tratatele referitoare la drept în general şi cele de filosofie a dreptului, se poate observa
că în ele se găseşte mai multă filosofie decât drept. Dacă despărţim dreptul de aparatul său tehnic, sub
pretextul de a-i dezvălui mai bine esenţa, dreptul rămâne un concept pur filosofic bazat pe termeni mai
largi cum sunt: intersubiectivitatea, existenţa, viaţa în comun, teme elaborate ele însele în dependenţă
de o filosofie şi mai generală.
În aceste condiţii putem fi destul de sceptici cu privire la ajutorul pe care îl poate da studentului în
drept sau juristului format filosoful care probabil nu a deschis în viata lui un cod, o culegere de practică
judiciară sau o carte de literatură juridică. Dacă sistemele filosofice ale lui Kant, Hegel, Marx, Sartre şi
a multor altora, mai vechi sau mai moderni, i-au putut influenţa pe jurişti, trebuie să admitem că dreptul
reprezintă, în raport cu premizele sale filosofice, un element nou de suprastructură care are propria sa
filosofie particulară, distinctă formal de filosofia socială şi politică şi de filosofia generală.
Toată gândirea sistematică asupra teoriei dreptului se realizează, pe de o parte, prin referiri la
filosofie, iar, pe de altă parte, la teoriile politice. Uneori punctul de plecare poate fi filosofia şi ideologia
politică; acestea nu joacă decât un rol secundar, ca în cazul teoriei metafizicienilor germani clasici sau a
neokantienilor. "Anumiţi filosofi ai dreptului au fost înainte de toate filosofi şi nu au fost jurişti decât
pentru a-şi perfecţiona sistemul lor filosofic. Alţi autori au fost înainte de toate politicieni şi nu au fost
jurişti decât pentru că au simţit nevoia să exprime gândirea lor politică într-o formă juridică. Un al
treilea grup a fost condus recent de ideea de a considera scopul ultim al dreptului prin prisma unui
studiu profesional şi al politicii judiciare".
Până în secolul XIX-lea teoria dreptului a fost o subdiviziune a filosofiei, a religiei, a eticii sau a
politicii. Marii gânditori ai dreptului au fost înainte de toate filosofi, oameni ai bisericii sau politicieni.
Trecerea decisivă a filosofiei dreptului de la filosofi şi politicieni la jurişti este de dată relativ recentă.
Această tranziţie a urmat unei perioade de transformări importante în cercetare, tehnică juridică, şi în
învăţământul juridic universitar. Noua eră a filosofiei dreptului îşi are izvorul principal în confruntarea
juristului profesionist, în cursul activităţii sale juridice, cu problemele justiţiei sociale.
Pentru considerentele arătate mai sus ne alăturăm şi noi acelor autori care, în încercarea lor de a da o
explicaţie dreptului în ansamblul său, folosesc termenul de "teorie generală a dreptului".
Teoria dreptului nu trebuie înţeleasă ca o simplă trecere în revistă. a normelor şi instituţiilor juridice,
ci ca. o explorare în profunzime a conceptului de "drept''. Această explorare are, desigur, şi ea o tentă
filosofică. Tocmai prin această notă filosofică, prin felul în care o concepem, ea se deosebeşte de
,,Teoria pură a dreptului'', formulată de Hans Kelsen. Aşa cum subliniază Jean Dabin, dacă Kelsen a
avut meritul de a dezvălui specificitatea regulei de drept, el a avut scăderea de a nu reţine, pentru ştiinţa
juridică, decât elementul formal, normativ, abandonând altor discipline extra sau meta juridice
preocuparea pentru conţinutul normelor. O teorie generală a dreptului, văzută sub unghi filosofic,
trebuie să fie capabilă să dezvolte nu numai elementul formal sau normativ ci şi de conţinut al dreptului,
întrucât conţinutul şi forma se influenţează reciproc.
Teoria generală a dreptului formulează cele mai generale categorii valabile pentru ramurile ştiinţei
juridice. Asemenea categorii sunt: normă juridică, izvor de drept, sistem de drept, instituţia juridică,
raport juridic, răspundere juridică ş.a. Fără cunoaşterea acestora nu este posibilă cercetarea, mai mult
sau mai puţin aprofundată, a celorlalte discipline juridice, istorico juridice sau de ramură.
Ştiinţele juridico-istorice. Ele studiază dreptul în evoluţia lui istorică, concretă, în mod cronologic.
Din punct de vedere istoric, dreptul poate fi studiat fie în general, fie pe anumite ramuri sau instituţii. În
ipoteza, în care dreptul este cercetat în dezvoltarea lui istorică generală, incluzând majoritatea ţărilor
care au lăsat o urmă în organizarea lor juridică şi statală vorbim de istoria generală a dreptului.
Există o disciplină, ştiinţifică, cu caracter istoric, care studiază dreptul numai în cadrul naţional al
unei ţări, purtând, în mod firesc, denumirea, ţării respective; istoria dreptului românesc, istoria dreptului
bulgar, istoria dreptului italian etc.
Studierea diferitelor concepţii care au existat de-a lungul istoriei cu privire la drept formează obiectul
unei discipline distincte: istoria doctrinelor juridice sau istoria doctrinelor politico-juridice.
Ştiinţele juridice de ramură. Normele de drept reglementează diferite categorii de relaţii sociale în
forme specifice. Aceste forme specifice, determinate de particularităţile relaţiilor sociale pe care le
reglementează, constituie criteriul principal de diviziune a dreptului în mai multe ramuri, pe baza cărora
se formează ştiinţele juridice de ramură.
Fiecare dintre ramurile dreptului formează obiectul de studiu al unei discipline juridice aparte, astfel
încât fiecăreia dintre ele îi corespunde o ramură a ştiinţei juridice.
În literatura juridică universală se consideră că ramurile dreptului ar fi, în general, următoarele:
dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul civil, dreptul familiei, dreptul
muncii, dreptul penal, dreptul agrar, dreptul procesual penal, dreptul procesual civil ş.a. Un loc aparte îl
ocupă dreptul internaţional public şi dreptul internaţtional privat.
Ceea ce dă o fizionomie proprie unei ramuri de drept, făcând-o recunoscută în doctrina juridică, sunt,
în general: o legislaţie cu o problematică unitară, de cele mai multe ori sistematizată sub formă de cod,
lucrări ştiinţifice de profil care să-i teoretizeze obiectul reglementării şi o disciplină didactică, inclusă în
planul de învăţământ al facultăţilor de drept.
Între aceste trei aspecte: ramură de drept, ramură a ştiinţei dreptului şi disciplină didactică, există o
strânsă legătură, dar nu corespondenţă perfectă. Ramura de drept cuprinde un grup de norme juridice
care au acelaşi obiect de reglementare, deosebite de alte grupuri de norme, dar cu un anumit grad de
relativitate. Lucrările ştiinţifice, monografiile, tratatele, manualele, studiile de legătură şi despre
normele de drept ce formează o anume ramură, constituie ramura ştiinţei respective, pe plan mondial
sau într-o anumită ţară. Astfel întâlnim dreptul constituţional, ca ramură universală (existentă în toate
ţările) format din totalitatea constituţiilor şi dispoziţiilor constituţionale, sau dreptul constituţional
naţional al fiecărei ţări, format din constituţia ţării respective şi a dispoziţiilor normative din domeniul
dreptului constituţional din ţara respectivă. În acelaşi timp întâlnim ştiinţa dreptului civil sau penal, pe
plan mondial formată din totalitatea studiilor, monografiilor, articolelor ştiinţifice, tratatelor, în materie
civilă sau penală, sau ştiinţa dreptului penal sau civil etc.
Desigur ramurile ştiinţei dreptului sunt mai multe decât ramurile dreptului. Nu fiecărei ramuri a
ştiinţei dreptului îi corespunde o ramură a dreptului material. De exemplu: Teoria generală a dreptului
studiază dreptul în ansamblul său, iar nu pe ramuri. Există apoi, după cum s-a văzut – disciplinele
juridice cu caracter istoric.
Ramurile dreptului şi ramurile ştiinţei dreptului pot fi deci observate pe două niveluri: pe plan
mondial şi pe plan naţional.
În cele mai multe cazuri, ramurile naţionale de drept şi ramura ştiinţei dreptului dintr-o anumită ţară
au un corespondent în învăţământul juridic universitar sub forma unor discipline didactice. Acestea din
urmă nu coincid perfect, ca sferă, ca problematică, cu ramura respectivă sau cu ştiinţa ramurii
respective. Aşa de pildă dreptul civil român, ca ramură a dreptului este o ramură unitară, formată din
totalitatea normelor de drept civil în vigoare. La fel, ca ramură a ştiinţei dreptului ea este o ramură
unitară. Ca disciplină didactică însă, dreptul civil nu coincide cu ramura dreptului civil, nici cu ştiinţa
dreptului civil. Dreptul civil se predă, în învăţământul juridic universitar, în cadrul mai multor
discipline didactice. El este divizat pe probleme: teoria generală a obligaţiilor, persoanele fizice şi
juridice, contractele speciale, succesiuni ş.a. Dreptul penal se predă şi el în cadrul a două discipline de
studiu: drept penal general şi drept penal special. Există însă şi discipline didactice al căror obiect de
studiu nu este divizat. De exemplu: dreptul financiar, dreptul familiei, dreptul procesual civil, dreptul
procesual penal ş.a.
Întotdeauna ramura ştiinţei dreptului este mai largă, ca sferă, decât disciplina didactică. Aceasta din
urmă cuprinde numai anumite probleme din cadrul ştiinţei respective. În acelaşi timp, cursurile,
manualele, tratatele universitare fac parte din ramura ştiinţei respective, ele fiind şi lucrări ştiinţifice nu
numai didactice. În general tratatele, cursurile, manualele universitare au jucat şi joacă un mare rol în
dezvoltarea ştiinţei dreptului. O disciplină didactică constituie o sinteză care cuprinde atât o parte a
dreptului pozitiv, deci a unei ramuri de drept, cele mai importante reglementări cu caracter normativ,
cât şi o parte a ştiinţei din ramura respectivă, problemele teoretice de bază din cadrul unei ramuri a
ştiinţei dreptului.
Ştiinţele juridice auxiliare. Dezvoltarea tot mai impetuoasă a ştiinţelor a făcut să crească numărul
ştiinţelor speciale de care se serveşte practica judiciară şi ştiinţa juridică. Unele din acestea au o
importanţă atât de mare încât viaţa juridică, nu se poate lipsi de aportul lor, ele aducând o contribuţie
valoroasă la rezolvarea unor cazuri. Rolul lor este acela de a ajuta activitatea juridică desfăşurată de
unele organe jurisdicţionale. Asemenea ştiinţe juridice auxiliare sunt: medicina legală, criminalistica,
psihologia judiciară, contabilitatea, statistica judiciară.
Ştiinţele juridice se dezvoltă în strânsă legătură cu practica judiciară şi cu celelalte ştiinţe, ele
contribuind la o generalizare a practicii judiciare. În acelaşi timp şi ştiinţele juridice contribuie la
dezvoltarea practicilor juridice, pornesc de la practică, ajung la generalizări teoretice, pentru ca apoi, cu
ajutorul lor, să contribuie la perfecţionarea practicii judiciare. Prin practică înţelegem aici activitatea
organelor de stat competente atât în cadrul procesului de elaborare a dreptului cât şi a aplicării lui.

4. CUNOAŞTERE ŞI LIMBAJ ÎN ŞTIINŢELE JURIDICE

Procesul cunoaşterii nu poate fi cercetat în afara semnelor ca instrumente ale cunoaşterii.
Cunoaşterea umană se bazează pe concepte şi propoziţii. Expresia lingvistică ce desemnează un concept
este termenul. Sistemul semnelor lingvistice constituie forma obişnuită prin care rezultatele procesului
cunoaşterii dobândite de către o generaţie se transmit generaţiilor ce urmează.
Rolul conceptului este acela de a capta şi fixa un anumit conţinut informaţional ce poate fi, apoi,
reprodus în mod identic de către agenţii cunoscători. Conceptul surprinde ceea ce este comun,
permanent, statornic în lucruri. Conceptele utilizate în ştiinţă sunt produse istorice, ele reprezintă forme
în continuă devenire ce se îmbogăţesc de la o etapă la alta a dezvoltării sociale.
Cunoaşterea poate fi ostensivă şi discursivă. Cunoaşterea ostensivă reprezintă actul însuşirii de
către agent a înţelesului unui nume sau expresii lingvistice ca urmare a perceperii nemijlocite, într-un
context praxiologic determinat. Cu ajutorul cunoaşterii ostensive se dobândesc informaţii primordiale
asupra mediului înconjurător şi se formează vocabularul de bază. Cunoaşterea ostensivă presupune
prezenţa obiectului cunoaşterii în faţa agentului cunoscător.
Spre deosebire de cunoaşterea ostensivă care este o cunoaştere directă, cunoaşterea discursivă este o
cunoaştere mediată, ea poate avea loc în absenţa obiectului cunoaşterii. Ea are loc numai prin
intermediul semnelor emise de agenţii cunoscători.
 În domeniul ştiinţelor juridice este folosită cunoaşterea discursivă. Prin intermediul acestui fel de
cunoaştere, agentul cunoscător, folosind semnele lingvistice, poate reactiva oricare dintre experienţele
sale anterioare, dar, mai ales, el poate lua cunoştinţă de experienţa celorlalţi agenţi, contemporani sau
înaintaşi, prin intermediul rostirii şi scrierii. Cunoştinţele despre stat şi drept au fost transmise de-a
lungul istoriei.
Trebuie relevat, de asemenea, faptul că, folosind semnele lingvistice, analiza şi investigaţia umană în
domeniul ştiinţelor juridice – ca în oricare alt domeniu al ştiinţei – depăşesc sfera evenimentelor
petrecute în prezent sau în trecut şi se extind asupra unor evenimente ce vor apare în viitor.
Dintre operaţiile logico-semantice şi sintactice, ce intervin în procesul cunoaşterii, în domeniul
ştiinţelor juridice se întâlnesc: denumirea, descripţia, definiţia. diviziunea, clasificarea,
abstractizarea şi determinarea, generalizarea şi particularizarea.
Denumirea constă în asocierea unui semn tip care în domeniul ştiinţelor juridice nu se face la un
obiect fizic, ci la un conţinut informaţional determinat. De exemplu, denumirea de stat a fost introdusă
pentru a desemna o organizaţie politică cu anumite trăsături distinctive. Denumirea reprezintă, într-un
fel, o convenţie intervenită între agenţii cunoscători pentru a face disponibilă transmiterea de
cunoştinţe.
Descripţia, spre deosebire de denumire, reprezintă un mijloc de cercetare a informaţiei, este un
mijloc de analiză a structurii obiectului sau a intensiunii conceptului asociat acestuia. Descripţia, din
punct de vedere informaţional, este mai valoroasă întrucât ea nu numai că indică evenimentul sau
conceptul, ci îl şi caracterizează printr-un număr de însuşiri. De exemplu, pentru cunoaşterea statului nu
este suficientă exprimarea conceptului, ci este necesară descrierea însuşirilor lui, modul în care s-au
conturat de-a lungul istoriei. Definiţia lexicală este operaţia prin care se stabileşte o identitate de
designat între un nume comun şi o descripţie nominală generală. De exemplu, definind dreptul ca o
totalitate de norme instituite sau sancţionate de stat, noi stabilim o identitate de designat între numele
comun "drept'' şi descripţia generală definită: "totalitatea normelor de conduită instituite sau sancţionate
de stat".
Diviziunea poate fi privită ca o operaţie ale cărei elemente constitutive sunt: obiectul diviziunii,
criteriul diviziunii ce constă dintr-un predicat sau o descripţie în raport cu care se săvârşeşte diviziunea
şi rezultatul diviziunii, constând din două clase complementare. De exemplu, în domeniul dreptului
bunurile se divid în: bunuri mobile şi bunuri imobile.
Clasificarea este operaţia logico-semantică prin care se analizează extensiunea unui concept. Spre
deosebire de diviziune, în cazul căreia asistăm la o scindare în două subclase, clasificarea nu limitează
numărul subclaselor. De pildă, normele de drept, dacă luăm drept criteriu caracterul dispoziţiei lor, se
clasifică în: norme onerative, permisive, prohibitive, de recomandare şi supletive.
Abstractizarea şi determinarea sunt operaţii logico-semantice ce se efectuează asupra intensiunii
conceptelor care duc, de regulă, la schimbarea corespunzătoare a extensiunii acestora. Pe măsura
abstractizării unui concept se înlătură unele dintre notele sale şi astfel devine posibilă extensiunea
conceptului şi generalizarea, care este o consecinţă a abstractizării. De exemplu, în ştiinţele juridice
sunt considerate ca izvoare de drept: legea, decretele, Hotărârile Guvernului, ordinele şi instrucţiunile
miniştrilor etc., care au fost înglobate în conceptul abstract de "acte normative''. Un alt exemplu: în
jurul anilor 1950 a apărut, ca ramură a dreptului şi ca ramură a ştiinţelor juridice de ramură, dreptul
cooperatist agricol. Cu timpul, cercetările juridice cu privire la sistemul cooperatist din ţara noastră au
fost aprofundate şi s-a constatat că există unele trăsături valabile pentru toate ramurile cooperaţiei,
respectiv cooperaţia agricolă, meşteşugărească şi de consum, şi astfel s-a încetăţenit conceptul "drept
cooperatist", care s-a ridicat la un grad mai înalt de abstractizare, renunţându-se la nota distinctivă:
"agricol".
Generalizarea şi particularizarea. Pe măsura abstractizării unui concept, a înlăturării treptate a
unora dintre notele sale, sporeşte posibilitatea lărgirii extensiunii conceptului. Generalizarea este, deci,
o consecinţă a abstractizării. Dimpotrivă, particularizarea înseamnă adăugarea de noi note, unui
concept, determinarea sa, care este însoţită de restrângerea extensiunii conceptului. De pildă, pentru
determinarea încălcării normelor de drept se foloseşte conceptul abstract de "faptă ilicită". Pornind de la
analiza tuturor faptelor ce reprezintă încălcări ale dreptului s-a reţinut numai nota lor comună, făcând
abstracţie de particularităţile fiecărui fel de încălcare în parte (gradul de pericol social, valorile
prejudiciate, calităţile autorului faptei etc.) şi s-a ajuns, pe această cale, la o lărgire a extensiunii
conceptului, respectiv la o generalizare. Dimpotrivă, dacă la conceptul de "faptă ilicită" adăugăm
anumite note distinctive şi spunem, de exemplu, ,,fapta ilicită care prezintă pericol social şi este
prevăzută de legea penală", prin aceasta ne referim numai la o varietate a faptelor ilicite (infracţiunea),
restrângem astfel extensiunea conceptului şi ne găsim deci în prezenţa unei particularizări.

5. METODOLOGIA STUDIERII PROBLEMELOR STATULUI ŞI

DREPTULUI
Teoria generală a dreptului, fiind cea mai generală dintre ramurile ştiinţei juridice, are şi un rol
metodologic. Teoria generală a dreptului, prin premisele metodologice pe care le oferă celorlalte
discipline juridice, asigură unitatea metodologică a cercetării ştiinţifice în cadrul acestor discipline. În
etapa actuală de dezvoltare a ştiinţelor juridice, asistăm la două tendinţe: pe de o parte, o tendinţă de
diversificare, de particularizare, iar pe de altă parte, un proces de integrare ce se desfăşoară mai ales pe
plan metodologic şi care constă în egalizarea nivelului dezvoltării, a exactităţii metodelor folosite în
ştiinţele juridice. "Integrarea pe plan metodologic prezintă nu numai avantajul unei integrări complete,
ci şi al uneia rapide, deoarece latura metodologică. care include căile, modurile şi mijloacele de
descoperire a adevărului despre obiectul cercetat, modul de orientare şi organizare a investigaţiei,
reprezintă latura cea mai dinamică a ştiinţelor''.
Teoria generală a dreptului oferă celorlalte discipline juridice posibilităţi integrative. În acelaşi timp,
prin aceasta creşte capacitatea de sinteză a teoriei statului şi dreptului în raport cu alte discipline
juridice.
În ultimii ani au fost scoase în evidenţă cu pregnanţă problemele metodologice, necesitatea
reexaminării modalităţilor tradiţionale de cercetare în domeniul statului şi dreptului, cât şi necesitatea
integrării ştiinţelor juridice în ansamblul ştiinţelor sociale.
Problemele metodologiei în domeniul ştiinţelor juridice au constituit o preocupare permanentă
pentru cercetătorii domeniului dreptului. Astfel, autorul polonez Karziemierz Opalek referindu-se la
obiectul şi metoda teoriei generale a dreptului sublinia că fenomenul denumit ,,drept”, are mai multe
aspecte: normativ, sociologic şi psihologic. Aceasta însă nu înseamnă, după părerea lui, că aspectele
amintite ar trebui să constituie obiectul unor ştiinţe juridice distincte: semiotica şi logica juridică sau
psihologia şi sociologia juridică, fiecare cu problematica, metoda şi scopul lor. Dimpotrivă, aspectele
amintite trebuie să îmbogăţească problematica şi metodologia teoriei dreptului.

11
 Anita M. Naschitz, mergând pe linia adâncirii specializării, susţinea necesitatea cuprinderii în
obiectul filosofiei dreptului a unor domenii distincte de cercetare, a unor aspecte mai filosofice şi de
largă sinteză, printre care şi metodologia juridică.
Încercând o diferenţiere a teoriei dreptului de filosofia dreptului, unii autori au susţinut că. filosofia
dreptului, ca ştiinţă despre ştiinţele juridice, are o funcţie metodologică juridică cât şi o funcţie de
cunoaştere şi de aplicare a datelor cunoaşterii în domeniul dreptului.
În legătură cu necesitatea constituirii filosofiei dreptului ca ramură de sine stătătoare a ştiinţelor
juridice s-a susţinut că obiectul acesteia ar trebui să fie gnoseologia realităţii juridice. Printre
problemele metodologice pot fi amintite: perfecţionarea cercetării sociologice concrete, în special în
domeniul eficienţei sociale a actelor normative şi al activităţii organelor statului: necesitatea unei mai
bune cunoaşteri a laturilor cantitative ale acţiunii dreptului asupra relaţiilor sociale, a folosirii metodelor
matematice şi demografice; necesitatea perfecţionării metodelor de culegere şi prelucrare a informaţiei
în cercetarea problemelor prevenirii infracţionalităţii şi combaterii ei.
Teoria generală a dreptului, cât şi celelalte ramuri ale ştiinţelor juridice folosesc în acelaşi timp şi
anumite metode concrete de cercetare "luate în sensul de procedee, mijloace, tehnici folosite pentru
investigarea fenomenului juridic şi fără de care nu poate fi conceput studiul sau cercetarea oricărui
fenomen". Aceste metode concrete sunt următoarele :
A. Metoda istorică. Ştiinţa juridică prezintă dreptul în evoluţia lui istorică, studiind în acelaşi timp
şi modul în care s-au format o serie de categorii cu care ea lucrează în momentul de faţă, cum sunt: tipul
de drept, esenţa dreptului, forma dreptului, funcţiile dreptului ş.a.

B. Metoda logică se găseşte în strânsă legătură cu metoda istorică. Unitatea dintre aceste aspecte
logice şi cele istorice ale fenomenului constituie un principiu de bază al filosofiei şi metodologiei care
este valabil şi pentru ştiinţe juridice. Metoda logică poate fi definită ca o "totalitate de procedee şi
operaţii metodologice şi gnoseologice specifice, prin care se creează posibilitatea surprinderii structurii
şi dinamicii interne a formei şi raporturilor sociale interne, într-un cuvânt, a logicii obiective a
dezvoltării sociale".
Utilizarea metodei logice în studierea problemelor dreptului este deosebit de utilă dacă ne gândim la
faptul că instaurarea puterii de stat, constituirea sistemului de organe ale statului, corelaţia dintre ele
sunt orientate în conformitate cu un model relaţional, iar activitatea de elaborare a dreptului, cât şi cea
de aplicare a lui trebuie să aibă un caracter logic. Logica este aplicată unei sfere largi de probleme
juridice cum sunt: definiţii legale, metodele de formare şi clasificare a conceptelor juridice,
sistematizarea normelor juridice, soluţionarea concursului sau conflictelor de norme, regulile
raţionamentului juridic, interpretarea normelor juridice ş.a.
Folosirea logicii în cercetarea juridică nu trebuie să ducă la neglijarea conţinutului normelor juridice,
a fundamentului lor normal sau să exagereze aspectul ei speculativ în detrimentul cerinţelor vieţii
sociale şi a practicii judiciare.
C. Metoda experimentală. Dreptul acţionând asupra relaţiilor sociale, modelându-le, tinde mereu la
perfecţionarea acestora. Mijloacele lor specifice de acţiune asupra relaţiilor sociale presupun o
permanentă adaptare şi perfecţionare. În acest sens trebuie subliniate încercările de a aplica în domeniul

12
juridic unele metode şi procedee care iniţial aparţineau ştiinţelor exacte, printre care şi experimentul.
Multă vreme ştiinţele sociale au privit cu rezervă această metodă, considerând-o potrivită numai pentru
ştiinţele naturii. S-a constatat însă că experimentul, fiind o observaţie provocată, oferă posibilitatea
repetării de un număr mare de ori a fenomenului cercetat, cât şi desprinderea obiectului experienţei din
contextul interdependenţelor în care el evoluează în mod firesc. Experimentul ar fi "acea metodă de
cunoaştere în care subiectul cunoscător obligă obiectul de cunoscut să se manifeste acolo şi unde vrea
el, în condiţiile pe care i le impune, cu scopul precis al descrierii şi sesizării esenţelor şi legilor lui".
Experimentul poate fi făcut în laborator sau ,,pe teren". În domeniul ştiinţelor juridice se utilizează
atât experimentul de laborator (în special în domeniul criminalisticii, al cercetărilor penale), cât şi
experimentarea pe teren (mai ales în domeniul reglementării juridice).
Aplicarea metodei experimentale în activitatea legislativă reprezintă un pas înainte pe linia sporirii
eficienţei reglementării prin norme juridice a relaţiilor sociale.
D. Metode cantitative. Introducerea metodelor cantitative în ştiinţele sociale urmăreşte, ca şi în
cazul metodei experimentale, obţinerea unui spor de precizie caracteristic ştiinţelor exacte la care se
adaugă posibilitatea folosirii cunoştinţelor din domeniul matematicii a căror exactitate este
incontestabilă.
"Cuvintele limbajului matematic sunt, faţă de cele ale limbii uzuale, ceea ce este o cheie de siguranţă
faţă de una obişnuită. Există destulă indeterminare într-un cuvânt obişnuit, pentru ca doi interlocutori să
aibă impresia că se înţeleg fără a gândi exact acelaşi lucru; limbajul matematic avea să scape de această
ambiguitate".
Aplicarea datelor matematice în domeniul ştiinţelor juridice întâmpină unele greutăţi obiective,
având anumite limite. Astfel, în activitatea juridică intervin o serie de stări psihologice volitive legate
de reglementarea juridică, poziţia individului faţă de prevederile normative şi stările lui afective în
raport cu aceste prevederi. Pe de altă parte, trebuie să ţinem seama de faptul că relaţiile sociale sunt
foarte complexe. Nu toate relaţiile sociale pot fi reglementate juridic printr-o reprezentare cantitativă,
prin cifre şi simboluri matematice. Cu toate acestea, metodele cantitative se pot aplica şi în domeniul
ştiinţelor juridice. Normele de drept conţin în ele o măsură, o proporţie, o dimensionare reflectând în
felul acesta anumite legături cantitative ce se găsesc în cadrul relaţiilor sociale supuse reglementării.
Dreptul apare, deci, ca un instrument de măsurare a relaţiilor sociale pe care le supune unui proces de
formalizare.
Urmărind certificarea fenomenelor juridice este necesară o traducere a specificului normativ a
fenomenului juridic în limbaj cantitativ şi apoi retraducerea rezultatelor astfel obţinute în limbaj juridic.
Măsurarea constă în compararea succesivă a intensităţii supusă măsurării cu şirul intensităţilor etalon
şi găsirea unei intensităţi etalon, cât mai apropiate de intensitatea măsurată.
O aplicare a datelor matematice o întâlnim în domeniul statisticii judiciare. Cu ajutorul metodelor
statistice se poate observa regularitatea cu care apar diferite fenomene supuse observaţiei în diverse
domenii ale relaţiilor sociale, semnalând în acest fel necesitatea adoptării unor măsuri juridice ce se
impun. Uneori, organele de urmărire penală folosesc datele statistice în studierea fenomenului
infracţional, putând astfel evidenţia caracteristicile cantitative ale criminalisticii în vederea descoperirii

13
specificului lor calitativ. De asemenea, metodele statisticii aduc o contribuţie însemnată la prevenirea şi
combaterea fenomenului criminalităţii.
Metodele cantitative se folosesc cu succes şi în cercetarea posibilităţilor de optimizare a deciziilor
organelor administraţiei de stat. Cunoscând activităţile individuale, durata medie a realizării lor, pot fi
optimizate diferite tipuri de activităţi ale organelor administrative. Ţinând seama de similitudinea ce
există între circuitele informaţiilor şi deciziile transmise de indivizii ce compun o structură
organizatorică dată (de exemplu: un minister, o prefectură, o primărie) şi tipurile de circuite electrice se
poate realiza un grafic ce poartă numele de organigramă. Cu ajutorul ei se pot trage concluzii cu privire
la structura organizaţiei respective cât şi la reţelele organizatorice care se pretează cel mai bine la
diverse sarcini.
E. Metode prospective. Introducerea metodelor prospective în domeniul ştiinţei dreptului urmăreşte
nu numai creşterea rolului funcţiei de previziune în viitor, ci şi creşterea rolului funcţiei explicative.
Capacitatea de a descoperi legităţile dezvoltării fenomenelor juridice depinde de gradul cunoaşterii
evoluţiei fenomenelor sociale. Prognoza juridică presupune un aparat metodologic complex, folosirea
celor mai noi procedee şi tehnici. Metodele prospective se utilizează în fundamentarea adaptării unor
noi acte normative, cuprinzând şi interpretarea pe care le vor da organele de aplicare care vor urmări
realizarea lor.

INDICAŢII BIBLIOGRAFICE

1. Jean Dabin, Théorie générale du droit, Paris, 1969.

2. Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, vol. I, Bucureşti, 1930.
3. Vladimir Hanga, Drept privat roman, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. 1978.
4. Radomir Lukic, Théorie de l'état et du droit, Ed. Dalloz, Paris. 1974.
5. Traian Ionaşcu, Eugen Barasch, Despre relativa independenţă a unor aspecte în drept. Problema
constantelor dreptului, în "Studii şi cercetări juridice", nr. 2/ 1964.
6. W. Friedmann, Théorie générale du droit, Paris, 1965.
7. Popescu Sofia, Iliescu Dragoş, Probleme actuale ale metodologiei juridice, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti. 1979.
8. Dragoş Iliescu, Aplicarea metodelor cantitative în drept – premiză a optimizării cunoaşterii
fenomenului juridic, în "Studii şi cercetări juridice", nr.2/1975.
9. Momcilo Luburici, Ioan Ceterchi, Teoria generală a dreptului, Ed. Universităţii "Dimitrie
Cantemir", Bucureşti, 1991.
10. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1998.

14
 CAPITOLUL II

SISTEMUL DREPTULUI

l. UNITATEA ŞI DIVERSITATEA NORMELOR DE DREPT. INSTITUŢIA

JURIDICĂ ŞI RAMURA DE DREPT

Normele juridice reprezintă o anumită unitate în ansamblul lor, fiind legate între ele şi grupate
într-un sistem. Cauzele care fac ca dreptul să fie pătruns de o unitate în ansamblul normelor sale şi ca
între acestea să existe o concordanţă internă sunt determinate de structura economică şi socială a
societăţii respective, ce condiţionează principiile de drept.
În cadrul acestei unităţi a dreptului, normele juridice se repartizează, după diferite criterii, în grupe
distincte, cunoscute sub denumirea de instituţii juridice şi ramuri de drept.
Nici o normă juridică nu-şi poate găsi o aplicabilitate practică dacă este privită în mod izolat, ruptă
de ansamblul celorlalte norme. Instituţiile juridice şi ramurile de drept nu sunt grupări de norme
complet separate. Toate normele juridice apar ca o unitate, iar principiile pe care fiecare din ele le
reflectă sunt în concordanţă şi, totodată, sunt subordonate principiilor generale care caracterizează tipul
de drept respectiv.
Pe baza celor arătate mai sus, am putea spune că normele juridice dintr-un stat formează un sistem în
care se reflectă atât unitatea dintre ele, cât şi caracterul lor diferenţiat pe ramuri şi instituţii juridice.
Această structură internă a dreptului în literatura juridică este denumită sistem al dreptului. Sistemul de
drept este deci unitatea dreptului şi diviziunea lui în anumite părţi interdependente - ramuri de drept şi
instituţii juridice.
Cunoaşterea sistemului de drept are o importanţă deosebită, întrucât el ajută celor care lucrează în
cadrul aparatului de stat să se orienteze în mod just în procesul de elaborare a normelor juridice, să
descopere şi să completeze anumite lacune, să elimine normele perimate şi să asigure armonia şi
concordanţa principială dintre normele dreptului în vigoare.
Cunoaşterea sistemului dreptului contribuie, în acelaşi timp, la o justă aplicare a dreptului, atrăgând
atenţia asupra a ceea ce este esenţial în diferite prevederi ale normelor juridice, oferind o privire de
ansamblu asupra legăturilor dintre diferite norme şi instituţii juridice. Sistemul dreptului are importanţă
mare şi pentru scopuri didactice şi ştiinţifice, privind buna organizare a predării dreptului în
învăţământul juridic universitar, cât şi a muncii de cercetare ştiinţifică.
Sistemul dreptului nu trebuie confundat cu sistematizarea legislaţiei sau cu sistematizarea actelor
normative. El apare odată cu tipul de drept respectiv, legătura internă, concordanţa normelor juridice şi
diviziunea lor în ramuri şi instituţii fiind determinată în ultimă instanţă de relaţiile din societatea
respectivă. Acest lucru este independent de faptul că normele juridice sunt sistematizate sau se găsesc
dispersate în diferite izvoare, independent de gradul de dezvoltare al codificării şi de sistematizare a
legislaţiei.

