Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
DUPĂ
REVOLUȚIE 9
NE/MIR4
ION DIACONESCU
DUPĂ REVOLUȚIE
Difuzare:
S.C. Nemira & Co, B-dul Ion Mihalache nr. 125, sector 1, București
Tel.: 224.14.28; 224.10.08; Tel./Fax: 224.18.50
e-mail: difuzare@nemira.ro
www.nemira.ro
ISBN 973-569-621-5
Cuvânt înainte
CPUN
Structurile statului rămăseseră aceleași din timpul regimului
comunist sau, mai exact, din timpul lui Ceaușescu, dar vremurile
se schimbaseră, până și la Moscova se făcea caz de libertate și de
democrație. De aceea, după reacția dură din 29 și 30 ianuarie, ca
oamenii să înțeleagă cine este stăpân în țară, FSN-ul condus de Ion
Iliescu s-a gândit să constituie și o formă de democrație care să dea
oarecare aspect de legitimitate noului regim. Pentru aceasta, după
o serie de negocieri cu partidele nou apărute, FSN-ul reușește să
impună un Consiliul Provizoriu de Unitate Națională (CPUN), care
vroia să reprezinte un fel de parlament până la alegerea acestuia prin
sufragiu național.
CPUN-ul constituit pe 9 februarie 1990 avea în total 241 de
membri, dintre care 106 reprezentau Consiliul FSN, iar 105
reprezentau celelalte partide înființate până în acel moment, câte 3 de
fiecare partid, 27 de reprezentanți ai minorităților și 3 de la AFDPR.
CPUN se voia a fi un organism care să acopere întregul spectru
politic al țării, dar, în timp ce fiecare partid era reprezentat de câte trei
26
După Revoluție
putea profita de această situație, adică cei care nu vor voi să voteze
FSN-ul și nu vor avea nici curaj să voteze PNȚCD-ul, care era un
partid proscris, se vor îndrepta spre liberali care nu erau considerați
așa de periculoși pentru țară. în condițiile create trebuia să punem
și noi un candidat propriu la președinție, formula candidatului
independent nemaifiind valabilă. Coposu, din cauza vârstei, dar și
a atmosferei ce i se crease în țară, a refuzat categoric să candideze
și atunci am hotărât să fim pragmatici - să punem un candidat care
avea posibilități să ne ajute financiar pentru campania electorală.
Astfel, ne-am îndreptat spre Ion Rațiu, care avea un nume istoric
și oarecare popularitate și care atât aștepta. L-am pus candidat al
PNȚCD la președinție, el obligându-se să contribuie cu o sumă
importantă la această campanie electorală. Contribuția financiară
a lui Rațiu, deși nu a venit la nivelul convenit, el contabilizând în
acest fond și cheltuielile făcute pentru propaganda proprie, a fost
totuși binevenită și ne-a ajutat să ne mai mișcăm.
De fapt, hotărârea pentru candidatura lui Ion Rațiu a fost luată
la început în cadrul unui grup restrâns, dar ea a fost apoi oficializată
în ședința Comitetului Național al partidului din 6 aprilie. La
această ședință au fost depuse mai multe candidaturi, obținându-se
următoarele rezultate: Ion Rațiu 44 de voturi, Ioan Alexandru 15
voturi, Ion Lup 7 voturi și Nicolae Lupan 3 voturi-.
Pentru Parlament, Coposu, în respect pentru tradiție, a ținut
să candideze cap de listă la Cameră în județul Sălaj, care era județul
lui și al lui Maniu, era unul dintre cele două județe în care Maniu
candida totdeauna, al doilea fiind Alba.
Menționez că pe vremea lui Maniu se putea candida în două
județe și, în caz de alegere, puteai opta pentru unul dintre ele.
Eu, văzând atmosfera care era la țară, i-am atras atenția lui
Coposu că era riscant să candideze la Sălaj, mai bine era să
candideze la București, dar el nu a cedat.
De asemenea, Puiu a ținut să candideze în Bucovina, la
Suceava. în aceste condiții eu am candidat cap de listă la București,
pentru Cameră, secundat de Constantinescu-Klaps și
lonescu-Galbeni.
La Senat, la București, a candidat academicianul Caius lacob.
Printre alți candidați menționez pe Ion Rațiu la Cluj, Gabriel
Țepelea la Bihor, Ioan Alexandru la Hunedoara etc.
