3.3.

CONTROLUL CRUSTELOR

3.3.1. Generalităţi

Crustele sunt compuşi solizi rezultaţi în urma unor reacţii chimice care au loc
între constituenţii apelor respective. Prezenţa crustelor poate conduce la reducerea
diametrului interior al conductelor de transport pot face inoperabile aparatele de
măsură şi control , pot bloca zona de filtru a sondei şi colectorului.
Cele mai întâlnite sunt :
- depunerile de carbonaţi ( de Ca, Mg);
- depunerile de sulfaţi (de Ca, Ba, Sr );
- compuşi ai fierului (oxizi şi hidroxizi ).

3.3.2. Factori care afectează echilibrul apei de injecţie

Cu excepţia bicarbonatului de calciu, capacitatea apei de a reţine cele mai

multe săruri în soluţie, scade cu reducerea temperaturii. În general, dacă temperatura
apei creşte, ea va fi capabilă să reţină mai multe săruri în soluţie.
Temperatura fluidelor din zăcământ scade pe măsură ce ele se ridică la
suprafaţă. Ca urmare, capacitatea apei de a reţine săruri în soluţie scade la
temperatura de la suprafaţă. Dacă temperatura apei scade până la un punct unde
apa devine suprasaturată cu săruri, sărurile vor ieşi din soluţie sub formă de crustă.
Apa tinde să revină la starea de echilibru prin trecerea sărurilor dizolvate anterior, în
crustă. Această crustă reduce cantitatea de săruri din apă. Şi crusta va continua să
fie produsă până ce apa atinge o nouă stare de echilibru.
Temperatura poate afecta starea de echilibru a apei. Apa din zăcăminte este
frecvent în contact cu o fază gazoasă conţinând dioxid de carbon. Din cauza acestui
contact, apa va absorbi ceva din acest gaz.
Abilitatea apei de a reţine săruri în soluţie este afectată de cantitatea de
dioxid de carbon care este dizolvată în apă. O apă cu o concentraţie ridicată de
dioxid de carbon poate reţine mai multe săruri în soluţie decât o apă cu o
concentraţie scăzută. Dacă cantitatea de dioxid de carbon în apă se reduce, apa va fi
capabilă să reţină mai puţine săruri în soluţie.

1
 Presiunea afectează cantitatea de gaze dizolvată care poate fi absorbită în
apă. Apa sub presiune ridicată poate absorbi mai mult dioxid de carbon decât apa
sub presiune redusă. Presiunea fluidelor se reduce pe măsură ce ele se deplasează
către suprafaţă. Astfel, cantitatea de dioxid de carbon dizolvată în apă poate scădea
când apa ajunge la suprafaţă.
Dacă cantitatea de dioxid de carbon se reduce până la un punct unde apa nu
mai poate reţine mai multe săruri în soluţie, sărurile vor precipita sub formă de cruste.
Când o anumită stare de echilibru va fi atinsă, precipitarea crustei va înceta.
Prezenţa gazelor dizolvate poate afecta starea de echilibru a apei.

3.3.3. Mecanismul formării crustei

Mineralele dizolvate în apă sunt constituite din atomi sau grupuri de atomi ce
poartă o anumită sarcină electrică. Aceşti atomi purtători de sarcină electrică sunt
numiţi ioni. Ionii de sarcini opuse sunt atraşi unii de alţii. În figura ionii Ca2+ şi SO42- se
vor atrage reciproc. Dacă ionii de Ca2+ şi SO42- se combină sau se leagă ei formează
o sare numită sulfat de Ca. Această stare este, chimic, diferită de Ca2+ sau SO42- luaţi
separat, deoarece are un aranjament diferit al atomilor.
Când ionii se unesc sau se separă, se
spune că ei reacţionează chimic.
Sulfatul de calciu se formează când
ionii de Ca2+ şi SO42- reacţionează
chimic şi creează o legătură. Dacă
această reacţie chimică este
necontrolată în apă, apa poate,
eventual, deveni suprasaturată cu
sulfat de calciu şi va forma crustă.
Vinovaţi de producerea Fig. 3.16
Conductă cu depunere de crustă crustelor sunt cationii grei prezenţi în
apă (Ca, Mg, Ba, Sr, Fe, Mn, etc.)
Apa de zăcământ adesea dizolvă substanţe cum ar fi sulfuri, calciu şi
magneziu în timp ce se află în colector. Aceste substanţe din apă se pot combina cu
formarea a diferite tipuri de săruri.

2
 Sărurile formate de aceste minerale rămân, de obicei, dizolvate în apă.
Când o substanţă se dizolvă în apă se spune că este solubilă. Astfel, sărurile care se
dizolvă în apa de zăcământ sunt numite săruri solubile.
Dar, capacitatea apei de a dizolva săruri este limitată. Şi, odată ce această
limită a fost atinsă, formarea de săruri noi face ca apa să devină suprasaturată cu
săruri. Se spune că apa este în afară de bilanţ sau echilibru când este suprasaturată
cu săruri. Pentru a reveni la echilibru, apa trebuie să piardă ceva săruri. Conţinutul de
săruri al apei se reduce când sărurile precipită sau ies din soluţie, sub formă de
produse solide numite crustă. Formarea depunerilor de crustă face ca apa să devină
mai puţin saturată cu săruri. Şi, apa tinde către o nouă stare de echilibru. Dacă sunt
îndepărtate suficiente săruri din soluţie sub formă de crustă, apa se va întoarce la
echilibru. Când apa revine la echilibru, încetează depunerile de crustă. Depunerile de
crustă se formează, adesea, când ape conţinând diferite tipuri de minerale sunt
amestecate. Apele care formează cruste când sunt amestecate se numesc ape
incompatibile. O apă care conţine bariu este incompatibilă cu o apă care conţine sulf.
Dacă aceste ape sunt amestecate, crusta se va depune. Crusta de sulfat de bariu
este provocată de amestecarea apelor incompatibile. Apele care sunt incompatibile
din cauza diferitelor tipuri de minerale pe care le conţin nu trebuie să fie amestecate.
Odată ce depunerile de crustă s-au format, în mod normal ele nu se vor dizolva din
nou în soluţie. Priviţi la conducta din figura 3.16. Dacă apa conţinând săruri insolubile
nu este tratată, crusta poate, eventual, să blocheze sau să înfunde conducta. Când
compuşi insolubili se formează în apă din reacţii chimice ale constituenţilor din apă,
aceştia se pot depune pe conducte sau alte echipamente contactate de apă. În
funcţie de componenţii din apă, câţiva precipitaţi care pot forma cruste în operaţiile
de injecţie de apă sunt carbonatul de calciu, carbonatul de magneziu, sulfatul de
calciu, sulfatul de bariu, sulfatul de stronţiu, compuşi de fier, cum ar fi oxid feric şi
sulfit de fier. Formarea acestor cruste poate reduce diametrul interior al conductelor
de injecţie a apei, pot face ca aparatele de măsură şi alte echipamente să devină
neoperaţionale şi când materialele se depun în sonda de injecţie provoacă blocarea.
În consecinţă, o parte importantă a tratării apei este controlul formării crustelor.
Aceasta este o problemă chimică complexă care reclamă asistenţa unui specialist
competent în tratarea apei care să recomande tratamentul necesar pentru a preveni
formarea crustei. Nu trebuie aşteptat până ce crusta devine o problemă pentru a
decide controlul. Alegerea agentului corespunzător, cantitatea reclamată şi maniera

3
în care se va aplica tratamentul reclamă recurgerea la un specialist cu experienţa
pentru fiecare aplicaţie.

3.3.4. Prevenirea formării de cruste

Cea mai economică metodă de luptă cu crustele este în general să se

prevină sau stopeze depunerile înainte de a fi formate.
Apa este tratată pentru crustă prin înlocuirea reacţiilor chimice inofensive cu
reacţii care conduc la formarea de cruste. Aceasta este făcută prin forţarea ionilor să
formeze produşi non-crustă.
O altă cale de a trata apa pentru crustă este de a reduce conţinutul de săruri
dizolvate în apă.
Există două căi de prevenire a formării crustelor:
1. îndepărtarea cationilor grei;
2. inhibarea formării crustelor.

3.3.4.1. Îndepărtarea cationilor grei

O cale de tratare a apei pentru prevenirea formării crustei este de a reduce
conţinutul de minerale dizolvate. Apa care
are o concentraţie ridicată de minerale
dizolvate producătoare de cruste este
numită “dură”. Dacă se reduce
concentraţia sărurilor din apă, apa devine
mai moale şi este numită apă “dulce”. Apa
dulce conţine mai puţini ioni producători
de crustă decât apa dură. Apa poate fi
dedurizată prin adăugarea de chimicale
cum ar fi var sau sodă. Aceste chimicale
forţează mineralele dizolvate să formeze
produşi solizi. Dacă aceşti produşi solizi
Fig. 3.17 Unitatea de schimb de cationi sunt filtraţi sau separaţi prin sedimentare
ionii producători de crustă vor fi de
asemenea, eliminaţi.

4
 Se tratează apa cu anumite chimicale care reacţionează cu cationii grei dând
naştere unor produşi solizi insolubili în apă ce pot fi ulterior îndepărtaţi prin
sedimentare, filtrare, etc.
Prin trecerea apelor bogate în cationi grei prin site moleculare (schimbători
de ioni ) sunt reţinuţi aceşti cationi. Ca site moleculare se pot utiliza zeoliţi. Aceştia
sunt alumino - silicaţi cu structură tip fagure, cu spaţii intercristaline cu o porozitate
foarte uniformă. În spaţiile intercristaline sunt prezenţi cationii mobili ce pot fi
schimbaţi în procesul de schimb de cationi. În general cationii mobili sunt cei de
sodiu, care preferă să treacă în soluţie în locul cationilor grei, fiind mai solubili decât
aceştia.
În figura 3.17 este prezentată o unitate de schimb. În interiorul unităţii există
o substanţă fin măcinată numită schimbător de ioni (răşini sau zeoliţi). Pe măsură ce
apa trece prin zeolit, ionii acesteia sunt schimbaţi cu ionii din zeolit. Astfel când apa
părăseşte unitatea, ea conţine ioni inofensivi.

3.3.4.2. Inhibarea formării crustelor

Inhibitorii sunt substanţe chimice care se absorb pe suprafaţa cristalelor în
faza incipientă a formării lor (înainte de a se depune) inhibând dezvoltarea cristalelor
şi prevenind în felul acesta depunerea crustelor.
Inhibitorii opresc creşterea cristalului înainte ca acesta să devină suficient
de mare ca să precipite.
Alegerea tratamentului este o funcţie de calitatea apei, de condiţiile de
presiune şi temperatură în care se va lucra şi funcţie de costurile de operare. Aceste
tratamente sunt specifice pentru fiecare apă.
Sunt două tipuri diferite de inhibitori de crustă adăugaţi în mod obişnuit în
apă. Un grup de inhibitori, numiţi agenţi de reţinere reacţionează cu ionii producători
de crustă pentru a forma produşi solubili.
Al II-lea tip de inhibitori este numit inhibitor tip prag. Aceşti inhibitori sunt
absorbiţi de cristalele microscopice de crustă în timpul stagiului timpuriu al dezvoltării
depunerii. Absorbţia inhibitorului previne creşterea ulterioară a cristalului.

3.3.4.2. Îndepărtarea carbonaţilor din apă

5
 Carbonaţii sunt prezenţi în apă sub formă de bicarbonaţi. De exemplu,
bicarbonatul de calciu disociază în apă după următoarea schemă:

CaHCO3 2  Ca 2  2HCO3 (3.5)

Depunerea carbonaţilor are loc numai în anumite condiţii de presiune şi

temperatură. Dacă conţinutul de carbonaţi din apă nu este prea mare atunci nu vor
apărea dificultăţi în procesul de injecţie şi apa nu va necesita tratament pentru
îndepărtarea acestora. Unele ape de zăcământ au un conţinut mare în carbonaţi şi
depunerea acestora în timpul de injecţie poate provoca mari neajunsuri. De aceea
apele cu conţinut mare în carbonaţi trebuie tratate cu lapte de var – Ca(OH)2 – pentru
îndepărtarea carbonaţilor. Reacţiile de îndepărtare a carbonaţilor prin tratare cu
lapte de var au loc după următoarea schemă :
- în prima fază hidroxidul de Ca se disociază în apă, după reacţia de mai
jos:

CaOH 2  Ca 2  2OH  (3.6)

- crescând concentraţia hidroxililor în apă are loc reducerea dioxidului de

carbon dizolvat, astfel:

CO2  2OH   CO32  H 2O (3.7)

- în continuare are loc reducerea radicalului bicarbonat la carbonat:

HCO3  OH   CO32  H 2O (3.8)

- în final anionii de carbonat reacţionează cu cationii de Ca din apă rezultând

carbonatul de Ca:

Ca 2  CO32  CaCO3  (3.9)

Carbonatul de calciu este, practic, insolubil în apă şi poate fi îndepărtat din

apă prin sedimentare sau cu ajutorul unor filtre de cuarţ.

3.3.4.3. Îndepărtarea fierului

Crusta formată din compuşii fierului este o depunere stânjenitoare în multe

sisteme de injecţie de apă. Astfel, conţinutul în fier în apa de injecţie conduce la o
reducere accentuată a receptivităţii sondelor de injecţie, datorită înfundării

6
suprafeţelor de filtrare de către depunerile de hidroxizi de fier. Pentru a înlătura acest
inconvenient se cere ca în apa de injecţie conţinutul de fier să nu depăşească
0,2mg/l.
Prezenţa fierului în apă este, cel mai adesea, rezultatul coroziunii materialului
tubular prin care circulă apa, dar şi ca rezultat al dizolvării unor minerale din rocile
prin care acestea au circulat. Deoarece apele de injecţie conţin întotdeauna o
cantitate de oxigen dizolvat, va avea loc coroziunea materialului tubular feros şi deci
o îmbogăţire a apei în hidroxizi de fier.
Această crustă poate fi prevenită prin îndepărtarea ionilor de fier dizolvaţi în
apă. Cu toate că expunerea apei la oxigen poate face probleme severe de coroziune,
o cale de a elimina fierul dizolvat în apă este printr-o reacţie chimică implicând
oxigenul. Oxigenul reacţionează cu fierul pentru a forma un produs solid numit oxid
de fier. Oxidul de fier este insolubil în apă, astfel că ionii de fier reţinuţi în acest
produs nu se pot întoarce în soluţie. Depunerea de crustă de compuşi ai fierului
poate fi redusă prin creşterea cantităţii de oxigen dizolvat în apă. Aceasta este făcută
prin schimb de gaze. În procesul de schimb de gaze, apa este în mod intenţionat
expusă la aer aşa încât ea va absorbi oxigen. Oxigenul dizolvat acţionează chimic cu
ionii de Fe dizolvaţi cu formarea unui produs solid. Ionii producători de crustă sunt
încorporaţi în acest produs solid.
Cel mai adesea fierul formează în apă cationul bivalent. La un pH > 8, fierul
bivalent formează hidroxidul feros care este prezent sub formă de particule coloidale
şi care se oxidează uşor de către oxigenul dizolvat în apă, trecând în hidroxid feric.
Hidroxidul feric coloidal apare la pH > 3 - 3,5. Deoarece apele naturale au de obicei
un pH > 6, fierul trivalent nu există în ele sub formă de ioni, ci doar sub formă
coloidală, în suspensie. Coagularea particulelor coloidale ale hidroxidului feric începe
la un pH în jur de 7, în timp ce coagularea hidroxidului feros coloidal începe de la pH
> 8,5...9. De aceea în operaţia de îndepărtare a fierului din apă, calea cea mai simplă
este oxidarea fierului bivalent în trivalent, după reacţia:

4 FeOH 2  2 H 2O  O2  4 FeOH 3 (3.10)

Datorită coagulării particulelor coloidale ale fierului trivalent se formează o

depunere care poate fi reţinută prin filtre de nisip cuarţos. Îmbogăţirea apei cu
oxigenul necesar oxidării fierului bivalent la fier trivalent se obţine pe calea aeraţiei
apei.

7
 3.3.5. Combaterea depunerilor de cruste
Uneori depunerile de crustă se formează în ciuda tratamentului. Ele trebuie
să fie îndepărtate, altfel curgerea prin conductă şi alte echipamente va fi
restricţionată. Chimicale speciale sunt uneori adăugate în sistemul de tratare a apei
să reacţioneze cu depunerile de crustă şi le solubilizează.
Dispozitive mecanice cum ar fi perii şi screpere pot fi introduse prin
conductă.

3.4 Îndepărtarea gazelor din apă

Între gazele nedorite în apa de injecţie se menţionează oxigenul, dioxidul de

carbon şi hidrogenul sulfurat.

8
 Gazele dizolvate pot fi absorbite sau eliminate din apă prin procesul de schimb
de gaze. Pentru a reduce coroziunea trebuie ca apa să elimine oxigenul, dioxidul de
carbon şi hidrogenul sulfurat.
Procesul de schimb de gaze este dependent de starea de echilibru dintre apă,
gazele sale dizolvate şi atmosfera cu care apa intră în contact. De exemplu, dacă
apa având o concentraţie ridicată de dioxid de carbon este expusă la aer, care
conţine un nivel redus din acest gaz, apa va elibera dioxid de carbon în tendinţa de a
atinge echilibrul. Când apa şi aerul ating o stare de echilibru, schimbul va înceta.
Când apa conţine considerabil mai mult dioxid de carbon şi hidrogen sulfurat decât
sunt prezente în atmosferă, nivelul acestor gaze poate fi redus prin expunerea apei la
aer.
Deoarece atmosfera este bogată în oxigen, expunerea apei la aer duce, în mod
obişnuit, la absorbirea oxigenului de către apă.

3.4.1. Îndepărtarea oxigenului din apă

Când se procesează apa producţie este important să se prevină expunerea

la aer. Prevenirea contactului cu aerul este în mod obişnuit posibil economic. Aerarea
apei de producţie are un număr de rezultate:
1. Oxigenul reacţionează cu chimicalele dizolvate în apă si produc oxido-
produşi , sau ca precipitaţi sau în soluţie;
2. Oxigenul măreşte corosivitatea apei;
3. Depunerea precipitaţilor şi produşilor de coroziune constituie un mediu
propice pentru bacteriile anaerobe;
4. Crusta şi alţi precipitaţi pot cauza blocarea sondelor de injecţie;
5. Aerul poate căra bacteriile sulfat reducătoare în apă;
6. Modificările în gazele dizolvate pot destabiliza apa.
Aerul va fi exclus dacă întreg sistemul producţie-injecţie este menţinut
deasupra presiunii atmosferice tot timpul. Atenţie trebuie ca să se prevină căderea
presiunii la tragerea pompei.
Prezenţa oxigenului în apă provine din contactul acesteia cu atmosfera (mai
ales în cazul apelor de suprafaţă). Oxigenul are o bună solubilitate în apă. Prezenţa
oxigenului în apă poate provoca următoarele efecte nedorite:
a) reacţii de oxido-reducere cu formarea de produşi solizi ce se pot depune;
b) favorizează coroziunea metalelor;

9
 c) favorizează dezvoltarea coloniilor de bacterii;
d) destabilizează apa din punct de vedere chimic( strică echilibru ionic al
apei).
Produşii solizi formaţi ca
urmare a reacţiilor de oxido-
reducere sau coroziune pot
conduce la înfundarea
conductelor de transport şi la
blocarea zonei de filtru a
sondelor de injecţie precum şi
a colectorului.
Îndepărtarea oxigenului din
apă se poate realiza pe trei
căi:
Fig. 3.18 Deaerator cu vacuum - chimică (reacţii chimice
cu sulfat de Na, hidrazină sau
dioxid de sulf);
- prin deaerare sub vacuum;
- curăţirea apei în contracurent cu gaze naturale sau inerte.
Apele din surse de suprafaţa vor fi, în mod normal, saturate cu oxigen. Alte
ape pot lua oxigen în soluţie în timpul procesării. Ca parte a sistemului de tratare a
apei, îndepărtarea oxigenului dizolvat este de dorit.

3.4.1.1. Îndepărtarea chimică a oxigenului

Calea chimică va îndepărta cantităţi mici de oxigen printr-o reacţie cu un

chimical uşor oxidabil, cum ar fi sulfitul de sodiu, bisulfitul de sodiu şi amoniu sau
hidrazină numite “măturători” de oxigen.
În sistemele cu apă de mare, apa este frecvent clorinată în amonte de
deaerator. Clorul rezidual va reacţiona cu “măturătorul” înaintea oxigenului, crescând
necesarul şi costul acestuia. “Măturătorii” sunt, în mod obişnuit, utilizaţi după
deaerare cu vacuum sau curăţirea în contracurent, pentru a reduce conţinutul în
oxigen de la (1-3) ppm sub 0,05 ppm.
Se tratează apa cu anumite chimicale care reacţionează cu oxigenul
rezultând compuşi solizi insolubili ce pot fi îndepărtaţi prin sedimentare, filtrare, etc.

10
Dacă conţinutul de oxigen din apă este mare şi dacă apa mai este tratată şi cu alte
chimicale( pentru alte scopuri ), calea chimică de îndepărtare a oxigenului poate
deveni prea costisitoare

3.4.1.2. Îndepărtarea oxigenului prin deaerare sub vacuum

Îndepărtarea oxigenului prin deaerare

sub vacuum nu a avut întotdeauna
succes în şantier. Eşecurile s-au
datorat probabil ineficienţei pompelor
de vacuum. În figura 3.18 este arătată
o unitate de deaerare tipică cu o
singură treaptă. În multe cazuri, pentru
creşterea eficienţei procesului se
utilizează sisteme în mai multe trepte.
Deoarece solubilitatea gazului
Fig. 3.19 Curăţirea apei de gaze
în lichid este direct proporţională cu
în contracurent presiunea sistemului, reducerea
presiunii reduce cantitatea de gaze
dizolvate. Patul din deaerator şi un debit de curgere adecvat permite o arie
superficială mai mare pentru apă, permiţându-i să atingă condiţiile de echilibru pe
măsură ce trece prin coloana deaeratorului. Pentru aceasta, debitul de apă trebuie să
fie de ordinul a 0,027 la 0,034 m3/s.m2. Materialul în stratul filtrant nu trebuie să curgă
şi efectul de canalizare va fi minimalizat prin sistemul de distribuţie.
Conducta de evacuare a vaporilor trebuie să fie suficient de largă pentru a
preveni o cădere excesivă de presiune.
Un deaerator cu vacuum va fi luat în consideraţie pentru îndepărtarea
oxigenului, acolo unde gazele inerte sau hidrocarburile nu sunt disponibile sau prea
costisitoare.
Dacă dioxidul de carbon este prezent în apă, el va fi de asemenea,
îndepărtat odată cu oxigenul într-un sistem cu vacuum. Invers, dacă gazul natural
este bogat în dioxid de carbon, apa va absorbi dioxidul de carbon într-o coloană de
stripare. Deci, procesul poate fi bun sau rău în funcţie de tipul de apă tratată.

11
Îndepărtarea dioxidului de carbon provoacă o creştere a pH-lui apei care are ca
rezultat depunerea crustei de
Fig. 3.20 Deaerator în
contracurent
carbonat de calciu. Absorbţia
dioxidului de carbon va reduce
pH - ul şi va reduce
posibilitatea formării crustei.
Coroziunea poate apărea, de
asemenea, în cazul absorbţiei
de dioxid de carbon. Inginerii
de zăcământ trebuie să
cunoască aceste efecte.

3.4.1.3. Curăţirea în contra curent

Dacă un gaz natural de bună calitate este disponibil, adică are conţinut mic
de dioxid de carbon şi hidrogen sulfurat, acest proces poate fi atractiv, deoarece
gazul efluent din procesul de deaerare poate fi utilizat în sistemele de ardere.
Figurile 3.19 şi 3.20 arată simplitatea acestui proces. Operaţia depinde de
bilanţul între debitul de curgere al gazului care se deplasează de jos în sus în raport
de debitul de apă care se mişcă de sus în jos. Debitul de apă nu trebuie să fie prea
mare ca să nu reducă eficienţa îndepărtării oxigenului. Spre exemplu, circa 0,31 m3
gaz/m3 apă sunt necesari pentru a reduce conţinutul de oxigen de la 10 la circa 0,1
ppm.
Curăţirea apei de oxigen în contra curent cu ajutorul gazelor hidrocarburi sau
gazelor inerte se bazează pe faptul că oxigenul are o mai bună compatibilitate cu
gazele decât cu apa. Curăţirea are loc în instalaţii de genul celor prezentate în figurile
3.19 şi 3.20. Gazele hidrocarburi utilizate nu trebuie să conţină hidrogen sulfurat sau
dioxid de carbon. În cazul utilizării gazelor hidrocarburi mai există şi avantajul că
gazele rezultate pot fi utilizate la procesele de ardere în schele.

3.4.2. Îndepărtarea gazelor acide din apă

12
 Gazele acide (hidrogenul sulfurat şi dioxidul de carbon) sunt de obicei
prezente în apele procesate în şantierele de petrol, cu toate că dioxidul de carbon
poate fi absorbit din aer în condiţii specifice. Prezenţa gazelor acide (dioxidul de
carbon şi hidrogenul sulfurat) poate provoca probleme de coroziune foarte severe. În
plus, hidrogenul sulfurat poate conduce la fragilizarea materialului feros. Îndepărtarea
acestor gaze se poate face fie pe cale chimică (rezultă produşi solizi sau gazoşi ce
sunt ulterior eliminaţi) sau prin metode mecanice de separare.
Tratamentul chimic de îndepărtare a acestor gaze nu este simplu, de aceea
unele mijloace mecanice sunt în mod normal de preferat. În cazul hidrogenului
sulfurat apare o problemă foarte importantă post-tratament – eliminarea în atmosferă.
În concentraţii foarte mici, hidrogenul sulfurat este letal chiar la timpi de expunere
mici. Din acest motiv oficiul pentru protecţia mediului interzice eliminarea acestui gaz
în atmosferă peste o anumită concentraţie. Îndepărtarea acestor gaze este de obicei
costisitoare. Cea mai simplă soluţie este aceea de minimalizare a efectului gazelor
dizolvate (reducerea concentraţiei). Aceasta este în general mai economică decât
îndepărtarea gazelor, în particular dacă procesul de îndepărtare este aerarea.
O cale mai eficientă de îndepărtare a hidrogenului sulfurat este aceea de
reducere a concentraţiei prin aerarea apei. Aceasta presupune însă un tratament
ulterior de deaerare. Aerarea apei se poate realiza din agitarea la contactul cu
atmosfera.
Manipularea acestor gaze după îndepărtare poate prezenta probleme.
Un sistem de eliminare a gazelor este să se aereze apa, care apoi conduce
la o problema derivată de îndepărtare a oxigenului. Aeraţia poate provoca oxidarea
fierului şi manganului şi formarea precipitaţilor.
Concentraţia cea mai scăzută de dioxid de carbon sau hidrogen sulfurat care
poate fi atinsă prin aerare depinde de solubilităţile relative faţă de aer ale acestor
gaze şi de caracteristicile apei. Reduceri însemnate ale unor gaze nedorite poate fi în
mod obişnuit obţinute până la câteva p. p.m.

3.5. Îndepărtarea bacteriilor din apă

Bacteriile sunt prezente în cantitate mai mare sau mai mică în aproape toate
apele procesate în şantierele petroliere. Apele din sursele subterane conţin cantităţi

13
mici de bacterii şi nu ridică probleme la injecţie. Apele din sursele de suprafaţă conţin
cantităţi mari de bacterii. Datorită capacităţii lor de reproducere mari şi în timp scurt
pot apare efecte nedorite severe. Bacteriile pot înfunda sondele de injecţie,
conductele de distribuţie a apei şi echipamente, cum ar fi filtrele, etc. În plus, ele
contribuie adesea la coroziune. În mod obişnuit toate sistemele de apă conţin ceva
bacterii. Cantitatea, tipul şi activitatea curentă a bacteriilor va determina dacă ele
sunt o problemă.
În apele din şantierele petroliere se întâlnesc frecvent patru tipuri de bacterii:
- bacterii reducătoare de sulf;
- bacterii ale fierului;
- bacterii producătoare de mâl;
- Clostridyum. .
Dacă inginerul de zăcământ suspectează că bacteriile pot provoca blocare
sau coroziune, probe de apă vor fi testate de un laborator competent pentru a
determina tipurile de bacterii prezente. În plus faţă de cantitatea şi tipul de bacterii,
activitatea populaţiei de bacterii va ajuta să determinăm dacă o problemă
operaţională se va agrava.
Îndepărtarea bacteriilor din apă se face în special prin tratare cu unele
substanţe chimice numite biocide care omoară aceste bacterii. Dintre cele mai
eficiente biocide se amintesc: clorul, hipocloritul, aminele, diaminele, compuşi de
amoniu, formaldehida, etc.
Multe tipuri de tratamente sunt disponibile pentru controlul bacteriilor în
sistemele de apă. Din păcate, nici o metodă nu este universal eficace. Procedeul de
tratare (substanţele utilizate) se alege în funcţie de tipul bacteriilor şi de cantităţile în
care se găsesc ele în apă. Tratamentul este recomandat de un specialist pe baza
unor analize de laborator ale apei, pe baza unor experimente de laborator şi a unor
teste de şantier.
Administrarea substanţelor chimice se face cu ajutorul unor pompe
dozatoare. Există o mare varietate de pompe chimice sau dozatoare pentru
injectarea chimicalelor în curentul de apă. Mai importantă este stabilire locului de
administrare a biocidului. Chimicalele trebuie să intre în sistem în curentul activ de
apă, nu în spatiile moarte. Această amplasare trebuie să permită un timp de
amestecare adecvat ca să dea un efect eficient. În unele cazuri cea mai bună

14
procedură este să se umple sistemul cu biocid şi apoi să se închidă o perioadă de
timp pentru a permite îmbibarea sistemului cu biocid.
Biocidele pot fi administrate periodic sau continuu, în funcţie de cantitatea de
bacterii din apă.
Eficienţa tratamentului va depinde de cât de corect se vor face analizele şi se
vor desfăşura testele de laborator şi de şantier. Bacteriile sunt controlate de
chimicale care ucid bacteriile sau cel puţin împiedică multiplicarea lor.
Unele bacterii se dezvoltă sub depunerile de cruste sau sub depunerile
produşilor de coroziune. Pentru ca biocidul să fie eficient trebuie găsit un mijloc de
îndepărtare a crustelor pentru ca biocidul să contacteze bacteriile ca să le omoare.
Pentru un tratament eficient, aceste sisteme trebuie, deci, să fie în întregime
curăţite. O procedură care a dat satisfacţie în anumite cazuri: curăţarea şi acidizarea
urmată de înmuierea cu un solvent sau detergent şi spălare. Materialele utilizate vor
varia de la un sistem la altul, aşa încât procedura de curăţire trebuie să fie dezvoltată
de la caz la caz.
Tratamentul necesar pentru controlul bacteriilor într-un sistem relativ curat
variază deasemenea de la o operaţie la alta. Clorul şi hipocloritul de sodiu au fost
găsite ca fiind biocide foarte eficiente, în particular în apa de mare.
Dacă apa conţine cantităţi mari de substanţe oxidabile sau chimicale
,,măturători” de oxigen, clorul şi hipocloritul pot deveni neeconomici din cauza
pierderilor mari.
Clorul şi hipocloritul pot fi administrate printr-un produs sau generate pe loc
prin utilizarea unor electroliţi care disociază clorul din apa de mare. Dimensiunea
sistemului şi logistica locaţiei va determina în general care este mai economic.
Există multe sisteme eficiente pentru controlul bacteriilor care utilizează
diferite combinaţii ale acestor chimicale şi metode.
Cel mai eficient tratament pentru un sistem de apă dat va alege un chimical
care este economic, compatibil cu apa şi alte chimicale utilizate, neblocante şi
netoxice ca să provoace probleme de manipulare. Inginerul de zăcământ va consulta
specialistul în tratarea apei pentru a determina care chimical sau combinaţie va fi
optimă şi cum şi unde să aplice tratamentul. Atât evaluarea de laborator cât şi testul
de şantier sunt esenţiale să asigure că alegerea potrivită a fost făcută.

15
 3.5. Interacţiunea cu roca colectoare.
Multe procese de injecţie s-au soldat cu eşecuri din cauza interacţiunilor
dintre apele injectate şi rocile colectoare. Cercetările de laborator realizate în scopul
elucidării cauzelor care au produs blocările fizico-chimice ale porilor au permis
desprinderea unor observaţii importante pentru proiectarea proceselor de injecţie de
apă. Astfel, cele mai severe blocări au apărut în cazul colectoarelor având în
compoziţie un procent ridicat de minerale argiloase, în special cele cu structură
montmorillonitică, şi când compoziţia apelor injectate era mult diferită de compoziţia
apelor de zăcământ.
Atât mineralele argiloase, cât şi apele de injecţie, sunt medii puternic
polare. Polaritatea le conferă o intensă activitate de schimb de cationi atunci când vin
în contact, în timpul injecţiei. Rezultatul este umflarea mineralelor argiloase, care
conduce la reducerea spaţiului de pori, deci la blocarea colectorului. Activitatea de
schimb ionic este guvernată de o lege de forma:

(3.11)

unde:
- K este constanta lui Boltzman;
- T - temperatura absolută din sistem;
- Z+ - sarcina electrică a cationului de schimb;
- C1 şi C2 - concentraţiile ionului de schimb în cele două medii aflate în contact.
Prin urmare, intensitatea schimbului ionic este cu atât mai mare cu cât
discrepanţa ionică la interfaţa celor două medii în contact este mai accentuată.
Aceasta ne conduce la concluzia că cele mai adecvate ape pentru injectarea în
zăcământ sunt apele singenetice, pentru că acestea sunt deja în echilibru ionic cu
roca colectoare.

3.6. Controlul coroziunii

3.6.1. Costul coroziunii

Cheltuielile necesare pentru prevenirea coroziunii şi repararea efectelor

acesteia costă SUA circa 8 miliarde de dolari pe an. Absenţa coroziunii ar schimba
radical economia mondială. Instalaţiile industriale, automobilele, etc. nu ar mai trebui

16
reparate, ar dispare industria metalelor inoxidabile, s-ar diminua industria materialelor
plastice, etc.
Coroziunea nu poate fi evitată. Costurile coroziunii pot fi însă reduse prin
reducerea efectului.
Coroziunea poate fi definită ca fiind procesul de interacţiune dintre un
material şi mediul ambiant în urma căreia rezultă modificări chimice ale materialului.
Coroziunea poate fi de două tipuri:
- de tip uscat ( în mediu gazos);
-de tip umed (mediu lichid).

3.6.2. Mecanismul coroziunii

Materialul metalic din care sunt alcătuite instalaţiile utilizate în procesul de

injecţie (conducte, ventile, tubing, rezervoare, etc.) este alcătuit din molecule care la
a)

b)
Fig. 3.21 Mecanismul coroziunii

rândul lor sunt alcătuite din atomi ce au în componenţă protoni, neutroni şi electroni.
Dacă numărul de protoni este diferit de numărul de electroni atomul respectiv
este purtător de sarcină şi se numeşte ion. La contactul cu o soluţie apoasă ionii trec
în soluţie şi materialul se degradează (fig. 3.21a). Locul din care pleacă cationii se
numeşte anod. Electronii care iniţial aparţineau atomilor transformaţi în ioni circulă
liberi prin masa materialului şi se opresc în zonele în care materialul este mai
rezistent (fig. 3.21a). Aceste zone constituie catodul. Ia naştere în acest mod o
celulă galvanică în care electrolitul este apa de injecţie. Deci anodul apare în
porţiunile mai puţin rezistente la coroziune, iar catodul în porţiunile rezistente la

17
coroziune (fig. 3.21b). Având în vedere că suprafeţele materialelor nu pot fi perfecte
din punct de vedere compoziţional vor apărea mai multe celule galvanice şi drept
urmare se va produce o coroziune în puncte.
Impurităţile din apă cresc potenţialul de transfer al ionilor şi electronilor între
zonele de anod şi catod de pe metal. Prin creşterea acestui transfer, impurităţile din
apă amplifică severitatea unei reacţii de coroziune.
Principalele substanţe producătoare de coroziune sau impurităţi din apă sunt
gazele dizolvate (O2, CO2 şi H2S) şi unele tipuri de săruri dizolvate, cum ar fi clorura
ferică.
Astfel, dacă se reduce nivelul de săruri şi gaze dizolvate din apă, transferul
ionilor şi electronilor între anod şi catod se va reduce, de asemenea şi severitatea
reacţiei de coroziune va fi redusă.

3.6.3. Cauzele coroziunii

Cauzele care duc la coroziune sau favorizează coroziunea sunt:

- prezenţa oxigenului în apa de injecţie;
- nivelul pH-lui apei;
- temperatura;
- prezenţa hidrogenului sulfurat şi a bioxidului de carbon.
Intensitatea coroziunii creşte cu creşterea conţinutului în oxigen al apei (fig.
3.22), şi scade cu creşterea pH - lui apei (fig. 3.22 şi 3.23). Creşterea temperaturii
măreşte intensitatea coroziunii apei de injecţie (fig. 3.23).

Fig. 3.22
Variaţia coroziunii cu pH-ul Fig. 3.23 Variaţia coroziunii cu pH-ul

18
 şi conţinutul în oxigen şi temperatura

3.6.4. Prevenirea şi combaterea coroziunii

Metodele de prevenire şi combatere a coroziunii se desprind din însăşi

definiţia coroziunii. Există două căi de acţionare:
1) acţionarea asupra materialului din care este făcut dispozitivul;
2) acţionarea asupra mediului ambiant.
O bună proiectare şi o operare corectă a sistemului de injecţie a apei poate
elimina sau controla problemele legate de costul coroziunii.
Problema primară de coroziune in injecţia de apă este interacţiunea între oţel
şi apa care curge peste el. În controlul
mediului, împiedicarea contactului apei cu
aerul atmosferic sau deaerarea apei
saturată cu oxigen este o metodă eficace.
Alte metode discutate anterior, cum ar fi
eliminarea hidrogenului sulfurat sau a
dioxidului de carbon din apă intră de
asemenea, în categoria modificării
mediului. Altă metodă de acest Fig. 3.24
Prevenirea coroziunii cu tip
este tratamentul chimic al apei cu
anod de sacrificiu inhibitori de coroziune.

În cele expuse anterior s-au văzut cauzele îmbogăţirii apei cu fier ca rezultat
al contactului apei de injecţie cu metalul materialului tubular prin care circulă. Pentru
a proteja coloanele metalice de coroziune, apa poate fi tratată cu inhibitori de
coroziune care formează filme subţiri ce aderă la suprafaţa conductelor,
rezervoarelor, etc., împiedicând contactul direct dintre cele două medii, prevenind în
felul acesta, coroziunea.
O metodă eficace de protejare a conductelor împotriva coroziunii este aceea
de a utiliza un anod de sacrificiu (fig. 3.24), o bară de metal introdusă în conductă
care se consumă în locul acesteia.

19
 Pot fi utilizate, de asemenea, diferite acoperiri anticorozive, operaţie nu
tocmai uşoară şi destul de scumpă. Un mijloc de creare a unei pelicule
protectoare, în mod necostisitor este cel al depunerii pe pereţii conductelor a unui
strat protector de carbonat de calciu, din apa care circulă prin acestea. Pentru a
obţine acest lucru apa trebuie prelucrată în mod corespunzător, iar această operaţie
se numeşte stabilizarea apei.
O apă este stabilă atunci când :

pH  pHS (3.12)

unde : pH S este pH - ul saturaţiei de echilibru, definit de relaţia :

pHs  f1 (t )  f2 (S )  f3 (Ca 2 )  f4 (alc.) (3.13)

unde: este funcţia de temperatură a apei;

- funcţia salinităţii totale a apei;
- funcţia conţinutului apei în cationi de calciu;
- funcţia alcalinităţii apei.
Diferenţa dintre mărimea reală, măsurată a pH - lui apei de injecţie şi

valoarea pH S - lui aceleiaşi ape, se numeşte indice de saturaţie :

I  pH  pH S (3.14)

Din punctul de vedere al indicelui de saturaţie, putem avea trei situaţii:

- I > 0, când pH > pH S şi în acest caz apa este alcalină şi are proprietatea de
a depune pe pereţii materialului feros tubular carbonatul de calciu;

- I < 0, când pH < pH S , apa este acidă şi are proprietatea de a dizolva

depunerea de carbonat de calciu fixată anterior pe pereţii coloanei, situaţie ce
favorizează activitatea corosivă a apei;

I = 0, când pH = pH S , apa fiind în acest caz stabilă, adică nici nu depune

carbonaţi, nici nu are acţiune corosivă.
Dacă apa este corosivă, prin alcalinizare cu soluţie de hidroxid de sodiu (fig.

3.25a), pH-ul apei creşte (curba 1) iar pH S - ul se reduce (curba 2), iar în punctul în
care cele două curbe se intersectează (punctul A) se determină mărimea alc., doza
cu care se stabilizează apa. În cazul când apa de injecţie are proprietatea de a
depune pe pereţii coloanei carbonatul de calciu, pentru înlăturarea acestei depuneri

20
se utilizează calea de stabilizare a apei prin acidizare (fig. 3.25b). Stabilirea dozelor
de soluţii se face pe calea experimentelor de laborator.
-

a) b)

Fig. 3.25 Stabilirea dozei de soluţie pentru stabilizarea apei

Uneori o sursă de putere externă este utilizată pentru a alimenta metalul cu un

curent protectiv. Această sursă externă de putere permite constructorului de sistem
de protecţie să controleze, să regleze sau să ajusteze curentul aplicat pe metal.
În figura 3.26 este prezentat un rezervor de depozitare protejat prin acest
sistem. Unul sau mai mulţi anozi sunt ataşaţi la un terminal al sursei de putere şi
rezervorul de depozitare este conectat la alt terminal. Acest tip de sistem de protecţie
catodică este numit sistem cu curent indus. Curentul indus este furnizat de un
redresor.

Fig. 3.26 Protecţia rezervorului

împotriva coroziunii

21
 7. Monitorizarea operaţiilor de tratare şi injecţie

7.1. Controlul automat şi manual

Multe sisteme de filtrare sunt

controlate cu instrumente
automate. Aceste
instrumente maximizează
sistemele de tratare şi reduce
erorile sau greşelile posibile
acute când se utilizează
controlul manual. În figura 7.1
se prezintă o schemă a unui
instrument care controlează
curgerea apei într-un filtru. O
diferenţă de presiune apare
când apa din linia de curgere
trece prin blinda cu orificiu.
Fig. 7.1 Reglarea automată a
curgerii apei prin filtru Această diferenţă de
presiune este transformată
într-o viteză de curgere
măsurată de regulatorul de curgere. Regulatorul este programat să menţină un
debit dorit de curgere.
Astfel, dacă între debitul proiectat şi cel real există o diferenţă, regulatorul va
deschide sau închide valva de control a curgerii pentru a menţine debitul dorit de
curgere. Spălarea inversă a filtrelor este adesea controlată cu un echipament
automat. De exemplu, când filtrele încep să se înfunde este nevoie de o presiune
mai mare pentru a forţa apa să curgă prin patul filtrant. Măsurătorile de presiune sunt
trimise la un regulator care este programat să înceapă operaţia de spălare inversă
atunci când se atinge o presiune prestabilită. Odată ce nivelul de presiune este atins,
filtrul va începe automat spălarea inversă. Dacă filtrele nu sunt curăţate automat,
operatorul din şantier este dotat cu un manometru de presiune care indică momentul

1
când filtrele sunt înfundate. După spălarea inversă a unui filtru murdar, presiunea
citită trebuie să crească. Dacă presiunea citită nu revine la normal după spălarea
inversă, filtrul trebuie probabil să fie spălat din nou. Un operator poate să corecteze
debitele de spălare inversă când temperatura apei de spălare inversă variază. La
debite de curgere egale, apa rece filtrează mai bine prin mediul filtrant decât apa
caldă. Aceasta se întâmplă deoarece apa rece este mai densă sau mai viscoasă.
Astfel, când temperatura apei de spălare inversă scade, debitul de curgere al apei
pentru spălare inversă se poate reduce.

7.2 Stocarea apei

Instalaţiile de stocare a apei sunt utilizate atât în sistemele de tratare a apei

deschise cât şi în cele
închise. În figura 7.2 sunt
prezentate câteva
instalaţii tipice de
depozitare a apei. Apa
poate fi depozitată într-un
batal de pământ sau într-
un rezervor de lemn sau
într-un rezervor de oţel. O
rezervă de apă tratată
este în mod uzual stocată
pentru spălarea inversă a
filtrelor. Cantitatea de apă

Fig. 7.2 Rezervoare de

depozitare a apei
stocată variază de la
şantier la şantier.
Instalaţiile de tratare a apei mai mari, cu sisteme de filtrare complexe vor
necesita volume de apă mai mari decât sistemele mici.
În eventualitatea unei opriri temporare în instalaţia de tratare, o rezervă de
apă tratată va asigura continuitatea sistemului de injecţie. Deoarece oprirea şi apoi

2
repornirea unei sonde de injecţie sau evacuare adaugă costuri de operare, având o
rezervă de apă tratată se poate salva bani.
Într-un sistem de tratare a apei închis, trebuie luate precauţii pentru a evita
deranjarea stabilităţii apei prin contactul cu aerul. Este dificil să se evite contactul
apă-aer când se lucrează cu volume mari de apă, astfel că sistemele de tratare a
apei închise în mod obişnuit stochează cantităţi mici de apă.
Într-un sistem de tratare a apei deschis, apa poate fi depozitată în gropi şi
rezervoare deschise fără a deranja stabilitatea apei. Astfel, cantităţi mari de apă sunt
ţinute în mod curent în rezervă, în cazul instalaţiilor de tratare deschise.

7.3. Alegerea pompelor de injecţie

Formaţiunile subterane variază într-un domeniu larg în ceea ce priveşte

capacitatea lor de a primi apa injectată. De exemplu, formaţiunile grezoase cu
porozitate şi permeabilitate mică nu vor accepta apa aşa de uşor ca formaţiunile
calcaroase cu porozităţi şi permeabilităţi ridicate. Dar cantităţi mai mari de apă pot fi
introduse în formaţiunile grezoase prin injectarea apei sub presiune. Pompele
asigură, în mod obişnuit, această presiune de injecţie. Aceste pompe sunt numite
pompe de injecţie. Există multe tipuri de pompe potrivite pentru a injecta apa.
Pompele lucrează la diverse turaţii şi fiecare are o presiune limită de lucru.
Fig. 7.3 Pornirea şi oprirea automată a pompei de injecţie

Tipul de pompă utilizat va depinde de tipul şi volumul de apă ce urmează a fi

injectat şi de presiunea necesară pentru a injecta apă în formaţiuna receptoare. În
timpul operaţiei de injecţie, apa sărată va intra în contact cu unele părţi metalice ale
pompei. Aceasta poate conduce la o problemă de coroziune. Astfel, pompele trebuie
protejate împotriva reacţiilor de coroziune.

3
 Lainerele, pistoanele şi plungerele din pompă sunt adesea fabricate din oţel
înalt aliat sau alte materiale care rezistă la coroziune. Prin utilizarea acestor
materiale, timpul de lucru al pompei creşte. Injecţia apei în formaţiunile subterane
este în mod uzual, controlată de un echipament automat. În exemplul din figura 7.3,
pompa de injecţie este pornită şi oprită cu ajutorul unui comutator. Pentru a menţine
pompa de injecţie în regim de lucru continuu se utilizează un comutator de nivel
superior şi un comutator de nivel inferior. Nivelul sau cantitatea de apă în rezervorul
de stocare poziţionează plutitorul (fig. 7.3). Plutitorul acţionează un levier care
determină care comutator este acţionat. Când nivelul de apă este prea scăzut, poziţia
plutitorului va scoate pompa de injecţie din funcţiune. Cu pompa de injecţie oprită,
nivelul de apă din rezervor atinge un nivel acceptabil, levierul acţionează comutatorul
de nivel superior şi pompa de injecţie este pornită.
Utilizând tipuri similare de echipament de reglare, apa din diferite zone poate
fi automat injectată subteran la un debit specificat. Aceasta salvează timpul
operatorului şi are ca rezultat curgerea controlată a apei în sonda de evacuare.

7.4 Alegerea sondelor de injecţie şi evacuare

În figura 7.4 se prezintă schematic sistemul sondă de injecţie - sondă de

extracţie. Apa începe să fie
pompată într-o formaţie care
este conectată la stratul
productiv, saturat cu ţiţei.
Deoarece apa împinge ţiţeiul
înainte, ea forţează ţiţeiul să
înainteze către sonda
productivă.

Fig. 7.4 Sondă de injecţie –

sondă de extracţie

Sondele de injecţie a apei sunt

adesea utilizate în proiecte de
injecţie de apă. Ele sunt, de
asemenea, utilizate în proiecte
de menţinere a presiunii pentru a menţine sau a creşte presiunea naturală a zonei
productive.

4
 Deoarece presiunea apei ajută ţiţeiul să se mişte prin porii rocii, el va fi mai
uşor de extras.
În figura 7.5 este prezentată o sondă de evacuare. În această sondă, apa
este pompată într-o formaţie care conţine numai apă. Apa sărată nu poate ieşi din
acest rezervor deoarece este reţinută de o rocă impermeabilă (barieră). Sondele care
sunt utilizate numai cu scop de evacuare sunt echipate în formaţiuni care sunt izolate
de alte formaţiuni conţinând ţiţei
sau apă dulce.
Deoarece apa injectată este
reţinută (într-o capcană) ea nu
poate scăpa şi polua rezerva de
apă dulce.
O sonda de injecţie şi de
evacuare poate fi o sondă
convertită sau o nouă sondă
săpată special pentru injecţia şi
evacuarea de apă sărată. Săparea
unei sonde noi permite alegerea
unei formaţii ideale pentru
injectarea Fig. 7.5 Sondă de
evacuare a apei
şi evacuarea apei.
O sondă convertită poate fi o
gaură sterilă care nu a produs niciodată ţiţei sau o sondă productivă abandonată.
Deşi o sondă convertită poate să nu fie situată în cea mai favorabilă locaţie,
aceste sonde sunt adesea utilizate ca sonde de injecţie sau evacuare, deoarece
costă mai puţin utilizarea lor decât săparea unei sonde noi. Proiectarea şi operarea
unei sonde de injecţie şi evacuare sunt aproape identice.
În figura 7.6 este prezentată o schema detaliată a unei sonde de
injecţie/evacuare. În această sondă, apa este pompată prin tubing şi pătrunde în
formaţie prin perforaturile coloanei.

5
 Prevenirea pătrunderii fluidelor
în spaţiul inelar se face prin
instalarea unui packer la talpa
sondei.
Presiunile din tubing şi
spaţiul inelar sunt măsurate cu
ajutorul unor manometre
montate la gura sondei.
Manometrul de presiune de la
tubing indică valoarea presiunii
utilizate pentru a injecta apă în
formaţiunea subterană.
Manometrul de la coloană
măsoară orice presiune care
apare între tubing şi coloană.
Presiunile din tubing şi spaţiul
inelar dau o informaţie operativă
asupra condiţiilor de la talpă.
Dacă sonda începe să
Fig. 7.6 Sondă de
injecţie/evacuare se
înfunde, presiunea de la
tubing necesară a injecta apă în
formaţie va creşte probabil.
Presupunând că tubingul are o spărtură, în această situaţie ne vom aştepta ca
presiunea citită la manometrul de la coloană să crească.
Pe lângă monitorizarea presiunilor, un operator va trebui să înregistreze cu
acurateţe cantitatea de apă injectată. O scădere sau o creştere neaşteptată a
volumului de apă injectată poate indica o problemă.
Dacă un operator din şantier observă modificări oarecum însemnate în
presiunile de la tubing sau spaţiul inelar sau în volumul de apă injectată, el trebuie să
anunţe imediat şeful său.
Cu cât o problemă este detectată mai devreme, stricăciunile vor fi probabil
mai mici.

6
 Ceva impurităţi vor rămâne întotdeauna în apă chiar după tratament şi ele
pot cauza probleme în sondă sau chiar în formaţiunea receptoare. De exemplu,
cantităţi mici de solide în suspensie se pot acumula gradual în porii rocii şi pot
provoca o problemă de blocare.
Tubingul poate fi adesea acoperit cu un material rezistent la coroziune
(cementat, plastic). Dar iregularităţile sau spaţiile netratate pot permite apei sărate să
vină în contact cu metalul şi să corodeze sau să strice tubingul.
Apa care nu este stabilizată chimic după tratament poate precipita depuneri
de cruste. Şi crusta poate îngusta tubingul sau perforaturile sau zona de filtru.
Amestecul de ape de injecţie şi de formaţie care sunt diferite chimic, pot
cauza o umflare a argilelor sau o dispersare a marnelor în formaţiunea receptoare.
Dacă porii rocii în formaţiunea receptoare se înfundă, cantitatea de apă care poate fi
injectată se va reduce. Există câteva metode utilizate să îndepărteze depunerile care
reduc capacitatea unei sonde de injecţie sau evacuare. Dacă depunerile sunt
solubile în acid, injectând acid în formaţiune le va dizolva sau îndepărta.
Altă metodă pentru combaterea depunerilor de crustă este injectarea apei în
formaţie sub presiune extrem de ridicată (fisurare). Apa sub presiune ridicată creează
fisuri în formaţiunea receptoare, care reduce capacitatea sondei de a primi apă.
Sondele pot fi de asemenea, curăţate prin spălare inversă. Această tehnică
este similară cu spălarea inversă a filtrelor. Când apa este spălată invers din sondă,
depunerile solide sunt cărate la suprafaţă.

7.5 Distribuirea chimicalelor

7.5.1. Dozatoare pentru chimicale solide

Cele mai multe chimicale pentru tratarea apei trebuie să fie introduse în apă
gradual. Sistemele de tratare a apei necesită dispozitive care să introducă
chimicalele în apă în cantităţi măsurabile.
Dispozitivele care distribuie chimicalele sunt dozatoare chimice. În figura 7.7
este prezentat un dozator tipic de chimicale solide.

7
 Chimicalele cad din pâlnie în jgheab, vibratorul scutură jgheabul pentru a forţa
chimicalele să se verse într-un vas de dizolvare. În acest vas, chimicalele sunt
amestecate într-o soluţie de apă înainte de a fi adăugate în conducta de curgere.

Fig. 7.7 Dozator de chimicale solide

Vibratorul este conectat la un comutator care este acţionat de curentul de apă.

Astfel, când apa începe să curgă, comutatorul este pornit şi vibratorul începe să
deplaseze chimicalele în vasul de dizolvare. Când curgerea apei încetează,
comutatorul trece pe oprit şi intrarea chimicalelor în linia de curgere va înceta.
Dozatorul de chimicale solide este un exemplu de dozator cu rată constantă.
Aceste dozatoare alimentează la o rată constantă şi ele opresc sau pornesc
alimentarea când curgerea apei încetează sau porneşte.

8
 7.5.2. Dozatoare de soluţii chimice sub presiune

Dozatoarele chimice proporţionale pot detecta variaţiile debitului de curgere a

apei şi distribuie chimicalele proporţional cu ratele variabile de curgere a apei. Dacă
debitul de curgere al apei se dublează, cantitatea de chimicale distribuită de un
dozator proporţional se va dubla.

Dozatorul de soluţie chimică sub presiune din figura 7.8 este un exemplu de
dozator proporţional. El
distribuie chimicale lichide.
Când apa contactează
blinda din linia principală de
curgere, curgerea apei este
încetinită şi forţează ca o
parte din apă să intre în
linia A.
Dacă debitul de apă
din linia principală creşte,
cantitatea de apă care intră
în linia A, de asemenea,
creşte.
În linia A, curgerea
apei este încetinită de o altă blindă. Fig. 7.8 Dozator de soluţii chimice
Aceasta deviază apa în dozatorul
chimic. O conductă de curgere
leagă dozatorul la un rezervor de depozitare a soluţiei chimice. Cantitatea de soluţie
chimică care intră în dozator din rezervorul de depozitare este controlată de un
robinet aflat pe linie.
Apa care intră în dozator exercită o presiune asupra soluţiei chimice, care
obligă soluţia să treacă în linia de curgere B. Nivelul presiunii care se exercită asupra
soluţiei chimice din dozator este determinat de debitul de curgere al apei în linia A.
Debitul de curgere al apei în linia A este proporţional cu debitul de curgere în
conducta principală. Astfel, cantitatea de soluţie chimică care intră în sistem este de
asemenea, proporţională cu rata de curgere a apei în linia principală.

9
 7.5.3. Dozatoare de gaze

În figura 7.9 este o schemă simplificată a unui dozator de chimicale gazoase.

Cantitatea de apă care trece prin sistem este măsurată de un debitmetru. Informaţia
asupra debitului de curgere este trimisă la traductor. Traductorul utilizează această
informaţie pentru a determina cantitatea de gaze care trebuie adăugată.
Traductorul trimite un semnal la dozatorul de gaze şi specifică cantitatea de
chimicale ce trebuie introdusă în sistem.

Fig. 7.9 Dozator de gaze

Dozatorul de gaze este un alt exemplu de dozator proporţional. Când trebuie

introduse cantităţi foarte precise de chimicale în apă, dozatoarele proporţionale sunt
cele mai potrivite pentru a realiza acest lucru.

7.5.4. Pompe chimice

În figura 7.10 este un alt tip de dozator chimic. Chimicalele lichide sunt
distribuite în conducta de curgere de către o pompă chimică.
O pompă chimică poate fi utilizată atât ca dozator cu rată constantă, cât şi ca
dozator proporţional.

10
 Când pompa porneşte sau opreşte distribuirea unei cantităţi de chimicale cu
pornirea sau oprirea curgerii apei, ea este un dozator cu rată constantă.
Când un regulator modifică ciclul de funcţionare al pompei astfel încât
cantitatea de substanţă chimică este administrată în funcţie de debitul de curgere al
apei, pompa chimică este un dozator proporţional.
Fig. 7.10 Pompă chimică

Pompele chimice sunt utilizate, în general, pentru a distribui chimicale lichide.

7.6 Bazine de amestec

11
 Chimicalele sunt adăugate în apă într-un bazin de amestec, cu ajutorul
dozatoarelor chimice. În figura 7.11 se poate vedea o conductă de amestec.

Fig. 7.11 Conductă de amestec pentru chimicale

Reactivul chimic este introdus în sistem de un dozator chimic. O conductă de

amestec pentru chimicale este o bucată de conductă care conduce apa la un bazin
de sedimentare. Apa care curge prin interiorul conductei de amestec este menţinută
la o astfel de viteză care să provoace turbulenţa. Aceasta ajută la un amestec
corespunzător al reactivului chimic cu apa.
După amestecare, agitarea apei în conductă asigură condiţiile de formare a
particulelor mai mari, numite flocule. Aceste flocule se vor depune ulterior într-un
bazin de sedimentare. În figura 7.12 este reprezentată schema unui bazin de
amestec cu şicane orizontale.
În acest bazin, curgerea apei este dirijată de-a lungul a o serie de şicane
aşezate în în plan orizontal. Acestea obligă apa să curgă prin întreg volumul
bazinului şi să se prevină, astfel, formarea spaţiilor moarte, aşa încât, floculele au un
timp mai mare pentru a se forma. Şicanele ajută de asemenea, la agitarea apei, care
promovează formarea floculelor sau a particulelor mai mari.

12
 Fig. 7.12 Bazin de amestec cu şicane orizontale

În figura 7.13 se ilustrează un bazin de amestec cu şicane verticale. În acest

tip de bazin, apa curge pe deasupra şi pe dedesubtul şicanelor când apa vine în
contact cu şicanele, curgerea ei este distorsionată şi agitaţia apei creşte. Şicanele
verticale pot fi aşezate la diferite înălţimi. Astfel, la aceiaşi treaptă, intensitatea
agitaţiei poate fi controlată.

Fig. 7.13 Bazin de amestec cu şicane verticale

Figura 7.14 prezintă schema de principiu a unui bazin de amesteccu

agitatare mecanică. La intrarea apei în bazin, un mixer dispersează reactivul chimic
în apă. În continuare, apa este agitată de nişte floculatori. Agitarea apei provoacă
unirea particulelor mici şi formarea floculelor. În continuarea, apa este dirijată într-un
bazin de sedimentare pentru eliminarea materialelor rezultate în urma procesului de
coagulare. Acest tip de bazin de amestec asigură cel mai bun control al factorilor ce
afectează procesul de coagulare.