15
A. INSTITUŢIA JURIDICĂ
Sfera cea mai restrânsă a legăturii de conţinut între mai multe norme juridice o formează instituţia
juridică. Aceasta cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează o anumită categorie (o grupă
unitară) de relaţii sociale, generând astfel o categorie aparte de raporturi juridice. De exemplu, normele
juridice care reglementează proprietatea formează instituţia dreptului de proprietate, cele care
reglementează proprietatea personală formează instituţia dreptului de proprietate personală.
Unele instituţii juridice, având o sferă mai largă, îşi pot împărţi normele în mai multe subgrupe care,
la rândul lor, formează şi ele o instituţie juridică. În cadrul instituţiei succesiunii putem distinge
instituţia succesiunii legale şi instituţia succesiunii testamentare. La fel, în cadrul instituţiei contractelor
se pot distinge numeroase alte instituţii care formează un fel de subdiviziuni ale acestora, cum sunt:
contractul de locaţiune, de furnizare etc. Aceste instituţii juridice mai restrânse nu trebuie confundate cu
elementele componente ale instituţiei de drept, concretizate în diferite norme juridice care singure nu
pot forma o instituţie juridică, întrucât nu reprezintă un gen aparte de relaţii sociale.
Acesta este cazul instituţiei căsătoriei - de exemplu - în cadrul căreia distingem numeroase norme
juridice care stabilesc condiţiile încheierii căsătoriei, nulitatea căsătoriei, efectele căsătoriei, drepturile
şi obligaţiile soţilor. Nici unul din aceste elemente, nici una dintre aceste norme, luate separat, nu pot
forma o instituţie juridică.
Instituţia juridică poate să grupeze atât norme exclusiv din cadrul unei singure ramuri de drept, cât şi
din mai multe ramuri de drept, având în acest caz un caracter complex. Astfel, instituţia căsătoriei,
succesiunii, căilor de atac, grupează norme dintr-o singură ramură de drept, dreptul familiei, dreptul
civil, dreptul procesual.

B. RAMURA DE DREPT
Aceasta reprezintă o grupare mai largă de norme şi instituţii juridice, care sunt legate între ele prin
obiectul lor comun (un anumit complex de relaţii sociale pe care le reglementează), prin anumite
principii comune care stau la baza lor, precum şi prin unitatea de metodă folosită în reglementarea
relaţiilor sociale respective, potrivit intereselor din societatea respectivă.
O problemă importantă pentru studiul sistemului dreptului este aceea a stabilirii criteriilor care stau
la baza grupării normelor juridice în ramuri distincte.
În literatura juridică, majoritatea autorilor subliniază, ca un prim criteriu de grupare a normelor
juridice în ramuri de drept, caracterul relaţiilor sociale pe care ramura de drept respectivă le
reglementează, considerând că acesta ar fi obiectul reglementării juridice. Trebuie să precizăm, însă, că
deşi acest criteriu este dominant, totuşi el are un anumit grad de relativitate. Problema cea mai
complicată, care nu şi-a găsit o rezolvare corespunzătoare, constă în faptul că un anumit grup de relaţii
sociale (ceea ce în general se numeşte obiectul reglementării juridice) devine autonom tocmai pentru că,
este reglementat de anumite norme juridice. Aşadar, ceea ce se înţelege prin caracterul distinct, unitar,
al relaţiilor sociale este dat de o anumită categorie de norme juridice.

16
 Alături de criteriul obiectului, a fost propusă metoda pe care statul o alege pentru reglementarea
diferitelor categorii de relaţii sociale şi care face ca anumite norme - deşi au un obiect comun - să se
separe într-o ramură de drept aparte. Prin metodă se înţelege în general modul în care statul acţionează
asupra unor relaţii sociale. Astfel, se pot distinge: metoda autonomismului, metoda recomandării,
autoritarismul ş.a. Trebuie să subliniem că metoda este privită în literatura juridică, drept un criteriu
auxiliar, folosit alături de obiectul reglementării juridice şi subordonat acestuia.
Aceeaşi metodă poate fi folosită de mai multe ramuri de drept şi, în acelaşi timp, aceeaşi ramură
poate folosi mai multe metode. Astfel, în dreptul civil întâlnim, în general, metoda autonomismului, dar
alături de ea apare şi metoda autoritarismului care are un caracter categoric, imperativ.
Obiectul reglementării juridice este privit ca un criteriu obiectiv de grupare a normelor juridice în
aceste ramuri, iar metoda - un criteriu subiectiv. De aici nu trebuie să tragem concluzia că gruparea
normelor juridice în anumite ramuri este un fapt absolut obiectiv, cu totul independent de voinţa
statului, aşa cum susţin unii autori.
Ţinând seama de obiectul distinct al reglementării juridice (un anumit grup de relaţii sociale) şi de
metoda pe care statul o foloseşte în reglementarea acestor relaţii, putem avea o reprezentare (cu un
anumit grad de relativitate) asupra construcţiei sistemului de drept.
Delimitarea unei ramuri de drept de alta este o problemă complexă. Greutatea delimitării provine
tocmai din faptul că este greu de stabilit care este gradul de diferenţiere a relaţiilor sociale care să dea
posibilitatea ca acestea să fie reglementate de un grup de norme "aparte" şi să fie astfel unite într-o
ramură de drept. De asemenea, nu este destul de clar şi ce înseamnă grup de norme "aparte".

Pornind de la cele arătate până acum, am putea preciza că ramura de drept este un ansamblu relativ
distinct de norme juridice, legate organic între ele, care reglementează relaţii sociale ce au acelaşi
specific, folosesc aceeaşi metodă sau acelaşi complex de metode.

2. EVOLUŢIA ISTORICĂ A SISTEMULUI DE DREPT. DREPTUL PUBLIC

ŞI DREPTUL PRIVAT
Sistemul de drept s-a format în mod istoric, având o anumită structură în cadrul fiecărui tip istoric de
stat, structură determinată de forma de proprietate dominantă într-o societate. Trebuie să menţionăm, în
acelaşi timp, că asupra formării sistemului de drept dintr-o anumită ţară influenţează şi tradiţiile
legislative şi nivelul tehnicii legislative din ţara respectivă.
După cum se ştie, ştiinţa dreptului roman a fost cea care a elaborat o serie de concepte de bază ale
dreptului, dintre care unele s-au transmis până în zilele noastre. O mare importanţă au avut-o operele
jurisconsulţilor Paul, Gaius, Papinian, Ulpian ş.a.
Prima încercare de grupare a dreptului aparţine tocmai jurisconsulţilor amintiţi. Ulpian a fost primul
jurisconsult care a introdus o diviziune a dreptului în jus publicum şi jus privatum. În domeniul lui jus
publicum a inclus acele norme de drept care priveau interesele generale ale statului. Jus privatum a fost
divizat, la rândul lui, în dreptul civil, dreptul ginţilor şi dreptul pretorian. Această diviziune însă nu a
avut la bază un criteriu unitar. Primele două subdiviziuni (dreptul civil şi dreptul ginţilor) porneau de la
subiecţii cărora li se aplicau normele juridice respective (dreptul civil era cel care se aplica cetăţenilor

17
romani, iar dreptul ginţilor se aplica străinilor), iar cea de-a treia subdiviziune, dreptul pretorian - avea
la bază organul emitent - pretorul. Într-o definiţie datorată, probabil, compilatorilor lui Justinian, se
vorbeşte despre un "drept natural" (jus naturale) - care în concepţia autorilor ar fi fost un drept comun
tuturor vieţuitoarelor, sădit de natură în conştiinţa oamenilor şi în instinctele celorlalte vieţuitoare.
O altă grupare a dreptului o întâlnim la jurisconsultul Paul, care distinge dreptul de excepţie (jus
singulare) şi dreptul comun (jus comune).
În sfârşit, mai amintim o distincţie făcută de juriştii romani, distincţie ce se referă la izvoarele
dreptului, în: drept scris şi drept nescris.
Observăm că toate aceste grupări nu au avut la bază un criteriu unitar, iar, pe de altă parte, nu au
folosit drept criteriu al grupării lor natura relaţiilor sociale pe care o reglementau respectivele norme.
Nici codificarea făcută de Justinian nu poate fi socotită o grupare sistematică pe probleme sau instituţii
juridice.
Feudalismul a dus la o fărâmiţare excesivă teritorial-economică şi juridică. Cutumele locale erau
principalul izvor al dreptului în perioada de început a feudalismului. Începând cu secolele XII-XIV,
apar premisele lichidării fărâmiţării feudale. Se dezvoltă oraşele şi raporturile marfă-bani. Începe să
apară proprietatea burgheză. Noul tip de proprietate şi noile raporturi de proprietate în devenire
necesitau reglementări juridice corespunzătoare. Ele au fost găsite în dreptul roman, care reglementase
foarte minuţios proprietatea privată. Dreptul roman este în asemenea măsură expresia juridică clasică a
raporturilor de viaţă, a ciocnirilor din sânul unei societăţi în care domneşte proprietatea particulară pură
încât nici una din legislaţiile următoare n-a reuşit să mai aducă îmbunătăţiri simţitoare în acest domeniu.
În secolul al XIV-lea, codificarea lui Justinian a continuat să rămână baza teoriei şi, în mare măsură,
a practicii dreptului. Receptarea legislaţiei lui Justinian s-a realizat treptat pe cale cutumiară. Ea a avut
loc în Germania, în Ţările de Jos şi, în proporţii mai reduse, în Italia, Franţa şi Anglia.
O mare importanţă în procesul de receptare au avut-o studiile de drept roman, glosele, care cu timpul
au devenit ultimul cuvânt al ştiinţei. Şcolile juridice şi Universităţile au avut şi ele un rol important în
receptarea şi în studiul dreptului roman.
În orânduirea feudală, cercetările ştiinţifice legate de studiul dreptului au dus la conturarea unei
ştiinţe a dreptului care a tins să se autonomizeze tot mai mult de filozofie şi religie, o ştiinţă a dreptului
în ansamblul lui, fără să se contureze încă anumite ramuri ale ei. Lucrările lui Montesquieu, Hugo
Grotius, Spinoza, John Locke, Jean Jacques Rousseau ş.a. sunt o mărturie în acest sens.
Dreptul roman a rămas vreme îndelungată principalul izvor de drept în multe ţări. De exemplu, în
Olanda sau în Germania el s-a aplicat chiar până la punerea în funcţiune a Codului civil german din
1900. "Chiar şi codurile burgheze din secolul trecut sau dintr-o epocă mai apropiată poartă amprenta
formală a dreptului roman, atât în structura instituţiilor, cât şi în prezentarea lor".
Dezvoltarea relaţiilor economice şi sociale în orânduirea burgheză a făcut necesară elaborarea unei
legislaţii corespunzătoare intereselor burgheziei. A început o sistematizare a legislaţiei sub forma unor
coduri pe materii. O importanţă deosebită în reglementarea relaţiilor economice ale ţărilor burgheze din
Europa Apuseană a avut Codul civil francez din 1804. El a influenţat puternic şi legislaţia din ţara
noastră. Au apărut o serie de alte coduri: penal, comercial, industrial, în ţări ca: Franţa, Italia, Germania

18
ş.a. Apariţia codurilor a fost cauza care a dus la împărţirea dreptului în ramuri, în sensul în care le
cunoaştem astăzi.
Apariţia codurilor pe materii a impulsionat şi cercetarea ştiinţifică după cum aceasta, la rândul ei, a
influenţat apoi mai buna grupare a legislaţiei pe materii.
În universităţi, predarea dreptului tinde şi ea la specializare, dreptul nemaifiind predat în ansamblul
lui, ci pe materii. Se profilează şi anumite discipline didactice. La început se conturează două mari
ramuri: civil şi penal.
Ştiinţa juridică burgheză nu a renunţat la tradiţionala grupare din dreptul roman, în drept public şi
privat. Cu timpul, dreptul public, în orânduirea burgheză, a început să se divizeze şi el în drept
constituţional, administrativ, financiar, penal şi altele, iar cel privat în drept civil, comercial agrar ş.a.
Începe să ia amploare cercetarea ştiinţifică, ce se dezvoltă, şi ea, în general în jurul şi pe profilul
codurilor, cât şi al disciplinelor didactice predate în facultăţile de drept: drept constituţional, drept
administrativ, civil şi altele.
Se poate constata că dezvoltarea dreptului a îmbinat strâns disciplinele didactice universitare cu
dreptul expus în diverse coduri şi cu comentarea în lucrări ştiinţifice a diferitelor aspecte juridice.
Astfel, începe să se contureze treptat noţiunea de ramură a dreptului şi, strâns legată de aceasta, cea de
ramură a ştiinţei dreptului, precum şi cea de disciplină juridică în sens didactic.
În ştiinţa dreptului, însă, nu s-au purtat prea multe discuţii pe tema sistemului de drept conceput ca o
totalitate de ramuri. Nu s-a pus cu acuitate problema delimitării unor ramuri de drept de altele sau a
găsirii criteriilor care să stea la baza unei asemenea grupări. S-a vorbit doar despre tradiţionala grupare
în drept public şi drept privat. Cercetătorii din domeniul dreptului s-au mulţumit doar să scrie lucrări
aprofundând una sau alta dintre problemele juridice, rezolvând în felul acesta diferite aspecte teoretice
sau practice ale dreptului, fără să insiste prea mult asupra faptului că prin lucrările lor au contribuit la
conturarea sau la îmbogăţirea obiectului de studiu al uneia sau alteia dintre ramurile ştiinţei dreptului.
Cel mult profesorii universitari, în cursurile lor, abordau problema obiectului de studiu a disciplinei lor,
urmărind să o circumscrie faţă de alte discipline didactice.

3. RAMURILE DREPTULUI
Problema cea mai dificilă din punct de vedere teoretic este cea a găsirii unor criterii care să stea la
baza grupării normelor şi instituţiilor în anumite ramuri de drept. De ce anumitor norme de drept le
spunem că sunt norme de drept penal, altora de drept civil, de drept administrativ sau constituţional
etc.?
Criteriul de bază care serveşte la gruparea normelor de drept în anumite ramuri în cadrul sistemului -
aşa cum este el conceput în mod convenţional acum - este socotit, după cum s-a văzut, a fi obiectul
reglementării juridice, înţelegând prin acesta un grup de relaţii sociale “distincte" sau cu particularităţi
proprii. Astfel, se spune că relaţiile patrimoniale şi cele nepatrimoniale, strâns legate de acestea,
constituie obiectul de reglementare a dreptului civil, relaţiile dintre organele administrative de stat,
precum şi cele dintre acestea şi alte organizaţii, sau cetăţeni, constituie obiectul de reglementare a
dreptului familiei ş.a.

19
 Deşi la prima vedere s-ar părea că obiectul reglementării juridice este un criteriu obiectiv - şi unii
autori îl prezintă ca atare - în realitate el este un criteriu subiectiv şi destul de labil. De pildă, se ştie că
relaţiile patrimoniale – care se pretinde că ar forma obiectul de reglementare al dreptului civil, există nu
numai între cetăţeni, organizaţii economice şi cetăţeni sau organizaţii între ele, ci şi între organele
administraţiei de stat. În acest fel se pune problema care anume relaţii patrimoniale trebuie să fie
considerate ca aparţinând sferei de reglementare a dreptului civil şi care aparţin dreptului administrativ,
recurgându-se pentru aceasta la criterii complementare (metoda de reglementare, calitatea subiecţilor
ş.a.)
Dar obiectul reglementării juridice - criteriu de bază al grupării normelor de drept în ramuri - nu este
elucidat nici din alt punct de vedere. Atunci când se vorbeşte de un anumit grup de relaţii sociale,
"distincte", care prin reglementarea de către normele juridice devin relaţii de drept, se presupune că
există o altă specificitate decât cea juridică, ce dă o notă specifică grupului de relaţii sociale respective.
Adică, există mai întâi un grup de relaţii sociale determinat prin anumite particularităţi, de pildă,
relaţiile dintre sexe, relaţii de muncă, relaţii între stat şi cetăţeni ş.a., care reclamă, din anumite
considerente, şi în anumite împrejurări, şi o reglementare juridică. Şi totuşi, lucrurile nu stau
întotdeauna aşa. Ceea ce noi socotim "relaţii sociale distincte", acest “distincte" se pare că nu
întotdeauna este anterior reglementării juridice. Uneori tocmai dreptul este cel care imprimă relaţiilor
respective nota distinctivă care le deosebeşte de alt grup de relaţii sociale. Câteva exemple în acest sens
considerăm că vor fi edificatoare.
Relaţile de familie sunt cele mai vechi relaţii sociale, cu un specific distinct, relaţii dintre sexe, relaţii
dintre părinţi şi copii. Cu toate acestea, deşi dreptul există de câteva milenii (numai de la formarea
dreptului roman s-au scurs aproape două milenii), abia mai recent ele au primit o reglementare distinctă
din punct de vedere juridic, prin apariţia unor coduri. Evident, norme juridice care să se refere la familie
au existat din cele mai vechi timpuri. Ele sunt prezente încă în Codul lui Hammurabi, în Codul legilor
lui Manu etc. Cu toate acestea, ca. ramură de drept ea este cea mai tânără. Specificul relaţiilor de
familie nu a fost considerat de către jurişti ca fiind atât de important încât să-1 considere o ramură de
drept distinctă, decât foarte târziu.
În cazul altor ramuri de drept, rezultă cu claritate că nu poate fi vorba de anumite relaţii sociale
preexistente, care ulterior au primit o reglementare juridică, ci relaţiile care formează obiectul ramurii
respective au apărut concomitent (de la începutul lor) ca relaţii sociale şi juridice, în acelaşi timp, iar
altele au luat naştere ca rezultat al apariţiei unor norme juridice care le-au consacrat. Este cazul ramurii
dreptului constituţional şi al dreptului administrativ. Aici mai întâi au apărut diferite constituţii şi acte
normative şi apoi au apărut relaţiile de drept constituţional şi administrativ sau cel mult au apărut
concomitent.
Făcând o apreciere asupra modului în care s-au conturat ceea ce noi numim "ramuri de drept", se
poate observa că ele au apărut mai întâi în orânduirea burgheză, ca rezultat al unui proces de
sistematizare a dreptului, ca rezultat al apariţiei unor coduri. Pe baza lor au apărut apoi ramurile ştiinţei
dreptului, precum şi disciplinele didactice care au început să fie predate în învăţământul juridic
universitar. Bineînţeles, aceasta nu înseamnă că sistematizarea este acelaşi lucru cu sistemul dreptului.
Sistematizarea este numai un proces care a facilitat apariţia sistemului, aşa cum îl concepem noi astăzi.

20
 Printr-un proces de abstractizare s-a ajuns la elaborarea unor concepte care exprimă sintetic legătura
dintre ramura de drept, ramura ştiinţei dreptului şi disciplina didactică. Astfel, când spunem "drept
civil", sau "drept penal", sau "drept constituţional", fără să mai facem alte precizări, ne gândim, mai
întâi, la ramura de drept respectivă, concepută ca o totalitate de norme penale, civile etc., la ramura
ştiinţei dreptului, cât şi la disciplinele didactice respective, aceste trei aspecte formând un tot unitar.
Dacă în feudalism, dreptul era studiat în ansamblul lui, tinzându-se la o fundamentare a ştiinţei
dreptului – pe baza normelor dreptului pozitiv – deosebită de religie, filozofie, morală, în orânduirea
burgheză asistăm 1a o specializare în interiorul dreptului şi a ştiinţei dreptului în sensul apariţiei unor
ramuri de drept, ramuri ale ştiinţei dreptului şi discipline didactice. La rândul lor, ramurile ştiinţei
dreptului şi disciplinele juridice didactice au influenţat şi ele legislaţia.
a) Dreptul constituţional format din totalitatea normelor juridice care reglementează raporturi
sociale ce iau naştere în procesul exercitării puterii de stat. În general, normele dreptului constituţional
se referă la orânduirea socială şi de stat, cetăţenie, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor,
categoriile de organe ale statului.
b) Dreptul administrativ cuprinde normele juridice care reglementează raporturile sociale din
domeniul administraţiei de stat, activitate îndeplinită de organele administrative.
c) Dreptul financiar cuprinde acele norme juridice care se referă la formarea, repartizarea şi
întrebuinţarea fondurilor băneşti. Normele dreptului financiar reglementează următoarele probleme mai
importante: bugetul de stat, finanţele întreprinderilor şi organizaţiilor economice, asigurările sociale de
stat, creditul.
d) Dreptul muncii este format din ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile
sociale de muncă ale muncitorilor şi funcţionarilor, precum şi alte raporturi sociale derivate din
raporturile sociale de muncă. Ele se referă la încheierea şi desfacerea contractului de muncă, disciplina
muncii, timpul de lucru şi timpul de odihnă, asigurările sociale, protecţia muncii şi tehnica securităţii
ş.a.
e) Dreptul funciar cuprinde normele juridice ce reglementează relaţiile sociale născute în legătură
cu atribuirea terenurilor în administrare sau în folosinţă şi cu aplicarea măsurilor pentru folosirea
efectivă, raţională şi completă a terenurilor, cu organizarea şi evidenţa funciară.
f) Dreptul civil cuprinde normele juridice care reglementează raporturile patrimoniale ce se nasc
între organizaţiile economice, între organizaţiile economice, pe de o parte, şi persoanele fizice, pe de
altă parte, precum şi cele care iau naştere între persoanele fizice. Dreptul civil cuprinde şi normele care
se referă la relaţii personale nepatrimoniale, dar care sunt legate de cele patrimoniale. Normele juridice
ale dreptului civil reglementează relaţii privitoare la: proprietate, contracte, succesiuni etc.
g) Dreptul procesual civil este format din acele norme juridice care reglementează ordinea
dezbaterii de către instanţe a cauzelor civile, precum şi îndeplinirea hotărârilor judecătoreşti în aceste
cauze. Normele de drept procesual reglementează raporturile care apar între organele de înfăptuire a
justiţiei (judecătorii, tribunale) şi cetăţeni, precum şi între cetăţeni ca părţi în proces - reclamant, pârât.
h) Dreptul familiei. Din ramura dreptului familiei fac parte acele norme juridice care reglementează
relaţiile ce se stabilesc între membrii familiei, precum şi unele relaţii dintre aceştia şi alte persoane.

21
Normele dreptului familiei se referă la: încheierea şi desfacerea căsătoriei, relaţiile personale şi
patrimoniale dintre soţi, relaţiile dintre părinţi şi copii, relaţiile născute din adopţie etc.
i) Dreptul penal cuprinde normele juridice prin care se stabilesc acele fapte care sunt considerate
infracţiuni, pedepsele şi condiţiile în care statul trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc
infracţiuni.
j) Dreptul procesual penal este alcătuit din normele juridice care reglementează activitatea
organelor de urmărire, a procuraturii şi a justiţiei în judecarea cauzelor penale, pentru descoperirea
infracţiunilor.
k) Dreptul comercial (Dreptul afacerilor) reglementează faptele de comerţ.

4. DREPTUL INTERN ŞI DREPTUL INTERNAŢONAL

În procesul colaborării şi al luptei dintre statele comunităţii internaţionale s-a creat dreptul
internaţional, cu cele două ramuri ale sale: dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat.
A. Dreptul internaţional public. Poziţia specifică a dreptului internaţional public constă în faptul că
el se formează prin acordul de voinţă al statelor suverane şi egale în drepturi, în relaţiile lor reciproce,
pe când dreptul intern este creat - după cum am văzut - în mod unilateral de către un singur stat, care
edictează norme juridice obligatorii pentru toate persoanele de pe teritoriul statului respectiv. Datorită
acestei particularităţi, uneori se susţine că dreptul internaţional ar fi un drept "coordonator", în timp ce
dreptul intern este un drept “subordonator" .

Dacă în dreptul intern subiectele pot fi atât statul cât şi persoanele fizice şi juridice din interiorul unei
ţări, subiectele dreptului internaţional sunt în principal statele. Dreptul intern reglementează relaţiile
sociale din cadrul unui singur stat. Dreptul internaţional reglementează relaţiile dintre mai multe state,
respectiv relaţiile din cadrul comunităţii internaţionale.
O altă particularitate a dreptului internaţional constă în faptul că normelor lui li se supun cei care au
creat aceste norme, respectiv statele. În dreptul intern, organul creator de norme este distinct de
destinatarii normelor. Acest lucru şi explică inexistenţa unui organ legislativ internaţional care să fie
situat deasupra statelor.
În legătură cu particularităţile dreptului internaţional mai subliniem faptul că aici nu există un aparat
centralizat care să asigure prin constrângere respectarea dreptului, să rezolve în mod obligatoriu litigiile
născute din încălcarea normelor juridice, aşa cum sunt în dreptul intern organele judecătoreşti,
administrative etc.
Lipsa unui aparat centralizat de constrângere nu trebuie să ducă la concluzia că normele dreptului
internaţional nu pot fi apărate printr-o constrângere organizată. Constrângerea în domeniul dreptului
internaţional se aplică de către state în mod individual sau colectiv, atunci când este necesar pentru a se
restabili drepturile încălcate.
B. Dreptul internaţional privat. Este constituit din totalitatea normelor juridice care reglementează
rezolvarea conflictelor de legi generate de raporturile de drept civil ce cuprind unul sau mai multe
elemente de extraneitate. Ele se ocupă, de asemenea, cu problemele situaţiei juridice sau condiţiei

22
străinilor, cu monopolul de stat al comerţului exterior, precum şi cu problemele procedurii civile, legate
de apărarea drepturilor izvorâte din relaţiile civile cu caracter internaţional.
Dezvoltarea unor legături comerciale stabilite între diferite state a dat naştere şi relaţiilor, mai mult
sau mai puţin îndepărtate de economie, cum sunt: culturale, tehnico-ştiinţifice, turistice ş.a. În acest fel
au apărut condiţii favorabile pentru contactele personale dintre cetăţenii diferitelor state şi relaţiile între
persoanele juridice aparţinând unor state diferite. Astfel, pe lângă circuitul civil a luat fiinţă şi un circuit
civil internaţional.
Aceste relaţii continuă să fie reglementate de legislaţiile interne ale statelor, dar, aşa cum obiectul
reglementării se leagă prin natura sa de un circuit internaţional, şi normele juridice care reglementează
aceste relaţii au un efect spaţial adecvat, respectiv ele ies din sfera dreptului intern.

23
 CAPITOLUL III

IZVOARELE DREPTULUI

1. NOŢIUNEA DE IZVOR AL DREPTULUI

Izvoarele sau sursele dreptului sunt manifestări ale relaţiilor sociale care generează norma juridică,
indiferent de natura ei (de drept public sau privat etc.).
Doctrina, abordând acest subiect, menţionează totdeauna că izvoarele dreptului pozitiv sunt de două
feluri: materiale şi formale.
În orice caz, modul de apariţie a ideii de dreptate şi, în final, a dreptului, este strâns legat de acele
realităţi sociale care produc situaţia juridică, adică forma de drept. În acest sens, conştiinţa individuală
şi conştiinţa socială sunt, în ultimă instanţă, responsabile pentru apariţia dreptului, printr-un proces
complex în care motivaţiile, decurgând din interesele individului, din interesele diverselor grupuri
sociale şi, în final, din interesele obiective generale ale societăţii, se intercondiţionează reciproc,
construind în dialectica evoluţiei lor o unitate extrem de complexă pe care o denumim, generic, izvor al
dreptului.
Noţiunea de izvor al dreptului identifică tocmai aceste surse complexe de natură obiectivă şi
subiectivă, individuală şi socială care, la un moment dat, într-o anumită conjunctură istorică, duc la
apariţia dreptului.
După Hegel, putem identifica în postura de surse ale dreptului orice proces istoric, cât şi
determinările pozitive, care nu sunt altceva decât relaţiile sociale transformate prin acţiunea normei
juridice în raporturi juridice.
Izvorul este izvorul real al dreptului pozitiv. Această definiţie a izvorului dreptului reprezintă, în
concepţia lui Mircea Djuvara, un complex de factori, extrem de diverşi, care configurează însuşi
conţinutul relaţiilor sociale. Realităţile juridice, însă, sunt deja produsul acestor relaţii sociale şi, de
aceea, de foarte multe ori izvorul juridic apare mai pregnant dacă studiem obiectul realităţilor juridice.
În acest sens, M. Djuvara afirmă, îndreptăţit de altfel, că “dreptul pozitiv este secreţiunea conştiinţei
juridice a societăţii”. Afirmaţia este exactă. Izvorul material priveşte conţinutul sursei normei juridice.
El este produs de conştiinţa oamenilor, determinată, la rândul ei, în acest sens, de relaţiile obiective şi
subiective care se nasc în relaţiile interpersonale ce se manifestă în cadrul social-istoric, economic,
politic, cultural etc. Putem spune, în această ordine de idei, că, cu cât este mai bogată în semnificaţii
viaţa socială, cu atât şi determinările obiective şi subiective ale apariţiei normei juridice sunt mai
numeroase şi mai puternice.
Există, desigur, “o conştiinţă juridică a societăţii care naşte dreptul pozitiv”, dar este interesant de
studiat modul acesteia de formare, deoarece această conştiinţă colectivă îşi are, şi ea, originile ei, origini
care se constituie în tot atâtea surse ale juridicului. Ontogeneza fiecărui individ presupune acumularea
unei experienţe de viaţă, o îngemănare a intereselor cu idealurile, care, treptat, îl determină să ocupe o

24
anumită poziţie în societate. Individul îşi formează propriile percepţii despre ideea de justiţie socială şi
promovează o opinie puternic marcată de experienţa sa.
Pe de altă parte, conştiinţa socială, la formarea căreia conştiinţa individuală are o puternică
contribuţie (desigur, nefiind vorba de o însumare aritmetică a acesteia din urmă), generează, la rândul
ei, conştiinţa juridică. Din aceasta din urmă apare dreptul, ca atare conştiinţa juridică socială
prefigurându-se ca fiind izvorul material al dreptului.
Pe de altă parte, problema izvoarelor dreptului este inseparabilă de cea a naturii dreptului. Cele două
mari concepţii, care încearcă să clarifice natura dreptului, şi anume dreptul natural şi concepţia
pozitivistă, folosesc, inevitabil, argumente referitoare şi la izvoarele dreptului. Cele două aspecte:
izvorul şi natura dreptului se intercondiţionează inevitabil.
Astfel, în concepţia dreptului natural, izvorul material al dreptului îl constituie comandamentele
naturale, adică ceea ce este în concordanţă cu legile universale ale naturii. În ultimă instanţă şi potrivit
orientării creştine din dreptul natural, izvorul şi natura dreptului pozitiv sunt de esenţă divină.
Giorgio del Vecchio amendează aceste consideraţii ale dreptului natural, dându-le o anumită
clarificare, în sensul că dreptul pozitiv este un dat al experienţei şi numai astfel poate fi integrat “în
ordinea producţiilor naturii”. După del Vecchio, această integrare nu conduce neapărat la consideraţia
că dreptul este “întotdeauna natural şi în sens deontologic” ci, mai degrabă, se poate ajunge la concluzia
că, deşi dreptul, ca fapt, este a priori natural, el îşi are izvorul şi în natura umană. Această concluzie este
în concordanţă cu altă afirmaţie, făcută de acelaşi autor, referitoare la izvoarele dreptului, în sensul că
dreptul pozitiv corespunde voinţei poporului sau, altfel spus, modurile în care voinţa socială
predominantă se manifestă reprezintă, în realitate, izvoarele dreptului, conducând, în ultimă instanţă, la
acea dimensiune esenţială a naturii dreptului pozitiv care este natura sa umană.
Noi vorbim de izvor material al dreptului (noţiune care este sinonimă cu aceea de izvor al dreptului)
ca de un fenomen, idei, interes sau situaţie care nu au încă existenţă juridică, ci determină, la un
moment dat, această existenţă. Raportul dintre faptul material şi Dreptul pe care îl generează a fost
considerat în doctrină ca un raport dintre “dat” şi “construit”. Problema se pune, mai exact, în sensul
determinării fenomenului care creează dreptul. Este aceasta dreptul natural (şcoala justnaturalistă) sau
este relaţia socială (şcoala sociologică)?
Curentul normativist consideră că, în identificarea izvoarelor dreptului, accentul trebuie să se pună
pe “izvoarele de calificare”, acestea fiind, în realitate, altceva decât “izvoarele de constituire” a
dreptului. Prin izvoare de calificare s-ar înţelege, cu prioritate, modul în care se califică (se identifică)
regulile de conduită ca reguli juridice. Cum se remarcă, de altfel, în literatura juridică, diferenţa, mai
clar exprimată, dintre aceste opinii este aceea dintre o concepţie care vizează determinarea genetică a
dreptului şi o concepţie care se preocupă de aspectul gnoseologic al acestor izvoare.