în timpul campaniei electorale și al alegerilor s-au înregistrat
tot felul de evenimente grave, urmare a climatului de teroare și a
gradului de timorare existent. Astfel că alegerile erau considerate
35
Ion Diaconescu
Cazul Puiu
în general, partidul acționa ca un tot unitar, dar desigur erau
și manifestări disidente, unele gesturi de insubordonare față de
conducerea lui Coposu.
Cel mai activ în această direcție era Ion Puiu.
întotdeauna în cursul activității noastre avea tendința de a se
erija în șef. Așa procedase cu ocazia primului nostru proces, când,
fără consimțământul nostru, se proclamase șef al grupului, așa a
procedat și în alte împrejurări. Acum, după Revoluție, își fixase un
birou special în cea de-a doua clădire a sediului, izolat de noi,
dispunând de un secretar și un aghiotant propriu. Aceasta n-ar fi
fost ceva grav, dar grav era că el a început să emită fel de fel de
38
După Revoluție
de ei. Nu știu dacă regretele erau sincere. în tot cazul, greșeala era
mult prea gravă ca să se poate trece cu prea multă ușurință peste
ea. După eliminarea lor din partid nu am mai avut nici o știre despre
activitatea lor, probabil că s-au retras definitiv din viața politică.
întinerirea cadrelor partidului a constituit permanent după
Revoluție și după reluarea activității partidului una dintre
problemele principale ale noastre. în condiții normale de pace și
de viață politică democratică, această întinerire nu constituie o
problemă, ea se rezolvă de la sine, într-un proces continuu, fără
sincope și tulburări. în mod obișnuit, liderii politici, când depășesc
vârsta de 70 de ani, se retrag din activitate și ocupă poziții onorifice.
Generația forte a partidelor este reprezentată de cei în vârstă de
40-60 de ani care au și puterea de muncă și experiența necesare unei
funcții politice de răspundere. Tineretul partidelor, înțelegând prin
acesta generația în vârstă de 20-30 de ani, reprezintă ucenicii
partidelor, cei care aduc suflul și vigoarea tinereții și care în acești
ani, încadrați în diverse funcții, acumulează și experiența necesară.
Trecerea de la o categorie la alta se face lent, de la sine, este un
proces continuu, care asigură unitatea și menținerea partidelor
respective în actualitate. Când apar tulburări în viața politică a țării
și activitatea politică este întreruptă, se întrerupe și acest proces de
regenerare a cadrelor și apar falii între generații. Astfel, la noi în
țară, în perioada 1937-1947 nu a mai existat o viață politică
normală, și nu a mai funcționat acest mecanism de regenerare
automată a partidelor. PNȚCD a rămas cu aceleași structuri din
1937 și nu s-a realizat de la sine nici încadrarea tineretului în
diverse funcții specifice acestei vârste. Pentru aceasta, în 1946, noi,
conducerea tineretului PNȚ din aceea vreme, am ridicat problema
respectivă în fața conducerii partidului și, în urma unei reuniuni
importante, s-au corectat aceste neajunsuri. Ca urmare, repre
zentanții tineretului au fost cooptați în Comitetul executiv al
partidului și în diverse alte structuri unde aportul tinerilor era
binevenit. Comitetul executiv în care am promovat era un for de
150 de membri, iar noi, cei cooptați, aveam mulți ani de ucenicie
în partid, dar nu am fi îndrăznit pentru nimic în lume să cerem locuri
în Delegația Permanentă sau în Biroul partidului, să stăm la masă
cu Maniu și Mihalache. Puciștii din iunie 1990 erau niște tineri
veniți de două-trei luni în partid, majoritatea total necunoscuți de
noi, tineri care până atunci nici nu auziseră de Maniu, Mihalache
și PNȚ și care, nici mai mult nici mai puțin, voiau să preia
conducerea partidului pe baza singurului argument că erau tineri.