13
Fig. 7.14 Bazin de amestec cu agitare mecanică

14
 Proiectarea sistemului de injecţie

Pentru alegerea pompei şi a motorului de acţionare trebuie stabilită presiunea

de refulare. Presiunea de refulare proiectată a pompei de injecţie se calculează
presupunând o cădere de presiune în liniile de distribuţie de 690 kPa sau 10 % din
presiunea de evacuare, oricare ar fi aceasta. Se adaugă de asemenea, o cădere
suplimentară de presiune în capul de erupţie şi în zona de filtru a sondei de injecţie,
adunate, de aproape 345 kPa.
6.2 Proiectarea sistemelor de conducte de injecţie
Construcţia unui sistem de conductă de injecţie poate fi împărţită în 2
segmente: conducta de evacuare în instalaţie şi linia de distribuţie în şantier. Modelul
ales este în primul rând, în funcţie de numărul şi tipul pompelor şi ulterior este
determinat de bilanţul economic dintre dimensiunea conductei şi puterea nominală
cerută. Proiectarea ambelor tipuri de sisteme necesită flexibilitate, încât să permită
modificări viitoare în procesul de injecţie de apă. De pildă, pe măsură ce procesul de
injecţie se dezvoltă, locaţia sondelor de injecţie a apei şi debitele injectate prin ele se
vor schimba şi ele faţă de condiţiile iniţiale. Cauza fundamentală pentru o astfel de
variaţie este diferenţa dintre performanţa actuală şi cea aşteptată de la zăcământ.
Această diferenţă poate avea ca rezultat săparea de noi sonde de injecţie/extracţie,
modificarea tipului de reţea, redirecţionarea volumelor de apă injectată disponibile
sau o creştere/descreştere în volumul de injecţie. Astfel de modificări vor afecta
alegerea corectă a dimensiunilor şi lungimilor conductei, a materialului, aprecierea
corectă a presiunilor şi alte consideraţii similare. Inginerul trebuie să evalueze
schimbările viitoare probabile şi să adapteze proiectul într-o manieră cât mai
economică. Spre exemplu, dacă creşterea debitelor are o probabilitate ridicată,
atunci folosirea unui manifold de aspiraţie de 12 in (30 cm), pentru o conductă
calculată a fi eficientă, de 8 in (20 cm) este practic, o soluţie bună. Costul este astfel,
neglijabil şi poate avea drept rezultat, economii viitoare mari în costurile de reajustare
şi timpi de oprire reduşi. Inginerul trebuie să cântărească certitudinea unui cost iniţial
pentru flexibilitate, contra unor costuri viitoare de reajustare.
6.2.1 Proiectarea conductei de evacuare
Proiectarea conductei de evacuare necesită anumite caracteristici speciale. La
presiuni mai mari (îndeosebi la folosirea de pompe cu pistoane) este important a
urmări principiile corecte. Coturile, supapele, reducţiile sau alte cauze ale turbulenţei

1
ar trebui limitate pe cât de mult posibil. Conducta de lângă pompă trebuie să fie
dimensionată pentru a conduce apa la viteze egale sau depăşind 0,9 - 1,2 m/s.
Pentru pompele PD (cu piston, cu dublu efect) trebuie montat un ventil de siguranţă
înaintea oricărei supape sau obturări. Coturile sau alte fitinguri nu ar trebui amplasate
aproape de pompă, dacă nu sunt absolut necesare. Toate conductele de lângă
pompă ar trebui proiectate astfel încât curgerea să fie cât mai liniştită posibil. Orice
coturi cerute ar trebui să fie de tipul cu rază mare sau conductele (piesele) să aibă
curburi din fabricaţie. Dacă este posibil, teurile ar trebui evitate în manifolduri. Piesele
curbate din fabricaţie sunt de obicei ieftine şi preferabile coturilor şi teurilor (fig. 6.1).
Conducta de evacuare a apei de injecţie trebuie să fie dimensionată la
presiunea estimată, necesară. Cunoscând presiunea de evacuare proiectată,
inginerul poate consulta standardele pentru conducte. Fitingurile, supapele, aparatele
de măsură şi alte accesorii trebuie de asemenea, a fi alese pentru a face faţă
presiunilor evaluate în conducte. Pentru conducte din oţel neizolat pot fi alese câteva
toleranţe, pentru coroziune. Variate toleranţe pot fi alese, depinzând de faptul dacă
corozivitatea aşteptată a apei este scăzută sau moderată. Toleranţe de 1/16 sau
0,05 in (1,6…1,3 mm) sunt în mod obişnuit folosite pentru coroziune moderată. Dacă
sunt aşteptate condiţii severe, conductele ar trebui să fie protejate. În multe procese
de injecţie, cele mai adecvate sunt conductele de 40 in şi fitinguri cu greutate
standard. Acolo unde costurile de înlocuire şi reparaţie sunt ridicate (în domeniul
marin şi arctic “îngheţat”), conducte de 80 in sau chiar mai mari sunt adesea, folosite
pentru a creşte durata de lucru şi securitatea în funcţionare.
Când există o conductă de ocolire, cu un ventil pentru pornirea pompei în
condiţii de neîncărcare, dimensiunea liniei de derivaţie ar trebui să fie cel puţin
jumătate din dimensiunea conductei de evacuare. Derivaţia trebuie condusă într-un
rezervor de alimentare, mai curând decât introducerea directă acesteia în linia de
aspiraţie. Pentru a preveni curgerea inversă prin pompa aflată în lucru, trebuie
montată o supapă cu sens unic pe conducta de refulare. Conductele de evacuare şi
aspiraţie ar trebui ancorate rigid şi montate astfel, încât acestea să nu fie legate de
suportul instalaţiilor la care sunt conectate. Langewis şi Gleeson au prezentat un
model de calcul a distanţei pentru suporturile conductei, bazat pe conceptul de
frecvenţă a pulsaţiei maxime estimate:

2
 n  N  np
Fp 
60 (6.1)

unde: Fp este frecvenţa pulsaţiei celei mai ridicate, pulsaţii/s;

n – numărul de pistoane ale pompei;
N - turaţia pompei, rot/min;
np - numărul de pompe pe manifold.

Atunci când frecvenţa conductei, fp este presupusă a fi 4 Fp , lungimea pentru

suportul conductei poate fi calculată cu relaţia:

L   / fp    E  I / W  
0,5 0,5

  (6.2)

unde: L este lungimea suportului conductei, ft (m);

  coeficient (=1,65, pentru conducta fixată la ambele capete);
fp = 4 Fp ;

E - modulul de elasticitate, E = 30 x 106 lbf/in2 (133 x 106 N/cm2, pentru conducta

din oţel-carbon);
I - momentul de inerţie, in4 (cm4 );
W - greutatea specifică a conductei, lbm/ft (kg/m).
Langewis şi Gleeson sugerează varierea la întâmplare a distanţei actuale puţin
de la valoarea calculată pentru a preveni vibraţiile sincrone. O variaţie de la 0 la 10 %
ar trebui să fie eficientă. Un exemplu de calcul este dat în Apendix B.
În timp este necesară instalarea de amortizoare de pulsaţii sau sisteme care să
reducă pulsaţiile din sistem. Sunt două tipuri de bază de amortizoare: de tip băşică şi
de tip acustic.
Amortizorul tip băşică, montat pe linie s-a dovedit a fi mult mai eficient decât cel
montat în exterior. Amortizoarele trebuie să fie dimensionate în aşa fel, încât să
satisfacă necesităţile individuale ale pompei. Proiectarea bună a conductei va
minimaliza sau elimina necesitatea acestor amortizoare. În multe instalaţii marine şi
în câteva de pe uscat, camera pentru sistemul de injecţie este minimă. Această
limitare poate dicta utilizarea de amortizoare de pulsaţii deoarece conducta nu poate
fi adecvat proiectată şi construită într-un spaţiu disponibil redus. Dacă inginerul nu
este sigur de cerinţele pompei, conducta poate fi proiectată cu un cupon liniar de

3
conductă, aproape de flanşa de la evacuare, destul de lung, pentru a permite
eventuala instalare a unui amortizor, mai târziu.
Căderea de presiune din conducta de evacuare poate fi calculată pe baza
conceptelor de lungimi echivalente sau coeficienţi ai rezistenţelor pentru pierderile
prin fitinguri. Diferiţi fabricanţi de fitinguri au publicat informaţia despre aceste tehnici
de calcul. Inginerul de injecţie este încurajat să consulte astfel de documente.
Conceptul de lungime echivalentă este simplu: fiecare fiting sau supapă va avea o
cădere de presiune egală cu căderea de-a lungul unei conducte de o anumită
lungime. Spre exemplu, un cot cu diametru nominal de 6 in (15 cm), cu rază mare de
90 (1,6 rad) are o lungime echivalentă de 2 m, adică, căderea de presiune prin cot
este aceeaşi ca într-o reducţie de 2 m lungime, a unei conducte cu diametrul nominal
de 6 in (15 cm). În calculul căderii totale de presiune, lungimea conductei ar trebui să
fie crescută cu 2 m pentru a lua în consideraţie prezenţa cotului. Pentru o lungime
dată de conductă, lungimile echivalente totale ale tuturor ventilelor şi fitingurilor
trebuie să fie adăugate la lungimea conductei pentru a calcula pierderile de presiune
din sistem. Căderea de presiune totală din conducta de evacuare ar trebui să fie de
la câţiva kPa la câţiva zeci de kPa, în funcţie de presiunea sistemului.
6.2.2 Proiectarea sistemului de distribuţie-injecţie
Proiectarea sistemului de distribuţie este fundamentat pe bilanţul dintre costul
conductei de dimensiune mare şi costul puterii suplimentare la staţia de injecţie.
Proiectarea conductei de injecţie este o funcţie de numărul şi locaţia staţiilor de
injecţie. În multe cazuri, aceasta va fi determinată de locaţia accesoriilor existente
sau alţi factori. În cazul unor zăcăminte noi, mari este disponibil un algoritm de
optimizare a liniilor de injecţie a apei, ca şi a altor facilităţi. Procedura evidenţiată de
Mathur şi alţii este un proces de încercare-eroare, aşa cum sunt toate celelalte
calcule de această natură. Valaster şi alţii au dezvoltat, de asemenea, un model
matematic care foloseşte soluţii numerice pentru a calcula căderile de presiune şi
dimensionarea conductei. În general, inginerul poate proiecta sisteme mult mai
simple, dar aceste proceduri ar trebui folosite pentru sisteme complexe. În cele mai
multe cazuri, inginerul va căuta acele costuri ale liniei de injecţie ce vor influenţa, dar
nu determina, numărul şi locaţia staţiilor de injecţie. Câteva companii au dezvoltat
sau au căpătat programe computerizate pentru a optimiza aceste calcule de
proiectare. Inginerul va verifica disponibilitatea şi aplicarea acestor programe.

4
 Există două tipuri de bază a sistemului de distribuţie a apei de injecţie: sistem
radial şi sistem liniar. De obicei, sistemul radial este folosit când un număr limitat de
sonde de injecţie (până la 12 – 15 sonde) va fi folosit numai pentru o staţie de
pompare. Când numărul de sonde de injecţie deservite de o singură staţie de injecţie
este mai mare (> 15 sonde), sistemul liniar este în general mult mai economic.
Combinaţii ale acestor două tipuri de bază sunt de asemenea, o soluţie de proiectare
bună. Spre exemplu, legăturile de la o instalaţie centrală la diferitele manifolduri
satelite de distribuţie pot fi realizate în sistem liniar, chiar dacă liniile către sonde sunt
în sistem radial, pentru un zăcământ dat.
Forma geometrică a ariei de injecţie va determina alegerea tipului de sistem.
Spre exemplu, un zăcământ lung şi îngust va necesita un sistem liniar, cu o conductă
magistrală de-a lungul axei longitudinale a zăcământului şi cu ramificaţii laterale
scurte. Un zăcământ circular, de dimensiune limitată, poate fi deservit bine de un
sistem radial. Un zăcământ mare, circular poate fi deservit de mai multe staţii de
injecţie interconectate cu conducte radiale sau de un sistem liniar cu o singură staţie
de injecţie. Sondele de injecţie sunt uneori, amplasate astfel încât să se folosească
două conducte liniare.
Tipul de reţea de injecţie ales va influenţa, de asemenea, alegerea sistemului
de distribuţie. Pentru reţele continue, ca de pildă sistemul de amplasare în 5 puncte,
o conducta magistrală cu derivaţii laterale este de obicei, cea mai bună alegere. Un
model de injecţie extraconturală poate folosi o conductă care poate înconjura întreg
zăcământul, servind fiecare sondă de injecţie. Amplasarea neregulată a sondelor de
injecţie poate fi deservită de un sistem radial sau de câteva staţii de injecţie.
Ţinând cont de aceste principii, inginerul trebuie să calculeze dimensiunile
conductei şi costurile pentru fiecare sistem care pare fezabil. Această metodă de
încercare-eroare constă în calcularea căderii totale de presiune într-un sistem dat
cunoscând dimensiunea de conductă. Dacă căderea de presiune este excesivă sau
depăşeşte 690 kPa, respectiv 10 % din presiunea maximă din sistem, atunci
dimensiunea (dimensiunile) conductei este (sunt) mărite şi procesul se repetă.
Căderile de presiune pot fi calculate cu ecuaţia lui Darcy (Fanning) folosind factorul
de frecare a lui Moody, f:

p  0, 000216  f  L  w  qw2 / d 5 (6.3)

unde: p este căderea de presiune, psi (kPa);

5
 f - factorul de frecare a lui Moody;
L - lungimea conductei, ft (m);
w - densitatea apei, lbm/ft3 (kg/m3);
qw - debitul de curgere al apei, gal/min (m3/min);
d - diametrul interior al conductei, in (cm).
Altă ecuaţie pentru calculul căderii de presiune în timpul curgerii apei într-o
conductă este formula empirică Hazen-Williams:

v  1,32  C  r 0,63   Hf / L 
0,54
(6.4)

unde: v este viteza apei în conductă, ft/s (m/s);

C - constanta lui Hazen-Williams;
r - raza hidraulică, in (cm);
Hf – lungimea de frecare, ft (m)
care poate fi aranjată după cum urmează:

p  L  qw / 15,1889  C  d 2,63  

1/ 0,54
 0, 4331  h
(6.5)

unde: L este lungimea conductei, ft (m);

qw - debitul de apă:
h - schimbarea de elevaţie a conductei, ft (m).
Lucrări recente arată că, pentru conducte de oţel moderne, un coeficient de 140
este mult mai corect decât valoarea tradiţională de 100, care va conduce la un
proiect mult mai conservativ. Când utilizează formula Hazen-Williams, inginerul
trebuie să estimeze dimensiunile pompei şi conductei cu ambele valori ale
coeficientului. Această estimare va determina consecinţe economice de folosire a
proiectului mult mai conservative şi va permite inginerului să facă o alegere potrivită
a echipamentului. Cele mai multe companii au programe disponibile pe computerele
lor pentru soluţionarea căderilor de presiune din conducte. Inginerul este sfătuit să
folosească aceste programe pentru a obţine mai rapid soluţia în cazul acestor
proceduri de încercare şi eroare.
În cele mai multe cazuri, calculul numai a unuia sau a două tronsoane de
curgere va da inginerului o soluţie pentru căderea de presiune maximă. Chiar în
sistemele complexe, numai câteva tronsoane de curgere analizate garantează
obţinerea căderii de presiune maximă. Evident, inginerul trebuie să caute soluţia

6
pentru lungimea cea mai mare de conductă, de la pompă la capul de injecţie, la
debitul maxim de curgere. Frecvent, aceasta poate fi făcută prin cercetarea datelor
disponibile. Odată ce dimensionarea conductei potrivite satisface criteriul căderii de
presiune, pentru acest segment, pentru restul sistemului calculele pot fi rapid
efectuate şi de către inginerul de injecţie. Inginerul este atenţionat a schimba
dimensiunile conductei la sau aproape de sonde pe cât de posibil.
Odată ce căderile de presiune acceptate sunt calculate pentru o gamă dată de
dimensiuni ale conductei într-un sistem de injecţie, viteza de curgere a apei ar trebui
calculată. Viteza apei într-o conductă este egală cu debitul împărţit la aria de
secţiune a conductei. Pentru conducta circulară avem:

qw q q
v  w 2  0, 408  w2
A 遬 r d (6.6)

unde v este viteza apei în conductă. Viteza maximă permisă într-un sistem de
conducte de oţel ales nu trebuie să depăşească 2,4 m/s. Viteza de 3 m/s a fost citată
ca accelerând coroziunea/eroziunea conductelor de oţel. O viteză minimă de circa
0,9 m/s este recomandată pentru a menţine conducta curată.
Când toate sistemele fezabile au fost cuantificate în termeni de cost, poate fi
făcută cea mai economică alegere. Factorii de cost care trebuie pentru inginerul de
injecţie sunt disponibili de la instalaţiile recente, supervizorii de producţie locali, alţi
ingineri sau comercianţi. Chiar dacă aceştia pot să nu fie de calitatea necesară
pentru proiectul respectiv, astfel de estimări pot permite alegerea sistemului cu cost
cel mai redus.
6.2.3 Protecţia coroziunii în conductele de injecţie
Cele mai multe procese de injecţie de apă sunt proiectate pentru a asigura
controlul coroziunii în conductele de injecţie a apei prin acoperirea conductei cu un
strat protector intern sau utilizarea unei conducte din plastic sau fibră de sticlă
armată. Învelişurile interne sunt de obicei, din plastic sau sunt cementate.
Conductele cu diametru mare sunt de obicei, cementate din cauza costului scăzut.
Materialele plastice de căptuşire disponibile includ epoxipudre, răşini fenolice,
novolac crezol epoxi şi epoxi de uretan modificat. Starea în căptuşirile de plastic se
schimba continuu. Inginerul de injecţie ar trebui să se consulte cu specialiştii din
acest domeniu înainte de alegerea unui înveliş. O importanţă deosebită a grijii care
trebuie exercitată când manipulăm conducta cu înveliş intern, în particular conducta

7
cementată, este prevenirea avariei învelişului în timpul transportului şi instalării. Din
cauza potenţialului de alterare a formaţiei, cauzat de particulele de cement desprinse
în apa de injecţie, conducta cementată nu este recomandată când permeabilitatea
zăcământului este mică.
Pentru a menţine integritatea învelişului trebuie aleasă o metodă
corespunzătoare de îmbinare a conductei. Dacă este necesar, alţi operatori cu
experienţă în învelişuri pot fi consultaţi.
Există procese de injecţie unde se folosesc numai conducte de oţel inoxidabil şi
unde nici o altă protecţie anticorosivă în afară de cea chimică cu inhibitori de
coroziune nu se utilizează. Dacă apa care curge prin conducte nu este corosivă sau
numai puţin corosivă, sau dacă injecţia este programată să dureze o perioadă scurtă
de timp, din considerente economice se utilizează conducte din oţel obişnuit, mai
puţin scumpe. Când se pune problema dacă conductele de oţel ar trebui utilizate,
uneori operatorii de injecţie folosesc aceste conducte, anticipând înlocuirea posibilă a
unor tronsoane sau chiar în întregime a conductelor în următorii ani ai injecţiei.
Această practică nu este recomandată în cele mai multe cazuri, datorită costului
ridicat pentru remedierea defecţiunilor şi a înfundării sondelor cauzate de produşii de
coroziune. Câteva injecţii au fost abandonate mai devreme din cauza costului ridicat
al conductei înlocuite sau a altui echipament corodat. Dacă există o oarecare
îndoială despre gradul de coroziune care poate fi atins în viitor, decizia corectă este
de a proteja sistemul prin tratarea apei cu inhibitori chimici de coroziune, realizarea
unor învelişuri protectoare sau alegerea unui material corespunzător.
În cazul conductelor din fibră de sticlă sau materiale plastice se recomandă ca
acestea să fie protejate de razele directe ale soarelui. De aceea, ar trebui să fie
vopsite sau îngropate, dacă nu au un înveliş protector eficient furnizat de către
fabricant. Pentru presiuni estimate ridicate, acest tip de conductă este mult mai
scump decât conducta din oţel protejată prin acoperiri, dar poate fi cea mai potrivită
alegere în cazul apelor puternic corosive. Din cauza potenţialului catastrofic al
conductei din fibră de sticlă sau materiale plastice se impune pentru aceasta
protecţia fizică, pentru a preveni accesul personalului sau animalelor unde astfel de
conducte cu presiune ridicată sunt situate deasupra pământului.
Învelişurile externe şi înfăşurarea conductei sunt necesare unde conducta de
oţel este amplasată într-un mediu corosiv. Condiţiile de sol umed sau prezenţa
gropilor cu apă sărată sau noroi pot crea condiţii de cauzare a coroziunii externe. De

8
obicei, conductele de oţel îngropate sunt învelite extern cu asfalt cald sau gudroane.
De obicei, aceste învelişuri sunt izolate cu benzi de fibră de sticlă sau pâslă. Variate
tipuri de benzi în spirală sunt folosite pentru a izola conducta. Protecţia catodică cu
curenţi induşi sau cu bare de anod de sacrificiu este în mod normal o metodă
economică de protecţie împotriva coroziunii şi va ajuta la prevenirea defecţiunilor
datorate coroziunii conductelor de oţel îngropate.
6.3. Sonde
6.3.1 Echipamentul de la gura sondei
În general, echipamentul de la gura sondei, ca de pildă capul de coloană şi
robineţii, este acelaşi pentru sondele de injecţie a apei ca şi pentru alte sonde.
Capetele de coloană ar trebui furnizate cu una sau două braţe de ieşire, din care cel
puţin unul ar trebui echipat cu o supapă. Dacă inginerul nu are altă informaţie, atunci
capetele de coloană trebuie folosite de aproape toate sondele de exploatare va fi
mult mai potrivit pentru serviciul de injecţie, cu toate că, controlul coroziunii poate fi
cerut.
Capul de tubing şi configuraţiile armăturii capului de erupţie trebuie ţinute la fel
de simplu, este practic. Capetele de tubing trebuie să aibă cel puţin o parte de ieşire,
echipat cu o valvă pentru a permite teste pentru integritatea armăturii, neetanşeităţile
tubingului-packerului, sau alte cerinţe reglatorii. Agăţătoarele de tubing pot fi de tipul
slip sau tipul înşurubat. Tipul de agăţător slip poate fi montat cu 2 ft (0,6 in)
aproximativ pragul tubingului mai sus de flanşa capului de tubing şi cu un ventil
principal înşurubat în faţă. Orificiul de la capul de erupţie (supapă teu sau oricare)
este atunci ataşat la robinetul principal şi linia de injecţie conduce prin el în sus. O
supapă de reţinere dimensionată potrivit ar trebui instalată în conductă aproape de
supapa wing pentru a preveni curgerea în înapoi din sonda în urma unei conducte
rupte, închiderea sistemului sau întâmplări similare. Fig. 6.2 arată un proiect de cap
de erupţie tipic, dar orice număr de variaţii sunt posibile şi virtual, toate lucrează
satisfăcător. Mai mulţi fabricanţi fac asamblări de capete de erupţie complete pentru
injecţie, incluzând ventil principal, teu de curgere cu cap, duza asamblată şi supapa
cu wing. Frecvent, acest tip de echipament este o alegere bună şi simplă pentru un
cap de erupţie de injecţie. Întotdeauna inginerul trebuie să dea pentru proba
adecvată şi tap pressure şi temperatura sondelor de lângă capul de erupţie. Capul de
erupţie şi supapele asociate ar trebui proiectate pentru evaluarea presiunii
corespunzătoare. Teurile de curgere, niplurile şi ventilul principal ar trebui să fie cu

9
un diametru interior minim de 2 in (5 cm) când controalele de carotaj sunt anticipate.
Dacă carotajul se va întâmpla frecvent, un robinet cu bilă instalat în vârful teului de
curgere va uşura operaţiile.
Echipamentul de control este simplu în cele mai multe sonde de injecţie a apei.
Un contor cu totalizator şi bobină cu reactanţă pozitivă sunt frecvent, toate cerute. În
câteva cazuri, sonda este permisă a musca presiunea conductei şi injectează pe cât
de mult posibil, apă. În astfel de cazuri nici robinetul cu pană nu este folosit.
Supapele de reglare a debitului pot fi de asemenea, folosite cu sau fără elemente de
acţionare şi senzori pentru a regla debitele sau presiunile automat. Chiar dacă multe
sisteme complexe au fost folosite, ca de pildă un sistem mecanizat - solar care
sesizează presiunea de la talpa sondei şi reglează o supapă de reglaj pentru a tine
de aproape 50 psi (344 kPa) sub presiunea de fisurare. Mai multe sisteme complexe
sunt discutate suplimentar în capitolul 8. Tot echipamentul de control şi capul de
erupţie trebuie să fie proiectat din materiale rezistente pentru serviciu. Pentru
referinţă NACE a publicat o practică recomandată în alegerea de materiale pentru
injecţia apei. Capetele de erupţie pot fi făcute din oţel carbon şi înveliş plastic intern
pentru protecţia corozivă. Alternativ, ansamblul capului de erupţie de injecţie poate fi
făcut din materiale rezistente la coroziune ca de pildă bronz, Al sau oţel inoxidabil.
Duza sau supapa de reglare a debitului trebuie să fie rezistentă la coroziune şi
eroziune, cu oţel inoxidabil, crom sau carbid folosit ca cerinţă – tabelul 6.3 (20) dă o
scurtă descriere, caracterizând metale diferite pentru aceste propuneri.
Domeniile iarnă-rece pot cere o atenţie specială în proiectarea conductei şi a
capului de erupţie. Conductele trebuie să fie îngropate sub crusta îngheţată care
poate fi la o adâncime de la 4 la 5 ft (1,2 la 1,5 m) sau mai mult în nordul USA. În
regiunile arctice, unde îngheţul permanent se extinde la mai mult de 1000 ft (305 m),
conductele ar trebui să fie înălţate şi izolate. Atâta timp cât un debit rezonabil este
menţinut, capetele de erupţie şi liniile supraterane nu vor îngheţa. Depinzând de
lungimea şi severitatea timpului rece aşteptat, sistemele de protecţie împotriva
îngheţului, pot sau nu pot fi cerute. Dacă electricitatea este disponibilă, instalarea
unui încălzitor de cap de erupţie sub izolaţie poate fi o precauţie înţeleaptă împotriva
îngheţului. Sisteme de pompe multiple şi staţiile de injecţie interconectate care permit
injecţia continuă la debite reduse când defectele pompei există, pot fi o altă soluţie
viabilă. Din cauză că fiecare injecţie este diferită, inginerul de injecţie trebuie să
evalueze cerinţa şi pentru costul sistemelor de protecţie împotriva îngheţului,

10
alternativa de la un caz la altul de bază. În climatele reci, o practică de proiectare
bună este a furniza means a colecta conductele într-o posibilitate de timp de oprire
relativ lung.
Controlul ingineresc al unei cerinţe de injecţie, care injectează apa este
măsurat. De obicei, contorizarea este făcută la instalaţia unde apa este presurizată şi
la sondele de injecţie a apei individuale. Discuţie suplimentara despre măsurarea la
instalaţie este inclusă în capitolul 8.
La sondele de injecţie, individuale, contoarele PD sunt frecvent, alese pentru a
furniza informaţiile despre debitele de injecţie de la sondele individuale. Aceste
contoare pot fi citite manual sau impulsul contorizat poate fi citit şi transmis informaţia
la o locaţie centrală. Mai recent, contoarele turbină au început să devină o folosinţă
obişnuită şi contoarele turbionare au fost instalate în câteva cazuri. Aceste contoare
au avantajul de manipulare a unei game largi de debite pentru orice dimensiune
dată. Cu echipamentul de citit potrivit instalat sau disponibil, aceste contoare vor
furniza informaţie debitului instantaneu, care facilitează regimul testelor variate de
presiune-debit. În timp ce ele sunt cu mult mai costisitoare, contoarele turbină au mai
multă acurateţe şi montare mai bună cu sisteme automate decât contoarele PD. În
alegerea tipurilor de contor, inginerul trebuie să cântărească atent cerinţa pentru
exactitate contra costului. Un proiectant nu trebuie să specifice măsurarea exactă
extremă (0,1 %) şi repetabilitatea când astfel de exactitate nu este justificată prin
necesităţile injecţiei din cauză că această practică creează costuri nenecesare.
Uneori, contoarele pentru sondele de injecţie individuale sunt grupate la un manifold
de evacuarea injecţiei pentru sisteme, cu conducte individuale la sonde.
6.3.2 Echipamentul de la talpa sondei
Materialul tubular pentru sondele de injecţie este în general, oţel carbon fără
filet, oţel carbon cu înveliş de plastic intern (IPC) sau tubing FRP. Aceleaşi limite şi
precauţii se cer, ca de pildă, acest tubing se discută în secvenţa 6.2.3. Cel mai folosit
tubing în injecţia de apă este probabil făcut din oţel IPC. Legat cu un program
inhibitor de coroziune chimică, tubingul din carbon IPC va da de obicei, o viaţă de
lucru adecvată. În injecţiile cu corozivitate scăzută, tubingul din oţel fără filet poate fi
cel mai economic. De obicei, tubingul FRP se foloseşte numai pentru medii foarte
corozive. Inginerul de injecţie trebuie să evalueze din nou condiţiile unei curgeri
specifice pentru a determina care este cel mai economic material.

11
 Ca o lege generală, cel mai simplu ansamblu de la talpa sondei este superior
acestuia. În cele mai multe cazuri, sonda de injecţie necesită să fie echipată numai
cu o coloana de extracţie şi packer. Fixând un packer la 100 - 150 ft (30 – 46 m) mai
sus de prima perforatură va face înregistrarea uşoară deoarece aceasta permite
fixarea şi în plus, montarea exactă “collar” şi turbulenţă mai puţină şi canale
amplasate ajutătoare în fundul conductei. Oricum, normele locale sau naţionale pot
dicta adâncimea de fixare a packerului. Uneori packerele multiple şi coloanele de
extracţie sunt folosite pentru a furniza controlul injecţiei în mai multe zone distincte.
Forţele şi greutăţile asociate cu ansamblurile packer-tubing au fost adresate în mai
multe articole şi nu vor fi discutate în această monografie. Calculele atente de fixare
a forţelor sau forţele de la schimbările termice şi de presiune rezultate de la pornirea
sau oprirea injecţiei trebuie pentru a garanta ca tubingul nu este avariat.
În sondele cu tubing de oţel, ansamblul din gama de fund de injecţie, poate fi
frecvent, folosit simplu, ieftin, packere recuperabile de întindere, în particular la
sondele de mică adâncime. În cazurile unde packerele multiple sunt cerute,
combinaţiile de packere permanente sau recuperabile, hidraulice sau mecanice pot fi
folosite. În pregătirile sondei complexe, inginerul de injecţie trebuie să obţină
recomandările de ansamblu de fund de la consultanţii din afară sau din interior cu
expertiza în acest domeniu.
Pentru sondele cu tubing FRP, alegerea packerului devine mult limitată.
Tehnologia în fabricarea tubingului FRP este îmbunătăţită constant, dar actual,
tubingul FRP este limitat la aproape 10000 ft (3050 m) adâncime. Greutatea coloanei
de exploatare (tipic de aproape 1-3 de oţel) şi rezistenţa, în particular la sondele de
mică adâncime, sunt de asemenea mici pentru a folosi packere mecanice. Frecvent,
evaluarea presiunii va înlătura folosirea packerelor hidraulice. În general, packerele
permanente cu un ansamblu de etanşare, montat la talpa sondei la tubingul FRP
constituie cea mai bună alegere.
Spaţiul inelar dintre coloana de tubing din sonda de injecţie ar trebui să fie
protejat prin umplerea cu fluid de packer necoroziv. Acest fluid poate fi petrol sau apă
şi este de obicei, tratat cu chimicale inhibitoare corozive şi un biocid. Când se cere
un purjator de oxigen sau alte chimicale pot de asemenea, să fie adăugate în fluidul
de packer. Acest fluid ar trebui circulat prin spaţiul inelar pentru a dezlocui toate
lichidele de forare înainte ca packerul sau ansamblul etanşat al packerului să fie
montat.

12
 Nomenclatura
C - coeficientul lui Hszen-Williams;
d - diametrul interior al conductei, în [cm];
E - modulul de elasticitate = 30x10 pentru conducta de oţel carbon;
f - factorul de frecare Moody;
fp = 4xFp pulsaţie/sec;
Fp - frecvenţa de pulsaţie maximă, puls/sec;
h - schimbarea de elevaţie a conductei, ft (m);
Hf - înălţimea de frecare, ft [m];
I - momentul de inerţie, în 4 [cm4],
L - lungimea conductei, ft [m];
n - numărul de pistoane ale pompei;
Np - numărul de pompe la manifold;
N - viteza pompei, rot/min;
p - căderea de presiune, psi [kPa];
qw - debitul de apă, gal/min [m3/min];
r - raza hidraulică, in [cm];
v - viteza, ft/sec [m/s];
W - greutatea conductei, lbm/ft [Kg/m];
Exploatarea sondei şi practici de injecţie
7.1 Introducere
Acest capitol dezbate schimbările necesare în sonde pentru a îmbunătăţi şi
converti un zăcământ de la exploatarea primară la un procedeu de receptivitate a
injecţiei. Consolidarea, considerarea echipamentului de suprafaţă şi schimbările
funcţionale sunt dezbătute în capitolul 8.

7.2 Sondele de injecţie

Sondele de injecţie pot fi ori, convertite de la sondele de exploatare, ori forate
special ca sonde de injecţie. Astfel de factori ca modelul de injecţie, condiţia sondei,
modelul sondei de exploatare primară şi intervalul (discuţia) şi etapă dezvoltării
primare vor determina, cum multe sonde sunt forate sau convertite. Capitolele 3 şi 6
acoperă forarea de noi sonde de injecţie. Conversia sondelor de exploatare
existente la cele de injecţie necesită o analiză atentă a sondelor disponibile.
Presupunând că există, modelul de sondă şi intervalul permite folosirea acestor

13
sonde ca injectori, fiecare sondă trebuie să fie studiată pentru eficienţa economică. În
câteva cazuri, costul de obţinere a unei sonde adecvate de injecţie prin conversie
poate fi mult mai mare decât forarea uneia noi. Condiţia de existenţă a sondei este
de obicei, un factor determinant.
Tentaţia de a converti sondele productive cu capacitate scăzută sau sondele
marginale poate fi puternică la injecţia cu apă cu obiectivul minimalizării pierderilor de
producţie de ţiţei, oricum, productivitatea scăzută poate fi rezultatul unei exploatări
net scăzute sau valori de permeabilitate care, de asemenea, va cauza o injectivitate
scăzută. Frecvent, este mult mai economic să ai timp de răspuns scurt pentru
injecţie.

7.2.1 Regimul mecanic

Primul pas în evaluarea sondelor, pentru rezistenţa lor ca injectori este de a
examina condiţia mecanică de sonde forate. Inginerul trebuie să verifice estimările
presiunii, materialele şi dimensionarea capului de erupţie. În general, capul coloanei
de exploatare instalat la o sondă de producţie va fi adecvat, dar adesea capul de
tubing, robinetele principale şi alte piese ale capului de erupţie va necesită înlocuirea
pentru a satisface necesităţile de presiune viitoare. Sec. 6.3.1 se aplică la cazul unde
toate sau o piesă a capului de erupţie este nerezistentă pentru uzurile injecţiei.
Inginerul de injecţie, de obicei va căuta ce este necesar pentru a înlocui tubingul de
la talpa sondei şi accesoriile cu un ansamblu mult mai potrivit pentru serviciul injecţiei
(sec. 6.2). Un tubing de injecţie folosit obişnuit din oţel cu strat interior din plastic, nu
este normal folosit pentru sondele de producţie. De aici, coloana de extracţie este de
asemenea, schimbată. Proiectul ansamblului packer şi tubing trebuie să urmărească
principiile conturate în capitolul 6.
De asemenea, inginerul de injecţie trebuie să verifice condiţia coloanei a
sondei. Dacă scurgerile prin coloană sau lipsurile sunt prezente în interiorul
domeniului zăcământului, sondele trebuie să devine sub cercetare atentă. Coloanele
de inspectare a coloanei pot fi cast-effective şi potrivit pentru a determina
dimensiunea problemei. Raporturile de cimentare şi ale coloanei tubate ar trebui
analizate şi calculele făcute cu uşurinţă pentru a garanta o rezistenţă adecvată şi
izolare pentru siguranţa injecţiei şi capacitate de udare cu norme. Inginerii de foraj
sau consultanţii pot ajuta cu calcule. Este de o importanţă particulară de a garanta că
integritatea coloanei de tubaj va fi menţinută în condiţia în care defectarea packerului

14
sau tubingului care permite presiunii de injecţie să fie aplicată la coloana de tubaj.
Sec. 3.3.3. dezbate alte aspecte ale coloanei şi probleme de cimentare mult mai
delicate.
În câteva cazuri, sondele de exploatare vor cere resăparea, instalaţii liner sau
alte îmbunătăţiri mecanice ca săpoată fi injectori reuşiţi. Inginerul de injecţie trebuie
să consulte personalul cu experienţă în foraj pentru proceduri şi costuri estimând
determinarea celei mai economice alegeri a regimului sondei pentru injecţie. În multe
cazuri, o combinaţie de proceduri poate fi cea mai bună. În Unit Townlot Wilmington,
9 sonde noi vor fi forate pentru injecţie, 17 sonde noi vor fi reforate şi 34 sunt
convertite. Câteva din sondele convertite necesită noi linere instalate. Aceasta
injecţie este un bun exemplu de evaluare a injecţiei dorite a sondelor individuale
pentru a determina cea mai economică procedură.

7.2.2 Regimul de zăcământ

Un al doilea domeniu în care inginerul de injecţie trebuie să ia în consideraţie
convertirea sondelor de exploatare în sonde de injecţie este regimul de wellbore
aproape de intervalul de exploatare al zăcământului.
În câteva cazuri, existenţa perforaţiilor sondei nu poate permite injectarea la
debite dorite în intervalele alese. Această condiţie de receptivitate poate fi frecvent
refăcută prin reperforări, stimulări, cimentări sub presiune sau alte metode de
controlare a profilului injecţiei. Figura 7.1 arată o sondă de exploatare tipică, care
poate prezenta probleme când va fi convertită în sondă de injecţie. Spre exemplu,
dacă se doreşte să se injecteze numai în zona A (presupunând că cimentarea în
jurul coloanei este bună) atunci fixarea unui dop-punte cu ciment în vârf sau a unui
dop de ciment peste zona B poate realiza scopul. Dimpotrivă, dacă numai zona B
trebuie să primească apa injectată, atunci fixarea unui dop între zone şi cimentări
sub presiune a perforaturilor superioare pot fi cea mai bună soluţie. Aceasta poate fi
urmată de frezarea dopului sub baza intervalului de injecţie dorit cu packerul de
injecţie între zonele A şi B. Fixând packerul la acest nivel fără comprimarea
perforaturilor superioare, în general va fi nesatisfăcătoare din cauza încălcării
probabile a integrităţii coloanei de tubaj cerută de normele USSJC (cap. 10).
Dacă mai multe zone de injecţie sunt planificate într-o sondă, stimulările
selective sau reperforările de injecţie a apei dorită. Coloane de extracţie multiple, de
asemenea, pot permite controlul acolo unde apa a fost injectată, dar sunt scumpe şi

15
frecvent duce la probleme de funcţionare în gaura de sondă. Ghauri discută folosirea
acestor tehnici în zăcământul Wasson din Vestul Texasului. Coloane de extracţie
duale au fost găsite a fi nesatisfăcătoare, dar mai multe stimulări sau tehnici
colmatoare (fronare) sau ambele sunt reuşite. Tratamentele cu acid au fost folosite şi
vechile perforaturi au fost găsite pentru a cere aproape 1,5 on atât vol de acid pe
picior ca noile perforaturi să dea rezultate bune. În câteva cazuri, tratamentele de
fisurare au fost tehnici de stimulare acceptabile dar ele necesită un control foarte
atent. Riscul de fisurare a zonei sau atragerea petrolului aproape de sonda de
injecţie trebuie să fie cântărită contra performanţei de spălare superioară realizată de
o stimulare reuşită.
O problemă, uneori întâlnită când se converteşte o sondă de producţie este
injectivitatea redusă rezultată din efectele permeabilităţii relative. O oarecare
îmbunătăţire va fi făcută cum ar fi apa redusă de petrol la niveluri de saturaţie
reziduală în timpul primelor câteva zile de injecţie. Saturaţiile petrolului relativ ridicate
pot interfera cu debitul de apă prin acea zonă. Îndepărtarea petrolului poate creşte
injectivitatea. Reducerea suplimentară a saturaţiei în ţiţei poate fi îndeplinită de o
varietate de metode incluzând folosirea soluţiilor micelare, solvenţi intersolubili şi
surfactanţi. În zăcământul Magnus, Dymond şi Spurr au găsit că aplicarea de
surfactanţi creşte injectivitatea cu aproape 15%, dar tratamentele de fisurare sunt
stimulările cele mai economice pentru sondele amplasate la intervale mari.
O scurtă prezentare a câtorva probleme şi soluţii a convertirii sondei de
producţie în injecţie a fost prezentată. Inginerul de injecţie ar trebui să consulte
personalul ingineresc de foraj cu experienţă în proiectul de deschidere şi stimulare
pentru cazuri complexe. Companiile de servicii variate pot, de asemenea, oferi
asistenţă.

7.3 Sondele de exploatare

Echipamentul folosit pentru exploatarea primară este probabil, foarte inadecvat
pentru manipularea a volume mari, semnificative de apă produsă la nivelul răspuns
injecţiei maxim. Depinzând de coordonare în timp, echipamentul de mina poate fi
rezistent în timpul perioadelor urgente. În particular, dacă curgerea este începută
relativ devreme în timpul vieţii primare a zăcământului, erupţia artificială şi
dispozitivele de prelucrare pot fi capabile să întreţină producţia cel puţin câtva timp
înaintea răspunsului complet (total). Inginerul de injecţie trebuie să folosească tehnici

16
de prezicere, ca de pildă curbe de performanţă de legătura de (afluenţă) inflaw şi
analize nodale pentru a determina debitul de producţie aşteptat pe sondă. Această
informaţie poate fi folosită atunci pentru alegerea tipului de erupţie artificială şi a
dimensiona echipamentul potrivit.

7.3.1 Liftarea artificială (erupţie artificială)

Ca o regulă generală, sondele de producţie ar trebui să tina pompat jos pe cit
de mult posibil într-o injecţie pentru a minimiza contra presiunea de la sandface
rezervorului. O regulă empirică este de a păstra presiunea de exploatare în gaura de
sondă sub 10% din presiunea medie de zăcământ în acest domeniu. Inginerul de
zăcământ poate furniza informaţia prin care debitele cerute sau aşteptate pot fi
estimate printr-o per-well basis cu tehnici menţionate mai sus. Presupunând că
debitele prezise sunt foarte mari, atunci echipamentul existent poate lifta (ridica),
inginerul de injecţie trebuie să planifice (schiţeze) unităţi mari de instalare sau tipuri
diferite de ridicare. Instalarea actuală de echipament nou poate fi etapizată în ore
suplimentare ca progresele injecţiei. În câteva cazuri, coloanele de extracţie mari pot
fi cerute pentru a asigura debite de producţie ridicate.
O discuţie completă a echipamentului de erupţie artificială este în afara scopului
acestei monografi, dar urmează cel puţin liniile de bază. Pentru volume mici la medii
(crescând la câteva sute de bari pe zi) de la adâncimi de 3048 m, sistemele de
pompare cu prăjini sunt de obicei, cele mai economice pentru instalare. Pentru
volume foarte mari, gazliftul şi pompele centrifuge submersibile electrice pot fi
rezistente pentru a ridica 10000 B/zi (1590 m3/zi) sau mai mult. Debitele exacte şi
adâncimile disponibile variază cu echipamentul ales, temperaturile şi condiţiile de la
talpa sondei. Pompele hidraulice sau cu piston sau cu jet,fall în game de volume
intermediare cu înălţimea sub 10000ft(3048m).Economiile celui mai bun sistem va
depinde de mulţi factori, ca de pilda, costul şi disponibilitatea combustibilului sau
puterii, capabilitatea de serviciu local şi caracteristicile fluidului din sonda. Referatul 7
este o bună sursă pentru informaţie suplimentara despre erupţia artificială.
Tipurile variate de aparate de comanda sunt disponibile pentru tipuri variate de
erupţie artificială, în particular pentru pompe volumetrice şi centrifuge. Formele
variate ale aparatelor de comanda pumpoff permit sondelor să rămână în pompaj pe
cit de mult posibil în timp ce se minimizează sau se elimina defectul de la pompe.

17
Pentru exemplu, aparatele care îndepărtează prin pompare sunt de succes în
îmbunătăţirea pompării cu prăjini în zăcământul Mc Elroy.
Starea tehnicii în tehnologia erupţiei artificiale este în continua schimbare.
Informaţia dată aici furnizează numai linii de bază generale. Inginerul de injecţie
trebuie să consulte literatura şi persoanele cunoscătoare pentru informaţia latest cu
care va dezvolta proiectul de injecţie.

Consolidarea şi automatizarea sistemului

8.1. Introducere.
Transformarea unui zăcământ de la exploatările primare alături de unul sau mai
mulţi operatori de injecţie funcţionează alături de un singur grup, frecvent, oferind o
şansă pentru a consolida dispozitivele pentru funcţionare mult mai cost-effectiv.
Consolidarea, în general, trebuie să fie fezabil economică în special dacă
zăcământul conţine numeroase dispozitive mici. Automatizarea operaţiilor în timpul
procesului de conversie la injecţie, de asemenea, poate dovedi că este o investiţie
bună. Deciziile de a consolida sau automatiza trebuie să fie justificate economic de o
bază stand alone. De asemenea, costul acestei munci a fost inclus în investiţia
injecţiei şi justificată de către waterflood cash flow. Aceasta este o cale incorecta.
Inginerul trebuie să evalueze meritele consolidării sau automatizării independent de
economiile injecţiei.
8.2. Consolidarea instalaţiilor de exploatare.
În cele mai multe cazuri, se va proiecta injecţia pentru exploatarea unui
zăcământ matur, inferior unui mecanism depletat primar. Frecvent, mai mulţi
operatori independenţi vor exploată părţi diferite ale zăcământului, rezultând un
număr de instalaţii de producţie mic. Presupunând că injecţia este o operaţie unitizet
sau cooperative(vezi cap.11),o oportunitate există de a optimiza numărul de
dispozitive pentru o operaţie mult mai eficientă. La unitatea Wilmington Townlot,
inginerii au proiectat un sistem care centralizează 360 de baterii şi mai mult de 300
de şantiere în numai 33 de staţii centrale şi un dispozitiv de tratare centrală. Cu toate
că nu a fost inclusă în instalaţia de injecţie, un operator consolidează câte 913 sonde
şi 93 de dispozitive închiriate în zăcământul Eeast Texas într-o singura instalaţie şi
salvează sume importante ale costurilor de funcţionare din închiriere.
8.2.1. Existenţa instalaţiilor.

18
 Inginerul de injecţie trebuie să controleze existenţa instalaţiilor de pe zăcământ
pentru a evalua economiile potenţiale din reamplasare sau abandonare. Controlul
poate include considerarea :
1) înlocuiri ale echipamentului uzat ineficient şi costului ridicat;
2) schimbarea echipamentului dimensionat inadecvat;
3) reamplasarea de dispozitive pentru obţinerea eficienţelor de funcţionare
care pot include mai puţin cerinţa de man power, mai puţin întreţinerea drumurilor şi
conductelor şi distribuţie mai bună a combustibilului sau electricităţii;
4) condiţiile de lucru în siguranţă;
5) mai puţina deteriorare a mediului;
6) selecţionarea superioară a instalaţiilor de injecţie;
7) colectarea şi tratarea apei extrasă simplă.
8.2.2.Consolidarea.
Înlocuirea echipamentului uzat şi ineficient şi costul de funcţionare ridicat este
în general asociat cu înlocuirea echipamentului de dimensiune inadecvată. Normal, o
injecţie produce volume mari de lichid decât epuizarea primară. De aici,
echipamentul disponibil este frecvent prea mic pentru volumele de injecţie aşteptate.
Instalaţiile de producţie pot fi centralizate prin mutarea numeroaselor bazine mici de
producţie care sunt disponibile la o locaţie centrală. Oricum, de obicei această
procedură rezultă dintr-o operaţie costisitoare şi ineficienţă care necesită un control
substanţial şi întreţinere. La zăcământul North Coles Levee din California, o
încercare a fost făcută prin folosirea separatoarelor verticale mici existente şi la fel
manifoldurile mici şi rezervoarele pentru a manipula producţia de injecţie de la 8 la 10
baterii. Costurile de reparaţie şi de întreţinere vor fi uşor de găsit ca sunt excesive, ca
de pilda costul extracţiei apei produse la staţia centrală de tratare apă. Trei staţii de
curgere se vor instala cu sisteme manifold automatizate noi şi separatoare orizontale
cu diametru mare. Un nou sistem de colectare a apei de la aceste staţii a fost de
asemenea, instalat. Economiile rezultate au fost mai mult decât adecvate pentru a
justifica investiţia. De asemenea, dimensionarea conductei de evacuare poate fi
evaluată de inginer. În exemplul citat mai sus, înlocuirea conductelor de la 2 la 3 in
(5,1 –7,6 cm) cu conducte de 6 – 8 in (15,2 - 20,3 cm) a fost găsită a fi complet
explicabilă.
Reamplasarea instalaţiilor trebuie să fie examinată în timpul proiectării injecţiei.
Minimizând numărul de instalaţii şi locaţia lor la un sistem utilitar şi drum well-plannet

19
se poate reduce costurile de funcţionare substanţial. Personalul fewer va fi cerut
pentru funcţionare şi întreţinere şi contorizarea utilităţii centralizate poate reduce
cheltuielile. De asemenea, reamplasarea poate ajuta la adaptarea producţiei de la
dispozitivele de injecţie. Cum s-a discutat în cap. 6, instalaţiile şi conductele de
injecţie trebuie să fie construite pentru a minimiza investiţia iniţială şi costurile de
funcţionare. Centralizând instalaţiile de producţie la aceleaşi locaţii ca instalaţii de
injecţii, frecvent este cost-effectiv. De asemenea, acest aranjament simplifică
colectarea apei produse şi minimizează tratarea unei astfel de ape.
Cum s-a menţionat în discuţia despre distribuţia injecţiei de apă în cap.6,este
cel mai economic să se colecteze producţia în staţii satelit şi atunci transferarea
fluidelor la o baterie de procesare centrală se face printr-o conducta grup. Măsurarea
se poate realiza chiar la staţiile satelit sau printr-o conducta de măsurare la baterie
centrală cu un separator de măsurare. Aceasta instalaţie este similara sistemelor
conducta magistrală şi radial pentru injecţia de apă, discutate în cap.6.
La verificarea dispozitivelor existente, de asemenea, inginerul trebuie să
considere siguranţa personalului, echipamentului şi mediului. Introducerea de volum
mare de apă tratată şi presiunea maximă a apei în injecţie va produce, probabil,
multe condiţii riscante. Unele deficienţe din dispozitivele existente pot fi remediate în
proiectarea injecţiei de apă. Costurile echipamentului retrofitting care da protecţia
adecvată împrumuta justificarea economica suplimentara pentru consolidarea şi
îmbunătăţirea ofertelor.
În timp ce inginerul de injecţie trebuie să considere atent folosirea a tot
echipamentului nohand care este rezistent, zăcămintele vechi, de obicei, vor justifica
o sumă substanţială a consolidării, reînlocuirii,reamplasării şi îmbunătăţirii sistemelor
de producţie pentru a utiliza o lume de injecţii efective. În astfel de zăcăminte ca
Kuparuk din nordul Slope din Alaska unde proiectul de dezvoltare original include
instalaţie de injecţie, acest efort nu este necesar. Cel mai obişnuit caz care există
este utilizarea unui zăcământ vechi pentru injecţie, deci în general inginerul va cere
să evalueze consolidarea instalaţiei de producţie.
8.3. Automatizarea.
Automatizarea instalaţiei de producţie este discutată într-un număr de articole
tehnice. Acest domeniu, continuu în schimbare al ingineriei de producţie va justifica
un singur volum. Această monografie nu discută acest domeniu al tehnologiei în
profunzime. Inginerul este sfătuit să consulte literatura şi experţii în automatizarea

20
dispozitivelor de producţie. Automatizarea dispozitivelor de injecţie a apei şi
tratament este acoperită în Sec. 8.3.2.
8.3.1. Concepte.
În articolul excelent al lui Harrison, acesta defineşte automatizarea ca “un
sistem maşină cu măsurare, control direct şi conexiune inversă ce va permite
funcţionarea cu randament optim”. Un element cheie în aceasta definiţie este
conexiunea inversă. Fără un circuit de reacţie care să conducă funcţia de control
exercitată, sistemul nu va funcţiona eficient în condiţiile inferioare de schimbare.
Inima oricărui sistem de automatizare este o maşina inteligentă care primeşte
informaţia de la un mecanism cu reacţie inversă şi direcţionează acţiunea. Aceste
dispozitive, în general sunt computere cu micro procesoare în gama de la mic la
mare, computere tip cuplu-maestru. De asemenea, programele softwere sunt de la
simplu la foarte complex. Diferenţele majore sunt numărul de intrări - ieşiri şi
dificultatea deciziilor care trebuie făcute.
Dacă un computer este inima sau creierul unui sistem automatizat, atunci ochii
sistemului, urechile şi degetele sunt dispozitivele de ieşire. Acestea sunt două
categorii majore: aparate de control şi de detectat. Exemple de traductor de
proximitate include:
1) instrumente de detectare a temperaturii (termometre şi termocuple);
2) instrumente de detectare a presiunii (tuburi Bourdon şi traductoare);
3) aparate de măsurare a debitului (turbine, orificii şi contoare turbionare);
4) instrumente de măsurare a calităţii sau compoziţiei (contoare de turbiditate,
analizatoare de probă şi aparate de detectare a H2S);
5) instrumente de detectare a condiţiei (regulatoare de măsurare a nivelului,
monitoare de poziţie a supapei, traductoare de curgere, necurgere, întrerupătoare de
deschidere - închidere a puterii).
Această listă nu a inclus tot, dar dă câteva din cele mai obişnuite detectoare
găsite în operaţiile din schele. Virtual, orice lucru ce poate fi măsurat, poate fi inclus
într-un sistem automatizat.
A două categorie de dispozitive terminale este degetul sau mâna sistemelor,
mecanisme directe prin care funcţia de control este exercitată. Puţine exemple vor
include controlere de viteză a maşinii, întrerupătoare care rotesc echipamentul închis
sau deschis, supape, duze şi controlere de frecvenţă variabilă. Aparatele terminale
care colectează informaţia, computere care analizează informaţia şi emite comenzi,

21
şi aparate de control care realizează acţiuni pot fi combinate realizând control
automatic pentru aproape orice tip de procese. Fig. 8.1 arată un sistem simplu
constituit dintr-un micro procesor care primeşte un semnal de la contorul de debit şi
transmite un semnal la un element de mişcare al supapei, prin care strangulează
valva la un nou debit. Contorul este folosit atunci când se verifica dacă debitul corect
a curs. Sisteme mult mai complexe pot avea niveluri intermediare de control şi
măsurare. Câţiva autori cred ca fiecare nivel trebuie să fie capabil să funcţioneze ca
proprietate a lui. Morgen şi Dazier exprima filozofia ca “fiecare unitate din interiorul
unui sistem global trebuie să fie capabila să-şi controleze independent procesul
posedat”. Dacă definiţia de unitate este destul de larga aceasta este probabil o linie
bună. Principiile proiectului actual nu vor cere acest concept la fiecare aparat
terminal şi funcţie de control. Dar, dacă o unitate este considerată a fi un proces
complet care ia locul într-o piesă compacta a echipamentului, atunci practica curentă
trebuie să satisfacă filozofia ei.
Fig. 8.2 arată o schemă automatizată mult mai complexă care include un
distribuitor sonda satelit şi sistem test alimentând un dispozitiv de alimentare central.
Unitatea terminală la distanţa satelit controlează distribuţia sondelor de la un grup la
conductele test, înregistrează rezultatele testelor şi transmit aceea informaţie la o
unitate de control centrală. Cu toate că nu se vede, RTU de asemenea poate
colecta, transmite sau lua acţiunea ca o altă informaţie, temperaturile, presiunile,
pompoff status of wells sau regimul de curgere-necurgere. Informaţia curge de la
RTU la o unitate centrală şi întoarcerea poate fi terminată printr-un sistem de fibre de
sârma sau optice (hard-wired) sau se transmite cu un transmiţător radio sau cu
microunde. Fig. 8.2 arată un dispozitiv de prelucrare central, de asemenea, operat
printr-o unitate de control centrală. Ca un exemplu de funcţii care pot fi incluse în
sistemele automate, acest caz particular arată unitatea centrală monitorizând nivelul
într-un rezervor de apă şi controlând curgerea prin rezervor prin supape strangulate
la conductele de alimentare, astfel transferând apa de la rezervor pentru evacuare
sau revărsare. În lumina filozofiei atribuite lui Morgen şi Dazier, este un proiect mai
bun dacă aparatul de măsurare a nivelului va controla direct supapele în lipsa unui
semnal de la unitatea centrală.
În timp ce figura 8.2 arată un sistem mult mai complex decât figura 1,
automatizarea mai complicată este mult mai obişnuită. La zăcământul Upper Zakum,
un control supervizor şi un sistem de achiziţie a informaţiei (SCADA) permit

22
operatorului să manipuleze 500 de sonde, 100 platforme şi mai mult de 1.000.000
BOPD (159.000 m3 de petrol/zi). Acest sistem are 74RTU, transmitând la 4 unităţi
terminale principale, care transformate, sunt în comunicaţie cu o cameră de control
centrală. Aproape 36.000 de aparate terminale sunt manipulate de acest sistem
SCADA. Alte exemple ale sistemelor foarte complexe pot fi găsite în ref. 2,3,5,6,
incluzând zăcămintele Bay Prudhoe şi Wasson sau Andres.
Harrison formulează că este mult mai eficient, rapid şi uşor a instrui personalul
de exploatare expert în computer şi tehnologia comunicaţiilor decât a instrui
computerul şi experţii comunicaţiilor în tehnologia de exploatare. În timp ce, aceasta
poate fi corectă pentru operaţiile obişnuite, întreţinere, reparaţie şi reprogramarea
acestor sisteme poate fi făcută de un personal specializat cu calificare tehnică
potrivită. În unitatea zăcământului Webstar, proiectanţii decid folosirea instrumentelor
de zăcământ standarde şi controlere pentru aparatele terminale în sistemul
automatizat. Tehnica a permis folosirea maximă a talentelor şi a experienţei
personalului pregătit pe loc a opera, întreţine şi repara sistemul. Personalul calificat
acoperă funcţionarea sistemului. Inginerul trebuie să includă costurile de calificare şi
contractul de muncă specializat pentru întreţinere şi reparaţii în evaluarea economică
a sistemului automatizat.
Cum s-a menţionat anterior, inginerul de injecţie implicat în proiectarea
sistemului automatizat pentru instalaţiile de exploatare sau injecţie, trebuie să
apeleze la literatura actuală în privinţa acestui subiect, să se adreseze companiilor
comerciale care vând acest echipament şi consultanţilor experţilor din interior sau
exterior în astfel de sisteme. Orice automatizare care este intenţionată trebuie să fie
justificată economic de meritele sale separat de economiile de injecţie.
8.3.2. Sisteme de injecţie
Pentru automatizare potenţială în sistemele de injecţie cu apă sunt trei domenii
separate:
1) sisteme de colectare a apei, echipament de tratare şi sonde sursă care
produc apă;
2) instalaţii de injecţie a apei;
3) sonde de injecţie a apei.
Controlul poate fi exercitat la niveluri diferite fără aceste domenii. Toate trei
domeniile pot fi automatizate şi controlate de la un punct cu un sistem automatizat
centralizat. Alternativ, fiecare sistem sau fiecare piesă a echipamentului şi sondă pot

23
funcţiona independent sub propriul său control de proces automatizat. Fiecare
injecţie are caracteristicile sale individuale care determină gradul şi tipul de
automatizare care optimizează funcţionarea economică a injecţiei. La Bay Prudhoe,
pentru exemplu, sursa şi sistemele de tratare sunt complet automatizate de o bază
independentă. Fiecare instalaţie de injecţie şi sondele asociate sunt acţionate printr-
un control obişnuit. Oricum, fiecare sursă, instalaţie de injecţie, de tratare sau sistem
sonda de injecţie poate funcţiona independent de control local (sau în câteva cazuri
manual), dacă este necesar. La unitatea Hewitt Oklahoma inginerii au proiectat un
sistem în care sondele sursă de apă, instalaţia de pompe auxiliare şi instalaţia de
injecţie sunt conectate şi egalizează debitele pentru menţinerea presiunilor sistemului
total şi debitelor în afară limitelor. Spre exemplu, dacă presiunea conductei de
aspiraţie la pompele de injecţie scade, viteza pompei auxiliare este crescută,
furnizează mai multa apă la instalaţia de injecţie, care este la 8 mile (13 km)
depărtare. Oricum un control central de la un singur punct este exercitat peste
întregul proces. Din nou trebuie evidenţiat că fiecare sistem trebuie să fie proiectat
pentru a se adapta condiţiilor proiectului specific.