2. CUTUMA CA IZVOR DE DREPT

Cutuma (tradiţia sau obiceiul) reprezintă unul dintre izvoarele formale cele mai importante ale
dreptului. Este foarte greu să se decanteze de către istoric nu numai caracterul real, veridic al obiceiului
invocat ca izvor de drept, dar şi să se fixeze caracteristicile lui şi, mai ales, condiţiile care, însoţindu-l,
l-au ajutat să devină un astfel de izvor. “Tradiţia care ne-a parvenit, cu multitudinea ei de denumiri

25
încâlcite ale popoarelor şi de legende obscure, se aseamănă cu frunzele uscate, greu de conceput că au
fost cândva verzi”, afirmă inspirat Theodor Mommsen. Este deosebit de expresivă această afirmaţie, ea
evidenţiind problemele, unele aproape insurmontabile, cu care se confruntă istoricul atunci când
încearcă să identifice adevăratele obiceiuri care, cu timpul, s-au transformat în norme de drept. Astfel,
marele istoric mai înainte citat spune, pe bună dreptate, că în locul parcurgerii acestui labirint şi
încercării de clarificare a unor frânturi ale umanităţii, ar fi mai potrivită cercetarea vieţii reale a
poporului şi a modului în care ea s-a exprimat în legislaţie şi în cultură, în general. În acest sens pot fi
justificate instituţii de drept care, apărute la începutul dreptului roman, sunt şi astăzi valabile.
Contractul referitor la împrumutul de consumaţie (mutuum) de astăzi, îşi are originea juridică în
contractul cu aceeaşi denumire din dreptul roman, iar în dreptul roman izvorul material al acestui
contract îl constituie o practică ce constă în transferul unei sume de bani sau al anumitor bunuri mobile
de la o persoană la o altă persoană. Subiecţii acestei relaţii sociale – devenită ulterior raport juridic –
vor fi denumiţi, în drept, creditor şi debitor. Această practică, spune Mommsen, avea iniţial drept obiect
numai banii şi exista în relaţiile romanilor cu străinii.
O apariţie în drept, relativ asemănătoare o are şi nexum-ul, care a devenit un contract din cumulul
obiceiurilor referitoare la înstrăinarea (vânzarea-cumpărarea) de bunuri. El definea şi alte realităţi
juridice (apărute tot din obiceiuri) cum sunt cele referitoare la proprietatea temporară.
Pe teritoriul ţării noastre cutumele geto-dace au constituit un izvor deosebit de bogat pentru dreptul
pozitiv, atât în dreptul intern cât şi în relaţiile juridice externe. Reglementarea unor astfel de relaţii,
apărută în perioada democraţiei militare sub forma unor obiceiuri nejuridice şi, deci, nesancţionate, a
căpătat, probabil, o sancţiune juridică în perioada de formare a statului geto-dac.
Începând cu secolul al VI-lea î.e.n., procesul transformării obiceiurilor în norme juridice, sancţionate
ca atare, a fost favorizat, şi poate chiar accelerat, de faptul că triburile geto-dacice se uneau în uniuni
tribale, care aveau un pronunţat caracter politico-juridic. În acest sens ne vin informaţii de la istoricul
Trogus Pompeius, care afirmă că regele scit Ateos are confruntări militare în anul 339 î.e.n. cu un rege
geto-dac conducător al unei uniuni de triburi, iar Diodor din Sicilia aminteşte că în jurul anului 300
î.e.n. exista o uniune puternică de triburi geto-dacice sub comanda lui Dromichete, rege legendar
geto-dac. Considerăm că formarea uniunilor tribale a condus la o decantare a obiceiurilor, care au
beneficiat de un cadru propice pentru a deveni, mai repede şi într-un mod mai sigur, norme de drept.
Existenţa formaţiunilor statale pe teritoriul ţării noastre mai înainte de influenţele greceşti în Dobrogea
şi anterior cuceririlor romane, a consolidat un drept geto-dacic format, în cea mai mare parte a lui, prin
ridicarea obiceiurilor la nivelul unor norme juridice.
Istoricii români arată că aplicarea dreptului roman în Dacia avea în vedere dreptul roman clasic, ce
se aplica cetăţenilor romani rezidenţi aici şi peregrinilor (locuitori liberi ai unei provincii romane care
nu deţineau cetăţenie romană – civitas romana – şi nici statutul de latini). Relaţiile dintre cetăţenii
romani şi peregrini erau reglementate de ius gentium care, în esenţă, era tot drept roman. Deci, pe
teritoriul ţării noastre sistemele juridice aveau un dublu izvor de drept: a) cutuma pentru normele
juridice ale statului geto-dac şi b) dreptul roman pentru provinciile romane. Dar, dreptul autohton,
format pe baza cutumei, a existat în provinciile romane, în paralel cu dreptul roman, timp îndelungat. În
acest sens, în doctrina de specialitate se remarcă faptul că după cucerirea Daciei, dreptul autohton

26
geto-dac rămâne în vigoare pentru a reglementa acele raporturi pe care romanii le mai îngăduiau să fie
guvernate de dreptul local. Aceste norme erau cuprinse în obiceiurile sau cutumele (consuetudo, mos
maiorum) geto-dace tolerate de noii stăpânitori şi, în continuare, cu privire la măsura în care dreptul
roman îngăduie aplicarea dreptului local – în speţă cel geto-dac – o constituţie din Codul lui Justinian,
al cărui text datează din anul 224, vorbeşte de necesitatea de a se respecta în aşezările urbane
provinciale obiceiurile locale, probabil cu condiţia de a nu contraveni dispoziţiilor de ordine publică
romane. Această situaţie juridică se conciliază (şi se coroborează) cu un alt text, din Ulpian – secolul al
III-lea e.n. – care există în Digeste, şi care prevede respectarea în orice loc a constutuţiilor imperiale.
În studiul cutumei, ca izvor material al dreptului, unii cercetători stabilesc două etape: prima ar
reprezenta studiul folclorului juridic şi a doua studiul obiceiurilor juridice care există în evoluţia
istorică a unei comunităţi etnice. Ambele etape alcătuiesc studiul etnologiei juridice. Analizând acest
mod de a cerceta problema cutumei ca izvor de drept, deducem că ar trebui să se întreprindă iniţial un
studiu al conţinutului juridic existent în folclor, adică în obiceiuri, datine şi tradiţii, un fel de studiu
analitic şi, după aceea, să constituie concepţii, principii ale experienţei juridice, în comunităţi sociale
fără un caracter etnic distinct şi în comunităţi sociale cu caractere etnice distincte şi cu personalitate
etnică bine conturată. O cercetare eficientă a domeniului investigat nu se poate face printr-o nemijlocită
cercetare a “legii ţării” sau a “obiceiului pământului”. O asemenea cercetare se poate face numai după
ce s-au studiat formele concrete ale genurilor literare populare “în care supravieţuiesc cutumele şi
tradiţiile juridice (cântecul epic, liric şi dramatic, ... sentinţa, proverbul etc.)”. În acest sens este
interesantă cercetarea întreprinsă de B. P. Hasdeu care, într-un chestionar iniţiat în vederea culegerii de
obiceiuri juridice româneşti vorbeşte despre importanţa unei asemenea cercetări ştiinţifice în termeni
foarte elocvenţi: “...să adune superstiţiile şi credinţele, obiceiurile şi tradiţiile care reglementează
relaţiile şi tranziţiile între oameni pe baza legii nescrise, pentru a putea, astfel, aprofunda originile
dreptului, în genere, şi caracterele proprii ale unei naţiuni, în special”. Deducem din această descriere
atât de plastică şi, totodată, atât de sintetică, importanţa studiului cutumei, nu numai pentru desluşirea
modului în care se formează dreptul pozitiv, ci şi pentru explicitarea specificului naţional al unui sistem
juridic.

3. LEGEA CA IZVOR DE DREPT

Analizând problematica legii ca izvor de drept, trebuie să definim această noţiune. Există un sens
larg şi unul restrâns al conceptului de lege, după cum avem în vedere numai actul pe care îl adoptă, pe
baza unei proceduri specifice, parlamentul (sensul restrâns), sau este vorba de orice act cu putere
obligatorie, de orice act normativ (sensul larg al noţiunii). Există, desigur, şi un sens lexical şi nu juridic
al termenului de “lege”, în care ar intra orice act care, investit cu o anume autoritate, pretinde a i se
respecta dispoziţia. În acest sens, şi obiceiul este lege. Dar nu la acest sens ne vom referi, desigur, în
continuare. “Totalitatea actelor normative alcătuiesc dreptul scris (jus scriptum) şi, în acest sens, vor
intra în această noţiune toate actele ce cuprind norme general obligatorii şi sunt emise de organe ale
autorităţii publice care au în competenţa lor emiterea unor asemenea acte. Autorii consideră ca izvor
normal al dreptului orice act normativ care este general obligatoriu, şi nu numai legea ca atare, deşi,

27
fără excepţie, se rezervă legii locul central în contextul actelor normative, fiind considerată cea mai
importantă dintre acestea.
Dintre legi, ca izvoare ale dreptului pozitiv se distinge Constituţia, ca fiind cea mai importantă lege
în stat, denumită, în consecinţă, şi Legea fundamentală. Importanţa deosebită a Constituţiei în raport cu
toate celelalte legi, rezidă în faptul că ea fixează cadrul general al ordinii de drept, ea concretizează, în
cel mai înalt grad, ideea de justiţie şi de dreptate în societatea umană organizată statal. Toate celelalte
legi (denumite şi ordinare), sunt elaborate pe baza şi în aplicarea Constituţiei, conformându-se întocmai
spiritului şi literei acesteia.
Una dintre caracteristicile legii ca izvor de drept îl constituie raţionalitatea acesteia. În doctrină s-a
stabilit faptul că izvoarele (deci şi legea) “sunt, prin natura lor, afirmaţii raţionale. Pentru a se
argumenta această natură (filosofică, în ultimă instanţă), se menţionează, cu predilecţie, faptul că
procesul formării unei norme juridice (ridicarea de la particular la general sau universal şi
aplicabilitatea ei prin revenirea la concret) este, în realitate, o operaţiune logică. Or, o operaţiune logică
va consta, în prim rând, din afirmaţii raţionale. Pe bună dreptate s-a arătat în doctrină, în legătură cu
procesul de construire a unei norme juridice, că “orice operaţiune de acest fel porneşte de la date care
trebuie să fie, prin definiţiune raţionale şi nu poate ajunge decât la date de aceeaşi natură. De aici se
ajunge la relevarea uneia dintre calităţile de bază ale unei norme juridice, şi anume coerenţa ei. Lipsa de
contradicţie în enunţul care alcătuieşte o normă juridică împietează, de fapt, interpretarea corectă a
acesteia, făcând imposibilă aplicarea ei. De altfel, contradicţia existentă între termenii oricărei noţiuni
(deci şi a unei norme juridice) este o cerinţă esenţială a valabilităţii acesteia. Mai mult decât atât,
necontracdictorialitatea în conţinutul normei juridice se coroborează cu raţionalitatea acesteia, fiind
imposibilă atât formarea textului de lege, cât şi interpretarea lui în limitele raţionalităţii dacă apar
contradicţii în structura lui. În doctrină s-a argumentat necesitatea lipsei de contradicţii, coroborată cu
raţionalitatea acesteia, prin necesitatea elaborării “aceleiaşi soluţii de drept în împrejurări de fapt
identice”, aceasta fiind o tendinţă imanentă a oricărei gândiri juridice de unificare continuă a tuturor
cunoştinţelor, fără excepţie şi în drept (s.n.).
Privim cu rezervă acest punct de vedere care este, credem, discutabil. În drept, încercării de
modificare a soluţiilor i se opune, parţial, desigur, tocmai raţionalitatea legii. Aceasta deoarece, în
procesul juridic, unificarea soluţiilor s-a dovedit a fi un proces extrem de dificil, datorită interferenţelor
particulare şi nerepetabile ale datelor specifice obiective şi, mai ales, subiective, care alcătuiesc
“complexul cauzei judiciare”. Aceste date, cu totul particulare, privesc, desigur, nu numai aspectul “in
rem” al cauzei, ci, aşa după cum am văzut, şi aspectul “in personae”. Procesul judiciar implică latura
subiectivă, care trebuie să se ia în considerare nu numai în cauzele penale, ci în toate cauzele, indiferent
de natura lor juridică.
În doctrină s-a subliniat convingător problema corelaţiilor existente între aceste aspecte diferite,
ţinând de ramuri de drept diferite, dar care se întrunesc în aceeaşi cauză, în faţa unui anumit organ
judiciar. Deşi aceste corelaţii au preocupat prea puţin doctrina, ele, prin complexitatea conţinutului lor
şi, mai ales, prin efectele structurii lor, îngreunează foarte mult apariţia “soluţiilor unice” în domeniul
dreptului. Procesul judiciar fiind un proces raţional, nici nu are nevoie de asemenea soluţii. Desigur, nu
ne referim la necesitatea informativă a juristului. În aplicarea legii, el trebuie să ia cunoştinţă de

28
similitudinea datelor unor cauze, dar soluţia trebuie să conste, totodeauna, într-o nouă şi actuală
adecvare a normei juridice la datele concrete obiective şi subiective ale cauzei.

4. JURISPRUDENŢA CA IZVOR DE DREPT

Noţiunea de jurisprudenţă are două sensuri: unul configurează activitatea de aplicare a dreptului
înfăptuită de organele judiciare, indiferent de rolul şi locul pe care îl ocupă într-o ierarhie legală în
conformitate cu competenţele lor. Sunt, în acest sens, creatoare de jurisprudenţă instanţele judecătoreşti,
organele de procuratură (prin soluţiile rămase definitive), hotărârile organelor jurisdicţionale.
Într-un al doilea sens, prin jurisprudenţă înţelegem chiar ştiinţa dreptului. Este, fără îndoială, un sens
foarte larg care – pătruns în lexicul nostru din limba veche – nu mai este de mult uzitat, ca atare, nici în
doctrină şi nici în practica judiciară.
Ne vom referi, fireşte, la primul sens, care include şi sensul mai specializat de totalitate a hotărârilor
pronunţate de un anume organ care aplică legea.
Jurisprudenţa este, incontestabil, un izvor de drept – un izvor de drept formal, desigur – pentru că ea
include experienţa practică a organelor judiciare care aplică dreptul pozitiv şi, prin aceasta, îi probează
şi îi legitimează valabilitatea. Dar, acest proces este extrem de complex. În el voinţa legiuitorului care a
redactat norma juridică este interpretată de jurist – indiferent de organul judiciar din care face parte. În
acest proces de interpretare, însoţit de modalităţile legale de aplicare a normei respective, are loc
contactul unei concepţii – a legiuitorului – care, prin generalizarea unor cazuri obiective a creat norma
de drept, cu cazuri concrete apreciate, de această dată, de o persoană fizică ^nvestită cu atribuţii
specifice într-un organ judiciar. Nu numai că realitatea obiectivă oferă situaţii infinit de particulare, de
diverse şi de complexe (prin raporturile cauzale sociale care apar cu acest prilej), dar mai intervine şi
intelectul persoanei fizice care îşi exercită competenţele în funcţie de pregătirea sa de specialitate, de
voinţa de a aplica într-un anume mod norma juridică, de capacitatea intelectuală de interpretare a
realităţii, de cultura sa de specialitate şi de cea generală, de posibilităţile psihice de a percepe
interdisciplinaritatea necesară soluţionării cazului ş.a.m.d. Toate aceste veritabile criterii de aplicare în
viaţă a unor prescripţii teoretice, nasc un număr extrem de mare de probleme cărora, de multe ori
practicienii le dau soluţii diferite. Or, în procesul de armonizare a normei juridice şi a voinţei celui care
a emis-o, pe de o parte, şi transpunerea acestei norme în practică, pe de altă parte, intervine, ca o
condiţie sine qua non, tocmai activitatea practicianului. Această situaţie se complică (în sensul bun al
cuvântului), datorită faptului că membrii unor organe care aplică legea sunt independenţi în ceea ce
priveşte interpretarea subiectivă şi obiectivă a acesteia (judecătorii sunt în această situaţie). De aici vine
şi natura de izvor material de drept al jurisprudenţei cumulate, soluţiile date de diverse organe care
aplică legea pot merge până acolo încât nu numai să producă modificări esenţiale în legislaţie, dar pot
schimba însăşi concepţia legiuitorului cu privire la modul în care transformă o relaţie socială într-un
raport juridic. Aşadar, constituie un foarte important raport subsidiar (formal) al dreptului, practica
organelor judiciare care prin competenţa lor materială se detaşează dintre celelalte instituţii ale
suprastructurii, având o importanţă capitală în procesul rezolvării multiplelor probleme
social-economice şi politice cu ajutorul dreptului. Importanţa sistemului judiciar este deosebită într-un
stat de drept. În acest sens, dăm ca exemplu activitatea de judecată a Curţii Constituţionale care, în

29
sistemul statului nostru de drept – ca şi în sistemul juridic al altor state democratice – poate impune
chiar legiuitorului respectarea Constituţiei, prin declararea ca neconstituţională a oricărui act normativ
emis de acesta. În acest sens, ţinem să subliniem o mutaţie cu totul deosebită, care a apărut, după
Revoluţie, în teoria dreptului nostru. Se ştie că modalităţile de interpretare a normei juridice
(gramaticală, sistematică, istorică, logică) tind să lămurească voinţa legiuitorului, voinţă pe care organul
de aplicare a legii o raportează la un caz concret. De aceea, până la apariţia Constituţiei din 1991, nu se
putea vorbi de un izvor de drept care prin practica sa să desfiinţeze, legal, o normă juridică. Legea – ca
să ne referim la actul normativ cu cea mai mare putere de reglementare a raporturilor sociale – nu putea
fi infirmată, în mod nemijlocit, direct de practică, ci numai configurată sau, în cel mai bun caz,
perfecţionată cu ajutorul practicii; această perfecţionare fiind făcută, desigur, în final, tot de legiuitor.
Iată însă că, prin competenţa sa, Curtea Constituţională instituie o jurisprudenţă cu totul deosebită de
cea de până acum, o jurisprudenţă care poate nesocoti voinţa legiuitorului şi de care nu se poate trece
decât cu riscul înfruntării bazelor legale şi morale ale statului de drept. Judecătorii Curţii
Constituţionale sunt şi ei independenţi în exercitarea mandatului lor (v. art. 143 din Constituţie) şi, ca
atare, judecă în conformitate nu numai cu dispoziţiile Constituţiei, dar şi cu propria capacitate
profesională, morală şi culturală de interpretare a dispoziţiilor acesteia. Rezultă, din această practică,
decizii deosebit de importante, care pot, prin ele însele, nemijlocit deci, să confirme sau să infirme
norme juridice adoptate de forul legislativ, care este Parlamentul. Sistemul argumentativ pe baza căruia
se creează jurisprudenţa este, prin el însuşi, extrem de valoros în configurarea acestui izvor material de
drept care este jurisprudenţa. Vom exemplifica acest lucru, folosind mai ales practica instanţelor
judecătoreşti şi începând chiar cu Curtea Constituţională, în sensul la care ne-am referit mai sus.
În art. 144 alin. 1 lit. c din Constituţie, se prevede, printre alte atribuţii ale Curţii Constituţionale, că
aceasta hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind
neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor. O asemenea dispoziţie constituţională lărgeşte foarte
mult câmpul de incidenţă al jurisprudenţei ca izvor material de drept. Aceasta deoarece, conform
textului constituţional menţionat, părţile în procesul judiciar sunt îndrituite ca să participe direct la
formarea jurisprudenţei, prin aceea că ele iniţiază procesul şi ele propun excepţia de
neconstituţionalitate, argumentând-o în mod corespunzător. Pe baza acestei iniţiative, instanţa
judecătorească, formându-şi propria opinie, poate trimite cauza la Curtea Constituţională. Sigur că
cererea exprimată de părţi în faţa instanţei nu constituie jurisprudenţă în sensul adecvat al termenului
dar, ceea ce dorim să subliniem este faptul că această cerere dă posibilitatea formării opiniei
judecătoreşti, care poate trimite dosarul la Curtea Constituţională. Opinia părţilor devine, astfel, causa
initialis pentru formarea jurisprudenţei. În acest sens, Constituţia română de la 1991 a deschis o cale,
specifică statului de drept, dar extrem de eficientă în planul înfăptuirii justiţiei şi care este în acelaşi
timp un izvor material de drept, fiind o cale de formare a jurisprudenţei.

5. DOCTRINA CA IZVOR DE DREPT

În ştiinţa dreptului, problema doctrinei ca izvor de drept a găsit prea puţină înţelegere. Răspunsul la
întrebarea dacă este sau nu doctrina izvor de drept este dat de pe poziţiile unor criterii foarte diferite.

30
Doctrina însăşi îşi legitimează sau nu calitatea de izvor de drept, alţii, cei mai multi îi neagă caracterul
de izvor de drept şi foarte puţini îi recunosc această funcţionalitate.
Prin doctrină înţelegem opiniile exprimate în ştiinţa juridică al cărei obiect este studiul dreptului
pozitiv. Oamenii de ştiinţă din domeniul dreptului deţin ponderea esenţială în doctrină, deşi nu sunt
singurii creatori de doctrină. Alături de ei există opiniile exprimate în diferite moduri (note sau studii
publicate, conferinţe etc.), de către practicieni.
Doctrinei i se recunoaşte, însă, indubitabil, faptul că este o autoritate care are o misiune foarte
importantă. Deşi se recunoaşte că doctrina nu poate lua cunoştinţă – pentru a o studia – de întreaga
jurisprudenţă, dintr-un an calendaristic, spre exemplu, totuşi, ea poate aborda principiile care domină
sistemul juridic şi poate oferi chiar soluţii pentru dificultăţile prin care trece practica judecătorească.
Alături de rolul de informare, doctrina are şi menirea de a reflecta asupra dreptului pozitiv, în
general, şi, mai mult decât atât, de a pune în lumină imperfecţiunile şi contradicţiile sistemului juridic.
Unul dintre autorii de teorie a dreptului remarca dificultatea în care este pusă doctrina, datorită, pe de
o parte, inflaţiei legislative, iar pe de altă parte, datorită numărului mare de hotărâri judecătoreşti (în
Franţa apar, în medie, 1300 de decrete pe an şi cca. 25.000 de hotărâri judecătoreşti). Astfel, se pare că
menirea doctrinei de a oferi soluţii diverselor probleme practice şi de sistem juridic este mult
îngreunată. Totuşi, în realitate lucrurile nu stau chiar aşa.
Problema nu se poate pune în sensul existenţei sau inexistenţei forţei obligatorii a doctrinei pentru
legiuitor. Este limpede că o astfel de forţă nici nu trebuie să aibă doctrină. Nu ar mai fi ceea ce este şi,
în plus, i-ar scădea forţa ştiinţifică, în locul căreia s-ar simţi, în acest caz – mai pregnant argumentele
politice. Ştiinţa dreptului nu este un instrument orb “în mâna” politicianului, deoarece o politică, în
orice domeniu – şi mai ales în societăţile moderne în care vorbim de statul de drept şi nu de atitudini
arbitrare, străine oricărui spirit ştiinţific – ^l influenţează, la rândul ei, pe acesta din urmă.
Practica asiduă şi chiar competentă a dreptului aduce, uneori, întregul sistem juridic în criză.
Desigur, o criză socială care se reflectă şi asupra sistemului juridic va aduce, odată cu întreaga
societate, şi sistemul de drept în criză, şi atunci doctrina joacă un rol deosebit de important, prin aceea
că edifică argumentat noul sistem de drept, folosind întreaga experienţă juridică a timpului. Şi în acest
caz putem refuza, oare, doctrinei, rolul de izvor de drept? În prima ipoteză, cu care am început, de
altfel, nu este vorba de o criză socială (a întregii societăţi), ci de o criză numai a sistemului juridic, în
limitele temporale ale aceleiaşi societăţi. Se poate ajunge la aşa ceva? Desigur că da, atunci când
legiuitorul nu urmăreşte suficient devoluţiunea relaţiei sociale, pentru a ţine dreptul la curent cu aceasta.
Lăsat nemodificat un timp oarecare, sistemul juridic “pierde teren”, rămâne în urmă şi atunci se pune
problema existenţei acelor mecanisme sociale care ajută sistemul juridic să devină oportun. Un
asemenea mecanism social este doctrina juridică. Inevitabil, ea înmagazinează sistematic, şi nu numai la
nivel principial, argumentat logic, raţional şi istoric, “cheile necesare perfecţionării dreptului, deoarece
bune sunt nu legile care dăinuie (zadarnică încercare de opunere faţă de timp), ci legile care sunt
perfecţionate la momentul oportun, în acord cu realitatea.
De aceea, cel mai important lucru care defineşte doctrina (esenţa ei), îl reprezintă reflecţia, meditaţia
asupra problemelor de drept ale timpului, activitate care îl reprezintă atât pe legislator, cât şi pe
practician. Aportul doctrinei la apariţia dreptului este o chestiune de documentare şi cunoaştere a

31
relaţiei juridice, pe baza unui efort propriu, pe care trebuie să-l depună, în egală măsură, atât
legislatorul, cât şi practicianul.
Răspunsul la problematica juridica nu stă întotdeauna în cercetarea aspectelor de drept ale acesteia.
Chiar elementele din care se compune problema respectivă se află difuzate în aspecte de naturi diferite.
Dar “ordinea juridică”, în acest caz, cea mai eficientă, o instituie tot omul de ştiinţă, creatorul doctrinei
sau practicianul, dar după ce s-a documentat (adică a învăţat) doctrina şi a meditat suficient asupra
acestei problematici.
În general, pregătirea documentaţiei pentru înţelegerea şi rezolvarea unor probleme de drept, se face
pe baza a două metode: metoda empirică şi metoda dogmatică (în sensul de metodă documentată
teoretic). Or, rolul doctrinei este acela de a întemeia metoda dogmatică, singura eficientă, deoarece ea
nu se bazează numai pe experienţă, ci şi pe vastitatea de informaţii şi legături interdisciplinare pe care le
aduce doctrina.
Cercetând sursele dreptului, doctrina devine, prin aceasta, ea însăşi o sursă de drept, deoarece
izvoarele depistate se vor confunda definitiv cu cercetarea însăşi, de la care a împrumutat deja elemente
specifice, ţinând, în principal, de capacitatea cercetătorului de a interpreta fenomenul studiat, de
experienţa sa juridică şi socială, în general, de capacitatea sa de sinteză, de pregătirea profesională
ş.a.m.d. În acest sens, M. Djuvara spunea: “Numai prin lumina dată de el (de jurisconsult, adică de
cercetător, n.n.) se poate face o interpretare perfectă a izvoarelor formale”.
M. Djuvara nu a ezitat să afirme, categoric, caracterul de izvor formal al doctrinei. Creatorii
doctrinei – ai ştiinţei dreptului – sunt jurisconsulţi, spune autorul: “Jurisconsultul, constatând realităţile
juridice, le generalizează şi sistematizează, creând principiile”.

6. CONTRACTUL NORMATIV CA IZVOR AL DREPTULUI

Printre izvoarele formale ale dreptului, majoritatea autorilor indică şi contractul normativ.
În art. 942 din Codul Civil, se defineşte contractul ca fiind “acordul între două sau mai multe
persoane spre a constitui sau stinge între dânşii un raport juridic”. Pentru a fi valabil un asemenea acord
(adică pentru a produce efecte juridice), el trebuie să îndeplinească anumite condiţii esenţiale. Acestea
sunt prevăzute de art. 948 din Codul Civil: capacitatea de a contracta; consimţământul valabil al părţii
ce se obligă; un obiect determinat şi o cauză licită.
Termenul de contract este identic cu cel de convenţie, de altfel Cartea a III-a, Titlul III din Codul
Civil poartă denumirea “Despre contracte şi convenţii”.
Deşi Codul Civil nu face, aşadar, nici o diferenţă între noţiunile de “contract” şi “convenţie”, totuşi,
în doctrină, această distincţie a apărut.
Ea se întemeiază pe unele dispoziţii din Codul Civil Francez (art. 1101), care, însă, nu apar şi în
codul nostru civil. În acest sens se face distincţie între “convenţie”, care ar însemna acordul de voinţă
care are aptitudinea de a naşte, modifica, stinge sau transmite drepturi sau obligaţii, şi “contract”, care
ar însemna numai acordul de voinţă apt să nască sau să transmită un drept sau o obligaţie.
Contractul, astfel cum este el definit în art 942, Codul Civil, nu este acceptat în doctrină ca izvor de
drept. Considerăm că această opinie (determinată în literatura juridică) provine, mai ales, în urma
abandonării de către majoritatea autorilor a principiului autonomiei de voinţă în materie contractuală. În

32
conformitate cu acest principiu, încheierea contractelor şi existenţa lor, în genere, este dictată de libera
voinţă a părţilor, situaţie care confirmă, prin ea însăşi, şi numai prin ea însăşi, contractului, caracterul de
just şi legitim. Ca atare, în materie contractuală există o deplină libertate de fond şi de formă, principiul
pacta sunt servanda guvernând aplicabilitatea contractului.
Această teorie a autonomiei de voinţă, viabilă la începutul secolului, a fost treptat amendată.
Principalul reproă care i se putea face era acela de omitere a intervenţiei statului (a legislaţiei acestuia,
desigur) în materia contractelor civile. Aceasta a şi făcut ca evoluţia instituţiei contractuluui să fie una
spre “legalitate”. Putem afirma chiar că, în contemporaneitate, contractul joacă, potrivit, desigur, voinţei
părţilor, rolul unui factor de legalitate.
Un stat de drept nu poate avea o altă concepţie cu privire la rolul şi evoluţia instituţiei controlului.
Astfel, desfăşurându-se într-un cadru legislativ predeterminat, contractul nu poate fi considerat, în
sensul în care este el definit în Legea civilă, un izvor de drept.
Cu toate acestea, contractul normativ este izvor de drept, dar nu în general, ci numai un anumit gen
de contracte. În literatura de specialitate s-a arătat că poate fi luat în considerare contractul normativ, ca
izvor de drept, în măsura în care se referă la:
1. Raporturi între stările sociale sau între acestea şi deţinătorul puterii în stat (ex. Magna Charta
Libertatum din 1215, din Anglia)
2. Dreptul constituţional
3. Dreptul muncii şi securităţii sociale şi
4. Dreptul internaţional public
În dreptul constituţional, contractul normativ este izvor de drept în materia organizării şi funcţionării
structurii federative a statelor. În realitate, aceste contracte sunt veritabile tratate. Dar, aşa cum se
remarcă în literatura de specialitate, aceste tratate devin, odată cu crearea statului federal, adevărate
constituţii, care prevăd ca mijloace de conducere un parlament şi un guvern central, guvernând
federaţia. Astfel de contracte normative, devenite constituţii ale statelor federale, au stat la baza
constituirii Statelor Unite ale Americii, Elveţiei, Germaniei până la 1933, Braziliei ş.a.m.d.
În dreptul muncii şi securităţii sociale, contractul are rol de izvor de drept atunci când el apare sub
forma unui contract colectiv de muncă. Contractul colectiv de muncă se regăseşte ca un izvor de drept
în materia dreptului muncii. În domeniul acestei ramuri de drept se consideră, în doctrină, că există
două genuri de izvoare: izvoare comune şi izvoare specifice. Prin izvoare comune se înţeleg:
Constituţia, legile, hotărârile guvernului ş.a.m.d., iar prin izvoare specifice: contractele colective de
muncă, statutele diferitelor categorii de salariaţi, regulamentele de ordine interioară. Interesant este că
se consideră, în această accepţiune, ca izvor de drept, nu numai contractul de muncă propriu zis, ci şi,
după cum am arătat, statutele diferitelor categorii de salariaţi şi regulamentele de ordine interioară, dar
şi normele de protecţia muncii, indiferent de obiectul lor de referinţă, din punct de vedere teritorial (pe
suprafaţa întregii ţări sau locale), normele de igienă a muncii, normele referitoare la controlul medical
etc.
Contractul colectiv de muncă reprezintă unul dintre cele mai importante şi semnificative izvoare de
drept al muncii. El este “un regulament care stabileşte între două grupuri sociale un fel de lege, în
conformitate cu care vor trebui să fie încheiate pe viitor contractele colective de muncă”, sau este “un

33
fel de reglementare a muncii convenită între cei doi factori ai producţiei – capitalul, reprezentat prin
patroni, şi munca, reprezentată prin lucrători”. În orice caz, prin intermediul contractului colectiv de
muncă, patronii şi salariaţii, cele două categorii de subiecte ale raportului juridic de muncă, îşi
reglementează relaţiile între ele în procesul muncii. Aceasta presupune dispoziţii diferite referitoare la
disciplina muncii, condiţiile de muncă, salarizare, timpul de odihnă, concedii etc.
Denumirea de “contract colectiv” vine de la specificul (ca număr) subiecţilor, adică al acelor
persoane referitor la care se produc efectele convenţiei. Criteriul sferei efectelor juridice ale contractului
îi dau, aşadar, acestuia, natura sa “colectivă”. Dar, ca un specific al acestui gen de contract, efectele lui
sunt valabile nu numai în raport cu persoanele (patroni, salariaţi) care l-au semnat, dar se extind şi la
persoane care nu l-au negociat şi semnat ab initio (şi indiferent dacă acestea sunt patroni sau angajaţi).
Aceasta este posibil datorită faptului că există prevedri corespunzătoare în acest sens în contract, pe de
o parte, şi datorită faptului că legea (sistemul de drept) recunoaşte aceste efecte, pe de altă parte.
În literatura de specialitate, s-a arătat că natura juridică a contractului colectiv de muncă este extrem
de originală. Pe de o parte, nu poate fi vorba de un contract în sensul clasic al cuvântului, pe de altă
parte, nu poate fi vorba nici de o lege.
Contradicţia cu noţiune (obişnuită) de contract, vine de la specificul subiecţilor şi, deci, şi de la
specificul drepturilor şi obligaţiilor conexe care alcătuiesc raporturile juridice ce îl compun.