42
După Revoluție
Mineriada a treia
Frământări în FSN
Puciul anti-Gorbaciov
Acest plan mi-a fost confirmat în mod expres câțiva ani după aceea,
când, în calitate de președinte al Camerei Deputaților, am făcut o
vizită la Moscova. Atât președintele Dumei de Stat, cât și alți oficiali
din Ministerul de Externe rus mi-au spus că în noul tratat pe care îl
vom face cu Republica Moldova, va trebui să prevedem o clauză ca
în cazul în care acest stat se va uni cu România, Transnistria să nu
fie cuprinsă în acest proces, ea rămânând independentă. Pentru a fi
mai siguri că acest plan va fi pus în aplicare, separatiștii de la Tiraspol
au trecut la acțiune și au creat o administrație proprie și, beneficiind
de sprijinul Armatei a 14-a, s-au opus cu armele încercării
autorităților de la Chișinău de a-și restabili administrația în
Transnistria. Au urmat lupte, persecuții ale patrioților care apărau
drepturile Republicii Moldova, procese cu condamnări la moarte, iar
conflictul nici până în prezent nu a găsit o rezolvare. în spatele lui
se află interesele cercurilor imperialiste de la Moscova.
Din aceste câteva aspecte menționate se vede cât de complicată
este problema revenirii Basarabiei la patria-mumă. în tot cazul, ea
depinde în cel mai înalt grad de voința românilor dintre Prut și Nistru
și de aceea și PNȚCD și alte organisme politice din România, care
luptă pentru apărarea drepturilor noastre istorice și pentru reîntregirea
țării, au căutat să stabilească raporturi strânse cu noile partide
democratice apărute la Chișinău. Cel mai apropiat de PNȚCD, atât
sub raportul orientării doctrinare, cât și al tacticii de luptă politică, s-
a dovedit a fî Partidul Popular Creștin Democrat, condus de furie
Roșea, partid cu care am stabilit cele mai armonioase raporturi,
consuîtându-ne adesea și colaborând în cadrul unor inițiative
politice. De altfel, cu PPCD suntem colegi și colaborăm eficient și
în cadrul Internaționalei Creștin-Democrate și al Partidului Popular
European. Iar contactele la nivelul celor două conduceri au fost
frecvente. Desigur, legături și colaborări fructuoase am avut și cu
celelalte partide democrate și cu reprezentanții societății civile
române de la Chișinău, îndeosebi am în vedere o serie de scriitori
care au fost în fruntea bătăliei pentru apărarea limbii române și a
grafiei latine, precum și a adevăratei istorii a românilor dintre Prut
și Nistru.
în 1991, după proclamarea independenței Republicii
Moldova, și eu, în fruntea unei delegații PNȚCD, am făcut o vizită
la Chișinău. Pe atunci se efectuaseră prea puține schimbări în viața
acestei țări. Astfel că, la punctul de frontieră de la Albița, ne-au luat
în primire niște vameși și grăniceri în uniforme rusești care vorbeau
rusește, iar la hotelul de la Chișinău, pe coridoare se vorbea tot
80
După Revoluție
doua zi. Cum am ieșit afară din clădire, m-am întâlnit cu un deputat
care venea în grabă, gâfâind și văzându-mă că vreau să plec mi-a
strigat: Unde pleci, domnule? Nu vezi că vin minerii la Parlament?
Au început să urce Dealul! Un funcționar din cadrul Parlamentului,
care era lângă noi și auzise discuția, s-a oferit să mă conducă prin
ieșirea de la nivelul străzii Principatele Unite ca să ocolim minerii.
Am refuzat oferta respectivă considerând că ar fi un gest de lașitate,
colegii vor socoti că am fugit de mineri, nu că aș fi avut treabă la
partid, și am intrat înapoi în aula Camerei. Aici toată lumea era în
alertă și se lansau fel de fel de soluții ca să facem față situației. Unii
au propus să părăsească toți deputății Camera, ieșind prin strada
Principatele Unite. Alții, printre care și eu, în frunte cu președintele
Camerei, Dan Marțian, au refuzat această soluție. Dan Marțian,
foarte surescitat, a ținut un mic discurs extrem de patetic, care se
termina cu declarația: Rămânem pe loc și murim aici! Cei mai
speriați erau deputății din partea puterii deși, dacă ne aducem
aminte, cu un an mai înainte, aceiași mineri veniseră la București
în sprijinul guvernului și fuseseră primiți cu toate onorurile. Acum
însă se răfuiau în primul rând cu puterea. Se luaseră unele măsuri
de apărare. Astfel, dimineața, când am venit la Parlament, am văzut
o gardă foarte numeroasă de jandarmi, postată în fața clădirii, dar
deputății erau cam sceptici, nu prea aveau încredere în garda
respectivă. între timp, minerii au ajuns la intrare și în fața lor a
rămas să le opună rezistență doar personalul Camerei Deputaților,
jandarmii practic au dispărut, n-am auzit că s-ar fi opus în vreun
fel. S-a încercat mai întâi să-i convingă pe mineri să se retragă
facându-se apel la simțămintele lor de ordine și disciplină, dar
tratativele eșuând, o masă de câteva sute de mineri, în tot cazul mult
mai numeroși decât deputății prezenți, a invadat aula Camerei.