8.3.2.1.Sursa şi sisteme de tratare

Sondele sursă sunt frecvent controlate folosind aparate de închis-deschis sau
regulatoare de viteză, depinzând de tipul de ridicare artificială (dacă există) folosit în
sonde. La unitatea Hewitt, 4 sonde sursă cu pompe submersibile sunt rotite deschis
sau închis ca cerinţă în timp ce un regulator de viteză, motor conducător arborele
pompei turbina au fost folosite într-o sondă la manipularea fluctuaţiilor programate
din comanda. Ca o normă generală, acest tip de concept, furnizând o sarcină de
bază cu sonde acţionate de o bază deschis-închis şi manipulând variaţia normală cu
un sistem de viteză variabilă este un principiu de proiectare corect pentru sursă sau
alte procese de pompare. Informaţia pe care funcţia de control este bazată, poate fi
pompa auxiliară sau de injecţie cerând debitul ca măsurat prin presiune sau niveluri
din rezervor. Fundamental, debitele sursei sunt controlate prin debitele sondei de
injecţie şi limitate prin capacităţile sondei sursă. Orice sistem de control automatizat
trebuie să fie proiectat cu aceasta idee de bază în minte.
Echipamentul de tratare al apei este în general, furnizat cu sisteme de
automatizare individuale. Ele pot varia de la un sistem mecanizat la filtre cartuş şi
celule de flotaţie, la sisteme pe bază de computer complex pentru dezaerarea

24
coloanelor sau filtrelor media. În cele mai multe injecţii cu apă, aceste sisteme de
control acţionează adecvat şi nu este cerută automatizarea în plus. În astfel de
cazuri, aparatura de monitorizare şi transmitere trebuie să fie evaluată pentru a da
informaţii despre starea actuală de funcţionare. Pentru cazurile în care controlul
suplimentar este necesar, inginerul trebuie să consulte companiile care furnizează
echipamentul pentru cea mai bună cale de a satisface aceasta cerinţă şi a lega cele
două sisteme.
8.3.2.2. Instalaţii de injecţie a apei.
Sistemele automatizate din instalaţiile de injecţie a apei, normal vor fi proiectate
pentru trei scopuri majore:
1) de a furniza debitele cerute la sondele de injecţie, la presiunea necesară;
2) de a preveni avarierea echipamentului şi a personalului;
3) de a achiziţiona şi a înmagazina informaţiile.
Controlul debitului poate fi realizat prin reglarea numărului şi vitezelor pompelor
de injecţie, prin întoarcerea apei înapoi la rezervorul de aspiraţie sau la sistem, sau
de pompe centrifuge prin varierea presiunii de evacuare prin căderea de presiune
dinaintea orificiului sau supapei din avalul locului. De asemenea, combinaţiile acestor
tehnici pot fi folosite.
Reglarea numărului şi vitezei pompei, în general, costă mult mai mult pentru
investiţia iniţială în sistem. Dacă sunt folosite pompele mici multiple, costurile de
întreţinere şi funcţionare sunt ridicate. Două alte tehnici de control implică creşterea
puterii în gol şi combustibil uzat, deşi cresc costurile de funcţionare. Aceste proceduri
necesită instalarea de mai multe pompe puternice şi motoare conducătoare decât
sunt necesare pentru a furniza presiunile şi debitele cerute la capetele de injecţie.
Aceasta creşte costul iniţial şi descreşte eficienţa totală din cauza energiei pierdute.
Inginerul de injecţie trebuie să facă o comparaţie economică bazată pe alegerile
disponibile din proiectul de injecţie şi să determine cel mai bun sistem pentru
instalare.
În multe cazuri, verificările automatizate diferite şi separate au fost folosite de
sistemele de extracţie şi injecţie, sursa apă. Apa extrasă, în general, va fi manipulată
pentru a menţine viteza petrolului din zăcământ. La epuizare sursa de apă poate fi
redusă fără a afecta extragerea petrolului. Cele mai multe sisteme automatizate,
deci, vor da ca, controalele vor depăşi sistemul sursă apă. Câteva sisteme sunt
proiectate astfel încât pompele suplimentare sau capacitatea de pompare vor comuta

25
serviciul de apă ca cerinţă. Spre exemplu, un control al nivelului de la rezervorul de
apă extrasă poate fi folosit la varierea curgerii apei de la sursă la rezervorul de
aspiraţie a pompelor de injecţie. Dacă nivelul creşte, debitul sursei de apă este
redus, dând mai multă capacitate pompei la apa extrasă şi de aici reducând nivelul în
rezervor.
Indiferent de tehnica folosită, cele mai multe verificări ale instalaţiei de injecţie
folosesc informaţia de la presiunea sau debitul lor pentru a determina, cum se
verifica funcţiile. La unitatea Hewitt, presiunile de evacuare de la manifold sau
aspiraţie controlează viteza motorului pentru pompele de injecţie a sursei de apă.
Pompele de apă extrasă sunt regulatoare de viteză la care viteza de evacuare
măsurată poate fi depăşită printr-un semnal de nivel din rezervorul de apă extras. Alt
sistem de control foarte obişnuit este o supapă regulatoare sau un regulator de
viteză la motorul pompei care este reglat printr-un instrument de nivel al rezervorului
de aspiraţie.Ca o linie generală, inginerul trebuie să aleagă sistemul cel mai puţin
costisitor şi simplu de automatizare care să realizeze funcţia proiectată.

8.3.2.3 Sonde de injecţia apei

În cele mai multe injecţii cu apă, parametrul care controlează în final toate
presiunile şi debitele este suma tuturor debitelor şi presiunilor a sondelor de injecţie
necesare la realizarea acestor debite. Cele mai multe sonde de injecţie au un tip de
aparat de control, dar automatizarea este frecvent inutilă. Capitolul 6 evidenţiază
câteva metode folosite pentru controlul capului de erupţie. Astfel, aceste aparate pot
fi pe cât de simple, ca duza pozitivă care forţează curgerea printr-un orificiu fixat,
deşi restricţionează viteza. Astfel, un mecanism de control necesită schimbarea
manuală la poziţia punctului prin schimbarea dimensiunii duzei, şi de aici nu este
rezistentă pentru automatizare. Echipamentul de control care va fi descris mai jos va
fi automatizat. Cum s-a discutat mai devreme, oricum, automatizarea nu este medie,
fiecare sondă trebuie să fie conectată şi controlată de un sistem computerizat cu un
punct singur sau multiple centralizat.
Cele mai multe controale fundamentale care sunt exercitate la o sondă de
injecţie sunt reglarea presiunii şi debitului. Alte funcţii, ca de pildă alarma şi
închiderea pot fi necesare, dar controlul debitului şi presiunii sunt cele mai importante
pentru funcţionarea normală a sondei. Două tipuri de aparate de control cele mai

26
obişnuite sunt supapa de control şi duza. În sistemele automatizate, acest
echipament va avea o metodă de funcţionare directă, de obicei, servomotoarele
acţionate prin forţe hidraulice, pneumatice sau electrice. Pentru controlul debitului,
contoarele, frecvent furnizează informaţie pentru circuitul de reacţie la controlerul
care direcţionează mişcarea supapei sau duzei. Pentru controlul presiunii, un
manometru, un regulator de presiune sau un traductor de presiune vor realiza
aceasta funcţie. Duzele sunt aparate simple care au un orificiu sau gaură prin care
se realizează curgerea. Schimbând dimensiunea orificiului se permite curgerea mai
bună sau proastă, la aceeaşi cădere de presiune. Un sistem automatizat poate folosi
o duză în care dimensiunea este reglabilă. Fabricanţii de duze pot furniza inginerului
informaţii necesare despre coeficientul de duză, materiale, dimensiuni şi elemente de
acţionare. Duzele sunt obiecte normale la cădere de presiune maxime, cavitaţie,
eroziune şi coroziune, deci alegerea materialului este o particularitate importantă.
Comercianţii, magazinul şi literatura ştiinţifică şi consultanţii pot ajuta inginerul la
alegerea materialelor pentru duze şi supape de control.
Supapele de control realizează o funcţie similară duzelor reglabile. Ambele
creează un orificiu variabil pentru fluidele care se mişcă, schimbând presiunea şi
debitul în proces. Supapele şi duzele pot fi plasate la capetele de erupţie sau la
manifold. Poziţionarea ultimă face automatizarea simplă, dar necesită conducte
individuale la fiecare sondă de la manifold; un sistem radial mai exact decât unul
magistral şi lateral va fi necesar în aval de manifold. De aici, acest proiect poate
creşte lungimea totală a conductelor de injecţie. Inginerul trebuie să evalueze ambele
cazuri pentru a garanta că alegerea cea mai puţin costisitoare este făcută. Acestea
sunt trei caracteristici diferite ale supapelor de control cum se vede în figura 8.3. Alte
curbe pot fi obţinute pentru adaptarea unei aplicaţii particulare prin proiectări speciale
şi poziţionări neliniare de elemente de acţionare de supapă. În general,
caracteristicile supapei fluture şi supapei cu bilă sunt în procente egale. Robinetele
sferice şi cele cu ventil de colţ sunt disponibile cu caracteristici de deschidere rapidă,
liniare sau procente egale. De obicei, ventilele de închidere şi ventile cu scaun conic
nu sunt folosite pentru strangularea serviciului de control, cu toate că versiuni
specializate sigure a acestor valve nu au aplicaţii. Mult mai rar, astfel de ventile ca
tipurile pinchdau diafragma sunt folosite. În serviciul de injecţie, ventilele de închidere
sau cu scaun conic şi cu bilă sunt cele mai obişnuite folosite ca ventile bloc cu ventile
sferice şi cu ventile cu colţ şi robinete sferice pentru controlul ocaziilor. Un excelent

27
raport care arată diagrame şi discută aplicaţii poate fi găsit în ref. 12. Numeroase
alte articole au fost scrise despre tipuri, dimensionarea şi materialelor ale robinetelor
de control folosite în industria de petrol. Inginerul de injecţie trebuie să consulte
literatura şi alte surse de expertiză când construieşte sisteme de control a curgerii.
Combinaţia unui element de control final, ca de pildă supapa sau duza cu un
element de acţionare este sistemul care suportă automatizare. Elementele de
acţionare sunt disponibile pentru a conduce ambele cu mişcare de rotaţie şi mişcare
liniară. Forţa de conducere poate să fie electrică, hidraulică sau pneumatică.
Aparatul condus poate fi mecanic sau hidraulic. Parametrii fundamentali consideraţi
de inginer sunt tipul mişcării necesare pentru elementul de control şi momentul sau
puterea necesară pentru cursa completă peste gama dorită. Fabricanţii şi literatura
furnizează inginerului cu specificaţiile duzei sau supapei şi elementele de acţionare
disponibile, permiţând piesa pereche potrivită pentru a fi construită. Poziţionările
monitorizează mişcarea actuală a valvei şi continuă mişcarea elementului de
acţionare până ce reglarea este atinsă. Aceste instrumente trebuie considerate din
cauză că ele asigură acurateţe şi adesea răspuns de control rapid.
Altă parte esenţială a unui sistem de control automatizat pentru sondele de
injecţie este aparatura care furnizează informaţie pentru circuitul cu reacţie inversă.
Cel mai obişnuit tip este contorul, cu toate că presiunea poate fi factor reglator
necesitând traductoare, manometre sau regulatoare a fi folosite. Deoarece debitul
este un parametru de control obişnuit, contoarele vor fi discutate mai jos. Aparatele
de reglare a presiunii, sunt de obicei, în loc, ca un tip de supra - reglaj al controlului;
şi controlează dacă limitele presiunii ridicate sau scăzute sunt atinse, la fiecare
control de timp deviate la aparate de presiune.
Debitmetrele sunt de tipuri variate de construcţie, incluzând cilindree pozitive,
contoare cu diafragmă, turbine şi vârtejuri. Primele trei sunt cele mai obişnuite în
operaţiile de injecţie a apei. Contoarele PD sunt cele mai scumpe, dar nu sunt
rezistente pentru automatizare fără echipament accesoriu scump. Contoarele cu
diafragmă şi turbină, frecvent, sunt similare în costuri când echipează pentru
automatizare. Oricum, contoarele turbină au o gamă largă de măsurători pentru
dimensiunea dată şi sunt uşor de întreţinut. Folosirea contoarelor turbină în operaţia
de injecţie a apei este recomandată în cele mai multe cazuri, în particular dacă
automatizarea este contemplated.

28
 În timp ce acurateţea extremă de obicei, nu este necesară la contoarele de
sondă individuală, contoarele turbină dau o exactitate de 0,1% cu o valoare similară
pentru repetabilitate. Contoarele de orice tip ar trebui să aibă un program specific de
calibrare şi întreţinere pentru a garanta nivelul exact dorit. Contoarele principale, ale
căror măsurători pot fi comparate cu suma citirilor altor contoare, pot fi de ajutor în
monitorizarea exactităţii. Evacuările presiunii de la fiecare loc a unui contor pentru a
măsura căderile de presiune dinaintea instrumentului ajută la detectarea problemelor
necesitând reparaţie sau înlocuire. Contorul încearcă să permită testarea directă a
exactităţii contorului şi repetabilitatea poate fi justificată. În orice caz, un program de
verificare, monitorizare, calibrare şi întreţinere este necesar pentru a garanta un
sistem de contorizare funcţionare potrivită.
Părţile diferite ale unui sistem de control a unei sonde de injecţie, ca cele
descrise mai sus, pot fi aranjate într-o unitate integrată care furnizează control
potrivit. Westerman descrie un astfel de sistem care include robinete cu bilă,
servomotor electromecanic, contor-turbină, traductor marcă tensiometrică şi
microprocesor (fig. 8.4). Sistemul poate fi reglat pentru a controla debitul sau
presiunea sau ambele la o condiţie depăşită. Alt sistem automatizat suport singur a
fost dezvoltat pentru unitatea North Cowden din vestul Texasului. În acest caz, un
senzor presiunea de la talpă furnizează semnal la microprocesor, care reglează
poziţia la supapa cu bilă. Scopul a fost de a maximiza debitul de injecţie a apei de
injecţie fără a depăşi presiunea de fisurare a formaţiei. Din nou, în acest caz,
contoarele turbină şi traductoarele de presiune sunt folosite pentru achiziţionarea de
date.
Independent, sistemele integrate implică senzori de informaţie, controlere şi
elemente de control, ca cele descrise mai sus constituind cea mai obişnuită formulă
de automatizare în injecţia de apă. Cele mai complexe sisteme implică, de obicei,
mult mai multe sisteme independente decât informaţia de intrare într-un computer
centralizat care controlează setul de puncte la sondă sau manifold. Telemetria
informaţiei şi comenzile pot implica transmisia prin fibre de sârmă, optice, unde radio
sau micro - unde la un punct central. Niveluri diferite de control pot fi implicate ca de
pildă în Prudhoe Bay, cu control independent posibil la sondă, suporturi şi/sau control
posibil cu sistem SCADA de la centrul procesului de colectare sau prin operator
central la centrul de operaţii principale. Astfel de sisteme centrale, frecvent include
verificări pentru sonde, instalaţii şi sisteme sursă. Fundamentele descrise în această

29
secţiune sunt aplicabile de la sisteme largi şi complexe până la sisteme mici şi
simple. La cele menţionate înainte, inginerul de injecţie, finisează cu proiectarea
sistemului de automatizare, trebuie să se refere la sursele de informare incluzând
literatura curentă, consultanţii din afară sau din interior şi fabricanţii. O linie bună la
proiectarea acestor sisteme este un citat de Albert Einstein: ”orice trebuie făcut pe
cât de simplu, dar nu simplist”.

30
 CAPITOLUL 1
Adsorbţia

1.1 . Noţiuni introductive

Adsorbţia este operaţia de separare a unui component sau a

unui flux de componenţi dintr-un amestec gazos sau dintr-o soluţie
prin reţinerea acestora pe suprafaţa unui solid (numit adsorbant).
Fenomenul de eliminare a adsorbitului din sistemul adsorbant-adsorbit
se numeşte desorbţie şi se realizează în scopul recuperării
componentului adsorbit, dacă acesta este valoros, şi pentru
regenerarea (reactivarea) adsorbantului. Procesele de separare prin
adsorbţie au largi aplicaţii în rafinarea petrolului, în industria
petrochimică şi în industria chimică.
Aplicaţiile adsorbţiei ca metodă de separare a amestecurilor în
două sau mai multe fracţii, fiecare îmbogăţită în componentul care se
urmăreşte a fi separat, este de dată recentă. Se cunosc procesele
Arosorb [18] de recuperare a hidrocarburilor aromatice, introduse în
anii 1950, o varietate de procese utilizate în anii 1960 la separarea
parafinelor liniare de izomerii ciclici şi ramificaţi. Utilizarea acestor
metode a fost stimulată de creşterea preţului energiei, care a făcut ca
separările prin distilare să fie neavantajoase economic. Transpunerea
unui proces de adsorbţie la scară industrială presupune existenţa unui
adsorbant potrivit, în cantitate suficientă şi la un preţ convenabil.
Capacitatea materialelor poroase de a adsorbi volume mari de
gaze şi vapori este cunoscută încă din secolul 18, dar aplicaţiile
practice ale acestei proprietăţi la separări şi purificări industriale sunt

5
 OPERAŢII DE TRANSFER DE MASĂ, Adsorbţia

de dată relativ recentă. Probabil cel mai uzual exemplu de proces de

purificare este utilizarea unei coloane de adsorbţie, umplută cu un
adsorbant hidrofil, ca uscător pentru îndepărtarea umidităţii din gaze
sau vapori. Procese similare sunt de asemenea utilizate pentru
îndepărtarea impurităţilor nedorite ca H2S şi mercaptani din gazele
naturale sau a poluanţilor organici din apă. Astfel de procese sunt
considerate, convenţional, procese de purificare deoarece componenţii
care se adsorb sunt prezenţi în concentraţii mici, nu prezintă interes
din punct de vedere economic şi nu se urmăreşte recuperarea lor.

1.2 .Adsorbanţi

Primele procese de adsorbţie au utilizat fie cărbune activ, fie

silicagel. Potenţialul de adsorbţie a fost mult crescut prin utilizarea
sitelor moleculare şi în special a zeoliţilor sintetici, care au fost
utilizaţi la scară industrială prin anii 1950. De atunci au fost sintetizaţi
o gamă largă de zeoliţi, care sunt utilizaţi şi în prezent ca adsorbanţi.
Cerinţa de bază la un proces de separare este un adsorbant cu
selectivitate suficient de mare şi durată lungă de viaţă. Selectivitatea
poate să depindă de diferenţa de cinetică a adsorbţiei sau de echilibrul
de adsorbţie. Se defineşte un factor de separare:

xA xB
α AB = (1.1)
yA yB

unde xA şi yA sunt fracţiile molare ale componentului A în faza

adsorbant şi respectiv în faza fluidă la echilibru. Factorul de separare
definit în acest mod este analog volatilităţii relative, care măsoară
uşurinţa cu care un component poate fi separat prin distilare. Analogia
este pur formală şi nu există relaţii cantitative între factorul de

6
 OPERAŢII DE TRANSFER DE MASĂ, Adsorbţia

separare şi volatilitatea relativă. Pentru doi componenţi cunoscuţi

volatilitatea relativă este fixă, în timp ce factorul de separare variază
în limite largi, depinzând de adsorbant. Căutarea unui adsorbant
potrivit este în general primul pas în dezvoltarea unui proces de
separare prin adsorbţie. Dacă factorul de separare variază cu
temperatura şi adesea şi cu compoziţia, alegerea condiţiilor optime
pentru a maximiza valoarea acestuia este o problemă majoră. Pentru
un sistem Langmuir ideal, factorul de separare este independent de
compoziţie şi egal cu raportul constantelor lui Henry ale celor doi
componenţi. Selectarea unui adsorbant potrivit poate fi adesea făcută
direct în funcţie de valorile constantei Henry.
Cerinţa ca un adsorbant să aibă o capacitate cât mai mare de
adsorbţie restricţionează căutarea adsorbanţilor cu interes practic la
adsorbanţii microporoşi cu diametrul porilor cuprins între câţiva
Angstrom şi câteva zeci de Angstrom. Se încadrează aici atât
adsorbanţii microporoşi clasici ca: silicagel, cărbune activ, alumină
activată cât şi cei de dată mai recentă – aluminosilicaţii cristalini sau
zeoliţii. Între aceste materiale există o diferenţă fundamentală. În
adsorbanţii tradiţionali există o distribuţie a mărimii microporilor şi
atât diametrul mediu al porilor cât şi lăţimea benzii de distribuţie în
jurul valorii medii sunt controlate prin fabricaţie. În contrast, mărimea
porilor zeoliţilor este controlată de structura cristalină şi nu există o
distribuţie a mărimii porilor. Aceasta duce la diferenţe semnificative
ale proprietăţilor de adsorbţie şi este indicat ca zeoliţii să fie
consideraţi ca o clasă aparte de adsorbanţi.

Adsorbanţi uzuali
Silicagelul – este forma parţial deshidratată a polimerului
coloidal al acidului silicic. Compoziţia chimică poate fi exprimată ca
SiO 2 ⋅ nH 2 O . Conţinutul de apă (prezentă în special ca grupe hidroxil
legate) este de circa 5 % (masă).

7
 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

CUPRINS

INTRODUCERE .................................................................................................................................... 5

1 POLUAREA ȘI POLUANȚII APELOR ................................................................................. 7

2 PRELEVAREA ȘI ANALIZA PROBELOR DE APE UZATE ........................................14

2.1. Prelevarea probelor de apă uzată .................................................................................14

2.2. Metode de analiză a apelor uzate ..................................................................................18
2.3. Parametri de calitate ai apelor .......................................................................................26
2.4. Modalități de exprimare a concentrației poluanților din apă ............................30

3 CALITATEA APEI ȘI INDICATORII DE CALITATE AI APEI ..................................33

3.1. Indicatori de calitate ai apei uzate ................................................................................34

3.2. Determinarea experimentală a indicatorilor fizici ai apelor ..............................39
3.2.1. Determinarea temperaturii ....................................................................................39
3.2.2. Determinarea turbidității .......................................................................................39
3.2.2.1. Metoda etalon cu suspensie de caolin ...........................................................39
3.2.2.2. Metoda cu etalon suspensie de formazină ..................................................41
3.2.2.3. Metoda rapidă de determinare a turbidităţii .............................................42
3.2.3. Determinarea culorii ................................................................................................43
3.2.3.1. Metoda calitativă de determinare a culorii .................................................44
3.2.3.2. Metode cantitative de determinare a culorii ..............................................44
3.2.4. Determinarea conductivității și a salinității ....................................................47
3.2.5. Determinarea pH-ului ..............................................................................................48
3.2.6. Determinarea alcalinității și acidității apei ......................................................51
3.2.6.1. Determinarea alcalinităţii faţă de fenolftaleină. Alcalinitatea p .........54
3.2.6.2. Determinarea alcalinităţii faţă de metiloranj. Alcalinitatea m ............55
3.3. Determinarea experimentală a indicatorilor chimici de calitate ai apelor ...56

Cuprins 1
Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

3.3.1. Determinarea durității apei ...................................................................................56

3.3.1.1. Determinarea durităţii temporare a apei ....................................................57
3.3.1.2. Determinarea durităţii totale a apei ..............................................................58
3.3.2. Determinarea reziduului .........................................................................................60
3.3.2.1. Determinarea reziduului total uscat la 105˚C ............................................62
3.3.2.2. Determinarea reziduului total fix la 550˚C ..................................................63
3.3.3. Determinarea solidelor dizolvate ........................................................................63
3.3.4. Determinarea solidelor în suspensie..................................................................64
3.3.5. Analiza substantelor organice din apele uzate ...............................................66
3.3.5.1. Determinarea consumului chimic de oxigen. Metoda cu K2Cr2O7 ......67
3.3.5.2. Determinarea consumului chimic de oxigen. Metoda cu KMnO4 .......69
3.3.5.3. Determinarea oxigenului dizolvat în apă .....................................................71
3.3.5.4. Determinarea consumului biochimic de oxigen din apă........................73
3.3.6. Determinarea nutrienților din apă ......................................................................75
3.3.6.1. Determinarea fosforului total prin metoda spectrofotometrică.........75
3.3.6.2. Determinarea azotului amoniacal prin metoda distilării ......................78
3.3.6.3. Determinarea spectrofotometrică a azotiților ...........................................81
3.3.7. Determinarea sulfurilor prin metoda iodometrică .......................................83
3.3.8. Determinarea sulfaților prin titrare ...................................................................86
3.3.9. Determinarea clorului și a clorului rezidual....................................................88
3.3.9.1. Metoda iodometrică .............................................................................................89
3.3.9.2. Determinarea clorului rezidual cu N,N-dietil-p-fenilen diamină........91
3.3.10. Determinarea surfactanților anionici prin metoda MBAS .........................92
3.3.11. Determinarea spectrofotometrică a zincului ..................................................96
3.3.12. Determinarea produselor petroliere. Metoda spectrofotometrică ........98

4 METODE AVANSATE DE EPURARE A APELOR UZATE ...................................... 101

4.1. Epurarea apelor uzate prin adsorbție ...................................................................... 104

4.1.1. Îndepărtarea metalelor grele prin adsorbție pe cărbune activ ............. 108
4.1.2. Îndepărtarea metalelor grele din apele uzate prin adsorbţie de schimb
ionic pe cationiți ......................................................................................................................... 111
4.1.3. Îndepărtarea azotiților din apele uzate prin adsorbție de schimb ionic ...
........................................................................................................................................ 117
4.2. Metode avansate de oxidare a poluanților organici din apele uzate ............ 121
4.3.1. Procese Fenton și foto-Fenton de degradare a coloranţilor................... 126
4.3.2. Degradarea coloranților prin fotocataliza heterogenă ............................. 129

2 Cuprins
 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

4.4 Metode electrochimice de epurare a apelor uzate .............................................. 132

4.4.1. Epurarea apelor uzate din industria textilă prin electro-coagulare ... 133
4.4.2. Degradarea fenolilor din apele uzate prin metoda electro-Fenton ..... 138

5 PROBLEME.............................................................................................................................. 145

ANEXA 1 NORME DE TEHNICA SECURITĂȚII MUNCII ÎN LABORATOR ................... 149

ANEXA 2 ACCIDENTE ŞI MĂSURI DE PRIM AJUTOR ........................................................ 151

ANEXA 3 NORMATIVUL NTPA-001/2002 ............................................................................ 153

ANEXA 4 NORMATIVUL NTPA-002/2002 ............................................................................ 155

BIBLIOGRAFIE.................................................................................................................................. 157

Cuprins 3
Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

4 Cuprins
 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

INTRODUCERE

Industrializarea rapidă a ţărilor a contribuit substanţial la dezvoltarea economică

dar a generat dezechilibre ale ecosistemelor prin acumularea poluanților cu un
impact semnificativ asupra viitorului întregii omeniri. Toţi factorii de mediu sunt
afectaţi, însă efectul asupra apelor este îngrijorător, atât datorită extinderii lui cât
şi datorită complexităţii, de aceea din ce în ce mai multe ţări se preocupă de
elaborarea strategiilor și tehnologiilor necesare pentru a controla poluarea.

Principalele probleme legate de apele uzate sunt asociate cu: (1) toxicitatea
poluanţilor, datorată conținutului chimic și biologic, (2) dificultatea de a găsi
instrumentul potrivit pentru caracterizarea și monitorizarea poluanților cauzată
de complexitatea acestor ape, și (3) identificarea metodei potrivită pentru
detoxifierea efluenților.

Apele uzate care ajung în stația de epurare conțin ape pluviale, deșeuri menajere, şi
deșeuri industriale (pentru care este necesară o pre-epurare la agentul industrial).
Funcția majoră a stației de epurare este de a reduce caracteristicile fizice, chimice,
bacteriologice și biologice ale apei uzate astfel încât aceasta să îndeplinească
standardele de calitate pentru a putea fi deversată în emisar. Analiza apelor uzate
este un instrument important pentru realizarea etapelor/proceselor dintr-o stație
de epurare, pentru a înlătura efectele negative asupra mediului.

Parametri convenționali de calitate ai apei asociați cu epurarea apelor uzate sunt:

carbonul organic total (TOC), consumul chimic de oxigen (CCO), consumul
biochimic de oxigen (BOD), total solide dizolvate (TSS), fosfor, azot total, bacterii
coliforme fecale. Gradul de epurare al fiecărui parametru depinde de tehnologia de
epurare utilizată. Prin etapa de epurare mecanică și biologică sunt îndepărtați cu
eficiență ridicată BOD 90-95%, TSS 90-95%, bacterii coliforme fecale 92-99,9%,
dar cu eficiență scăzută fosforul 10-20%, azotul total 15-25%, metalele grele 24-
82% [1].

Introducere 5
Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

În carte sunt prezentate metodele experimentale de determinare a principalilor

indicatori fizici și chimici de calitate ai apelor uzate. Metodele de analiză abordate
sunt fie cele standardizate, fie metode alternative de analiză. Analiza indicatorilor
de calitate este necesară, în principal, pentru monitorizarea polaunților din apele
uzate dar și pentru abordarea unor metode de epurare noi, fezabile din punct de
vedere tehnico-economic.

Metodele tradiţionale de epurare se dovedesc adesea insuficiente pentru a proteja

receptorii sau pentru reutilizarea apei direct, în procesele industriale. O evoluție
rapidă în ultimii 20-30 de ani a condus la alternative pentru metodele tradiționale
de epurare, precum și la dezvoltarea metodelor avansate de epurare [2].

În contextul actual al dezvoltării industriei precum şi al cerinţelor impuse de

Uniunea Europeană prin legislaţia de mediu, necesitatea adaptării proceselor de
epurare pentru diminuarea impactului negativ asupra mediului conduce la
cercetarea de noi procedee avansate de epurare, transferabile la scară industrială
pentru îndepărtarea poluanţilor până la limita acceptată prin standarde pentru
deversarea în emisar. Astfel, cartea descrie metode avansate de epurare a apelor
uzate prin procese Fenton și foto-Fenton, fotocataliză heterogenă, adsorbție de
schimb ionic, electro-coagulare și procese electro-Fenton. Aceste metode avansate
pot fi aplicate la o mare varietate de poluanţi anorganici sau organici şi fac obiectul
de cercetare a numeroase grupuri din intreaga lume, inclusiv al centrului de
cercetare ştiinţifică Sisteme de Energii Regenerabile şi Reciclare din Institutul de
Cercetare-Dezvoltare al Universităţii Transilvania din Braşov.

Cartea „Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate” se

adresează studenţilor din ciclul de licenţă, cu precădere celor de la programele de
studii de Ingineria Mediului şi studenţilor de la programe de masterat din acelaşi
domeniu sau din domenii conexe: ştiinţa materialelor, ingineria materialelor,
ingineria calităţii, etc.

Prin conţinut şi modul de structurare al informaţiei, cartea se adresează şi

profesioniştilor care lucrează în instalaţiile de epurare şi în laboratoarele de
testare a calităţii apei precum şi celor care sunt implicaţi în proceduri de
standardizare şi în cercetare ştiinţifică.

Autoarele

6 Introducere
 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

1 POLUAREA ȘI POLUANȚII APELOR

Poluarea apei este definită în mai multe moduri:

- Distrugerea calităţii mediului acvatic prin introducerea de substanţe toxice şi

nocive pentru viaţă [3];

- Prezența în apă a oricărei specii (anorganice, organice, bacteriologică sau

biologică) care degradează calitățile apei astfel încât să constituie un pericol sau să
afecteze utilizarea apei [4];

- Descărcarea deșeurilor menajere sau industriale nocive care modifică

calitatea apei [5];

- Introducerea directă sau indirectă, ca rezultat al activității umane, a unor

substanțe, sau a căldurii în aer, apă sau pe sol, care poate dăuna sănătății umane
sau calității ecosistemelor acvatice sau celor terestre dependente de cele acvatice,
care poate conduce la pagube materiale ale proprietății, sau care pot dăuna sau
obstrucționa serviciile sau alte folosințe legale ale mediului [6].

Poluarea apelor se produce, în principal din surse de contaminare directe

(industrie, rafinării, stații de epurare a apelor) și din surse de contaminare
indirecte, cum sunt poluanții care provin din sol și ajung în apele freatice
(îngrășăminte, pesticide), deșeurile depozitate impropriu sau poluanții care provin
din aer şi sunt dizolvaţi în ape ca atare sau sunt inseraţi în ape, prin precipitaţii.

Poluanții sunt substanțe care există în mediu ca umare a activității umane și care
au un efect nociv asupra mediului înconjurător. Termenul de poluant se referă la o
gamă largă de substanțe de la nutrienți până la compuși toxici [7].

Poluanții apelor provin în majoritatea cazurilor din următoarele activități

antropice [8]:

Poluarea și poluanții apelor 7

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

- Deversarea apelor uzate neepurate care conțin deșeuri chimice, nutrienți și

substanțe aflate în suspensie. Acestea provin fie din deversarea direct în
emisar a apelor uzate menajere sau provenite de la animale fie din
gestionarea incorectă a rețelei de canalizare;

- Eliminarea accidentală sau intenționată a deșeurilor industriale sau a

produselor secundare;

- Eliminarea compușilor chimici utilizați în agricultură (pesticide,

fertilizatori, ierbicide, îngrășăminte) care ajung în sol iar mai apoi în apele
freatice sau în apele de suprafață din imediata apropiere.

Apele uzate cu cea mai mare încărcătură de poluanţi sunt apele uzate menajere şi
cele industriale.

Poluanții se clasifică după natura poluanților prezenți în apele uzate în [9]:

- Poluanţi anorganici: compuși anorganici cu azot (azotați, azotiți, ioni

amoniu), compuși anorganici cu fosfor (îngrășăminte, detergenți,
ortofosfați, polifosfați), metale grele;

- Poluanţi organici: compuși organici volatili, compuși organici nevolatili;

- Poluanți biologici;

- Elemente radioactive.

Nutrienții reprezintă compușii utilizați de plante pentru creștere și dezvoltare. Cei

mai importanți nutrienți sunt compușii cu azot și fosfor, dar și alți compuși cu
carbon, calciu, magneziu, fier, potasiu, sodiu, și alte elemente. Cele mai importante
elemente nutritive necesare în cantități mari sunt denumite macronutrienți.
Macronutrienții sunt calciu, magneziu, fier, potasiu, sodiu. Nutrienții necesari în
cantități mici sunt numiți micronutrienți; din această ultimă categorie fac parte, în
cantităţi bine controlate, următoarele elemente nutritive: crom, cobalt, cupru,
mangan, nichel, seleniu, zinc [10].

Compușii anorganici cu azot sunt: azotați, azotiți și ioni amoniu. Prezența lor în
ape determină creșterea excesivă a algelor conducând la eutrofizare [11].

8 Poluarea și poluanții apelor

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

Fosforul este un nutrient des întâlnit în apele uzate şi este utilizat de plante în
procesul de creștere. Excesul de fosfor din ape conduce la fenomenul de
eutrofizare. Sursele de proveniență ale compușilor cu fosfor pot fi geologice
(naturale), îngrășăminte utilizate în agricultură, ape uzate menajere (detergenți),
ape uzate industriale unde compușii cu fosfor sunt utilizați la controlul procesului
de coroziune sau aditivi. Compușii cu fosfor care se regăsesc cel mai des în ape
sunt ortofosfați, polifosfați și compuși organici cu fosfor [12].

Unele metalele grele, în concentrație foarte mică, reprezintă micronutrienți

pentru plante și animale, în doză mare însă ele devin deosebit de toxice pentru
organismele vii, acumulându-se în tesuturile vii [13]. Există metale grele care sunt
toxice în orice concentraţie, cum sunt cadmiu, mercur sau radionuclizi.

Cele mai importante clase de poluanţi organici sunt poluanţii organici persistenţi
(POP), pesticidele, detergenţii, rezidurile petroliere, compuşii organici volatili,
pigmenţii.

Walter Tang [14] a clasificat poluanții organici în:

- compuși organici volatili (VOC), care pot fi halogenați (trihalometani, alţi

solvenţi organici cloruraţi şi fluoruraţi) și nehalogenați, cu precădere
hidrocarburi uşoare, componente ale combustibililor, şi solvenţii cu
moleculă mică;

- compuși organici semivolatili (SVOC) sunt compuşi organici halogenaţi

(bifenili policloruraţi, pentaclorfenol, hexaclorbenzen şi derivaţii
substituiţi) și compuşi organici nehalogenaţi (piren, fluorenă, dibenzofuran
şi derivaţii substituiţi).

Comportamentul compuşilor organici în apele uzate este influenţat de structura

moleculară, mărimea moleculei şi prezenţa grupărilor funcţionale care determină
toxicitatea şi biodegradabilitatea compuşilor [15].

Compuşii organici halogenaţi conţin atomi de fluor, clor, brom sau iod; natura
legăturii halogenului precum şi tipul atomului influenţează semnificativ tipul
tehnologiei de epurare. Atenţia specială care este acordată acestor compuşi se
datorează atât toxicităţii (caracter carcinogen) cât şi reacţiei lor cu O3 şi, ca urmare
contribuţiei pe care o au la fenomenul de încălzire globală prin reducerea stratului
de ozon.

Poluarea și poluanții apelor 9

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

Uniunea Europeană a întocmit o listă cu compuşi chimici periculoşi prezenți în ape,

consideraţi contaminanţi, numită lista neagră a U.E. (Tabelul 1), această listă este
completată periodic cu noi substanţe poluante. Pentru ca o substanţă să fie inclusă
în această listă trebuie să fie toxică, persistentă, să fie predispusă la
(bio)acumulare şi să fie de obicei transportată pe distanțe mari.

Tabelul 1 Substanţe chimice aflate pe lista neagră a U.E. [16].

Clasa de compus chimic Compuşi

Hidrocarburi clorurate Aldrin, dieldrin, clor-benzen, diclor-benzen,
clor-naftalină, cloropren, clor-propenă,
hexaclor-butadienă, hexaclor-ciclohexan,
hexaclor-etan, tetraclor-benzen, triclor-
benzen
Clor-fenoli Monoclor-fenol, 2,4-diclor-fenol, 2-amino-4-
clor-fenol, penta-clor-fenol, 4-clor-3-metil-
fenol, triclor-fenol
Cloroaniline şi nitrobenzeni Monoclor-anilina, 1-clor-2,4-dinitro-benzen,
diclor-anilină, 4-clor-2-nitro-benzen, cloro-
nitro-benzen, cloro-nitro-toluen, dicloro-
nitro-benzen
Hidrocarburi aromatice Antracen, naftalină, bifenil
policiclice
Compuşi anorganici Arsen, cadmiu, mercur şi compuşii lor
Solvenţi Benzen, tetraclorură de carbon, cloroform,
diclor-etan, diclor-etilenă, diclor-metan,
diclor-propan, diclor-propanol, diclor-
propenă, etil-benzen, toluen, tetraclor-
etilenă, triclor-etan, triclor-etilenă
Pesticide Acid 2,4-diclor-fenoxiacetic şi derivaţii, acid
2,4,5-triclor-fenoxiacetic şi derivaţii, DDT,
etc.
Altele Benzidină, acid cloracetic, dibrommetan,
diclorbenzidină, diclor-diizopropil-eter,
dietil-amină, dimetil-amină, izopropilbenzen,
tributilfosfat, triclor-trifluor-etan, xileni

10 Poluarea și poluanții apelor

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

În Tabelul 2 sunt enumerate principalele surse de proveniență ale poluanților

anorganici și organici care se găsesc în apele uzate menajere precum şi în apele
rezultate din procesele industriale şi din agricultură.

Tabelul 2 Poluanți anorganici și organici prezenți în ape și sursele de

proveniență.

Sursa de Poluanți Poluanți

Poluanți organici
proveniență anorganici biologici
Ape uzate Nutrienți, solide Microorganisme
Săpunuri, detergenți
menajere suspendate patogene
Ape uzate din Săpunuri,
circuitul Azotaţi, fosfaţi dezinfectanţi, Agenţi patogeni
spitalicesc detergenți, VOC
Cloruri, metale
grele, H2S, H2SO4 Agenţi de flotaţie, -
Industria minieră
sulfați, suspensii, detergenţi
metale
Fier, cianuri,
Industria sulfuri, metale Uleiuri, fenoli, -
metalurgică grele, H2SO4, naftaline
suspensii
Compuși alcalini, Compuși aromatici,
acizi, sulfați, solvenți organici,
Industria chimică
nitrați, fosfați, acizi organici, -
siliciu, suspensii coloranți, (S)VOC
Industria Săruri terțiare de Grăsimi, acizi grași,
săpunurilor și amoniu, metale glicerină, fosfați -
detergenților alcaline, fosfaţi organici
Industria Fibre celulozice,
celulozei și Sulfuri, sulfiți zaharuri, acizi -
hârtiei organici, rumeguș
Industria Agenți patogeni
Azotiţi Materie organică
alimentară
Proteine, zaharuri,
Industria solvenți organici, Agenţi patogeni
-
farmaceutică medicamente,
antibiotice
Azotaţi, fosfați, Pesticide, insecticide, Agenţi patogeni
Agricultură
potasiu, amoniu fungicide, uree

Poluarea și poluanții apelor 11

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

Sursele de proveniență ale poluanților sunt extrem de diversificate; o selecţie a

surselor majore de poluare este prezentată mai jos [17]:

 Metale grele (cadmiu, cupru, mercur, plumb și zinc): acoperiri galvanice,

placarea metalelor, fabricarea pigmenților, industria metalurgică;

 Pesticide: agricultură;

 Dioxine: industria chimică (obținerea pesticidelor clorurate), incinerarea

deșeurilor industriale, arderea pădurilor sau a combustibililor fosili;

 Bifenili policlorurați: proveniți din echipamentele electronice;

 Compuşi organici volatili şi semivolatili: transporturi, construcţii, industria

mobilei, industria chimică, rafinării de petrol;

 Azotați: îngrășăminte;

 Fosfați: detergenți și îngrășăminte.

Corelarea tipurilor de poluanți prezenți în apele uzate, importanța, efectele și

consecințele lor sunt prezentate în Tabelul 3.

Principalele priorități identificate cu privire la sursele de contaminare, al evoluției

și comportamentul în apă al poluanților sunt:

- Reducerea incertitudinii de cuantificare a poluanților prin controlul

deversărilor agenților economici mici și a unităților medicale,

- Analiza critică a comportamentului, degradabilitatea, toxicitatea și a

consecințelor asupra mediului a compușilor utilizați în procesele
tehnologice și posibilitatea de substituire a lor cu alți compuși cu influențe
mai puțin nocive asupra mediului,

- Evaluarea procentului de poluanți organici și anorganici concentrați în

nămolurile de epurare și procentul de poluanți eliberați în efluenți după
etapele de epurare,

- Reducerea evacuării poluanților în emisar din cauza potențialului de

acumulare pe termen lung în soluri și sedimente.

12 Poluarea și poluanții apelor

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

Tabelul 3 Principalele clase de poluanți corelate cu importanța lor, efectele și

consecințele asupra apelor uzate

Clasa de poluanţi Efecte, Consecinţe

Poluanţi anorganici

Îngrăşăminte Eutrofizare şi efecte negative asupra sănătăţii

Substanţe Afectează calitatea şi aspectul apei, flora şi fauna

sedimentabile acvatică; pot acumula poluaţii mult mai toxici în
sedimente

Exces de aciditate sau Caracter poluant, afectează calitatea apei, viaţa

alcalinitate acvatică

Poluanţi anorganici şi organometalici aflaţi în urme*)

Metale grele Toxicitate ridicată; afectează sănătate oamenilor,

fauna şi vegetaţia acvatică;

Compuşi Toxicitate ridicată; afectează sănătatea oamenilor,

organometalici fauna şi vegetaţia acvatică;

Substanţe radioactive Toxicitate ridicată; afectează sănătatea oamenilor,

fauna şi vegetaţia acvatică;

Poluanţi organici în urme*)

Bifenili cloruraţi Toxicitate, posibile efecte biologice

Pesticide Toxicitate ridicată; afectează vegetaţia şi fauna

acvatică, animalele sălbatice

Detergenţi Eutrofizare, necesarul de oxigen, estetica

Deşeuri petroliere Afectează echilibrul biologic din ape

Poluanţi biologici

Agenţi patogeni Toxicitate, cu efect major asupra sănătăţii

*) Elementele aflate în urme se referă la acele elemente care se găsesc în concentrație foarte
mică de ordinul ppm sau mai puțin.

Poluarea și poluanții apelor 13

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

2 PRELEVAREA ȘI ANALIZA PROBELOR DE

APE UZATE

2.1. Prelevarea probelor de apă uzată

Prelevarea reprezintă operaţia de colectare a unei probe de apă considerată
reprezentativă, în scopul examinării unor caracteristici date.

Regulile generale de prelevare a probelor de apă uzată sunt cuprinse în

standardul SR ISO 5667-10/1994 [18]; acesta descrie şi tehnicile care trebuie
utilizate pentru a nu denatura compoziţia apei prin prelevare.

Se definește proba medie obținută prin amestecarea în proporții corespunzatoare

(intermitentă sau continuă) a cel puțin două probe sau părți de probe, de la care se
poate obține valoarea medie a caracteristicii studiate. Proporțiile amestecului sunt
calculate pornind de la măsurători de timp sau de debit. Proba punctuală
(localizată) este o probă prelevată dintr-o masă de apă în mod aleatoriu (în timp
sau spațiu). Punctul de prelevare este pozitia precisă într-un amplasament, de
unde sunt prelevate probele.

Locul de unde sunt prelevate probele de ape uzate se alege în funcție de scopul
urmărit [19], astfel:

Dacă scopul urmărit este eficientizarea stației de epurare atunci prelevările

se vor efectua la intrările și ieșirile importante din stație;

Dacă scopul este controlul unei trepte de epurare, prelevările se vor efectua
la intrările și ieșirile din acea treptă;

Dacă scopul este controlul mai multor unități/utiliaje (de exemplu bazinele
de decantare, bazinele de sedimentare), probele prelevate trebuie să fie
reprezentative pentru toate unitățile nu numai pentru o singură unitate.

14 Prelevarea și analiza probelor de ape uzate

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

Recomandările de care trebuie să se țină cont atunci când se fac prelevări de ape
uzate sunt următoarele [20]:

- Prelevarea de ape uzate trebuie să țină cont de caracterul lor puternic

heterogen datorită frecvenței materiilor în suspensie;
- Stratificarea termică a efluenților industriali se evită prin amestecarea apelor
înainte de a fi prelevate;
- Punctul de prelevare trebuie să fie situat la o adâncime de imersare
reprezentând o treime din înălțimea totală a efluentului rezidual;
- Pentru prelevare se utilizează recipiente care nu produc pierderi prin
absorbție, volatilizări sau contaminări cu substanțe active;
- Pentru apele uzate se folosesc recipiente din material plastic sau din sticlă
pentru evaluarea detergenților, grăsimilor, hidrocarburilor sau pesticidelor;
- Analizele de probe prelevate se realizează la intervale regulate numite
perioade de control, aceste probe fiind probe medii;
- Probele medii dependente de timp sunt formate din probe punctuale, de volum
constant, prelevate la intervale de timp constante, care sunt necesare dacă
interesează calitatea medie a apei;
- Probele medii dependente de debit sunt formate din probe punctuale
prelevate și amestecate astfel încât volumul fiecărei probe să fie proporțional cu
debitul sau cu volumul efluentului în perioada de prelevare. Este indicat să se
utilizeze aceste probe atunci când obiectivul prelevării este determinarea unui
anume poluant sau caracteristică a apei (de exemplu: consumul biochimic de
oxigen la intarea într-o stație de epurare a apelor uzate, procentul de eliminare al
materiilor solide, încărcarea cu substanțe nutritive și alte substanțe evacuate în
mediul înconjurator);
- Unele analize necesită probe punctuale (de exemplu: pentru dozarea
materiilor grase, a oxigenului dizolvat, a clorului și a sulfaților). Rezultatele
obținute nu vor fi aceleași dacă analizele nu sunt efectuate imediat după
prelevarea probelor sau dacă volumul prelevat nu este utilizat în același timp.

Echipamentul cel mai simplu utilizat pentru prelevarea din efluenți se compune
dintr-un borcan, dintr-o lopațică de apă sau dintr-un flacon cu gât larg. Înainte de a
începe prelevarea este necesar să se curețe echipamentele de prelevare cu apă și
detergent apoi să se clătească cu apă. Dacă se analizează detergenții vasele nu se
curăţă cu substanţe tensioactive. Majoritatea standardelor în vigoare indică și
metodele de prelevare.

Prelevarea și analiza probelor de ape uzate 15

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

Prelevarea se poate face cu aparate pentru prelevare automată de probe în mod

continuu sau în serie. Se impune deci ca la elaborarea planului de prelevare să se
apeleze la persoane competente, uneori la colective care să cuprindă profesionişti
din mai multe domenii conexe, chimişti, hidrologi, specialişti în mediu.

Dispozitivul ideal de prelevare a probelor trebuie să îndeplinească următoarele

condiţii [21]:

- să fie alimentat cu o baterie uscată cu autonomie de 120 h dacă intervalul de

prelevare este de o oră;
- să poată fi uşor de transportat în mână, să poată fi uşor controlat şi să fie uşor
de manipulat la scoaterea probelor din aparat;
- masa totală să nu depăşească 18 kg;
- să permită prelevarea de probe în intervale diferite cuprinse între 4 ore şi 10
minute;
- să permită colectarea de probe compozite, prin amestecarea mai multor probe
din puncte diferite sau de la momente diferite. Acest tip de probe sunt utilizate
pentru a obţine valori medii ale parametrilor încă din etapa de prelevare şi se
realizează prin amestecarea proporţională a probelor individuale prelevate în
acelaşi recipient;
- să permită prelevarea de probe în cantităţi diferite, de la 400 mL la 9,5 L
(acestea din urmă necesare pentru detectarea poluanţilor în urme);
- să permită prelevarea de probe în regim multiplex (mai multe probe simultan)
în recipiente diferite;
- să aibă un singur furtun de aspiraţie (diametru interior de 0,64 cm şi lungime
de minim 6m);
- viteza de curgere a lichidului în furtun să fie reglabilă, între 0,61 şi 3 m/s;
- să fie etanş pentru apă la exterior pentru a nu fi defectat în caz de ploaie sau de
imersie;
- cutia exterioară să poată fi încuiată pentru protecţie şi siguranţă;
- să nu existe părţi metalice în contact cu proba; pentru poluanţi toxici se
recomandă recipienţi din teflon, sticlă sau cauciuc siliconic de puritate medicală
dacă sistemul de aspiraţie al probei este cu pompă peristaltică;
- exceptând furtunul de admisie al probei, întreg dispozitivul să poată opera la
temperaturi între –30 şi + 500C;
- să aibă posibilitate de purjare înainte şi după colectarea probei;

16 Prelevarea și analiza probelor de ape uzate

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

- să nu ridice probleme majore de mentenanţă;

- recipientele de plastic şi cele de sticlă să fie interschimbabile;

Prelevarea se poate face:

- cu rezultate discutabile dacă există dubii cauzate de o valoare extrem de

diferită a unui parametru comparativ cu “istoricul” aceluiaşi parametru. De obicei
acest tip de prelevare se face în imediata vecinătate a punctului de deversare iar
rezultatul are valoare în sensul că poate da indicaţii despre “cel mai dezavantajos
scenariu”;
- sistematic prin împărţirea virtuală a zonei monitorizate într-un sistem tip grilă
şi prelevarea din fiecare zonă;
- aleator prin alegerea punctelor de prelevare fără un model anume;
- o combinaţie a celor trei.

Pentru ca probele colectate să fie reprezentative şi de calitate trebuie evaluată

permanent posibilitatea de contaminare.

Informaţiile care însoţesc activitatea de prelevare a probelor de ape uzate sunt:

- descrierea mediului: localizarea punctelor de prelevare, introducerea

coordonatelor, aria de prelevare, viteza de curgere, debitul de deversare,
sedimentarea;
- descrierea apei de monitorizat: puncte de deversare, organisme, contaminare
vizibilă, prezența gazelor.

În decursul prelevării apei uzate se fac şi se înregistrează observaţii referitoare la

proprietăţile organoleptice: mirosul (se notează tipul de miros și persistența lui),
turbiditatea (limpede, opalescent, slab tulbure, puternic tulbure sau opac),
culoarea (aprecierea realităţii din teren se va face cu una din variantele: incolor,
foarte slab colorat, slab colorat sau puternic colorat).

Măsurarea temperaturii se face la locul de prelevare cu un termometru cu mercur

cu precizia de 1˚C sau cu un termometru digital.

Probele prelevate se depozitează în condiții de etanșeitate a recipienților, în

condiții de temperatură astfel încât proprietățile probelor de apă uzată să nu fie
modificate până când se efectuează analiza calității apelor.

Prelevarea și analiza probelor de ape uzate 17

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

Conservarea probelor de apă se realizează în funcție de tipul analizelor care

urmează să fie efectuate. Metoda de conservare este prevăzută în standardul care
corespunde analizei.

După ce s-a realizat prelevarea, într-un buletin de prelevare sunt înregistrate

următoarele informații:
- Originea probei și condițiile de prelevare;
- Amplasamentul locului de prelevare și informații despre locul de prelevare;
- Data prelevării;
- Metoda de prelevare;
- Numele persoanei care a făcut prelevarea;
- Rezultatele analizelor care s-au făcut la fața locului;

După prelevare, probele sunt transportate către laborator. În timpul transportului

trebuie asigurate condiţii care evită contaminarea probelor prelevate sau
degradarea acestora. Pentru probele care vor fi supuse analizelor corespunzătoare
poluanţilor organici sau biologici trebuie cu precădere evitată încălzirea în timpul
transportului.

În laborator, probele prelevate fie intră in fluxul de analiză fie sunt stocate, în
condiţii conform standardelor.

2.2. Metode de analiză a apelor uzate

Tehnicile moderne de analiză a apelor uzate sunt continuu dezvoltate [22], cu
scopul de a creşte sensibilitatea şi a scădea limita de detecție, precum și pentru
îmbunătățirea preciziei și acurateței. Dezvoltarea de echipamente de caracterizare
cu sensibilitate deosebit de ridicată a permis în ultimul deceniu identificarea
poluanţilor în urme (părţi pe miliard) şi monitorizarea acestora şi a dus la
extinderea listei de compuşi poluanţi şi/sau toxici, prin includerea unor compuşi
periculoşi la concentraţii extrem de scăzute, nedetectabile anterior din lipsă de
aparatură.

Costul analizelor este determinat de reactivii utilizați şi de aparatura necesară care

este operată de personal specializat.

În Tabelul 4 sunt prezentate metodele de analiză cele mai des utilizate pentru
evaluarea câtorva parametri uzuali de calitate a apei.

18 Prelevarea și analiza probelor de ape uzate

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

Tabelul 4 Metode de analiză utilizate pentru determinarea parametrilor de calitate

ai apelor.

Parametrul Metoda de analiză

Sodiu Gravimetric, spectroscopic
Calciu Titrimetric, gravimetric, spectroscopic
Magneziu Titrimetric, gravimetric, spectroscopic
Fier Colorimetric, titrimetric, spectroscopic
Bariu Turbidimetric, spectroscopic
Stronțiu Spectroscopic
Clorură Titrimetric
Sulfat Turbidimetric, gravimetric
Bicarbonat Titrimetric
Carbonat Titrimetric
pH Potenţiometric, colorimetric, hârtie de pH
Bacterii Cultură, microscopic
Solide în suspensie Gravimetric
Turbiditate Turbidimetric
Oxigen dizolvat Potenţiometric, titrimetric, colorimetric
Dioxid de carbon Titrimetric
Sulfuri totale Colorimetric, titrimetric
Uleiuri Colorimetric, spectroscopic, gravimetric
Total solide dizolvate Gravimetric, conductometric

Gravimetria

În gravimetrie un analit (de cele mai multe ori compus ionic) este transformat în
precipitat. După filtrarea și uscarea lui este cântărit la o balanță analitică.

Metodele gravimetrice sunt printre cele mai uzuale metode standardizate deși
acestea au fost înlocuite cu metode volumetrice și instrumentale. Metodele
gravimetrice au devenit din ce în ce mai exacte datorită posibilității de cântărire la
balanțe analitice de mare precizie.

Exactitatea acestei metode depinde în primul rând de tehnica de precipitare și

proprietățile precipitatului. Pentru ca metoda să aibă precizie ridicată, precipitatul
trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:

- Compoziția să fie reproductibilă;

Prelevarea și analiza probelor de ape uzate 19

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

- Să prezinte o solubilitate scăzută în solventul de spălare (precipitatul

trebuie să se regăsească cantitativ după spălare);
- Să nu interfere cu componentele sistemului;
- Suprafața specifică mică astfel încât adsorbția impurităților să fie minimă;
- Stabilitate termică mare astfel încât la uscare să nu-și modifice compoziția.

Scopul analizei gravimetrice este de a determina concentrația unui component A

dintr-o anumită probă de apă. Rezultatul se determină pe baza a două cântăriri
precise, conform ecuației [23]:

(1)

Unde:
A = conținutul procentual al componentului (sau speciei) A prezent inițial, %;
mA = masa de component A, mg;
m0 = masa inițială a probei (determinată stoechiometric), mg;
a = masa substanței cântărită după precipitare și uscare, mg;
f = factorul stoechiometric.

Factorul stoechiometric (f) reprezintă raportul stoechiometric dintre masa

molară a speciei inițiale și masa molară a compusului rezultat după precipitare și
uscare.

De exemplu, pentru reacția de precipitare a ionilor Fe3+, factorul stoechiometric se

calculează cu ecuația 3:

(2)

(3)

Cu cât factorul stoechiometric este mai mic cu atât metoda gravimetrică este mai
sensibilă.

Titrimetria sau volumetria este o metodă de determinare a concentraţiei

(cantității) de constituent analizat, prin măsurarea volumului de soluție de reactiv

20 Prelevarea și analiza probelor de ape uzate

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

de concentrație cunoscută (soluție standard), consumat în reacția cantitativă cu un

volum cunoscut în care este dizolvat compusul de analizat. În volumetrie, soluția
de reactiv se adaugă în proporție stoechiometrică (echivalentă).

Titrarea este o operație care constă în adăugarea de cantități (volume) mici de

reactiv în soluția de substanță supusă analizei, până la punctul de echivalență.
Substanța care se analizează poartă denumirea de titrat sau analit, iar reactivul
titrant [24].

Punctul de echivalenţă (PE) se atinge atunci când cantitatea de reactiv adăgat este
echivalentă cu cantitatea de substanţă analizată. Punctul de echivalenţă se pune în
evidenţă cu ajutorul indicatorilor de titrare.

Indicatorii sunt substanţe de natură organică (majoritatea), care îşi pot modifica
unele proprietăţi (culoare, fluorescenţă etc.) în funcţie de sistemul chimic în care
sunt introduse [25]. Considerând tipul reacţiei care stă la baza operaţiei de titrare,
indicatorii de titrare pot fi:

 acido-bazici, ex. metiloranj, fenolftaleină;

 redox, ex. fenantrolină, bipiridină;
 de precipitare, ex. cromat de potasiu, sulfocianură de potasiu;
 de complexare, ex. negru Eriocrom T, murexid, violet de pirocatechină.

În Tabelul 5 sunt redaţi cei mai utilizaţi indicatori acido-bazici, intervalul de viraj şi
schimbările de culoare respective (în mediu acid, în mediu bazic şi la punctul de
echivalenţă).

Tabelul 5 Indicatori acido-bazici uzuali.