Desigur, acest contract colectiv nu este nici lege, lipsindu-i unele atribute ale acesteia. Este, însă,
conform opiniei unor autori, un act legislativ, o convenţie-lege, deoarece prezintă caracterele esenţiale
ale acestuia:
a) este generală, având în vedere numărul celor cărora le este adresată
b) este abstractă, din acelaşi motiv
c) este permanentă, deoarece dispoziţiile sale nu sunt menite unei singure aplicări sau unei aplicări
limitate
d) are aceeaşi forţă ca şi o lege de ordine publică, deoarece nu permite reglementări care să o
contrazică
În doctrina noastră recentă, contractul colectiv de muncă este considerat “un act sui generis, fiind în
acelaşi timp act juridic (contract, convenţie), sursă de drepturi şi obligaţii subiective şi reciproce ale
părţilor, şi, totodată, izvor de drept, fiind, sub acest aspect, o normă convenţională, negociabilă.
Deci, autorii apropie, în realitate, contractul normativ, de lege, din moment ce, aşa cum am arătat
mai sus, el nu este altceva decât o “normă convenţională negociată”.
Considerăm, din acest punct de vedere, că trebuie să păstrăm, în continuare, distincţia între ceea ce
este un izvor de drept al muncii şi normele juridice propriu-zise, în aceeaşi materie. De aceea, din punct
de vedere material (al izvoarelor materiale), contractul colectiv de muncă nu este un izvor de drept, dar
va dobândi această calitate dacă îl vom aşeza în categoria izvoarelor formale. În acest sens, el este o
modalitate de reglementare a relaţiei sociale de muncă, având, în sfera sa de aplicare, putere de lege.
În dreptul internaţional public, contractul normativ reprezintă un izvor formal important. Dintre
contractele normative în acest domeniu, locul principal îl ocupă tratatul.

34
 La o analiză atentă a relaţiilor existente între state, în lumea contemporană se constată că
instrumentul principal şi cel mai eficient de reglementare a acestor relaţii îl reprezintă tratatul. Fireşte,
este vorba, cum s-a remarcat în doctrină, de tratatul încheiat pe baza liberului consimţământ al statelor.
Tratatul mai este considerat şi un izvor tradiţional al dreptului internaţional public, alături de cutumă.
Fiind izvorul fundamental în acest domeniu, tratatul reprezintă “forma expresă de manifestare a
acordului de voinţă dintre state, prin care se creează norme noi de drept internaţional sau se modifică ori
se abrogă cele existente.”
În doctrină, natura tratatului de izvor formal este, într-un anume fel, controversată.
Unii autori neagă această natură juridică a tratatului, rezervând doar pentru cutumă un asemenea rol.
În această concepţie, tratatul nu ar fi decât “un mijloc de înregistrare” a cutumei, sau numai o dovadă a
acesteia.
Astfel, dreptul internaţional aplicabil tuturor statelor nu ar fi decât un drept cutumiar.
Asemenea opinii au rămas, totuşi, minoritare. Cauza (şi dovada, în acelaşi timp) este creşterea
enormă a folosirii tratatului ca mijloc de reglementare a relaţiilor internaţionale. Printre alte avantaje,
faţă de cutumă, există unul de maximă importanţă şi care îl constituie faptul că cutuma se edifică
într-un timp îndelungat, pe când tratatul produce efecte juridice într-un timp relativ scurt de la
încheierea lui, ca urmare a acordului de voinţă al statelor semnatare.
În domeniul dreptului internaţional, nu există acte cu caracter legislativ (constituţii, legi ş.a.m.d.)
care să constituie izvoare de drept, ca în dreptul intern, şi un asemenea rol nu-l pot juca hotărârile Curţii
Internaţionale de Justiţie, deoarece acestea din urmă nu sunt aplicabile decât părţilor interesate (adică
părţilor care au fost de acord, în prealabil, să se supună jurisdicţiei acestui organ).

INDICAŢII BIBLIOGRAFICE
1. Hegel, G.W.F., Principiile filosofiei dreptului,. Bucureşti, Ed. Academiei, 1969.
2. Djuvara, Mircea, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, Ed. Librăria Socec, 1930.
3. Vecchio, Giorgio del, Lecţii de filosofie juridică, Ed. Europa Nova.
4. Naschitz, A.M., Teorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului, Bucureşti, 1969.
5. Mommsen, Th., Istoria romană, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, vol. I, 1987.
6. Istoria dreptului românesc, vol. I. Bucureşti, 1980.
7. Vulcănescu, R., Etnologie juridică, Bucureşti, Ed. Academiei, 1970.
8. Popa, Nicolae, Teoria generală a dreptului. Bucureşti, Ed. Actami, 1998.
9. Djuvara, Mircea, Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Bucureşti, Ed. Librăria Socec.

35
 CAPITOLUL IV

NORMA JURIDICĂ

1. NORMELE JURIDICE – PARTE INTEGRANTĂ A NORMELOR

SOCIALE

Orice activitate socială se desfăşoară pe baza unor reguli. Necesitatea acestora se impune în relaţiile
interumane datorită faptului că la realizarea unei activităţi participă mai multe categorii de persoane,
diferite ca sex, vârstă, profesie etc., fiecare dintre acestea având roluri diferite în buna reuşită a acţiunii
respective. Pe de altă parte, oamenii au acumulat în decursul dezvoltării societăţii o anumită experienţă,
lucru care a dus la formularea unor reguli care să-i asigure desfăşurarea. Norma este deci o regulă care
stabileşte cum trebuie să acţioneze sau să se comporte membrii societăţii în anumite condiţii
determinate, pentru ca acţiunea lor să fie eficientă şi apreciată pozitiv. Normele nu reprezintă
constatarea unei stări de fapt, ci prefigurează un comportament viitor. De aceea, se spune că ele sunt
prospective şi teleologice. Prospective întrucât conturează modul de desfăşurare al unei acţiuni viitoare,
iar teleologice, pentru că au la bază un anumit scop, o anumită concepţie despre reuşita unei acţiuni.
Normele sociale sunt foarte variate. Cu toate acestea se pot desprinde anumite trăsături comune.
a) În primul rând, normele sociale se adresează unor agenţi potenţiali prescriind anumite acţiuni
obligatorii, altele care sunt permise, iar altele interzise. Ele fixează, în cadrul acestor acţiuni, o serie de
drepturi şi libertăţi ce revin participanţilor la realizarea lor.
b) Normele sociale urmăresc încurajarea acţiunilor şi comportamentelor în concordanţă cu ţelurile
generale şi prevenirea acţiunilor deviante. De aceea, normele sunt prevăzute cu anumite stimulente
pentru comportamentul lor conform cu prevederile sau cu sancţiuni pentru comportamentul deviant de
la regula prescrisă.
c) Normele ce reglementează aceeaşi activitate trebuie să fie reciproc consistente, adică nu i se poate
cere aceleiaşi persoane să execute şi să nu execute o acţiune în acelaşi timp sau să execute o acţiune
irealizabilă.
d) Orice normă indiferent de natura ei: artistică, morală, politică, juridică etc. reflectă condiţiile
social-economice ale epocii, raporturile dintre clasele şi grupurile sociale.
Ele nu sunt date odată pentru totdeauna, ci evoluează în funcţie de natura orânduirii sociale. Normele
sociale sunt foarte diferite. În cadrul lor am putea distinge: norme juridice, norme morale, ce se referă la
comportamentul în societate, norme cu caracter religios, norme politice norme sportive etc.
Ţinând seama de domeniile de acţiune, de varietatea raporturilor dintre oameni sau a celor dintre
oameni şi natură, se poate constitui o tipologie complexă de norme.
Cele mai importante domenii în care acţionează normele ar fi:
1. norme cu caracter acţional în raporturile omului cu natura:
– de ordin tehnico-productiv (structurate în diverse sisteme de prescripţii şi procedee tehnologice);

36
 – de ordin ecologic (structurat în diverse tehnologii de acţiune la nivel ecosistemic în raport cu
particularităţile actuale ale impactului tehnicoştiinţific al omului cu natura);
2. normele cu caracter acţional în raporturile oamenilor cu societatea: – de ordin administrativ şi de
organizare a muncii, a producţiei şi întreprinderilor;
– de ordin economic, de cooperare şi de schimb, de reglementare eficientă a acţiunilor financiare;

– de ordin societar, de construcţie economică şi socială, decizionale şi de conducere a proceselor

economice şi sociale;
3. norme (reguli sau principii) de cunoaştere şi de gândire corectă (logice), metode sau principii de
construcţie şi creaţie teoretică, sistematizate în metodologii ale tuturor domeniilor ştiinţei
contemporane;
4. norme care privesc raporturile dintre individ şi colectivitate, dintre grupuri şi categorii sociale
(norme care vizează comportamentul oamenilor în viaţa colectivă, modul de convieţuire socială în
raport cu structurile civilizaţiei materiale şi spirituale ale epocii):
– norme (principii sau reguli) morale;
– norme (sau principii) politice;
– norme (reguli sau legi) juridice;
– norme (reguli) de conduită civico-estetică (de comportare civilizată) între oameni (în funcţie de
vârstă, sex, ierarhie şi competenţă organizaţională etc.);
5. norme care privesc mecanismul de funcţionare al structurilor organizaţionale (ale organizaţiilor,
instituţiilor sociale) cu caracter politic, juridic, de învăţământ şi de cultură, de creaţie artistică, de
cercetare ştiinţifică, de cult, militare, de ocrotire a sănătăţii, profesionale şi obşteşti etc.
Clasificarea de mai sus se poate reduce la trei domenii generale de norme: acţionale,
comportamentale şi organizaţionale. Primul domeniu se referă la activitatea oamenilor în raporturile
practice şi teoretice cu natura şi societatea, având aceeaşi valoare şi grad de eficientă pentru toţi
membrii societăţii, indiferent de stratificarea grupală. În schimb, celelalte două domenii, care cuprind
norme comportamentale şi organizaţionale, privesc raporturile dintre clasele şi categoriile sociale sau
dintre indivizi în cadrul acestor grupări, specificul lor constând în faptul că au un caracter
contradictoriu.

2. NORMELE JURIDICE ŞI PROBLEMA VALORILOR ÎN DREPT

Reglementarea relaţiilor sociale prin norme de drept reflectă ceea ce este esenţial în cadrul acestor
relaţii. Normele de drept urmăresc să stabilească şi să clarifice, pe calea utilizării unor noţiuni abstracte,
problemele fundamentale ale existenţei umane şi ale raporturilor dintre indivizi. Normele de drept însă
nu pot exista în sine, rupte de viaţa materială pe care o reflectă şi la care se aplică. Ele se referă sub
forma unor modele abstracte, ale conduitei pe care o pretind, la relaţiile cele mai stabile dintre oameni,
prevăzând anumite drepturi şi obligaţii în diferite situaţii concrete. La rândul lor relaţiile interumane
vizează anumite valori materiale sau spirituale. Elaborarea normelor de drept are ca scop ocrotirea
anumitor valori pe care sistemul social-economic respectiv le promovează.

37
 Aparent, în limbajul cotidian, valoarea desemnează ceea ce dorim, căutăm, preţuim, iubim. În viaţa
socială s-au impus o serie de adjective calificative ce pot fi dispuse în cupluri de polaritate, în faţa
cărora se impune o opţiune preferenţială cum sunt: bine–rău, frumos–urât, cinste–necinste, onoare–
dezonoare etc. Tocmai pentru că preţuim aceste calităţi, uneori ascunse împreună cu obiectele pe care le
posedă, spunem despre un lucru sau o fiinţă că au valoare sau, substantivizând adjectivele, că ele însele
sunt valori. Noţiunea de valoare o utilizăm în acele împrejurări în care este vorba de o "interrelaţie
activă actuală între necesităţi, atitudini şi dorinţe, pe de o parte, şi obiecte, pe de altă parte". Valorile nu
trebuie reduse la preferinţele individuale. Ele sunt nişte realităţi impuse de raportarea obiectelor la
idealuri constituite în funcţie de criteriile proprii fiecărei orânduiri sociale. De aceea, valorile se trăiesc,
ele se constituie în cadrul unor experienţe trăite.
Omul nu este numai o fiinţă care cunoaşte realitatea înconjurătoare, ci şi o fiinţă care valorizează,
care face aprecieri de valoare. Pornind de aici, unii autori definesc valoarea, în sensul axiologic al
cuvântului ca "rezultanta de esenţă şi de determinaţie socială, a unităţii dialectice dintre obiectiv şi
subiectiv, unitate realizată în procesul obiectivării esenţei umane prin atribuirea de semnificaţii
specifice unor obiecte, fenomene, relaţii, atitudini etc., cu un conţinut cognitiv, obiectiv ce apare şi se
manifestă exclusiv în sfera activităţii social-umane".
Nu toate valorile pot fi puse pe acelaşi plan. Se pot distinge valori idealuri şi valori bunuri, valorile
lucrurilor şi valorile persoanelor, valori fundamentale şi valori derivate.
Criteriile de valorizare depind de optica valorică a membrilor unei anumite societăţi. Membrii
societăţilor primitive văd în absorbirea unor indivizi periculoşi – de pildă – un mijloc de a-i neutraliza şi
de a-i folosi, considerând antropofagia un lucru firesc. Ei condamnă practicile moderne care pedepsesc
indivizii periculoşi, izolându-i în instituţii create special, lipsindu-i de libertate, de contactul cu ceilalţi
oameni.
În procesul de elaborare a normelor de drept valorizarea reprezintă o operaţie complexă al cărei
rezultat depinde de poziţia pe care se situează legiuitorul. În drept sunt ocrotite şi promovate valori
precum: patria, munca, proprietatea, viaţa, libertatea, sănătatea, integritatea corporală, demnitatea,
onoarea, relaţiile de familie ş.a.
Legiuitorul, în procesul de elaborare al normelor de drept, selectează, din multitudinea de relaţii
sociale, pe acelea dintre ele pe care le consideră valori şi deci au nevoie de a fi protejate prin norme de
drept şi, în acelaşi timp, izolează, îngrădeşte cu ajutorul normelor de drept acele fapte sociale pe care le
consideră nonvalori.
Valorizarea relaţiilor sociale din punct de vedere juridic are o mare însemnătate în stabilirea
rezultatului pe care îl urmăreşte legiuitorul prin reglementarea juridică. Există o strânsă legătură între
valorile morale şi cele ocrotite prin norme juridice. Evident, nu toate valorile morale sunt reglementate
juridiceşte. Dar o bună parte a lor se includ în sfera de acţiune a dreptului.

3. VALORI MORALE ŞI VALORI JURIDICE.

Valorile morale reprezintă scopuri sociale şi atitudini preferenţiale cum sunt: responsabilitatea,
echitatea, demnitatea, dreptatea, libertatea. Ele exprimă prin intermediul normelor şi al preceptelor
cerinţele fundamentale ale comportamentului uman în scopul creării şi menţinerii unor forme de

38
comunitate umană: familie, clasă, naţiune, stat. Valorile morale imprimă acţiunii indivizilor o
semnificaţie superioară şi datorită acestui fapt ele sunt viabile, antrenante, stimulatorii realizând sinteze
intre interesul individual şi cel social.
Valorilor morale li se raportează, pentru a se integra, toate celelalte valori. Ele "alcătuiesc un tribunal
în faţa căruia intenţia şi acţiunea omenească trebuie să răspundă. Ele însă nu au de dat nici o socoteală
asupra competenţei lor, nu recunosc nici o instanţă deasupra lor. Ele apar ca o instanţă ultimă, absolută
şi autonomă."
Valorile morale se instituie ca limită a aspiraţiilor umane, ele constituie suportul forţei umane;
reprezintă fundamentul trăirilor şi satisfacţiilor umane superioare. Modul de raportare a tuturor
celorlalte valori faţă de valorile morale, pe de o parte, şi faţă de ansamblul tuturor celorlalte valori
materiale şi spirituale, pe de altă parte, nu a fost acelaşi în toate epocile istorice. Acest lucru se poate
observa atât în ierarhia valorilor cât şi în relaţiile stabilite între diferite valori. Astfel, au existat perioade
când au dominat valorile religioase, după care ele au cedat treptat locul valorilor politice şi juridice.
Societatea contemporană cunoaşte o opoziţie între valorile ştiinţei şi cele ale religiei, între valorile
politice şi cele etice.
Apărarea şi promovarea valorilor morale se face prin normele morale. Dacă există o strânsă legătură
între valorile morale şi valorile juridice, în sensul că primele constituie un suport, un fundament al celor
secunde, această legătură este prezentă şi în ceea ce priveşte normele morale şi normele juridice.
Normele – atât morale cât şi cele juridice – exprimă aspiraţii valorice şi idealuri individuale în
măsura în care acestea coincid cu cele colective, se detaşează de subiectivitate, dobândind valenţe
axiologice cu caracter obiectiv. Ele integrează deci orizontul valoric al individului în orizontul valoric
colectiv, având rolul de a îmbina interesele individuale cu cele colective. Indivizii care încalcă normele
suportă consecinţele procesului de obiectivizare a acestora de către structurile organizaţionale ale
grupului din care fac parte (familie, clasă, naţiune, stat, organizaţie obştească). Pentru individ, normele
au funcţie stimulativă (în cazul în care interesele şi idealurile individului coincid cu cele ale grupului)
sau coercitivă (în cazul în care interesele individului se opun celor ale grupului).
Problema valorilor în domeniul dreptului este prezentă atât în activitatea de creare a dreptului, de
elaborare a normelor de drept, valorizarea socială urmărind transpunerea, din domeniul economic sau
politic în domeniul juridic, a acelor aspecte ale relaţiilor sociale ce necesită a fi ocrotite cu ajutorul
puterii de stat, cât şi în activitatea de realizare a dreptului, respectiv alegerea la nivel de individ a
conduitei comportamentale, conformă sau neconformă cu prevederile normelor de drept.
Relaţiile sociale din diferite domenii (economic, politic, de familie etc.) preexistă ca valoare faţă de
momentul transpunerii lor în drept. Legiuitorul le reglementează din punct de vedere juridic, tocmai
pentru că le consideră valori. La rândul ei, această transpunere în drept sporeşte valoarea relaţiilor
respective.
Reglementarea juridică are atât un obiect imediat: relaţiile sociale cu privire la anumite valori, cât şi
un obiect mediat: valorile înseşi. "Dat"-ul în drept îl constituie deci nu numai relaţiile sociale privitoare
la o anumită valoare, ci şi valoarea însăşi, fără de care relaţiile sociale ar fi lipsite de conţinut. În raport
cu valoarea la care se referă şi care poate fi considerată valoare-scop, relaţiile sociale constituie

39
valori-mijloc. La rândul lor, normele juridice care reglementează relaţiile respective sunt şi ele o
valoare-mijloc, garantată de puterea de stat.
Abordând fenomenul juridic din perspectiva axiologică, Ion Gorgăneanu şi Alexandru Olaru
consideră că momentele şi notele definitorii ce trebuie avute în vedere la stabilirea noţiunii de valoare
juridică ar fi următoarele:
a) Valorile juridice fiind o obiectivare a subiectivităţii umane, ca urmare a cunoaşterii şi aprecierii
elementelor realităţii obiective, au o esenţă şi o determinare socială.
b) Sunt o formă de obiectizare a esenţei umane, a aspiraţiilor omului spre realizarea unui ideal de
societate care constituie ansamblul valorilor-scop, către care se tinde prin intermediul normelor de drept
ce pot fi considerate valori-mijloc.
c) Au un conţinut obiectiv. Suportul lor material îl constituie relaţiile sociale care există indiferent de
voinţa omului şi pe care acesta încearcă să le umanizeze continuu valorizându-le.
d) Se constituie ca urmare a unui proces de apreciere, selectare şi prescriere a unui anumit model de
comportament.
e) Au un caracter esenţialmente normativ întrucât se manifestă numai prin normele juridice.

4. CARACTERISTICILE NORMELOR JURIDICE

Fiind o parte integrantă a normelor sociale, normele juridice se adresează conduitei umane. Ele
reprezintă reguli de conduită ce sunt instituite sau sancţionate de stat, a căror aplicare este asigurată prin
conştiinţa juridică, iar la nevoie prin forţa coercitivă a statului. Cu ajutorul normelor juridice, în
societate, se stabilesc anumite coordonate prin care este îndrumată conduita oamenilor în direcţia
întăririi şi dezvoltării rânduielilor şi relaţiilor sociale. Aşa fiind, normele juridice nu sunt simple
indicaţii, ci reprezintă dispoziţii obligatorii. Indiferent de nuanţa lor, în ultimă instanţă, normele juridice
reprezintă un comportament impus de puterea de stat. Nerespectarea lor atrage după sine aplicarea
constrângerii. Obligativitatea normelor juridice asigură ordinea de drept în societate, imprimând
relaţiilor sociale stabilitatea necesară. Urmărind să stabilim trăsăturile specifice ale normelor juridice,
am putea spune că acestea sunt următoarele:
A) Normele juridice au un caracter general. El se manifestă prin aceea că regulile de conduită sunt
tipice, se aplică la un număr nelimitat de cazuri, şi impersonale, indicând un comportament principial,
iar nu conduita unei singure persoane.
Normele juridice stabilesc drepturile şi obligaţiile fiecărui subiect în cadrul unui raport social în mod
generic. În felul acesta, norma juridică devine un etalon cu ajutorul căruia statul apreciază conduita
cetăţenilor în anumite situaţii concrete. Acest criteriu constituie o unitate de măsură stabilită de
conducerea de stat a societătii în interesul populaţiei.
Dreptul, ca totalitate a normelor juridice, constă în aplicarea unei măsuri egale pentru toţi. Dreptul
utilizează o măsură unică de apreciere a conduitei umane, deşi oamenii sunt diferiţi, se deosebesc unul
de celălalt. Prin natura sa, dreptul nu poate exista decât prin aplicarea unei unităţi de măsură egale; dar
indivizii inegali (şi nu ar fi indivizi dacă nu ar fi inegali) pot fi măsuraţi cu o unitate de măsură egală,
numai în măsura în care sunt subsumaţi aceluiaşi punct de vedere, considerat sub un singur aspect
determinat, priviţi de pildă numai ca muncitori, nevăzându-se nimic altceva.

40
 Normele juridice, în principiu, se aplică unor cazuri nelimitate. Conduita generală, tipică, prevăzută
de norma juridică urmează să fie realizată în condiţiile prescrise atât timp cât norma respectivă este în
vigoare. Norma juridică se aplică de fiecare dată când se ivesc condiţiile prevăzute în ipoteza ei. Dacă
aceste condiţii nu se ivesc, norma respectivă nu se aplică.
Norma juridică prevede forma conduitei în modul cel mai general şi abstract. Conduita generală se
concretizează în nenumărate cazuri în viaţa de fiecare zi. Caracterul general al normei juridice se
manifestă prin faptul că ea este impersonală. Acest caracter al normei juridice poate avea mai multe
aspecte.
a) Unele norme se adresează tuturor cetăţenilor de pe teritoriul statului, indiferent de funcţie,
domiciliu, stare civilă etc. Ele sunt edictate de către organele centrale ale puterii sau administraţiei de
stat şi le întâlnim în cadrul legilor, decretelor sau hotărârilor Guvernului.
b) Alte norme juridice se adresează numai unor categorii de persoane. De exemplu, există norme
care se referă numai la tineret.
Se mai pot da şi alte exemple în acest sens. Incriminarea mituirii, prevăzută de art. 251 Cod penal, se
referă numai la funcţionarii de stat, calitatea de funcţionar constituind un element obligatoriu pentru a
putea vorbi de infracţiunea de mită. Normele de reglementare a dreptului la pensie se referă numai la
persoanele care îndeplinesc condiţiile cerute pentru a primi pensie (o anumită vârstă, vechime în
serviciu, caz de boală, urmaş etc.).
c) Unele norme juridice privesc numai anumite organe sau organizaţii. În această ordine de idei, ne
putem referi la art. 159 al Codului familiei, care reglementează competenţa instanţei tutelare.
d) Există unele norme juridice care se adresează unor organe unipersonale (ministru, procuror
general, preşedintele Curţii Supreme de Justiţie etc.). Cu toate că aceste norme se adresează unei
singure persoane, nu se poate spune că ele nu au un caracter general, deoarece ele nu se referă la
persoana fizică, ce ocupă aceste funcţii, ci se referă la instituţia respectivă, la funcţie, indiferent cine o
ocupă.
B) Spre deosebire de legile ce acţionează în domeniul naturii, care constată ceea ce există, şi care nu
depind de voinţa oamenilor, normele juridice au un caracter volitiv.
În reglementarea relaţiilor sociale însă, normele juridice ţin seama de cerinţele legilor obiective şi
cuprind prevederi ce contribuie la mersul rapid al societăţii, potrivit cerinţelor legilor obiective.
Legiuitorul nu elaborează normele juridice după bunul său plac. În reglementarea relaţiilor sociale se
ţine seama de anumite realităţi obiective.
C) Normele juridice pot să prevadă naşterea unor efecte juridice care, în anumite împrejurări, sunt
consecinţa unor fapte ce se produc independent de voinţa oamenilor (naşterea, moartea, trăznetul,
producerea sau distrugerea unui bun etc.). Trebuie să precizăm însă că, şi în aceste cazuri, realizarea
efectelor juridice prevăzute de normă presupune anumite manifestări de voinţă din partea oamenilor.
D) Normele juridice se pot realiza, în viaţa practică, numai trecând prin conştiinţa oamenilor,
întrucât conduita este subordonată voinţei lor. De aceea persoanele care nu pot să-şi dea seama de
acţiunile lor, din cauza vârstei (minori sub 12 ani) sau datorită faptului că discernământul lor este
afectat de o boală mintală, nu poartă răspunderea juridică pentru faptele săvârşite.
E) Normele juridice se aplică, la nevoie, prin constrângerea statală.

41
5. ELEMENTELE NORMEI JURIDICE ŞI FORMULAREA LOR
TEHNICO-JURIDICĂ
Norma juridică, este un concept abstract ce conţine indicaţii privitoare la comportamentul uman.
Aceste indicaţii pot fi mai generale sau mai detaliate. Există cazuri când legiuitorul descrie destul de
concret conduita, în diferite împrejurări, prevăzând şi consecinţele nerespectării prevederilor prescrise,
de către cei cărora li se adresează. De exemplu: "Sustragerea de la recrutare în timp de pace se
pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă". În exemplul de mai sus este formulată
conduita: "sustragerea de la recrutare". Ea formează dispoziţia normei juridice. Împrejurările în care are
loc această conduită, "în timp de pace", constituie ipoteza normei juridice, iar expresia "se pedepseşte
cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă" reprezintă consecinţa conduitei ilicite şi se numeşte
sancţiunea normei juridice. Elementele normei juridice, deci, sunt: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Nu
întotdeauna însă norma de drept este formulată, din punctul de vedere al tehnicii juridice, sub forma
unui articol dintr-un act normativ. Norma juridică, reprezintă o construcţie abstractă, care deşi îşi are
cele trei elemente în acte normative sau alte izvoare de drept, ele nu sunt întotdeauna întrunite în acelaşi
loc, în acelaşi articol al actului normativ sau în acelaşi paragraf, capitol sau chiar act normativ. Îi revine
deci organului de aplicare sarcina de a căuta elementele normei de drept, în cadrul izvoarelor de drept
existente, pentru a putea soluţiona un caz concret. De exemplu, în articolele 4, 5, 6 din Codul familiei,
se prevăd o serie de condiţii pentru încheierea căsătoriei: împlinirea vârstei legale, viitorii soţi să nu fie
căsătoriţi, să nu fie rude în grad prohibit. Dar în aceste articole nu se arată care este consecinţa
nerespectării dispoziţiilor respective. Sancţionarea nerespectării acestor dispoziţii o întâlnim abia în
articolul 19 din acelaşi cod, unde se spune: "Este nulă căsătoria încheiată cu călcarea dispoziţiilor
prevăzute în art. 4, 5, 6...!" Prin urmare, organul de aplicare (judecătorul sau organul de stare civilă),
atunci când va fi sesizat că nu au fost respectate dispoziţiile art. 4, 5, 6 va recurge la art. 19 şi va găsi
răspunsul cu privire la sancţiunea ce se impune în cazul respectiv. Un alt exemplu: în Regulamentul
pentru aplicarea Decretului 328 din 1966 privind circulaţia pe drumurile publice, art. 1 până la 126 arată
cum trebuie să se desfăşoare circulaţia pe drumurile publice, fără să prevadă sancţiuni pentru
nerespectarea regulilor prescrise. Abia în art. 127 sunt prevăzute sancţiunile ce se aplică pentru
nerespectarea acestor dispoziţii.
Din exemplele de mai sus se poate observa că elementele normei juridice se întâlnesc, de cele mai
multe ori, disparat, în cadrul izvoarelor de drept, iar nu împreună. Unitatea lor este de ordin logic, ea se
găseşte în mintea celor chemaţi să le aplice. Tocmai pentru că este aşa, fără a nega utilitatea clasificării
normelor juridice, considerăm că clasificarea fiecărui element al normelor juridice, iar nu numai a
normelor în ansamblu, facilitează înţelegerea complexităţii sub care apar normele juridice.

6. CLASIFICAREA ELEMENTELOR NORMEI JURIDICE

A) Ipoteza
Ipoteza poate fi: determinată sau subînţeleasă.

42
 a) Ipoteza determinată este acea parte a normei juridice care prescrie condiţiile în care urmează să
se aplice dispoziţiile. Ea poate fi formulată la modul general sau mai concret. Un exemplu: "Este oprită
căsătoria dintre rudele în linie dreaptă, precum şi între cele în linie colaterală până la al patrulea grad
inclusiv" (Art. 6 Codul familiei). Întrebarea: în ce împrejurări este oprită căsătoria ? Răspuns : în cazul
în care cei ce vor să se căsătorească sunt rude în linie dreaptă sau în linie colaterală până la al patrulea
grad inclusiv.
Calitatea celor cărora li se adresează normele juridice poate să fie foarte diferită, după cum s-a văzut
în paragraful referitor la caracteristicile normelor juridice. Ipoteza nu se referă întotdeauna la calitatea
pe care o au cei cărora li se adresează; aceştia fiind toţi cei ce se găsesc în raza de acţiune a normelor
respective. În acest caz, de obicei, formulele utilizate de legiuitor sunt generice: "toţi", "nimeni",
"oricine", "fiecare cetăţean". De exemplu: "Nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune..." (art.
728 Cod civil).
Ipoteza se referă uneori la situaţiile posibile în care se săvârşeşte o anumită faptă prevăzută de lege.
De exemplu: "Accidentul de cale ferată constă în distrugerea sau degradarea importantă adusă
materialului rulant de cale sau a altor instalaţii feroviare în cursul circulaţiei sau manevrei mijloacelor
de transport ale căilor ferate" (art. 277 Cod penal). În acest caz ipoteza este: "în cursul circulaţiei sau
manevrei mijloacelor de transport ale căilor ferate", întrucât această împrejurare este determinantă
pentru a califica o faptă drept accident de cale ferată. Un alt exemplu: "Furtul săvârşit în următoarele
împrejurări: a) de două sau mai multe persoane împreună; b) de o persoană având asupra sa o armă sau
o substanţă narcotică; c) într-un loc public; d) în vreun mijloc de transport în comun..." "se pedepseşte
cu închisoare de la unu la 5 ani" (Art. 209 Cod penal). În exemplul de mai sus este vorba de mai multe
ipoteze, care constituie agravante în cazul infracţiunii de furt. În primele două cazuri (a şi b) ipotezele
se referă la persoanele care săvârşesc infracţiunea de furt: a) două sau mai multe persoane împreună; b)
o persoană având asupra sa o armă sau o substantă narcotică, iar celelalte împrejurări vizează locul unde
se săvârşeşte infracţiunea.
b) Ipoteza subînţeleasă. În unele texte ale actelor normative ipoteza nu este formulată, ci ea se
subînţelege, rezultă din contextul reglementării. De exemplu: "Uciderea unei persoane se pedepseşte cu
închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi" (Art. 174 Cod penal). Aici nu se indică
împrejurările nici referitoare la persoana care săvârşeşte omorul, nici la locul, timpul etc.,
subînţelegându-se că indiferent cine săvârşeşte această faptă şi indiferent în ce împrejurări, va fi
pedepsit de lege.