Președintele Camerei și membrii biroului au părăsit tribuna
prezidențială și s-au așezat în bănci printre deputați. Minerii s-au
instalat la conducere și au început să țină discursuri la microfonul
oficial. în cuvântul lor se plângeau de situația materială în care se
găsesc, spunând că guvernul nu le-a dat ce le-a promis, și că au venit
să pună lucrurile la punct în București. Deocamdată reușiseră să-1
dea jos pe primul-ministru Petre Roman, iar acum aveau în program
să-l dea jos și pe președintele Ion Iliescu. Văzând că toată
conducerea Camerei, în frunte cu președintele, părăsiseră prezidiul,
ne-am dus la tribună, noi, cei din conducerea PNȚCD, Ion Rațiu,
Ioan Alexandru și cu mine, și am angajat discuții cu minerii căutând
să-i convingem să se retragă. Le-am arătat că dacă și-au propus ca
84
După Revoluție
Guvernul Stolojan
niciodată nu s-a adus nici cea mai mică atingere ideii de monarhie
și continuitate a dinastiei la cârma țării. Carol al II-lea știa cât de
atașată era țara de această dinastie și de aceea, când a fost obligat
să abdice, a vrut să-l ia în exil și pe prințul moștenitor, Marele
Voievod Mihai. Spera într-o reînscăunare a dinastiei prin revenirea
sa la tron. Planul Regelui a fost dejucat de guvern, Marele Voievod
nu a plecat și a devenit Regele Mihai I. Și astfel dinastia a rămas
mai departe pe tronul țării prin tânărul rege. Carol al II-lea a lăsat
țara într-o situație foarte grea, cu hotarele sfârtecate și cu întregul
sistem de alianțe tradiționale distrus. Mai mult decât atât, țara era
angajată deja pe un drum periculos care o obliga să participe la un
război nedorit și să suporte grele pierderi pe toate planurile. Tânărul
rege era total diferit de predecesorul său, profund moral, se
comporta ca un veritabil monarh constituțional modem, ascultând
de sfaturile marilor oameni politici ai țării, în frunte cu luliu Maniu,
pentru a scoate țara din impas.
Actul de la 23 august 1944 reprezintă o cotitură istorică în viața
politică a țării, act pentru înfăptuirea căruia Regele Mihai a avut
un rol determinant. îmi este și acum vie în amintire noaptea de 23
spre 24 august 1944, pe care am petrecut-o cu zeci de mii de
concetățeni, manifestând în Piața Palatului și pe bulevardele din
centrul Bucureștiului pentru Regele Mihai și pentru libertatea acestei
țări. Din nefericire, suferințele noastre nu se terminaseră. La 23
august am ieșit din alianța cu Germania nazistă, dar în locul nemților
au venit rușii și vom intra în cea mai nefastă perioadă din istoria
modernă a țării acesteia, ale cărei consecințe le suportăm și astăzi,
deși au trecut aproape 60 de ani de atunci.
în acele zile de început, poporul și-a pus speranța tot în
monarhie și iarăși ne amintim cu toții, cei care am fost prezenți în
ziua de 8 noiembrie 1945, împreună cu zeci de mii de bucureșteni,
îndeosebi tineret, marea manifestație la care, în condiții grele, de
la 8 dimineața până la 12 noaptea, în Piața Palatului și pe
bulevardele centrale ne-am afirmat devotamentul pentru Regele
țării. Cred că 8 noiembrie 1945 a reprezentat apogeul exprimării
atașamentului poporului român față de Regele Mihai. După cum
este cunoscut, evenimentele care au urmat reprezintă un șir nesfârșit
de jertfe și de suferințe pentru întregul popor român, un capitol vitreg
din istoria acestui neam. în toată această perioadă, Regele a fost
alături de poporul său, părtaș la aceste suferințe, la început în țară și
apoi în pribegie. Toate aceste fapte din trecut mi-au revenit și mie în
minte ca și celor în vârstă, din uriașa mulțime ce a ieșit în ziua de
104
După Revoluție