Interval de Culoare
Indicator Concentraţie
viraj pH
acid PE bazic
Soluţie alcoolică
Fenolftaleină 8,2-10,0 incolor incolor roşu
0,3….1%
Metiloranj Soluţie apoasă 0,1% 3,0-4,4 roşu oranj galben
Soluţie apoasă sau
Turnesol 5,0-8,0 roşu violet albastru
alcoolică

Prelevarea și analiza probelor de ape uzate 21

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

Pentru a efectua o titrare:

 Biuretele se fixează într-un stativ în poziţie verticală. Biuretele cu tub de

cauciuc se folosesc pentru măsurarea volumelor de soluţii alcaline sau alte
soluţii care nu distrug cauciucul. Cu biuretele cu robinet de sticlă se pot
măsura orice fel de soluţii cu excepţia acelora cu caracter alcalin.
 Umplerea biuretelor se face pe la partea superioară, folosind un pahar
Berzelius de 25 – 50 mL şi o pâlnie de laborator. Umplerea se face până
deasupra cotei zero;
 Se evacuează bula de aer din ciocul biuretei;
 Se aduce biureta la cota zero sau la altă cotă de la care se va începe titrarea.
Se notează această cotă;
 Se efectuează titrarea până la punctul de echivalenţă;
 La sfârşitul titrării se citeşte cota la care a ajuns lichidul în biuretă.

Diferenţa dintre cota finală şi cea iniţială reprezintă volumul de reactiv utilizat
pentru titrare.

Spectroscopia

Metodele spectrometrice se bazează pe interacţia mediului de analizat cu radiaţia

electromagnetică.

Spectroscopia de emisie implică excitarea probei în flacără sau în plasmă, urmată

de emisie de radiaţie cu lungimi de undă specifice speciilor de analit.

Spectroscopia de absorbţie, mult mai des utilizată, permite analiza speciilor de

analit prin identificarea lungimii de undă a radiaţiei absorbite (analiza calitativă) şi
a cantităţii de radiaţie absorbită (analiza cantitativă). Funcţie de radiaţia folosită,
spectroscopia de absorbţie poate fi în UV, VIS, IR, etc. Spectrometrele monofasciol
analizează direct proba iar spectrometrele cu fascicul dublu realizează o analiză
comparativă a probei faţă de o referinţă, de obicei solventul.

Utilizarea spectroscopiei de absorbţie în analiza cantitativă se realizează la

lungime de undă constantă, fixată la valoarea corespunzătoare maximului de
absorbţie a speciei de analizat. Metoda se bazează pe compararea intensităţii
culorii probei de analizat cu intensitatea culorii unor soluţii de concentraţii
cunoscute şi diferite ale aceleaşi specii, prin evaluarea cantităţii de radiaţie
absorbită (absorbanţă) sau transmisă (transmitanţă) de/sau prin probă.

22 Prelevarea și analiza probelor de ape uzate

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

Experimentele se analizează utilizând legea lui Lambert-Beer (ecuația 4) care

corelează absorbanţa unei soluţii cu concentraţia acesteia [26].

A = lg Io/It = -lg T = ε l c (4)

Unde:
A = absorbanţă (extincţie);
Io = intensitatea radiaţiei incidente;
It = intensitatea radiaţiei transmise după ce a parcurs proba de analizat;
T = transmisie;
l = grosimea stratului de probă;
c = concentraţia speciei în soluţia de analizat;
ε = coeficient molar de extincţie.

Această lege este valabilă pe întreg domeniul spectral, pentru orice lungime de
undă (constantă), pentru orice mediu omogen; legea Lambert-Beer nu se respectă
în sisteme heterogene: suspensii, sisteme coloidale.

Determinarea concentraţiei de analit din probă se realizează pe baza unei curbe de

etalonare/calibrare, construită prin reprezentarea grafică a absorbanţei unor
soluţii de analit de concentraţie cunoscută (minim 5 puncte).

Conform cu ecuația 4 curba de etalonare absorbanţă – concentraţie este liniară şi

trece prin origine, Fig. 1.

Fig. 1 Curba de calibrare pe baza căreia se detemină concentrația X a unui compus

cu formulă cunoscută.

Prelevarea și analiza probelor de ape uzate 23

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

La concentraţii foarte mici sau foarte mari dependenţa liniară dintre absorbanţă şi
concentraţie nu se mai păstrează deoarece pot apărea disocieri sau asocieri între
particulele de analit. Ca urmare, la utilizarea unei curbe de calibrare trebuie
riguros respectat domeniul de concentraţie pentru care aceasta este valabilă şi
trebuie ţinut seama că, în afara acestui domeniu rezultatele sunt eronate, oricât de
performant este echipamentul cu care se lucrează.

În Fig. 2 este reprezentat schematic un spectrofotometru monofascicol. Conform

Legii Lambert-Beet, dacă un fascicol de lumină monocromatică de intensitate Io
străbate un mediu de absorbţie (soluţia de analizat-notată cu P), el va avea la
ieşirea din mediu o intensitate It , mai mică decât Io, o parte din radiaţie fiind
absorbită de mediu parcurs [31]. Cantitatea de radiaţie absorbită depinde de
concentraţie şi de grosimea stratului străbătut. Ca urmare, probele se introduc în
cuvete cu grosime riguros constantă pe toată înălţimea, realizate din material
transparent la radiaţia incidentă. Astfel, în spectroscopia UV se utilizează cuve de
cuarţ deoarece sticla nu este transparentă în acest domeniu spectral.

S-sursă de radiație,
M-monocromator,
I0-intensitatea luminii incidente,
It-intensitatea luminii transmise,
P-probă,
D-detector

Fig. 2 Reprezentarea schematică a unui spectrofotometru.

Pentru marea majoritate a poluanţilor dizolvaţi în ape, domeniul de liniaritate al

legii Lamber-Beer corespunde concentraţiilor cuprinse în intervalul 10-2 - 10-4
mol/dm3. Practic, spectroscopic se pot determina concentraţii de până la 0,1 μg
element/g probă, respectiv 0,1 ppm.

Metodele bazate pe spectroscopie se caracterizează prin sensibilitate, selectivitate

şi rapiditate şi se aplică la dozări de microconcentraţii. Cu o aparatură modernă se
poate atinge o exactitate şi o precizie de 0,2%.

O variantă a spectroscopiei în VIS este colorimetria. Principiul de bază al

analizelor colorimetrice constă în compararea în condiții bine definite a culorii

24 Prelevarea și analiza probelor de ape uzate

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

unui compus de concentrație necunoscută cu aceași culoare a unui compus de

concentrație cunoscută [27]. Numeroase echipamente portabile de analiză a
(micro)poluanţilor sunt colorimetre; utilizarea lor trebuie făcută corect, în special
în privinţa preparării şi dozării reactivilor colorimetrici.

Turbidimetria este o metodă de analiză a sistemelor heterogene, bazată pe

capacitatea unei particule solide de a împrăștia lumina şi este influențată de
dimensiunea, culoarea, forma și indicele de refracție ale particulelor, precum și de
indicele de refracție al mediului de dispersie [26]. Cauza principală a turbidităţii în
ape este prezenţa speciilor coloidale, a suspensiilor şi a microorganismelor.
Turbiditatea este corelată în cele mai multe cazuri cu conținutul de solide în
suspensie iar măsurătorile de turbiditate conduc la obținerea curbelor de
distribuție ale particulelor în suspensie.

Turbiditate se exprimă în grade de turbiditate. Unităţile de turbiditate sunt definite

standardizat pentru o concentraţie a apei de analizat diluată 1:1 cu apă pură iar
calibrarea este recomandată cu formazină sau cu caolin. Unităţile poartă denumiri
diferite şi echivalente: unităţi Jackson de turbiditate (JTU), unităţi nefelometrice de
turbiditate (NTU) sau unităţi de turbiditate cu formazină (FTU).

O metodă simplă de estimare a turbidităţii apei din lacuri sau râuri este discul
Secchi cu diametrul de 0,2 m, de culoare albă sau cu cadrane alternante albe şi
negre. El este legat de o frânghie având marcate punctele de măsurare a adâncimii
şi se imersează în apă măsurând adâncimea până la care mai este vizibil.
Adâncimea Secchi este invers proporţională cu turbiditatea şi variază între câţiva
centimetri pentru ape tulburi şi câţiva metri pentru ape limpezi.

Aparatele bazate pe măsurătorile electronice implică transmisia, reflexia sau

refracţia luminii. Valorile mari ale turbidităţii se estimează prin evaluarea
transmisiei luminii. Echipamentele corespunzătoare pot fi absorbtiometru, bazat
pe transmisia luminii prin probă, nefelometru bazat pe dispersia la 90˚ a luminii
prin probă sau aparate bazate pe reflexie. Schema unui nefelometru este
prezentată în Fig. 3.

Când se utilizează un nefelometru, probele care au mai mult de 40 NTU trebuie

diluate înaintea analizei. Metoda poate induce erori prin depunerile care în timp se
produc pe pereţii cuvei de sticlă determinând valori măsurate ale turbidităţii mult
mai mari decât cele reale.

Prelevarea și analiza probelor de ape uzate 25

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

1. Sursă
2. Lentile convergente
3. Cuvă cu probă
4. Absorbant al radiaţiei
5. Lentile convergente
6. Detector (fotocelulă,
fotodiodă)

Fig. 3 Schema de principiu a unui nefelometru

2.3. Parametri de calitate ai apelor

Laboratoarele de analiză a apelor reziduale utilizează metodele standardizate
pentru determinarea parametrilor de calitate ai apelor, formulate în concordanță
cu normele europene. Conform legii HG 352/2005 sunt acceptate și metodele
alternative de analiză cu condiția ca acestea să aibă aceeași sensibilitate și limită de
detecție [28]. În Tabelul 6 sunt sintetizate principalele metodele de analiză
corespunzătoare indicatorilor de calitate ai apelor uzate și câteva metode
alternative [29, 30].

Alegerea metodei de analiză trebuie să ţină seama de o serie de indicatori de

calitate: limita de detecție (LOD), acuratețea (rigoarea), precizia, sensibilitatea,
selectivitatea, robustețea, evitarea interferenței cu prezența altor specii prezente
în probă, exactitatea și rapiditatea determinărilor [31].

Acuratețea (rigoarea) metodei este o măsură a corectitudinii măsurătorii (cât de

apropiată este valoarea măsurată față de cea reală). Diferența dintre rezultatele
obținute și rezultatele reale raportate la rezultatele reale este definită ca eroare
relativă.

(5)

26 Prelevarea și analiza probelor de ape uzate

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

Tabelul 6 Metode de analiză a apelor reziduale, conform HG 352/2005 și altor

metode alternative.

Nr. Indicator de Metoda de analiză

crt. calitate Metoda standard Metoda alternativă
SR ISO 10523-
1. pH pH-metric
97
Materii in
2. STAS 6953-81 gravimetric
suspensii
titrimetric
3. CCOCr SR ISO 6060-96
(K2Cr2O7)
STAS Winckler
4. CBO5
6560/1982 (determina OD)
5. Reziduu filtrat STAS 9187/84 gravimetric
STAS 8900- - potentiometric
6. Azotati
1/1971 - voltammetric
- amperometric
STAS 9800-
7. Azotiti - cromatografie ionica
2/1971
- electroforeza capilara
spectrometric
- colorimetric
- cu reactiv Nessler
Azot STAS
8. - colorimetric
amoniacal 8683/1970
- automat R. Berthelot
- metoda distilării
- cromatografie ionica
STAS titrimetric
9. Sulfuri - amperometric
7510/1997 (Na2S2O3)
- spectrometrie UV
- oxidare cu persulfat
- spectrometrie
SR EN spectrometric
10. Fosfor total - cromatografie ionica
1189/2000 (molibdat)
- electroforeza capilara
- electrochimic
- amperometric
SR ISO
- biosenzori
6439/2001 antrenare cu
11. Fenoli - cromatografie lichida
SR ISO vapori
- cromatografie de
8165/1/2000
gaze

Prelevarea și analiza probelor de ape uzate 27

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

Dacă eroarea relativă este sub 1% atunci metoda de analiză este considerată foarte
exactă, dacă eroarea relativă este cuprinsă între 1% și 5% metoda este aproximativ
exactă, iar valori peste 5% sunt caracteristice metodelor analitice a căror acuratețe
este scăzută.

Precizia metodei de analiză este un indicator de reproductibilitate a metodei sau

al unui rezultat (analiza repetată conduce la aceleași rezultate).

Specificitatea metodei: indică absenţa interferenţei (răspuns similar de la mai

multe specii, în afara celei de analizat); metoda trebuie să permită răspunsuri
univoce, fără interferenţe.

Sensibilitatea metodei reprezintă capacitatea unei metode de a distinge între

două probe cu concentraţie diferită ale aceluiaşi analit. O metodă se alege în
funcție de limita de detecție a echipamentului și de domeniul probabil de
concentrație al poluantului.

Echipamente, durată și costuri: Metodele de analiză pot fi comparate între ele în

termeni de echipament utilizat, timpul necesar pentru a finaliza analiza și costul
unei probe analizate. Costul unei probe analizate diferă de la metodă la metodă,
este dependent de numărul probelor analizate per oră, de echipamentul utilizat și
costul cu manopera al lucrătorului care efectuează analiza. Metodele care au
sensibilitate şi acurateţe ridicate necesită de obicei echipamente scumpe şi sunt
utilizate pentru elaborarea de standarde şi metode noi. Metodele curente de
analiză utilizează, pentru indicatori uzuali de calitate ai apei, echipamente curente,
cu sensibilitate şi acurateţe medie.

Pentru un anumit poluant există mai multe metode de detecție și analiză; în

Tabelul 7 sunt prezentate metodele instrumentale cel mai des folosite în analizele
de mediu.

Înaintea efectuării analizelor cu un nou echipament este obligatorie verificarea

caracteristicilor enunţate de producător (sensibilitate, limită de detecţie,
acurateţe) şi efectuarea calibrării acestuia. Protocolul de calibrare se parcurge
periodic pentru a verifica încadrarea în specificaţiile de funcţionare ale aparatului.

28 Prelevarea și analiza probelor de ape uzate

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

Tabelul 7 Metode analitice instrumentale [3].

Metodă Tip de probă*) Specificitate Sensibilitate

Gravimetrie S, L, G bună > 1μg

Volumetrie S, L, G bună > 10-7 în soluţie

(Titrimetrie)

Spectroscopie în vizibil S, L medie > 0,005 ppm în

soluţie

Spectroscopie în u.v. S, L, G medie > 0,005 ppm în

soluţie

Flamfotometrie S, L bună > 0,001 ppm în

soluţie

Spectroscopie de S, L excelentă > 0,001 ppm în

absorbţie atomică soluţie

Cromatografie de gaze L, G excelentă > 10 ppm în

soluţie

Cromatografie de S, L bună > 0,001 ppm

lichide

Polarografie L bună > 0,1 ppm

Voltammetrie anodică L bună > 0,001 ppm

Spectrofluorometrie S, L bună > 0,001 ppm

Spectroscopie de S, L excelentă > 0,1 ppm

emisie

Fluorescenţă de raze X S, L bună > 10 ppm

Spectroscopie de masă S, L, G bună > 0,003 ppm

*S = solid, L = lichid, G = gaz

Prelevarea și analiza probelor de ape uzate 29

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

2.4. Modalități de exprimare a concentrației

poluanților din apă
Modalitățile uzuale pentru exprimarea concentrației poluanţilor în apele uzate
sunt: concentrația procentuală, concentrația normală, concentrația molară,
concentrația molală, fracția molară, procente de volum, raport de amestecare
masă/volum, părți pe milion, părți pe miliard.

Concentraţia procentuală (procentualitate) (c%):

Concentraţia procentuală masică: reprezintă masa de substanţă, exprimată în

grame, dizolvată (d) în 100 g soluţie (s);

md
c  100 [g / 100 g soluţie] (6)
ms

În cazul amestecurilor de gaze se utilizează concentraţia procentuală volumică,

reprezentând volumul de gaz dispersat în 100 de volume de soluţie gazoasă.

Vd
c  100 [vol. / 100 vol. soluţie gazoasă] (7)
Vs

Concentraţia molară (molaritate) (CM, M; m): reprezintă cantitatea de substanţă,

exprimată în moli, dizolvată într-un litru de soluţie.

md
CM  [mol / L] (8)
M  Vs

Concentraţia molală (molalitate) (Cm, M): reprezintă cantitatea de substanţă,

exprimată în moli, dizolvată în 1000 g solvent (sv).

md
Cm   1000 [mol / 1000 g solvent] (9)
M  msv

Concentraţia normală (normalitate) (CN, N, n): reprezintă cantitatea de substanţă,

exprimată în echivalenţi-gram, dizolvată într-un litru de soluţie.

30 Prelevarea și analiza probelor de ape uzate

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

md
CN  [Eg / L] (10)
E g  Vs

Titrul (T): reprezintă masa de substanţă, exprimată în grame, dizolvată în 1mL de

soluţie.

md
T  10 3 [g / mL] (11)
Vs

Fracţia molară a componentului i (xi): este raportul dintre numărul de moli ai

componentului i şi numărul total de moli din soluţie.

ni
xi 
(12)
n

n
i 1
i

Părţi pe milion (ppm): reprezintă masa de substanţă, exprimată în g, dizolvată în

1g de soluţie.

md
ppm   10 6 [g / g soluţie] (13)
ms

Părţi pe miliard (ppb): reprezintă masa de substanţă, exprimată în ng, dizolvată în

1g de soluţie.

md
ppb   10 9 [ng / g soluţie] (14)
ms

În general, soluțiile din punct de vedere al modului preciziei de preparare sunt de

două tipuri [25]:

- Soluții de uz general folosite în analizele calitative, iar concentrația lor este

prezentată cu două zecimale,

- Soluții analitice utilizate în analizele cantitative, atunci când valoarea

concentrației este exprimată cu patru zecimale (de exemplu: 0,0001 moli/L).
Aceste soluții sunt utilizate în metodele volumetrice, spectrofotometrice,
electrochimice, cromatografice etc.

Prelevarea și analiza probelor de ape uzate 31

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

Procedurile de cântărire și sticlăria folosită pentru prepararea acestor soluții

diferă în funcție de nivelul de precizie necesar determinării.

Procedeul standard utilizat pentru diluția soluțiilor este:

- Se determină volumul de soluție standard (sau stoc) necesară pentru

obținerea unei soluții diluate de volum și concentrații cunoscute, se
utilizează relația[32]:

c1V1=c2V2 (15)

- Se transferă un volum corespunzător de soluție standard (sau soluție stoc)

într-un balon cotat, pentru măsurarea volumelor se pot utiliza pipete
gradate, pipete cotate, cilindrii gradați, biurete, micropipite, în funcție de
precizia determinării,

- Se adaugă jumătate din solvent și se agită energic,

- Se completează până la semn cu solvent (în partea de jos a meniscului dacă

lichidul este incolor sau în partea de sus a meniscului dacă lichidul este
colorat),

- În final, soluția obținută se amestecă fie prin inversare (se pune cu grijă
dopul balonului cotat ca să nu existe pierderi de soluție) sau se agită
magnetic (agitatorul magnetic se introduce după ce s-a completat cu solvent
până la semn).

32 Prelevarea și analiza probelor de ape uzate

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

3 CALITATEA APEI ȘI INDICATORII DE

CALITATE AI APEI

Calitatea apei este reprezentată de ansamblul de caracteristici fizice, chimice,

biologice şi bacteriologice care sunt în relație directă cu scopul pentru care aceasta
este utilizată. Datele privind calitatea apei sunt necesare pentru controlul poluării,
evaluarea acesteia pe termen lung și impactul asupra mediului. Criteriile de
calitate ale apei sunt cuprinse între nivelul maxim al concentrației unei substanțe
prezente în apă sau sedimente, concentrație care nu dăunează atunci când apa este
folosită pentru un scop anume (industria alimentară, industria medicamentelor,
piscicultura, irigații, etc), și concentrația minimă de substanță pentru a asigura
menținerea funcțiilor biologice ale organismelor prezente în emisar.

Sistemul mondial de supraveghere a mediului înconjurător prevede urmărirea

calităţii apelor prin trei categorii de parametri:

 parametri de bază: temperatură, pH, conductivitate, oxigen dizolvat,

colibacili;
 parametri indicatori ai poluării persistente: cadmiu, mercur, compuşi organo -
halogenaţi şi uleiuri minerale ;
 parametri opţionali: carbon organic total (COT sau TOC), consum biochimic
de oxigen (CBO), detergenţi anionici, metale grele, arsen, bor, sodiu, cianuri, uleiuri
totale, streptococi.

Pentru precizarea caracteristicilor de calitate a apei se utilizează următorii

termeni:

 criterii de calitate a apei - totalitatea indicatorilor de calitate a apei care se

utilizează pentru aprecierea acesteia în raport cu măsura în care satisface un
anumit domeniu de folosinţă sau pe baza cărora se poate elabora o decizie asupra

Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei 33

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

gradului în care calitatea apei corespunde cu necesităţile de protecţie a mediului

înconjurator ;
 indicatori de calitate ai apei - reprezentaţi de caracteristici nominalizate
pentru o determinare precisă a calităţii apelor ;
 parametri de calitate ai apei – sunt valori şi exprimări numerice ale
indicatorilor de calitate a unei ape ;
 valori standardizate ale calităţii apei - reprezintă valori ale indicatorilor de
calitate a apelor care limitează un domeniu convenţional de valori acceptabile
pentru o anumitã utilizare a apei.

Standardele și criteriile de calitate ale apei sunt adoptate de Organismul

Internațional de Standardizare (ISO) sau sunt aprobate de Uniunea Europeană
(EN). Fiecare țară a adoptat pe lângă standardele internaționale și propriile
standarde și criterii de evaluare a calității apelor.

3.1. Indicatori de calitate ai apei uzate

Pentru caracterizarea calităţii apei şi evaluarea gradului de poluare se utilizează
indicatorii de calitate. Aceştia se pot clasifica, după natura lor, în indicatori
organoleptici, indicatori fizici, indicatori chimici generali, indicatori radioactivi,
indicatori bacteriologici și indicatori biologici.

O altă clasificare ţine seama de natura şi efectele pe care compuşii dizolvaţi le au

asupra apei [33], după cum urmează:

- indicatori fizico-chimici generali: temperatura; pH;

- indicatori ai regimului de oxigen: oxigen dizolvat (OD), consumul biochimic de

oxigen (CBO5), consumul chimic de oxigen (CCOCr şi CCOMn);

- indicatori ai gradului de mineralizare: reziduul fix, cloruri, sulfaţi, etc.;

- indicatori fizico - chimici selectivi: carbon organic total (COT), azot Kjeldhal şi azot
total, fosfaţi, duritate, alcalinitate;

- indicatori fizico - chimici specifici (compuşi toxici): cianuri, fenoli, hidrocarburi

aromatice mono şi polinucleare, detergenţi, metale grele (mercur, cadmiu, plumb,
zinc, cobalt, fier, etc.), pesticide, arsen, uraniu natural, trihalometani, indicatori

34 Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

radioactivi (activitate globală α şi β, activitate specifică admisă a fiecărui

radionuclid);

- indicatori biologici care reflectă gradul de saprobitate al apei, prin analiza

speciilor de organisme care populează mediul acvatic;

- indicatori bacteriologici care indică nivelul de poluare bacteriană, în principal

prin determinarea numărului de bacterii coliforme totale şi de bacterii coliforme
fecale.

Condițiile generale de calitate a tuturor categoriilor de ape uzate sunt

reglementate în prezent în următoarele două normative:

- NTPA-001/2002 (și consolidat în 2007) privind stabilirea limitelor de

încărcare cu poluanți a apelor uzate industriale și orășenești la evacuarea în
receptorii naturali [34];

- NTPA-002/2002 (și consolidat în 2005) privind condiţiile de evacuare a

apelor uzate în reţelele de canalizare ale localităţilor şi direct în staţiile de epurare
[35].

Indicatorii de calitate ai apelor sunt evaluaţi practic prin metode standardizate

(cuprinse în NTPA-001/2002 și NTPA-002/2002) sau prin metode alternative.
Metodele de analiză standardizate și limitele maxime admisibile (LMA) pentru
evacuarea în receptorii naturali (NTPA-001) sau în rețelele de canalizare ale
localităților, respectiv direct în stațiile de epurare (NTPA-002) sunt cuprinse în
Tabelele 8-11.

Indicatorii de calitate ai apelor uzate evacuate în receptori sunt înscriși în actele de

reglementare emise pentru fiecare industrie producătoare de ape uzate.

Tabelul 8 Indicatori fizici de calitate ai apelor uzate monitorizați în stațiile de

epurare.

Nr. Indicatori de LMA NTPA- LMA NTPA- METODA DE

Crt. calitate 001 002 ANALIZĂ

1. Temperatură (˚C) 35 40 -

2. pH 6,5-8,5 6,5-8,5 SR ISO 10523-97

Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei 35

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

Tabelul 9 Indicatori chimici generali de calitate ai apelor uzate monitorizați în

stațiile de epurare.

Nr. Indicatori de LMA LMA METODA DE

Crt. calitate NTPA-001 NTPA-002 ANALIZĂ
1. Materii totale în 35(60) 350 STAS 6953-81
suspensie (mg/L)
2. Cloruri (mg/L) 500 - STAS 8663-70
3. Clor rezidual liber 0,2 0,5 SR EN ISO 7393-
(Cl2) (mg/L) 1:2002;
SR EN ISO 7393-
2:2002
SR EN ISO 7393-
3:2002
4. Sulfiți (mg/L) 1,0 2,0 STAS 7661-89
5. Sulfați (mg/L) 600 600 STAS 8601-70
6. Azot amoniacal 2,0 (3,0) 30 SR ISO 5664: 2001
(mg/L) SR ISO 7150-1/2001
7. Azotiți (mg/L) 1,0 (2,0) - SR EN 29777:2002
8. Azotați (mg/L) 25 (37) - SR ISO 7890-2:2000
SR ISO 7890-3:2000
SR ISO 7890/1-98
9. Consum biochimic 25 300 SR EN 1899-22002
de oxigen (CBO5)
(mg O2/L)
10. Consum chimic de 125 500 SR ISO 6060-96
oxigen CCO-Cr (mg
O2/L)
11. Fosfor total (mg/L) 1,0 (2,0) 5,0 STAS 10064-75
12. Substanțe 20 30 SR 7587-96
extractibile cu
solvenți organici
(mg/L)
13. Produse petroliere 5,0 - SR 7877/1-95
(mg/L) SR 7877/2-95
14. Reziduu filtrat uscat 2000 - STAS 9187-84
la 105˚C (mg/L)

36 Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

Tabelul 10 Indicatori chimici specifici de calitate ai apelor uzate monitorizați în

stațiile de epurare.

Nr. Indicatori de LMA LMA METODA DE

Crt. calitate NTPA-001 NTPA-002 ANALIZĂ
1. Fenoli antrenabili 0,3 30 SR ISO 6439: 2001
cu vapori de apă SR ISO 8165/1/00
(mg/L)
2. Crom total 1,0 1,5 SR EN 1233:2003
(Cr +Cr ) (mg/L)
3+ 6+ SR ISO 9174-98
2. Sulfuri și hidrogen 0,5 1,0 SR ISO 10530-97
sulfurat (mg/L)
4. Fier total ionic 5,0 - SR ISO 6332-96
(Fe2++Fe3+)

Tabelul 11 Indicatori chimici toxici și foarte toxici de calitate ai apelor uzate

monitorizați în stațiile de epurare.

Nr. Indicatori de LMA LMA NTPA- METODA DE

Crt. calitate NTPA-001 002 ANALIZĂ
1. Cianuri totale (mg/L) 0,1 1,0 SR ISO 6703/1/2-
98/00
2. Detergenți sintetici 0,5 25 SR EN 903: 2003
biodegradabili(mg/L) SR ISO 7875/2-1996
3. Zn2+ (mg/L) 0,5 1,0 STAS 8314-87
SR ISO 8288:2001
4. Cr6+ (mg/L) 0,1 0,2 SR EN 1233:2003
5. Cu2+ (mg/L) 0,1 0,2 STAS 7795-80
6. Pb2+ (mg/L) 0,2 0,5 STAS 8637-79
7. Ni2+ (mg/L) 0,5 1,0 STAS 7987-67
SR ISO 8288:2001
8. Cd2+ (mg/L) 0,2 0,3 SE EN ISO
5961:2002
9. Mangan total 1,0 2,0 STAS 8662/1-96
SR ISO 6333-96

Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei 37

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

Agenții economici care deversează ape uzate sunt cuprinși într-un program de
monitorizare și sunt clasificați în funcție de tipul de poluanți și parametri de
calitate care sunt monitorizați, astfel:

- Grupa I de risc - cuprinde agenți economici poluatori sau potențial poluatori

care deversează ape uzate cu conținut de poluanți chimici. Controlul acestor
poluatori se realizează prin monitorizarea următorilor indicatori de calitate:
materii în suspensie, CCO-Cr, CBO5, azot amoniacal (amoniu), substanțe
extractibile cu solvenți organici, produse petroliere, sulfați, cloruri, pH.
- Grupa a II-a de risc – cuprinde agenți economici poluatori sau potențial
poluatori care deversează ape cu conținut de poluanți chimici specifici și poluanți
chimici toxici și foarte toxici. Controlul acestor poluatori se realizează prin
monitorizarea următorilor indicatori de calitate: fenoli antrenabili cu vapori de
apă, Cr3+, sulfuri, hidrogen sulfurat, cianuri, detergenți sintetici biodegradabili,
Zn2+, Cr6+, Cu2+, Pb2+, Ni2+, Cd2+.

Monitorizarea apelor uzate deversate sunt reglementate prin Directiva 96/61/EEC

[36,] care se referă la prevenirea și controlul integrat al poluării și Directiva
91/271/EEC [37] privind epurarea apelor uzate orășenești modificată cu Directiva
98/15/CE [38]. Aceste directive au obligat agenții industriali să respecte condițiile
de evacuare a apelor uzate industrial și urbane, deoarece legea prevede că
“poluatorul plăteşte” daunele provocate de deversările de ape cu încărcare de
poluanţi peste limitele accesibile.

Analiza apelor uzate cuprinde determinări care se realizează după un plan bine
stabilit:
- Determinări la locul de prelevare: temperatura, fixarea oxigenului dizolvat şi a
hidrogenului sulfurat, determinarea clorului rezidual, determinarea de pH.
- Determinări realizate în maxim 4 ore de la prelevare, pentru probele care nu au
fost conservate: turbiditate, suspensii, reziduul fix, fosfați, determinarea
oxidabilității.
- Determinări efectuate în primele 24 de ore de la prelevarea probelor:
alcalinitate, aciditate, duritate totală.

Pentru stabilirea calităţii apei, nu se evaluează în mod curent toate caracteristicile

fizice, chimice şi biologice; fiecare laborator de analiză stabilește un număr limitat
de analize, considerate semnificative, funcţie de sursa apelor uzate şi de utilizarea
acestora după epurare.

38 Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

3.2. Determinarea experimentală a indicatorilor

fizici ai apelor
3.2.1. Determinarea temperaturii
Senzorii pentru măsurarea temperaturii trebuie să funcţioneze cu acurateţe, să
aibă răspuns liniar care să depindă numai de temperatură şi nu de timp. Pentru
ape, domeniul de temperatură este cuprins între 0˚ şi 40˚C iar precizia este situată
între  0,01˚C pentru măsurători utilizate în trasarea profilelor termice de
adâncime şi 0,1 – 0,5˚C pentru măsurători curente.

Măsurarea temperaturii se poate face cu termometrul cu mercur, introdus în

carcase protectoare de oţel inoxidabil, pentru a preveni coroziunea. În acest caz
citirea se face după câteva minute de la imersarea termometrului în apă pentru a
permite stabilirea echilibrului termic

Pentru măsurători de mare precizie se utilizează termometre cu termorezistenţă

de platină care au răspuns liniar pe un domeniu larg de temperatură (-15˚ –
140˚C). Dacă precizia de măsurare acceptată este 0,1˚C este suficientă utilizarea
unui termocuplu de exemplu cromel-alumel care însă trebuie obligatoriu calibrat.
În ultimii ani se utilizează frecvent termistori care permit măsurători foarte rapide
dar pentru care modificarea rezistenţei cu temperatura nu se petrece liniar ci
exponenţial.

Pentru măsurarea temperaturii suprafeţelor de apă se folosesc termometre IR, mai

ales pentru a identifica punctele de deversare a apei calde în emisari.

3.2.2. Determinarea turbidității

Turbiditatea apei este cauzată de compuși insolubili și coloidali de origine
minerală (minerale argiloase, oxizi de siliciu, oxizi hidratați şi hidroxizi de fier și
magneziu, etc), sau de origine organică (coloizi organici, bacterii, plancton, etc).

3.2.2.1. Metoda etalon cu suspensie de caolin

Principiul metodei: Turbiditatea se determină prin măsurarea intensităţii unui

flux luminos difuzat la trecerea prin proba de apă (varianta I), sau prin măsurarea
atenuării intensităţii unui flux luminos incident la trecerea prin proba de apă

Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei 39

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

(varianta II); în ambele cazuri, cu valoarea obţinută se citeşte turbiditatea pe o

curbă de etalonare trasată utilizând suspensie de caolin ca etalon conform
standardului SR EN ISO 7027:2001 [39].

Turbiditatea se exprimă în grade, un grad de turbiditate reprezentând turbiditatea

produsă de 1 mg caolin într-un litru de apă distilată. Determinarea se face
spectrofotometric.

Reactivi:

 Pulbere de caolin: se usucă la etuvă, la 105 + 2 ˚C, circa 25 g caolin, mărunţit

fin în mojar de agat şi apoi se trece prin sită cu latura ochiului de 0,1 mm.

Modul de lucru:

 Pregătirea etalonului presupune prepararea a două suspensii etalon.

o Suspensia etalon A: Se cântăresc 20 g pulbere de caolin şi se amestecă sub

agitare într-un pahar Berzelius cu 2 mL apă distilată, apoi se lasă în
repaus 24 de ore. Se sifonează stratul de mijloc al lichidului tulbure, fără a
deranja sedimentul. La sedimentul rămas se adaugă apă distilată până la
volumul iniţial, se agită puternic şi după 24 de ore se repetă operaţia de
sifonare a stratului median. Se amestecă cele două soluţii sifonate şi se
lasă în repaus 3 zile, după care se îndepărtează lichidul de deasupra
sedimentului format prin sifonare. Sedimentul obţinut se preia cu un litru
de apă distilată. Pentru evaluarea concentraţiei suspensiei A, se agită
energic suspensia, se introduc 100 mL într-o capsulă de porţelan adusă în
prealabil la masă constantă, se evaporă pe baie de apă şi se usucă la
105+2˚C, la masă constantă. Diferenţa între masa capsulei cu suspensie
după uscare şi masa capsulei goale dă concentraţia suspensiei de caolin.

o Suspensia etalon B: cu turbiditate de 100 mg SiO2/dm3, se introduce într-

un balon cotat de 1 L un volum de soluţie etalon A bine omogenizat, astfel
încât, prin aducerea la semn cu apă cu turbiditate neglijabilă, să se
realizeze concentraţia de 100 mg SiO2/dm3. Dacă proba de apă de analizat
este colorată, se filtrează o parte din proba prin hârtie de filtru cu
porozitate mică, proba de apă astfel obţinută fiind utilizată în locul apei
distilate cu turbiditate neglijabilă, ca probă martor la determinarea
turbidităţii, pentru a compensa interferenţele introduse de culoare. Din

40 Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

proba de apă bine omogenizată se pune în cuva aparatului şi se citeşte

absorbanţa faţă de proba martor la lungimea de undă de 500 nm. Citirea
obţinută se raportează la curba de etalonare preparată după schema
prezentată în Tabelul 12.

Tabelul 12 Prepararea soluțiilor pentru obținerea curbei de calibrare.

Soluţie etalon (mL) 1 2 5 10 20 60

Apă bidistilată (mL) 99 98 95 90 80 40

Turbiditate (Grade) 1 2 5 10 20 60

Principiul de calcul: Cu valorile obţinute pentru fiecare concentraţie din scară se

trasează curba de etalonare, înscriind pe ordonată absorbanţele şi pe abscisă
gradele de turbiditate corespunzătoare. Pentru exprimarea rezultatelor se citeşte
pe curba de etalonare turbiditatea corespunzătoare adsorbanţei determinate. Dacă
valoarea turbidităţii depăşeşte valoarea înscrisă pe curba de etalonare, se diluează
proba cu apă de turbiditate neglijabilă, valoarea obţinută în final pentru turbiditate
înmulţindu-se cu factorul de diluţie.

3.2.2.2. Metoda cu etalon suspensie de formazină

Principiul metodei: este identic celui prezentat anterior, diferind natura

substanţei utilizate pentru obţinerea etalonului, conform standardului SR EN ISO
7027:2001 [39].

Reactivi:

 Hexametilentetramină;

 Sulfat de hidrazină.

Modul de lucru:

Se pregătesc două suspensii de etalonare.

 Suspensiei de formazină A, cu turbiditate de 400 UTF: într-un balon cotat de

500 mL se dizolvă 2,5 g hexametilentetramină în 25 mL apă distilată. Se adaugă
Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei 41
Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

soluţie de sulfat de hidrazină (0,25 g sulfat de hidrazină în 25 mL, cu turbiditate

neglijabilă). Amestecul se agită, iar după un repaus de 24 de ore, la 25+3˚C, se
aduce la semn cu apă distilată şi se omogenizează. Suspensia astfel obţinută este
stabilă aproximativ o lună, în condiţii de păstrare la întuneric şi la 25+3˚C.

 Suspensia de formazină B, cu turbiditate de 100 UTF, se obţine introducând 50

mL suspensie tip A într-un balon cotat de 200 mL şi aducând la semn cu apă
distilată.

Principiul de calcul: Se realizează o scară de etalonare după schema prezentată în

Tabelul 13. Din proba de apă bine omogenizată se pune în cuva aparatului şi se
citeşte absorbanţa faţă de proba martor la lungimea de undă de 500 nm. Pentru
exprimarea rezultatelor, se citeşte pe curba de etalonare turbiditatea
corespunzătoare adsorbanţei determinate.

Tabelul 13 Scara de etalonare.

Soluţie etalon (mL) 1 2 5 10 20 40 60

Apă bidistilată (mL) 99 98 95 90 80 160 40
Turbiditate (Grade) 1 2 5 10 20 40 60

Dacă valoarea turbidităţii depăşeşte valoarea înscrisă pe curba de etalonare, se

diluează proba cu apă de turbiditate neglijabilă, valoarea obţinută în final pentru
turbiditate înmulţindu-se cu factorul de diluţie.

3.2.2.3. Metoda rapidă de determinare a turbidităţii

Principiul metodei: Determinarea rapidă a turbidităţii poate fi realizată utilizând

un fir de platină suspendat pe o tijă de lemn de 1220 mm. La un capăt al tijei este
fixat firul de platină lucioasă, de 1 mm grosime şi 30 mm lungime, iar la celălalt
capăt este fixat un inel de observare, plasat la o distanţă de 1200 mm de fir [40].

Modul de lucru:

 Suspensia etalon se prepară în aşa fel încât, pentru concentraţia de 100

mg/SiO2/litru, firul tijei să fie vizibil, la limită, la 100 mm – aceasta reprezentând
100 grade de turbiditate.

42 Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

Principiul de calcul:

 Valorile gradului de turbiditate măsurate prin această metodă sunt

prezentate în Tabelul 14.

Tabelul 14 Determinarea gradelor de turbiditate.

Grad de Adâncimea Grad de Adâncimea Grad de Adâncimea

turbiditate, firului de turbiditate, firului de turbiditate, firului de
mg SiO2/L platină, mg SiO2/L platină, mg SiO2/L platină,
mm mm mm
7 1095 30 296 140 76
8 971 35 257 150 72
9 873 40 228 160 68,7
10 794 45 205 170 65,4
11 729 50 187 180 62,4
12 674 55 171 190 59,8
13 627 60 158 200 57,4
14 587 65 147 250 49,1
15 551 70 138 300 43,2
16 520 75 130 350 38,8
17 493 80 122 400 35,4
18 468 85 116 500 30,9
19 446 90 110 600 27,7
20 426 95 105 800 23,4
22 391 100 100 1000 20,9
24 361 110 93 1500 17,1
26 336 120 86 2000 14,8
28 314 130 81 3000 12,1

3.2.3. Determinarea culorii

Apa pură este incoloră în strat subţire şi albastru-verzuie in strat gros. Culori
diferite ale apei naturale pot proveni din suspensii anorganice (praf, pământ,
nisip), de la materia organică dizolvată sau aflată fin dispersată sau de la ionii de
fier şi de mangan.
Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei 43
Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

Culoarea apelor uzate este direct influenţată de procesele din care au rezultat, ca
urmare a suspensiilor şi a substanţelor dizolvate. Substanţele în suspensie dau
culoarea aparentă a apei, iar cele dizolvate îi conferă culoarea reală.

Evaluarea culorii apei se face printr-o tehnică vizuală de comparare cu un

standard; o unitate de culoare este echivalentă cu 1 mg/L de platină sub formă de
ion cloroplatinat, într-o soluţie care mai conţine cobalt cu concentraţia jumătate
din cea a ionului de platină. Această unitate de evaluare a culorii se numeşte
unitate Hazen.

O altă metodă bazată pe etaloane de culoare este Metoda dicromat-cobalt care

utilizează ca referinţă soluţii acide, cu diverse concentraţii conţinând dicromat de
potasiu, K2Cr2O7 şi sulfat de cobalt, CoSO4.7H2O într-un raport constant. Filtrarea
prealabilă a probei nu este recomandată în acest caz.

Evaluarea exactă a culorii (lungimea de undă sau frecvenţa) se poate face utilizând
un spectrofotometru. Această tehnică presupune parcurgerea unui domeniu de
lungimi de undă cuprins între 400 şi 700 nm (domeniu vizibil) şi stabilirea unui
număr de 10 până la 30 de puncte de referinţă (funcţie de acurateţea măsurătorii).

O metodă mai simplă dar acceptată este aceea de măsurare a absorbanţei unei
probe filtrate (prin hârtie cu pori de 0,45 μm) atunci când este iradiată cu o
radiaţie cu lungimea de undă de 400 nm. Rezultatul poate fi echivalat cu unităţile
Hazen (pe baza unei curbe de calibrare).

3.2.3.1. Metoda calitativă de determinare a culorii

Se bazează pe compararea culorii apei de analizat cu culoarea apei bidistilate.

Experimental, într-un tub colorimetric se introduce proba de apă de analizat, iar în
alt tub, identic cu primul, se introduce apa bidistilată. Se compară culoarea probei
de apă faţă de apa bidistilată, privind pe verticală, pe un fond alb. Se notează
culoarea observată a probei de apă comparativ cu apa bidistilată (galben,
galben-verzui etc.).

3.2.3.2. Metode cantitative de determinare a culorii

Principiul metodei: Se compară coloraţia probei de analizat cu cea

corespunzătoare unei scări colorimetrice din soluţie de platină-cobalt sau
dicromat-cobalt. Analiza este efectuată conform standardului SR EN ISO
7887:2002 [41].

44 Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

Metoda cu platino-cobalt

Reactivi:

 hexacloroplatinat de potasiu, K2[PtCl6];

 clorură cobaltoasă hexahidratată, CoCl2. 6H2O;

 acid clorhidric concentrat,

Modul de lucru:

 Soluţie stoc echivalentă a 500 unităţi Hazen se prepară prin dizolvarea a 1,246
g hexacloroplatinat de potasiu şi 1 g de clorură cobaltoasă hexahidratată în 500 mL
de apă distilată, se adaugă 100 mL acid clorhidric concentrat şi se diluează la 1 L de
soluţie. Culoarea acestei soluţii corespunde la 500 grade de culoare. Soluţia se
poate păstra, la rece şi la întuneric, timp de 1 an.

 Se prepară apoi în tuburi de 50 mL mostre care acoperă un interval de 5 până

la 200 unităţi Hazen şi se utilizează ca etaloane de comparare.

 Se iau 100 mL din apa de analizat şi se introduc într-un tub colorimetric, se

compară culoarea cu o scară de etalonare preparată după schema prezentată în
Tabelul 15.

Tabelul 15 Determinarea gradelor de culoare.

Soluţie de platină-cobalt, mL 0 2 4 6 8 10 12 14 16
Apă bidistilată, mL 100 98 96 94 92 90 88 86 84
Grad de culoare 0 10 20 30 40 50 60 70 80

Dacă apa are turbiditatea mai mare de 1 NTU (formazină) se recomandă filtrarea
probei înaintea determinărilor de culoare. Apele tulburi se lasă să sedimenteze sau
se centrifughează înaintea determinării. Din apa de analizat se iau 100 cm3, într-o
eprubetă colorimetrică identică cu cea folosită pentru scara etalon, şi se compară
culoarea privind vertical. Coloraţia apelor se exprimă în grade de culoare, prin
grad de culoare înţelegându-se coloraţia produsă în cazul unei soluţii care conţine

Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei 45

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

1 mg platină, sub formă de ion cloroplatinat (PtCl5)2-, la litru. Se consideră că o apă

este corespunzătoare pentru consum dacă nu depăşeşte 20 grade de culoare.

Metoda cu dicromat-cobalt

Reactivi:

 dicromat de potasiu K2Cr2O7, (uscat în prealabil 24 de ore, la 105 ˚C şi apoi

ţinut în exicator);

 sulfat de cobalt (CoSO47H2O);

 H2SO4 concentrat.

Modul de lucru:

 Soluția I: se dizolvă în câţiva mL de apă bidistilată a 0,0875 g dicromat de

potasiu şi 2 g sulfat de cobalt într-un balon cotat de 1 litru. Se adaugă 1 mL H2SO4
concentrat şi se completează la semn cu apă bidistilată.

 Soluția II: se introduc într-un balon cotat de 1 litru aproximativ 500 mL apă
bidistilată şi 1 mL acid sulfuric concentrat, apoi se completează până la semn cu
apă bidistilată.

 Se iau 100 mL apă de analizat şi se introduc într-un tub colorimetric. Se

compară culoarea cu scara de etalonare pregătită după indicaţiile din Tabelul 16.

Tabelul 16 Scara de etalonare.

Soluţia I, mL 0 1 2 3 4 5 6 7 10 12 14 16
Soluţia II, mL 100 99 98 97 96 95 94 93 90 88 86 84
Grad de culoare 0 5 10 15 20 25 30 40 50 60 70 80

Dacă apa de analizat este tulbure, se lasă să se sedimenteze sau se centrifughează

înainte de determinare. Nu se filtrează prin hârtie de filtru, deoarece aceasta are un
efect de decolorare asupra probei.

46 Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

În cazul apelor cu culoare mai intensă de 80 de grade, se va realiza diluarea

acestora, în calcul ţinându-se seama de diluţie.

3.2.4. Determinarea conductivității și a salinității

Conductivitatea reprezintă capacitatea unei specii sau a unui mediu de a transporta
o anumită cantitate de electricitate. Această proprietate apare numai dacă în
mediul respectiv există purtători de sarcină care se pot deplasa liberi.

Apa pură are o conductibilitate electrică extrem de mică (0,037μS/cm la 18˚C)

datorată ionilor HO- şi H3O+ rezultaţi printr-un proces slab de disociere.
Conductivitatea creşte semnificativ dacă în apă există specii ionice de aceea
evaluarea preliminară a conţinutului de ioni se face prin măsurători de
conductivitate.

Pentru măsurători, celulele de conductivitate se calibrează cu o soluţie de

conductivitate cunoscută, cum este soluţia de KCl. În Tabelul 17 sunt prezentate
valorile conductivităţii corespunzătoare diferitelor concentraţii de clorură de
potasiu, măsurate la temperatura standard, 298K.

Tabelul 17 Soluţii de clorură de potasiu, KCl, pentru calibrarea celulelor de

conductivitate.

Concentraţia KCl, [mg/L] Conductivitatea electrică la 25oC

37,28 74
74,56 147
372,8 718
745,6 1413
1492 2767
3728 6668
7456 12900
14920 24820

Majoritatea conductometrelor sunt astfel construite încât să realizeze şi corecţia

de temperatură. Dacă nu, aceasta se poate realiza utilizând următoarea formulă de

Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei 47

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

calcul a conductivităţii la temperatura standard cunoscând valoarea

corespunzătoare temperaturii T:

(16)

Măsurătorile de salinitate sunt înrudite cu cele de conductivitate [42] şi se

utilizează în studiile privind apele de mare şi din estuare.

Salinitatea reprezintă conţinutul total de solide dizolvate din apă după ce toţi
carbonaţii au fost transformaţi în oxizi, toate bromurile şi iodurile au fost
transformate în cloruri şi a fost oxidată întreaga materie organică [43]. Se exprimă
în unităţi la mie (‰) şi se calculează cu ajutorul unor formule empirice, cum sunt:

Salinitatea (‰) = 0,03 + 1,805 x Conţinutul de cloruri (‰) (17)

Salinitatea (‰) = 1,80655 x Conţinutul de cloruri (‰) (18)

Conţinutul de cloruri al apei se determină prin titrare de precipitare, cu soluţie de

azotat de argint, utilizând cromat de potasiu ca indicator.

În domeniul soluţiilor diluate între salinitate şi conductivitate se află o relaţie de

directă proporţionalitate, iar la 298K salinitatea (‰) se calculează înmulţind
conductivitatea (mS/cm) cu 0,68.

Variante moderne propun exprimarea salinităţii direct pe baza măsurătorilor de

conductivitate, cărora li se aplică corecţii de temperatură şi de presiune dacă se
realizează in situ, la adâncimi mari.

3.2.5. Determinarea pH-ului

Evaluarea acidităţii unei soluţii se face prin pH, care reprezintă logaritmul zecimal
negativ al activității ionilor de hidrogen, exprimat în moli pe litru. Datorită
interecțiunilor ionice, activitatea ionilor de hidrogen este sensibil inferioară
concentrației lor.

Măsurarea aproximativă a pH-ului se face utilizând hârtia de pH. Aceasta este

impregnată cu un amestec de indicatori şi, introdusă în apă, îşi modifică culoarea

48 Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

în acord cu aciditatea/alcalinitatea mediului. Culoarea este apoi comparată cu

aceea indicată pe etaloanele de pH ataşate cutiei cu hârtia indicator. Precizia
determinării este de aproximativ 0,5 unităţi de pH dar determinarea poate fi
denaturată de prezenţa clorului sau de salinitatea ridicată a unor ape. Denaturarea
măsurătorii poate proveni şi din păstrarea incorectă a hărtiei indicator sau din
expirarea duratei de valabilitate.

Măsurarea exactă a pH-ului se face cu ajutorul aparatului numit pH-metru care în

esenţă este o pilă primară a cărei forţă electromotoare depinde de activitatea
protonilor în soluţie. Determinând această forţă electromotoare se poate calcula
activitatea ionilor de hidrogen, respectiv pH-ul:

pH = - lg aH+ = - lg γ xH+ ≈ - lg cH+ (19)

Celula galvanică fără joncţiune lichidă este alcătuită dintr-un electrod de referinţă
(de argint sau calomel) şi un electrod senzor de pH (electrod de sticlă).

Prezenţa unor specii concurente pot determina denaturarea măsurătorii, de aceea

s-a introdus definiţia operaţională a pH-ului. Ea se bazează pe conceptul că pH-ul
se măsoară cu un electrod de hidrogen combinat cu un electrod de referinţă
(pentru a forma celula galvanică adecvată). Soluţia electrodului de referinţă este
pusă în contact cu soluţia electrodului de hidrogen printr-o punte de KCl cu
concentraţia de minim 3,5 moli/1000 g solvent. Electrodul de hidrogen este
imersat întâi în soluţia de analizat, (X, având pH(X) şi cu FEM măsurată E(X)) şi apoi
într-o soluţie standard, S, cu pH(S) corespunzătoare unei diferenţe de potenţial E(S) .
Se presupune o dependenţă liniară E = f (pH) şi atunci:

E( s )  E( x )
pH ( x )  pH ( s ) 
RT (20)
2,303
F

Originea scalei se defineşte în raport cu un standard. Valoarea de referinţă a pH-

ului standard se determină - prin convenţie - pentru o soluţie de ftalat de potasiu
cu c = 0,05 moli/1000 g solvent. Valoarea pH(S) variază cu temperatura şi are este 4
la 0 ˚C.

Ca senzor de protoni (senzori de pH) se pot utiliza diferiţi electrozi, iar Tabelul 18.
sintetizează informaţiile legate de utilizarea acestora.

Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei 49

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

Tabelul 18 Electrozi senzori de pH [3].

Denumire Tip de Domeniu Factori

Observaţii
electrod electrod de măsură perturbatori

- floruri în soluţii
2 ...10 cel mai des
Electrod de electrod puternic acide
utilizat senzor de
sticlă membrană 1... 13 - concentraţii foarte pH
mari de HO-

6 ... 14 - oxidanţi şi stabil mecanic,

electrod de
Electrod de Bi
ordinul 2 reducători, agenţi de utilizat de aceea
Electrod de Sb complexare, în practica
2 ... 11 hidrogen sulfurat industrială

oxidanţi şi
Electrod de electrod fără importanţă
0 ... 6,5 reducători otrăvuri
chinhidronă redox practică
de contact

oxidanţi şi
Electrod de electrod de fără importanţă
0 ... 14 reducători otrăvuri
hidrogen gaz practică
de contact

Aparatele de laborator, pH-metrele, prezintă în marea lor majoritate o scală dublă,

în unităţi de pH şi în valori de potenţial (V) şi se livrează cu soluţiile standard de
calibrare. Calibrarea se realizează cu următoarele sisteme tampon, aflate la aceeaşi
temperatură cu proba analizată:

- Pentru măsurători în domeniul neutru, sistem tampon pH=7 conţinînd fosfat

monosodic de potasiu 0,025 M + fosfat disodic de potasiu 0,025 M;
- Pentru măsurători în domeniul acid, sistem tampon pH = 4, cu soluţie 0,05 M de
ftalat acid de potasiu;
- Pentru măsurători în domeniul bazic, sistem tampon pH = 9: soluţie 0,01 M de
borax sau sistem tampon pH = 10: soluţie bicarbonat de sodiu 0,025 + bicarbonat
de calciu 0,025 M.

În ultimii ani, pH-metrele au fost dotate cu un electrod combinat, Fig. 4.

50 Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

1. capăt de material plastic cu şurub

2. orificiu de umplere
3. diafragmă
4. electrod de referinţă
5. electrod senzor de pH
6. membrană de sticlă

Fig. 4 Electrod combinat pentru măsurarea pH-ului [3].

Electrodul interior (de măsură) este un electrod de argint şi constă dintr-o sârmă
de argint în contact cu pasta de clorură de argint imersată în acid clorhidric 0,1M
saturat cu clorură de argint totul în contact cu membrana specială de sticlă de
formă sferică care trebuie complet introdusă în soluţia de analizat. Electrodul de
referinţă este de asemenea de argint în contact cu pasta de clorură de argint şi
imersat în clorură de potasiu 3,8 M. Contactul dintre acest electrod şi soluţia de
măsurat este realizat printr-o diafragmă poroasă.

Electrozii noi trebuie activaţi cu 24 de ore înaintea primei utilizări prin introducere
în apă distilată pentru a se putea forma stratul activ, de gel, de pe membrana de
sticlă. Apoi, după fiecare utilizare electrodul/sonda de pH trebuie păstrată în
soluţie de KCl 3%. Această soluţie se livrează de obicei împreună cu un manşon de
cauciuc care are atât rol protector cât şi rol de a menţine o cantitate minimă de
lichid în contact cu bulbul de sticlă. Pentru a evita contaminarea, electrodul se
clăteşte cu apă distilată înainte şi după fiecare utilizare şi calibrare.

3.2.6. Determinarea alcalinității și acidității apei

Ionii de hidrogen (H+) apar în urma procesului de disociere parţială a apei şi a
compuşilor acizi dizolvaţi în aceasta. Apa pură are o constantă de disociere foarte
redusă; introducerea de acizi, de săruri cu hidroliză acidă, de gaze care

Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei 51

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

reacţionează cu apa duce la formarea de ioni de hidrogen, şi la creşterea acidităţii

acesteia.

Aciditatea apei se datorează prezenţei în apă a dioxidului de carbon liber, a acizilor

minerali şi a sărurilor de acizi tari sau baze slabe, cum sunt sărurile de fier şi de
aluminiu, provenite de la exploatările miniere sau din apele uzate industriale.

Aciditatea totală a unei ape exprimă atât aciditatea datorată acizilor minerali, cât şi
cea datorată dioxidului de carbon liber, în timp ce aciditatea minerală exprimă
numai aciditatea datorată acizilor minerali.

Aciditatea apei, respectiv capacitatea de a reacţiona cu o bază tare, se determină

prin titrare colorimetrică cu hidroxid de sodiu, NaOH, utilizându-se un indicator de
culoare. Pentru evaluarea acidităţii totale se utilizează ca indicator fenolftaleina
sau roşu de metacrezol, care au punctul de viraj la pH de 8,3 la 25˚C. Dacă se
utilizează ca indicator albastru de bromfenol (viraj la pH = 3,7) se determină
aciditatea metiloranjului. Volumul de soluţie bazică necesar neutralizării acidităţii
se poate determina şi prin titrare pH-metrică.

Diferenţierea acidităţii totale de aciditatea minerală se poate face, fie prin

utilizarea schimbătorilor de ioni, fie prin titrarea cu NaOH 0,1 N până la puncte de
echivalenţă diferite şi anume până la pH = 4,5 pentru titrarea acidului mineral şi
pH = 8,3 pentru titrarea acidităţii totale.

Alcalinitatea totală se defineşte cantitativ ca şi cantitatea de acid necesară titrării

unui volum de apă de la pH-ul iniţial până la punctul de echivalenţă al dioxidului de
carbon (pH=4,5).

Speciile care imprimă apei alcalinitate sunt: CO32 , HCO3 , HO .

HCO3  H   CO2  H 2O (21)

CO32  H   HCO3 (22)

HO  H   H 2 O (23)

Relaţia de determinare a alcalinităţii este:

52 Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

     
A  HCO3  2 CO32  HO  X   H    (24)

În general, alţi acceptori de protoni (X) decât sistemul carbonat sunt prezenţi în
concentraţii mici şi pot fi neglijaţi (de exemplu: NH3, bazele conjugate ale acizilor:
fosforic, silicic, boric şi ale acizilor organici).

Alcalinitatea apei reprezintă capacitatea apei de a neutraliza acizi şi se determină

prin titrare cu soluţie de acid sulfuric. Pentru determinarea alcalinităţii totale
titrarea se opreşte la pH = 4,5 de aceea se utilizează ca indicator verde de
bromcrezol (cu sau fără adaos de roşu de metil) iar pentru evaluarea alcalinităţii
fenolftaleină titrarea se opreşte la pH = 8,3.

Din punct de vedere valoric, alcalinitatea este concentraţia echivalentă a bazei

titrabile şi se măsoară la anumite puncte de echivalenţă date de soluţii indicator.

Utilizarea fenolftaleinei duce la determinarea alcalinităţii (p) a apei datorată

hidroxidului şi carbonatului, iar utilizarea indicatorului metiloranj duce la
determinarea alcalinităţii (m), datorată dicarbonatului.

Valoarea alcalinităţii (p) şi (m) indică raportul existent între ionii de carbonat,
dicarbonat şi hidroxid în cadrul alcalinităţii totale, relaţiile dintre ele fiind
prezentate în Tabelul 19.

Alcalinitatea p corespunde conţinutului total de hidroxizi plus jumătate din

conţinutul de carbonaţi şi in cazul prezenţei fosfaţilor, o treime din conţinutul
acestora.

Tabelul 19 Calculul relaţiilor de alcalinitate.

OH  CO 32 HCO3
Valori găsite
(mval/dm3) (mval/dm3) (mval/dm3)
p=0, m>0 0 0 m
2p<m 0 2p m-2p
2p=m 0 2p 0
2p>m 2p-m 2(m-p) 0
p=m p 0 0
m = alcalinitatea faţă de metiloranj în mL HCl 0,1 N
p = alcalinitatea faţă de fenolftaleina în mL HCl 0,1 N

Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei 53

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ


p  HO   12 CO  13 PO 
2
3
3
4 (25)

Alcalinitatea m corespunde conţinutului total de hidroxizi şi carbonaţi plus două

treimi din conţinutul de fosfaţi (in cazul prezenţei acestora).

  
m  HO   CO32   23 PO 3
4 (26)

  
m  CO32  HCO3   23 PO 
3
4 (27)

Alcalinitatea se exprimă de obicei luând ca referinţă carbonatul de calciu, CaCO 3 ,

pentru care reacţia de neutralizare în mediu acid este:

CaCO 3  2H   Ca 2  CO 2  H 2O (28)

Alcalinitatea se poate exprima în mg CaCO3/L sau în echivalenţi CaCO3/L.