B) Dispoziţia
Este partea cea mai importantă a normei juridice şi ea se referă la conduita propriu-zisă pe care
trebuie să o urmeze cei cărora li se adresează. Ea poate prevedea obligaţia de a săvârşi anumite acţiuni,
obligaţia abţinerii de la săvârşirea unor acţiuni, după cum poate numai să permită, să recomande sau să
stimuleze o gamă largă de acţiuni umane. În funcţie de conduita prescrisă, dispoziţiile normelor juridice
se clasifică în felul următor:

43
 a) Dispoziţii onerative. Sunt cele ce prevăd obligaţia de a săvârşi anumite acţiuni. De exemplu:
"Tutorele este dator să prezinte, anual, autorităţii tutelare, o dare de seamă despre modul cum a îngrijit
de persoana minorului, precum şi despre administrarea bunurilor acestuia...'' (art. l34 Codul familiei).
b) Dispoziţii prohibitive. Ele interzic săvârşirea unor acţiuni. De exemplu: "Este oprit să se
căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită" (art. 5 Codul familiei). În acest
exemplu interdicţia este formulată în mod expres.
Datorită faptului că atât dispoziţiile onerative cât şi cele prohibitive impun o anumită acţiune (fie
executarea unei acţiuni fie abţinerea de la săvârşirea ei), ele sunt denumite de unii autori "imperative''
sau "categorice".
c) Dispoziţiile permisive, nici nu impun nici nu interzic săvârşirea unor acţiuni, ci lasă la latitudinea
părţilor să aleagă conduita pe care doresc să o urmeze. De exemplu: "Succesiunea poate fi acceptată
curat şi simplu sau sub beneficiul de inventar" (art. 685 Cod civil).
O varietate a dispoziţiilor permisive o constituie dispoziţiile supletive. Ele lasă la latitudinea
persoanelor interesate conduita pe care să o urmeze, dar dacă ele nu se hotărăsc, atunci organul de stat
competent va suplini voinţa lor. De exemplu, art. 40 din Codul familiei prevede că la desfacerea
căsătoriei prin divorţ, soţii se pot învoi ca soţul care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al
celuilalt soţ să poarte acest nume şi după desfacerea căsătoriei, iar în partea finală a acestui articol se
precizează: ,,Dacă nu a intervenit o învoială sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre foştii
soţi va purta numele ce-l avea înainte de căsătorie''.
d) Dispoziţii de recomandare. De regulă prevăd o anumită conduită pe care statul o recomandă
organizaţiilor obşteşti. Pentru ca aceste dispoziţii să se realizeze este nevoie ca ele să fie însuşite de
organizaţiile cărora li se adresează. De exemplu, art. l9 din Decretul 534/1966 recomandă organelor
centrale ale organizaţiilor cooperatiste şi celorlalte organizaţii obşteşti să organizeze, potrivit
specificului activităţii lor, primirea, examinarea şi rezolvarea cererilor, reclamaţiilor, sesizărilor şi
propunerilor, orientându-se după prevederile respectivului decret. Cele mai frecvente dispoziţii de
recomandare se întâlnesc în dreptul cooperatist.
e) Dispoziţiile de stimulare sunt cele care prevăd recompensarea unei conduite deosebite în special
în procesul muncii sau stimularea iniţiativei creatoare, mai buna organizare a procesului muncii,
folosirea Ia maximum a timpului de lucru etc. O asemenea dispoziţie de stimulare o constituie, de
exemplu, cea prevăzută de art. 99 din Codul muncii, care precizează că, pentru îndeplinirea în cele mai
bune condiţii a sarcinilor şi pentru realizări deosebite în muncă, persoanele încadrate în muncă pot
primi următoarele recompense: acordarea de trepte sau gradaţii la retribuţia tarifară, gratificaţii, premii
şi alte recompense materiale, ordine, medalii, titluri de onoare, diplome de onoare, insigne, titluri
distinctive; înscrierea în cartea de onoare, pe tabloul de onoare, evidenţierea în muncă, mulţumirea
verbală sau în scris.

f) Dispoziţii generale, speciale şi de excepţie. Ţinând seama de sfera aplicării lor şi de gradul de
generalitate, dispoziţiile normelor juridice, pot fi grupate în: dispoziţii generale, speciale şi de excepţie.
– dispoziţii generale sunt cele care au o sferă largă de aplicare şi care guvernează de obicei o anumită
ramură a dreptului.

44
 – dispoziţiile speciale cuprind numai o anumită categorie de relaţii din ramura respectivă. De
exemplu: se pot distinge dispoziţii ale părţii generale şi dispoziţii ale părţii speciale din Codul penal;
sau dispoziţii generale care se disting de restul dispoziţiilor din Codul muncii. Gruparea dispoziţiilor
normelor juridice în generale şi speciale trebuie înţeleasă în mod dialectic, avându-se în vedere
posibilitatea transformării uneia în alta. Termenii de "general" şi "special" sunt utilizaţi aici într-un sens
relativ, şi se realizează numai prin comparare. O anumită dispoziţie poate fi considerată specială în
raport cu o altă dispoziţie cu aplicare mai largă, dar poate fi generală faţă de o dispoziţie cu o sferă de
aplicare mai restrânsă decât a ei.
– dispoziţiile de excepţie constituie o completare fie a dispoziţiilor generale fie a celor speciale. De
exemplu, art. 4 al Codului familiei stabileşte vârsta căsătoriei la 18 ani pentru bărbaţi şi 16 ani pentru
femei. În alineatul următor însă se prevede o dispoziţie de excepţie care este formulată astfel: ,,Cu toate
acestea, pentru motive temeinice se poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit 15 ani".
Modul de folosire şi îmbinare a dispoziţiilor generale, speciale şi de excepţie este în funcţie de
politica legislativă. Stabilirea unei dispoziţii de excepţie se face de cele mai multe ori din dorinţa
legiuitorului de a asigura o apărare mai eficientă anumitor categorii de valori.
Uneori dispoziţiile de excepţie sunt denumite "dispoziţii derogatorii" pentru faptul că acestea prevăd
o reglementare derogatorie, pentru o anumită categorie de relaţii sau situaţii, faţă de reglementarea
cuprinsă într-o dispoziţie generală sau într-o dispoziţie specială. În acest ultim caz, dispoziţia specială ar
avea caracterul unei dispoziţii mai generale, în raport cu norma de excepţie. De exemplu, dispoziţiile
Codului muncii, potrivit cărora dovada temeiniciei şi legalităţii desfacerii contractului de muncă este
întotdeauna o sarcină a celui ce angajează, indiferent de calitatea sa de pârât sau reclamant în proces
(dispoziţie prevăzută în art. 134 din Codul muncii), reprezintă derogări de la regula generală stabilită de
art. 1196 din Codul civil, potrivit căruia sarcina probei revine întotdeauna reclamantului. La fel şi
dispoziţiile ce pun totdeauna în sarcina celui ce angajează, dovada temeiniciei şi legalităţii dispoziţiei
de reţinere (art. 87 din Codul muncii).
În legătură cu exemplele de mai sus se ridică totuşi o problemă. Se pot oare considera dispoziţiile
dreptului civil ca fiind "regulă generală" (sediul materiei) pentru dreptul muncii? Dacă comparăm
dispoziţiile de mai sus – cele din dreptul civil, cu cele din dreptul muncii – este adevărat că ultimele
(dreptul muncii), apar ca o excepţie faţă de primele, dar se naşte întrebarea, se pot oare compara
dispoziţii din ramuri de drept diferite? Aceasta pentru că ceea ce uneori considerăm excepţii în anumite
ramuri de drept constituie regula generală în alte ramuri (cazurile de mai sus).
În cadrul procesului de reglementare a relaţiilor sociale prin norme juridice, dispoziţiile reprezintă un
element de bază – după cum am mai arătat – ele prescriu însăşi conduita pe care cei vizaţi trebuie să o
urmeze. Alegerea diferitelor categorii de dispoziţii, din cadrul celor enunţate mai sus, de către organele
de stat, în procesul de reglare, de dirijare, a conduitei umane, se face în funcţie de specificul relaţiilor
sociale ce urmează a fi supuse reglementării. Prin ,,specific'' al relaţiilor sociale înţeleg aici un
ansamblu de trăsături cum ar fi: legităţile care guvernează relaţiile respective, caracteristicile
persoanelor fizice şi juridice cărora urmează a le fi satisfăcute problemele şi importanţa valorilor sociale
ce urmează a fi ocrotite.

45
 Dacă desfăşurarea procesului de producţie şi circulaţie a unor bunuri materiale necesită elaborarea
unor norme imperative sau prohibitive, în schimb nu se poate ordona prin asemenea dispoziţii obţinerea
unor performanţe excepţionale, descoperiri ştiinţifice, crearea unor opere de artă de mare valoare etc.
Măiestria profesională artistică reprezintă valori foarte importante ce trebuie ocrotite de stat. De aceea,
promovarea acestor valori se face mai ales prin dispoziţii de stimulare.
De asemenea, convingerile, idealurile, interesele personale referitoare la problema familiei sunt luate
în considerare de către stat prin reglementări nuanţate. În acest domeniu nu ne putem imagina dispoziţii
onerative care să impună cuiva încheierea unei căsătorii, sau să-i oblige pe cei căsătoriţi la a avea copii.
De aceea, în acest domeniu, cele mai frecvente sunt dispoziţiile permisive, atributive şi de stimulare.
Este adevărat că, uneori, interese sociale superioare de ordin demografic, sanitar ş.a. pot determina
folosirea unor dispoziţii prohibitive – cum este, de pildă interzicerea întreruperii cursului normal al
sarcinii în anumite condiţii. Alteori se folosesc şi dispoziţii onerative – cum sunt cele care se referă la
obligaţiile pe care le au părinţii pentru creşterea şi educarea copiilor. Prin specificul ei însă, familia
rămâne o instituţie reglementată cu precădere prin dispoziţii permisive.
Uneori caracterul onerativ sau prohibitiv al dispoziţiilor este indicat în mod expres. Aşa, de pildă,
folosirea expresiilor: "sunt obligaţi", "în mod obligatoriu" etc. indică expres o conduită obligatorie.
Alteori ea rezultă din expresii mai puţin categorice cum sunt: "trebuie", ,,va trebui".
În legătură cu dispoziţiile prohibitive, observăm că, de cele mai multe ori conduita ce trebuie urmată
de cei cărora li se adresează nu este prevăzută prin expresii categorice de interdicţie, cum ar fi: ,,este
oprit'', "este interzis". În cadrul dispoziţiilor de drept penal, de pildă, care constituie majoritatea
dispoziţiilor prohibitive, se descriu numai anumite fapte şi se indică pedeapsa ce se aplică pentru
săvârşirea lor. Astfel, art. 240 din Codul penal arată că: "folosirea fără drept a unei calităţi oficiale,
însoţită sau urmată de îndeplinirea vreunui act legat de acea calitate, se pedepseşte cu închisoare de la 6
luni la 3 ani". Sau articolul 280 din acelaşi cod este formulat în felul următor: "fabricarea, prelucrarea,
deţinerea, transportul, folosirea sau orice operaţie privind circulaţia materiilor explozive ori radioactive
fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 5 ani".
Din exemplele de mai sus se poate observa că sunt descrise anumite fapte pe care legea le
pedepseşte, pentru că le consideră periculoase pentru societate. Dispoziţia prohibitivă rezultă în mod
logic, în sensul că toţi cei care nu doresc să fie pedepsiţi, trebuie să se abţină de la săvârşirea faptelor
cuprinse în textele respective ale Codului penal.
În ceea ce priveşte dispoziţiile permisive, pentru redactarea acestora se utilizează de obicei
expresiile: ,,poate", "sunt în drept". În cazul dispoziţiilor permisive supletive, se folosesc mai ales
expresiile: "în lipsa unei convenţii contrare" sau "în lipsa unei clauze contrare".
Formularea unei conduite în cadrul normei juridice, sub aspect afirmativ (în sensul prescrierii sau
permiterii unei anumite conduite) sau sub aspect negativ (în sensul interzicerii unei anumite conduite
întrucât orice obligaţie implică în mod indirect şi o interdicţie), depinde de aspectul pe care legiuitorul
urmăreşte să-l accentueze: aspectul interdicţiei şi al sancţiunii sau, dimpotrivă, aspectul pozitiv al
organizării condiţiilor acţiunii pe care să o înfăptuiască subiectele de drept.
C) Sancţiunea

46
 Este acel element al normei juridice care precizează urmările nerespectării dispoziţiei. Ea este, de
regulă, o măsură luată împotriva dorinţei sau voinţei aceluia care încalcă dispoziţiile normelor de drept.
Sancţiunile sunt aplicate de organe special împuternicite şi urmăresc atât restabilirea ordinii cât şi
prevenirea încălcării normelor de drept în viitor. De asemenea, prin aplicarea sancţiunilor se urmăreşte
îndreptarea celui vinovat şi reintegrarea lui în societate.
Dacă pornim de la natura raporturilor sociale reglementate, de la pericolul social pe care-l prezintă
actele de încălcare, putem distinge mai multe feluri de sancţiuni.
a) După natura lor: sancţiuni penale, sancţiuni administrative, sancţiuni disciplinare şi sancţiuni
civile, care îmbracă mai ales un caracter patrimonial. La rândul lor aceste sancţiuni se pot împărţi în
diferite categorii, după gravitatea lor. În cadrul sancţiunilor penale, de exemplu, întâlnim: privaţiunea
de libertate, munca corecţională, amenda, confiscarea averii, interdicţia de a exercita anumite profesii
ş.a.
Sancţiunile administrative se aplică mai ales celor care săvârşesc contravenţii. Cele mai frecvente
sancţiuni administrative sunt amenzile.
Sancţiunile disciplinare se referă, mai ales, la abaterile de la disciplina muncii stabilite de Codul
muncii şi regulamentele interne de funcţionare. Cele mai răspândite sancţiuni disciplinare sunt:
observaţia, mustrarea, avertismentul, transferul disciplinar, desfacerea contractului de muncă.

Sancţiunile civile constau în despăgubiri impuse celui care răspunde pentru producerea unei pagube,
sau repunerea în drepturi, executarea în natură, anularea actului ilicit ş.a.
Unii autori fac o distincţie între sancţiuni civile propriu-zise şi pedepse civile, arătând că primele au
un rol cu precădere reparator, în timp ce secundele au mai ales un rol reprimator. Sancţiunea civilă se
referă nu atât la persoană, cât la patrimoniul acesteia (revocarea actului fraudulos, anularea actului
juridic, rezoluţiunea actului juridic, plata unor despăgubiri etc.). Pedepsele civile vizează în principal
persoana subiectului, de unde decurge caracterul personal al pedepsei civile. La rândul lor, pedepsele
civile pot fi împărţite în două categorii: a) Pedepse civile prin care se împiedică dobândirea unui drept
subiectiv ori se suprimă un asemenea drept: nedemnitatea, exheredarea, revocarea donaţiei pentru
ingratitudine, decăderea; b) Pedeapsa civilă prin care se micşorează patrimoniul persoanei pedepsite în
folosul statului: amenzile, trecerea la stat a unor prestaţii sau bunuri.
Caracterul sancţiunilor se deosebeşte de la o orânduire socială la alta. Ele cunosc o îndelungată
evoluţie istorică.
În orânduirea sclavagistă pedeapsa cu moartea era aplicată pentru fapte care mai târziu, în orânduirea
feudală sau burgheză, au fost sancţionate cu amenzi sau măsuri disciplinare. Fascismul a reintrodus
aplicarea frecventă a pedepsei cu moartea. Sancţiunile urmăresc reeducarea infractorilor şi reintegrarea
lor în societate.
b) După gradul de determinare distingem următoarele feluri de sancţiuni: absolut determinate,
relativ determinate, alternative şi cumulative.
Absolut determinate sunt acele sancţiuni formulate precis şi care nu pot fi micşorate sau mărite de
organele de aplicare. De exemplu art. 30 din Codul familiei prevede: ,,Bunurile dobândite în timpul

47
căsătoriei de oricare dintre soţi sunt de la data dobândirii lor bunuri comune ale soţilor'', sancţiunea
absolut determinată a acestor dispoziţii o constituie prevederea că: ,,orice convenţie contrară este nulă".
Sancţiunile relativ determinate se stabilesc în limitele unui minim şi ale unui maxim, urmând ca
sancţiunea concretă, precisă să o stabilească organul de aplicare. Acesta este cazul majorităţii
sancţiunilor penale. De exemplu: "Uciderea din culpă a unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la
1 la 5 ani" (art. 178 Cod penal).
Sancţiunile alternative dau posibilitatea organului de aplicare să aleagă între două sau mai multe
feluri de sancţiuni: de regulă între închisoare sau amendă. De exemplu: "Lipsirea de libertate a unei
persoane în mod ilegal se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă" (art. 189 Cod
penal).
Sancţiunile cumulative stabilesc mai multe feluri de sancţiuni care se aplică, în mod obligatoriu,
pentru săvârşirea unei fapte. De exemplu: „Tâlhăria săvârşită în paguba avutului obştesc se pedepseşte
cu închisoare de la 3 la 12 ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii" (art. 225 Cod
penal).

7. PROCESUL DE ABSTRACTIZARE ÎN DREPT

Apariţia dreptului ca fenomen social, ca ansamblu al normelor menite să reglementeze conduita
umană într-un mod general tipic şi impersonal, pe calea unui proces de abstractizare, a cunoscut o
evoluţie îndelungată. Desprinderea normelor de drept de obiceiurile morale şi religioase existente în
orânduirea comunei primitive s-a produs treptat. După cum se ştie, primele cutume juridice şi primele
legi scrise au fost mai mult culegeri cazuistice fără un grad prea mare de abstractizare. Aşa de pildă, în
Codul lui Hammurabi se enumeră toate organele omului care se bucură de protecţia legii: nasul,
urechea, mâna, piciorul etc., prevăzându-se pedepse diferenţiate pentru atingerile aduse fiecăruia dintre
ele. Cu timpul, însă, s-a ajuns la un grad mai înalt de abstractizare aşa încât astăzi, în dreptul modern,
enumerarea organelor corpului omenesc a fost înlocuită cu un concept abstract "vătămarea integrităţii
corporale". Un alt exemplu: dacă în perioada de început a dreptului erau enumerate toate lucrurile
cărora li se putea aduce vreun prejudiciu (casa, grădina, culturile, animalele), mai târziu această
enumerare şi descriere a situaţiilor posibile a fost înlocuită cu conceptul abstract care a dobândit
valoarea unui principiu: "oricine cauzează altuia un prejudiciu este obligat să-l repare". Exemple de
acest fel se pot găsi mult mai numeroase.
S-ar putea spune că evoluţia dreptului, mai ales aparatul lui logic-conceptual, a mers pe această linie,
respectiv de la concret la abstract.
Cu toate acestea, există momente în doctrina juridică ce reprezintă încercări de revenire la concret, la
cazuistică. Acesta este cazul curentului cunoscut în literatura juridică sub numele de existenţialism
juridic. Curentul amintit nu admite subordonarea omului faţă de anumite percepte, reguli generale de
comportament, susţinând că fiecare individ trebuie să se conducă după comandamentele lui proprii,
după "eul său".
Exagerarea acestui "nonconformism juridic" a reprezentat oarecum o ripostă, un protest faţă de acea
carenţă a dreptului sesizată încă de mulţi gânditori, atunci când spuneau că "dreptul este o măsură egală
pentru indivizi inegali".

48
 Existenţialismul juridic pare a fi o transpunere a tezelor generale ale existenţialismului din filozofie
şi literatură sau a ceea ce în artă poartă numele de impresionism. În literatura juridică occidentală
curentul amintit este întâlnit sub ambele denumiri: atât "existenţialism juridic" c$t şi "impresionism
juridic".
Filozofia existenţialistă pune în centrul preocupărilor sale existenţa umană concepută ca un primat
asupra esenţei umane. Ea concepe existenţa într-un mod actual, nu ca un "dat" ci mai mult ca o
permanentă devenire. Existenţa este privită ca o experienţă trăită în mod individual, ca o subiectivitate
pură a fiecărui individ. Potrivit concepţiei existenţialiste, omul nu poate schimba lumea în sensul
intereselor sale, întrucât lumea nu poate fi cunoscută. Trăirile sunt proprii indivizilor şi ele nu se repetă.
Existenţa este iraţională şi deci nu are rost să căutăm în viaţă legităţi, norme generale. Tocmai de la
acest punct porneşte existenţialismul juridic. Sunt semnificative în acest sens aprecierile făcute de
juristul G. Cohn. El susţine că nu norma este cea care atribuie unui fapt relevanţă juridică, negând
normei juridice calitatea de a prescrie o anumită soluţie juridică pentru cazurile concrete prevăzute în
mod abstract în normă. După părerea lui, din situaţia concretă decurge orice drept şi orice valoare.
Situaţia concretă dă legii şi celorlalte izvoare de drept o anumită semnificaţie". Ea le atrage spre sine
sau le lasă inactive când nu are nevoie de ele. Numai ea hotăreşte şi asupra faptului dacă trebuie luate în
considerare legea unui stat sau a altuia, dacă se poate sau nu recunoaşte ca aplicabil un obicei sau un
precedent judiciar. Nu există o cale care să meargă de la lege sau normă spre cazul concret, individual,
ci, dimpotrivă calea merge invers, de la cazul individual la normă. Cazul concret schimbă dreptul
obişnuielnic şi sistemele formate ale ştiinţei juridice, intrând în luptă cu legea când aceasta este
anapoda.
Împotriva acestei concepţii s-au ridicat unii oameni de ştiinţă, care susţin cu argumente
convingătoare necesitatea conceptelor, categoriilor şi în general a metodei de abstractizare în drept.
Negarea conceptelor ar însemna imposibilitatea asigurării securităţii juridice şi a unui regim de
legalitate. Cu toată nevoia de individualizare, cazurile concrete trebuie soluţionate în lumina unor
principii, definiţii, categorii, concepte generale cu ajutorul cărora sunt constituite normele de drept.

Dreptul este privit ca un ansamblu de norme juridice formulate pe calea abstractizării şi exprimate cu
ajutorul conceptelor. Trebuie să observăm, însă, că nu toate ţările au adoptat sistemul abstractizării şi al
conceptualizării în acelaşi fel. Astfel, în unele ţări legiuitorul a mers pe linia adoptării unei legislaţii
scrise, elaborând norme de drept pe calea abstractizării, exprimate cu ajutorul conceptelor sistematizate
în diferite coduri: civil, penal, comercial etc. (de exemplu, Franţa, Germania, Italia ş.a.). În general,
acesta este cazul ţărilor din aşa numitul sistem romano-germanic, care au luat ca model dreptul roman.
Alte ţări au urmat o altă cale, lăsând multe dintre conflictele ivite între cetăţeni, sau între aceştia şi stat,
pe seama obiceiului juridic sau a practicii judiciare. (Este cazul ţărilor din sistemul "common law", –
Anglia şi S.U.A.).

Ţara noastră, folosind dreptul ca pe un instrument de reglementare a relaţiilor sociale, a pus accentul
pe actele normative, promovând principiul supremaţiei legii.

49
 Complexitatea relaţiilor sociale, necesitatea reglementării lor cu ajutorul normelor de drept, au pus în
faţa legiuitorului importante probleme de tehnică legislativă, legate de procesul de abstractizare în
drept.
Procesul de abstractizare este propriu gândirii umane. Dar gradul de abstractizare este diferit în
funcţie de complexitatea şi diversitatea fenomenelor ce urmează a fi exprimate cu ajutorul conceptelor.
Dreptul – conceput ca totalitate a normelor juridice – presupune un grad de abstractizare mai ridicat.
Tipizarea juridică este necesară pentru a putea asigura reflectarea pe plan conceptual a trăsăturilor
esenţiale şi stabile, structura şi corelaţia faptelor şi relaţiilor sociale. Conceptele juridice elaborate şi pe
cale abstractă nu sunt făcute să se aplice doar pentru moment, ci lor trebuie să le fie proprie acea
virtualitate de expansiune asupra unor fapte viitoare. În acest fel, legiuitorul va trebui să vegheze ca
actele normative elaborate să folosească termenii cei mai potriviţi, să formuleze noţiuni sugestive, să
folosească noţiuni sugestive, să folosească concepte puţine dar bogate în conţinut, ele să fie generale
dar în acelaşi timp nu numai să sugereze ci să indice cu claritate cetăţenilor şi organelor de stat care
aplică dreptul, conduita pe care trebuie să o urmeze în diferite împrejurări. Desigur, gradul de
abstractizare nu este acelaşi pentru toate actele normative. Dacă ne referim la ierarhia actelor normative
din ţara noastră, putem observa că, în general, normele juridice cuprinse în legi şi decrete au un grad de
abstractizare mai ridicat decât cele cuprinse în ordonanţe ale Guvernului. La rândul lor, ordinele şi
instrucţiunile ministerelor au un grad de concreteţe mai mare decât ordonanţele. La fel, actele normative
ale organelor locale ale puterii şi administraţiei de stat sunt de regulă mai concrete (fără a fi individuale)
decât cele ale organelor superioare.
Gradul de abstractizare diferă însă şi în cadrul normelor juridice cuprinse în acte normative de
acelaşi fel. Aceeaşi lege – de pildă – cuprinde unele norme juridice cu un grad mai ridicat de
abstractizare, altele cu unul mai puţin ridicat, în funcţie de natura problemelor la care se referă. Astfel,
în Codul familiei, art. 5 se prevede că acţiunea în tăgăduirea paternităţii se prescrie în termen de şase
luni de la data când tatăl a cunoscut naşterea copilului. Aici formularea textului este destul de concretă,
instanţa de judecată care urmează să aplice acest text nefiind confruntată cu probleme deosebite. Ea va
trebui doar să emită ceea ce în termenii logicii formale se numeşte "o judecată de constatare", adică să
constate dacă au trecut sau nu şase luni de la data când tatăl a cunoscut naşterea copilului. În acelaşi cod
întâlnim, însă, o normă juridică cu un grad mai mare de abstractizare. Este vorba de art. 38 care
reglementează desfacerea căsătoriei prin divorţ. În acest articol se spune: "La cererea de divorţ a
oricăruia dintre soţi căsătoria poate fi desfăcută prin hotărâre judecătorească dacă, din pricina unor
motive temeinice, continuarea căsătoriei nu mai este cu putinţă pentru cel care cere desfacerea ei.
Temeinicia motivelor se va aprecia ţinându-se seama şi de interesele copiilor, dacă aceştia sunt minori".
În aplicarea acestei norme de drept, instanţele de judecată vor trebui să depună o diligenţă mai mare. În
acest caz nu va mai fi suficientă o judecată "de constatare" ci se impun o serie de judecăţi "de valoare",
în sensul că instanţa de judecată va trebui să stabilească ea însăşi care sunt motivele ce fac cu neputinţă
continuarea căsătoriei pentru soţul care cere desfacerea ei. Articolul 38 al Codului familiei este aşadar o
normă care stabileşte numai cadrul general al desfacerii căsătoriei prin divorţ, expresia "motive
temeinice" reprezentând un concept de maximă generalitate. Instanţele de judecată, emiţând judecăţile

50
de valoare, pentru completarea cadrului general fixat de lege, depun o muncă creatoare, iar nu pur şi
simplu constatatoare.
Întrebarea care se naşte din această împrejurare ar fi următoarea: poate fi considerată oare această
activitate – de natura exemplului citat mai sus – ca o activitate normativă? Fără îndoială că nu. Atunci
când o instanţă de judecată soluţionează un proces de divorţ, ea nu creează prin aceasta o normă juridică
cu caracter de generalitate, adică tipică şi impersonală, obligatorie şi pentru alte instanţe, sau pentru
cetăţeni. Pe de altă parte, cred că nu poate fi vorba în astfel de cazuri de o simplă aplicare a normei
juridice. Asemenea norme, de natura celei prevăzută în art. 38 din Codul Familiei, normă cu un mare
grad de abstractizare, demonstrează că, în anumite împrejurări şi la un anumit nivel, procesul de creare
a dreptului se împleteşte cu cel de aplicare a lui, că nu se poate face o delimitare netă până unde merge
normarea ei şi de unde începe aplicarea, soluţionarea concretă a unor asemenea cauze apărând – pe
baza unor construcţii logice – ca o cooperare între legiuitor, care a elaborat norma şi organul chemat să
o aplice. În exemplul de mai sus nu se poate spune că instanţa aplică norma prevăzută de lege, ci ea
stabileşte însuşi conţinutul ei. Tocmai datorită acestui fapt, în practica judiciară s-au ivit neconcordanţe
în aprecierea temeiniciei motivelor de divorţ, fiind necesară intervenţia Plenului Tribunalului Suprem,
care pe calea deciziilor de îndrumare a încercat să stabilească o linie unitară în soluţionarea unor
aspecte legate de asemenea cauze.
O altă întrebare care ar decurge din situaţia amintită mai sus, ar fi aceea dacă nu cumva această
activitate creatoare a instanţelor, umplerea cu substanţă a normelor "cadru" prin emiterea unor judecăţi
de valorizare a relaţiilor sociale concrete, atribuind acestora o semnificaţie juridică fără să extindem
aceasta la toate cazurile de aplicare –, ar întregi oarecum noţiunea dreptului? Cu alte cuvinte, dacă nu
cumva prin noţiunea de drept ar trebui să înţelegem nu numai norme, reguli de conduită, ci şi
activităţile creatoare ale organelor de aplicare, de natura celor la care ne-am referit? Ar fi vorba, deci, ca
dreptul să fie conceput ca o noţiune mai largă, care să cuprindă şi o îmbinare a normării cu aplicarea, o
noţiune care să exprime nu numai aspectul său static (o totalitate de norme), ci şi aspectul dinamic,
respectiv normele în acţiune. Este o întrebare pe care deocamdată o sugerăm ca un motiv de reflecţie
pentru cercetări viitoare.
Menţionăm că în literatura noastră juridică s-au mai făcut încercări de a aduce precizări noţiunii de
drept, de a nu reduce dreptul la o simplă sumă de reguli de conduită. Astfel, Traian Ionaşcu şi Eugen
Barasch, într-un studiu al lor, arată: "În acelaşi timp cu substanţa (şi spre a-i da satisfacţie), dreptul ar
apărea, deci, prin intermediul tehnicii, nu numai ca un ansamblu de norme, ci şi ca un ansamblu de
concepte... dreptul, privit nu în scopurile care îl comandă, ci în mijloacele prin care se exprimă s-ar
înfăţişa, cu alte cuvinte, într-un fel specific, ca o construcţie logică".

51
 CAPITOLUL V

RAPORTURILE JURIDICE

l. CONDIŢIILE RAPORTULUI JURIDIC

Normele juridice, reglementând conduita oamenilor, determină uneori formarea de raporturi, întrucât
conduita unei persoane se exteriorizează prin acţiunile sau inacţiunile ei faţă de alte persoane, faţă de
organele de stat sau faţă de organizaţiile obşteşti. Conduita umană reglementată de normele juridice
apare ca o îndrituire sau ca o obligaţie.
Privite prin prisma normelor juridice, raporturile juridice apar ca o realizare a normelor. Normele
juridice prevăd doar anumite posibilităţi, anumite cazuri ipotetice. Conduita prescrisă de o normă
devine realitate atunci când se concretizează într-un raport social stabilit între anumite persoane care
dispun de drepturi şi obligaţii ce le sunt conferite de normele juridice.
În acest fel, acele raporturi sociale care sunt reglementate de norme juridice devin raporturi juridice.
Oamenii intră în raporturi juridice pentru că urmăresc realizarea unor scopuri personale (satisfacerea
unor interese materiale sau de altă natură) sau a unor obligaţii impuse de dispoziţia normelor juridice.
Uneori ei sunt determinaţi să intre în asemenea raporturi ca rezultat al producerii unor fapte exterioare,
independente de voinţa lor.
Pentru apariţia unui raport juridic sunt necesare două condiţii: norma juridică şi faptele juridice.