Principiul metodei: Constă în determinarea titrimetrică a alcalinităţii apelor prin

titrare cu soluţie de HCl 0,1N.

3.2.6.1. Determinarea alcalinităţii faţă de fenolftaleină.

Alcalinitatea p
Modul de lucru:

 Într-un vas Erlenmeyer de 300 cm3 se introduc 100 cm3 de probă de apă şi se
adaugă 2-3 picături de fenolftaleină;

 În cazul existenţei alcalinităţii faţă de fenolftaleină, proba se colorează în roşu

şi se titrează cu soluţie de HCl 0,1 N până la decolorare, apoi se mai adaugă o
picătură de soluţie de fenolftaleină şi se titrează din nou până la decolorare, cea ce
corespunde unei valori de pH de circa 8,3;

54 Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

Principiul de calcul: Dacă se lucrează cu 100 cm3 probă, valoarea alcalinităţii p se

calculează ţinând cont că 1 cm3 acid 0,1n = 1 mval alcalinitate/dm3;

V1  0,1  1000 (29)

Alcalinita tea (p) 
V
Unde:
V1 = volumul de HCl 0,1n folosit la titrare, cm3;
V = volumul probei luată în lucru, cm3;
0,1 = normalitatea acidului utilizat la titrare.

3.2.6.2. Determinarea alcalinităţii faţă de metiloranj.

Alcalinitatea m
Modul de lucru:

 Într-un vas Erlenmeyer de 300 cm3 se introduc 100 cm3 probă de apă şi se
adaugă 1-2 picături de metiloranj. Se titrează cu soluţie de HCl 0,1 N până la virajul
culorii de la galben până la portocaliu.

 Alcalinitatea faţă de metiloranj poate fi determinată în aceeaşi probă care a

folosit la determinarea faţă de fenolftaleină.

 În acest caz, peste proba utilizată pentru determinarea alcalinităţii p se

adaugă 1-2 picături de metiloranj şi se titrează în continuare cu soluţie de HCl până
la viraj.

 Volumul de acid consumat, atât la determinarea alcalinităţii p cât şi în această

determinare corespunde neutralizării alcalinitaţii m.

Principiul de calcul: Alcalinitatea m, exprimată în mval/dm3, se calculează cu

urmatoarea formulă:

( V1  V2 )  0,11000
Alcalinita tea m  (30)
V
Unde:
V1= volumul de HCl 0,1n folosit la titrare pentru determinarea alcalinităţii p,
cm3;
V2= volumul de HCl 0,1n folosit la titrare, cm3;
0,1 = normalitatea acidului utilizat la titrare.

Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei 55

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

Relaţia dintre alcalinitatea permanentă şi totală indică calculul valorilor ionilor:

CO32 , HCO3 , HO aflaţi în proba de apă.

Datele obţinute experimental se trec în Tabelul 20.

Tabelul 20 Date experimentale.

Nr. probei V (cm3) V1 (cm3) V2 (cm3) p (mval/dm3) m (mval/dm3)

3.3. Determinarea experimentală a indicatorilor

chimici de calitate ai apelor
3.3.1. Determinarea durității apei
Proprietăţile conferite apei de prezenţa ionilor de Ca2+, Mg2+ şi Fe2+ poartă numele
de duritate. Apele uzate pot avea durităţii foarte mari, în special cele provenite din
minerit, metalurgie şi din construcţii.

În funcţie de natura anionilor care neutralizează ionii de Ca2+, Mg2+ şi Fe2+

duritatea apei poate fi:

a) duritate temporară, Dt , imprimată de carbonatul acid de calciu, magneziu şi fier,

Ca(HCO3)2, Mg(HCO3)2 şi Fe(HCO3)2;

b) duritate permanentă, Dp, imprimată de celelalte săruri de calciu şi de magneziu

dizolvate în apă (fără carbonaţii acizi), ca de exemplu: cloruri, azotaţi, sulfaţi,
etc.;

c) duritate totală, DT , suma celor două durităţi:

Dt + D p = D T (31)

56 Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

Duritatea apei se exprimă în grade de duritate germane, franceze, engleze sau în

milivali.

Între diferitele moduri de exprimare a durităţii există relaţia:

1oG  0,357 milivali  1,785 o franceze  1,2522 o engleze

În standardele româneşti, duritatea apei se exprimă în grade germane.

Apa are un grad german de duritate dacă conţinutul de compuşi solubili de

calciu, de magneziu şi de fier (II) din 100 mL apă dură este echivalent cu 1 mg CaO.

Apa are un grad francez de duritate dacă conţinutul de compuşi solubili de

calciu, de magneziu şi de fier (II) din 100 mL apă dură este echivalent cu 1 mg
CaCO3.

3.3.1.1. Determinarea durităţii temporare a apei

Duritate temporară evaluează compuşii de calciu magneziu sau fier care pot fi
îndepărtaţi prin şedere, şi mai repede, prin fierbere; aceşti compuşi sunt carbonaţii
acizi care se transformă în timp sau la temperatură în carbonaţi neutri, greu
solubili în apă [44].

t C (32)
Ca(HCO3)2  CaCO3 + CO2 + H2O

Solubil Insolubil

Apa cu duritate temporară prezintă caracter alcalin ca urmare a hidrolizei

Ca(HCO3)2 şi Mg(HCO3)2, ceea ce poate fi evidenţiat prin titrare cu un acid.

Ca(HCO3)2 + 2 HOH = Ca2+ + 2 HO– + 2 H2CO3 (33)

Principiul metodei: Constă în titrarea unui volum cunoscut de apă dură cu soluţie
de acid clorhidric cu titru şi cu factor cunoscut, în prezenţa indicatorului
metiloranj.

Ca(HCO3)2 + 2 HCl = CaCl2 + 2 H2O + 2 CO2 (34)

Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei 57

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

Modul de lucru:

 Se măsoară cu pipeta, în câte două flacoane Erlenmeyer, câte 100 mL apă

dură;

 Se adaugă 2-3 picături de soluţie de metiloranj; în apa dură indicatorul are

culoare galbenă;

 Se titrează, din biuretă, cu soluţie de acid clorhidric aproximativ 0,1 normal,

cu titru şi factor cunoscut, până la culoarea portocaliu;


Se citeşte, la biuretă, volumul de soluţie de acid clorhidric utilizat pentru
titrare (până la punctul de echivalenţă): VHCl

Principiul de calcul:

 Se aplică legea echivalenţilor chimici pentru calculul cantităţii de ioni de

calciu şi ioni de magneziu;

 Se exprimă conţinutul acestor ioni în echivalent miligrame de oxid de calciu

(˚G) respectiv în miligrame de carbonat de calciu (˚F);

 Se raportează acest conţinut la 100 mL de apă dură;

Rezultatele se prezintă în Tabelul 21.

Tabelul 21 Date experimentale.

Grade de duritate
Proba Vapă [mL] VHCl [mL] fHCl
germane franceze
1 100
2 100
media

3.3.1.2. Determinarea durităţii totale a apei

Duritatea totală a apei este determinată de totalitatea compuşilor de calciu, de

magneziu şi fier (II) dizolvaţi în apă [44].

58 Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

Principiul metodei de determinare a durităţii totale a apei prin metoda

complexonometrică se bazează pe proprietatea complexonului III, simbolizat
Na2H2Y, de a forma cu ionii de calciu, de magneziu şi de fier din apă compuşi
solubili şi stabili într-un interval bine definit al pH-ului, pH = 9 - 10.

Complexonul III este sarea disodică a acidului etilendiaminotetraacetic (EDTA).

Acesta formează, cu ionii de calciu sau cu ionii de magneziu, compuşi stabili:
O 2-
O C
H2
C COOH O
H2C N CH2
C CH2
C COONa
H2 O
+ Ca2+ N CH2 + 2Na+ + 2H+ (35)
H2 Ca
C COONa O
H2C N N CH2
C COOH C C
H2 H2
CH2
O O
C
O

Modul de lucru:

 Se măsoară, în două flacoane Erlenmeyer, cu pipeta, câte 25 mL apă dură;

 Se adaugă, în fiecare flacon, câte 75 mL apă distilată, măsurată cu cilindrul

gradat;

 Se adaugă 1-2 mL soluţie tampon (NH4Cl + NH4OH), măsurată cu pipeta.

Soluţia tampon are rolul de a consuma protonii, H+, care rezultă în reacţia de
titrare şi de a menţine constant pH-ul in timpul titrării;

 Se adaugă o cantitate mică (un vârf de spatulă) de indicator, eriocrom negru

T. Soluţia se colorează în violet;

 Se titrează, din biuretă, cu soluţie de complexon III 0,05 molar cu titru

cunoscut până la culoarea albastru net;

 Se citeşte volumul soluţiei de complexon III utilizat pentru titrare: VC III

Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei 59

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

Principiul de calcul: Din ecuaţia reacţiei se constată că unui mol de complexon III
îi corespunde un mol de ioni de Ca2+, de Mg2+ sau de Fe2+ , echivalent la un mol de
CaO sau un mol de CaCO3.

Rezultatele se prezintă în Tabelul 22.

Tabelul 22 Date experimentale.

Grade de duritate
Vapă [mL] VCIII [mL]
germane franceze

media

Se va caracteriza apa studiată, în funcţie de duritate, observaţiile prezentându-se în

Tabelul 23.

Tabelul 23 Date experimentale.

Tipul Dt DT Dp
apei Grade Grade Grade Grade Grade Grade
germane franceze germane franceze germane franceze

3.3.2. Determinarea reziduului

Substanţele organice şi anorganice dizolvate în apă se separă prin evaporare și
calcinare la diferite temperaturi şi apoi se cântăresc.

Conform standardului STAS 9187-84 [45] reziduul se definește astfel:

- Reziduul total uscat la 105˚C - masa de material care rămâne după evaporarea
apei dintr-o probă nefiltrată și uscarea reziduului la 105˚C până la masă
constantă;

60 Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

- Reziduul filtrabil uscat la 105˚C - masa de material care rămâne din proba de
apă filtrată, după evaporare și uscare la 105˚C până la masă constantă;

- Reziduul filtrabil uscat la 180˚C - masa de material care rămâne din proba de
apă filtrată după evaporare și uscare la 180˚C până la masă constantă;

- Reziduul total fix la 550˚C - masa de material care rămâne după calcinare la
550˚C a reziduului total uscat;

- Reziduul filtrabil fix la 550˚C - masa de material care rămâne după calcinare la
550˚C a reziduului filtrabil uscat la 105˚C sau la 180˚C;

- Reziduul total volatil (pierdere de calcinare) - diferența dintre reziduul total

uscat și reziduul total fix, după calcinare la 550˚C;

- Reziduul filtrabil volatil (pierdere de calcinare) - diferența dintre reziduul

filtrabil uscat la 105˚C sau la 180˚C și reziduul filtrabil fix, după calcinare la
550˚C;

Volumul de probă care se ia în lucru se stabilește în funcție de cantitatea de

reziduu uscat (Tabelul 24) iar alegerea temperaturii de uscare se face conform
Tabelului 25.

Tabelul 24 Volumul de probă luat în lucru pentru determinarea reziduului.

Reziduul uscat al probei (mg/dm3) Volumul de probă luat în lucru (cm3)

10...500 500...1000
500...1000 250...500
1000...5000 50...250
5000...50000 10...50

Tabelul 25 Alegerea temperaturii de uscare în funcție de tipul substanței din proba

de apă uzată.

Tipul substanței din probă Tuscare (˚C)

Carbonați acizi, săruri de amoniu, sulfuri alcaline, 105
cloruri, azotați
Sulfați, săruri higroscopice și ape cu pH peste 9,0 180
Ape cu conținut mineral și organic scăzut 105 sau 180

Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei 61

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

Aparatură și materiale:

- Baie de apă sau baie de nisip;

- Cuptor electric reglabil la 550˚C;
- Creuzete sau capsule din porțelan, de 50-100 cm3;
- Exicator;
- Etuvă termoreglabilă (105˚C și 180˚C);
- Pipete gradate sau cotate de 10-100 cm3;
- Hârtie de filtru cu porozitate mică.

3.3.2.1. Determinarea reziduului total uscat la 105˚C

Principiul metodei: Un volum de apă nefiltrată se evaporă pe baia de apă iar

reziduul obținut se usucă la temperatura de 105˚C și se cântărește. Analiza se
realizează conform STAS 9187-84 [45].

Modul de lucru:

 Din proba de apă nefiltrată se măsoară cu pipeta un volum conform Tabelul 24

și se trece într-o capsulă în prealabil adusă la masă constantă;

 Proba se evaporă pe baia de apă până la uscare;

 Capsula conținând reziduul se usucă în etuvă la 105˚C timp de 1h după care se

trece în exsicator iar după 30 de minute se cântărește;

 Operațiile de uscare, cântărire și răcire se repetă până la masă constantă

(diferența dintre două cântăriri succesive nu trebuie să depășească 0,0005g).

Principiul de calcul: Reziduul total uscat la 105˚C se exprimă în mg/dm3 și se

calculează cu formula:

(36)

Unde:
m1=masa capsulei cu reziduu total uscat la 105˚C al probei nefiltrate, mg;
m=masa capsulei goale, mg;
V=volumul probei luată în lucru, cm3.

62 Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

3.3.2.2. Determinarea reziduului total fix la 550˚C

Principiul metodei: se cântărește reziduul obținut după calcinare la 550˚C al

reziduului total uscat. Analiza se realizează conform STAS 9187-84 [45].

Modul de lucru:

 Capsula conținând reziduul total uscat la 105˚C se introduce în cuptor unde

se menține timp de 1h la 550˚C. Capsula se scoate din cuptor și se introduce în
exicator unde se menține timp de 1h, după care se cântărește. Operațiile se repetă
dacă este nevoie până la masă constantă.

Principiul de calcul: Reziduul total fix la 550˚C se exprimă în mg/dm3 și se

calculează cu formula:

(37)

Unde:
m3=masa capsulei cu reziduul total fix calcinat la 550˚C al probei nefiltrate,
mg;
m=masa capsulei goale, mg;
V=volumul probei luată în lucru, cm3.

3.3.3. Determinarea solidelor dizolvate

Substanţele solide se găsesc în ape fie dizolvate, sub formă de soluție, fie în
suspensie. Solide din apă care rămân după filtrare şi evaporare ca reziduu sunt
denumite total solide dizolvate, sau TSD (Total Dissolved Solids, TDS). Solidele
dizolvate pot fi îndepărtate din apă prin evaporare, electrodializă, osmoză inversă
sau schimb ionic. Solide dizolvate pot fi organice sau anorganice, şi rezultă în urma
contactului apei cu substanţe din sol și din atmosferă sau dintr-o mare varietate de
procese industriale.

Ionii care contribuie la valoarea TSD sunt: cationii metalici (Na+, K+, Mg2+, Ca2+) și
anionii (Cl-, F-, SO42-, CO32-, NO3-, SiO32-). Oxizii insolubili și hidroxizii nu contribuie
la TSD în condiții normale de temperatură și pH.

Valoarea TSD se poate calcula ca suma concentrațiilor tuturor ionilor prezenți în

apă. Concentrația măsurată trebuie să fie egală sau ușor mai mare faţă de

Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei 63

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

concentrația calculată de ioni prezenți în apă, incluzând şi speciile neionice, care de

obicei au o contribuţie redusă [42].

Principiul metodei constă în filtrarea unei probe de ape printr-un filtru de sticlă,
filtratul obținut pus într-un creuzet se evaporă până la uscare la temperatura de
180˚C. Diferența dintre creuzetul măsurat și adus la masă constantă și masa lui cu
proba de apă după evaporare reprezintă TSD.

TSD se poate determina conductometric (exprimat în S/cm sau μS/cm).

3.3.4. Determinarea solidelor în suspensie

Conţinutul total de solide aflate în suspensie (TSS) reprezintă cantitatea de
substanțe în suspensie prezente într-un volum măsurat de apă, filtrat și uscat la
103-105˚C.

Solidele în suspensie (TSS) prezente în apele uzate pot fi compuși organici sau
anorganici solizi, sau lichide nemiscibile cu apa ca de exemplu uleiurile și
grăsimile.

Eficacitatea procesului de sedimentare este monitorizat prin intermediul solidelor

totale în suspensie (TSS). Solidele în suspensie din stația de epurare sunt în
majoritatea lor de natură organică și poate servi ca refugiu pentru microorganisme
și bacterii dăunătoare. Parametru TSS este un parametru de monitorizare, inclus ca
un poluant convențional.

Apele uzate au conţinut variabil de substanţe solide aflate în suspensie, funcţie de

provenienţă. În staţia de epurare, majoritatea solidelor în suspensie sunt eliminate
în etapa mecanică (prin trecere pe grătare, ciururi şi filtre), dar substanțele
coloidale nu pot fi eliminate prin procese convenţionale de filtrare.

Principiul metodei: Solidele în suspensie prezente în apele uzate pot fi

determinate filtrând un volum de apă determinant printr-un filtru din fibră de
sticlă, urmată de dizolvarea sărurilor prezente prin spălarea filtrului cu apă
distilată. Solidele din filtru se usucă la o temperatură standard de 100-105˚C.
Rezultatul obținut reprezintă cantitatea de materie uscată raportată la volumul de
apă inițial utilizat [46].

64 Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

Aparatură:

- Filtre: pâlnie cu membrană filtrantă, filtru Buchner, creuzet Gooch cu

capacitatea de 25-40 mL, filtre din fibră de sticle (oricare din aceste filtre pot fi
folosite);
- Vas de aspirație de 500 mL;
- Pompă de vid;
- Etuvă cu temperatura de 103-105˚C;
- Exicator;
- Balanță analitică.

Modul de lucru:

 Se pregătește instalația pentru filtrarea la vid;

 Se agită energic eșantionul și se măsoară 100 mL într-un cilindru gradat, se

toarnă această porțiune de probă în pâlnia filtrantă. Se clăteşte cilindrul cu o
porțiune mică de apă distilată, apoi se toarnă conținutul în pâlnia filtrantă. Dacă
conținutul în suspensii este mic se poate utiliza un volum mai mare de probă;

 Atunci când filtrarea este completă, se scoate filtrul cu atenție cu ajutorul

unei pensete și se pune în etuvă. Se usucă timp de cel puțin 1 oră la 103-105 °C. Se
răcește într-un exicator și se cântărește;

 Se repetă ciclul de uscare, exicare și cântărire până când pierderea de masă

este mai mică de 0,5 mg;

 Se notează masa finală cântărită (g).

Principiul de calcul: Solidele în suspensie (TSS) (exprimate în mg/L) prezente în

apa analizată se vor determina cu următoarea relație:

(38)

Unde:
m=masa filtrului, g;
m1=masa filtrului și masa solidelor din proba de apă rămase pe filtru după
filtrare, g;
V=volumul probei filtrate, mL.

Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei 65

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

3.3.5. Analiza substantelor organice din apele uzate

Concentrația compuşilor organici în apele uzate este apreciată prin determinarea
următorilor parametri:

 Consumul chimic de oxigen (CCO sau COD) și consumul biochimic de oxigen

(BOD), parametri prin care se estimează gradul de oxidabilitate chimică
respectiv biochimică;

 Carbonul total (TC) sau carbonul organic total (COT sau TOC), cuantificați
prin analiză instrumentală. TC și TOC nu includ fracțiunea de materie
oxidabilă responsabilă cu eutrofizarea.

Între cei patru parametri nu există o relație directă, dar ei sunt necesari în
aprecierea gradului de poluare a unei ape uzate.

În apele uzate pot fi prezente nenumărate substanțe organice solubile sau parţial
solubile, cel mai des întâlnite fiind din clasele: pesticide, coloranți, detergenți,
hidrocarburi, produse petroliere. Apele de suprafaţă au consumul chimic de oxigen
sub 20 mg/L - pentru apa nepoluată iar valorile cuprinse între 200 - 600 mg/L
indică o apă poluată. Deversarea în ape a substanţelor care determină o valoare
mare a CCO poate duce la dezechilibre ecologice iar în situaţii extreme, la dezastre
ecologice.

Consumul chimic de oxigen (CCO) se apreciază prin determinarea cantităţii de

agent oxidant care reacţionează cu substanţele organice dintr-un volum de apă. În
funcţie de natura agentului oxidant există 2 metode de exprimare a CCO:

 Substanţe organice oxidabile determinate prin metoda cu permanganat de

potasiu (KMnO4) CCO-Mn

 Substanţe organice oxidabile determinate cu dicromat de potasiu (K2Cr2O7)

CCO-Cr

Indicatorul CCO nu face distincţia între compușii organici biodegradabili și cei care
nu pot fi degradaţi de către microorganisme (celuloza, fenoli, benzen, acid tanic,
pesticide, etc.) şi nici nu oferă informaţii privitoare la viteza proceselor de
biodegradare [47].

66 Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

3.3.5.1. Determinarea consumului chimic de oxigen. Metoda cu

K2Cr2O7

Consumul chimic de oxigen, CCO, determinat prin metoda cu dicromat de potasiu

reprezintă cantitatea de oxigen consumată pentru oxidarea chimică totală a
compuşilor organici la produşi anorganici. Valoarea CCO constituie o bună
aproximare a consumului teoretic de oxigen.

Principiul metodei: Se fierbe cu refluxare pentru o durată determinată, o probă

de apă în amestec cu sulfat de mercur (II), cu o cantitate cunoscută de dicromat de
potasiu, în prezenţa unui catalizator de argint în mediu puternic acidulat cu acid
sulfuric, astfel încât o parte din dicromatul de potasiu este redus de materiile
oxidabile prezente. Se titrează excesul de dicromat de potasiu cu o soluţie de sulfat
de fier (II) şi amoniu. Se calculează valoarea CCO plecând de la cantitatea de
dicromat de potasiu redus.

Metoda conform standardului SR ISO 6060-96 [48] se aplică probelor al căror CCO
este cuprins între 30 mg/L şi 700 mg/L. Conţinutul de cloruri nu trebuie să
depăşească 1000 mg/L. O probă de apă care corespunde acestor condiţii se
foloseşte ca atare pentru analiză. Dacă valoarea CCO depăşeşte 700 mg/L, proba de
apă se diluează.

1 mol de dicromat de potasiu ( Cr2O72 ) este echivalent cu 1,5 moli de oxigen (O2).

Reactivi:

 Acid sulfuric 4 mol/L: Se adaugă cu atenţie, în porţiuni mici, 220 mL acid

sulfuric concentrat (ρ = 1,84 g/mL) peste circa 500 mL de apă distilată. Se lasă să
se răcească şi se diluează la 1000 mL.

 Acid sulfuric – sulfat de argint: Se adaugă 10 g sulfat de argint (Ag2SO4) în 35

mL apă. Apoi se adaugă, în porţiuni mici, 965 mL acid sulfuric concentrat (ρ = 1,84
g/mL). Se lasă soluţia una până la două zile pentru dizolvare agitându-se din când
în când.

 Dicromat de potasiu, soluţie etalon de referinţă, c(K2Cr2O7) = 0,04 mol/L,

conţinând o sare de mercur (II). Se dizolvă 80 g sulfat de mercur (HgSO4) în 800
mL apă. Se adaugă cu precauţie 100 mL acid sulfuric concentrat (ρ = 1,84 g/mL). Se
răceşte soluţia şi se dizolvă în ea 11,768 g dicromat de potasiu, uscat în prealabil la

Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei 67

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

105 ˚C timp de 2 ore. Se transvazează cantitativ soluţia într-un balon cotat de 1000
mL. Soluţia este stabilă timp de o lună. Dacă este necesar soluţia se prepară fără
sare de mercur. În acest caz se adaugă 0,4 g de sulfat de mercur (II) în proba de apă
înainte de adăugarea soluţiei de dicromat şi se agită cu gijă.

 Sulfat de fier (II) şi amoniu – Sare Mohr, [(NH4)2Fe(SO4)2·6 H2O], soluţie titrantă
c~0,12 mol/L. Se dizolvă în apă 47 g sulfat de fier (II) şi amoniu hexahidratat. Se
adaugă 20 mL acid sulfuric concentrat (ρ = 1,84 g/mL), se lasă să se răcească şi
apoi se diluează cu apă la 1000 mL.

Această soluţie se etalonează zilnic astfel: Se diluează 10 mL soluţie etalon de

referinţă de dicromat de potasiu la circa 100 mL cu acid sulfuric 4 mol/L. Se
titrează cu soluţie de sulfat de fier (II) şi amoniu în prezenţa a 2-3 picături de
soluţie indicator de feroină. Concentraţia cantităţii de substanţă, c [mol/L], este
calculată cu formula:

10  0 ,04  6 2 ,4
c  (39)
V V

Unde:

V = volumul soluţiei de sulfat de fier (II) şi amoniu consumat la titrare, mL.

Modul de lucru:

 Se transvazează 10 mL probă pentru analiză (diluată dacă este necesar) în

vasul instalaţiei pentru fierbere cu refluxare şi se adaugă 5 mL soluţie de dicromat
de potasiu şi câteva granule ceramice pentru reglarea fierberii şi se agită cu grijă;

 Se adaugă încet şi cu precauţie 15 mL reactiv acid sulfuric – sulfat de argint şi

se racordează imediat vasul la refrigerent;

 Se aduce amestecul de reacţie la fierbere în 10 minute. Şi se continuă

fierberea încă 110 minute. Temperatura amestecului de reacţie trebuie să fie 148˚C
 3˚C;

 Se răceşte vasul imediat în apă rece, la circa 60˚C şi se clăteşte refrigerentul

cu un volum mic de apă. Se scoate refrigerentul, se diluează amestecul de reacţie cu
circa 75 mL şi se răceşte la temperatura ambiantă;

68 Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

 Excesul de dicromat de potasiu se titrează cu soluţie de sulfat de fier (II) şi

amoniu, în prezenţa a una sau două picături de indicator feroină;

 Probă martor: se efectuează în paralel două probe martor pentru fiecare

serie de determinări urmărind acelaşi mod de lucru de mai sus (dar fără fierbere),
şi înlocuind proba de analizat cu 10 mL apă distilată. Se noteză volumul soluţiei de
sulfat de fier (II) şi amoniu folosit la titrare.

Principiul de calcul: Dacă pentru proba de analizat s-au utilizat V1 mL de soluţie

de sare Mohr şi pentru proba martor V2 atunci CCO-Cr (exprimat în mg K2Cr2O7/L)
se calculează cu formula:

( V1  V2 )  c  49 ,0352 1000
CCO  Cr  (40)
50

Analiza se poate face şi colorimetric. Proba de apă se amestecă cu soluţie de

dicromat, se aerează şi apoi se supune unui proces de descompunere când
oxidarea substanţelor organice este concomitentă cu reducerea cromului
hexavalent din dicromat (galben portocaliu) la crom trivalent (verde). Urmează
diluarea şi analiza fotometrică a probei la lungimea de undă de 440 nm.

3.3.5.2. Determinarea consumului chimic de oxigen. Metoda cu

KMnO4

Principiul metodei: Permanganatul de potasiu oxidează substanţele organice din

apă în mediu acid şi la cald, iar permanganatul rămas în exces se determină cu acid
oxalic, conform ecuației:

(41)

Reactivi:

 permanganat de potasiu, soluţia 0,01 N se prepară din 0,316 g permanganat

de potasiu, care se dizolvă în câţiva mL de apă distilată, într-un balon cotat de 1000
mL, apoi se completează la semn cu apă distilată;

 acid oxalic soluţie 0,01 N;

Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei 69

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

 acid sulfuric 1:3 diluat cu apă distilată;

 hidroxid de sodiu 30%.

Mod de lucru:

 în cazul unui conţinut de cloruri în apă sub 300 mg/L

100 mL apă de analizat se introduc într-un flacon Erlenmayer pregătit în prealabil

fără urme de substanţe organice, peste care se adaugă 5 mL H2SO4 1:3 şi 10 mL
permanganat de potasiu măsurat exact. Se fierbe pe sită exact 10 minute din
momentul când începe fierberea. Se îndepărtează vasul de pe sită şi se adaugă în
soluţia fierbinte 10 mL acid oxalic exact măsurat. Soluţia decolorată se titrează cu
permanganat de potasiu până la apariţia coloraţiei slab roz persistentă.

 în cazul unui conţinut de cloruri în apă peste 300 mg/l

100 mL apă de analizat se introduc într-un flacon Erlenmayer peste care se adaugă
0,5 mL NaOH 30% şi 10 mL KMnO4 exact măsuraţi. Se fierbe 10 minute pe sită, din
momentul când a început fierberea. Se lasă apoi să se răcească la aproximativ 70˚C
şi se adaugă în probă 5 mL H2SO4 1:3 şi 10 mL acid oxalic 0,01 N exact măsuraţi. Se
titrează cu permanganat de potasiu până când lichidul incolor a căpătat o coloraţie
slab roz.

Principiul de calcul:

[( V  V1 ) f  V2 ]  0,316 1000
CCO  Mn  ( mg KMnO4 / L ) (42)
V3

Unde:
V = cantitatea în mL de permanganat de potasiu adăugată iniţial în probă;
V1 = mL de permanganat de potasiu 0,01 N folosiţi la titrarea probei;
V2= mL de acid oxalic adăugaţi în probă pentru decolorare;
f = factorul soluţiei de permanganat de potasiu;
0,316 = echivalentul în mg KMnO4 a unui mL de soluţie de KMnO4 0,01 N;
V3 = cantitatea de apă de analizat luată în lucru, în mL.

70 Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

3.3.5.3. Determinarea oxigenului dizolvat în apă

Determinarea O2 liber din apă prezintă importanţă atât pentru viaţa plantelor şi
animalelor cât şi pentru capacitatea de a participa la reacţii de oxido-reducere sau
de a produce coroziune.

Conţinutul de oxigen din apă se exprimă în mg/L şi se poate determina prin

metoda Winkler sau pe cale electrochimică.

Principiul metodei: constă în fixarea oxigenului dizolvat în apă pe substanţe uşor

oxidabile, respectiv pe Mn(OH)2. În acest scop, un volum cunoscut de apă se
tratează cu sulfat de mangan şi cu un amestec de soluţie de hidroxid de sodiu,
iodură de potasiu şi azidă de sodiu (dacă soluţia conţine compuşi de fier sau
azotiţi). Iodul rezultat se titrează cu soluţie de tiosulfat de sodiu, cu titru cunoscut.
Această metodă se aplică conform SR EN 25813: 2000/C91:2009 [49].

Ecuaţiile reacţiilor sunt:

Precipitat alb (43)

Precipitat brun (44)

Precipitat brun (45)

(46)

Mn2(SO4)3 + 2KI → I2 + 2 MnSO4 + K2SO4

(47)

Cantitatea de iod rezultată este direct proporţională cu cantitatea de oxigen

dizolvat în apă.

Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei 71

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

Modul de lucru:

 Pentru analiză se utilizează flacoane Winkler marcate sau se pot utiliza

flacoane de 250 mL cu dop rodat; se determină capacitatea altor flacoane astfel: se
umple un flacon complet cu apă, se pune dopul, se scoate dopul, se varsă apa într-
un cilindru gradat şi se măsoară acest volum; pentru exactitate se fac două
măsurători, luându-se media celor două valori; se notează volumul flaconului cu
V1;

 Se recoltează apa care trebuie analizată într-un flacon, V1 (mL);

 Se extrag din flacon, cu o pipetă, 4 mL de apă;

 Se introduc 2 mL soluţie de MnSO4 40% (sau MnCl2 40%), măsuraţi cu pipeta

şi 2 mL amestec alcalin de KI şi NaOH, măsuraţi tot cu o pipetă;

 Se astupă flaconul cu dopul astfel încât să nu rămână bule de aer şi se agită

bine conţinutul flaconului timp de 3-5 minute; dacă există oxigen liber dizolvat în
proba de apă se formează un precipitat brun roşcat de manganit manganos;

 După depunerea precipitatului, se ridică dopul, se scot cu o pipetă 10 mL din

lichidul supernatant (lichidul limpede de deasupra precipitatului) şi se aruncă;

 Se adaugă 5 mL soluţie de H2SO4 1:3 (sau HCl, dacă s-a lucrat cu MnCl2);

 Se astupă flaconul, se agită până la dizolvarea completă a precipitatului,

culoarea galben-portocalie a soluţiei indică prezenţa I2 rezultat în reacţie;

 Se transvazează conţinutul flaconului într-un flacon Erlenmeyer;

 Se titrează iodul rezultat cu o soluţie de Na2S2O3 0,025 N cu titru şi factor

cunoscut, până la culoarea galben pai, se adaugă 2-3 mL soluţie de amidon, (soluţia
se albăstreşte) şi se titrează în continuare până la decolorarea completă a soluţiei
sub agitare. Ecuaţia reacţiei de titrare este:

I2 + 2Na2S2O3 = 2NaI + Na2S4O6 (48)

Principiul de calcul:

 Se calculează cantitatea de oxigen din probă aplicând legea echivalenţiilor

chimici.

72 Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

 Se exprimă această cantitate în mg de O2 la 1 L de apă, folosind relaţia:

V  f  C N  EO2
x 1000 ; mg O2/ L apă (49)
V1  4
Unde:
V = volumul soluţiei de Na2S2O3 0,025 N utilizat la titrare, mL;
V1 = volumul de apă utilizată pentru determinare, mL;
f = factorul soluţiei de Na2S2O3 0,025 N utilizat la titrare;
CN = concentraţia normală a soluţiei de Na2S2O3.

Rezultatele se prezintă în Tabelul 26.

Tabelul 26 Date experimentale.

Nr. V1 V1- 4 VNa2 S 2 O3 f Na2 S 2 O3 mg O2/L apă

det. [mL] [mL] [mL]

3.3.5.4. Determinarea consumului biochimic de oxigen din apă

Consumul biochimic de oxigen (CBO) reprezintă cantitatea de oxigen consumată de

microorganisme într-un interval de timp, pentru descompunerea biochimică a
substanţelor organice conţinute în apă. Timpul standard stabilit este de 5 zile la
temperatura de 20°C. Consumul biochimic de oxigen se notează CBO5 .
20

Principiul metodei: Se determină oxigenul consumat timp de 5 zile de către

microorganismele din apă prin diferenţa dintre cantitatea de oxigen dizolvat găsită
în proba de apă imediat şi după 5 zile de la recoltare, conform standardului STAS
6560-82 [50]. Determinarea CBO5 se face pe proba de apă diluată şi nediluată.

Modul de lucru:

 determinarea pe proba de apă nediluată

În două sticle cu volum cunoscut se recoltează apa de analizat, în aceleaşi condiţii

ca pentru determinarea oxigenului dizolvat. Într-una din sticle se fixează oxigenul

Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei 73

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

(vezi determinarea oxigenului dizolvat), iar cea de-a doua se păstrează la întuneric
la temperatura de cca 20°C, timp de 5 zile. În sticla în care s-a fixat oxigenul se
efectuează determinarea aşa cum s-a arătat la determinarea oxigenului dizolvat.
După 5 zile se determină oxigenul dizolvat în cea de a doua sticlă în aceleaşi
condiţii ca şi pentru prima sticlă.

Principiul de calcul: Consumul biochimic de oxigen, exprimat în mg/L, pentru

proba de apă nediluată se determină cu relația:

mgCBO5 / L  m1  m2 (50)

Unde:
m1 = cantitatea în mg oxigen /L existent în proba de apă în momentul recoltării;
m2 = cantitatea de oxigen în mg/L găsit în proba de apă după 5 zile.

 determinarea pe proba de apă diluată

Într-un balon cotat de 1000 mL se introduce apa de diluţie, aproximativ 3/4 din
balon apoi se adaugă apa de analizat în cantitate măsurată şi se completează la
semn cu apa de diluţie. Se omogenizează uşor şi cu ajutorul unui sifon se umplu 2
sticle Wincker cu volum cunoscut. Într-una din sticle se determină oxigenul
dizolvat imediat, iar cea de-a doua sticlă se pune la incubat timp de 5 zile, la
întuneric şi 20°C, după care se determină oxigenul dizolvat.

Paralel cu probele se determină CBO5 pentru apa de diluţie în aceleaşi condiţii ca şi

proba. Apa de diluţie nu trebuie să aibă un consum propriu de oxigen mai mare de
0,2 mg/L.

Principiul de calcul: Consumul biochimic de oxigen, exprimat în mg/L, pentru

proba de apă diluată se determină cu relația:

CBO 5  [( m1  m2 )  ( a  b )]  f (51)

Unde:
m1 = cantitatea de oxigen dizolvat, determinată în apa de analizat diluată
imediat după efectuarea diluţiei, mg/L;

74 Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

m2 = cantitatea de oxigen dizolvat, determinată în apa de analizat diluată,

după 5 zile, mg/L;
a = cantitatea de oxigen dizolvat din apa de diluţie, determinat imediat după
efectuarea diluţiei, mg/L;
b = cantitatea de oxigen dizolvat din apa de diluţie, după 5 zile, mg/L;
f = factorul de diluţie.

Observaţii: Ca apă de diluţie se poate folosi apa de la robinet declorinată sau apa
bazinului receptor. Înainte de folosire, apa de diluţie trebuie saturată cu oxigen
prin aerare timp de 24 de ore sub agitare magnetică sau prin vânturare de 30-40
de ori.

3.3.6. Determinarea nutrienților din apă

3.3.6.1. Determinarea fosforului total prin metoda
spectrofotometrică

Compuşii cu fosfor fac parte uzual din compoziţia detergenţilor şi a

îngrăşămintelor chimice; ca urmare ei pot apărea în apele uzate rezultate din
consumul casnic, hoteluri, restaurante, spălătorii ca şi în apele din agricultură.

Principiul metodei: Fosforul organic și fosfații prezenți în ape sunt mai întâi
transformați în orto-fosfat. Orto-fosfatul reacționează cu molibdatul de amoniu și
formează acid molibdo-fosforic care în prezența unui reducător (de exemplu: acid
ascorbic) formează un complex albastru de molibden. Adaosul de tartrat de
potasiu și stibiu crește intensitatea culorii și viteza de reacție la temperatura
camerei. Pentru concentrații de fosfat mai mici de 20 μg/L se recomandă extracția
complexului albastru de molibden în 200 mL din apă în hexanol. Metoda este
descrisă în standardul SR EN ISO 6878/2005 [51].

Aparatură:

- Plită electrică cu suprafața de 30cmx50cm;

- Spectrofotometru;

- Sticlăria utilizată ar trebui folosită numai pentru determinarea fosfaților,

sticlăria nu se spală cu detergenți care conțin fosfați ci cu amestec cromic sau cu un
amestec de HNO3 și HCl în proporții egale sau cu H2SO4.
Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei 75
Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

Reactivi:

 Fenolftaleină indicator: se dizolvă 0,5 g de fenolftaleină în 50 mL etanol de

concentrație 95%, se adaugă 50 mL de apă distilată. Se adaugă în picături o soluție
diluată (0,01 sau 0,05 M) de NaOH până când indicatorul devine slab roz;

 Soluție de tiosulfat de potasiu: se dizolvă 5g K2S2O3 în 100 mL apă distilată.

Soluția se prepară proaspătă;

 Soluție stoc de fosfat: se dizolvă 4,390 g KH2PO4 într-un litru de apă distilată.
Se adaugă la această soluție două picături de toluen cu rol de conservant. 1 mL
soluție stoc este echivalentă cu 1 mg P.

 Soluție de lucru de fosfat: se diluează 10 mL de soluție stoc de fosfat și se

aduce la semn cu apă distilată într-un balon cotat de 100 mL agitându-se energic.
Din această soluție se iau 10 mL și se diluează la 1L cu apă distilată. 1 mL soluție
stoc este echivalentă cu 1 μg P. Soluția se prepară proaspătă la fiecare utilizare.

 Soluție de molibdat de amoniu 40 g/L;

 Soluție de NaOH 5M;

 Acid sulfuric aproximativ 2,5 M: Se adaugă cu atenție 140 mL H 2SO4

concentrat (ρ=1,84 g/cm3) în apă, se răcește și se completează cu apă distilată
la 1L de soluție;

 Soluție de tartrat de potasiu și stibiu: Se dizolvă 2,7g tartrat de potasiu și

stibiu în apă distilată pentru a prepara 1L de soluție;

 Agentul de reducere: Se amestecă 250 mL soluție de H2SO4 2,5 M, 75 mL

soluție de molibdat de amoniu și 150 mL de apă distilată. Peste amestecul agitat
bine se adaugă 25 mL soluție de tartrat de potasiu și stibiu și se agită din nou.
Această soluție se păstrează la rece și este stabilă câteva săptămâni. Atunci când
este folosit agentul de reducere, la 100 mL se adaugă 1,74 g de acid ascorbic iar
soluția se folosește proaspătă și se aruncă după utilizare (este instabilă).

Modul de lucru:

 Se omogenizează cu grijă proba și se iau 100 mL;

 Se adaugă o picătură (0,05 mL) de fenolftaleină, dacă apare o culoare roșie se

adaugă soluție de H2SO4 până la dispariția culorii;

76 Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

 Se adaugă 2 mL soluție de H2SO4 și 15 mL soluție de tiosulfat de potasiu;

 Se fierbe soluția la temperatură mică timp de 90 de minute, adaugând apă

distilată astfel încât volumul soluției să se păstreze între 25 și 50 mL;

 Se răcește soluția și se adaugă o picătură de fenolftaleină și se neutralizează

până la o colorație slab roz cu soluție de NaOH;

 Se adaugă apă distilată până la un volum total de soluţie de 100 mL;

 Se prepară în baloane cotate de 50 mL o serie de soluții standard adăugând

volumele de soluție de lucru de fosfat indicate în Tabelul 27, și se completează
până la 40 mL cu apă distilată.

Tabelul 27 Prepararea soluțiilor standard.

Volumul soluției de lucru [mL] Concentrația (μg/L de P)

0 (martor) 0

1 25

2 50

3 75

4 100

8 200

12 300

16 400

o Se adaugă peste probe 8 mL amestec de agent de reducere, se

completează cu apă distilată până la 50 mL, se agită și se lasă în repaos 10
minute;
o Se măsoară absorbanța soluțiilor şi se construiește curba de calibrare
A=f(c); concentrația se exprimă în μg/L;
o Pe baza curbei de calibrare se determină concentrația de fosfor și pentru
probele necunoscute.

Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei 77

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

3.3.6.2. Determinarea azotului amoniacal prin metoda distilării

Azotul amoniacal este un poluant uzual în apele rezultate din agricultură, ca

urmare a utilizării îngrăşămintelor chimice.

Principiul metodei: Metoda distilării este aplicabilă atât la ape slab cât şi mult
impurificate, cu concentraţii de azot amoniacal de la 0,1......50 mg N/dm3; cu
fotometrare ulterioară, pentru concentraţii de azot amoniacal de la 0,1 mg N/dm3
până la 5 mg N/dm3 şi eroarea metodei de maxim 0,05 mg N/dm3; cu titrare
ulterioară, pentru concentraţii de azot amoniacal de la 5 mg N/dm3 până la 50 mg
N/dm3 şi eroarea metodei de maximum 0,5 mg N/dm3.

Proba de apă se tamponează la pH=7,4, pentru a inhiba hidroliza compuşilor

organici cu azot. Menţinând acest pH se distilă azotul amoniacal, într-o soluţie cu
acid sulfuric, unde este determinat fotometric cu reactiv Nessler
(tetraiodomercurat de potasiu) sau prin titrare alcalinimetrică. Distilarea se face
conform instalației din Fig. 5.

1. Balon Claisen cu capacitatea de 1000

cm3;
2. Pâlnie cu robinet;
3. Refrigerent cu bule;
4. Vas Erlenmeyer.

Fig. 5 Determinarea azotului amoniacal prin metoda distilării.

Reactivi:

 Soluţie tampon fosfat, pentru pH = 7,4: se dizolvă 14,3 g fosfat monopotasic

anhidru (KH2PO4) şi 68,8 g fosfat dipotasic anhidru (K2HPO4), în apă distilată şi
se diluează la 1000 cm3;

78 Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

 acid sulfuric 1 N şi 0,1 N;

 hidroxid de sodium, soluţie 25 % 1 N şi 0,1 N;

 carbonat de plumb;

 tiosulfat de sodium, soluţie: 3,5 g tiosulfat de sodium (Na2S2O3·5H2O) se dizolvă

în apă distilată şi se diluează la 1000 cm3 cu apă distilată;

 albastru de bromtimol, soluţie: 0,1 g albastru de brom timol se dizolvă în 2 cm 3

soluţie de hidroxid de sodiu 0,1 N şi se diluează la 250 cm3, cu apă distilată;

 reactiv Nessler (tetraiodomercurat de potasiu); Atenţie! Reactivul este otrăvitor.

 indicator mixt, soluţie: separat se dizolvă 0,2 g verde de bromcrezol şi 0,02 g

roşu de metil în câte 50 cm3 alcool etilic 96 % şi apoi cele două soluţii se
amestecă.

Modul de lucru:

 Probele de apă se analizează imediat după recoltare iar dacă acest lucru nu
este posibil probele se acidulează cu acid sulfuric, până la pH = 4 (verificat cu
hârtie indicator universal).

 În balonul Claisen al aparatului de distilare se introduc 500 cm3 probă de

analizat;

 Se adaugă 2-3 picături de soluţie indicator albastru de bromtimol şi se aduce

pH-ul soluţiei la 7,4, prin adăugare de soluţie de hidroxid de sodiu 1N sau de acid
sulfuric 1N până la virajul culorii indicatorului în albastru;

 Se adaugă în balon 10 cm3 soluţie tampon fosfat, pentru a menţine pH-ul soluţiei
la 7,4 în timpul distilării şi căteva granule de ceramică poroasă sau piatră ponce
pentru reglarea fierberii;

 În vasul Erlenmeyer se introduc 25 cm3 acid sulfuric 1N sau 0,1N, funcţie de

conţinutul de azot amoniacal din proba de apă şi apoi 2-3 picături de soluţie
indicator mixt;

Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei 79

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

 Instalaţia de distilare se asamblează conform figurii, astfel încât capătul

refrigerentului să fie scufundat în acidul sulfuric din vasul Erlenmeyer, apoi
balonul se încălzeşte, reglând flacăra astfel încât să distile 6…10 picături/minut;

 Dacă în timpul distilării culoarea soluţiei din balonul Claisen virează spre
verde, se mai adaugă 10 cm3 soluţie tampon prin pâlnia cu robinet, întrerupând în
prealabil fierberea;

 După ce s-au colectat 300 cm3 de distilat, se culege într-o eprubetă încă cca.
1mL de distilat şi se adaugă 2-3 picături de reactiv Nessler. Dacă apare o coloraţie
galbenă se continuă distilarea până când nu se mai obţine coloraţie cu reactivul
Nessler ;

 Se întrerupe distilarea, se măsoară volumul lichidului din vasul Erlenmeyer,

se adaugă în tot distilatul obţinut 2-3 picături soluţie de indicator mixt şi se titreză
cu soluţie de hidroxid de sodiu 1N sau 0,1N (funcţie de normalitatea acidului
sulfuric folosit), până la virajul culorii indicatorului la albastru. Se foloseşte această
metodă atunci când conţinutul de azot (N/dm3) este mai mare de 5, în caz contrar
conţinutul de azot amoniacal se determină fotometric;

 În paralel se efectuează o probă martor, folosind 25 cm3 acid sulfuric 1N sau

0,1N, şi 2-3 picături soluţie de indicator mixt, şi apă distilată în locul distilatului.

Principiul de calcul: Cantitatea de azot amoniacal exprimată în mg/L se

determină cu relația:

14 ,0067  c N  ( V  V1 )
Azot amoniacal (N)  1000 (52)
V2
Unde:
14,0067 = cantitatea de azot amoniacal (N), în mg, corespunzătoare la 1 cm3
soluţie de hidroxid de sodiu 1N;
cN = normalitatea soluţiei de hidroxid de sodiu folosit la titrare;
V = volumul soluţiei de NaOH folosit la titrarea probei martor, cm3;
V1 = volumul soluţiei de NaOH folosit la titrarea probei de apă, cm3;
V2 = volumul iniţial al probei de apă luat pentru determinare, cm3.

Azot amoniacal (NH3) = m·1,2158 mg NH3/dm3 (53)

Azot amoniacal (NH4+) = m·1,2878 mg NH3/dm3 (54)

Unde m = conţinutul de azot amoniacal, în mg N/dm3, în proba de apă de analizat.

80 Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

3.3.6.3. Determinarea spectrofotometrică a azotiților

Compuşii azotului cu oxigenul, în special anionii azotit şi azotat se găsesc atât în

apele naturale cât şi în cele uzate, putând proveni din numeroase procese
industriale şi din agricultură.

Principiul metodei: Conținutul de azotiți se poate determina spectrofotometric

(conform SR ISO 6777/1996 [52]) la 540 nm, când se pune în evidență formarea
complexului de culoare roșie pe care îl formează ionii azotit cu reactivul 4-amino
benzen sulfonamidă, în prezența acidului ortofosforic (la pH=1,9), iar sarea de
diazoniu formată anterior reacționează cu N (1–naftil)–etilen-diamină diclorhidrat
(ajutat de reactivul 4–amino benzen sulfonamidă).

Reactivi:

 Acid ortofosforic (soluția 1), soluție de 15 mol/L (ρ=1,7 g/mL)

 Acid ortofosforic (soluția 2), soluție de aproximativ 1,5 mol/L: într-un balon
cotat de 250 mL se adaugă 25 mL soluție preparată anterior în 150 mL apă
distilată (se răcește la temperatura camerei) și se completează până la semn cu apă
distilată. Soluția astfel preparată este stabilă timp de 6 luni într-un flacon de
culoare brună.

 Reactiv de culoare: se dizolvă 40 g 4-amino benzen sulfonamidă într-un

amestec format din acid ortofosforic (soluție 15 mol/L) și 500 mL de apă distilată.
Se dizolvă 2 g N (1-naftil)-etilen-diamină diclorhidrat în soluția obținută. Se
transferă totul într-un balon cotat de 1L și se completează până la semn cu apă
distilată. Soluția este stabilă dacă se păstrează în sticlă de culoare brună la
temperatura de 2-5˚C timp de 1 lună.

 Soluția etalon de nitrit 1 (cN=100 mg/L): se cântăresc 0,4922 g de nitrit de

sodiu (uscat la 105˚C minim 2h), se adaugă pulberea într-un balon cotat de 1L și se
aduce la semn cu apă distilată. Soluția este stabilă dacă se păstrează în sticlă de
culoare brună la temperatura de 2-5˚C timp de 1 lună.

 Soluția etalon de nitrit 2 (cN=1 mg/L): se prepară 1L soluție utilizând 10 mL

din soluția etalon de nitrit 1, se completează la semn cu apă distilată. Soluția se
prepară proaspătă înainte de utilizare.

Modul de lucru:

Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei 81

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

 Metoda se folosește pentru concentrații de nitrit până la 0,25 mg/L. Pentru

concentrații de nitrit mult mai ridicate se utilizează volume mai mici de probă.
Dacă proba de apă uzată conține materii în suspensie, se filtrează pe hârtie de filtru
cu fibră de sticlă înainte de analiză.

 Într-un balon cotat de 50 mL se măsoară cu pipeta 0,5 mL probă de apă de

analizat şi se completează la 40±2 mL cu apă. Ajustarea volumului de soluţie cu apă
la 40±2 mL asigură pH-ul adecvat pentru reacţie la adăugarea reactivului;

 Cu o pipetă se adaugă 1 mL reactiv de culoare. Se omogenizează prin mişcare

de rotire, se completează volumul la semn, se omogenizează şi se lasă în repaus.
După 20 minute de la adăugarea reactivului, se măsoară adsorbanţa la lungimea de
undă corespunzătoare adsorbanţei maxime (540 nm) în cuve de mărime potrivită,
utilizând apa distilată ca lichid de referinţă.

Spectrofotometrul permite citirea directă a concentraţiilor soluţiei analizate,

exprimate în mg/L, utilizând un factor de corecţie calculat cu relaţia:

Vbc
F (55)
Van

Unde:

Vbc = volumul balonului cotat, mL (50 mL)

Van = volumul probei luat în analiză, mL

Rezultatul poate fi exprimat atât sub formă de concentraţie în masa de azot, cN, sau
de azotit , concentraţie exprimată în diverse unităţi de măsură conform
Tabelului 28.

Tabelul 28 Exprimarea rezultatelor

cN, mg/L , mg/L , μ mol/L

cN = 1 mg/L 1 3,29 71,4
= 1 mg/L 0,304 1 21,7
= 1 μ mol/L 0,014 0,046 1
c=25 mg/L NaNO2

82 Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

3.3.7. Determinarea sulfurilor prin metoda iodometrică

Sulfurile rezultă din procese industriale specifice. Deşi nu reprezintă poluanţi
obişnuiţi, datorită toxicităţii şi caracterului cumulativ, acestea sunt monitorizate
prin metoda iodometrică.

Metoda iodometrică, conform standardului SR 7510:1997 [53], se aplică în două

variante:

Varianta 1, cu soluţie de iod 0,025 N, pentru ape cu un conţinut de sulfuri

cuprins între (2.....20) mg/L;

Varianta 2, cu soluţie de iod 0,1 N, pentru ape cu un conţinut de sulfuri mai

mare decât 20 mg/L.

Se determină calitativ existenţa sulfurilor în apă astfel:

 Prezenţa hidrogenului sulfurat se constată după mirosul specific, iar a

sulfurilor numai după acidulare sau încălzirea probei.

 Sulfurile solubile se determină calitativ astfel: se introduc câţiva mL probă de

analizat într-o eprubetă şi se adaugă 1 mL soluţie de acetat de cadmiu 10%. Se
ajustează pH-ul soluţiei la 5. Dacă soluţia se colorează în galben, urmează
determinarea cantitativă a sulfurilor conform variantei 1. Dacă se formează un
precipitat galben de sulfură de cadmiu, se determină cantitativ sulfurile conform
variantei 2.

Se precipită sulfurile existente în proba de apă, cu soluţie de acetat de zinc, se

filtrează precipitatul de sulfură de zinc şi se oxidează cu iod în exces, hidrogenul
sulfurat eliberat prin acidularea precipitatului, conform reacţiei:

H2S  I2  S  2HI (56)

excesul de iod se titrează cu tiosulfat de sodiu în prezenţă de amidon.

2Na2S 2O3  I2  2NaI  Na2S 4O6 (57)

Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei 83

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

Reactivi:

 Acetat de zinc, soluţie: se dizolvă 22 g [Zn(CH3COO)2·2H2O] în apă distilată

pentru a forma 100 mL de soluţie;

 Acid clorhidric, ρ = 1,19 g/mL;

 Amidon, soluţie indicator: 1 g amidon solubil se diluează cu puţină apă,

suspensia obţinută se toarnă în 100 mL apă fierbinte şi se fierbe câteva minute
apoi se lasă să se decanteze; se foloseşte lichidul clar de deasupra. Pentru
conservare se adaugă câteva picături de toluen;

 Atenţie! La adăugarea soluţiei de amidon, soluţia de titrat trebuie să fie

albastră.

 Fenolftaleină, soluţie 0,1 % în etanol;

 Hidroxid de sodiu, soluţie 4%;

 Iod, soluţii (factorul soluţiei de iod se stabileşte faţă de soluţia de tiosulfat):

o Iod soluţie 0,1 N: se dizolvă 35 g iodură de potasiu în (40...50) mL

apă distilată, se adaugă 12,7 g iod resublimat şi după dizolvare se
diluează la 1000 mL într-un balon cotat;

o Iod soluţie 0,025 N: se trec 250 mL soluţie de iod 0,1 N într-un balon
cotat de 1000 mL şi se aduc la semn cu apă distilată;

 Tiosulfat de sodiu, soluţii (factorul soluţiilor de tiosulfat se determină

săptămânal faţă de soluţiile de dicromat de potasiu):

o Tiosulfat de sodiu, soluţie 0,1 N: se dizolvă 24,82 g tiosulfat de sodiu

(Na2S2O3·5H2O), în puţină apă proaspăt fiartă şi răcită. Se adaugă 0,2
g carbonat de sodiu şi se diluează la 1000 mL cu apă fiartă şi răcită
într-un balon cotat;

o Tiosulfat de sodiu, soluţie 0,025 N: se trec 250 mL soluţie de tiosulfat

0,1 N într-un balon cotat de 1000 mL şi se aduc la semn cu apă
proaspăt fiartă şi răcită.

 Dicromat de potasiu, soluţii:

84 Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

o Dicromat de potasiu soluţie 0,1 N: 4,9035 g dicromat de potasiu, se

dizolvă şi apoi se diluează cu apă până la 1000 mL într-un balon
cotat;

o Dicromat de potasiu soluţie 0,025 N: se trec 25 mL soluţie de

dicromat de potasiu 0,1 N într-un balon cotat de 100 mL şi se aduc la
semn cu apă distilată;

Modul de lucru:

 Se introduc într-un pahar cilindric cu capacitatea de 250 mL, un volum de

probă şi se diluează la 200 mL cu apă distilată;

 Se adaugă 1 mL soluţie de acetat de zinc, câteva picături de fenolftaleină şi

soluţie de hidroxid de sodiu până ce culoarea virează în roz pal;

 Se omogenizează soluţia şi se lasă precipitatul să se sedimenteze timp de

(15....20) min;

 Se trece cantitativ precipitatul de sulfură de zinc peste hârtie de filtru de

porozitate medie;

 Într-un flacon Erlenmeyer, de 300 mL şi dop şlefuit se introduc:10 mL soluţie

de iod (0,1 N sau 0,025 N), 100 mL apă distilată, 5 mL HCl şi precipitatul de sulfuri
împreună cu hârtia de filtru. Se spală pereţii vasului cu puţină apă distilată, apoi se
închide cu dopul şi se agită energic;

 Se lasă amestecul să reacţioneze timp de 5 minute la întuneric, după care se

titrează excesul de iod cu soluţie de tiosulfat de sodiu (de concentraţie
corespunzătoare soluţiei de iod) până când culoarea soluţiei devine galben-pai. Se
adaugă câteva picături de amidon şi se continuă titrarea până la dispariţia culorii
albastre.

Principiul de calcul: conținutul de sulfuri (solubile sau totale) se exprimă în

miligrame la litru și se calculează cu relația:

(58)

Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei 85

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

Unde:

V = volumul probei de apă utilizat pentru analiză, mL;

V1 = volumul soluției de iod utilizat la determinare, mL;
V2 = volumul soluției de tiosulfat de sodiu utilizat pentru titrare, mL;
f1 = factorul soluției de iod;
f2 = factorul soluției de tiosulfat de sodiu;
N=normalitatea soluțiilor de iod și tiosulfat;
16,04 reprezintă cantitatea de sulfuri corespunzătoare la 1 mL soluție de iod.

În cazul diluțiilor relația 58 se înmulțește cu raportul de diluție r=V3/V4, în care V3

este volumul balonului cotat în care se face diluția (mL) și V4 este volumul de
probă (mL).

3.3.8. Determinarea sulfaților prin titrare

Prezenţa sulfaţilor în apele uzate se poate datora dizolvării sulfaţilor solubili,
prezenţei acidului sulfuric sau oxidării compuşilor în care sulful are număr de
oxidare inferior. Numeroase procese industriale din minerit, metalurgie, chimie,
utilizează sulfaţi şi acid sulfuric iar prezenţa lor în apele uzate este extrem de
răspândită.

Principiul metodei: Sulfatul se poate determina indirect prin diferența durității

unei probe de apă înainte și după adăugarea unui exces de ioni de bariu pentru
precipitarea sulfatului.

Reactivi:

 Acid clorhidric 1M care se obține prin adăugarea a 83 mL HCl (ρ=1,18 g/cm3)

în 500 mL de apă distilată. Se amestecă și se răcește la temperatura camerei după
care se transferă soluția într-un balon cotat de 1L, se aduce la semn cu apă
distilată. Soluția se păstrează într-o sticlă ermetic închisă;

 Soluție pentru titrare de EDTA 0.01M: se prepară 1L de soluție prin dizolvarea

a 3,723 g sare bisodică a acidului etilendiaminotetraacetic (EDTA) în apă distilată;

 Indicator Eriocrom negru T: 0,5 g Eriocrom Negru T se amestecă cu 100 g

NaCl;

 Soluție tampon;

86 Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

 Soluție de clorură de bariu, aproximativ 0,01M preparată prin dizolvarea a

2,443 g BaCl2·2H2O în 500 mL apă distilată, urmată de adaugarea a 2 mL soluție
concentrată de HCl; se completează apoi până la 1L cu apă distilată. Soluția se
păstrează într-un flacon de polietilenă și este stabilă 6 luni;

Modul de lucru:

 Se pun 50 mL probă într-un vas de porțelan (V1), se adaugă 2 mL de soluție

tampon, până la pH = 10;

 Se adaugă un vârf de spatulă de indicator;

 Se titrează lent cu soluție de EDTA 0,01M agitând continuu, până când

culoarea roșiatică dispare iar soluția devine slab albastră. Titrarea trebuie să fie
completă la 5 minute după adăugarea soluției tampon. Se notează volumul de
soluție de EDTA utilizată (V0);

 Dacă în timpul titrării se utilizează mai mult de 15 mL de titrant, se repetă

primele trei etape utilizând 25 mL de probă de apă, diluată până la 50 mL cu apă
distilată;

 Se calculează duritatea exprimată în mg/L de CaCO3;

 Se adaugă 100 mL probă într-un pahar Berzelius (V2). Se neutralizează

alcalinitatea la pH=4,5 cu soluție 1M de HCl sau HNO3;

 Se aduce proba la fierbere pentru a elimina dioxidul de carbon. Se adaugă în

proba la fierbere 10 mL soluție de BaCl2. După ce volumul a fost redus la mai puțin
de 100 mL, se lasă proba să se răcescă;

 Se transferă proba răcită într-un cilindru gradat de 100 mL și se completează

până la 100 mL cu apă distilată, se lasă precipitatul să decanteze;

 Se toarnă 50 mL din lichidul supernatant limpede într-un vas de porțelan. Se

adaugă 2 mL de soluție tampon până la pH = 10,0 ± 0,1;

 Se adaugă un vârf de spatulă de indicator;

 Se titrează lent cu soluție de EDTA 0,01M agitând în continuu, până când

culoarea roșiatică dispare iar soluția devine ușor albastru. Titrarea trebuie să fie
completă la 5 minute după adăugarea soluției tampon. Se notează volumul de
soluție de EDTA utilizată (V);

Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei 87

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

 Dacă în timpul titrării se utilizează mai mult de 15 mL de titrant, se repetă

ultimile trei etape utilizând 25 mL de probă de apă diluată până la 50 mL cu apă
distilată;

Principiul de calcul: Se calculează duritatea probei înainte de precipitarea ionului

sulfat:

(59)

Unde:
D1=duritatea exprimată ca mg/L CaCO3
V0=volumul de titrant utilizat la prima titrare cu EDTA, mL;
V1=volumul de probă utilizată la prima titrare, mL.

 În etapa a doua se calculează duritatea împreună cu cantitatea de BaCl2 care

nu a precipitat cantitatea de sulfat din probă:

(60)

Unde:
D2=duritatea + exprimată în mg/L CaCO3
V= volumul de titrant utilizat la a doua titrare cu EDTA, mL;
V2=volumul de probă utilizată la a doua titrare, mL;
=volumul de BaCl2 care nu a precipitat sulfatul, mL.

 Cantitatea ionilor de sulfat prezenți în proba inițială se realizează cu relația:

(61)

3.3.9. Determinarea clorului și a clorului rezidual

Prezenţa clorului molecular în ape este direct legată de industriile cloro-sodice, iar
a clorului legat în compuşi organici solubili, este în corelaţie cu industriile
farmaceutice. Dacă aceste forme ale clorului prezintă caracter poluant şi sunt
monitorizată, prezenţa clorurilor este acceptată la valori relativ ridicate fiind o
caracteristică şi a apelor naturale din mări şi oceane.

88 Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

Clorul rezidual reprezintă excesul de clor care rămâne în apă după 30 de minute de
la contactul cu apa.

Clorul rezidual se poate prezenta sub două forme şi anume:

- Clor rezidual liber: clor elemental (Cl2), acid hipocloros (HOCl) sau
hipoclorit (ClO-)
- Clor rezidual legat: cloramină (mono- şi dicloramină)

Aceste 2 forme ale clorului rezidual sunt importante deoarece acţiunea şi

stabilitatea lor în apă este diferită. Prezenţa clorului rezidual în apa supusă
dezinfecţiei are o importanţă sanitară deosebită, indicând pe de o parte că s-a
introdus cantitate suficientă de clor care să asigure dezinfecţia, iar pe de altă parte
că este asigurată integritatea reţelei de distribuţie a apei. Clorul rezidual liber este
un indicator mai valoros decât cel legat deoarece este mult mai sensibil.

Observaţii:

- metodele se folosesc pentru determinarea clorului rezidual total (clor liber + clor
legat);

- metoda poate fi interferată de alte substanţe oxidante care eliberează iodul din
iodura de potasiu;

- dacă apele de analizat conţin nitriţi în cantităţi mari sau fier trivalent, în locul
acidului acetic se va folosi soluţia tampon de acetat (6 mL tampon acetat pentru
100 mL apă de probă);

- metoda este folosită pentru concentraţii mari de clor rezidual (peste 1 mg/dm3).

3.3.9.1. Metoda iodometrică

Principiul metodei: Clorul molecular eliberează iodul din iodura de potasiu

proporţional cu concentraţia lui. Iodul eliberat este titrat cu o soluţie de tiosulfat
de sodiu în prezenţa amidonului ca indicator.

(62)

Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei 89

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

(63)

Reactivi:

 iodura de potasiu, soluţie 10% proaspăt preparată;

 acid acetic soluţie 12%;

 amidon soluţie 0,5%;

 tiosulfat de sodiu 0,01 N, care se prepară din soluţie de tiosulfat de sodiu 0,1
N prin diluare de 10 ori cu apă bidistilată fiartă şi răcită (factorul soluţiei de
tiosulfat de sodiu se determină faţă de o soluţie de dicromat de potasiu cu aceeaşi
normalitate);

 soluţie tampon de acetat: 102 mL soluţie normală de acid acetic şi 48 mL

soluţie normală de azotat de sodiu se introduc într-un balon cotat de 1000 mL, se
completează la semn cu apă bidistilată;

 acid acetic soluţie normală se prepară din 57 mL acid acetic glacial şi se

diluează până la 1000 mL cu apă bidistilată;

 acetat de sodiu soluţie normală se prepară din 136 g acetat de sodiu, se

introduc într-un balon cotat de 1000 mL cu câţiva mL de apă bidistilată, apoi se
completează la semn cu apă bidistilată.

Mod de lucru: într-o capsulă de porţelan se introduc 500 mL apă de analizat peste
care se adaugă 5 mL KI, 12,5 mL acid acetic şi 5 mL soluţie de amidon. Se amestecă
cu o baghetă şi se titrează cu tiosulfat de sodiu dintr-o microbiuretă până la
dispariţia completă a culorii albastre.

Principiul de calcul:

(64)

Unde:
V1 – mL soluţie de tiosulfat de sodiu 0,01 N folosiţi la titrare;
f – factorul soluţiei de tiosulfat de sodiu 0,01 N;

90 Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

0,355 – echivalentul în mg clor a unui mL soluţie de tiosulfat de sodiu 0,01 N;

V – cantitatea de apă de analizat luată în lucru, în mL.

3.3.9.2. Determinarea clorului rezidual cu N,N-dietil-p-fenilen

diamină

Principiul metodei: N,N-dietil-p-fenilen diamina (cunoscută ca DPD) reacţionează

cu clorul sau tri-iodura când rezultă o coloraţie roşie intensă datorită radicalului
liber format; acesta este titrat (titrare inversă) cu ionul feros până la decolorarea
soluţiei. DPD reacţionează repede cu clorul. Reacţia cu monocloramină este lentă
şi depinde de concentraţie iar prezenţa HgCl2 inhibă aparent această reacţie
probabil datorită formării unui complex nereactiv Hg(II) – monocloramină.

La adăugare de iodură, monocloramina reacţionează repede formând tri-iodură

care prin reacţia cu DPD dezvoltă culoarea roşie. Reacţia cu dicloramina este lentă
şi necesită cantităţi mari de iodură.

Soluţia de DPD este păstrată în mediu acid pentru a se evita oxidarea datorată
oxigenului atmosferic, reacţia fiind catalizată de mediul bazic. Se recomandă
înlocuirea periodică a soluţiei (la aproximativ o lună). Soluţia tampon neutră,
pentru reacţia clorului sau a tri-iodurii cu DPD, trebuie adăugată în momentul
efectuării analizei.

Prezenţa oxidanţilor cum sunt apă oxigenată, speciile oxidante ale manganului şi
persulfaţii interferă puternic, prin oxidarea iodurii.

Pentru reacţia clorului sau tri-iodurii cu DPD se va adăuga un tampon neutru în

momentul reacţiei.

Limita de detecţie este de 18 μg/L.

Reactivi:

 Soluţie tampon fosfat: se dizolvă 24 g Na2HPO4 anhidru şi 46 g KH2PO4

anhidru în apă pură. Se adaugă la această soluţie 100 mL apă distilată în care s-au
dizolvat 800 mg Na2-EDTA, apoi se adaugă 20 mg HgCl2 pentru inhibarea
dezvoltării microorganismelor. Se aduce la semn cu apă până la 1 L;

Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei 91

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

 Se dizolvă 1 g de oxalat de N,N-dietil-p-fenilendiamină în soluţie apoasă care

conţine 2 mL H2SO4 conc. şi 200 mg Na2-EDTA dihidrat. Se aduce la semn până la 1
litru. Soluţia rezultată se stochează în sticlă brună bine închisă;

 Sulfatul de fier şi amoniu folosit ca titrant: se dizolvă 1,106 g Fe (NH4)2

(SO4)2∙6 H2O în apă acidulată cu 1/4 mL H2SO4 concentrat şi se completează până
la 4 litri;

 Iodură de potasiu solidă.

Modul de lucru:

 Într-un vas Erlenmeyer se introduc 5 mL de soluţie tampon şi soluţia

indicatorului DPD şi apoi se adaugă 100 mL din proba de analizat şi se agită;

 Pentru clorul rezidual liber: se titrează rapid cu sulfat de amoniu şi fier(II)

până ce culoarea roşie dispare (volumul A);

 Pentru monocloramină: la soluţiei de la pct.(a) se adaugă o cantitate mică de

iodură de potasiu şi se amestecă. Se continuă titrarea până ce culoarea roşie
dispare din nou (volumul B);

 Dicloramina: se adaugă aprox. 1 g KI la soluţie titrată la pct.(b) şi se amestecă.

După două minute se continuă titrarea până la dispariţia culoarii roşii (volumul C).
La concentraţii mari de dicloramină, dacă se înregistrează variaţii de culoare după
2 minute, înseamnă că reacţia e incompletă. Se poate utiliza jumătate din cantitatea
de iodură de potasiu pentru concentraţii scăzute de dicloramină.

3.3.10. Determinarea surfactanților anionici prin metoda

MBAS
Surfactanţii sunt utilizaţi în minerit ca agenţi de flotaţie, în industria alimentară şi
a cosmeticelor ca emulgatori, intră în compoziţia detergenţilor, etc. Prezenţa lor în
ape determină eutrofizarea de aceea sunt stabilite limite stricte ale concentraţiilor
acceptabile la deversare.

Standardul SR EN 903/2003 [54] descrie metoda spectrometrică de determinare a

conţinutului de agenţi de suprafaţă anionici prin măsurarea indicelui de albastru
de metilen MBAS din apele uzate cuprins între 0,1 – 5,0 mg /L. Metoda
92 Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei
 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

spectrometrică poate fi folosită în cazul apelor cu un conţinut de agenţi de

suprafaţă mai mare de 5,0 mg/L, prin diluarea corespunzătoare a probelor de apă
uzată.

Principiul metodei: formarea de săruri colorate, în mediu alcalin, între albastrul

de metilen şi agenţii de suprafaţă anionici. Extracţia acestor săruri în cloroform şi
tratarea acidă a soluţiei cloroformice. Eliminarea interferenţelor prin extracţia
complexului substanţa anionică – albastru de metilen din soluţia alcalină şi
agitarea extractului cu soluţie acidă de albastru de metilen. Separarea fazei
organice şi măsurarea spectrometrică a absorbanţei la lungimea de undă a
maximului de absorbţie (650nm). Evaluarea concentraţiei de pe curba de
etalonare.

Reactivi:

 Cloroform (CHCl3);

 Acid sulfuric 95-97% ( = 1,84 g/mL);

 Acid clorhidric, soluţie 10%: se măsoară un volum de 237,3 mL soluţie acid

clorhidric 37%, se aduce într-un balon cotat de 1000 mL şi se diluează cu etanol
până la semn;

 Etanol (C2H5OH), soluţie 95%;

 Albastru de metilen, soluţie neutră;

 Albastru de metilen, soluţie acidă;

 Soluţie tampon de pH = 10.

Pregătirea sticlăriei

Sticlăria de laborator folosită trebuie să fie absolut curată şi protejată împotriva

prafului. Sticlăria de laborator folosită la determinarea agenţilor de suprafaţă se
spală riguros cu apă, apoi cu o soluţie etanolică de acid clorhidric de concentraţie
aproximativ 10%, se clăteşte cu apă şi apă distilată. Nu se utilizează detergent la
curăţarea sticlăriei!

Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei 93

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

Prepararea solutiilor

- soluţie de spălare – acid clorhidric, soluţie 10%: se măsoară un volum de

237,3 mL soluţie acid clorhidric 37%, se aduce într-un balon cotat de 1000 mL şi se
diluează cu etanol până la semn;

- hidroxid de sodiu etanolic (NaOH) 0,1 mol/L: se dizolvă 4 g NaOH, în etanol

(C2H5OH) 95% şi se diluează cu etanol la un volum total de 1000 mL de soluţie;

- soluţie tampon de pH = 10: se dizolvă 24 g carbonat acid de sodiu (NaHCO3)

şi 27 g carbonat de sodiu anhidru (Na2CO3) în apă distilată şi se diluează la 1000
mL cu apă distilată;

- albastru de metilen, soluţie neutră: se dizolvă 0,350 g albastru de metilen în

apă distilată şi se diluează la semn într-un balon cotat de 1000 mL cu apă distilată;

- albastru de metilen, soluţie acidă: se dizolvă 0,350 g albastru de metilen în

500 mL apă distilată şi se adaugă 6,5 mL acid sulfuric 95-97%, se omogenizează şi
diluează la semn cu apă distilată, într-un balon cotat de 1000 mL. Soluţiile de
albastru de metilen se prepară cu minim 24 h înainte de utilizare.

- soluţie ER – sare de sodiu a acidului dodecil benzen sulfonic: se cântăresc

400…450 mg sare de sodiu a acidului dodecil benzen sulfonic, se transvazează
soluţia într-un balon cotat de 1000 mL, se aduce la semn cu apă distilată şi se
omogenizează;

- soluţie EL – sare de sodiu a acidului dodecil benzen sulfonic: se măsoară 25 mL

soluţie ER şi se trec într-un balon cotat de 500 mL, se omogenizează, după care se
aduce la semn cu apă distilată. Soluţia se prepară şi se foloseşte numai în cursul
aceleiaşi zile. Concentraţia masică de substanţă activă faţă de albastrul de metilen
(MBAS), x, exprimată în miligrame pe mililitru, pentru soluţia etalon este dată de
ecuaţia:

(65)

Unde:
m=masa, de substanţă activă faţă de albastrul de metilen – MBAS (ca ester)
utilizat pentru prepararea soluţiei etalon, în mg;

94 Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

f1=factorul de transformare în MBAS a sare de sodiu a acidului dodecil

benzen ca substanţă activă faţă de albastrul de metilen (1);
V=factorul de corecţie al volumului (V= 20 mL).

Trasarea curbei de etalonare

Din soluţia etalon de lucru se măsoară volume de 0; 1,0; 2,0; 3,0; 4,0; 6,0; 8,0 mL şi
se diluează cu apă distilată până la 100 mL. Fiecare porţiune se introduce în câte o
pâlnie de separare de capacitate 500 mL şi se tratează ca la modul de lucru, proba
zero constituind proba de referinţă.

Soluţiile finale ale probelor etalon conţin următoarele cantităţi de agent de

suprafaţă: 0; 22,50; 45,00; 67,50; 90,00; 135,00; 180,00 µg MBAS. Se măsoară
absorbanţa fiecărei soluţii, inclusiv proba zero, la lungimea de undă 650nm în cuve
de sticlă, cu drumul optic de 10mm – 50 mm. Absorbanţele soluţiilor sunt direct
proporţionale cu concentraţiile lor.

Mod de lucru:

 Într-o pâlnie de separare cu capacitatea de 500 mL se transvazează un volum

de probă de apă uzată, de cca. 50 – 100 mL. Proba de analizat trebuie să conţină
între 20 – 200 µg substanţă activă faţă de albastrul de metilen (MBAS). Pentru un
conţinut mai mare de substanţă activă faţă de albastrul de metilen (MBAS) se poate
utiliza un volum mai mic de probă adus cu apă distilată la 100 mL;

 Se adaugă 5 mL soluţie neutră de albastru de metilen, 10 mL soluţie tampon

şi 15 mL cloroform. Se agită uniform şi uşor pâlnia de separare timp de 1 minut;

 Se roteşte uşor pâlnia pentru desprinderea picăturilor de pe pereţii acesteia

şi se lasă apoi la decantat 2 minute pentru separarea cât mai completă a fazelor,
apoi se scurge cât mai mult posibil faza cloroformică într-o a doua pâlnie de
separare care conţine 110 mL apă distilată şi 5 mL soluţie acidă de albastru de
metilen. Se agită uniform, dar nu prea puternic timp de 1 minut;

 Se filtrează faza cloroformică printr-un filtru cu vată hidrofilă umezită cu

cloroform, într-un balon cotat de 50 mL;

 Se repetă extracţia soluţiei alcaline şi acide utilizând câte 10 mL cloroform

pentru extracţie (se realizează 3 extracții);

Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei 95

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

 Se separă faza cloroformică şi se filtrează, prin acelaşi filtru, în balonul cotat.

Se diluează la semn cu cloroform şi se omogenizează;

 Absorbanța soluțiilor se analizează spectrofotometric.

3.3.11. Determinarea spectrofotometrică a zincului

Zincul se regăseşte cu precădere în apele uzate din staţiile de galvanizare, din
industria farmaceutică şi din industria electronică. Cantităţi însemnate de ape
încărcate cu zinc rezultă din procesele hidrometalurgice de obţinere a aurului şi
argintului.

Principiul metodei: În mediu acid, ionii de zinc reacţionează cu ferocianura de

potasiu. Precipitatul format modifică turbiditatea soluţiei. Intensitatea turbidităţii
se fotometrează la un spectrofotometru UV-VIS. Metoda este cea prezentată în
standardul STAS 6327-81 [55].

Reactivi:

 Acetat de sodiu, soluţie 10%;

 Acid clorhidric, ρ = 1,19 g/cm3;

 Acid sulfuric, ρ = 1,84 g/cm3;

 Clorură de amoniu, soluţie 10%;

 Ferocianură de potasiu, soluţie 0,5%;

 Soluţii etalon de zinc;

o soluţie etalon A: 0,4398 g sulfat de zinc (ZnSO4·7H2O) se introduc

într-un balon cotat de 100 cm3 şi se aduce la semn cu apă distilată. 1 cm3
soluţie etalon A conţine 1 mg Zn2+

o soluţie etalon B: 1 cm3 soluţie etalon A, se introduc într-un balon

cotat de 100 cm3 şi se aduce la semn cu apă distilată. 1 cm3 soluţie
etalon B conţine 0,01 mg Zn2+

 Sulfit de sodiu, soluţie 10% (se utilizează soluţie proaspăt preparată)

96 Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

 Sulfat de fier (II) şi amoniu [Fe(NH4)2(SO4)2·6H2O] soluţie: 0,1404 g sulfat de

fier (II) şi amoniu se introduc într-un balon cotat de 200 cm3, se adaugă 50 cm3 de
apă distilată, 4 cm3 acid sulfuric ρ = 1,84 g/cm3 şi se aduce la semn cu apă distilată.
Soluţia se păstrează la rece.

Modul de lucru:

 Se adaugă reactivii indicați în Tabelul 29 în flacoane Erlenmeyer respectând

ordinea din tabel;

 După 5 minute de la adăugarea ultimului reactiv, se adaugă în fiecare flacon

câte 1 cm3 soluţie de ferocianură de potasiu şi conţinutul vaselor se agită;

Tabelul 29 Prepararea soluțiilor pentru trasarea curbei de calibrare.

Soluţie etalon B de Zn, cm3 0 1,25 2,5 3,75 5 6,25 12,5

Soluţie de acetat de sodiu, cm3 1 1 1 1 1 1 1

Soluţie de sulfat de fier II şi 0,2 0,2 0,2 0,2 0,2 0,2 0,2
amoniu, cm3

Apă distilată 25 23,75 22,5 21,25 20 18,75 12,5

Acid clorhidric, cm3 1 1 1 1 1 1 1

Soluţie de clorură de amoniu, 20 20 20 20 20 20 20

cm3

Soluţie de sulfit de sodiu, picături 1 1 1 1 1 1 1

 După 10 minute de la introducerea soluţiei de ferocianură de potasiu, fiecare

soluţie se fotocalorimetrează faţă de soluţia zero, care constituie referinţa, la λ =
420 nm;

 Se trasează curba de etalonare funcţie de concentraţiile corespunzătoare de

Zn, în mg/dm3: 0; 0,5; 1,0; 1,5; 2,0; 2,5 şi 5 mg Zn(II)/dm3;

 Într-un flacon Erlenmeyer de 100 cm3 se introduc 25 cm3 probă de apă;

Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei 97

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

 Se adaugă: 1 cm3 soluţie de acetat de sodiu, 0,2 cm3 soluţie de sulfat de fier II
şi amoniu, 1 cm3 acid clorhidric, 20 cm3 soluţie de clorură de amoniu şi 1 cm3
soluţie de sulfit de sodiu, se agită după fiecare adaus de reactiv;

 După 5 minute se adaugă 1 picătură soluţie de ferocianură de potasiu şi se

agită;

 După 10 minute se determină extincţia la spectrofotometru la λ = 420 nm.

Se determină concentraţia de zinc, mg/dm3, pe baza curbei de etalonare realizată

cu soluţiile descrise în Tabelul 29.

3.3.12. Determinarea produselor petroliere. Metoda

spectrofotometrică
Marea majoritate a produselor petroliere sunt extrem de puţin solubile în apă dar
formează sisteme coloidale stabile cu aceasta. Prezenţa lor poate denatura
semnficativ cantitatea de oxigen dizolvată în apă conducând la dezechilibre
ecologice. În cantităţi mari, deversările accidentale de petrol şi combustibili
pertolieri grei formează „pete de ulei” care se întind pe suprafeţe mari şi sunt
foarte greu de îndepărtat după primele 24 de ore.

Produsele petroliere prezente în concentrații de 0,1-10 mg/L prezente în apele de

suprafață și în apele uzate se determină spectrofotometric conform SR 7877-
2/1995 [56].

Principul metodei: produsele petroliere împreună cu unele substanțe prezente în

apă se extrag la pH<5 în CCl4. După extracție se dozează produsele petroliere prin
spectrometrie în infraroșu (IR), măsurând absorbanța la 2930 cm-1
corespunzătoare legăturii =CH2.

Reactivi:

 Acid clorhidric, ρ=1,19 g/cm3;

 Sulfat de sodiu anhidru;

 Silicagel cu granulație de 60...10 mesh;

 Tetraclorură de carbon;

98 Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

 Etalon E1 de produse petroliere format din: 37,5 g hexadecan (C16H34), 37,5 g

izooctan (C8H18) și 25 g toluen (C7H8);

 Soluția etalon E2: se introduc 0,05 g etalon E1 într-un balon cotat de 100 mL
și se completează la semn cu CCl4; 1 mL soluție conține 0,5 mg etalon de produse
petroliere

 Soluția etalon E3: se introduce 1 mL soluție etalon E2 într-un balon cotat de

100 mL și se completează la semn cu CCl4; 1 mL soluție conține 0,005 mg etalon de
produse petroliere.

Modul de lucru:

 Se pregătește și se aduce în regim de funcționare spectrofotometrul IR. Se

înregistrează spectrul în domeniul 3150...2750 cm-1 şi se măsoară absorbanța la
2930 cm-1;

 Se prepară două serii de soluții etalon:

o Într-o serie de 5 baloane cotate de 50 mL, se introduc 20 mL, 10 mL, 5 mL,

2 mL și 1 mL din soluția etalon E2 și se aduce la semn cu CCl4. Soluțiile
etalon conțin 0,2 mg/mL, 0,1 mg/mL, 0,05 mg/mL, 0,02 mg/mL și 0,01
mg/mL solvent (CCl4) sau 10 mg; 5 mg; 2,5 mg; 1 mg și 0,5 mg produse
petroliere/L probă.

o Într-o altă serie de 4 baloane cotate de 50 mL, se introduc 25 mL, 20 mL,

15 mL și 10 mL de soluție etalon E3, și se aduce la semn cu CCl4. Soluțiile
etalon conțin: 0,0025 mg/mL, 0,002 mg/mL, 0,0015 mg/mL și 0,001
mg/mL solvent sau 0,125 mg; 0,1 mg; 0,075 mg și 0,05 mg produse
petroliere/L probă.

 Se măsoară absorbanțele pentru fiecare soluție etalon E2 și E3 și cele două

serii de soluții etalon preparate anterior;

 Se trasează curbele de calibrare f(c)=A;

 Se acidulează 1L probă de apă, care a fost conservată maxim 24 h, prin

adăugarea a 5 mL HCl (1:3), pH<5;

 Se pregătește coloana cromatografică cu umplutură de silicagel;

Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei 99

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

 Se introduce proba în pâlnia de separare și se extrage de 2 ori cu câte 25 mL

de CCl4, agitând puternic, se lasă 5 minute pentru separarea fazelor. Se filtrează
faza organică printr-o hârtie de filtru cutată care conține 1 g sulfat de sodiu
anhidru. Se montează pâlnia de filtrare deasupra coloanei cromatografice;

 Se măsoară la 2930 cm-1 absorbanța soluției obținute după trecere ei peste

coloana cromatografică, se înregistrează spectrul folosind CCl4 ca martor;

 Se citește pe curba de etalonare cantitatea de produse petroliere

corespunzătoare absorbanței respective exprimată în mg/L probă.

100 Calitatea apei și indicatorii de calitate ai apei

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

4 METODE AVANSATE DE EPURARE A

APELOR UZATE

Din punct de vedere istoric, primele staţii de epurare au apărut în Anglia secolului
XIX ca urmare a epidemiilor generate de infestarea biologică a Tamisei; aceste
staţii epurau apele menajere rezultate din sistemul de canalizare al Londrei. La
finalul scolului XIX, în 1898, s-a introdus şi primul indicator de calitate al apei,
CBO5.

Istoria dezvoltării industriale este indisolubil legată de creşterea poluării iar apa
este factorul de mediu cel mai puternic afectat datorită capacităţii deosebite de a
dizolva nenumărate substanţe (polare, ionice) sau de a forma sisteme disperse
stabile. Dacă în secolul XIX, în epoca Revoluţiei Industriale, problema poluării
apelor naturale nu era nici măcar formulată, efectele negative ale dezvoltării şi
industrializării asupra mediului au condus în a doua jumătate a secolului XX la
formularea unui cadru legislativ, cuprinzând regulamente restrictive referitoare la
impactul activităţilor umane asupra calităţii mediului, cu precădere asupra calităţii
apelor.

Totuşi, ritmul dezvoltării globale a omenirii implică fabricarea şi utilizarea unei

game din ce în ce mai diverse de materiale al căror efect poluant sau toxic este din
ce în ce mai accentuat, chiar şi la concentraţii scăzute.

Pe de altă parte resursele de apă utilizabile în consumul casnic şi în procesele

industriale nu sunt nelimitate; pe Terra există cantităţi impresionante de apă, dar
covârşitoarea lor majoritate sunt ape saline (mări şi oceane) în timp ce rezervele
de apă dulce reprezintă sub 3% şi sunt distribuite majoritar în calotele glaciale
(1,8%) şi în apele subterane (0,9%), ca urmare numai 0,3 % din apa de pe pământ
este direct utilizabilă în activităţile antropice. Această realitate face ca epurarea
apelor uzate să dobândească o nouă dimensiune; cerinţele de epurare formulate
pentru perspectiva imediată (2014 – 2020) impun epurarea apei pentru refolosire

Metode avansate de epurare a apelor uzate 101

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

directă în consumul menajer sau în industrie, evitând deversarea în emisar, pentru

a evita re-tratarea, care – la rândul ei - implică costuri semnificative.

Metodele tradiţionale de epurare se pot clasifica în:

- Metode care se bazează pe concentrarea poluanţilor: filtrarea, flocularea,

coagularea, adsorbţia pe cărbune activ, adsorbţia de schimb ionic;

- Metode care urmăresc distrugerea (uzual oxidarea) poluanţilor: tratamentul

biologic, oxidarea catalitică, striparea cu aer, tratamentul chimic utilizând clor,
permanganat de potasiu, ozon, apă oxigenată şi iradiere cu radiaţie ultravioletă.

Procesele care se bazează pe concentrarea poluanţilor trebuie apoi completate cu

etape de neutralizare a poluanţilor rezultaţi. Uneori recuperarea poluanţilor
prezintă interes economic (de exemplu în cazul metalelor nobile sau a metalelor
grele scumpe cum este cobaltul) dar de cele mai multe ori aceste procese ridică
probleme de mediu la fel de mari ca şi problema iniţială a apei poluate.

Procesele care vizează degradarea poluanţilor ar trebui ideal să conducă la produşi

netoxici, cum sunt azotul, dioxidul de carbon şi apa. În realitate, compuşii
anorganici şi majoritatea compuşilor organici nu sunt biodegradabili prin procese
aerobe, iar în condiţii anaerobe se pot transforma în compuși și ei la rândul lor
deosebit de toxici. Procesele chimice oxidative conduc de asemenea la sub-produşi
poluanţi sau toxici care transformă o problemă (a epurării poluanţilor uzuali) într-
o altă problemă, mult mai dificil de rezolvat (epurarea poluanţilor recalcitranţi).

Este bine-cunoscută problema staţiilor de epurare actuale legată de

tratarea/neutralizarea nămolurilor de epurare rezultate din procesele
convenţionale în treapta de epurare chimică. Utilizarea ca îngrăşământ necesită
prelucrări suplimentare (de dezinfecţie) iar dacă staţiile primesc şi ape industriale,
aceste nămoluri – încărcate cu metale grele şi alţi poluanţi industriali – devin
practic inutilizabile în agricultură. Utilizarea lor ca materiale de construcţii poate
reprezenta o alternativă dar costurile implicate fac ca această soluţie să nu fie,
deocamdată, comercializabilă.

Ne aflăm astfel în situaţia în care sunt necesare noi metode de epurare a apelor,
capabile să îndeplinească cerinţele de dezvoltare durabilă şi de eficienţă
economică.

102 Metode avansate de epurare a apelor uzate

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

Câteva dintre procesele de îndepărtare a poluanților din apele uzate sunt

prezentate în Tabelul 30 cu avantajele şi dezavantajele lor majore.

Tabelul 30 Procese principale de îndepărtare a poluanților din apele uzate [57].

Tehnologia
Avantaje Dezavantaje
utilizată
Tehnologie viabilă din Proces lent care necesită stabilirea de
Biodegradarea punct de vedere condiţii optime de mediu
economic. (temperatură, întreţinere, nutriţie).
Tehnologie simplă, Tehnologie producătoare de mari
Coagularea/
viabilă economic. cantităţi de reziduuri, dificil de
Flocularea
manipulat şi îndepărtat.
Procedeu care permite Metodă scumpă datorită condiţiilor
Separarea pe îndepărtarea unei game necesare (presiune înaltă). Nu
membrane variate de poluanţi. permite tratarea de volume mari de
ape uzate.
Procese care Proces ieftin care nu Proces lent, performanţa depinde de
utilizează necesită regenerarea. factorii externi de mediu (pH,
biomasa concentraţia de săruri).
Cărbunele activ este Nu este eficient în îndepărtarea
practic un „adsorbant poluanţilor la concentraţii extreme
Adsorbţia universal”, cu eficienţă (foarte mici şi foarte mari).
acceptabilă Regenerarea este un proces
costisitor.
Prin regenerare nu se Limitare din punct de vedere
Schimbul ionic pierde adsorbant. economic şi al speciilor care pot fi
epurate.
Proces rapid şi eficient. Cost ridicat datorită consumului de
Oxidare
energie şi de substanţe chimice.
Nu este un proces Nu este viabil încă din punct de
consumator de vedere economic.
Procese de substanţe chimice. Conduce în unele cazuri la formarea
oxidare Nu produce reziduuri. de produşi secundari toxici.
avansată Este un proces eficient Determină constrângeri de ordin
chiar şi pentru poluanţi tehnic.
recalcitranţi.

Metode avansate de epurare a apelor uzate 103

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

Foarte intens investigate în ultima perioadă sunt Procesele de Oxidare Avansată

utilizând radiaţia solară, ca o alternativă pentru procesele convenţionale de
epurare a apelor uzate [58, 59, 60]. În majoritatea ţărilor, energia solară este
abundentă astfel încât ea poate fi folosită ca sursă pentru detoxificarea
fotocatalitică a apei poluate [61].

4.1. Epurarea apelor uzate prin adsorbție

Adsorbţia este un fenomen de suprafaţă. Atunci când un fluid pur este în contact
cu o suprafaţă solidă (adsorbant), forţele intermoleculare de atracţie dintre fluid şi
solid fac ca moleculele de fluid (adsorbat) să fie concentrate la suprafaţă.

Adsorbţia sau concentrarea substanţelor pe suprafaţa solidelor prezintă interes în

procesele de epurare a apelor în varianta de adsorbţie lichid-solid L/S. În urma
adsorbţiei, concentraţia poluantului în soluţie scade dar adsorbţia este un proces
de echilibru deci cantităţi de poluant vor rămâne întotdeauna rezidente în soluţie.
Funcţie de calitatea adsorbantului şi eficienţa procesului, cantitatea de poluant ne-
epurată poate fi foarte scăzută, permiţând deversarea în emisar.

Din punct de vedere cantitativ adsorbţia la interfaţa L/S se exprimă prin

următoarele mărimi:

 coeficientul molar de adsorbţie, Γs (exprimat în mol/L), reprezintă numărul de

moli de component adsorbit pe unitatea de masă de adsorbant:

n1
Γs  (66)
m2
Unde:
n1 = numărul de moli de component, moli;
m2 = masa de adsorbant, g.

 coeficientul masic de adsorbţie,  (exprimat în mg/g), reprezintă masa de

component adsorbită pe unitatea de masă de adsorbant:

m1
 (67)
m2

104 Metode avansate de epurare a apelor uzate

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

( ci  c f )  V p  E
M z
 (68)
mss

Unde:
m1 = masa de component, mg;
m2 = masa de adsorbant, g;
ci = concentraţia iniţială a soluţiei de Mz+ (înainte de adsorbţie);
cf = concentraţia finală a soluţiei de Mz+ (după adsorbţie);
Vp = volumul probei luate în lucru, mL;
E M z  = echivalentul- gram al ionului metalic

 randamentul de adsorbţie (sau eficienţa de epurare), η (%), indică procentul

de component adsorbit:

(69)

Unde:
c0=concentrația inițială a Cd2+, mg/L;
cf=concentrația reziduală a Cd2+ după adsorbție, mg/L.

Variaţia coeficienţilor de adsorbţie cu concentraţia de echilibru a componentului

adsorbit reprezintă izoterma de adsorbţie. Forma izotermei de adsorbţie, respectiv
tipul izotermei este influenţată atât de natura fazei lichide (adsorbat) cât şi de
natura fazei solide (adsorbant).

Adsorbanţii sunt sisteme capilare sau pulberi în suspensie a căror suprafaţă este,
de obicei neomogenă. În cazul adsorbanţilor solizi suprafaţa reală este întotdeauna
cu mult mai mare decât cea geometrică. Mărimea care măsoară suprafaţa reală a
solidelor se numeşte suprafaţă specifică (Ssp) şi este exprimată în m2/g.

S
S sp  (70)
m
Unde:
S = suprafaţa adsorbantului, m2;
m=cantitatea de adsorbant, g.

Metode avansate de epurare a apelor uzate 105

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

Materialele adsorbante uzuale sunt cărbunii activi vegetali, animali (de oase,
sânge) sau artificiali (rezultaţi din degradarea anaerobă a polimerilor organici),
argilele, pământurile decolorante, zeoliţi, aluminosilicaţi naturali sau de sinteză,
răşini sintetice, polimeri şi schimbători de ioni.

Cărbunele activ este un adsorbant cu largă utilizare în reținerea poluanților

prezenți în apele uzate. Caracteristica principală a cărbunelui activ este suprafața
specifică deosebit de mare, datorată prezenței porilor, putând atinge câteva sute
de m2/gram. O altă caracteristică importantă şi controlabilă a cărbunilor activi este
afinitatea pentru variate tipuri de poluanţi; prin procesul de obţinere, suprafaţa
cărbunilor activi conţine grupări slab polare (carbonil, carboxil) care permit
adsorbţia eficientă a speciilor nepolare sau polare, cu precădere organice. Cărbunii
activi au eficienţă medie în îndepărtarea poluanţilor ionici, cum sunt metalele
grele. Această eficienţă poate fi crescută prin optimizarea condiţiilor de adsorbţie,
cu precădere durata în care apa uzată este în contact cu adsorbantul.

Izoterme de adsorbție

Se cunosc peste 100 de ecuaţii ale izotermelor derivate din consideraţii fizice
matematice şi/sau experimentale. Acestea sunt justificate de diferitele tipuri de
adsorbţii: solid/gaz (S/G), solid/lichid (S/L) și lichid/gaz (L/G).

Izotermele de adsorbţie reprezintă corelaţii între coeficientul molar (sau masic) de

adsorbţie şi concentraţia de echilibru a speciei adsorbite.

Izotermele de adsorbţie sunt utilizate pentru a descrie caracteristicile de adsorbţie

ale adsorbantului (utilizat pentru epurarea apelor) şi mecanismele de adsorbţie.
Aceste izoterme au fost stabilite iniţial pentru procese de adsorbţie la interfaţa
gaz/solid şi extinse apoi asupra adsorbţiei din soluţii pe adsorbanţi solizi la
interfaţa lichid/solid. Dintre izotermele care descriu marea majoritate a proceselor
de adsorbţie a poluanţilor din apele uzate pe adsorbanţii solizi, cele mai des
menţionate în literatura de specialitate sunt izoterma Langmuir și izoterma
Freundlich.

Izoterma Langmuir caracterizează adsorbția chimică, monostrat, pe un substrat

omogen și pe un domeniu larg de concentrații. Expresia matematică a izotermei
Langmuir este:

106 Metode avansate de epurare a apelor uzate

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

X m bce
  (71)
m 1  bce

Unde:
X  c i  c e , diferenţa dintre concentraţia iniţială a solutului şi concentraţia
finală a solutului la echilibru, mg/L);
m = concentraţia adsorbantului în sistemul de adsorbţie, g/L;
Γ = coeficientul de adsorbţie;
Γm = coeficientul maxim de adsorbţie;
b = constantă de interacţiune adsorbit-adsorbant.

Ecuația 71 poate fi liniarizată:

ce 1 c
  e (72)
 m b m

Coeficientul de adsorbție se calculează cu relația:

 
 ci  c e V (73)
mads

Se reprezintă grafic ; panta dreptei de liniarizare este reprezentată de

inversul coeficientul maxim de adsorbţie al poluantului pe substratul analizat iar
din ordonata la origine se poate calcula valoarea parametrului b. Parametri
adsobției Langmuir sunt deci Γm și b.

Pentru substraturi cu grad scăzut de omogeneitate s-a constatat că adsorbţia unui

component din soluţie, la concentraţii mici, respectă izoterma Freundlich
descrisă de relaţia empirică:

  k  c 1/n
(74)

Unde:
Г= coeficient molar de adsorbţie;
k, n = constante empirice;

Metode avansate de epurare a apelor uzate 107

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

k = coeficientul de adsorbţie când c = 1 mol/L;

n = abaterea izotermei de la o dreaptă, n = (0.1  0.5).

Ecuația liniarizată a izotermei Freundlich este:

lg   lg k  1 / n lg c (75)

Reprezentarea grafică a lgΓ = f(lg c) permite determinarea prin extrapolare a

parametrilor ecuaţiei Freundlich, k şi n, care au valori pozitive dar cu variabilitate
mare pentru diferite sisteme adsorbant/adsorbat.

4.1.1. Îndepărtarea metalelor grele prin adsorbție pe

cărbune activ
Prezenţa metalelor în apele reziduale constituie o problemă pentru mediu datorită
toxicităţii acvatice ridicate, toxicităţii umane, precum şi datorită efectului de
inhibare a proceselor de epurare biologică (inhibarea acţiunii nămolului activ).

Principiul metodei: optimizarea procesului de adsorbție pe cărbune activ a

ionilor de Cd2+ prezenți în apele uzate. Concentrația de Cd2+ se determină prin
spectroscopie de absorbție atomică (AAS), la λCd=228,8 nm.

Reactivi:

 Cărbune activ, Scharlau, M=12,01;

 Soluție de HCl 0,1 N;

 Soluție de NaOH 0,1 N;

 Se prepară 1 L de soluție stoc de CdCl2 500 mg/L (sau 500 ppm).

Modul de lucru și etapele experimentale:

 Pregătirea cărbunelui activ: Se cântăresc 25 g cărbune activ și se introduc

într-un pahar Berzelius împreună cu1 L agent spălare (soluție de HCl 0,1N sau
soluție de NaOH 0,1N). Se agită pe un agitator magnetic timp de 2h. Amestecul se
filtrează, iar cărbunele spălat rămas pe filtru este uscat.

Determinarea timpul optim de contact:

 Se prepară soluţia sintetică corespunzând unei ape încărcate cu cadmiu cu c =

100 ppm, prin diluarea 1:5 a soluţiei stoc de 500 ppm;
108 Metode avansate de epurare a apelor uzate
 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

 Se determină concentraţia exactă a soluţiei sintetice prin spectroscopie de

absorbţie atomică, utilizând lampa corespunzătoare ionului Cd2+;

 În şase pahare Berzelius se introduce câte 1 g cărbune activ, şi 100 mL soluție

de CdCl2 100 ppm şi se agită pe un agitator magnetic/mecanic timp diferiți pentru
fiecare pahar: 15; 30; 45; 60; 90; 120 și respectiv 150 min;

 La finalul duratei prestabilite, amestecul din fiecare flacon se filtrează pe

hîrtie de filtru;

 Filtratul se analizează prin spectroscopie de absorbție atomică (AAS) pentru

a determina concentrația reziduală;

 Se calculează eficienţa adsorbţiei (randamentul epurării, %) pentru fiecare

din timpi de contact analizaţi, cu relaţia:


 ci  ct  100
ci (76)

Unde: ci şi ct reprezintă concentraţiile iniţiale şi la momentul t ale ionului de

cadmiu, determinate prin spectroscopie de absorbţie atomică.

 Se trasează graficul de dependenţă al eficienţei adsorbţie funcţie de durata

procesului (timpul de contact) şi se estimează prin interpolare timpul optim de
contact pentru 100 mL soluție de Cd2+ cu concentrația 100 ppm. Acesta este timpul
necesar stabilirii echilibrului de adsorbţie.

Determinarea mesei optime de cărbune activ: Timpul de contact determinat

anterior și considerat optim este utilizat pentru determinarea masei optime de
cărbune activ necesară pentru 100 mL soluție astfel încât eficiența de epurare să
fie maximă.

 În patru pahare Berzelius se introduc câte 100 mL soluție CdCl2 100 ppm și
cantități diferite de cărbune activ: 0,5 g, 1,5 g, 2 g și 4 g;

 Sistemele de adsorbţie se supun agitării magnetice pe o durată egală cu

timpul optim stabilit anterior;

 Se determină concentrațiile reziduale de Cd2+ pentru fiecare probă și se

determină eficiențele de epurare, utilizând relaţia 76;

Metode avansate de epurare a apelor uzate 109

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

 Se reprezintă grafic η=f (mss), și se determină prin interpolare masa optimă

de cărbune activ pentru 100 mL soluție de Cd2+.

Construirea izotermelor de adsorbție (Langmuir și Freundlich), identificarea

mecanismului de adsorbție și studierea eficienței procesului.

 Din soluția stoc de CdCl2 de 500 ppm se prepară soluții având următoarele
concentrații: 200 ppm, 100 ppm, 50 ppm, 25 ppm și 12,5 ppm;

 În cinci pahare Berzelius se introduc câte 100 mL soluție CdCl2 cu

concentrațiile anterior precizate, se adaugă masa optimă de cărbune activ și
se agită până la atingerea echilibrului (pe o durată egală cu timpul optim de
contact);

 Se filtrează și se determină concentrațiile de echilibru de Cd2+, ce (mg/L);

 Se calculează coeficienţii molari şi masici de adsorbţie şi se trasează

izotermele de adsorbţie;

 Se calculează eficienţele proceselor de adsorbţie şi se trasează graficele

η=f(cCd).

Temă de lucru: Modelați izotermele de adsorbție Langmuir și Freundlich,

determinați parametri adsorbției și eficiențele de epurare și completați Tabelul 31.
Pentru modelarea izotermelor utilizați relațiile 72-75.

Tabelul 31 Valorile parametrilor de adsorbție.

ci Cd2+
(ppm)
200 100 50 25 12,5
Izotermă/
Parametru
Γm
Langmuir b
R2
K
Freundlich n
R2
η (%) -

110 Metode avansate de epurare a apelor uzate

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

Observație: Metoda poate fi utilizată și pentru adsorbția altor ioni ai metalelor

grele (Cu2+, Ni2+, Pb2+, etc.) pe cărbune activ. Pentru studii de adsorbţie a altor
specii şi/sau a altor adsorbanţi, algoritmul experimental este similar, diferenţele
fiind impuse de modul de evaluare a concentraţiei de poluant (spectroscopie,
cromatografie, etc.).

Rezultatele obținute vor fi prezentate sub forma unui raport care să

includă: stadiu actual în domeniul epurării apelor uzate prin adsorbție pe cărbune
activ, prelucrarea datelor experimentale, rezultate și discuții, concluzii și referințe
bibliografice.

4.1.2. Îndepărtarea metalelor grele din apele uzate prin

adsorbţie de schimb ionic pe cationiți
Procesul adsorbţiei prin schimb ionic este foarte asemănător reacţiilor chimice de
schimb (neutralizare, precipitare), deosebirea fiind că se produce exclusiv pe
suprafaţa adsorbantului solid. Adsorbţia de schimb ionic constă din înlocuirea
unor ioni din soluţie cu ionii adsorbantului sau ai schimbătorului de ioni respectiv.
Ionii schimbaţi pot fi cationi, anioni sau ambele categorii, după cum schimbătorul
de ioni este cationit, anionit sau amfolit.

Schimbul ionic se referă la interacţiunea unei specii ionice aflată într-o soluţie
apoasă de electrolit cu un material solid adsorbant care poate fi o matrice
polimerică organică funcţionalizată sau o structură care conţine grupe funcţionale
capabile de schimb ionic. Schimbătorii de ioni sunt definiţi ca materiale solide
insolubile (sau lichide nemiscibile) care conţin în structura lor ioni capabili de a fi
schimbaţi cu alţi ioni de aceeaşi sarcină din soluţiile de electroliţi cu care vin în
contact. Desfacerea şi reformarea de legături ionice nu afectează structura de bază
(scheletul) schimbătorului de ioni.

Importantă pentru aplicaţiile practice este reversibilitatea acestui proces, ionii

reţinuţi de schimbător pot fi trecuţi din nou în soluţie iar schimbătorul de ioni
regenerat poate fi reutilizat.

Schimbătorii de ioni utilizaţi în procesele industriale sunt copolimeri de stiren cu

divinilbenzen având grefate grupări acide sau alcaline care permit schimbul de
cationi, respectiv de anioni.

Metode avansate de epurare a apelor uzate 111

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

Anioniţii sau schimbătorii de anioni conţin ca grupare de schimb de obicei o bază

cuaternară (forma OH) sau o sare cuaternară de amoniu (forma Cl), iar adsorbţia
de schimb ionic decurge după reacţiile:

zR-OH + Anz+  RzAn + zHO- (77)

zR-Cl + Anz+  RzAn + zCl- (78)

Cationiţii sau schimbătorii de cationi se pot clasifica în:

 Cationiţi puternic acizi, cu grupări de tip -SO3H (forma H) sau -SO3Na

(forma Na);

 Cationiţi slab acizi, cu grupări –COOH (forma H), -COONa (forma Na)
sau –OH.

Adsorbţia de schimb cationic decurge după reacţiile generale de echilibru:

zR-H + Metz+  RzMet + zH+ (79)

zR-Na + Metz+  RzMet + zNa+ (80)

Principiul metodei: constă în epurarea apelor uzate care conțin ioni ai metalelor
grele (Zn2+, Ni2+ sau Cu2+) prin adsorbție de schimb ionic pe cationiţi.

Reactivi:

 Sulfat de zinc, ZnSO4  7H2O, M = 287,55

 Azotat de nichel, Ni(NO3)2  6H2O, M = 290,80

 Sulfat de cupru, CuSO4∙5H2O, M=249,68

 Se prepară soluţii stoc de sulfat de zinc, azotat de nichel şi sulfat de cupru, cu

concentraţiile de 0,1 M, prin dizolvarea cantităţilor corespunzătoare pentru a
forma 500 mL de soluţie.

112 Metode avansate de epurare a apelor uzate

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

 Se prepară soluţiile sintetice de poluant, prin diluarea soluţiilor stoc la 250

mL, astfel:

 Sulfat de zinc: 5·10-3, 10-2, 5·10-2, 10-1 M.

 Azotat de nichel: 5·10-3, 10-2, 5·10-2, 10-1 M.
 Sulfat de cupru: 5·10-3, 10-2, 5·10-2, 10-1 M.

 Schimbători de ioni: PUROLITE C-100H, cationit sulfonic, forma Na+, cu

gruparea de schimb –SO3Na. Cationitului C-100H are structură microporoasă (gel),
capacitate mare de schimb ionic: 2,5 mE/g, capacitate volumică totală: 2,0 val/L,
greutate specifică în apă: 1,29, umiditate: 44-48 g/L, variaţia de volum maxim: 5%
şi stabilitate termică până la 120oC.

Dozarea Zn2+prin titrare: Soluţia de analizat (10 mL) se aduce la pH = 5

utilizând căteva picături de soluţie NaOH 0,1N, se adaugă 10 mL soluţie tampon
amoniu (1 M de NH 4Cl şi soluţie 1 M de NH 4OH) până la dizolvarea
precipitatului de Zn(OH)2. Se adaugă murexid şi se titrează cu soluţie de
complexon III 10 -2 M până la trecerea culorii de la galben la violet. 1 mL soluţie
10-2 M complexon III corespunde la 0,6537 mg Zn.

Dozarea Ni2+ prin titrare: La 100 mL soluţie de titrat se adaugă murexid şi 5 mL

soluţie tampon amoniacal cu pH = 10. Se titrează până aproape de punctul de
echivalenţă, când se mai adaugă 10 mL amoniac concentrat. Se titrează în
continuare până la trecerea culorii de la galben la violet. 1 mL soluţie 10-2 M
complexon III corespunde la 0,5871 mg Ni.

Dozarea Cu2+prin iodometrie: Se va determina cantitatea de cupru aflată în

soluţie prin metoda iodometrică. Sărurile cuprice sunt reduse de ioduri conform
reacției:

2Cu 2  2I _  2Cu   I 2 (81)

În soluţia acidă de sare cuprică (pH=0,3-7) se adaugă o cantitate de iodură de

potasiu de 3,5 ori mai mare decât aceea rezultată din raporturile stoichiometrice
ale reacţiei. Se separă precipitatul de iodură cuproasă albă, iar iodul rezultat se
titrează cu tiosulfat de sodiu.

Din cauză că iodul este adsorbit puternic de precipitatul de iodură cuproasă,

sfârşitul titrării se observă mai greu, deoarece odată soluţia decolorată, are loc

Metode avansate de epurare a apelor uzate 113

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

recolorarea, din nou în albastru, ca urmare a iodului eliberat din precipitat. Pentru
a înlătura acest dezavantaj, soluţia se acidulează cu acid sulfuric la pH=0,5-3, apoi
spre sfârşitul titrării se adaugă 10 mL soluţie 10-1 M de KSCN, când are loc
următoarea reacţie:

CuI  KSCN  CuSCN  KI (82)

La suprafaţa precipitatului de CuI se formează un strat de tiocianat cupros mai

greu solubil (de 10 ori mai solubil decât iodura cuproasă) și astfel tot iodul
înglobat în precipitat ajunge în soluţie, ceea ce duce la obţinerea unui viraj net şi
persistent până la sfârşitul titrării.

Modul de lucru și etapele experimentale:

Etapa 1: Determinarea timpului optim de contact:

 În cinci pahare Berzelius, la 100 mL soluţie de Mez+ de concentraţie 5·10-3 M

se adaugă 1 g de schimbător de ioni (C-100); se agită cu agitatorul magnetic
pe întreaga durată a timpului de contact, t, stabilit la: 5, 10, 15, 20 respectiv
25 minute;

 În alte cinci pahare Berzelius se realizează un set experimental paralel

utilizând soluţii de concentraţie 10-1 M;

 La expirarea timpului stabilit, se întrerupe agitarea şi se iau 10 mL probă

pentru analiză;

 Se determină titrimetric concentraţia de ion metalic rămas după schimbul

ionic și randamentul de schimb ionic (%) sau eficiența de epurare, utilizând
ecuaţia 83, in care ci şi respectiv ct reprezintă concentraţiile iniţiale,
respectiv după t (min) timp de contact:


 c i  ct   100 [%] (83)
ci

Datele obţinute se trec în Tabelul 32.

Se reprezintă grafic: ct = f (timp) şi η = f (timp). Din reprezentarea grafică se

determină timpul optim de contact, ca medie a valorilor obţinute din testele
experimentale efectuate pentru cele două concentraţii iniţiale.

114 Metode avansate de epurare a apelor uzate

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

Tabelul 32 Date experimentale.

t[min] 0 5 10 15 20 25

Conc. Mez+ [mol/L] 5∙10-3

η [%]

Conc. Mez+ [mol/L] 10-3

η [%]

Etapa 2: Determinarea raportului optim dintre masa substratului şi volumul

soluţiei de poluant:

 În trei pahare Berzelius, la 100 mL soluţie de Mez+ de concentraţie 5·10-3 M

se adaugă căte 1, 2 respectiv 3 g de schimbător de ioni (C-100); se agită cu
agitatorul magnetic pe durata timpului optim de contact, t, stabilit în Etapa
1;

 În alte trei pahare Berzelius se realizează un set experimental paralel

utilizând soluţii de concentraţie 10-1 M;

 La expirarea timpului optim de contact, se întrerupe agitarea şi se iau 10

mL proba pentru analiză;

 Se determină titrimetric concentraţia de ion metalic rămas după schimbul

ionic și randamentul de schimb ionic (%) sau eficiența de epurare, utilizând
ecuaţia 84, in care ci şi respectiv cm reprezintă concentraţiile iniţiale,
respectiv finale, pentru fiecare dintre cantităţile de schimbător, m:


 ci  c m  100 (84)
ci
 Datele obţinute se trec în Tabelul 33.

 Se reprezintă grafic: η=f (ms). Din reprezentarea grafică se determină masa

optimă de substrat.

Metode avansate de epurare a apelor uzate 115

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

Tabelul 33 Date experimentale

ms (g) 1 2 3 1 2 3
ci =5∙10-3 ci =10-1
Cm (mol/L)
mol/L mol/L
η(%)

Etapa 3: Construirea izotermelor de adsorbție (Langmuir și Freundlich) și

discutarea mecanismului de adsorbție precum și studierea eficienței procesului.

 În patru pahare Berzelius, se introduc 100 mL soluţie de Mez+ cu

concentraţiile: 10-1 M, 5·10-2 M, 10-2 M, 5·10-3 M;

 Se adaugă, în fiecare pahar masa optimă de schimbător de ioni determinată

în Etapa 2;

 Se supune agitării magnetice fiecare sistem de adsorbţie pentru o durată

egală cu timpul optim determinat în Etapa 1;

 La expirarea timpului optim de contact, se întrerupe agitarea şi se iau 10

mL probă pentru analiză;

 Se determină titrimetric concentraţia de ion metalic rămas după schimbul

ionic și randamentul de schimb ionic (%) sau eficiența de epurare, utilizând
ecuaţia 84;

 Se calculează coeficienţii molari de adsorbţie, utilizând ecuaţia 85:


 ci  ce  V
(85)
mS .I .

Unde ci şi ce reprezintă concentraţiile iniţiale şi de echilibru (finale) ale

cationilor metalici iar mS.I. este masa de schimbător de ioni utilizată.

 Se trasează izotermele de adsorbţie,  = f(ce) şi graficele de eficienţă a

adsorbţiei, η = f (ci);

116 Metode avansate de epurare a apelor uzate

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

 Se trasează graficele de liniarizare a izotermelor, pentru ecauţiile Langmuir

şi Freundlich şi se calculează parametri adsorbţiei;

 Datele se trec în Tabelul 34.

Tabelul 34 Eficienţa adsorbţiei şi valorile parametrilor izotermelor de adsorbție

ci (mol/L) 10-1 5·10-2 10-2 5·10-3

ce (mol/L)
η (%)
Izoterma Langmuir
Γm
b
R2
Izoterma Freundlich
K
n
R2

Observație: Experimentele se realizează secvenţial, pentru Zn2+, Ni2+ și Cu2+.

Rezultatele obținute vor fi prezentate sub forma unui raport care va

include: stadiu actual în domeniul epurării apelor uzate prin adsorbție pe
schimbători de ioni, prelucrarea datelor experimentale, rezultate și discuții,
concluzii și referințe bibliografice.

4.1.3. Îndepărtarea azotiților din apele uzate prin

adsorbție de schimb ionic
Principiul metodei: constă în epurarea avansată a apelor uzate care conțin azotiți
prin adsorbție de schimb ionic.

Metode avansate de epurare a apelor uzate 117

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

Reactivi:

 Azotit de nichel Ni(NO2)2·6 H2O, M = 290,80

 Schimbători de ioni: anionit selectivi pentru nitriți- Purolite A520E

Modul de lucru și etapele experimentale:

 Concentrațiile ionilor azotit din soluție se determină conform metodei

discutate în paragraful 3.3.6.3.

Etapa 1: Determinarea timpului optim de contact:

 În cinci pahare Berzelius, la 100 mL soluţie conţinănd 50 mg/L NO2- şi se

adaugă 1 g de schimbător de ioni (A520 E); se agită cu agitatorul magnetic
pe întreaga durată a timpului de contact, t, stabilit la: 5, 10, 15, 20 respectiv
25 minute;

 La expirarea timpului stabilit, se întrerupe agitarea şi se iau 10 mL probă

pentru analiză;

 Se determină spectrofotometric concentraţia de azotit rămasă după

schimbul ionic (metoda a fost prezentată în paragraful 3.3.6.3);

 Se reprezintă grafic concentraţia de NO2- rămasă după schimbul ionic

c=f(timp), și randamentul de schimb ionic (%) sau eficiența de epurare,
η=f(timp), utilizând ecuaţia 83, în care ci şi respectiv ct reprezintă
concentraţiile iniţiale, respectiv după t (min) timp de contact. Din
reprezentarea grafică se determină timpul optim de contact.

 Datele obţinute se trec în Tabelul 35.

Tabelul 35 Date experimentale.

t (min) 0 5 10 15 20 25
Conc. NO2- (mg/L) 50
η [%]

118 Metode avansate de epurare a apelor uzate

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

Etapa 2: Determinarea cantității optime de anionit

 În trei pahare Berzelius, la 100 mL soluţie conţinând 50 mg/L NO2- se

adaugă căte 1, 2 respectiv 3 g de schimbător de ioni (A 520 E); se agită cu
agitatorul magnetic pe durata a timpului optim de contact, t, stabilit în
Etapa 1.

 La expirarea timpului optim de contact, se întrerupe agitarea şi se iau 10

mL proba pentru analiză.