A) NORMA JURIDICĂ
Aceasta are o mare importanţă în stabilirea raporturilor juridice, întrucât cu ajutorul ei statul
reglementează conduita umană. Ea determină calitatea de subiect de drept a persoanelor şi tot ea
stabileşte care sunt faptele ce au o valoare juridică şi duc la apariţia, modificarea sau stingerea
raporturilor juridice.
Unii autori consideră că pot exista şi că au existat chiar raporturi juridice fără să existe norme
juridice exprese care să le reglementeze. Aceşti autori fac referire la dezvoltarea istorică a dreptului, la
apariţia lui ca rezultat al descompunerii orânduirii comunei primitive şi la apariţia statului. Astfel S. F.
Kecekian arată că dreptul apare, la început, ca un sistem de raporturi juridice, ca o totalitate de drepturi
şi obligaţii în cadrul cărora este cuprinsă norma de drept. În felul acesta, după părerea autorului la care
ne referim, norma juridică apare ca rezultat al unei abstractizări, pe care la început o face judecătorul în
rezolvarea unor cazuri asemănătoare, iar mai târziu o face legiuitorul în actul legislativ.
Un exemplu de stabilire a unor raporturi juridice, fără să existe norme juridice exprese care să le
reglementeze, îl constituie şi instituţia analogiei.
În dreptul nostru, analogia îşi găseşte aplicarea în dreptul civil şi se bazează pe art. 3 din Codul civil,
care arată că judecătorul nu poate refuza soluţionarea unei cauze venită spre judecare pe motiv că Iegea

52
nu prevede fapta respectivă sau că ea este neîndestulătoare. În aceste cazuri, în care soluţionarea unei
anumite cauze nu este prevăzută de lege, judecătorul va aplica o normă juridică referitoare la un caz
analog. În acest sens, de pildă, în practica noastră judiciară s-a conturat punctul de vedere potrivit
căruia, în lipsa reglementării juridice nemijlocite a unor aspecte ale contractului de furnizare, urmează a
fi aplicate norme referitoare la contractul de vânzare-cumpărare.
În cazul analogiei, în lipsa unei norme juridice exprese, judecătorul, pe baza conştiinţei lui juridice,
nu Iasă fără protecţie legală raporturile sociale care îi sunt supuse spre soluţionare, ci le rezolvă pe baza
unei norme asemănătoare sau pe baza principiilor generale ale dreptului. Această atitudine a
judecătorului, credem că rezultă, printre altele, şi din interpretarea per a contrario a art. 5 din Codul
civil, în sensul că sunt valabile orice convenţii care nu derogă de la legile ce interesează ordinea publică
şi bunele moravuri.
În lumina celor de mai sus, credem că pot fi considerate ca fiind raporturi juridice şi acele raporturi
sociale care în lipsa unor norme juridice exprese sau implicite, menite a le reglementa, se bucură de
protecţia juridică prin aplicarea analogiei Iegii sau a dreptului în acele domenii în care ea este admisă.

B) FAPTELE JURIDICE
Raporturile juridice concrete iau naştere ca rezultat al producerii unor împrejurări de fapt, prevăzute
în ipoteza normelor de drept. Normele juridice au în vedere numai situaţii ipotetice şi de aceea ele nu
creează raporturi juridice prin ele însele, dacă nu intervin împrejurările prescrise de normă.
Împrejurările de fapt sunt cele care concretizează subiectele, conţinutul şi obiectul raportului juridic. De
exemplu, ca să ia naştere un raport juridic de muncă este necesară în primul rând o acţiune din partea
celui care doreşte să se angajeze în muncă, în sensul că acesta trebuie să-şi manifeste printr-o cerere
dorinţa de a se angaja. Dacă cererea lui este acceptată, va lua naştere un raport juridic între cel angajat
şi instituţia sau întreprinderea la care lucrează. Un alt exemplu: pentru a lua naştere un raport de drept
financiar, este necesar ca mai întâi un organ administrativ să emită un act de impunere, pe baza căruia
contribuabilul urmează să plătească un anumit impozit.
Raporturile juridice pot apărea şi ca rezultat al producerii unor fapte independente de voinţa umană.
De exemplu, naşterea unei persoane duce la apariţia unor raporturi juridice de familie, sau moartea unei
persoane generează raporturi juridice legate de succesiune.
Încercând să definim faptele juridice, putem spune că acestea sunt acţiuni omeneşti sau evenimente,
care potrivit normelor juridice duc la apariţia, modificarea sau stingerea raporturilor juridice.
După cum rezultă din definiţia de mai sus, faptele juridice se pot grupa, în funcţie de caracterul lor
voliţional (după cum se produc ca rezultat al voinţei omului sau independent de aceasta), în două mari
categorii: evenimente şi acţiuni.
a) Evenimentele sunt cele care se produc independent de voinţa omului, dar atunci când sunt
prevăzute de norme juridice ele dau naştere, modifică sau sting anumite raporturi juridice. Cele mai
frecvente evenimente care au o semnificaţie juridică sunt: naşterea, moartea, împlinirea unui termen,
calamităţi naturale (incendiu, inundaţii). De exemplu, naşterea este un eveniment deoarece normele
juridice prevăd că între un nou-născut şi părinţii lui apar raporturi juridice în cadrul cărora părinţii sunt
obligaţi să întreţină şi să acorde îngrijire copilului.

53
 Acelaşi eveniment poate fi un element generator pentru unele raporturi juridice şi poate fi o cauză de
stingere a altor raporturi juridice. De exemplu, moartea stinge toate raporturile juridice în cadrul cărora
defunctul era titular de drepturi sau de obligaţii, dar, pe de altă parte, ea generează raporturi juridice de
succesiune între moştenitori.
b) Acţiunile sunt exteriorizări ale voinţei umane, prevăzute de normele juridice care pot da naştere,
modifica sau stinge anumite raporturi juridice.
Acţiunile pot fi licite sau ilicite, după cum sunt în conformitate sau nu cu normele juridice în
vigoare.
În cadrul acţiunilor un loc important îl ocupă actele juridice, care sunt manifestări de voinţă făcute
în mod direct pentru a genera, modifica sau stinge un raport juridic. Noţiunea de act juridic are două
sensuri.
Sensul cel mai obişnuit este acela de înscris doveditor. În acest sens, prin act juridic se înţelege orice
înscris prin care se poate proba un fapt juridic. De pildă, un contract scris de vânzare-cumpărare, o
diplomă de absolvire a unei instituţii de învăţământ, o chitanţă, un bon de materiale, o decizie de numire
în funcţie, o sentinţă, o declaraţie a unui martor etc.
Un alt sens al noţiunii de act juridic este cel pe care îl întâlnim în cadrul raportului juridic, ca o
varietate a faptelor juridice, prin care înţelegem o manifestare de voinţă indiferent dacă este scrisă, orală
sau în orice altă formă, făcută cu intenţia de a da naştere, a modifica sau a stinge un raport juridic.
De cele mai multe ori, oamenii intră în relaţii unii cu alţii pentru a-şi satisface anumite cerinţe de
ordin material sau spiritual, pe baza simţului etic comun, fără să fie conştieţi că prin activitatea lor
săvârşesc acte juridice, şi că în felul acesta devin părţi ale raporturilor juridice. De exemplu, cumpărarea
unui lucru, prezentarea la unitate pentru satisfacerea stagiului militar, o călătorie cu avionul sau cu
trenul etc. Dacă acestea se desfăşoară potrivit normelor de drept, care reglementează relaţiile respective,
elementul juridic nu intervine. El se menţine în sfera abstractului. În unele împrejurări, odată cu
stabilirea raporturilor juridice se întocmesc anumite înscrisuri în care se consemnează naşterea
drepturilor şi îndatoririlor dintre subiecţii de drept respectivi. De exemplu, un contract scris, un ordin de
încorporare, un bilet de avion sau de tren etc. În asemenea împrejurări, termenul de "act juridic"
desemnează atât manifestarea sau acordul de voinţă al participanţilor, care a generat raportul juridic
respectiv, cât şi înscrisul în care este consemnat acordul sau manifestarea de voinţă. Înscrisurile se
întocmesc tocmai pentru a dovedi, la nevoie, existenţa unui raport juridic: drepturile şi îndatoririle ce
revin participanţilor, întinderea, durata lor etc. de către cei interesaţi.
Dacă conduita părţilor nu se desfăşoară potrivit normelor juridice, atunci se declanşează aspectul
juridic legat de restabilirea ordinii de drept şi de aplicarea sancţiunilor.
Legat de elementul intenţional al actului juridic, se naşte o întrebare: actele juridice sunt întotdeauna
licite, respectiv conforme cu normele de drept sau pot exista şi acte juridice ilicite?
Unii autori sunt de părere că actele juridice sunt întotdeauna licite. Tudor Drăganu scrie: "Tocmai
pentru că o manifestare de voinţă nu produce efecte juridice decât atunci când ia naştere în condiţiile
prevăzute de lege, actele juridice nu pot fi decât licite. Un act juridic ilicit este de neconceput, căci o
manifestare de voinţă, care ar fi în contradicţie cu interesele statului, nu ar putea avea valoare juridică."

54
 Dacă acceptăm că faptele juridice sunt evenimente şi acţiuni, iar o bună parte a acţiunilor o
constituie actele juridice, trebuie să admitem că actele juridice sunt acea categorie a acţiunilor care sunt
făcute în conformitate cu normele juridice în vigoare. Pot deci exista acţiuni ilicite (infracţiuni,
contravenţii, abateri disciplinare, fapte ilicite civile etc.), dar nu şi acte juridice ilicite. Ceea ce
caracterizează actul juridic, în raport cu celelalte acţiuni, este tocmai liceitatea acestuia. Există autori
care susţin că elementul intenţional al actului juridic nu implică neapărat o intenţie juridică, respectiv
manifestarea de voinţă, pentru a produce efecte juridice, ci este suficientă intenţia practică, urmărirea
unui rezultat ori a unui scop practic, ocrotit de lege. Părţile urmăresc, uneori, un rezultat practic, fără a
cunoaşte sau a prevedea efectele juridice atribuite de lege manifestării lor de voinţă. Aceste efecte se
produc chiar dacă nu au fost prevăzute.
Alţi autori, a căror părere o împărtăşim, susţin că nu poate fi acceptat un asemenea punct de vedere
întrucât "o trăsăturâ distinctivă esenţială a voinţei, în cazul actului juridic, este tocmai intenţia părţilor
de a stabili un raport juridic, iar, pe de altă parte, fiindcă... ceea ce deosebeşte actul juridic de alte
acţiuni este faptul că intenţia de a produce efecte juridice trebuie nu numai să existe, dar şi să fie,
potrivit legii, o condiţie de eficacitate a actului".
Există unele acţiuni juridice, care fără să fie acte juridice în sensul propriu-zis al cuvântului, e1e
nefiind manifestări de voinţă cu scopul de a produce efecte juridice, au valoarea unor fapte juridice,
întrucât atrag după sine unele consecinţe juridice. De exemplu, crearea unei opere ştiinţifice sau literare
este un fapt juridic care dă naştere dreptului de autor.
Trebuie să mai precizăm că prin acţiuni se înţeleg nu numai faptele de comisiune, ci şi faptele de
omisiune, sau abţinerea de la o activitate impusă de lege.
S-ar putea pune problema dacă nu cumva acelaşi fapt juridic poate fi calificat uneori ca eveniment,
iar alteori ca acţiune, în funcţie de raporturile ce se stabilesc pe baza lui. De exemplu, uciderea unei
persoane de câtre alta ar putea fi privită ca o acţiune în cadrul unui raport de drept penal şi ca un
eveniment în cadrul raporturilor de succesiune. Considerăm justă opinia acelor autori care arată că
distincţia dintre evenimente şi acţiuni trebuie făcută pornind de la natura lor intrinsecă, iar nu în funcţie
de cauza care le determină. În exemplul de mai sus, moartea va fi întotdeauna un eveniment, indiferent
dacă ea se datorează unei boli sau unei calamităţi naturale, sau dacă este rezultatul unui omor. Numai
cauza poate fi un fapt al naturii sau al omului.
Actele juridice, concepute ca o varietate a faptelor juridice, se pot grupa în mai multe categorii.
Astfel, dacă avem în vedere autorii lor, putem distinge acte juridice unilaterale şi acte juridice bilaterale
sau multilaterale. De exemplu, un ordin de ^ncorporare este un act juridic unilateral, în timp ce un
contract de vânzare-cumpărare este un act juridic bilateral, după cum poate fi şi multilateral. În primul
caz, actul juridic reprezintă o manifestare de voinţă a unui singur subiect, respectiv un organ de stat, pe
când în cel de-al doilea caz este vorba de un acord de voinţă.
S-ar putea pune întrebarea dacă nu cumva – în anumite împrejurări acelaşi act juridic poate fi
considerat (pentru anumiţi subiecţi de drept) ca o manifestare unilaterală de voinţă, alteori (pentru alţi
subiecţi de drept) ca un acord de voinţă. De exemplu, o lege, pentru deputaţii din Parlament, este un
acord de voinţă în sensul că numai dacă întruneşte numărul de voturi necesar, proiectul devine lege, în
timp ce pentru cetăţenii cărora ea se adresează, legea este o manifestare unilaterală de voinţă. Sau o

55
sentinţă a unei instanţe; pentru completul de judecată reprezintă un acord de voinţă, în timp ce pentru
părţile din proces va fi o manifestare unilaterală de voinţă.
În exemplele de mai sus, întotdeauna o lege sau o sentinţă a unui organ judecătoresc vor trebui
considerate ca manifestări unilaterale de voinţă, întrucât ceea ce trebuie luat în considerare este faptul
că deputaţii formează, în raport cu cetăţenii cărora li se adresează legea, un singur subiect de drept,
Parlamentul, tot aşa cum membrii unui complet de judecată constituie un singur subiect, instanţa de
judecată.
Se mai pot distinge apoi acte juridice oneroase, care au ca obiect valori patrimoniale şi acte juridice
gratuite, de pildă donaţia.
În sfârşit, am mai putea distinge acte juridice oficiale, de exemplu o sentinţă judecătorească, şi acte
juridice neoficiale, de exemplu o chitanţă, ce atestă un împrumut contactat de o persoană particulară, un
testament etc. Actele juridice oficiale emană de la un organ de stat sau sunt recunoscute de către un
organ de stat sau de o organizaţie obştească.
Există multe acte juridice care, fără a avea un caracter oficial, dau naştere, modifică sau sting
anumite raporturi juridice. De exemplu, contractele civile, care s-ar putea spune că reprezintă categoria
cea mai frecventâ de acte juridice. "Juridicul" nu trebuie confundat cu elaborarea sau aplicarea
dreptului. Juridicul este o categorie mai complexă care vizează o corelaţie strânsă ce există între stat,
drept şi relaţiile interumane. De exemplu, spunem despre un raport social că este juridic atunci când el
intră sub incidenţa normelor de drept. Dar spunând acest lucru recunoaştem, implicit, că raportul juridic
respectiv atrage după el şi intervenţia unor organe de stat, care aplică sancţiunile prevăzute în normele
de drept, atunci când acestea nu sunt respectate de bună voie. Deci, un raport social este considerat a fi
juridic, nu atât pentru că drepturile şi îndatoririle participanţilor la acest raport sunt reglementate,
normate, cât mai ales pentru că dacă acestea nu ar fi respectate, în modul prescris de normă, poate
interveni constrângerea de stat, prezentă în sancţiunea normei. De asemenea, un act este considerat a fi
juridic nu atât pentru că stabileşte, modifică sau stinge anumite drepturi şi îndatoriri, cât mai ales pentru
faptul că, dacă drepturile şi îndatoririle ce decurg din actul respectiv nu sunt respectate, intervine
constrângerea de stat, prevăzută în sancţiunile normei.
În literatura juridică din ţara noastră au fost exprimate şi alte opinii referitoare la clasificarea faptelor
juridice. Astfel, Tudor Drăganu consideră că ar fi mai potrivită gruparea lor în: acte şi fapte juridice
materiale. În cazul actelor juridice, efectele juridice sunt consecinţa directă a unei manifestări de voinţă,
pe când în cazul faptelor juridice materiale, ele se produc "chiar în lipsa unei manifestări de voinţă, cu
condiţia ca un fapt cu o obiectivitate proprie, de cele mai multe ori o transformare sau o pierdere în
lumea materială, să se fi produs în condiţiile prevăzute de lege". La rândul lor, în această opinie, faptele
juridice materiale pot fi licite sau ilicite. Cele licite "se caracterizează prin aceea că, nefiind în
contrazicere cu interesele statului, apar ca acţiuni permise". Din acest punct de vedere, observăm că nu
există nici o deosebire între acţiunile licite şi "faptele materiale licite". "Cât priveşte faptele juridice
materiale ilicite acestea ar fi fapte omeneşti care aduc modificări sau pierderi în lumea materială
înconjurătoare, dar care sunt în contrazicere cu interesele statului". Aşadar, faptele juridice materiale
ilicite ar fi acţiuni ilicite. Până aici, părerea prof. Tudor Drăganu nu s-ar deosebi de gruparea acţiunilor
juridice în licite şi ilicite decât prin denumirea lor cu termenul de "fapte juridice materiale" licite sau

56
ilicite. Deosebirea acestei opinii faţă de gruparea tradiţională a faptelor juridice în evenimente şi acţiuni
apare în momentul în care autorul introduce, în clasificarea propusă, evenimentele alături de acţiunile
omeneşti săvârşite atât cu intenţie cât şi fără intenţie.
În această concepţie deci, un omor de exemplu, indiferent că este rezultatul unui trăsnet sau al unei
acţiuni umane este considerat un fapt juridic material. În felul acesta se estompează deosebirea dintre
acele împrejurări care sunt rezultatul unor acţiuni umane şi cele care se produc independent de ele. Or,
ştiinţa juridică, atunci când a grupat faptele juridice în evenimente şi acţiuni, a vrut să sublinieze că
acţiunile au un alt tratament juridic decât evenimentele. În consecintă, acţiunile, la rândul lor, au fost
grupate în licite şi ilicite. Dar în clasificarea propusă de Tudor Drăganu, deşi se spune că faptele
juridice materiale sunt, şi ele, licite şi ilicite, această împărţire operează numai pentru acele fapte care
sunt rezultatul unor acţiuni umane, iar nu şi pentru cele care se produc în lipsa lor (trăsnetul. inundaţia,
cutremurul etc.). Se naşte întrebarea cum am putea califica, de pildă, trăsnetul, care incendiază o casă,
despre care, în clasificarea propusă de autor se spune că este un fapt juridic material, ca un fapt juridic
licit ori ilicit ? Evident că el nu poate primi din acest punct de vedere, nici un calificativ, întrucât numai
acţiunile umane pot fi licite sau ilicite. Trăsnetul, fiind un fenomen independent de voinţa omului nu
poate fi în aceeaşi categorie cu acţiunile umane şi considerat "fapt juridic material". El rămâne un
eveniment.
O altă obiecţie pe care Tudor Drăganu o aduce grupării faptelor juridice în evenimente şi acţiuni este
aceea că ea "nu oglindeşte o realitate frecvent întâlnită în toate ramurile de drept, ci dă satisfacţie cel
mult unor nevoi specifice dreptului civil".
Punctul de vedere exprimat mai sus – potrivit căruia în unele ramuri ale dreptului frecvenţa
evenimentelor este mai redusă în comparaţie cu cea a acţiunilor omeneşti – este desigur just.
Evenimentele, într-adevăr, sunt susceptibile de o apreciere diferită în raport cu acţiunile omeneşti, într-o
serie de ramuri ale dreptului. Aceasta nu înseamnă însă că ar exista ramuri ale dreptului în cadrul cărora
evenimentele nu ar produce nici un fel de consecinţe juridice. Aşa, de pildă, s-ar părea că evenimentele
sunt mai reduse în cadrul dreptului constituţional şi al dreptului administrativ. Dar, deşi literatura
juridică, în general, face puţine referiri la categoria evenimentelor, atunci când este vorba de raporturile
juridice din cadrul ramurilor de drept amintite, aceasta nu înseamnă că, în aceste ramuri ale dreptulul,
evenimentele nu au consecinţe juridice şi că nu ar avea deci nici o influenţă asupra raporturilor juridice
de drept constituţional sau de drept administrativ. Dacă la stabilirea unor raporturi juridice de drept
constituţional sau de drept administrativ, importanţa evenimentelor pare a fi mai redusă, atunci, în ceea
ce priveşte modificarea sau stingerea anumitor raporturi, evenimentele nu pot să nu aibă o importanţă
generală pentru raporturile juridice din toate ramurile dreptului. Este destul să amintim faptul că
moartea stinge sau uneori modifică toate raporturile juridice al căror subiect a fost persoana decedată,
indiferent de ce natură erau raporturile juridice respective: de drept constituţional, administrativ etc.
Dar evenimentele, cu toată importanţa lor redusă, sunt prezente şi la stabilirea unor raporturi juridice
de drept constituţional sau de drept administrativ. Este un fapt incontestabil că naşterea generează,
anumite raporturi juridice privind stabilirea cetăţeniei. Un alt eveniment, împlinirea vârstei legale cerute
pentru exercitarea dreptului la vot, produce efecte juridice privind stabilirea unui raport juridic între
comisia electorală, care are obligaţia de a înscrie pe toţi cei ce au împlinit vârsta cerută de lege, în

57
listele de alegători, pe de o parte, şi tinerii respectivi care au dreptul de a cere să fie înscrişi în listele
electorale, pe de alta.
Exemplele de evenimente citate mai sus (naşterea şi moartea) duc uneori şi la apariţia unor raporturi
juridice de drept administrativ. Naşterea – de pildă – atrage după sine stabilirea unui raport juridic între
organele serviciului de stare civilă, care sunt obligate să-i înregistreze pe nou-născuţi şi să elibereze
părinţilor certificatul de naştere şi părinţii copilului, care au dreptul de a cere eliberarea certificatului de
naştere respectiv. De asemenea, moartea generează anumite raporturi de drept administrativ legate de
eliberarea certificatului de deces. Împlinirea vârstei legale, necesară pentru satisfacerea serviciului
militar, este un eveniment care dă naştere la un raport juridic de drept administrativ, ce se stabileşte
între organele militare şi tinerii care au împlinit vârsta cerută pentru satisfacerea acestui stagiu.
Toate acestea demonstrează că deşi, din punct de vedere numeric, frecvenţa evenimentelor nu este
atât de mare ca şi cea a acţiunilor, existenţa lor nu poate fi neglijată în nici o ramură a dreptului. Pentru
întocmirea unei clasificări ştiinţifiee a unor fenomene din natură şi societate, ceea ce considerăm
întotdeauna important, nu este frecvenţa mai mică sau mai mare a unora dintre ele, ci natura lor
deosebită, diferenţa specifică. În cazul clasificării faptelor juridice în evenimente şi acţiuni, elementul
care are importanţă este caracterul volitiv al acestora, acţiunile reprezentând rezultatul unei manifestări
de voinţă, iar evenimentele, fapte naturale independente de voinţa omului. În acest fel credem că
distincţia dintre evenimente şi acţiuni este susceptibilă de generalizare în toate ramurile dreptului, iar
frecvenţa redusă a evenimentelor nu este de natură a influenţa această generalizare.

2. ELEMENTELE RAPORTULUI JURIDIC

A) SUBIECTELE RAPORTULUI JURIDIC

Din însăşi caracterizarea raportului juridic ca raport social, rezultă că subiectele raportului juridic
sunt numai oamenii luaţi individual sau încadraţi în anumite organizaţii.
Pentru încheierea unui raport juridic sunt necesare cel puţin două persoane. De multe ori însă, în
cadrul unui raport juridic, întâlnim mai multe persoane. Acestea poartă denumirea de subiecte ale
raportului juridic.
Existenţa mai multor subiecte în cadrul unui raport juridic, nu schimbă natura legăturilor specifice
dintre ele. În toate cazurile, unele dintre subiecte vor fi titulari de drepturi, altele de obligaţii sau şi de
drepturi şi de obligaţii, în mod corelativ. De exemplu, în cadrul unui raport juridic de drept financiar,
organele administrative (serviciul financiar al primăriei) au dreptul să ceară contribuabililor plata
impozitelor, pe când cetăţenii ce domiciliază în raza de activitate a primăriei respective au obligaţia să
achite impozitele stabilite. Acesta este un raport juridic în care unul dintre subiecţi (primăria) este titular
de drepturi, iar celălalt (cetăţeanul contribuabil) este titular al unei obligaţii.
În alte raporturi juridice, ambii subiecţi sunt atât titulari de drepturi cât şi de obligaţii (drepturile şi
obligaţiile lor sunt corelative). Cele mai frecvente exemple în acest sens le întâlnim în domeniul
dreptului civil. De exemplu, în cazul unui contract de vânzare-cumpărare se naşte un raport juridic în
care unul dintre subiecţi (vânzătorul) este îndreptăţit să primească preţul obiectului vândut, dar în

58
acelaşi timp are obligaţia să predea obiectul. Celălalt subiect (cumpărătorul) are dreptul să primească
obiectul cumpărat, dar în acelaşi timp lui îi revine obligaria să plătească preţul obiectului.
Determinarea concretă, individuală, a subiectelor raportului juridic, depinde de natura raporturilor
juridice respective. În marea majoritate a raporturilor juridice sunt determinaţi în mod concret şi
individual atât titularii de drepturi, cât şi titularii de obligaţii; de exemplu, în cadrul raporturilor juridice
de muncă, ale celor de vânzare-cumpărare, de plată a impozitelor etc. În cazul altor raporturi însă,
numai unul dintre subiecte este individualizat: numai titularul de drepturi, pe când titularul obligaţiei
sunt toate celelalte persoane. De exemplu, într-un raport juridic de proprietate, proprietarul unei case
are dreptul să stăpânească această proprietate, iar toate celelalte persoane au obligaţia să respecte
această proprietate, să se abţină de la comiterea unor acte care ar aduce atingere stăpânirii în bune
condiţii a casei respective. Prin urmare, celălalt subiect (titularul obligaţiei) nu este individualizat. El se
individualizează numai în cazul în care încalcă, această obligaţie, cu care ocazie însă se naşte un alt
raport juridic, în cadrul căruia cel care a săvârşit o faptă ilicită este tras la răspundere.
Aceeaşi situaţie o întâlnim şi în dreptul penal. După cum se ştie, toti cetăţenii au dreptul la viaţă, la
sănătate, integritate corporală, la cinste, onoare etc., toate aceste valori fiind ocrotite de lege. Titularii
acestor drepturi sunt toate persoanele, pe când titularii obligaţiilor, care nu sunt individualizaţi, sunt de
asemenea toate celelalte persoane. Titularii obligaţiilor se individualizează numai atunci când o
persoană atentează la vreuna din valorile ocrotite amintite mai sus şi atunci se naşte un raport juridic de
drept penal.
Tocmai pentru că este aşa, poate că asemenea împrejurări în care este vorba de relaţii atât de
generale şi nedeterminate (toţi sunt în relaţii cu toţi), aceste împrejurări (proprietatea, sănătatea,
integritatea corporală, cinstea etc.) ar trebui distinse de raporturile juridice obişnuite şi denumite "stări
permanente" sau "situaţii permanente", sau cu un alt termen, întrucât ele nu au prevăzută nici durata în
timp (ele durează atât timp cât o persoană este în viaţă) şi nici sfera de persoane ce formează subiectele
raportului respectiv.
a) Persoanele fizice – subiecte ale raporiului juridic. În principiu şi în cazurile cele mai frecvente,
subiecte ale raportului juridic sunt cetăţenii unui stat. Ei intră unii cu alţii în cele mai diverse raporturi
juridice: de familie, de proprietate, de transport ş.a. Există şi raporturi juridice în care intră persoanele
fizice-cetăţeni cu alte persoane fizice care nu au această calitate (cu străini) sau cu persoane fără nici o
cetăţenie (apatrizi).
Capacitatea juridică. Pentru ca o persoană să poată participa la un raport juridic, trebuie să existe
aptitudinea generală şi abstractă fixată de lege în funcţie de vârstă şi de posibilitatea de discernământ,
care variază în cadrul diferitelor categorii de raporturi juridice. Această aptitudine generală şi abstractă
de a participa la un raport juridic, având anumite drepturi şi obligaţii se numeşte capacitate juridică. De
exemplu, în raporturile de drept constituţional, legate de exercitarea drepturilor electorale, capacitatea
începe la 18 ani. În domeniul dreptului civil, capacitatea începe o dată cu naşterea; în domeniul
raporturilor juridice de muncă ea începe la 16 ani.
În general, în domeniul teoriei dreptului se face distincţia între capacitatea generală şi capacitatea
specială. Capacitatea generală reprezintă posibilitatea generală a cetăţenilor de a avea drepturi şi
obligaţii. Capacitatea specială reprezintă posibilitatea anumitor categorii de persoane care intră în

59
anumite raporturi juridice datorită calităţii pe care o au. De exemplu, deputaţii, militarii, funcţionarii de
stat etc.
În anumite ramuri de drept (dreptul civil, dreptul procesual civil), se face distincţia dintre capacitatea
de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă este aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii în cadrul unor raporturi
juridice. Ea aparţine tuturor persoanelor fizice, chiar dacă nu au o voinţă conştientă sau suficient
dezvoltată. De exemplu, chiar şi un copil nou-născut poate fi titular al dreptului de proprietate al unei
case. De asemenea, titular al acestui drept poate fi şi un alienat mintal.
Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a-şi exercita şi de a-şi asuma obligaţii
săvârşind acte juridice. În dreptul civil, se dă următoarea definiţie capacităţii de exerciţiu a persoanei
fizice: ,,acea parte a capacităţii civile a omului care constă în aptitudinea de a-şi exercita drepturile
civile şi a-şi asuma obligaţiile civile prin încheierea de acte juridice civile".
Legiuitorul, stabilind capacitatea de exerciţiu, ţine seama de anumite date obiective despre
posibilitatea persoanei de a aprecia în mod conştient însemnătatea şi urmările acţiunilor sale. Din
această cauză sunt lipsiţi de capacitatea de exerciţiu alienaţii sau debilii mintali, persoanele puse sub
interdicţie legală sau judiciară, minorii sub 14 ani, prezumându-se că nu au discernământ. Minorii peste
14 ani au o capacitate de exerciţiu restrânsă.
Din cele de mai sus rezultă că pot exista situaţii când o persoană are o capacitate de folosinţă, dar nu
poate să-şi exercite singură drepturile (nu poate face anumite acte, cum ar fi: acte de administrare,
vânzare-cumpărare, donaţie etc.), deci nu are capacitate de exerciţiu. Nu poate exista însă şi situaţia
inversă, adică o persoană să aibă capacitatea de exerciţiu şi să nu aibă capacitatea de folosinţă.
Trebuie să mai precizăm că distincţia dintre capacitatea de folosintă şi cea de exerciţiu se poate face
numai în cazul acelor drepturi care pot aparţine unei persoane fără să existe obligaţia ca exerciţiul
acestor drepturi să se facă de aceeaşi persoană. În cazul acelor drepturi care presupun neapărat
exercitarea lor numai de către titulari, distincţia dintre capacitatea de exerciţiu şi cea de folosinţă nu mai
este posibilă. Nu se poate vorbi, de pildă, de capacitatea de folosinţă de muncă fără cea de exerciţiu, sau
de capacitatea de folosinţă de căsătorie fără cea de exerciţiu.
Calitatea de subiect de drept nu a fost aceeaşi în toate orânduirile sociale. Ea a fost reglementată prin
norme de drept de către clasa dominantă în funcţie de interesele ei. În orânduirea sclavagistă, de
exemplu, sclavilor nu le era recunoscută calitatea de subiect de drept, ei fiind consideraţi simple unelte
vorbitoare. Dar chiar şi în rândul oamenilor liberi existau unele categorii care aveau o capacitate
juridică restrânsă: de exemplu, străinii, plebeii din Roma antică.
Feudalismul a înlăturat sclavajul, dar a menţinut o mare inegalitate între persoane. Capacitatea
subiectelor de drept era în funcţie de poziţia pe care o ocupa o anumită persoană în cadrul ierarhiei
feudale, iobagii având o capacitate mai restrânsă în raport cu nobilii feudali.
În perioada fascistă, mase mari de oameni au fost scoase în afara legii pe motive rasiale.
b) Subiectele colective ale raportului juridic
1. Statul. După cum s-a văzut în partea introductivă, statul este o noţiune cu un grad mare de
abstractizare. În sensul politico-juridic, conceput ca sistem politic, statul este subiect mai ales al unor
raporturi de drept constituţional şi de drept internaţional public.

60
 2. Organele de stat pot apărea ca subiect de drept mai ales în dreptul constituţional şi administrativ
(organele puterii de stat şi organele administraţiei de stat), sau de drept procesual penal şi civil
(organele justiţiei şi ale procuraturii).
3. Unităţile administrativ-teritoriale: judeţul, municipiul, sectorul, municipiul Bucureşti, oraşul şi
comuna.
4. Instituţiile de stat. Prin instituţii de stat se înţeleg acele unităţi care desfăşoară o activitate cu
caracter neeconomic şi care sunt finanţate din bugetul statului. În acest sens sunt considerate instituţii:
şcoala de toate gradele, teatrul, cinematograful, unităţile sanitare etc.
Unii autori atribuie un sens larg noţiunii de instituţie, incluzând în ea toate "acele unităţi care
desfăşoară una sau alta din formele fundamentale ale activităţii de stat, cu caracter neeconomic ...".
Potrivit acestei opinii, toate autorităţile publice sunt instituţii de stat.
Lărgirea atât de mult a noţiunii de instituţie face ca ea să se apropie mai mult de sensul filozofic al
termenului decât de cel juridic, conceput ca o organizaţie. Noţiunea de instituţie a fost elaborată pentru
a desemna mai ales o activitate social-culturală, şi nu o formă fundamentală de activitate a statului,
pentru care ştiinţa juridică dispune de noţiunea de "organ de stat" sau autoritate publică. A atribui unor
forme organizaţionale, când denumirea de organ, când pe cea de instituţie, poate da naştere la confuzii.
Astfel, spunând că toate organele de stat sunt în acelaşi timp şi instituţii de stat, pot apărea situaţii care
contrazic definiţia instituţiei dată de autorii la care ne referim.
În opinia noastră, prin instituţii de stat ar trebui să înţelegem numai acele unităţi de stat care
desfăşoară o activitate neeconomică, în sistemul organelor administraţiei de stat.
5. Organizaţiile cooperatiste. Sistemul cooperatist din ţara noastră este unitar din punctul de vedere
al structurii sale organizatorice, dar, în acelaşi timp, se diferenţiază prin particularităţile ce decurg din
specificul fiecărei forme a cooperaţiei.
6. Organizaţiile obşteşti cu caracter nepatrimonial.
7. Persoanele juridice. De exemplu: societăţile comerciale, regiile autonome.

B) CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC

Subiectele raportului juridic sunt legate între ele prin drepturi şi obligaţii, care împreună formează
conţinutul raportului juridic. În unele raporturi juridice, o parte este numai titular de drepturi, iar celălalt
numai titular al obligaţiei. Acestea sunt raporturi juridice simple (de exemplu contractul de împrumut).
În alte raporturi juridice, fiecare dintre părţi este atât titular de drepturi cât şi de obligaţii. Acestea sunt
raporturile juridice complexe (de exemplu contractul de vânzare-cumpărare, raporturile procesuale ş.a.).
"
Dreptul subiectiv. În cadrul raportului juridic, drepturile concrete ale subiectelor participante la
raportul respectiv se numesc drepturi subiective. Ele reprezintă posibilitatea subiecţilor de a acţiona
într-un anumit fel şi de a pretinde din partea celorlalţi o conduită corespunzătoare. De exemplu,
serviciul financiar are dreptul de a cere contribuabililor plata impozitelor sau a taxelor potrivit legii: un
om al muncii dintr-o instituţie are dreptul la concediu şi acest drept îi conferă posibilitatea de a cere ca
instituţia respectivă să i-1 acorde.
Drepturile concrete ale subiecţilor unor raporturi juridice sunt denumite "drepturi subiective'', pentru
a le deosebi de noţiunea dreptului ca totalitate de norme juridice (dreptul obiectiv). În acest caz,

61
cuvintele "obiectiv" şi "subiectiv" nu se întrebuinţează în înţelesul lor filosofic, după care obiectiv este
ceea ce nu depinde de voinţă. Dreptul obiectiv (totalitatea normelor juridice) exprimă faptul că ele sunt
independente de subiectele raportului juridic concret. Drepturile subiective decurg din normele juridice,
deci din dreptul obiectiv.
În legătură cu drepturile subiective, se constată mai multe situaţii, fapt care permite o clasificare a
lor. O primă distincţie ce se poate face în cadrul lor este cea în drepturi absolute şi relative. Sunt
absolute acele drepturi cărora le corespunde obligaţia tuturor persoanelor de a le respecta (în sensul de
a nu face fapte care ar putea aduce atingere exercitării acestor drepturi). Cele mai caracteristice drepturi
absolute sunt dreptul de proprietate, dreptul la viaţă, la sănătate, integritate corporală, pentru că toate
celelalte persoane sunt obligate să respecte aceste drepturi.
Acele drepturi subiective cărora le corespund obligaţii ai căror titulari sunt de la început
individualizaţi în cadrul raporturilor juridice se numesc drepturi relative. Cele mai tipice drepturi
relative sunt cele născute în cadrul raporturilor contractuale.
În afară de aceste clasificări, drepturile subiective s-ar putea clasifica după conţinutul lor în:
drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale. După natura raporturilor în cadrul cărora se nasc, aceste
drepturi s-ar putea împărţi în drepturi de natură civilă, penală, administrativă, financiară, de
muncă etc.
Obligaţia. Prin obligaţie, în sens juridic, înţelegem îndatorirea pe care subiectul raportului juridic
trebuie să o îndeplinească, şi pe care cealaltă parte poate să o pretindă pe baza prevederii normelor
juridice. Obligaţia poate consta în a da, a face sau a nu face ceva. De exemplu, vânzatorul este obligat
să predea lucrul vândut; cărăuşul este obligat să execute transportul la care s-a angajat etc. Obligaţia
juridică, este o îndatorire ce corespunde dreptului subiectiv al uneia dintre părţile raportului juridic.
Drepturile şi obligaţiile părţilor din cadrul unui raport juridic reprezintă o concretizare (o
materializare) a dispoziţiilor normelor juridice.

C) OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC

Prin intermediul raporturilor juridice se urmăreşte realizarea unor obiective. Drepturile şi obligaţiile
subiecţilor se referă la un fenomen obiectiv, exterior raportului juridic. De cele mai multe ori prin
raporturile juridice create se urmăreşte dobândirea unor bunuri materiale, trecerea lor de la producător
la consumator. Alte ori unul dintre subiecţi urmăreşte obţinerea unui serviciu din partea altui subiect,
specialist într-o anumită profesie.
a) În general, ^n teoria dreptului se susţine că obiectul raportului juridic este acea acţiune sau acea
conduită asupra căreia sunt îndreptate drepturile subiective şi obligaţiile participanţilor la raportul
juridic. În această opinie, obiectul raporiului juridic nu trebuie confundat cu conţinutul său, respectiv cu
drepturile şi obligaţiile subiecţilor, care sunt posibilităţile juridice ale unor acţiuni şi obligaţii
corespunzătoare. Obiectul este însăşi acţiunea la care se referă conţinutul.
În afară de această opinie, în literatura juridică au fost exprimate şi alte păreri.
b) Unii autori, pornind de la ideea că oamenii intră în raporturi juridice, în primul rând pentru a-şi
satisface anumite nevoi materiale, consideră că numai lucrurile pot fi obiecte ale raportului juridic.

62
Raporturile juridice în care nu apare nici un lucru material, după părerea acestor autori, sunt raporturi
juridice fără obiect.
c) O altă concepţie este cea a pluralităţii obiectelor raportului juridic, care consideră că obiectul
raportului juridic îl constituie fenomene variate. În cadrul acestei concepţii se pot distinge două grupe
de autori.
În prima grupă s-ar încadra cei care susţin că atât lucrurile materiale cât şi conduita oamenilor
(acţiunile şi abţinerile) pot forma obiect al raporturilor juridice, iar în cea de-a doua grupă ar putea fi
incluşi acei autori care, pe lângă bunuri materiale şi conduită, introduc şi anumite valori nepatrimoniale.
Unii dintre autorii din a doua grupă, pornind de la criteriul pluralităţii obiectului juridic, consideră că
obiectele raporturilor juridice se pot clasifica în mod cvadripartit. Astfel, I. Cameniţă consideră că
obiecte ale raporturilor juridice pot fi: l. lucrurile materiale; 2. conduita umană exteriorizată (acţiuni sau
inacţiuni); 3. anumite valori personale nepatrimoniale (numele, onoarea, reputaţia, imaginea); 4.
rezultatul creaţiei intelectuale, opera ca unitate de idei şi imagini şi forma de exprimare obiectivă (opera
literară, artistică, ştiinţifică, precum şi invenţia, marca de fabrică şi de comerţ, desenul şi modelul
industrial).
În ceea ce ne priveşte, adoptăm această ultimă opinie considerând-o mai aproape de realitate.
Într-adevăr, dacă examinăm atent opiniile enumerate, observăm că prima (cea care susţine că obiect al
raportului juridic este numai conduita) este greu de admis, întrucât acţiunea sau inacţiunea este cuprinsă
în drepturile şi obligaţiilor părţilor şi în acest caz se confundă conţinutul cu obiectul. Cea de-a doua
opinie (care susţine că obiect al raportului juridic sunt numai lucrurile) nu poate fi admisă, întrucât este
prea simplistă, reducând obiectul numai la lucruri şi susţinând că în absenţa lor nu putem vorbi de
obiect al raportului juridic. Cea de-a treia opinie este justă din punctul de vedere al construcţiei, dar este
incompletă, întrucât scapă din vedere rezultatele creaţiei intelectuale, opera ca unitate de idei şi imagini.
În sfârşit, la cele spuse mai sus, mai trebuie să adăugăm că în raporturile juridice de constrângere, în
care se pune problema stabilirii răspunderii juridice pentru săvârşirea unor fapte ilicite, obiectul acestor
raporturi îl constituie însăşi sancţiunea ce urmează a fi aplicată.

3. SPECIFICUL RAPORTURILOR JURIDICE DE CONSTRÂNGERE

Raportul juridic de constrângere este o noţiune complexă, prin care se înţelege o pluralitate de
drepturi şi obligaţii, de drept material sau procesual, ce apar ca rezultat al săvârşirii unei fapte ilicite şi
prin care se realizează aplicarea sancţiunilor juridice. Orice încălcare a normei juridice poate da naştere
unui raport de constrângere, care se stabileşte între stat şi autorul unei asemenea încălcări.

A) SUBIECTELE RAPORTULUI JURIDIC DE CONSTRÂNGERE

Normele juridice, fiind expresia voinţei de stat, apără anumite valori sociale. În cazul încălcării lor,
societatea, reprezentată de stat, este interesată să asigure restabilirea legalităţii.
În unele împrejurări, interesul statului de a aplica sancţiuni, restabilind în acest fel ordinea de drept
încălcată, coincide cu interesul celui care a suferit prejudiciul de a şi-1 repara. Astfel de cazuri se ivesc

63
în dreptul civil. În asemenea împrejurări, cu toate că raportul juridic se naşte între stat şi făptuitor, el
apare mai întâi într-o formă virtuală (posibilă), iar concretizarea lui depinde de stăruinţa părţii vătămate,
care poate să renunţe la concursul forţei de constrângere a statului. În asemenea situaţie, statul, ca
reprezentant al societăţii, nu are un interes mai mare decât persoana care a suferit prejudiciul, tocmai
fiindcă nu este vorba de lezarea unor interese generale (fapte socialmente periculoase), ci a unor
interese personale. De aceea, dacă persoana care a suferit prejudiciul nu va apela la forţa de
constrângere a statului, raportul juridic ce se naşte între stat şi făptuitor va rămâne numai un raport
virtual (posibil) şi nu se va concretiza. Dacă însă partea vătămată (persoana care a suferit un prejudiciu)
va cere concursul statului, atunci va apărea un raport de constrângere care se va stabili nu între ea şi
autorul faptei, ci între stat şi autorul faptei. Partea vătămată nu este în drept să aplice sancţiuni. Nimeni
"nu poate să-şi facă singur dreptate". Sancţiunile juridice se aplică întotdeauna în numele societăţii,
reprezentată prin organele de stat, şi reprezintă o reacţie negativă de dezaprobare din partea societăţii.
În acest fel subiecţii raporturilor juridice de constrângere sunt, pe de o parte, persoana care a săvârşit
fapta ilicită, iar, pe de altă parte, organele de stat, care aplică sancţiuni în numele societăţii.

B) CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC DE CONSTRÂNGERE Conţinutul

raportului juridic de constrângere este format din acel complex de drepturi şi obligaţii corelative care
reprezintă categoria răspunderii juridice. În conţinutul raportului juridic de constrângere nu intră numai
un singur drept şi o singură obligaţie (dreptul statului de a aplica sancţiuni şi obligaţia autorului faptei
de a suporta consecinţele faptei sale). În conţinutul raportului juridic de constrângere intră şi celelalte
drepturi şi obligaţii corelative: obligaţia statului de a aplica numai sancţiuni prevăzute de lege pentru
fapta comisă şi dreptul făptuitorului de a i se aplica numai această sancţiune şi nu alta etc.

C ) OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC DE CONSTRÂNGERE

Obiectul raportului juridic de constrângere îl constituie sancţiunea juridică.
Aplicarea sancţiunii normelor juridice nu are ca rezultat numai restabilirea ordinii de drept încălcate
prin fapta ilicită ci şi întărirea legalităţii. Sancţiunea are un dublu rol, educativ-preventiv şi represiv-
-intimidant, rol ce se exercită asupra autorului faptei ilicite, cât şi asupra celorlalţi participanţi la
raporturile sociale. Această dublă acţiune a sancţiunii se manifestă în mod diferit, în funcţie de natura
sancţiunii. Uneori pe primul plan apare aspectul educativ-preventiv, alteori aspectul represiv-intimidant.
Sancţiunea juridică fie că se referă la persoana autorului faptei ilicite, la bunurile acestuia sau la
valabilitatea unor acte juridice, reprezintă întotdeauna înfăptuirea constrângerii de stat, cu toate
consecinţele negative pe care statul le impune celui vinovat.
Norma juridică fiind expresia voinţei de stat, orice încălcare a acesteia cuprinde un element de
nesupunere faţă de stat. La rândul lui, statul fiind exponentul societăţii, nesupunerea faţă de el constituie
un act de ostilitate faţă de societate.
Orice sancţiune intervine pentru apărarea şi conservarea valorilor considerate ca atare de către
puterea de stat. Nu toate categoriile de valori interesează în egală măsură întreaga societate. Unele

64
dintre aceste valori pot prezenta importanţă majoră pentru întreaga societate, altele doar pentru anumite
colective de indivizi din cadrul societăţii, iar altele numai pentru anumiţi membri ai societăţii.
Natura diferenţiată a valorilor sociale apărate prin normele juridice (valori morale, materiale etc.)
imprimă un caracter diferenţiat şi consecinţelor negative ce se produc prin faptele ilicite.
Încălcarea normelor juridice poate produce consecinţe negative de ordin patrimonial ori moral: poate
pune în pericol organizarea socială şi de stat, sistemul economic, buna desfăşurare a circuitului civil, a
procesului muncii, viaţa şi sănătatea persoanei, relaţiile de familie ş.a.

INDICAŢII BIBLIOGRAFICE

l. Gheorghe Boboş, Probleme teoretice ale raporturilor juridice, în "Studia Universitatis...", 1966.
2. Tudor Drăganu, Actele de drept administrativ, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1959.
3. Doru Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.
4. Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, Univ. Bucureşti, 1982.
5. Subiectele colective de drept în România, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981.
6. Negru, Curs de drept civil. Partea generală, Iaşi, 1958.
7. Cameniţă, Consideraţii privind noţiunea de obiect al raportului juridic, în "Justiţia Nouă", nr.
9/1965.
8. Momcilo Luburici, Ioan Ceterchi, Teoria generală a dreptului, Ed. Universităţii "Dimitrie
Cantemir", Bucureşti, 1991.
9. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, 1998.

65
 CAPITOLUL VI

INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

1. OBIECTUL INTERPRETĂRII NORMELOR JURIDICE

În doctrina juridică se consideră că şi în aplicarea unor norme juridice care sunt clar formulate pot
apărea, uneori, îndoieli cu privire la soluţionarea diverselor aspecte pe care le ridică aplicarea ei la
cazuri concrete. De exemplu, este cazul aplicării dispoziţiilor articolelor 30 şi 31 din Codul familiei,
referitoare la bunurile comune şi bunurile proprii ale soţilor. Deşi textul de lege are o redactare clară
aplicarea lui a ridicat unele probleme în legătură cu natura depunerilor la CEC, cu privire la bunurile
cumpărate de un soţ, în perioada când soţii trăiau despărţiţi în fapt, ori unele probleme privind
caracterul retribuţiei.
Este posibii, uneori, ca în cadrul conexiunii a două sau mai multe legi clare, să se ivească o serie de
probleme legate de aplicarea lor, care nu pot fi soluţionate decât în cursul interpretării acestora. Oricât
de clară ar fi o lege în perioada cât se află în vigoare, pot apărea o serie de situaţii noi, în soluţionarea
cărora este necesară activitatea de interpretare.
În practica nu survine neapărat, în fiecare caz de aplicare a legii, o fază distinctă sau completă de
interpretare, împrejurare care de altfel nu atinge esenţa. Uneori este suficient să se invoce sau să se
sintetizeze rezultatele activităţii anterioare de interpretare a organelor de aplicare a dreptului ori
explicaţiile date de ştiinţa juridica, dar alteori, la cazurile mai simple, întâlnite în activitatea practică,
nici aceste activităţi nu se desfăşoară în mod conştient. În realitate însă şi în aceste cazuri simple
activitatea de aplicare a dreptului cuprinde sintetic şi elementele interpretării, chiar şi numai sub forma
totalizării rezultatului unei eventuale interpretări anterioare.
Faptul că în aplicarea dreptului interpretarea poate atinge un grad sau altul în funcţie de cazul concret
la care se aplica norma respectivă, ori în funcţie de experienţa organului care interpretează, nu infirmă
necesitatea interpretării tuturor normelor juridice, fapt unanim admis în literatura juridică.
În legătură cu obiectul interpretării normelor juridice trebuie să precizăm că sunt supuse interpretării
toate cele trei elemente ale lor: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Ipoteza normelor juridice este necesar a fi interpretată pentru a se cunoaşte cu claritate care sunt
condiţiile în prezenţa cărora se aplică norma respectivă, măsura în care norma juridică poate fi aplicată
la cazul concret. În această confruntare a situaţiei concrete cu conţinutul prevederilor normei juridice,
referitor la condiţiile de aplicare ale regulii de drept respective, se nasc o serie de probleme legate de
conţinutul normei. Este sarcina interpretării să stabilească situaţiile cărora nu li se aplică prevederile
normei juridice, precum şi găsirea, în procesul aplicării, a situaţiilor la care legea deşi nu face referiri
exprese, pot fi soluţionate potrivit prevederilor normei respective.

66
 La fel este necesară interpretarea dispoziţiei normei juridice. În unele cazuri, interpretarea are ca
obiectiv principal precizarea drepturilor şi obligaţiilor ce revin unei persoane fizice sau juridice,
stabilite în cadrul dispoziţiei normei juridice.
Interpretarea este necesară şi în privinţa sancţiunii normei juridice. În anumite cazuri, cu ajutorul
interpretării se urmăreşte a se preciza existenţa unei sancţiuni, caracterul acesteia, modul de executare,
întinderea ei etc.

2. REGLEMENTAREA JURIDICĂ A INTERPRETĂRII

În legătură cu reglementarea interpretării se ridica o serie de probleme, cum sunt: există norme
exprese care reglementează această activitate sau nu? Care este ramura dreptului ce cuprinde în obiectul
ei asemenea reglementări? Existenţa unor reglementări în acest sens nu este cumva în măsură să
limiteze dezvoltarea ştiinţei interpretării normelor juridice? ş.a.
La baza interpretării stau anumite principii generale, pe care le găsim în cadrul sistemului de drept.
Aceste principii rezultă din esenţa dreptului, din particularităţile concrete ale fiecărui sistem de drept.
În legile fundamentale ale unor ţări sunt prevăzute o serie de principii generale, care, chiar dacă nu se
referă în mod direct la interpretarea normelor juridice, instituie anumite directive în activitatea de
aplicare şi interpretare a dreptului, anumite limite în care trebuie să se desfăşoare activitatea de
interpretare şi aplicare a dreptului.
Organele de aplicare şi interpretare a normelor juridice ţin seama în activitatea lor şi de principiile
fundamentale ale diferitelor ramuri de drept. În acelaşi timp, în aplicarea şi interpretarea normelor
juridice se folosesc principiile şi regulile oferite de ştiinţa logicii. În acest fel, chiar şi fără o
reglementare expresă a modului în care trebuie să se desfăşoare interpretarea, organele de stat au la
îndemână o serie de principii care le orientează munca. Aceste principii de interpretare sunt valabile
pentru întregul sistem de drept şi deci implicit şi pentru activitatea de interpretare şi aplicare a normelor
juridice.

Legislaţia, în general, nu cuprinde întotdeauna norme propriu-zise de interpretare, care să prevadă în

mod expres genurile şi metodele de interpretare. Aceasta nu trebuie să ducă la concluzia că problemele
interpretării ar putea fi soluţionate în afara dreptului pozitiv. Faptul că legislaţia în vigoare nu cuprinde
norme exprese, care să se refere la interpretare, se explică prin aceea că legiuitorul nu vrea să limiteze
dezvoltarea ştiinţifică a principiilor şi metodelor de interpretare.
Codul nostru civil nu cuprinde prevederi exprese în legătură cu interpretarea normelor juridice, dar
se consideră că prevederile lui, referitoare la interpretarea convenţiilor, prevederi cuprinse în articolele
977-985, ar avea aplicabilitate şi în privinţa interpretării normelor juridice.

3. INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE ÎN DIFERITE RAMURI DE

DREPT
Aspectele generale privind interpretarea normelor juridice fac obiectul teoriei generale a dreptului,
care studiază categoriile mai importante ale statului şi dreptului. Cu toate acestea, unele aspecte

67
referitoare la interpretare le întâlnim şi în diferite studii, monografii, manuale care se ocupă cu
probleme specifice anumitor ramuri de drept. În acest fel se poate pune întrebarea dacă nu cumva
fiecare ramură a dreptului are o teorie proprie a interpretării, respectiv dacă problema interpretării este
tratată altfel în dreptul civil decât în dreptul penal, altfel în dreptul cooperatist decât în dreptul
administrativ ş.a.
Răspunzând la această întrebare, precizăm ca este necesar să avem în vedere caracterul unitar al
dreptului şi din această cauză nu pot fi aplicate principii diferite în diverse ramuri ale dreptului, esenţa
şi locul interpretării având un caracter unitar. Interpretarea, ca proces de clarificare a sensului normelor
juridice, nu poate să difere de la o ramură de drept la alta.
Principiile şi regulile generale ale interpretării au o aplicabilitate comună în toate ramurile de drept.
Afirmând caracterul unitar al interpretării, ştiinţa dreptului nu exclude faptul că pe această bază
comună se pot reţine, în procesul interpretării, unele deosebiri ce ţin de caracterul normelor juridice.
Aceste diferenţe ce se pot ivi sunt determinate uneori de gradul de codificare a normelor juridice. Aşa,
de exemplu, în dreptul nostru civil se admite instituţia analogiei, bazată pe art. 3 al Codului civil, care
prevede că "Judecătorul care va refuza judecarea unei cauze sub cuvânt că legea nu prevede, sau ca este
întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate". De aici se
trage concluzia că atunci când legea nu prevede o anumită faptă concretă, judecătorul va aplica o normă
juridică referitoare la o cauză asemănătoare. Astfel, în dreptul nostru, pe baza analogiei legii s-a
încetăţenit punctul de vedere potrivit căruia, în lipsa reglementării juridice care să se refere direct la
raporturile patrimoniale legate de contractul de furnizare, urmează să se aplice normele referitoare la
contractul de vânzare-cumpărare. Spre deosebire de dreptul civil, în dreptul penal odată cu
perfecţionarea legislaţiei s-a renunţat la instituţia analogiei.
În dreptul penal, limita interpretării e acolo până unde e legea penală, nu se poate folosi interpretarea
extensivă pentru suplinirea legii. În dreptul civil, interpretarea extensivă este acceptată şi are o largă
aplicabilitate "în cazul interpretării extensive, interpretul ajunge la concluzia că în înţelesul ei literal,
norma nu acoperă unele raporturi (sau situaţii) pe care în intenţia legiuitorului trebuia să le acopere. De
aceea, pentru a realiza intenţia legiuitorului şi scopul normei, pentru a o interpreta potrivit adevăratului
ei sens, organul care aplică norma îi atribuie un sens mai larg decât rezultă din formulare".
În dreptul internaţional, pe lângă trăsăturile generale ale teoriei interpretării oricărei norme juridice,
interpretarea prezintă unele aspecte specifice. În această ramură a dreptului, obiectul interpretării îl
constituie normele prevăzute în diferite convenţii internaţionale. Doctrina interpretării pune în mod
principal problema interpretării convenţiilor internaţionale, precizând că rolul interpretării este de a
dezvălui sensul real al acestora, relevarea intenţiilor adevărate ale părţilor.
Doctrina juridică, subliniază că interpreţii convenţiilor internaţionale trebuie să fie statele
contractante, atribuind în felul acesta o însemnătate mare interpretării autentice. În cazul dreptului
internaţional, ceea ce trebuie interpretat este voinţa a două sau mai multe state. În acest fel, interpretarea
autentică şi cea judiciară (făcută de Curtea internaţională de justiţie) îmbracă unele aspecte noi.
Elaborarea liniilor generale ale interpretării în dreptul internaţional are loc pe baza principiilor generale
ale teoriei interpretării normelor juridice în ansamblu.

68
4. FORMELE DE INTERPRETARE A NORMELOR JURIDICE
Pornind de la subiectul care face interpretarea, precum şi de la forţa obligatorie a acesteia, putem
distinge: interpretarea oficială şi interpretarea neoficială.
A) Interpretarea oficială este acea interpretare făcută de un organ de stat sau de către o organizaţie
obşteasca împuternicită să facă acte de aplicare a normelor juridice. Acest fel de interpretare are un
caracter obligatoriu. În funcţie de sfera obligativităţii ei, interpretarea oficială poate fi grupată şi ea în
interpretare generală şi interpretare cazuală.
a) Interpretarea generală este interpretarea făcută de către un organ de stat ori de o organizaţie
obştească care a fost împuternicită să elaboreze norme juridice. Ea se face prin acte normative şi are un
caracter general-obligatoriu. Prin această formă a interpretării se urmăreşte lămurirea unor aspecte
neclare ce apar în legătură cu prevederile anumitor norme juridice, neclarităţi care se ivesc nu în
legătură cu o singură speţă, ci se referă la o sferă mai largă de probleme, la mai multe subiecte de drept.
Interpretarea generală poate fi făcută (şi în mod frecvent întâlnim mai ales acest caz) de către organul
care a emis normele ce urmează a fi interpretate. În acest caz vorbim despre interpretarea autentică. Ea
permite organului care a elaborat actul normativ să dea explicaţiile şi lămuririle pe care le crede
necesare în privinţa sensului normelor pe care le-a elaborat. Acesta este de fapt un vechi principiu al
dreptului, apărut în dreptul roman, potrivit căruia "cine edictează legea o şi interpretează".
În literatura juridică, se recunoaşte în mod unanim posibilitatea organelor care au elaborat normele
juridice de a le interpreta prin acte normative care au o forţă obligatorie egală cu cea a actului
interpretat. Datorită scopului interpretării, trebuie să subliniem că actul normativ prin care se
interpretează un alt act are un caracter retroactiv.
Până nu de mult în literatura juridică se considera că este autentică numai interpretarea legii. În
ultimul timp însă, se vorbeşte de o interpretare autentică nu numai când este vorba de lege, ci şi de
celelalte acte normative.
Subiectele interpretării autentice pot fi toate organele care au dreptul dc a elabora norme juridice.
În legătură cu interpretarea general-obligatorie, se ridică problema dacă un organ inferior poate
interpreta un act juridic al unui organ superior. Este cazul, de exemplu, al instrucţiunilor elaborate de
ministere pentru traducerea în viaţă a unor legi.
În cazul interpretării general-obligatorii s-a mai pus problema dacă organele superioare pot să
interpreteze actele juridice ale organelor inferioare. Răspunsul la această întrebare este fără îndoială
pozitiv, întrucât dacă organele superioare pot modifica şi anula actele organelor inferioare, cu atât mai
mult le pot şi interpreta. În practică însă asemenea cazuri sunt foarte rare.
b) Interpretarea cazuală este forma interpretării oficiale, făcută de organul de aplicare a dreptului
care se referă la un anumit caz concret. Subiectele care fac această formă de interpretare sunt instanţele
judecătoreşti şi organele administraţiei de stat. Interpretarea cazuală nu poate fi pusă pe acelaşi plan cu
interpretarea judiciară, aşa cum se face uneori. Aceasta pentru că există multe situaţii când interpretarea
cazuală se referă nu la acte de aplicare, făcute de instanţele judecătoreşti, ci la acte făcute de organele
administrative ce cuprind diverse aspecte cu precădere din domeniul relaţiilor economice.
Trebuie precizat că interpretarea cazuală este obligatorie numai pentru o anumită cauză concretă.
Aceasta nu exclude posibilitatea ca instanţele de judecată sau organele administrative, care fac

69
interpretarea cazuală, să ţină cont şi de soluţiile date în alte cazuri similare cu cele pe care le au de
rezolvat, acest lucru nefiind interzis.
c) Influenţa interpretării cazuale şi practicii aplicării normelor juridice asupra procesului de
elaborare a dreptului. Interpretarea cazuală fie că este făcută de instanţele judecătoreşti, de organele
administrative, sau de organizaţiile obşteşti împuternicite în acest sens, în procesul aplicării normelor
juridice la cazuri concrete dă naştere unei practici a aplicării dreptului. În acest sens putem vorbi de o
practică judiciară, practică administrativă, sau practica aplicării dreptului de către organizaţiile obşteşti.
În acele sisteme de drept în care se acordă hotărârilor judecătoreşti forţă obligatorie şi pentru cauzele
similare ulterioare, aceste hotărâri, denumite "precedent judiciar", primesc caracterul de izvor de drept
(de exemplu, sistemul dreptului comun englez). În unele ţări, hotărârile instanţelor devin obligatorii
pentru judecarea cauzelor analoge, numai atunci când ele au o aplicabilitate repetată, când s-a format o
practica în acest sens. Practica judiciară sau jurisprudenţa, cum se mai numeşte, nu este legată de reguli
obligatorii care să impună rezolvarea unui caz. Regulile jurisprudenţei se aplică numai pentru că
judecătorul consideră că în mai multe cauze asemănătoare, anterioare, au fost date soluţii juste, iar nu
pentru că ar exista o normă de drept care să-1 oblige la aceasta. Denumirea de norme ale jurisprudenţei
este convenţională, în realitate fiind vorba mai mult de o tradiţie (vezi în legătură cu aceasta: Rençé
David, Les grands systčmes de droit contemporaines, Ed. Dalloz, Paris, 1966, p. 132-133).
În perioada de ascensiune a burgheziei, rolul practicii judiciare a fost strict limitat la rezolvarea unor
litigii concrete. În perioada revoluţiei franceze, Robespierre, referindu-se la practica judiciară, arăta:
"Acest cuvânt «jurisprudenţă» a tribunalelor trebuie şters din limba noastră. Într-un stat care are o
constituţie şi o legislaţie, jurisprudenţa nu este altceva decât lege" (G. Marty şi S. Raynaud, Droit civil,
Sirey, vol.I, 1956, p. 202).
După revoluţie, burghezia franceză şi-a schimbat atitudinea faţă de practica judiciară. Acest lucru
rezultă cu claritate şi din discursul preliminar pe care l-a ţinut Portalis cu ocazia adoptării Codului civil
francez din 1804. El spunea: "Ar fi fără îndoială de dorit ca toate materiile să fie reglementate de legi.
Dar în lipsa unor texte precise, în toate materiile, un uzaj vechi constant şi bine fixat, o suită
neîntreruptă de hotărâri asemănătoare, ţine locul legii. Noi abandonăm jurisprudenţei cazurile rare şi
extraordinare... Şi toate obiectele pe care ne forţam în mod inutil să le prevedem, sau pe care o
prevedere precipitată nu le-ar putea defini fără pericol. Şi revine experienţei să umple golurile pe care le
lăsăm... trebuie să existe o jurisprudenţă" (Fenet, Travaux préparatoires au Code civil, vol. I, p. 469).
În ştiinţa juridică contemporană este aproape unanim admisă părerea că judecătorul aduce elemente
noi în cadrul normelor juridice atunci când el dă un conţinut concret unor noţiuni generale folosite de
legiuitor sau când el umple anumite lacune ale dreptului.
În practica aplicării dreptului nu se creează noi norme de drept, ci numai se interpretează, eventual se
completează normele de drept existente.
Elaborarea normelor juridice presupune un proces de cunoaştere, în cadrul căruia organele ce
elaborează norme juridice desprind, din multitudinea faptelor şi raporturilor sociale concrete, unele
aspecte generale şi esenţiale, care sunt comune acelei categorii de raporturi ce necesită o reglementare
juridică. Practica ocupă deci un loc important, atât ca punct de plecare al acestei cunoaşteri şi de

70
elaborare a normelor de drept, cât şi ca scop final al ei, ca direcţie spre care se îndreaptă aplicarea
normelor de drept.
Prin natura activităţii lor, organele de aplicare vin în contact zilnic cu realitatea socială, având
posibilitatea să constate carenţele unor reglementări. Făcând aceste constatări, ele le transmit apoi
organelor competente, pentru ca acestea să supună problemele respective unei reglementări
corespunzătoare.
Practica aplicării dreptului ar avea deci "un rol de captare, de prelucrare şi transmitere către legiuitor
a unor semnale izvorâte din viaţa socială şi care se realizează deseori prin preconizarea unor soluţii de
perfecţionare a legislaţiei."
Practica aplicării dreptului joacă şi ea acelaşi rol pe care practica, în general, îl joacă în procesul
cunoaşterii.
Rolul practicii aplicării dreptului trebuie privit sub dublu aspect: a) în primul rând, practica
reprezintă un proces de trecere de la abstract la concret, de la general la particular, de la teorie la
practică; b) în acelaşi timp însă, practica aplicării exercită o puternică influenţă asupra formării
normelor de drept, prin ridicarea de la concret la abstract, de la individual la general, de la practică la
teorie.
Elaborarea dreptului este un proces complex. În cadrul lui, rolul primordial şi hotărâtor îl au organele
creatoare de drept. Alături de ele însă şi în sprijinul lor, în cadrul procesului de elaborare, acţionează şi
organele de aplicare. Aceste organe nu decid asupra edictării normelor juridice. Dar activitatea lor
serveşte ca izvor de inspiraţie, ca material de lucru, pe care legiuitorul este chemat să-l prelucreze.
B) Interpretarea neoficială este interpretarea făcută de către oamenii de ştiinţă, cercetători în
domeniul dreptului, cadre didactice universitare, în diferite împrejurări, cum sunt: pledoarii, conferinţe,
monografii, articole etc. în care se fac afirmaţii de ordin ştiinţific cu privire la conţinutul normelor
juridice. Interpretarea neoficială nu are caracter obligatoriu şi este întâlnită uneori sub denumirea de
interpretare doctrinară sau interpretare ştiinţifică.
Denumirea de "interpretare ştiinţifică" nu trebuie să conducă la concluzia că această formă a
interpretării ar folosi metode pe care celelalte forme nu le utilizează sau că această formă a interpretării
presupune anumite calităţi deosebite în persoana subiecţilor care fac interpretarea. Cu alte cuvinte nu se
poate trage concluzia de aici că interpretarea oficială nu ar fi şi ea ştiinţifică, sau mai precis, că ar fi
neştiinţifică.
În decursul dezvoltării istoriei, interpretarea doctrinară a jucat uneori rolul de izvor al dreptului. Un
exemplu în acest sens îl constituie opera marilor jurişti ai Romei Imperiale (Quaestiones, Responsae,
Sententiae, Regulae, ale lui Papinian, Paul şi Ulpian).
În orânduirea feudală părerea unor jurişti, exprimată în anumite forme, cu privire la unele texte
împrumutate din dreptul roman – a primit o forţă juridică obligatorie. Acesta a fost cazul glosatorilor şi
ai postglosatorilor care au pregătit preluarea dreptului roman în orânduirea feudală. Uneori valoarea
gloselor a depăşit pe cea a textelor interpretate.
În dreptul contemporan în Codul civil elveţian întâlnim prevederi în care se afirmă că doctrina este
una din sursele de inspiraţie pentru instanţă. Astfel, în art. 1 al Codului civil elveţian se spune: "legea,
reglementează toate materiile la care se referă litera sau spiritul vreuneia din dispoziţiile sale. În lipsa

71
unei dispoziţii legale aplicabile, judecătorul hotărăşte după dreptul cutumiar şi, în lipsa unei cutume,
după regulile pe care le-ar stabili dacă ar fi chemat să facă act de legislator. El se inspiră din regulile
consacrate de doctrină şi jurisprudenţă."
În ţara noastră, interpretarea doctrinară nu are un caracter obligatoriu, dar îndeplineşte un rol
important în aplicarea şi dezvoltarea dreptului. Interpretarea doctrinară exercită o influenţă pozitivă
asupra procesului de creare şi de aplicare a dreptului, prin justeţea şi competenţa punctelor de vedere
exprimate de către oamenii de ştiinţă jurişti în lucrările lor.
Interpretarea doctrinară clarifica înţelesul unor principii de drept, generalizează experienţa formată în
legătură cu diferite instituţii juridice, critică anumite soluţii necorespunzătoare date de organele de
aplicare a dreptului, reliefând în acest fel carenţele activităţii juridice.
În literatura juridică a fost exprimată părerea ca clarificarea formelor de interpretare, în interpretare
oficială şi neoficială, nu ar mai acoperi pe deplin realităţile existente în domeniul interpretării în ţara
noastră.
Pornind de la noţiunea şi obiectul interpretării şi ajungând la concluzia că interpretarea normelor
juridice se face numai în cadrul "explicării" acestora, şi în procesul de "realizare şi înfăptuire" a lor de
către cetăţeni şi organizaţiile obşteşti, unii autori consideră că clasificarea interpretării în oficială şi
neoficială ar lăsa în afara sferei ei unele categorii de interpretare, cum ar fi interpretarea pe care o dau
normelor juridice cetăţenii în procesul de realizare a dreptului. În acest sens se arată că, pentru
elaborarea unei concepţii clare şi consecvente a interpretării, trebuie să se pornească de la teza că
interpretarea dreptului constituie un aspect, o fază, a realizării dreptului şi nu numai un aspect al
aplicării normelor juridice. După cum se ştie, procesul de realizare a normelor de drept este un proces
complex, la care participă atât organele de stat, cât şi organizaţiile obşteşti, cetăţenii (persoane fizice),
fiecare din aceste subiecte având o anumită calitate, un anumit rol şi desfăşurându-şi activitatea de
îndeplinire a prevederilor juridice în anumite forme juridice (prin crearea de raporturi juridice sau fără
crearea de raporturi juridice concrete).

Analizând conţinutul noţiunii de interpretare cu cele două aspecte ale ei, pe de o parte lămurirea
normelor juridice care priveşte toate subiectele dreptului, iar, pe de altă parte, explicarea normelor
juridice făcută numai în legătură cu anumite norme, de către organele de stat competente sau de
cercetătorii din domeniul ştiinţei juridice, se ajunge la concluzia că împărţirea interpretării în oficială şi
neoficială nu are în vedere decât activitatea de interpretare desfăşurată de organele de stat în cadrul
atribuţiilor de aplicare a dreptului, excluzând din sfera ei interpretarea făcută de cetăţeni şi organizaţiile
obşteşti în procesul de realizare a dreptului. De asemenea, diviziunea clasică în interpretare oficială şi
neoficială – în opinia amintită – nu cuprinde aspectul prim al interpretării normelor juridice, acela de
lămurire a înţelesului normei juridice.
În legătură cu interpretarea normelor juridice de către cetăţeni, se impune o precizare. După cum am
mai arătat, în limbajul cotidian se pot interpreta opere literare, artistice, se poate interpreta un rol într-o
piesă sau un gest al cuiva. Dar în sens juridic a interpreta înseamnă a stabili înţelesul unor norme
juridice în procesul aplicării lor, iar nu a exprima o părere oarecare despre normele de drept în vigoare.
Evident, se poate spune şi despre un cetăţean că interpretează norme juridice, dar numai în procesul

72
aplicării lor, în faţa unei instanţe de judecată sau a altui organ de aplicare a dreptului şi în legătură cu
aplicarea, iar nu în cadrul realizării normelor juridice prin simpla respectare a lor.

INDICAŢII BIBLIOGRAFICE

1. Szabo Imre, Interpretarea normelor juridice, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964.

2. „Studia Napocensis”, Seria Drept, Ed. Academiei, 1974.
3. Gabriela Chivu. în Contribuţia practicii judecătoreşti la dezvoltarea principiilor dreptului civil
român.
4. Codul familiei, Bucureşti, 1954.
5. Oancea, Drept penal. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1965.
6. Tratat de drept civil. Partea generala, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966.
7. Rene David. Les grands systčmes de droit contemporains, Ed. Dallooz, Paris, 1966.
8. Marty şi S.Roymond, Droit civil, vol. I, Paris, Ed. Sirey, 1956.
9. Kalinowski G., La logique du droit, Paris, 1966.
10. Gheorghe Mihai, Elemente constructive de argumentare juridică, Ed. Academiei, Bucureşti,
1982.
11. Gheorghe Enescu, Filozofie şi logică, Ed. Ştiiţifică, Bucureşti, 1973.
12. Momcilo Luburici, Ioan Ceterchi, Teoria generală a dreptului, Ed. Universităţii "Dimitrie
Cantemir", Bucureşti, 1991.
13. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, 1998.
14. Gheorghe Mihai, Interpretarea juridică, Ed. All, Bucureşti, 1999.

73
 CAPITOLUL VII

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ
1. CONDUITA ILICITĂ, CAUZĂ A DECLANŞĂRII RĂSPUNDERII
JURIDICE
Conduita ilicită reprezintă împrejurarea ce determină naşterea raportului juridic de aplicare a
sancţiunii, respectiv a raportului de constrângere. Ea constituie un fapt juridic ilicit.
Noţiunea de fapt juridic ilicit se poate explica pornind de la doi factori: conduita unui subiect de
drept în domeniul relaţiilor sociale şi norma juridică încălcată prin această conduită.
În general, prin conduită umană se înţelege un ansamblu de fapte concrete ale individului aflate sub
controlul voinţei şi raţiunii sale. Sensul cel mai larg şi general al actului de conduită este acela de voinţă
şi conştiinţă obiectivizată a omului. Intenţiile şi sentimentele materializate în asemenea manifestări nu
au nici o semnificaţie din punctul de vedere al dreptului.
Actele de conduită se găsesc într-o strânsă dependenţă de starea subiectivă a autorului lor. Ele sunt
relevante din punct de vedere juridic numai în măsura în care se prezintă ca materializări ale unor stări
subiective.
Un act devine ilicit atunci când încalcă normele dreptului, toate faptele ilicite fiind acte de conduită
umană.
Credem mai potrivit să se spună că pentru a avea un caracter ilicit, o anumită faptă trebuie să
constituie o încălcare a normelor juridice şi să reprezinte un grad mai mare sau mai mic de pericol
social. Încălcându-se o normă de drept este evident ca prin aceasta uneori se încalcă şi drepturi
subiective, şi raporturi juridice, dar întotdeauna se încalcă şi ordinea juridică.
Modalităţile săvârşirii conduitei ilicite sunt: acţiunea şi inacţiunea. Acţiunea reprezintă modalitatea
cea mai frecventă de realizare a conduitei ilicite. Ea constă dintr-o manifestare efectivă şi presupune o
serie de acte materiale care, raportate la normele juridice, se dovedesc a fi contrare lor. În sens larg, prin
acţiune se înţelege voinţa obiectivizată, exteriorizată a omului, cu alte cuvinte mişcarea lui voluntară
îndreptată spre un scop determinat. Acţiunea umană este un act conştient, dar nu orice acţiune
conştientă reprezintă, în acelaşi timp, un act ilicit, ci numai aceea prin care se lezează anumite drepturi
legal recunoscute, ce nesocoteşte obligaţii juridiceşte impuse. Acţiunea ilicită presupune întotdeauna
încălcarea unei norme juridice care interzice ceva.
Normele juridice nu enumeră în mod limitativ toate acţiunile interzise. Acest lucru ar fi cu neputinţă
de realizat datorită varietăţii sub care ele se pot prezenta. Prin normele prohibitive se stabileşte ceea ce
este interzis. Prin normele cu caracter dispozitiv se indică numai conduita legală, în diferite situaţii,
subînţelegându-se că prin orice altă acţiune contrară acesteia se încalcă dispoziţiile legii.
Mijloacele de realizare ale acţiunii ilicite sunt, de asemenea, foarte variate, mergând de la cele mai
simple şi până la cele mai complicate, pline de ingeniozitate. În mod obişnuit acţiunea se realizează prin
energia agentului. Sunt însă numeroase cazuri când în realizarea acţiunilor ilicite sunt utilizate
instrumente mecanice, substanţe chimice etc.

74
 Inacţiunea constă dintr-o abţinere de la acţiune a persoanei obligate să îndeplinească anumite fapte
pozitive, adică să acţioneze în modul stabilit de lege. Inacţiunea reprezintă o stare de pasivitate a
persoanei căreia legea îi impune o anumită activitate. Omisiunea are un caracter conştient şi voluntar,
fiind o conduită dirijată spre atingerea unor scopuri propuse.
Inacţiunea nu poate fi redusă la simpla pasivitate a subiectului, deoarece ea înseamnă nesăvârşirea
unui act concret pe care subiectul respectiv trebuia să-1 săvârşească, a unui act ce constituia o obligaţie
a sa. Tocmai datorită acestui fapt inacţiunea poate fi privită ca o conduită a persoanei.

2. FORMELE CONDUITEI ILICITE ŞI FORMELE RĂSPUNDERII

JURIDICE
Conduita ilicită, în funcţie de gradul de periculozitate socială pe care-1 prezintă, îmbracă diverse
forme. În funcţie de gradul de pericol social se stabilesc şi sancţiunile ce se aplica pentru săvârşirea
diferitelor fapte ilicite. Aşadar, pentru a grupa formele conduitei ilicite şi, în funcţie de ele, a stabili
formele răspunderii juridice trebuie pornit de la acestea două luate cumulativ, gradul de pericol social şi
natura sancţiunii normelor juridice încălcate.
În literatura juridica este larg răspândită opinia potrivit căreia deosebirea unor fapte ilicite de altele
trebuie să se facă în funcţie de gradul lor de pericol social. Acest criteriu este avut în vedere atunci când
stabilim anumite forme ale răspunderii juridice. În acelaşi timp, normele juridice, ocrotind anumite
interese, stabilesc sancţiuni mai uşoare sau mai grave, după cum atingerea acestor interese prezintă
pentru societate un pericol mai mare sau mai mic.
Gradarea pericolului social şi în funcţie de aceasta ierarhizarea gravităţii consecinţelor ce decurg din
atingerile aduse anumitor interese, este explicabilă din moment ce recunoaştem că în societate există în
mod obiectiv o ierarhie a valorilor.
Aprecierea valorii unui interes social şi stabilirea locului lui în ierarhia valorilor este de competenţa
legiuitorului, singurul în măsură să-şi dea seama de ceea ce prezintă un anumit interes pentru întreaga
societate. Acest criteriu nu poate fi mânuit de judecător sau de un organ de aplicare a dreptului pentru
delimitarea formelor de răspundere juridică. Organele de aplicare pot şi trebuie să aibă în vedere toate
circumstanţele obiective şi subiective ale autorului faptei ilicite în vederea stabilirii întinderii
răspunderii, dar nu a formelor ei.
Cât priveşte natura sancţiunilor, aici avem în vedere clasificarea sancţiunilor în: sancţiuni penale,
administrative, disciplinare şi sancţiuni civile.
În funcţie de criteriile amintite se pot stabili următoarele forme ale conduitei ilicite şi, în raport de
acestea, formele răspunderii juridice.

A) INFRACŢIUNEA
Dintre toate formele conduitei ilicite infracţiunea prezintă cel mai înalt grad de antisocialitate.
Potrivit art. 17 din Codul penal, infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, este săvârşită cu
vinovăţie şi prevăzută de legea penală". Art. 18 al Codului penal stabileşte ce trebuie înţeles prin "faptă
care prezintă pericol social", şi anume: orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere statului,

75
suveranităţii, independenţei şi unităţii statului, persoanei şi drepturilor acesteia, precum şi întregii ordini
juridice.
Infracţiunea reprezintă, o activitate tipică şi produce consecinţe negative. După cum s-a putut
observa din definiţia pe care o dă infracţiunii art. 17 din Codul penal, existenţa ei este de neconceput în
afara determinării exprese făcute de lege. În dreptul penal operează un principiu bine cunoscut, şi
anume principiul legalităţii încriminării, exprimat prin adagiu1 latin: nullum crimen sine lege (nu există
crimă fără să fie prevăzută de lege).
Din punctul de vedere al regimului sancţionator, infracţiunii îi este proprie pedeapsa penală – cea
mai gravă dintre sancţiunile juridice – iar în stabilirea şi aplicarea ei intervine, ca formă a răspunderii
juridice, răspunderea penală.
Infracţiunile pot fi săvârşite numai de persoane fizice.

B) CONTRAVENŢIA
Ca formă a conduitei ilicite, contravenţia este definită în art. 1 al Legii nr. 32/1968 privind stabilirea
şi sancţionarea contravenţiilor care prevede: ,,contravenţia este fapta săvârşită cu vinovăţie, care
prezintă un pericol social mai redus decât infracţiunea şi este prevăzută şi sancţionată ca atare prin legi,
decrete sau alte acte normative ale organelor arătate în legea de faţă".
Trebuie să observăm că această definiţie nu permite o concluzie clară asupra faptului dacă legiuitorul
a voit sau nu să înţeleagă prin noţiunea de contravenţie întreaga sferă a abaterilor administrative sau
dacă, în cadrul larg al acestei sfere, el a separat un domeniu limitat de fapte pe care le-a denumit astfel
tocmai pentru a le distinge de celelalte.
Contravenţia reprezintă o abatere de la normele dreptului administrativ. În raport cu infracţiunea, ea
are un grad de pericol mai redus. De regulă, contravenţiile sunt descrise în mod concret, fiecare în parte,
în toate elementele lor de către norma juridică ce le sancţionează. În general, contravenţiile pot fi
săvârşite numai de către persoanele fizice. Cu toate acestea, pot exista contravenţii care să fie săvârşite
de persoanele juridice, dar acest lucru numai dacă este prevăzut expres într-o lege sau decret.
Contravenţiile prezintă o mare varietate. Reglementarea şi sancţionarea lor se face printr-o
multitudine de acte normative, cu o forţă juridică inferioară legii, emise de către organele locale ale
puterii de stat, sau de către organele centrale ori locale ale administraţiei de stat. Ca sancţiune, pentru
săvârşirea contravenţiilor, se aplică, de obicei, amenda, iar ca formă a răspunderii intervine răspunderea
administrativă.

C) ABATEREA DISCIPLINARĂ
Această formă a conduitei ilicite se manifestă prin încălcarea de către pe:rsoana încadrată în muncă a
obligaţiilor sale ce decurg din raportul juridic de muncă, obligaţii care formează în totalitatea lor
disciplina muncii.
Abaterea disciplinară presupune două condiţii: calitatea de salariat şi încălcarea unei îndatoriri de
serviciu.

76
 Subiect al abaterii disciplinare poate fi numai persoana încadrată în muncă, şi care prestează munca
în temeiul unui raport juridic de muncă. Sfera abaterii disciplinare este restrânsă numai la acele fapte de
conduită prin care se violează obligaţiile legale de serviciu.
Sancţiunea ce se aplica pentru săvârşirea abaterii disciplinare este sancţiunea disciplinară
(avertismentul, mustrarea, retrogradarea etc.), iar ca formă a răspunderii juridice, se stabileşte, de
asemenea, răspunderea disciplinară.
Ca un aspect al răspunderii disciplinare poate interveni răspunderea materială în cadrul căreia se
pune problema reparării unei daune materiale cauzate unităţii de o persoană încadrată în muncă.

D) FAPTELE ILICTTE CIVILE

Trebuie să precizăm ca legislaţia noastră nu defineşte sfera, sau conţinutul de fapt ilicit civil.
Doctrina, însă, a precizat că prin această expresie trebuie să înţelegem orice faptă umană care a cauzat
unei persoane un prejudiciu. Acest prejudiciu poate consta fie în violarea unui drept subiectiv garantat
prin lege altei persoane, fie în nesocotirea unei obligaţii personale legal asumată. În primul caz, este
vorba de delictul civil, care dă naştere răspunderii civile delictuale, iar în cel de-al doilea caz, de faptul
ilicit, ce dă naştere răspunderii civile contractuale.
Delictul civil apare întotdeauna ca un fapt păgubitor.
Prejudiciul civil poate fi comis atât de persoane fizice, cât şi de persoane juridice, iar sancţiunea ce
se aplica este de regulă obligaţia de a repara prejudiciul produs. În principiu, delictul civil antrenează
răspunderea autorului său, dar în anumite cazuri poate antrena şi răspunderea altor persoane.

3. SUBIECTELE RĂSPUNDERII JURIDICE

Subiect al răspunderii juridice este persoana împotriva căreia se exercită constrângerea de către stat
prin aplicarea de sancţiuni juridice. Calitatea de subiect al răspunderii juridice intervine în toate cazurile
când are loc săvârşirea unei fapte ilicite. În mod cu totul excepţional, răspunderea intervine şi pentru
anumite persoane fără ca acestea să fi săvârşit fapte ilicite. Este vorba de "răspunderea pentru fapta
altuia", pentru fapta animalelor sau pentru fapta lucrurilor. În acest caz, fapta păgubitoare este săvârşită
nu de subiectul care răspunde, ci de persoana aflată sub ocrotirea sa, ori de animalele sau lucrurile
proprietate a sa.
Subiect al răspunderii juridice poate fi atât o persoană fizică, cât şi anumite colectivităţi.
.
A) PERSOANA FIZICĂ
Pentru ca o persoană să fie considerată subiect al răspunderii, trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii fundamentale: să aibă capacitatea de a răspunde şi să acţioneze în mod liber.
a) Capacitatea de a răspunde exprimă aptitudinea persoanei fizice de a da seamă în faţa organelor
jurisdicţionale pentru faptele ilicite săvârşite de ea şi de a suporta consecinţele juridice pe care aplicarea
constrângerii de stat, sub forma sancţiunii juridice, le presupune ca necesare şi inevitabile.
Capacitatea de a răspunde presupune capacitatea de a înţelege şi a voi, adică, un complex de atribute
naturale cu care este înzestrat individul normal din punct de vedere psihofizic.

77
 În acelaşi timp, capacitatea de a răspunde presupune un complex de atribute juridice – respectiv
existenţa unor drepturi şi mai cu seamă a unor obligaţii – instituite şi reglementate pentru a fi dobândite,
sau pentru a fi impuse celor care încalcă ordinea de drept. În acest fel, capacitatea de a răspunde apare
ca un complex de atribute naturale şi juridice, în cadrul căruia existenţa primelor le condiţionează pe
cele din urmă.
Capacitatea de a răspunde este, deci, o formă specifică a capacităţii juridice, care nu se confundă nici
cu capacitatea de folosinţă, nici cu cea de exerciţiu. După cum se ştie, capacitatea de folosinţă conferă
persoanei calitatea de subiect de drept, iar capacitatea de exerciţiu posibilitatea de a-şi exercita aceste
drepturi, devenind subiect al diferitelor categorii de raporturi juridice. Spre deosebire de acestea,
capacitatea de a răspunde atribuie subiecţilor de drepturi calitatea de a deveni subiecţi pasivi ai
răspunderii juridice, respectiv ai raportului juridic de constrângere.
b) O altă condiţie pentru ca o persoană să devină subiect al răspunderii juridice o constituie faptul ca
ea să acţioneze în mod liber.
A fi liber înseamnă a acţiona în cunoştinţă de cauză, a-ţi propune anumite scopuri realizabile şi în
acelaşi timp a decide ce acţiuni sunt necesare pentru îndeplinirea lor.
Faptele ilicite săvârşite sunt sancţionate tocmai pentru ca persoana a acţionat în mod liber, având
latitudinea de a înţelege legile obiective ale naturii şi societăţii şi posibilitatea de a-şi fixa scopuri
concordante acestora.

B) SUBIECTELE COLECTIVE
Sunt cele cărora legea le recunoaşte posibilitatea de a intra în raporturi juridice. În ştiinţa dreptului,
această problemă a fost dezbătută mai ales sub două aspecte.
a) daca persoana juridică (respectiv organul administraţiei de stat) este constituită din toţi muncitorii
şi funcţionarii, ori numai din organul de conducere;
b) dacă răspunderea organizaţiei este atrasă de faptele tuturor muncitorilor şi funcţionarilor sau
numai de faptele conducerii.
Pe noi ne interesează în special cel de al doilea aspect al acestor zbateri.
În legătură cu răspunderea organizaţiilor, în literatura juridică din ţara noastră au fost exprimate în
special două păreri.
Una care susţine că numai faptele organului de conducere al persoanei juridice sunt faptele persoanei
juridice însăşi, şi alta care susţine că fapta oricărui angajat ori membru al organizaţiei atrage răpunderea
acesteia ca pentru fapta proprie.
Autorii care susţin că numai faptele organului de conducere sunt faptele persoanei juridice deduc
acest argument din dispoziţiile art. 35 din Decretul nr. 31 / 1954, care arată că faptele organului sunt
faptele persoanei juridice însăşi. Printr-o interpretare per a contrario, ei consideră că faptele celorlalţi
muncitori şi funcţionari ori membri ai organizaţiei, care nu fac parte din organul de conducere al
persoanei juridice, nu sunt faptele persoanei juridice însăşi. Este adevărat – arată aceşti autori – că
persoana juridică răspunde şi pentru faptele celorlalţi angajaţi ori membri, dar nu ca pentru faptă
proprie, ci pentru altul, în calitate de comitent.

78
 Această opinie a fost criticată, pe bună dreptate, de profesorul T. Drăganu, care, făcând o paralelă
între actele şi faptele juridice materiale, constată că faptele materiale sunt săvârşite în cele mai multe
cazuri nu de organele de conducere, ci de ceilalţi muncitori şi funcţionari. Or, dacă actele normative în
vigoare dau în competenţa unui muncitor sau funcţionar săvârşirea unor fapte materiale, aşa după cum
pentru acelaşi motiv actele organului de conducere sunt actele persoanei juridice însăşi, tot astfel şi
faptele materiale săvârşite de muncitori şi funcţionari sunt faptele persoanei juridice însăşi. Cu alte
cuvinte, daca actele juridice sunt actele persoanei juridice, când emană de la organul competent, atunci
şi faptele materiale ale persoanelor competente sunt faptele persoanei juridice însăşi. Dat fiind faptul ca
persoanele competente să săvârşească fapte materiale sunt – de regulă – muncitorii şi funcţionarii
subordonaţi conducerii unităţii, trebuie să tragem concluzia că faptele acestora sunt faptele persoanei
juridice însăşi.
Subiectele colective pot să răspundă numai din punct de vedere civil şi administrativ. Ele nu pot fi
subiecte ale răspunderii penale şi ale răspunderii disciplinare, întrucât ambele operează numai faţă de
persoanele fizice.
Cazurile cele mai frecvente când colectivităţile apar ca subiecte ale răspunderii juridice le întâlnim în
dreptul civil, în domeniul contractual. Acesta este un lucru firesc, întrucât marea majoritate a
subiectelor colective sunt organizaţii cu profil economic. Indiferent de forma răspunderii (civilă sau
administrativă, contractuală sau delictuală), la care sunt supuse subiectele colective, sancţiunile
susceptibile de a fi aplicate faţă de acestea sunt numai de ordin patrimonial.

4. VINOVĂŢIA – CONDIŢIE A RĂSPUNDERII JURIDICE

Vinovăţia este starea subiectivă ce caracterizează pe autorul faptei ilicite în momentul încălcării
normelor de drept. Ea exprimă o atitudine psihică negativă faţă de interesele şi valorile sociale protejate
prin normele de drept.
În cazul vinovăţiei, săvârşirea faptei ilicite, înainte de a deveni realitate, apare pe planul conştiinţei
agentului sub forma unei idei de comportament. Apariţia acestei idei este urmată de hotărârea realizării
ei practice. După luarea hotărârii săvârşirii faptei ilicite, manifestarea de conştiinţă se transformă în
manifestare de voinţă, care impulsionează şi declanşează energia necesară traducerii în fapt a hotărârii
respective.
Se poate spune ca vinovăţia presupune o atitudine a conştiinţei în raport de urmările faptei şi se
manifestă ca o legătură existentă între conştiinţa agentului şi urmările efectiv produse prin fapta sa.
Un individ aflat în deplinătatea facultăţilor sale mintale este în măsură să conceapă şi să aprecieze
caracterul ilicit al acţiunii sale şi urmările negative aferente ei.
Cu toate că existenţa omului în viaţa socială este determinată în mod relativ, el are posibilitatea să
aleagă între mai multe feluri de a acţiona, respectiv este liber.
Aceşti doi factori – raţiunea şi libertatea – specifici fiinţei umane, sunt în acelaşi timp factorii prin
care se explică ideea de vinovăţie.
Vinovăţia exprimă voinţa expresă a agentului de a acţiona sau nu într-un anumit fel, ori indiferenţa
acestuia faţă de eventualitatea producerii consecinţelor negative ale faptei sale.

79
 Pentru a putea vorbi de vinovăţie nu este suficient ca voinţa individului să fi fost numai conştientă, ci
se cere ca ea să fie liberă. Prin libertatea voinţei înţelegem posibilitatea de a hotărî în cunoştinţă de
cauză în vederea realizării unui scop determinat. O voinţă conştientă şi liberă presupune prevederea
rezultatului acţiunii, cunoaşterea legăturii cauzale între acţiune şi rezultat, precum şi semnificaţia
socială a acţiunii respective .
Conştiinţa se caracterizează în special prin doi factori: unul de prevedere, altul de reprezentare. Ea
presupune ca autorul unei fapte ilicite prevede consecinţele concrete, posibile să se producă de pe urma
faptei sale, şi îşi reprezintă, în plan mintal, relaţia cauzală inevitabilă dintre actul său de conduită şi un
rezultat material ce se datorează acestui act. Indiferent dacă din punctul de vedere subiectiv agentul
acceptă şi doreşte producerea urmărilor negative, le priveşte cu indiferenţă ori, prevăzându-le ca
posibile, speră, în mod uşuratic, să nu se producă, sau exclude posibilitatea producerii lor printr-o lipsă
de prevedere ce-i este imputabilă, atitudinea sa psihică are o semnificaţie socială întrucât ea reflectă
contradicţia dintre interesele sale înguste şi interesele sociale apărate de ordinea de drept, a căror
respectare este indispensabilă pentru desfăşurarea normală a convieţuirii sociale.
Conţinutul psihologic şi cel social-politic al vinovăţiei sunt inseparabile unul de altul, această unitate
a lor dând semnificaţie juridică vinovăţiei.
Vinovăţia se poate prezenta sub două forme: intenţia şi culpa.

A) INTENŢIA
O întâlnim uneori şi sub numele de dol. Ea exprimă o anumită ambianţă, spirituală şi morală, care
precede şi însoţeşte săvârşirea unui act ilicit.
În literatura juridică se consideră că intenţia are semnificaţie complexă, ea constituind, de regulă, nu
numai cunoaşterea de către agent a circumstanţelor de fapt, care formează conţinutul propriu-zis al
faptei, ci şi conştiinţa că fapta respectivă prezintă un pericol social.

Intenţia, ca formă a vinovăţiei, se caracterizează printr-un complex de factori psihici între care
cunoaşterea caracterului antisocial al faptei şi acceptarea urmărilor ei negative au un rol esenţial şi
definitoriu.

B) CULPA
Este acea formă a vinovăţiei în care autorul unei fapte ilicite nu prevede consecinţele faptei sale, deşi
trebuia să le prevadă, sau prevăzându-le, speră în mod uşuratic că ele nu se vor produce. Principalele
modalităţi ale culpei sunt următoarele: imprudenţa, neglijenţa, nepriceperea şi neatenţia.
a) Imprudenţa este una din modalităţile cele mai des întâlnite şi constă într-un act pozitiv despre
care, în mod normal, trebuia să se prevadă că poate avea consecinţe ilicite. Imprudenţa apare
întotdeauna acolo unde lipseşte diligenţa. Referitor la limitele diligenţei trebuie să distingem două
categorii de indivizi: cei obişnuiţi (nepregătiţi din punctul de vedere a unui domeniu de activitate) şi
specialiştii sau profesioniştii cărora li se poate reproşa o imprudenţă atunci când nu respectă cerinţele
generale ale practicii profesiunii sau specialităţii în care lucrează.

80
 b) Neglijenţa, ca modalitate a culpei, constă în omiterea de a lua precauţiile cerute de îndeplinirea
unei obligaţii a agentului. Neglijenţa se poate realiza numai în legătură cu întreprinderea unor acte
pozitive pe care o persoană avea datoria să le facă.
c) Nepriceperea reprezintă inaptitudinea de a exercita în mod concret o profesie sau o activitate care
presupune cunoaşterea unor principii, reguli sau procedee tehnice şi o anumită abilitate profesională, un
anumit nivel de cunoştinţe de specialitate, o anumită pricepere în întrebuinţarea unor mijloace adecvate
activităţii sau specialităţii respective.
d) Neatenţia este, de asemenea, o modalitate a culpei, importantă prin aceea că agentul nu s-a
străduit să vadă sau să înţeleagă ceea ce în mod normal putea şi trebuia să vadă sau să înţeleagă.
Agentul va fi întotdeauna în culpă atunci când neobservarea sau neînţelegerea unor împrejurări care au
dus la săvârşirea faptului se datorează lipsei sale de atenţie.

INDICAŢII BIBLIOGRAFICE

1. Mircea Costin, Răspunderea juridică în dreptul R. S. România, Ed. Dacia, Cluj, 1974.
2. Mircea Costin, O încercare de definire a noţiunii de răspundere juridică, în „Revista Română de
Drept”, nr.5/1970.
3. Gliga, Consideraţii privind definiţia răspunderii juridice, în „Studia Universitatis", Jurisprudentia,
1970.
4. Sanda Ghimpu, I.T. Ştefănescu, Şerban Beligrădeanu, Gh Mohanu, Dreptul muncii. Tratat, vol. I,
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978.
5. T. Drăganu, Formele de activitate a organelor statului socialist român, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1965.
6. Francisc Deak, Noţiunea de lucru şi persoanele între care se angajează răspunderea civilă pentru
prejudicii cauzate de lucruri, în "Justiţia Nouă", nr. l0/1966.
8. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1998.
9. Gheorghe Boboş, Răspundere, responsabilitate şi constrângere în domeniul dreptului, Ed.
Argonaut, Cluj-Napoca, 1996.

81