 Se determină spectrofotometric concentraţia de azotit rămasă după

schimbul ionic, și randamentul de schimb ionic (%) sau eficiența de epurare,
utilizând ecuaţia 84, in care ci şi respectiv cm reprezintă concentraţiile
iniţiale, respectiv finale, pentru fiecare dintre cantităţile de schimbător, m.

 Datele obţinute se trec în Tabelul 36.

Tabelul 36 Date experimentale.

manionit (g) 1 2 3
Cm (mg/L)
η(%)

Se reprezintă grafic: η=f (manionit). Din reprezentarea grafică se determină

cantitatea optimă de anionit.

Etapa 3: Construirea izotermelor de adsorbție (Langmuir și Freundlich) și

discutarea mecanismului de adsorbție precum și studierea eficienței procesului.

 În patru pahare Berzelius, se introduc 100 mL soluţie de NO2- cu

concentraţiile: 100 mg/L, 50 mg/L, 25 mg/L şi 15 mg/L.

 Se adaugă, în fiecare pahar masa optimă de schimbător de ioni determinată

în Etapa 2.

 Se supune agitării magnetice fiecare sistem de adsorbţie pentru o durată

egală cu timpul optim determinat în Etapa 1.

Metode avansate de epurare a apelor uzate 119

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

 La expirarea timpului optim de contact, se întrerupe agitarea şi se iau 10

mL probă pentru analiză.

 Se determină spectrofotometric concentraţia de azotit rămasă după

schimbul ionic și randamentul de schimb ionic (%) sau eficiența de epurare,
utilizând ecuaţia 83.

 Se calculează coeficienţii molari de adsorbţie, utilizând ecuaţia 85.

 Se trasează izotermele de adsorbţie,  = f(ce) şi graficele de eficienţă a

adsorbţiei, η = f (ci)

 Se trasează graficele de liniarizare a izotermelor, pentru ecauţiile Langmuir

şi Freundlich şi se calculează parametri adsorbţiei.

 Datele se trec în Tabelul 37.

Pentru modelarea izotermelor utilizați relațiile 72-75.

Tabelul 37 Eficienţa adsorbţiei şi valorile parametrilor izotermelor de adsorbție.

ci (mg/L) 100 50 25 15
ce (mg/L)
η (%)
Izoterma Langmuir
Γm
b
R2
Izoterma Freundlich
K
n
R2

Rezultatele obținute vor fi prezentate sub forma unui raport care va

include: stadiu actual în domeniul epurării apelor uzate prin adsorbția anionilor pe
schimbători de ioni, prelucrarea datelor experimentale, rezultate și discuții,
concluzii și referințe bibliografice.

120 Metode avansate de epurare a apelor uzate

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

4.2. Metode avansate de oxidare a poluanților

organici din apele uzate
Procesele de oxidare avansată (AOP) sunt procese care au loc în condiţii obişnuite
de temperatură, implicând generarea unor specii foarte reactive (în special radicali
hidroxil) [62], în cantitate suficientă pentru a avea efect în procesele de epurare a
apelor uzate [63]. Procesele de oxidare avansată se aplică pentru depoluarea
apelor, în general la scară mică sau medie.

Metodele de oxidare avansată se pot utiliza singure sau în combinaţie cu metodele

de tratare convenţionale [64], ca etape consecutive acestora, pentru îndepărtarea
poluanţilor în urme sau a poluanţilor pentru a căror îndepărtare metodele
tradiţionale nu sunt eficiente.

Procesele de oxidare avansată sunt: fotoliza, fotocataliza omogenă și fotocataliza

heterogenă.

Fotoliza reprezintă procesul în care se obţin radicalii HO si H• (ecuația 86). Prin
fotoliză legăturile chimice din poluanţi se scindează sub influenta radiaţiei UV,
rezultând diverşi produşi de fotodegradare, depinzând de structura compuşilor
precum şi de condiţiile de mediu [65].

H 2O  h  HO  H  (86)

Practic orice poluant organic care reacţionează cu radicalii hidroxil poate fi

degradat prin această metodă [66]. Prin fotoliză rezultă, alături de produşi de
mineralizare completă şi produşi cu grad de oxidare intermediar.

Dezavantajul acestei metode provine din stabilitatea remarcabilă a moleculei de

apă ceea ce face ca derularea procesului descris de ecuaţia 86 să necesite consum
ridicat de energie. De aceea, alternativ se pot utiliza alte surse de radicali hidroxil,
cea mai frecvent utilizată fiind apa oxigenată, ecuaţia 87:

(87)

Reacţile fotocatalitice omogene sunt procese în care catalizatorul se găseşte în

aceaşi fază cu reactanţii. În fotocataliza omogenă, fotonii interacţionează cu

Metode avansate de epurare a apelor uzate 121

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

speciile chimice din soluţie cu formare de radicali hidroxil specifici proceselor de

fotocataliză.

Procesele de fotocataliză omogenă sunt de două tipuri:

- activate de apă oxigenată [67], cel mai răspândit fiind procesul Fenton;
- activate de ozon [68].

Reacţia Fenton a fost descoperită de H.J.H. Fenton în 1894. În 1934 a fost postulat
mecanismul Haber-Weis care a pus în evidenţă faptul că agentul oxidant în reacţia
Fenton este radicalul hidroxil [69]. Reacţia globală care descrie procesul Fenton
este următoarea:

M n  H 2O2  M ( n1 )  OH   HO  (88)

unde M este un metal tranziţional: Fe sau Cu

Mecanismul de reacţie utilizând fierul este descris prin ecuaţiile 89…95 şi indică
un proces catalitic, cu regenerarea ionului Fe2+ [70]:

Fe 2  H 2 O2  Fe 3  OH   OH  (89)

Fe 3   H 2O2  Fe 2   HO2  H  (90)

Fe 2  OH   Fe 3  OH  (91)

OH   H 2O2  HO2  H 2O (92)

Fe 3  HO2  Fe 2  H   O2 (93)

Fe 3  O2  Fe 2  O2 (94)

Fe 2  HO2  Fe 3  HO2 (95)

Viteza reacţiei Fenton creşte semnificativ la iradiere cu radiaţie UV sau vizibilă;

acest tip de reacţie foto-asistată se numeşte reacţie foto-Fenton:

122 Metode avansate de epurare a apelor uzate

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

Fe 3  H 2O  h  Fe 2  HO   H  (96)

Creşterea eficienţei acestui proces se datorează regenerării Fe2+ care reacţionează

cu H2O2 foto-activat generând radicali hidroxil şi ioni ferici iar ciclul se reia.

Fotocataliza heterogenă este un proces bazat pe iradierea unor catalizatori, în

mod obişnuit semiconductori cu proprietăţi fotosensibile. Semiconductorii sunt
materiale a căror caracteristică principală este energia benzii interzise, Eg; prin
expunerea lor la radiaţia luminoasă, doar o parte din radiaţia incidentă (cea cu
energie mai mare decât energia benzii interzise) va fi absorbită de material iar
electronii vor fi promovaţi din banda de valenţă (BV) în banda de conducţie (BC),
formând perechi de electroni şi goluri cu proprietăţi oxidante, respectiv
reducătoare. Pentru aplicaţii care utilizează energia solară, banda interzisă a
semiconductorului trebuie să se găsească în domeniul 1,4 – 3,2 eV, domeniu
energetic corespunzător radiaţiei solare [71].

Interesul pentru fotocataliza heterogenă este foarte ridicat la momentul actual

deoarece reprezintă o alternativă eficientă de îndepărtare completă (prin oxidare)
a poluanţilor (cu precădere organici), cu formare de compuşi gazozi nepoluanţi,
prin mineralizare.

Numeroşi semiconductori cu bandă interzisă largă s-au dovedit eficienţi în

fotocataliza asistată de radiaţie UV sau VIS, dintre care se pot menţiona: dioxid de
titan, oxid de zinc, trioxid de wolfram, dioxid de staniu, etc. Dintre aceştia, eficienţa
cea mai ridicată este asociată cu dioxidul de titan; produsul comercial Degussa P25
(un amestec de anatas şi rutil – polimorfi ai TiO2) este considerat la ora actuală ca
fiind referinţă pentru studiile de fotocataliză, deoarece are una dintre cele mai
ridicate eficienţe de fotodegradare a poluanţilor.

Procesul fotocatalitic heterogen este un proces de suprafaţă care decurge, pentru

fotocatalizatorul de dioxid de titan, conform cu etapele prezentate în Fig. 6 și
descrise în continuare.

Etapa 1: generarea purtătorilor mobili de sarcină electrică la iradierea sistemului

cu o radiaţie având energia E = hν > 3,16 eV (valoare Eg pentru TiO2 anatas);
electronii generaţi (e-) sunt localizaţi în banda de conducţie iar golurile (h+) rămân
în banda de valenţă:

Metode avansate de epurare a apelor uzate 123

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

Fig. 6 Schema procesului fotocatalitic în prezenţa TiO2.

2TiO2  hv  TiO2 (e  )  TiO2 (h  ) (97)

Etapa 2: reacţii la suprafaţa fotocatalizatorului: golurile sunt reducători puternici

şi oxidează direct compuşii sau reacţionează cu donorii de electroni, ca de exemplu
apa sau ionii hidroxid, formând radicali hidroxil.

Eficienţa procesului este limitată de reacţia de recombinare a electronilor cu

golurile, ecuaţia 98:

TiO2 (e  )  TiO2 (h  )  2TiO 2  (caldura, lumina) (98)

Pentru ca acest proces să fie diminuat, se lucrează cu semiconductori cu bandă

interzisă largă (pentru care viteza de recombinare este mai redusă) sau, pentru
activare cu radiaţie în vizibil, se aleg sisteme compuse (tandem) care implică acest
tip de semiconductori şi metale sau semiconductori cu bandă interzisă îngustă.
Utilizarea de captatori de electroni (cum este apa oxigenată) reprezintă o altă cale
de limitare a recombinării.

Radicalii hidroxil se pot forma la suprafaţa TiO2 prin reacţia golurilor din banda de
valenţă cu moleculele de apă sau cu ionii hidroxid adsorbiţi pe suprafaţă, ecuaţiile
(99-101):

124 Metode avansate de epurare a apelor uzate

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

TiO2 ( h )  Re d1  Ox1  TiO2

(99)

TiO2 (h  )  H 2O  HO   H   TiO2
(100)

TiO2 ( h )  HO   HO   TiO2
(101)

Electronii fotogeneraţi reacţionează cu oxigenul formând radicali superoxid ( O 2  ),

ecuaţia 102, îndeplinind rolul de agenţi de oxidare în reacţia cu moleculele neutre,
radicalii sau ionii formaţi la suprafaţa catalizatorului. Radicalii superoxid
reacţionează cu protonii formând radicali HO2 (ecuaţia 103) care formează
molecule de O2 şi H2O2 (ecuaţia 104).

TiO2 ( e  )  O2  O2  TiO2 (102)

O2  H   HO2 (103)

2HO2  O2  H 2O2 (104)

TiO2 ( e  )  Ox2  Re d 2  TiO2 (105)

Electronii din banda de conducţie reacţionează cu speciile de oxidanţi conform

ecuaţiei 105.

Radicalii şi ionii formaţi la suprafaţa semiconductorului participă la următoarele

procese:

a. reacţionează cu compuşii adsorbiţi pe suprafaţa semiconductorului şi îi

degradează oxidativ;

b. pot difuza de pe suprafaţa semiconductorului în soluţie participând la reacţii

chimice sau electrochimice;

c. se pot recombina prin reacţii cu transfer de electroni; acest proces contribuie

la scăderea randamentului procesului de fotodegradare şi trebuie limitat.

Metode avansate de epurare a apelor uzate 125

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

De remarcat că procesul de distrugere a poluanţilor are loc numai dacă aceştia se

află adsorbiţi sau în imediata vecinătate a suprafeţei fotocatalizatorului. De aceea,
în optimizarea procesului trebuie să se ţină seama de sarcina superficială a
substratului catalitic şi a speciilor poluante şi să se selecteze un domeniu optim de
pH în care cele două sarcini au semne contrare.

Fiind un porces de suprafaţă, fotocataliza heterogenă se va desfăşura cu viteză

mare în sisteme conţinând suspensii de catalizator; deşi eficientă, această soluţie
are o limitare tehnologică, legată de separarea şi recuperarea substratului catalitic
după utilizare; suplimentar, nu se pot utiliza suspensii concentrate deoarece se
blochează accesul radiaţiei în sistem.

4.3.1. Procese Fenton și foto-Fenton de degradare a

coloranţilor
Procesele Fenton şi foto-Fenton sunt utilizate pentru tratarea diverşilor
contaminanţi, incluzând fenolul, coloranţii, alcanii şi alchenele halogenate şi
pesticidele.

Valoarea pH-ul mediului de reacţie are o influenţă semnificativă asupra oxidării

compuşilor organici, datorită formelor diferite sub care se poate afla fierul la valori
diferite de pH; speciaţia Fe (III) în funcţie de pH-ul mediului de reacţie este
prezentată în Fig. 7.

Fig. 7 Diagrama de speciaţie a Fe (III).

126 Metode avansate de epurare a apelor uzate

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

Principiul metodei: Metiloranjul prezent în proba de analizat este decolorat cu

ajutorul reactivului Fenton [H2O2/Fe(II)], concentratia lui se determină
spectrofotometric la maximul de absorbtie. Se studiază cinetica procesului de
degradare a metiloranjului.

Se studiază o serie de parametri care influenţează acest proces şi anume: pH-ul,

concentraţia Fe(II), concentraţia H2O2, concentraţia iniţială a poluantului,
temperatura, sursa de iradiere.

Reactivi:

 100 mL soluție de FeSO4 10-2M, preparată din pulbere de FeSO4·7H2O,

M=278,028,

 Apă oxigenată 30%;

 Soluție de metiloranj (MO) 10-3 M (soluție stoc), se prepară prin dizolvarea

0,3273 g pulbere de metiloranj (M=327,34) în 100 mL apă distilată;

 Soluție de HCl 1N.

Modul de lucru și etapele experimentale:

 Testele de fotodegradare se vor efectua într-un reactor fotocatalitic echipat

cu 3 tuburi F18W/T8 (Philips) plasate circular în interiorul acestuia. Fiecare tub
emite radiaţii în domeniul UV cu lungimi de undă cuprinse între 340-400 nm, cu
max(emisie)=365nm;

 Din soluția stoc de MO se prepară soluţii cu următoarele concentrații: 0.05,

0.025, 0.0125, 0.00625 și 0.003125 mM;

 Se trasează curba de calibrare pentru MO prin determinarea

spectrofotometrică a absorbanțelor soluţiilor de concentraţii cunoscute la λ = 460
nm. Pentru trasarea curbei de calibrare se folosesc soluțiile de MO preparate
conform punctului anterior;

 Se măsoară pH-ul soluţiilor de metiloranj şi se aduce la pH = 4 cu HCl 1N;

 Într-un balon cu dop rodat se adaugă 100 mL soluţie de metiloranj 0.025mM

şi amestecul Fenton indicat pentru fiecare probă în Tabelul 38;

Metode avansate de epurare a apelor uzate 127

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

 La intervalele de timp: 0, 5, 10, 15 respectiv 20 min. se iau câte 5 mL probă şi

se determină spectrofotometric concentrația de MO, pe baza curbei de
calibrare;

 Se repetă experimentele în prezența radiației UV;

 Pentru ambele serii de experimente, se reprezintă, pe acelaşi grafic, eficiența

de degradare a MO în funcţie de timpul de reacţie;

 Se studiază cinetica de ordinul I a procesului de (foto)degradare.

Tabelul 38 Eficiența proceselor de degradare Fenton.

Eficiența Eficiența
Sol. FeSO4 H2O2 30%,
Proba reacției reacției foto-
10-2M, [mL] [mL]
Fenton (%) Fenton (%)

1 1 1

2 2 1

3 3 1

4 1 2

5 2 2

6 3 2

7 1 3

8 2 3

9 3 3

Rezultatele obținute vor fi prezentate sub forma unui raport care va

include: stadiu actual în domeniul epurării apelor uzate prin degradare Fenton și
foto-Fenton, prelucrarea datelor experimentale, rezultate și discuții, concluzii și
referințe bibliografice.

128 Metode avansate de epurare a apelor uzate

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

4.3.2. Degradarea coloranților prin fotocataliza

heterogenă
Apele reziduale din secţiile de finisare textilă sunt intens poluate datorită
coloranţilor şi agenţilor auxiliari utilizaţi într-o multitudine de operaţii şi care sunt
numai parţial reţinuţi de către materialul textil prelucrat. Varietatea coloranţilor
utilizaţi este deosebit de ridicată.

În mod curent testele de fotocataliză se fac utilizând un colorant de referinţă, cu

stabilitate ridicată la oxidare, metiloranj. Marea majoritate a coloranţilor
industriali se pot fotodegrada cu eficienţe mai ridicate comparativ cu colorantul de
referinţă.

Principiul metodei: Optimizarea procesului de degradarea fotocatalitică a

metiloranjului în prezența pulberii de TiO2.

Structura metiloranjului- metiloranjul este un indicator acido-bazic care în

funcţie de pH poate exista în două structuri diferite:
- structura A este caracteristică soluțiilor cu pH mai mic decât 3,1;
- structura B este caracteristică soluțiilor cu pH mai mare de 4,4,
- În intervalul de pH 3,1 … 4,4 MO cele două structuri coexistă.

CH3 CH3
H
O3S N N N O3S N N N

CH3 CH3

A B

Reactivi:

 Soluție de metiloranj (MO) 10-3 M (soluție stoc), se prepară prin dizolvarea

0,3273 g pulbere de metiloranj (M=327,34) în 100 mL apă distilată;

 Din soluția stoc se prepară următoarele soluții de MO: 0,05 mM, 0,025 mM și
0,0125 mM;

 Pulbere de TiO2 Degussa P25.

Metode avansate de epurare a apelor uzate 129

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

Modul de lucru și etapele experimentale:

 Testele de fotodegradare se vor realiza într-un reactor fotocatalitic echipat cu

3 tuburi F18W/T8 (Philips) plasate circular în interiorul acestuia. Fiecare tub
emite radiaţii în domeniul UV cu lungimi de undă cuprinse între 340-400 nm, cu
max(emisie)=365nm. Pentru a simula radiația vizibilă (VIZ) se pot utiliza 3 tuburi TL-
D 18W/865 (Philips);

 Se determină curba de calibrare pentru MO prin evaluarea

spectrofotometrică a absorbanțelor soluţiilor de concentraţii cunoscute la λ=460
nm. Pentru trasarea curbei de calibrare se folosesc următoarele soluții de MO:
0,05, 0,025, 0,0125, 0,00625 și 0,003125 mM;

 Se determină timpului optim de contact: din soluția stoc se prepară 1L

soluție de MO 0,05 mM. În şase pahare Berzelius din cuarţ se introduc 0,1 g de TiO2
și 25 mL soluție de MO 0,05 mM. Probele se introduc în reactorul fotocatalitic şi se
lasă sub agitare magnetică. La timpii stabiliți soluțiile se filtrează la vid iar
concentrația de MO rămasă după fotocataliza heterogenă se determină
spectrofotometric. Se calculează eficiențele de fotodegradare și se reprezintă grafic
η = f (t); prin interpolare se determină timpul optim. Rezultatele se trec în Tabelul
39.

Tabelul 39 Date experiemntale.

Timp (min.) 0 5 10 15 20 25 30
Conc. MO (mM)
η (%)

 Determinarea cantității optime de fotocatalizator: În patru pahare

Berzelius din cuarţ se introduc cantități diferite de TiO2 (m=0,1 g, 0,25 g, 0,35 g și
0,5 g) și 25 mL soluție de MO 0,05 mM. Probele se introduc în reactorul
fotocatalitic şi se menţin sub agitare magnetică pe o durată egală cu timpul optim
stabilit anterior. Soluțiile se filtrează la vid iar concentrația de MO rămasă după
fotocataliza heterogenă se determină spectrofotometric. Se calculează eficiențele
de fotodegradare și se reprezintă η = f (m); prin interpolare se determină masa
optimă de TiO2. Rezultatele se trec în Tabelul 40.

130 Metode avansate de epurare a apelor uzate

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

Tabelul 40 Date experiemntale.

m (g) 0,1 0,25 0,35 0,5

Conc. MO (mM)

η(%)

 Influența concentrației de colorant: pentru studiul influenței concetrației

de MO asupra eficienței procesului de fotodegradare, se vor prepara 3 soluții de
concentrații diferite (0,05 mM, 0,025 mM și 0,0125 mM). Condițiile experimentale
sunt: Volumul soluției=25 mL, cantitatea de TiO2 este cea optimizată, timpii de
fotocataliză sunt cei notați în tabel. Se determină concetrațiile de MO la timpii
stabiliți iar apoi se calculează eficiențele de fotodegrare, datele se trec în Tabelul
41.

Tabelul 41 Date experimentale.

ci MO (mM)
5 10 15 20 30
t (min.)

cMO (mM)
0,05
η (%)
cMO (mM)
0,025
η (%)

0,012 cMO (mM)

5 η (%)

 Modelarea cineticii de fotodegradare a metiloranjului: datele

experiementale sunt cele obținute în Tabelul 41.

Ecuația cineticii de ordinul I pentru concentraţii iniţiale mici (c < 10-3 M) este:

Metode avansate de epurare a apelor uzate 131

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

ci
ln  k t (106)
c

Unde:
ci = concentrația inițială de MO, mM;
c = concentrația de metiloranj la timpul t, mM;
t = timpul de iradiere, min.;
k = constanta aparentă a vitezei de reacţie, min-1.

Constanta aparentă a vitezei de reacţie (k) se obţine din panta graficului ln(c/c0) în
funcţie de durata de iradiere.

Observație: Experimentele se pot efectua în prezența radiației UV sau VIZ, iar

rezultatele pot fi comparate între ele.

Rezultatele obținute vor fi prezentate sub forma unui raport care va

include: stadiu actual în domeniul epurării apelor uzate prin fotodegradare
heterogenă, prelucrarea datelor experimentale, rezultate și discuții, concluzii și
referințe bibliografice.

4.4 Metode electrochimice de epurare a apelor

uzate
Metodele avansate electrochimice sunt procese de separare sau procese de
degradare. Metodele avansate electrochimice utilizate pentru epurarea apelor
uzate sunt: oxidare anodică, electrocoagularea, procese electrochimice bazate pe
reacția Fenton (electro-Fenton și electro-foto-Fenton), fotoelectrocataliza.

Tehnologiile electrochimice sunt utilizate în ultimii ani pentru epurarea apelor

uzate care conțin în special poluanți organici refractari și produse farmaceutice în
concentrație foarte mică (ng sau μg) [72]. Acești poluanți nu pot fi îndepărtați total
prin metodele convenționale de epurare, ca de exemplu: coagulare, volatilizare,
sedimentare, filtrare, adsorbție.

În procesele electrochimice, poluanții din apele uzate sunt degradați prin oxidare
directă sau prin oxidare indirectă. În procesul de oxidare anodică directă, poluanții
sunt întâi adsorbiți pe suprafața anodului și apoi degradați în urma reacției

132 Metode avansate de epurare a apelor uzate

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

anodice de transfer de electroni. În procesul de oxidare indirectă, la anod se obțin

specii puternic oxidante (HOCl, ClO-,Cl2, O3, H2O2) care oxidează poluanții [73].

4.4.1. Epurarea apelor uzate din industria textilă prin

electro-coagulare
Industria textilă este o mare producătoare de ape uzate cu un conţinut ridicat şi
variat de contaminanţi. Apele reziduale provenite din secţiile de finisare textilă
pun serioase probleme legate de temperatură, culoare (în funcţie de cantitatea şi
grupa de coloranţi utilizaţi), pH, conţinut de substanţe organice: surfactanți, fosfaţi,
produse chimice auxiliare, hidraţi de carbon, particule de fibre, materiale fibroase,
etc., conţinut de substanţe anorganice: săruri, acizi, hidroxizi, etc. şi cantitatea de
sedimente [74]. Una din cele mai mari probleme de mediu o reprezintă
îndepărtarea culorii din apele uzate [75] care poate fi realizată printr-un proces
avansat de electro-coagulare [76].

Procesul de electro-coagulare a apelor uzate constă în formarea in situ la anod a

agentului de coagulare în timp ce la catod se produce hidrogen care contribuie la
îndepărtarea poluanților prin procesul de flotație [77].

Dacă de exemplu electrozii sunt de aluminiu, reacțiile care au loc sunt următoarele:

- La catod:

(107)

- La anod:
(108)
- În soluție:
(109)

Electro-coagularea, comparativ cu metodele clasice de coagulare și floculare, are

avantajul de a îndepărta cele mai mici particule coloidale și implicit nămolul
rezultat este în cantitate mai mică.

Factorii care influențează procesul de electro-coagulare sunt: densitatea de curent

(j), timpul de electroliză (t), pH-ul inițial, distanța dintre anod și catod (d).

Metode avansate de epurare a apelor uzate 133

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

Principiul metodei: Optimizarea procesului de electro-coagulare a apelor uzate

provenite din industria textilă.

Aparatură: Procesul de electro-coagulare are loc într-o celulă de electroliză, care se

compune din: vasul electrolitic de 300 mL în care se introduce apa uzată (pH=5), doi
electrozi de aluminiu cu suprafața de 25 cm2 fiecare și o sursă curent-tensiune (Fig. 8).

1. vasul electrolitic
2. plita magnetică
3. electrozii
4. sursă de curent-tensiune

Fig. 8 Schema instalației electrolitice în care are loc procesul electro-Fenton.

Reactivi:

 Coloranţii utilizaţi în procesul de vopsire sunt proveniţi de la BEZEMA AG-

Elveţia: Bemacid Gelb N-TF (C25H19N4NaO8S2), Bemacid Rot N-TF
(C24H20ClN4NaO6S2), Bemacid Blau N-TF (C31H28N3NaO6S) şi Bemaplex Schwarz D-
R. Structurile chimice ale coloranţilor luaţi în studiu sunt redate în Fig. 9.

 Soluție de H2SO4 1M.

Modul de lucru și etapele experimentale:

 Apele uzate sunt prelevate de la procesele de vopsire ale ciorapilor de

poliamidă, reţetele de vopsire utilizate în procesul de vopsire sunt trecute în

134 Metode avansate de epurare a apelor uzate

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

Tabelul 42. Se ajustează pH-ul la valoarea de 5 prin adăugarea soluței de H 2SO4

1 M;

H3C Cl
O O

O S
O
N
S CH3 H

N O CH3

O2N HN N
N
N OH

H2N

NaO3S

SO3Na

Bemacid Gelb N-TF (BG) Bemacid Rot N-TF (BR)

H3C CH3

H
N
C C
H2 NH O

O
CH3

NaO3S

NH2 O

Bemacid Blau N-TF (BB)

Fig. 9 Structura coloranților utilizați în procesul de vopsire.

Tabelul 42 Reţete de vopsire utilizate în producţie.

Reteta 1 Reteta 1 Reteta 2 Reteta 2

Denumire
(%) (g/L) (%) (g/L)

Culoare vopsire Bej Bronz

Sarabid C14
3 1.5 2 1
(egalizator)
Bemacid Gelb N-TF 0,105 0.0525 0,23 0.115
Bemacid Rot N-TF 0,045 0.0225 0,13 0.065
Bemacid Blau N-TF 0,050 0.025 0,17 0.085

Metode avansate de epurare a apelor uzate 135

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

 Se determină indicatorii inițiali de calitate ai apei uzate: pH, conductivitate,

turbiditate, TDS, CBO5, reziduu fix, culoare. Determinările se fac conform
metodelor de analiză descrise în capitolul 3 și specificate în Tabelul 43, valorile
obținute se trec în Tabelul 43;

Tabelul 43 Caracteristicile apei uzate înainte de procesul de electro-coagulare.

Unitate de Metoda de
Parametru Pinițial
măsură analiză*
pH Unit. de pH 3.2.5
Conductivitate μS/cm 3.2.4
Turbiditate UNT 3.2.2
TDS ppm 3.3.3
CBO5 mg O2/L 3.3.5.4
Reziduu fix mg/L 3.3.2.2
Culoare mg Pt/L 3.2.3.2
*metoda de analiză se efectuează conform determinărilor de la capitolul 3.
Pinițial reprezintă apa uzată înainte de epurare

 Influența densității de curent: pentru studiul influenței densității de curent

asupra eficienței procesului de electro-coagulare, se vor utiliza următoarele valori
j=5mA/cm2 și j=30 mA/cm2. Condițiile experimentale sunt: pH=5, V=300 mL apă
uzată, timpul de electroliza este 20 de minute, distanța dintre anod și catod este de
2 cm. La finalul procesului se determină parametri apei rezultate, valorile obținute
se trec în Tabelul 44. Eficiențele de epurare se determină cu relația 110 şi se
notează în Tabelul 44.

(110)

 Influența timpului de electroliză: pentru studiul influenței timpului de

electroliză asupra eficienței de epurare se vor alege următorii timpi: t=10 min, și
t=30 min. Condițiile experimentale sunt: pH=5, V=300 mL apă uzată, densitatea de
curent este cea optimizată în etapa anterioară, distanța dintre anod și catod este de
2 cm. La finalul procesului se determină parametri apei rezultate, valorile obținute

136 Metode avansate de epurare a apelor uzate

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

se trec în Tabelul 45. Eficiențele de epurare se determină cu relația 110, şi se

notează în Tabelul 45.

Tabelul 44 Influența densității de curent aspupra eficiențelor de epurare prin electro-

coagulare.

j=5 mA/cm2 j=30 mA/cm2

Unitate de
Parametru Pinițial
măsură Pfinal η1 (%) Pfinal η2 (%)
pH Unit. de pH
Conductivitate μS/cm
Turbiditate UNT
TDS ppm
CBO5 mg O2/L
Reziduu fix mg/L
Culoare mg Pt/L

Tabelul 45 Influența timpului de electroliză aspupra eficiențelor de epurare prin

electro-coagulare.

Unitate de t=10 min t=30 min

Parametru Pinițial
măsură Pfinal η3 (%) Pfinal η4 (%)
pH Unit. de pH
Conductivitate μS/cm
Turbiditate UNT
TDS ppm
CBO5 mg O2/L
Reziduu fix mg/L
Culoare mg Pt/L

Observații:
- Rezultatele obținute la t = 10 min și t = 30 min se compară cu cele obținute
după 20 minute de electroliză.
- Experimentele se vor desfășura în două etape: (1) cu apă uzată rezultată în
urma utilizării Rețetei 1 și (2) cu apă uzată rezultată în urma utilizării
Rețetei 2 (Tabelul 42).

Metode avansate de epurare a apelor uzate 137

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

Rezultatele obținute vor fi prezentate sub forma unui raport care va

include: stadiu actual în domeniul epurării apelor uzate prin electro-coagulare,
prelucrarea datelor experimentale, rezultate și discuții, concluzii și referințe
bibliografice.

4.4.2. Degradarea fenolilor din apele uzate prin metoda

electro-Fenton
Procesul electro-Fenton este pus în evidență de reacția dintre ionii Fe2+ și H2O2
(ecuația 111), specii care sunt generate in situ la trecerea curentului electric prin
soluția unui electrolit.

Fe 2  H 2O2  Fe 3  OH   HO (111)

Prezența ionilor de Fe2+ și a apei oxigenate sunt datorate următoarelor 3 situații:

- sunt introduse în soluția electrolitică,

- ionii Fe2+ se obțin prin oxidarea anodică în timp ce H2O2 este introdusă în
soluția electrolitică,
- ambele pot fi generate electrochimic “in situ”. Apa oxigenată poate fi obținută
prin reducerea oxigenului dizolvat (ecuația 112) iar Fe2+ se obține fie prin
reducerea Fe3+ (ecuația 113) fie prin oxidare anodică (ecuația 114).

(112)

(113)

(114)

Procesele electro-Fenton sunt utilizate pentru degradarea următorilor poluanți:

coloranți, pesticide, ierbicide, fenoli, produse farmaceutice [78].

Cantitățile cele mai mari de fenoli provin de la rafinăriile de petrol care produc ape
uzate cu un conținut de 20-200 mg/L fenol, 1-100 mg/L benzen, 0,1-100 mg/L

138 Metode avansate de epurare a apelor uzate

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

crom, 0,2-10 mg/L plumb, precum și alți poluanți și 300-600 mg/L consumul
chimic de oxigen (CCO) [79].

Metodele electrochimice de epurare a apelor uzate care conțin fenoli prezintă

următoarele avantaje: versatilitate, selectivitate, sunt eficiente energetic, au un
impact scăzut asupra mediului, pot fi automatizate.

Procesele electro-Fenton decurg cu eficiențe ridicate dacă sunt îndepliniți simultan

următorii parametri: pH=3÷5, j < 10 A/m2, eficiența procesului crește cu creșterea
concentrației Fe2+.

Principiul metodei: Optimizarea procesului de degradare electro-Fenton a

fenolului prezent în apele uzate.

Aparatură:

- Instalația în care are loc procesul electro-Fenton este prezentată în Fig. 8.

- Sistemul electrolitic A: vasul electrolitic de 300 mL în care se introduce apa

uzată, anodul reprezintă electrodul de platină și catodul reprezintă electrodul de
grafit și o sursă curent-tensiune.

- Sistemul electrolitic B: vasul electrolitic de 300 mL în care se introduce apa

uzată, anodul și catodul sunt confecționați din plăcuțe de Fe cu suprafața de 25 cm2
fiecare și o sursă curent-tensiune.

Reactivi:

 Fenol

 Soluție sintetică de fenol: Se prepară 1L soluție sintetică de fenol 200 mg/L, la

această soluție se adaugă 1g Na2SO4 (solid). Tăria ionică a soluției de fenol este
menținută constantă prin adăugarea de Na2SO4 îmbunătățind conductivitatea
mediu la densități mari de curent. Se ajustează pH-ul la valoarea 3 prin adăugarea
unei soluții de H2SO4 1M. Din această soluție se vor lua probe de apă.

 Na2SO4

 Soluție de H2SO4 1M

 FeSO4·7H2O

Metode avansate de epurare a apelor uzate 139

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

 H2O2

Modul de lucru și etapele exxperimentale:

 Gradul de mineralizare a soluției de fenol este monitorizată prin măsurarea

carbonului organic total (TOC) cu analizorul TOC Shimadzu. Proba de apă se
colectează imediat și nu se filtrează. Eficiența de mineralizare (%) se calculează cu
relația:

(115)

Unde:
TOCinițial = carbonul organic total măsurat inițial, mg/L;
TOCfinal = carbonul organic total măsurat la timpul t după procesul electro-
Fenton, mg/L;

 Concentrația reziduală de fenol se determină spectrofotometric la λ=270 nm.

La timpul stabilit, se iau aproximativ 25 mL de probă, iar pentru oprirea reacției
peste probă se adaugă soluție de NaOH. Se determină curba de calibrare pentru
fenol prin evaluarea spectrofotometrică a absorbanțelor soluţiilor de concentraţii
cunoscute la λ=270 nm. Pentru trasarea curbei de calibrare se folosesc
următoarele soluții de fenol: 200 mg/L, 100 mg/L, 50 mg/L, 25 mg/L și 12,5 mg/L.
Se determină concentrația de fenol reziduală. Eficiența de degradare a fenolului
(%) prin procedeul electro-Fenton se determină cu relația:

(116)

Unde:
cinițială = concentrația inițială de fenol, mg/L;
cfinală = concentrația de fenol determinată spectrofotometric la timpul t, mg/L;

 Influența timpul de electroliză: în vasul electrolitic se introduc 200 mL de

soluția preparată anterior, la intervalele de timp de 15, 30, 40, 50 și 60 de minute
se iau câte 10 mL din soluția electrolitică și se determină concentrația de fenol și
TOC.

Condițiile experimentale în timpul experimentelor sunt trecute în Tabelul 46.

140 Metode avansate de epurare a apelor uzate
 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

Tabelul 46 Condiții experimentale.

Sistemul electrolitic A Sistemul electrolitic B

concentrația de fenol (mg/L) 200 200
pH 3 3
Conc. Fe2+ (mg/L) 6 Se generează în situ
Conc. H2O2 (mg/L) 400 400
I (mA) 150 150
Distanța dintre anod și catod
2 2
(cm)
Observație: dacă nu se specifică modificarea parametrului, atunci vor fi păstrați
constanți în timpul experimentelor.

Valorile obținute și eficiențele de epurare calculate se trec în Tabelul 47 dacă se

folosește sistemul electrolitic A și în Tabelul 48 dacă se folosește sistemul electrolitic
B. Se determină consumul de energie (exprimat în kWh/kgTOC) cu relația [80]:

(117)
Unde:
I = intensitatea curentului, A;
TOCinițial = conținutul de carbon organic inițial, mg/L;
TOCfinal = conținutul de carbon organicla timpul t, (mg/L),
V=volumul electrolitului, mL;

Tabelul 47 Influența timpului de electroliză asupra eficienței de degradare a

fenolului utilizând sistemul electrolitic B.

Eficiența de Consum
Timp Potențial Cfenol TOC
epurare (%) energetic
(min.) aplicat (V) (mg/L) (mg/L)
Fenol TOC (kWh/g)
0
15
30
40
50
60

Metode avansate de epurare a apelor uzate 141

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

Tabelul 48 Influența timpului de electroliză asupra eficienței de degradare a

fenolului utilizând sistemul electrolitic B.

Eficiența de Consum
Timp Potențial Cfenol TOC epurare (%) energetic
(min.) aplicat (V) (mg/L) (mg/L)
Fenol TOC (kWh/g)
0
15
30
40
50
60

Se reprezintă pe același grafic η = f (t) pentru fenol și TOC. Se aleg timpi optimi de
proces pentru ambele variante de sisteme electrolitice.

 Influența concentrației de Fe2+: în vasul electrolitic se introduc 200 mL de

soluție electrolitică și se adaugă, într-o succesiune de experimente separate, câte 2
mg/L, 4 mg/L, 6 mg/L și respectiv 8 mg/L de Fe2+. La timpul t optimizat în etapa
anterioară se iau câte 10 mL din soluție și se determină concentrația de fenol și
TOC. Valorile obținute, eficiențele de epurare și consumul energetic se trec în
Tabelul 49. Observație: se folosește sistemul electrolitic A deoarece în sistemul
electrolitic B ionii Fe2+ sunt generați in situ.

Tabelul 49 Influența concentrației de Fe2+ asupra eficienței de epurare.

Conc. Eficiența de epurare (%) Consum

Cfenol TOC
Fe2+ energetic
(mg/L) (mg/L) Fenol TOC
(mg/L) (kWh/g)
2
4
6
8

142 Metode avansate de epurare a apelor uzate

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

Se reprezintă pe același grafic η = f (conc Fe2+) pentru fenol și TOC. Se alege

concentrația optimă de Fe2+.

 Influența apei oxigenate: în vasul electrolitic se introduc 200 mL de soluție

electrolitică și se adaugă, intr-o succesiune de experimente separate, câte 100
mg/L, 200 mg/L, 400 mg/L și respectiv 600 mg/L de H2O2. La timpul t optimizat se
iau câte 10 mL din soluție și se determină concentrația de fenol și TOC. Valorile
obținute, eficiențele de epurare și consumul energetic se trec în Tabelul 50.

Tabelul 50 Influența concentrației de Fe2+ asupra eficienței de epurare.

Conc. Eficiența de epurare (%) Consum

Cfenol TOC
H2O2 energetic
(mg/L) (mg/L) Fenol TOC
(mg/L) (kWh/g)
100
200
400
600

 Influența intensității curentului: pentru studiul influenței intensității

curentului asupra eficienței procesului electro-Fenton, se vor utiliza succesiv, în
experimente separate, următoarele valori pentru intensitatea aplicată: 25 mA, 100
mA, 150 mA și 300 mA. Pentru analize se iau câte 10 mL din soluția electrolitică și
se determină concentrația de fenol și TOC. Valorile obținute, eficiențele de epurare
și consumul energetic se trec în Tabelul 51.

Tabelul 51 Influența intensității curentului asupra eficienței de epurare.

Eficiența de epurare (%) Consum

Cfenol TOC
I (mA) energetic
(mg/L) (mg/L) Fenol TOC (kWh/g)
25
100
150
300

Metode avansate de epurare a apelor uzate 143

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

Observație: experimentele se vor realiza în duplicat pentru ambele sisteme

electrolitice A și B.

Rezultatele obținute vor fi prezentate sub forma unui raport care va

include: stadiu actual în domeniul epurării apelor uzate prin electr-Fenton,
prelucrarea datelor experimentale, rezultate și discuții, concluzii și referințe
bibliografice.

144 Metode avansate de epurare a apelor uzate

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

5 PROBLEME

1. Descrieți și efectuați calcule pentru prepararea următoarelor soluții:

a. 500 mL soluție de NaOH 0,2M din NaOH solid;

b. 1 L soluție Cu2+ de concentrație 150 ppm din cupru metalic;

c. 250 mL soluție de NH3 0,1M din soluție stoc de NH3 concentrat

(14,8M).

2. Ce ioni se formează prin dizolvarea în apă a următorilor compuși:

a. Sulfat de sodiu, b. Acid azotic, c. Hipoclorit de calciu, d. Carbonat de sodiu

3. O apă conține 50 mg/L Ca2+ și 20 mg/L Mg2+, determinați duritatea apei

exprimată în mg/L CaCO3 și în mg/L CaO.

4. În urma analizelor unei ape s-au determinat următoarele concentrații: 35

mg/L Ca2+, 22 mg/L Mg2+, 23 mg/L Na+, 31 mg/L K+, 181 mg/L HCO3-, 45 mg/L
, 24 mg/L Cl-. Transformați concentrațiile specilor ionice din apă din mg/L în
mechivalenti/L.

5. O apă uzată conține 100 mg/L și 80 mg/L la pH=10. Calculați

alcalinitatea apei la 25˚C.

6. Calculați pH-ul unei ape dacă la o apă fără alcalinitate se adaugă 100 mg/L
sulfat de aluminiu, calculați cantitatea de NaOH în mg/L necesar pentru a aduce
pH-ul la valoarea 7.

7. Calculați alcalinitatea bicarbonat și carbonat, în mg/L CaCO3, a unei ape

având alcalinitatea total 200 mg/L exprimată în CaCO3 și pH=10,5.

Probleme 145
Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

8. Care este pH-ul unei ape care conține 100 mg/L și 20 mg/L .

9. Un volum de apă uzată este epurată prin schimb ionic utilizând un

schimbător de ioni puternic acid în forma Na cu capacitatea totală de schimb ionic
de 4 E/L. Cunoscând concentrația ionilor de calciu de 2,4 mE/L și concentrația
ionilor de sodiu de 3,4 mE/L determinați volumul de apă uzată care poate fi
epurată prin această metodă.

10. O apă uzată rezultată dintr-o secţie de galvanizare conţine următoarele

cantităţi de cationi metalici: 141,5 mg/L Cd2+, 63,2 mg/L Cu2+, 8,1 mg/L Na+ și 12
mg/L K+.

Pentru un proces de epurare bazat pe schimb ionic, precizati:

a) reactiile de schimb ionic care stau la baza procesului de epurare, daca se

utilizeaza un cationit puternic acid R-SO3H. Este necesara o conditionare initiala a
acestuia?

b) pentru cationitul mentionat se cunoaste capacitatea de schimb de 9 mE/g.

Ce cantitate de cationit este necesara pentru epurarea unui volum de 10000 m3 de
apa uzata?

c) Indicati schema - utilaj pentru secvenţa de epurare prin schimb ionic.

11. Determinaţi volumul de var care trebuie depozitat într-o staţie de epurare
care funcţionează în flux continuu, pentru următoarele condiţii:

- necesarul mediu de apă = 0.18 m3/s,

- doza maximă de 200 mg/L ca CaO,

- timpul de transport: o săptămâna,

- densitatea în vrac a varului este 1,14 kg/m3,

- puritatea varului este 95 %.

12. Pentru un volum de 100 m3 de apă uzată calculați cantitatea de schimbători

de ioni necesară tratării, cunoscând:

146 Probleme
 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

Cschimb cationit = 9 mE/g

Cschimb anionit = 5 mE/g

Sărurile prezente în apă uzată sunt: MgCl2, CaCl2, Mg(NO3)2, Ca(NO3)2 iar
concentrația fiecărui compus este de 1M.

13. Estimați volumul maxim de apă uzată care poate fi epurată prin schimb ionic
utilizând o rășină în forma H cu o capacitate de 4 E/L. Considerați că apa uzată
conține 1,6 mE/L Cu2+ și 2 mE/L Cd2+ (nu există alți cationi în apa uzată).

14. O stație de epurare a apelor uzate care deservește 30000 locuitori, are un
debit pe locuitor de 230 L/zi, o concentraţie de TSS de 350 mg/L şi o eficienţă de
eliminarea a TSS de 60%. Explicaţi semnificaţia termenul TSS, calculaţi debitul de
apă uzată de la stația de epurare, cantitatea şi volumul de nămoluri produse în
fiecare zi.

15. Calculaţi volumul unui rezervor necesar pentru a trata nămolul rezultat
dintr-o stație de epurare care deservește o populaţie de 35000 locuitori. Cantitatea
de nămol este de 0,1 kg /locuitor/zi, nămolul are un conținut de substanțe solide
de 3,5 % și 78 % compuși volatili care vaporizează în procent de 65 %, densitatea
nămolului umed este 1 017 kg/m3. După digestia anaerobă, nămolul conține 6%
substanțe solide cu densitatea de 1025 kg/m3. Determinați volumul nămolului
rămas după digestia anaerobă, cunoscând timpul de retenție în rezervor 25 zile.
Pentru determinarea volumului digestorului utilizați relația
Vd  [V1  0.66(V1  V2 )] t , unde: Vd= volum rezervor ocupat cu nămol, V1=
Volumul nămol inițial, V2= Volumul nămol după digestie, t=timpul de retentie
(zile). Nămolul ocupă 2/3 din rezervor.

16. Propuneți o metodă de îndepărtare a fierului și manganului pentru o apă

uzată care are un debit de 3800 m3/zi și caracteristicile: Fe(II)=15 mg/L,
Mn(II)=0,1 mg/L, H2S=1,0 mg/L, NH3=1,3 mg/L, TOC=4,0 mg/L, OD=lipsă

17. O probă de apă uzată conține 0,01 moli/L Cl- și 0,07 moli/L NH3. Dacă la
această probă se adaugă 0,01 moli AgNO3 (solid), va precipita AgCl? Se consc:
KS(AgCl)=1,56·10-10, KS( Ag( NH3 )2 )=6,8·10-8.

Probleme 147
Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

18. O sursă de apă uzată conține CaCl2 10-2 M, MgCl2 10-3 M, dioxină 10-5 M, 2,4
diclor toluen 10-8 M, NaNO2 10-5 M, NaNO3 10-5 M,

a. Precizați sursele posibile de proveniență a acestor compuși în apă.

b. Apa este tratată cu cărbune activ, scrieți reacțiile corespunzătoare proceselor de

adsorbție.

c. Care va fi compoziția apei după epurare dacă randamentul de adsorbție al

compușilor moleculari este 98 % iar al compușilor ionici 45 %?

d. Care este mecanismul de adsorbție? Motivați.

e. Care este duritatea apei înainte și după adsorbție?

f. Apa rezultată poate fi utilizată în consumul casnic? Motivați.

19. Trasați o curbă de calibrare pentru determinarea fosforului având datele

următoare:

Conc. P
25 50 125 250 375 x
(μg/L)

Absorbanța 0.058 0,149 0,370 0,683 1,06 0,426

Determinați concentrația necunoscută x, exprimată în mg/L.

148 Probleme
 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

ANEXA 1 NORME DE TEHNICA SECURITĂȚII

MUNCII ÎN LABORATOR

Pentru buna desfăşurare a lucrărilor de laborator, precum şi pentru a preveni

accidentele, se impune respectarea următoarelor reguli generale de protecţie:
 Asigurarea protecţiei personale prin purtarea unui echipament adecvat de
protecţie (halat şi, dacă este cazul, şorţ de cauciuc, mănuşi şi ochelari de protecţie);
 Păstrarea ordinei şi a curăţeniei la locul de muncă şi în laborator;
 Nu se mănâncă, nu se bea şi nu se fumează în laborator; nu se bea apă din
vasele din laborator;
 Nu se gustă substanţele chimice şi soluţiile;
 Se utilizează veselă de laborator în stare bună (fără ciobituri, fisuri, spărturi
etc.) şi curată, pentru a fi evitate reacţiile accidentale sau reacţiile secundare care
pot genera rezultate eronate;
 Înainte de începerea experimentelor, se impune citirea cu atenţie a
instrucţiunilor de lucru, instrucţiuni care trebuie respectate cu stricteţe; lucrarea
se execută numai în prezenţa cadrului didactic;
 Se lucrează numai cu substanţele şi în cantităţile indicate în referatul lucrării;
 Mirosirea substanţelor se realizează prin îndreptarea unei cantităţi de vapori
spre nas, printr-o mişcare circulară a mâinii deasupra vasului cu substanţă
(soluţie);
 Diluarea acidului sulfuric se face prin adăugarea acestuia în apă, sub continuă
agitare şi răcire;
 Încălzirea substanţelor inflamabile (eter, alcooli, acetonă, sulfură de carbon
etc.) se realizează cu grijă, pe băi de apă (ulei, nisip) prevăzute cu încălzire
electrică;
 Pentru încălzirea soluţiilor conţinute în vase de sticlă se utilizează sitele
metalice cu azbest; pereţii exteriori ai vasului care urmează a fi încălzit trebuie să
fie uscaţi;
 Numai eprubetele se pot încălzi direct în flacără atunci când pereţii exteriori
sunt uscaţi!

Anexa 1 Norme de tehnica securității muncii în laborator 149

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

 Obiectele fierbinţi, confecţionate din sticlă, se vor prinde cu ajutorul unei

cârpe de laborator sau a unui manşon de hârtie, iar cele confecţionate din metal şi
cele confecţionate din porţelan cu ajutorul unui cleşte metalic;
 Evoluţia unei reacţii se observă prin pereţii laterali ai vasului sau ai
eprubetei; gura acestora nu trebuie să fie îndreptată spre observator sau spre
vecini, deoarece unele reacţii sunt sau pot deveni violente provocând accidentarea
observatorilor neatenţi;
 Reactivii şi substanţele se păstrează în borcane, în sticle, în cutii metalice sau
din mase plastice, obligatoriu etichetate;
 Manipularea reactivilor solizi se face cu ajutorul spatulelor, iar a celor lichizi
cu ajutorul pipetelor, cilindrilor gradaţi sau a paharelor Berzelius;
 Reziduurile solide şi lichide solubile în apă se vor arunca la canal, sub jet de
apă; resturile substanţelor poluante, toxice sau periculoase (metale alcaline, fosfor
etc.) precum şi cele insolubile în apă, se vor depozita în recipienţi amplasaţi în
locuri special amenajate;
 Nu se lasă nesupravegheate becurile de gaz aprinse şi nici lucrările de
laborator în curs de desfăşurare;
 După terminarea lucrărilor de laborator, se face curat la locul de muncă şi se
lasă vasele spălate, becurile de gaz închise de la reţea, aparatele electrice
deconectate de la priză, apa închisă;

150 Anexa 1 Norme de tehnica securității muncii în laborator

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

ANEXA 2 ACCIDENTE ŞI MĂSURI DE PRIM

AJUTOR

În cadrul lucrărilor practice se utilizează, în cele mai multe cazuri, substanţe

chimice periculoase (corozive sau caustice, toxice, iritante, inflamabile etc.) şi vase
confecţionate din sticlă. În Tabelul 52 sunt clasificate principalele accidente care
se pot produce în laboratorul de epurarea apelor uzate și măsuri de prim ajutor
(Tabelul 53).

Tabelul 52 Principalele accidente şi caracteristicile lor.

ACCIDENT CARACTERISTICI
chimice, provocate de contactul pielii, a mucoaselor
nazale, a ochilor şi a căilor respiratorii cu substanţe
ARSURI corozive (acizi, baze, oxidanţi);
termice, provocate de contactul cu vase
supraîncălzite sau cu lichide fierbinţi.
provocate de pătrunderea substanţelor toxice în
organism, peste limita admisă, prin:
– tubul digestiv (ingerare);
– aparatul respirator (inhalare);
– piele (absorbţie).
După modul în care se produc, intoxicaţiile pot fi:
INTOXICAŢII
acute, datorate pătrunderii substanţelor toxice în
organism într-o perioadă scurtă de timp, însă într-o
cantitate mai mare decât limita admisă;
cronice, datorate pătrunderii substanţelor toxice în
organism timp îndelungat, în cantităţi mici,
acumulându-se treptat în organism.
apar ca urmare a mânuirii incorecte a aparatelor
ELECTROCUTĂRI electrice sau a utilizării aparatelor defecte, a
cordoanelor sau legăturilor insuficient izolate etc.
TRAUMATISME datorate utilizării incorecte a vaselor şi a aparatelor
(fracturi, zgârieturi etc.) din laborator sau datorită exploziilor.

Anexa 2 Accidente şi măsuri de prim ajutor 151

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

Tabelul 53 Măsuri de prim ajutor acordate în caz de accidentare.

Accident Măsuri de prim ajutor

Se spală cu multă apă şi apoi se neutralizează, de la caz la

caz:
- arsurile provocate de acizi se neutralizează cu
soluţie 2 % de Na(HCO3)2;
LA NIVELUL
- arsurile provocate de baze tari se neutralizează cu
PIELII
soluţie de H3BO3 4 % sau cu soluţie de CH3COOH 2 %;
ARSURI CHIMICE

- arsurile provocate de soluţiile de iod se tamponează

cu soluţie de Na2S2O3 2%.
- nu se aplică uleiuri, alifii sau pudră;
Accidentatului i se dă să bea multă apă, cu inghiţituri mici
şi apoi se neutralizează, de la caz la caz:
LA NIVELUL
- în cazul arsurilor provocate de acizi, se bea amestec
APARATULUI
de MgO şi apă;
DIGESTIV
- în cazul arsurilor cu soluţii de hidroxizi, se bea apă
cu suc de lămâie sau oţet puternic diluat.
LA NIVELUL Se clăteşte cu multă apă timp de 10 – 15 minute.
OCHILOR
Arsurile fără ulceraţii se ţin în apă rece, până la calmarea
durerilor, sau se tamponează cu spirt medicinal sau alcool
TERMICE
ARSURI

LA NIVELUL etilic 96 %;
PIELII Arsurile de gradul II, care se prezintă sub formă de
ulceraţii sau băşici, se tamponează cu alcool etilic 96 % sau
cu o soluţie de KMnO4 3 – 5 %.
Se bea multă apă şi se administrează mai întâi substanţe
bogate în proteine (ouă crude, lapte dulce), care vor
PRIN
coagula în prezenta substanţelor toxice înglobându-le în
INGERARE
INTOXICAŢII

coagul; dacă este cazul, se administrează apoi şi substanţe

vomitive (soluţie caldă de Na2SO4, de exemplu);
Intoxicatul se scoate din mediul toxic şi este transportat
într–o încăpere bine aerisită sau la aer curat;
PRIN
În cazuri grave, se administrează substanţe cu proprietăţi
INHALARE
de antidot sau se face respiraţie artificială, după care se
anunţă urgent medicul.

152 Anexa 2 Accidente şi măsuri de prim ajutor

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

ANEXA 3 NORMATIVUL NTPA-001/2002

Tabelul 54 Normativul NTPA 001/2002 privind stabilirea limitelor de încărcare cu

poluanți a apelor uzate industriale și orășenești la evacuarea în receptorii naturali.

Valorile
Nr. Metoda de
Indicatorul de calitate U.M. maxime
crt. analiză
admise
1. 2. 3. 4. 5.
1. Temperatura °C 35
2. pH unităţi pH 6,5-8,5 SR ISO 10523-97
3. Materii în suspensie mg/dm3 35,0 (60,0) STAS 6953-81
Consum biochimic de STAS 6560-82
4. mg O2/dm3 20 25,0
oxigen la 5 zile (CBO5) SR ISO 5815-98

Consum chimic de
oxigen - metoda cu
5. mg O2/dm3 70 -125,0 SR ISO 6060-96
dicromat de potasiu
[CCOCr]

6. Azot amoniacal (NH4+) mg/dm3 70 125,0 SR ISO 6060-96

7. Azot total (N) mg/dm3 10,0 (15,0) STAS 7312-83
STAS 8900/1-71
8. Azotati (NO3-) mg/dm3 25,0 (37,0)
SR ISO 7890/1-98
STAS 8900/2-71
9. Azotiti (NO2-) mg/dm3 1 (2,0)
SR ISO 6777-96
Sulfuri si hidrogen SR ISO 10530-97
10. 2- mg/dm3 0,5
sulfurat (S ) SR 7510-97
11. Sulfiti (SO32-) mg/dm3 1,0 STAS 7661-89
12. Sulfaţi (SO42-) mg/dm3 600,0 STAS 8601-70
Fenoli antrenabili cu
13. mg/dm3 0,3 STAS R 7167-92
vapori de apă (C6H5OH)

Anexa 3 Normativul NTPA-001/2002 153

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

Tabelul 54 (continuare)

1. 2. 3. 4. 5.
Substante extractibile cu
14. mg/dm3 20,0 SR 7587-96
solvent organici
SR 7277/1-95
15. Produse petroliere mg/dm3 5,0
SR 7277/2-95
16. Fosfor total (P) mg/dm3 1,0 (2,0) SR EN 1189-99
SR ISO 7825/1-1996
17. Detergenti sintetici mg/dm3 0,5
SR ISO 7825/2-1996
18. Cianuri totale (CN-) mg/dm3 0,1 SR ISO 6703/1-98
19. Clor rezidual liber (Cl2) mg/dm3 0,2 STAS 6364-78
20. Cloruri (Cl-) mg/dm3 500,0 STAS 8663-70
21. Fluoruri (F-) mg/dm3 5,0 STAS 8910-71
22. Reziduu filtrat la 105°C mg/dm3 2.000,0 STAS 9187-84
23. Arsen (As+) mg/dm3 0,1 SR ISO 6595-97
24. Aluminiu (Al3+) mg/dm3 5,0 STAS 9411-83
STAS 3662-90
25. Calciu (Ca2+) mg/dm3 300,0
SR ISO 7980-97
26. Plumb (Pb2+) mg/dm3 0,2 STAS 8637-79
STAS 7852-80
27. Cadmiu (Cd2+) mg/dm3 0,2
SR ISO 5961-93
STAS 7884-91
28. Crom total (Cr3+ + Cr6+) mg/dm3 1,0
SR ISO 9174-98
Fier total ionic (Fe2+,
29. mg/dm3 5,0 SR ISO 6332-96
Fe3+)
30. Cupru (Cu2+) mg/dm3 0,1 STAS 7795-80
31. Nichel (Ni2+) mg/dm3 0,5 STAS 7987-67
32. Zinc (Zn2+) mg/dm3 0,5 STAS 8314-87
33. Mercur (Hg2+) mg/dm3 0,05 STAS 8045-79
34. Argint (Ag+) mg/dm3 0,1 STAS 8190-68
35. Molibden (Mo2+) mg/dm3 0,1 STAS 11422-84
36. Seleniu (Se2+) mg/dm3 0,1 STAS 12663-88
STAS 8662/1-96
37. Mangan total (Mn) mg/dm3 1,0
SR ISO 6333-96

154 Anexa 3 Normativul NTPA-001/2002

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

ANEXA 4 NORMATIVUL NTPA-002/2002

Tabelul 55 Normativul NTPA-002/2002 privind condiţiile de evacuare a apelor uzate

în reţelele de canalizare ale localităţilor şi direct în staţiile de epurare.

Valorile
Nr.
Indicatorul de calitate U.M. maxime Metoda de analiză
crt.
admise
1. 2. 3. 4. 5.
1. Temperatura °C 40
2. pH unităţi pH 6,5-8,5 SR ISO 10523-97
3
3. Materii în suspensie mg/dm 350 STAS 6953-81
Consum biochimic de mg
4. 300 SR EN 1899 2/2002
oxigen la 5 zile (CBO5) O2/dm3

Consum chimic de oxigen

mg
5. - metoda cu dicromat de 500 SR ISO 6060/96
1 O2/dm3
potasiu [CCOCr ]

6. Azot amoniacal (NH4+) mg/dm3 30 SR ISO 7150-1/2001

7. Fosfor total (P) mg/dm3 5,0 STAS 10064-75
SR ISO 6703/1-98-
8. Cianuri totale (CN-) mg/dm3 1,0
2/00
Sulfuri şi hidrogen
9. 2- mg/dm3 1,0 SR ISO 10530-97
sulfurat (S )
10. Sulfiţi (SO32-) mg/dm3 2 STAS 7661-89
11. Sulfaţi (SO42-) mg/dm3 600 STAS 8601-70
Fenoli antrenabili cu SR ISO 6439:2001;
12.
vapori de apă (C6H5OH) mg/dm3 30
SR ISO 8165/1/00
Substanţe extractibile cu
13. mg/dm3 30 SR 7587-96
solvenţi organici

Anexa 4 Normativul NTPA-002/2002 155

Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

Tabelul 55 (continuare)

1. 2. 3. 4. 5.
Detergenţi sintetici SR ISO 17875:1996
14. mg/dm3 25
biodegradabili SR EN 903:2003
STAS 8637-79
15. Plumb (Pb2+) mg/dm3 0,5
SR ISO 8288:2001
16. Cadmiu (Cd2+) mg/dm3 0,3 SR EN ISO 5961:2002
SR ISO 9174-98
17. Crom total (Cr3+ + Cr6+) mg/dm3 1,5
SR EN 1233:2003
SR EN 1233:2003
18. Crom hexavalent (Cr6+) mg/dm3 0,2
SR ISO 11083-98
STAS 7795-80;
19. Cupru (Cu2+) mg/dm3 0,2
SR ISO 8288:2001
STAS 7987-79
20. Nichel (Ni2+) mg/dm3 1,0
SR ISO 8288:2001
STAS 8314-87;
21. Zinc (Zn2+) mg/dm3 1,0
SR ISO 8288:2001
SR 8662/1-96
22. Mangan total (Mn) mg/dm3 2,0
SR ISO 6333-96
SR EN ISO 7393-
1:2002;
SR EN ISO 7393-
23. Clor rezidual liber (Cl2) mg/dm3 0,5
2:2002;
SR EN ISO 7393-
13:2002

156 Anexa 4 Normativul NTPA-002/2002

 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

BIBLIOGRAFIE

1. Muga H.E., Mihelcic J.R., Sustainability of wastewater treatment technologies,

Journal of Environmental Management 88 (2008) 437-447.
2. Sonune A., Ghate R., Developments in wastewater treatment methods,
Desalination 167 (2004) 55-63.
3. Duță A., Poluarea, Monitorizarea și Tratarea Apelor, Editura Transilvania Brașov,
2001.
4. Agarwal S.K., Water pollution, APH Publishing Corporation, 2009.
5. Tinsley I., Chemical Concepts in Pollutant Behaviour, Second edition, John Wiley &
Sons, Inc., 2004.
6. Legea apelor nr. 107 din 25 septembrie 1996, actualizată în 2007.
7. Doble M., Kumar A., Biotreatment of Industrial Effluents, Elsevier Inc. Publicher,
2005.
8 Chittaranjan Ray, Ravi Jain, Eds-Drinking Water Treatment-Focusing on
Appropriate Technology and Sustainability, Springer Publicher, 2011.
9. Gray J., Thompson K.C. (Eds.), Water Contamination Emergencies, The Royal
Society of Chemistry Publicher, 2004.
10. Gerardi M.H., Wastewater Baceria, John Wiley & Sons, 2006.
11. von Sperling M., Wastewater Characteristics, Treatment and Disposal, IWA
Publishing, 2007.
12. Bitton G., Wastewater Microbiology, John Wiley & Sons, 2011.

Bibliografie 157
Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

13. Barrera-Díaz C.E., Lugo-Lugo V., Bilyeu B., A review of chemical,

electrochemical and biological methods for aqueous Cr(VI) reduction, Journal of
Hazardous Materials 223– 224 (2012) 1– 12.
14. Tang W. Z., Physicochemical Treatment of Hazardous Waste, CRC Press, 2000.
15. Melcer H., Methods for Wastewater Characterisation in Activated Sludge
Modeling, IWA Publishing, 2003.
16. http://www.epa.gov/oppfead1/international
17. Hill M.K., Understanding Environmental Pollution, Cambridge University Press,
2010.
18. Standardul SR ISO 5667-10/1994-Ghidul general de prelevare a probelor de
apă uzată.
19. Durand A.M., Rotteveel S., Collombon M.T., van der Grinten E., Maas J.L., Verweij
W., Toxicity measurements in concentrated water samples-Evaluation and
validation, RIVM Report No. 607013010, 2009.
20. Spellman F.R., Spellman’s Standard Handbook for Wastewater Operators, Vol. I,
CRC Press, 2010.
21. Newburn L.H., Modern Sampling Equipment: Design and Application, in Keith
L.H., (Eds) in Principles of Environmetal Sampling, ACS Professional Book
Washington DC, 1988
22. Kaur K., Handbook of Water and Wastewater Analysis, Atlantic Publishers &
Distributors LTD., 2007.
23. Widmer M., Gravimetry, R.A. Meyers (Editor) in: Encyclopedia of Analytical
Chemistry: Application, Theory and Instrumentation, John Wiley & Sons Publisher,
2000.
24. F.R. Spellman, J. Drinan, Wastewater Treatment Plant Operations Made Easy: A
Practical Guide for Licensur, DEStech Publications, Inc., 2003.
25. Dean J.R., Jones A.M., Holmes D., Reed R., Weyers J., Jones A., Practical Skills in
Chemitry, Prentice Hall, 2002.
26. Thomas O., Burgess C., UV-Visible Spectrophotometry of Water and Wastewater,
Elsevier Publisher, 2007.
27. Vogel A.I., Vogel's Textbook of Quantitative Chemical Analysis, John Wiley & Sons
Inc., 1989.

158 Bibliografie
 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

28. Hotărârea 352/2005 privind modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului

nr. 188/2002 pentru aprobarea unor norme privind condiţiile de descărcare în
mediul acvatic a apelor uzate
29. Sousa A.R., Trancoso M.A., Validation of an environmental friendly segmented
flow method for the determination of phenol index in waters as alternative to the
conventional one, Talanta 79 (2009) 796-803.
30. Önder E., Koparal A.S., Öğütveren Ü.B., An alternative method for the removal of
surfactants from water: Electrochemical coagulation, Separation and Purification
Technology 52 (2007) 527-532.
31. Harvey D., Modern Analytical Chemistry, McGraw Hill, 2000.
32. Țică R., Perniu D., Bazele chimiei, Editura Universității din Brașov, 2004.
33. Kamalesh J.H., An Analysis of Wastewater Temperature Variations in Six Remote
Monitores, Proquest Publischer, 2008.
34. Normativul NTPA-001/2002 (și consolidat în 2007) privind stabilirea limitelor
de încărcare cu poluanți a apelor uzate industriale și orășenești la evacuarea în
receptorii naturali, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 187 din 20.03.2002,
text actualizat la data de 19.03.2007.
35. Normativul NTPA-002/2002 (și consolidat în 2005) privind condiţiile de
evacuare a apelor uzate în reţelele de canalizare ale localităţilor şi direct în staţiile
de epurare, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 187 din 20.03.2002, versiune
consolidată la data de 11.05.2005.
36. Directiva 96/61/EEC din 24 septembrie 1996 privind prevenirea și controlul
integrat al poluării.
37. Directiva 91/271/EEC din 21 mai 1991 privind tratarea apelor urbane
reziduale.
38. Directiva 98/15/CE din 27 februarie 1998 de modificare a Directivei
91/271/CEE.
39. Standardul SR EN ISO 7027:2001, Calitatea apei. Determinarea turbidităţii.
40. Dodu A. (Ed.), Manualul inginerului textilist, Editura Agir, 2002.
41. SR EN ISO 7887: 2002-Calitatea apei. Examinarea și determinarea culorii.
42. Arceivala S.J., Asolekar S.R., Wastewater Treatment for Pollution Control and
Reuse, McGraw Hill Education, 2008.

Bibliografie 159
Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

43. Mamayev O.I., Temperature-Salinity Analysis of World Ocean Waters, Elsevier

Publicher, 2010.
44. Isac L., Ţică R., Andronic L., Vlăduţă C., Chimie- Activităţi experimentale, Editura
Universităţii Braşov, 2004.
45. Standardul STAS 9187-84- Ape de suprafaţă, ape subterane şi ape uzate.
Determinarea reziduului.
46. Martin B. Hocking, Handbook of Chemical Technology and Pollution Control,
Elsevier Inc., 2005.
47. Dumitrescu G.L., Manciulea I.C., Elemente de biochimie, Editura Universității
Transilvania din Brașov, 2006.
48. Standardul SR ISO 6060-96-Calitatea apei-Determinarea consumului chimic de
oxigen.
49. Standardul SR EN 25813: 2000/C91:2009, Calitatea apei. Determinarea
conţinutului de oxigen dizolvat. Metoda iodometrică.
50. Standardul STAS 6560-82-Calitatea apei-Determinarea consumului biochimic de
oxigen.
51. Standardul SR EN ISO 6878/2005-Calitatea apei-Determinarea fosforului.
Metoda spectrofotometrică cu molibdat de amoniu.
52. Standardul SR ISI 6777-96-Determinarea conținutului de nitriți. Metoda prin
spectrometrie de absorbție moleculară.
53. Standardul SR 7510:1997- Calitatea apei. Determinarea conţinutului de sulfuri.
Metoda iodometrică.
54. Standardul SR EN 903/2003 - Calitatea apei. Determinarea agenţilor de
suprafaţă anionici prin măsurarea indicelui de albastru de metilen MBAS.
55. Standardul STAS 6327-81- Calitatea apei. Determinarea zincului.
56. Standardul SR 7877-2/1995 - Calitatea apei-Determinarea conținutului de
produse petroliere. Metoda gravimetrică.
57. Crini G., Non-conventional low-cost adsorbents for dye removal: A review,
Bioresource Technology 97 (2006) 1061-1085.
58. Hachem C., Bocquillon F., Zahra O., Bouchy M., Decolourization of textile
industry wastewater by the photocatalytic degradation process, Dyes and Pigments
49 (2001) 117-125.

160 Bibliografie
 Analize fizico-chimice și metode avansate de epurare a apelor uzate

59. Wojnarovits L., Palfi T., Takacs E., Kinetics and mechanism of azo dye
destruction in advanced oxidation processes, Radiation Physics and Chemistry 76
(2007) 1497-1501.
60. Muruganandham M., Swaminathan M., Solar driven decolourisation of Reactive
Yellow 14 by advanced oxidation processes in heterogeneous and homogeneous
media, Dyes and Pigments 72 (2007) 137-143.
61. Duran A., Monteagudo J.M., Solar photocatalytic degradation of Reactive Blue 4
using a Fresnel lens, Water Research 41 (2007) 690-698.
62. Wojnarovits L., Takacs E., Irradiation treatment of azo dye containing
wastewater: An overview, Radiation Physics and Chemistry 77(3) (2008) 225-244.
63. Ollis D.F., Pelizzetti E., Serpone, N., Photocatalysis: Fundamentals and
applications, Wiley: New York, 1989.
64. Banerjee P., DasGupta S., De S., Removal of dye from aqueous solution using a
combination of advanced oxidation process and nanofiltration, Journal of
Hazardous Materials 140 (2007) 95-103.
65. Behnajady M.A., Modirshahla N., Fathi H., Kinetics of decolorization of an azo
dye in UV alone and UV/H2O2 processes, Journal of Hazardous Materials 136
(2006) 816-821.
66. Djebbar K.E., Zertal A., Debbach N., Sehili T., Comparison of Diuron degradation
by direct UV photolysis and advanced oxidation processes, Journal of
Environmental Management 88 (2008) 1505-1512.
67. Labas M.D., Zalazar C.S., Brandi R.J., Cassano A.E., Reaction kinetics of bacteria
disinfection employing hydrogen peroxide, Biochemical Engineering Journal 38
(2008) 78-87.
68. Wang X., Huang X., Zuo C., Hu H., Kinetics of quinoline degradation by O3/UV in
aqueous phase, Chemosphere 55 (2004) 733-741.
69. Chen J., Zhu L., Heterogeneous UV-Fenton catalytic degradation of dyestuff in
water with hydroxyl-Fe pillared bentonite, Catalysis Today 126 (2007) 463-470.
70. Neamtu M., Yediler A., Siminiceanu I., Kettrup A., Oxidation of commercial
reactive azo dye aqueous solutions by the photo-Fenton and Fenton-like processes,
Journal of Photochemistry and Photobiology A: Chemistry 161 (2003) 87-93.

Bibliografie 161
Luminița ANDRONIC, Anca DUȚĂ

71. Fujishima A., Zhang X., Tryk D.A., Heterogeneous photocatalysis: From water
photolysis to applications in environmental cleanup, International Journal of
Hydrogen Energy 32 (2007) 2664 - 2672.
72. Sirés I., Brillas E., Remediation of water pollution caused by pharmaceutical
residues based on electrochemical separation and degradation technologies: A
review, Environment International 40 (2012) 212-229.
73. Rajkumar D., Palanivelu K., Electrochemical treatment of industrial wastewater,
Journal of Hazardous Materials 113 (1-3) (2004) 123-129.
74. Akpan U.G., Hameed B.H., Parameters affecting the photocatalytic degradation
of dyes using TiO2-based photocatalysts: A review, Journal of Hazardous Materials
170 (2009) 520-529.
75. Lee H., Shoda M., Removal of COD and color from livestock wastewater by the
Fenton method, Journal of Hazardous Materials 153 (2008) 1314-1319.
76. Alinsafi A., Khemis M., Pons M.N., Leclerc J.P., Yaacoubi A., Benhammou A.,
Nejmeddine A., Electro-coagulation of reactive textile dyes and textile wastewater,
Chemical Engineering and Processing: Process Intensification 44 (2005) 461-470.
77. Aouni A., Fersi C., Ben Sik Ali M., Dhahbi M., Treatment of textile wastewater by
a hybrid electrocoagulation/nanofiltration process, Journal of Hazardous Materials
168 (2009) 868-874.
78. Nidheesh P.V., Gandhimathi R., Trends in electro-Fenton process for water and
wastewater treatment: An overview, Desalination 299 (2012) 1-15.
79. Yavuz Y., Koparal A.S., Öğütveren Ü.B., Treatment of petroleum refinery
wastewater by electrochemical methods, Desalination 258 (2010) 201–205.
80. Babuponnusami A., Muthukumar K., Advanced oxidation of phenol: A
comparison between Fenton, electro-Fenton, sono-electro-Fenton and photo-
electro-Fenton processes, Chemical Engineering Journal 183 (2012) 1–9.

162 Bibliografie
 CAPITOLUL 9 PROCESELE DE TRATAMENT BIOLOGICE CU
CREŞTEREA ATAŞATĂ ŞI COMBINATE
9-1 GENERALITĂŢI 570
Evoluţia proceselor cu creşterea ataşată 570
Procese cu creşterea ataşată nesubmerse 570
Procese cu creşterea în suspensie cu umplutură cu film fixat 571
Procese cu creşterea ataşată submerse 571
Limitările transferului de masă 571
9-2 FILTRE BIOLOGICE (CU PICURARE) 572
Clasificările şi aplicaţiile filtrelor biologice 574
Filtre cu viteză joasă 574
Filtrele cu viteze medii şi înalte 575
Filtre grosiere 576
Filtre cu două trepte 576
Nitrificarea 576
Proiectarea facilităţilor fizice 576
Mediul filtrant 577
Viteza de dozare 577
Sistemele de distribuţie 578
Drenajele inferioare 579
Debitul de aer 580
Decantoare secundare 583
Consideraţii de proiectare a procesului 585
Caracteristicele efluentului 585
Criteriile de încărcare 585
Proiectarea pentru îndepărtarea CBO 587
Formulări pentru medii filtrante din pachete de plastic 589
Recircularea 592
Producţia de solide 592
Limitările transferului de masă 592
Proiectarea pentru nitrificare 594
Bazele de proiectare pentru îndepărtarea CBO şi nitrificarea combinate 594
Nitrificarea terţiară 596
Problema prădătorilor 599
9-3 FILTRE BIOLOGICE ROTATIVE 599
Consideraţii de proiectare a procesului 599
Etajarea unităţilor RBC 600
Istoria criteriilor de încărcare a RBC 602
Caracteristicele efluentului 602
Facilităţile fizice pentru procesul RBC 602
Axele 602
Materialele discurilor 603
Sistemele de acţionare 603
Containerizarea 603
Închiderile 603
Decantoarele secundare 603
Proiectarea procesului RBC 603
Îndepărtarea CBO 603
Nitrificarea 605
9-4 PROCESE DE TRATAMENT AEROBE COMBINATE 605
Procese filtru cu picurare/contact cu solide şi filtru cu picurare/nămol activat 606
Procesele cu biofiltru activat şi nămol activat-biofiltru 608
Procesul filtru cu picurare-nămol activat în serie 608
Consideraţii de proiectare pentru sisteme combinate filtru cu picurare-nămol activat 609
9-5 PROCESE CU NĂMOL ACTIVAT ŞI UMPLUTURI CU FILM FIXAT 613
Procese cu umplutură internă suspendată pentru dezvoltarea ataşată 613

569
 Captor® şi Linpor® 614
Kaldnes® 614
Procese cu umplutura internă fixată pentru dezvoltarea ataşată 616
Ringlace® 616
Procesul Bio-2-Nămol® 617
Contactoare biologice rotative submerse 617
9-6 PROCESE CU CREŞTEREA ATAŞATĂ IMERSATE 617
Procese cu creşterea ataşată submersate cu curgerea descendentă 617
Procese cu creşterea ataşată submersate cu curgerea ascendentă 618
Procesul Biofor 618
Procesul Biostyr 619
Bioreactoare cu pat fluidizat (FBBR) 620
9-7 PROCESE DE DENITRIFICARE CU CREŞTEREA ATAŞATĂ 620
Procese de denitrificare post anoxic cu pat umplutură cu curgerea descendentă 621
Reactoare de denitrificare postanoxică cu pat umplutură cu curgerea ascendentă 623
Reactoare cu pat fluidizat pentru denitrificarea postanoxică 624
Filtre biologice rotative submersate 625
Procese cu creşterea ataşată de denitrificare preanoxică 625
PROBLEME ŞI DESCRIEREA TOPICELOR 626
REFERINŢE 626
Conceptul de procese cu creşterea ataşată a fost introdus în Cap.7, împreună cu mecanismele
fundamentale ale transferului masic a substratului şi acceptorilor de electroni în biofilmele care se dezvoltă
în sistemele cu creşterea ataşată. În acest capitol, sunt discutate diferite procese biologice cu creşterea ataşată
şi combinate folosite pentru tratarea apei uzate. Procesele cu creştere ataşată luate în considerare în detaliu în
acest capitol includ (1) filtrele cu picurare, (2) contactoarele biologice rotative, şi (3) procesele cu creşterea
ataşată şi în suspensie combinate. În plus, sunt introduse şi discutate procesele cu nămol activat cu umpluturi
cu film fixat, procese cu creşterea ataşată submerse şi procese de denitrificare cu creşterea ataşată. Folosirea
biofiltrelor cu creşterea ataşată pentru controlul mirosului este discutată în Sect.15-3 în Cap.15.
9-1 GENERALITĂŢI
Pentru introducerea în discutarea şi analiza proceselor cu creşterea ataşată, este de folos o scurtă
revedere a evoluţiei acestor procese şi luarea în considerare a impactului transferului de masă asupra
performanţei acestor procese.
Evoluţia proceselor cu creşterea ataşată
Procesele cu creşterea ataşată pot fi grupate în trei clase generale: (1) procese cu creşterea ataşată
nesubmerse, (2) procese cu creşterea ataşată cu umpluturi cu film fixat, şi (3) procese cu creşterea ataşată
aerobe submerse. Evoluţia fiecaruia din aceste procese din această grupare va fi discutată mai jos.
Procese cu creşterea ataşată nesubmerse. Filtrele biologice (cu picurare) cu umplutura din piatră
au fost un proces obişnuit, simplu şi economic energetic pentru tratamentul secundar încă din 1990. Un filtru
biologic este un reactor cu membrană biologică fixată nesubmers folosind umpluturi de piatră sau plastic
peste care apa uzată este distribuită continuu. Tratamentul se produce pe măsură ce lichidul curge peste
biofilmul ataşat. Conceptul unui filtru cu picurare s-a dezvoltat din folosirea filtrelor de contact în Anglia în
ultimii ani ai 1890. Originalele erau bazine impermeabile umplute cu piatră spartă şi erau exploatate într-un
mod ciclic. Patul era umplut cu apă uzată până la partea superioară, şi apa uzată era lăsată să intre în contact
cu umplutura pentru un timp scurt. Patul era apoi golit şi permis să se odihnească înainte ca ciclul să se
repete. Un ciclu tipic cerea 12 ore (6 ore pentru operare şi 6 ore pentru odihnă). Limitările filtrului de contact
includeau o incidenţă relativ ridicată a înfundării, perioadele lungi de odihnă cerute, pierderea de sarcină, şi
încărcărea relativ scăzută la care puteau fi folosite. Din cauza problemelor înfundării, au fost folosite
umpluturi mai mari până ce a fost atinsă o mărime a pietrei de 50 la 100 mm (Crites şi Tchobanoglous,
1998).
La început umplutura filtrelor era constituită din piatră spartă, dar din anii 1950 a început să fie
folosită şi umplutura din materiale plastice. Folosirea materialelor plastice a permis folosirea încărcărilor mai
ridicate şi a filtrelor mai înalte (deasemenea cunoscute ca bioturnuri) cu o suprafaţă mai scăzută pe teren,
eficienţa procesului îmbunătăţită, şi înfundarea redusă. În anii 1960 au apărut filtrele biologice rotative
(RBC), care sunt un proces cu creşterea ataşată unde o umplutură este rotită în bazinul de tratament a apei

570
uzate, intrând periodic în lichid şi apoi ieşind în aerul atmosferic, faţă de pomparea şi aplicarea apei uzate
deasupra unei umpluturi statice. Atât filtrele biologice cât şi RBC au fost folosite ca procese aerobe cu
creşterea ataşată pentru îndepărtarea doar a CBO, pentru îndepărtarea CBO combinată cu nitrificarea, şi
pentru nitrificarea terţiară după procese de tratament secundar, prin creşterea în suspensie sau creşterea
ataşată.
Principalele avantaje ale acestor procese aerobe cu creştere ataşată faţă de procesele cu nămol activat
sunt după cum urmează:
 Energie cerută mai redusă;
 Exploatarea mai simplă fără aspectele legate de controlul amestecului apă-nămol şi evacuarea
nămolului;
 Lipsa problemelor cauzate de umflarea nămolului în decantoarele secundare;
 Proprietăţi de îngroşare a nămolului mai bune;
 Necesitatea întreţinerii echipamentului mai redusă;
 Refacere mai bună după încărcări de şoc toxice.
În comparaţie cu procesul cu nămol activat, multe dezavantaje adesea citate pentru filtrele biologice,
precum o calitate a efluentului mai slabă în termeni de concentraţii de CBO şi MTS, mai marea sensibilitate
la temperaturile mai scăzute, producerea de mirosuri, şi evenimentele de controlat a eliminării membranelor,
sunt în legătură mai mult cu proiectarea procesului specific şi cu decantorul secundar decât cu capabilităţile
procesului real. În general, limitările reale ale proceselor fac: (1) să fie dificilă realizarea îndepărtării
biologice a azotului şi fosforului comparat cu proiectarea epurării procesului cu nămol activat pentru
îndepărtarea biologică a nutrienţilor într-o treaptă şi, (2) rezultarea în efluent a unei turbidităţi mai ridicate
decât în epurarea cu nămol activat. Filtrele biologice, cât şi RBC, au fost folosite deasemenea în procese
combinate cu nămol activat pentru a utiliza beneficiile ambelor procese, în termeni de economie de energie şi
calitate a efluentului.
Procese cu creşterea în suspensie cu umplutură cu film fixat. Plasarea unui material de umplutură
în bazinul de aerare ale proceselor cu nămol activat datează de prin anii 1940 cu procesele Hays şi Griffith
(WEF, 200). Concepţiile actuale folosesc mai mult umpluturi inginereşti şi includ folosirea materialelor de
umplutură care sunt suspendate în bazinul de aerare cu lichiorul amestecat, materialul umplutură fixat plasat
în porţiuni ale bazinului de aerare, la fel ca şi RBC submerse. Avantajele pretinse pentru aceste îmbunătăţiri
ale procesului cu nămol activat sunt cum urmează:
 Creşterea capacităţii de epurare;
 Stabilitate mai mare a procesului;
 Producţie mai redusă de nămol;
 Îmbunătăţirea sedimentabilităţii nămolului;
 Reducerea încărcărilor de solide în decantorul secundar;
 Nu cresc costurile de exploatare şi întreţinere.
Procese cu creşterea ataşată submerse. Începând din 1970 şi extinzându-se în anii 1980, o nouă
clasă de procese cu creşterea ataşată a devenit alternative confirmate pentru tratamentul biologic al apelor
uzate. Aceste procese sunt reactoare cu pat de umplutură cu curgerea ascendentă sau descendentă, care nu
folosesc decantarea asecundară. Unicul lor avantaj este suprafaţa mică cerută de amplasare, care este o
fracţiune (1/5 până la 1/3) din cea necesară pentru tratamentul cu nămol activat. Deşi ele sunt mai compacte,
costurile lor de capital sunt în general mai ridicate decît pentru tratamentul cu nămol activat. În plus faţă de
îndepărtarea CBO, procesele cu creştere ataşată submerse au fost deasemenea folosite pentru nitrificarea şi
denitrificarea terţiară urmând nitrificăriia cu creşterea în suspensie sau ataşată.
Reactoarele cu pat de umplutură cu curgerea descendentă sau ascendentă, reactoarele cu pat fluidizat
şi filtrele biologice rotative submerse pot fi folosite pentru denitrificarea postanoxică. Filtrele biologice şi
reactoarele cu pat de umplutură cu curgerea ascendentă pot deasemenea fi folosite pentru denitrificarea
preanoxică.
Limitările transferului de masă
Un aspect important al procesului în procesele cu creşterea ataşată în contrast cu tratamentul cu
nămol activat este faptul că performanţa proceselor cu biofilm este adesea limitată de difuzie. Îndepărtarea
substratului şi utilizarea donorului de electroni se produce în adâncimea membranei biologice şi ratele
globale de îndepărtare ulterioare sunt o funcţie de ratele de difuzie şi concentraţiile de donori şi acceptori de

571
electroni în diferite localizări ale membranei biologice. Prin comparaţie, cinetica procesului pentru procesul
cu nămol activat este în general caracterizată de concentraţiile din volumul de lichid.
Conceptul difuziei limitate este important în special când luăm în considerare concentraţiile de OD
măsurabile în volumul de lichid pentru ratele de reacţie biologică a procesului cu creştere ataşată. Unde este
considerată în general satisfăcătoare o concentraţie de OD de 2 la 3 mg/l pentru cele mai multe procese
aerobe cu creşterea în suspensie, asemenea concentraţii scăzute de OD pot fi limitatoare pentru procesele cu
creştere ataşată. Pentru nitrificarea neinhibată în biofilm poate fi cerută o concentraţie de OD mult mai
ridicată, depinzând de concentraţia de amoniu.
Conceptul limitărilor difuziei asupra ratelor de nitrificare şi abilitatea de a dezvolta straturi anaerobe
în membrana biologică pot fi exploatate pentru realizarea atât a nitrificării cât şi a denitrificării în procesele
cu creştere ataşată, la concentraţii pozitive de OD în volumul de lichid. Investigatorii au arătat cum pot fi
dezvoltate straturile aerob şi anaerob în biofilm pentru realizarea îndepărtării azotului prin nitrificare şi
denitrificare.
9.2.FILTRE BIOLOGICE
Filtrele biologice au fost folosite de aproape 100 de ani pentru realizarea tratamentului biologic al
apei uzate orăşăneşti şi industriale. Filtrele biologice sunt reactoare biologice cu film fixat, nesubmerse,
folosind o umplutură de piatră sau plastic peste care este distribuită continuu apa uzată. Tratamentul se
produce pe măsură ce lichidul curge peste biofilmul ataşat. Adâncimea umpluturii de piatră variază de la 0,9
la 2,5 m. Paturile de piatră a filtrelor sunt obişnuit circulare şi apa uzată lichidă este distribuită pe suprafaţa
superioară a patului cu un distribuitor rotativ. Multe filtre biologice convenţionale ce foloseau piatra ca
material de umplutură au fost convertite la umpluturi de plastic pentru a creşte capacitatea lor de tratare.
Virtual toate noile filtre biologice sunt acum construite cu umpluturi de plastic.
Filtrele biologice care folosesc umpluturi de plastic sunt construite în forme rotunde, patrate şi altele,
cu adâncimi variind de la 4 la 12 m. În completare la umplutură, alte componente ale filtrelor biologice
includ un sistem de dozare sau aplicare a apei uzate, un drenaj inferior şi o structură care să conţină
umplutura. Sistemul de drenaj inferior este important atât pentru colectarea efluentului filtrului biologic cât
ca o structură poroasă prin care să poată circula aerul. Lichidul colectat este trecut într-un bazin de
sedimentare unde solidele sunt separate din apa uzată tratată. În practică, o porţiune din lichidul colectat în
sistemul de drenaj inferior sau din efluentul sedimentat este recirculat spre debitul de alimentare al filtrului
biologic, obişnuit pentru diluarea tăriei apei uzate sosite şi pentru menţinerea unei udări suficiente pentru a
menţine stratul de membrană biologică umed.
Apa uzată influentă este aplicată normal la suprafaţa superioară a umpluturii prin braţe de distribuţie
care se extind până la periferia filtrului biologic şi au deschideri variabile pentru a furniza o rată de aplicare
uniformă pe unitatea de suprafaţă. Braţele distribuitorului sunt rotite de către forţa de reacţie a apei ce iese
prin deschideri sau prin folosirea unor motoare electrice. Proiectarea cu motor electric furnizează o
flexibilitate mai mare a controlului şi un domeniu mai larg de viteze de rotaţie a distribuitorului decât
proiectarea hidraulică simplă. În unele cazuri, în special pentru filtrele biologice patrate sau dreptunghiulare,
au fost folosite duze fixe de stropire plană.
Înainte de filtrele biologice cu piatră este necesară decantarea primară, şi în general ea e folosită
deasemenea înaintea filtrelor cu umplutura de plastic, deşi sitele fine (cu ochiuri mai mici de 3 mm) au fost
folosite cu succes cu umpluturile de plastic (WEF, 1998). Cu creşterea materialelor plutitoare din cauciuc sau
plastic în apa uzată, ciuruirea acestor materiale este importantă pentru reducerea înfundării umpluturii. În
unele instalaţii o sită din sârmă împletită este plasată deasupra umpluturii de plastic pentru colectarea
gunoaielor care pot fi extrase prin aspiraţie periodic.
Un strat mâzgos se dezvoltă pe umplutura de plastic sau piatră în filtrele biologice şi conţine
microorganismele pentru biodegradarea substratelor de îndepărtat din lichidul ce curge peste umplutură.
Comunitatea biologică din filtre include bacterii aerobe sau facultative, fungi, alge şi protozoare. Animale
superioare, precum viermi, larve de insecte, şi melci, sunt deasemenea prezente.
Bacteriile facultative sunt organismele predominante în filtrele biologice, şi descompun materialul
organic din apa uzată împreună cu bacteriile aerobe şi anaerobe. Achromobacter, Flavobacterium,
Pseudomonas şi Alcaligenes sunt printre speciile de bacterii obişnuit asociate cu filtrele biologice. În stratul
de mâzgă, unde prevalează condiţii adverse faţă de creştere, au fost găsite formele filamentoare Sphaerotilus
natans şi Beggiatoa. În porţiunile mai sărace în CBO ale filtrului, pot fi prezente bacteriile nitrificatoare.
Fungii prezenţi sunt deasemenea responsabili pentru stabilizarea materiei organice, dar rolul lor este
important obişnuit numai în condiţiile unui pH scăzut sau pentru anumite ape uzate industriale. Uneori,
fungii se pot dezvolta aşa de rapid încât filtrele se colmatează şi ventilaţia devine afectată. Dintre speciile de

572
fungi au fost identificate Fusazium, Mucor, Penicillium, Geotrichum, Sporatichum şi diferite drojdii
(Hawkes, 1963; Higgins şi Burns, 1975).

Figura 9-1 Exemple tipice de filtre cu picurare : (a) filtru cu picurare convenţional cu piatră puţin adânc, (b)
filtru cu picurare şi cu şapte laturi (concepţie mai veche) cu piatra înlocuită cu umplutură de plastic aşezată
aleatoriu, (c) filtru cu picurare de adâncime intermediară transformat în filtru turn cu picurare, şi (d) unul din
cele patru filtre cu picurare turn de 10 m înălţime şi 50 m diametru cu umplutură de plastic. Suflantele,
folosite să furnizeze aer pentru tratamentul biologic, sunt localizate în închideri arătate la bază pe laturile
stângă şi dreaptă a filtrului turn. Vezi Fig.9-4 pentru exemple de distribuitori rotativi folosiţi să aplice apa
uzată pe suprafaţa umpluturii filtrului.
Algele pot creşte numai în părţile superioare ale filtrului unde ajung razele soarelui. Phormidium,
Chlorella şi Ulothrix sunt printre speciile de alge găsite obişnuit în filtrele biologice (Hawkes, 1963; Higgins
şi Burns, 1975). În general, algele nu iau parte direct la degradarea materiei organice, dar în timpul orelor de
zi ele adaugă oxigen în apa uzată stropită. Dintr-un punct de vedere al exploatării, algele pot fi dăunătoare
fiindcă ele cauzează înfundarea suprafeţei filtrului, ceea ce poate cauza mirosuri.
Protozoarele în filtre sunt predominant din grupul ciliate, incluzând Vorticella, Opercularia, şi
Epistylis (Hawkes, 1963; Higgins şi Burns, 1975). Funcţia lor este de a se alimenta pe stratul biologic, şi ca
un rezultat turbiditatea efluentului scade şi biofilmul este menţinut într-o stare de creştere mai ridicată.
Animale superioare, precum viermi, melci şi insecte, se hrănesc pe membrana biologică. Melcii sunt
dăunători în special în filtrele biologice folosite în special pentru nitrificare, unde ei sunt cunoscuţi că
consumă destul din bacteriile nitrificatoare pentru a reduce semnificativ eficienţa tratamentului (Timpanz şi
Harrison, 1989).
Grosimea membranei biologice poate atinge grosimi de până la 10 mm. Materialul organic din lichid
este absorbit pe biofilm. În porţiunile exterioare ale membranei biologice (0,1 la 0,2 mm), materialul organic
este degradat de către microorganismele aerobe. Pe măsură ce microorganismele cresc şi grosimea
membranei biologice creşte, oxigenul este consumat înainte ca să poată penetra pe întreaga adâncime, şi se

573
dezvoltă un mediu anaerob aproape de suprafaţa materialului de umplutură. Pe măsură ce membrana
biologică se îngroaşă, substratul din apa uzată este folosit înainte de a penetra adâncimile interioare ale
membranei. Bacteriile în membrana biologică intră în starea de respiraţie endogenă şi pierd abilitatea lor de
agăţare de suprafaţa umpluturii. Lichidul spală atunci membrana de pe umplutură, şi un nou strat biologic
începe să se dezvolte. Fenomenul pierderii membranei biologice este cunoscut ca desprindere şi este în
principal o funcţie de încărcarea organică şi hidraulică a filtrului. Încărcarea hidraulică ţine seama de vitezele
de abraziune şi încărcarea organică ţine seama de rata metabolismului în membrana biologică. Încărcările
hidraulice şi desprinderea în filtrele biologice pot fi controlate prin folosirea unui distribuitor al apei uzate cu
motor electric pentru varierea vitezei de rotaţie (Albertson, 1989).
Mecanismele pierderii filmului biologic în umpluturile de plastic şi de piatră sunt diferite.
Desprinderea continuă, la scară mică a filmului se petrece în filtrele biologice de înaltă viteză cu umplutura
de plastic datorită abraziunii hidraulice, în timp ce desprinderile la scară mare, primăvara, în filtrele cu
umplutura din piatră sunt localizate în zonele temperate. Desprinderea este datorată activităţii larvelor de
insecte, care devin active la temperaturile mai calde de primăvară şi consumă şi disclocă mecanic
membranele groase care s-au acumulat peste iarnă. Când filtrele cu piatră cunosc desprinderea, efluentul
înaintea sedimentării conţine cantităţi mai ridicate de CBO şi TSS decât apa uzată aplicată (Hawkes, 1963).
Clasificările şi aplicaţiile filtrelor biologice
Clasificările şi aplicaţiile filtrelor biologice, bazate pe terminologia istorică dezvoltată la origine
pentru proiectările filtrelor cu piatră sunt prezentate pe scurt în tabelul 9-1.
Tabelul 9-1. Informaţii tipice de proiectare pentru biofiltrea
Parametri de proiectare Viteză joasă Viteză medie Viteză Viteză Brute
înaltă superînaltă
Mediu filtrant Piatră, scorie Piatră, scorie Piatră Plastic Piatră/Plastic
Încărcarea hidraulică, m3/m2.d 1-4 4-10 10-40 10-75 40-200
Încărcarea organică, kg CBO5/m3.d 0,07-0,22 0,24-0,48 0,4-2,4 0,6-3,2 >1.5
Raportul de recirculare 0 0-1 1-2 1-2 0-2
Muşte Multe Câteva Puţine Puţine sau Puţine sau
deloc deloc
Evacuarea membranei Intermitent Intermitent Continuu Continuu Continuu
Adâncimea m 1,8-2,4 1,8-2,4 1,8-2,4 3,0-12,2 0,9-6
Eficienţa de îndepărtare a CBO5 80-90 50-80 50-90 60-90 40-70
Calitatea efluentului Bine nitrificat Parţial Puţin Puţin Nenitrificat
nitrificat nitrificat nitrificat
Putere kW/1000 m3 2-4 2-8 6-10 6-10 10-20
a
Adaptat după Metcalf&Eddy, Inc. (1979) şi WEF (2000).
Proiectările filtrelor biologice sunt clasificate după vitezele de încărcare organică sau hidraulică.
Proiectările filtrelor cu piatră au fost clasificate ca viteze joase sau standard, viteze intermediare şi viteze
ridicate. Umpluturile de plastic sunt folosite în general pentru proiectările cu viteze ridicate; totuşi, sunt
deasemenea folosite umpluturi de plastic la încărcări organice mai scăzute, aproape de valoarea superioară a
filtrelor cu piatră de viteză intermediară. Încărcări organice mult mai ridicate au fost folosite pentru proiectări
de umpluturi de piatră sau plastic în aplicaţii “grosiere” unde se produc doar îndepărtări parţiale ale CBO.
Filtre cu viteză joasă. În staţiile mici, debitele de noapte reduse pot pune problema uscării
membranei biologice de pe stratul suport. Nu trebuie depăşit intervalul dintre două dozări de 30 minute, iar
în lipsa unui debit influent trebuie introdusă recircularea, pentru a menţine membrana umedă.
În cele mai multe filtre cu viteza joasă, numai 0,60-1,20 m din partea superioară a mediului filtrant
prezintă o membrană biologică bine dezvoltată. Ca un rezultat, părţile mai joase ale mediului filtrant pot fi
populate de bacterii nitrificatoare autotrofice, care oxidează azotul amoniacal. Dacă condiţiile climatice şi
caracteristicele apelor uzate sunt favorabile, un filtru de viteză joasă, bine exploatat, poate asigura o
îndepărtare bună a CBO şi un efluent foarte nitrificat.
Cu un gradient hidraulic favorabil, abilitatea de a utiliza curgerea gravitaţională este un avantaj
distinct. Dacă locul este prea plat ca să permită curgerea gravitaţională, va fi cerută pomparea. Dacă apele
sunt învechite sau septice sau dacă vremea este caldă, pot apare probleme datorate degajări de mirosuri.

574
Deasemenea muştele Psychoda pot pune probleme, prin dezvoltarea lor masivă, în lipsa unor măsuri
specifice de control a înmulţirii lor.
Figura 9-2 Diagrama
de curgere tipică a
procesului cu filtru cu
picurare: (a) un singur
etaj şi (b) două etaje.
Când sunt folosite,
cele mai obişnuite
diagrame de curgere
sunt primele două din
fiecare serie

Filtrele cu viteze medii şi înalte. Filtrele cu viteze medii şi înalte folosesc fie piatra sau plasticul ca
mediu filtrant. Filtrele sunt obişnuit circulare şi curgerea este uzual continuă. Recircularea efluentului
filtrului sau a celui din decantorul secundar permit încărcări organice mai ridicate, asigură viteze de dozare
mai ridicare pe filtru pentru îmbunătăţirea distribuţiei lichidului şi un control mai bun al grosimii membranei
biologice, asigură mai mult oxigen în debitul de apă uzată influent şi returnează organisme viabile.
Recircularea ajută deasemenea la prevenirea băltirii apei pe filtru şi la reducerea neplăcerilor datorate

575
mirosurilor şi muştelor USEPA, 1974). Filtrele biologice cu viteze medii şi ridicate pot fi proiectate ca
procese într-o sau în două trepte. Diagramele de curgere pentru diferite configuraţii de filtre biologice sunt
arătate în Figura 9-2. Două filtre în serie operând la aceeaşi viteză de aplicare hidraulică vor realiza obişnuit
acelaşi randament ca şi cum ele ar fi o singură unitate cu adâncimea egală cu suma celor două (WEF, 2000).
Filtre grosiere. Filtrele grosiere sunt filtre de tipul cu viteze ridicate care tratează o încărcare
organică de mai mult de 1,6 kg/m3.zi şi încărcări hidraulice de până la 190 m3/m2.zi. În cele mai multe
cazuri, filtrele grosiere sunt folosite pentru tratarea apelor uzate înainte de tratamentul secundar. Cele mai
multe filtre grosiere sunt proiectate cu umplutura din plastic (WPCF, 1988). Unul din avantajele filtrelor
grosiere este cerinţa redusă de energie pentru îndepărtarea CBO a apelor uzate foarte concentrate comparat
cu aerarea cu nămol activat. Din cauza că energia cerută este doar pentru pomparea apelor uzate influente şi
a debitelor recirculate, cantitatea de CBO îndepărtată pe unitatea de energie intrată poate fi crescută pe
măsură ce tăria apei uzate creşte până ce mai multă recirculare este necesară pentru diluarea concentraţiei
apei uzate influente sau pentru creşterea eficienţei de umezire. Cerinţa de energie pentru o aplicare grosieră
poate varia de la 2 la 4 kg CBO aplicat/kwh contra 1,2 la 2,4 kg CBO/kwh pentru tratamentul cu nămol
activat.
Filtre cu două trepte. Un sistem cu filtre cu două trepte, cu un decantor intermediar pentru
îndepărtarea solidelor generate în primul filtru, este cel mai des folosit cu ape uzate puternic încărcate.
Sistemele cu două trepte sunt deasemenea folosite când este cerută nitrificarea. Filtrul din prima treaptă şi
decantorul intermediar reduce CBO carbonic şi nitrificarea are loc în treapta doua.
Nitrificarea. Ambele, îndepărtarea CBO şi nitrificarea, pot fi realizate pe filtrele biologice cu mediul
filtrant din piatră sau material plastic, ce funcţionează la încărcături organice joase (Stenquist ş.a.,1974;
Parker şi Richards, 1986). Bacteriile heterotrofe, cu un coeficient de producere mai ridicat şi viteze de
creştere mai rapide, sunt mult mai competitive decât bacteriile nitrificatoare pentru spaţiul materialului
filtrant din plastic. De aceea, nitrificarea semnificativă se petrece numai după ce concentraţia de CBO este
mai mică de 30 mg/l pentru a iniţia nitrificarea şi mai puţin de 15 mg/l pentru completa nitrificare.
Nitrificarea poate deasemenea fi realizată în filtre biologice separate urmând tratamentului secundar.
Proiectarea facilităţilor fizice
Factorii ce trebuie luaţi în considerare în proiectarea filtrelor biologice includ (1) tipul şi
caracteristicele fizice ale mediului filtrant utilizat; (2) rata de dozare; (3) tipul şi caracteristicele de dozare ale
sistemului de distribuţie; (4) configuraţia sistemului de subdrenaj; (5) rezerva unui debit de aer
adecvat(ventilaţie), fie natural sau forţat; (6) şi proiectarea decantorului secundar.

Figura 9-3 Material tipic de umplere pentru filtrele cu picurare: (a) piatră, (b) şi (c) plastic cu curgerea
verticală, (d) plastic cu curgerea transversală, (e) lemn roşu orizontal, şi (f) elemente aşezate aleatoriu.
[Figurile (c) si (d) de la American Surfpac Corp., (e) de la Neptune Microfloc, si (f) de la Jaeger Products,
Inc.] Notă: materialul de umplutură aşezat aleatoriu este adesea folosit în turnuri de stripare cu aer.

576
 Mediul filtrant. Mediul filtrant ideal este un material cu o suprafaţă specifică ridicată, cu preţ redus,
cu o durabilitate ridicată, şi are o porozitate suficientă pentru prevenirea colmatării şi se produce o bună
circulaţie a aerului. Materialele obişnuit folosite pentru umpluturile filtrelor biologice sunt arătate în Figura
9-3. Caracteristicele fizice ale umpluturilor obişnuite folosite în filtre, incluzând acelea arătate în Figura 9-3,
sunt indicate în Tabelul 9-2.
Unde local este disponibilă, piatra are avantajul preţului redus. Cel mai potrivit material este piatra
de râu rotunjită sau piatra spartă, sortată la o mărime uniformă astfel ca 95% să fie în domeniul a 75 la 100
mm. Specificaţia uniformităţii mărimii este un mijloc de a asigura un spaţiu poros adecvat pentru curgerea
apei uzate şi circulaţia aerului. Alte caracteristici importante pentru materialele de umplutură a filtrelor sunt
tăria şi durabilitatea. Durabilitatea poate fi determinată prin testul cu sulfat de sodiu, care este folosit pentru
testarea solidităţii agregatelor de betoane. Din cauza greutăţii umpluturii, adâncimea filtrelor cu piatră
obişnuit este de circa 2 m. Volumul liber scăzut al pietrei limitează spaţiul disponibil pentru curgerea aerului
şi creşte potenţialul înfundării şi scurtcircuitării curgerii. Din cauza colmatării, încărcările cu organice la
filtrele de piatră sunt mai obişnuite în domeniul de 0,3 la 1,0 kg CBO/m3.zi.
Tabelul 9-2 Proprietăţile fizice ale mediilor filtrelor biologice
Mediul Mărimea Masa/unit Suprafaţa Spaţiul Aplicaţii
nominală cm Kg/m3 specifică m2/m3 liber %
Piatră de râu
-mică 2,5-7,5 1250-1450 60 50 N
-mare 10-3 800-1000 45 60 C, CN, N
Plastic Mărimea
modulului
-convenţional 61x61x122 30-80 90 >95 C,CN,N

-cu suprafaţă specifică mare 61x61x122 65-95 140 >94 N

Plastic aşezat aleatoriu- Variază 30-60 98 80 C, CN, N
convenţional
Plastic aşezat aleatoriu- Variază 50-80 150 70 N
cu suprafaţă specifică ridicată

Diferite forme de umpluturi de plastic sunt arătate în Fig.9-3. Materialele umpluturilor de plastic
modelat au aspectul unui fagure. Foi plate şi încreţite de policlorură de vinil sunt legate împreună în module
rectangulare. Foile obişnuit au o suprafaţă încreţită pentru sporirea dezvoltării membranei şi timpului de
retenţie. Fiecare strat de module este întors la unghiuri drepte faţă de stratul anterior pentru a îmbunătăţi mai
departe distribuţia apei uzate. Cele două tipuri de bază de umpluturi din foi încreţite de plastic sunt cu
curgerea verticală şi transversală (vezi Fig.9-3b, c şi d). Ambele tipuri de umpluturi au fost relatate a fi
eficace în reducerea CBO şi TSS dealungul unui domeniu larg de încărcări (Harrison şi Daigger, 1987;
Aryan şi Johnson, 1987). Bioturnuri de până la 12 m au fost construite folosind umpluturi de plastic, cu
adâncimi de 6 m fiind mai obişnuite. În bioturnuri cu umpluturi de plastic verticale, umpluturi cu curgerea
transversală pot fi folosite pentru straturile superioare pentru a spori distribuţia de a latul părţii superioare a
filtrului. Capacitatea hidraulică ridicată, raportul golurilor ridicat şi rezistenţa la colmatare oferită de aceste
tipuri de umpluturi poate fi folosită cel mai bine în filtrul de tipul cu viteză ridicată. Umpluturile de lemn
roşu sau alte lemne au fost folosite în trecut, dar cu disponibilitatea limitată a lemnului roşu, umplutura de
lemn este rareori folosită în prezent.
Umpluturile de plastic au avantajul cererii unei arii de teren mai mici pentru structura filtrului decât
piatra, datorită abilităţii de a folosi viteze de încărcare mai ridicate şi filtre de picurare mai înalte. Grady ş.a.
(1999) a notat că performanţa filtrelor de piatră comparată cu a umpluturilor de plastic este similară, când
sunt încărcate cu rate de încărcare organică similar de reduse (mai puţin de 1,0 kgCBO/m3.zi). La ratele de
încărcare organică mai ridicate, performanţele filtrelor cu mediu filtrant din plastic sunt superioare celor cu
mediu filtrant din piatră. Porozitatea mai ridicată, ce asigură o circulaţie a aerului mai ridicată şi detaşarea
mai bună a membranelor biologice, este probabil explicaţia pentru performanţa mai bună.
Viteza de dozare. Viteza de dozare pe un filtru biologic este coloana de lichid distribuit la partea
superioară a umpluturii la fiecare trecere a distribuitorului. Pentru viteze mai ridicate a rotaţiei
distribuitorului, rata de dozare este mai scăzută. În trecut, vitezele de rotaţie obişnuite pentru distribuitoare
era de la 0,5 la 2 minute pe rotaţie. Cu două sau patru braţe, filtrele biologice sunt stropite la fiecare 10 la 60
secunde. Rezultatele diferiţilor cercetători au indicat că reducerea vitezei distribuitorului a avut ca rezultat

577
performanţe mai bune ale filtrelor. Hawkes a arătat că filtrele biologice cu piatră dozate la fiecare 30 la 55
minute/rotaţie au depăşit operarea convenţională mai obişnuită la 1 până la 5 minute/rotaţie. Pe lângă
îndepărtarea îmbunătăţită a CBO, a existat o reducere dramatică a populaţiei de muşte Psychoda şi Anisopus,
a grosimii peliculei biologice şi a mirosurilor. Albertson şi Davies au arătat avantaje similare dintr-o
investigare asupra vitezei reduse a distribuitorului. La rate ridicate de dozare, volumul de apă mai mare
aplicat pe rotaţie (1) asigură o eficienţă mai mare de udare, (2) rezultă o mai mare agitare, care cauzează
spălarea afară a mai multor solide din umplutură, (3) rezultă un biofilm mai subţire, şi (4) ajută la spălarea
departe a ouălelor de muşte. Biofilmul mai subţire creează o arie de suprafaţă mai mare şi rezultă în mai mult
biofilm aerob.
Dacă rata ridicată de dozare este sprijinită pentru controlul grosimii biofilmului, eficienţa de
tratament poate fi scăzută din cauza timpului de contact al lichidului mai redus în filtru. O rată de dozare
intermitentă zilnică, denumită doza de inundare, este folosită pentru controlarea grosimii biofilmului şi
inventarului de solide. O combinaţie dintre o rată de inundare ridicată o dată pe zi şi o rată de dozare mai
scăzută zilnică continuă este recomandată ca o funcţie de încărcarea cu CBO cum este arătat în Tabelul 9-3.
Datele din tabelul 9-3 sunt linii directoare pentru stabilirea domeniului de dozare.
Tabelul 9-3. Linii directoare pentru ratele de dozare a filtrelor biologice ca o funcţie de încărcarea cu CBOa
Încărcarea cu CBO kg/m3.zi Doza de exploatare mm/trecereb Doza de inundare mm/trecereb
0,25 10-30 200
0,50 15-45 200
1,00 30-90 300
2,00 40-120 400
3,00 60-180 600
4,00 80-240 800
a
Din WEF (2000)
b
mm/trecere reprezintă cantitatea de lichid aplicată la fiecare trecere a fiecărui braţ al distribuitorului
Optimizarea ratei de dozare şi ratei de inundare şi a frecvenţei sunt cel mai bine determinate din
opeararea pe teren. Flexibilitatea proiectării distribuitorului este necesară pentru a furniza un domeniu de rate
de dozare pentru optimizarea performanţei filtrului biologic.
Viteza de rotaţie a unui distribuitor rotativ poate fi determinată folosind următoarea relaţie:
(1  R)(q)(10 3 mm / m)
n (9-1)
( A)( DR)(60 min/ h)
unde: n= viteza de rotaţie, rot/min
q= rata de încărcare hidraulică aplicată a influentului, m3/m2.h
R= raportul de recirculare
A= numărul de braţe a asamblului de distribuţie rotativ
DR= rata de dozare, mm/trecere a braţului distribuitorului
Pentru a atinge ratele sugerate de dozare, viteza distribuitorului rotativ poate fi controlată prin (1)
inversarea localizării unora din orificiile existente din faţa braţului distribuitorului, (2) adăugarea unor
deflectoare de inversare la orificiile de descărcare existente, sau (3) convertirea distribuitorului rotativ cu un
motor de acţionare electric cu viteza variabilă.
Sistemele de distribuţie. Un distribuitor constă din două sau mai multe braţe care sunt montate pe
un pivot la centrul filtrului şi care se rotesc în plan orizontal. Braţele sunt goale şi conţin duze prin care apa
uzată este descărcată deasupra patului filtrant. Ansamblul distribuitor poate fi pus în mişcare fie de reacţia
dinamică a apei uzate evacuate din duze fie de un motor electric. Distribuitorul rotativ acţionat de debit
pentru filtrele biologice au fost folosite tradiţional pentru proces fiindcă este sigur şi uşor de întreţinut.
Motoarele de acţionare sunt folosite în proiectele mai recente. Viteza de rotaţie, care variază cu debitele şi
rata de încărcare organică, poate fi determinată folosind ecuaţia 9-1. O distanţă liberă între 150 la 225 mm
trebuie să fie între baza distribuitorului şi partea superioară a umpluturii. Distanţa liberă permite curentului
de apă uzată din uze să se răspândească şi să acopere patul uniform, şi astfel va preveni acumularea de ghiaţă
din interferarea cu mişcarea distribuitorului în timpul îngheţului.

578
 Distribuitoarele sunt produse pentru filtre biologice cu diametre de până la 60 m. Braţele
distribuitorului pot să fie cu secţiunea constantă pentru unităţi mici, sau ele pot fi cu secţiunile scăzânde
pentru a menţine viteza minimă de transport. Duzele sunt spaţiate impar astfel că curgerea mai mare pe
unitate de lungime este atinsă aproape de periferia filtrului, debitul pe unitate de lungime trebuie să fie
proporţional cu raza de la centru. Pierderea de presiune prin distribuitor este în domeniul de 0,6 la 1,5 mH 2O.
Aspecte importante care trebuie luate în considerare în alegerea unui distribuitor sunt rigiditatea construcţiei,
uşurinţa de curăţire, abilitatea de a face faţă la variaţii mari în debite în timp ce să menţină viteza de rotaţie
adecvată, şi rezistenţa la coroziune a materialului şi a sistemului său de protejare prin acoperire.
În trecut, au fost folosite pentru filtre mai puţin adânci cu piatră sisteme de distribuţie cu duze fixe.
Sistemele de distribuţie cu duze fixe constau dintr-o serie de duze de stropire localizate în vârfurile unor
triunghiuri echilaterale acoperind patul filtrant. Un sistem de conducte plasat în filtru este folosit să distribuie
apa uzată uniform la duze. Sunt folosite duze speciale având un model de stropire plat, şi presiunea este
variată sistematic astfel că picurii cad la o distanţă maximă de la duză şi apoi la o distanţă scăzândă pe
măsură ce presiunea scade lent. În acest mod, o doză uniformă este aplicată deasupra întregii suprafeţe a
umpluturii. Duze cu stropirea pe semicerc sunt folosite dealungul marginilor filtrului. În practica curentă
sistemele cu duze fixe sunt rareori folosite.
Drenajele inferioare. Sistemul de colectare a apei uzate într-un filtru biologic constă din drenaje
care captează apa uzată tratată şi solidele descărcate din umplutura filtrului pentru a le transmite decantorului
secundar. Sistemul de drenaj pentru un filtru cu piatră obişnuit constă din blocuri preturnate de argilă
vitrifiată sau grătare din poliesteri cu fibră de sticlă ce reazămă pe un radier din beton armat. Pardoseala şi
drenul trebuie să fie suficient de puternice pentru a suporta umplutura, membrana dezvoltată şi apa uzată.
Pardoseala şi blocurile de drenaj sunt înclinate către un canal de drenaj central sau periferic cu o pantă de 1
până la 1,5%. Canalele efluentului sunt dimensionate pentru a produce o viteză minimă de 0,6 m/sec la
debitul mediu zilnic. Drenajul trebuie deschis la ambele capete, astfel ele pot fi inspectate uşor şi spălate
atunci când sunt înfundate. Drenajele deasemenea permit ventilarea filtrului, furnizând aer pentru
microorganismele care trăiesc în membrana biologică. Drenajele trebuie să fie deschise către un canal
circumferenţial pentru ventilaţie la perete ca şi către un canal de colectare central.

579
 Drenajul şi sistemul de susţinere pentru umpluturile de plastic constau fie din grinzi şi stâlpi fie din
grătare. Un sistem obişnuit de drenaj pentru un filtru turn este arătat în Figura 9-6. Sistemul de grinzi şi stâlpi
obişnuit au grinzi din beton armat preturnate sprijinite pe stâlpi sau popi. Umplutura de plastic este plasată
peste grinzi, care au canale la partea lor superioară pentru a asigura curgerea liberă a apei uzate şi aerului.
Toate sistemele de subdrenaj trebuie să fie proiectate astfel ca să poată mai târziu fi adăugată ventilaţia
forţată a aerului dacă condiţiile de operare a filtrului trebuie schimbate.
Debitul de aer. Un debit de aer adecvat este de o importanţă fundamentală pentru exploatarea cu
succes a unui filtru biologic pentru a furniza o epurare eficientă şi pentru prevenirea mirosurilor. Tirajul
natural a fost istoric principalul mijloc de a furniza curgerea aerului, dar nu este întotdeauna adecvat şi
ventilaţia forţată folosind ventilatoare de presiune joasă furnizează o curgere a aerului mai sigură şi
controlată.
Figura 9-5 Subdrenaj tipic
pentru filtru cu piatră: (a)
grătare din răşină armată cu
fibră de sticlă şi (b) bloc de
argilă vitrificată.

În cazul tirajului natural, forţa conducătoare pentru curgerea aerului este diferenţa de temperatură
dintre aerul ambiant şi aerul din interiorul porilor. Dacă apa uzată este mai rece decât aerul ambiental, aerul
din pori va fi rece şi direcţia curgerii va fi în jos. Dacă aerul ambiental este mai rece decât apa uzată,
curgerea va fi în sus. Ultimul caz este mai puţin dorit dintr-un punct de vedere a transferului de masă din
cauză că presiunea parţială a oxigenului (şi astfel viteza de transfer a oxigenului) este cea mai scăzută în
regiunea cu cererea cea mai ridicată de oxigen. În multe zone ale ţării, există perioade, în special în timpul
verii, când în esenţă nu se produce curgerea aerului prin filtrul cu picurare din cauză că temperatura
diferenţială este neglijabilă.
Tirajul, care este pierderea de presiune rezultată din diferenţele de temperatură şi umiditate, poate fi
determinat din ecuaţia 9-2.
1 1
Daer  353   Z (9-2)
 Tc Th 
unde Daer= căderea de presiune a aerului, mm H2O
Tc= temperatura rece, oK
Th= temperatura fierbinte, oK
Z= înălţimea filtrului, metri
O estimare mai conservatoare a temperaturii medii a aerului din pori este obţinută prin folosirea
temperaturii medii de bază Tm pentru Tn în ecuaţia 9-2.
T2  T1
Tm  (9-3)
ln(T2 / T1 )
unde T2= temperatura mai rece, oK
T1= temperatura mai caldă, oK
Debitul de aer volumetric poate fi estimat prin potrivirea tirajului egal cu suma pierderii de presiune
care rezultă din trecerea aerului prin filtru şi sistemul de subdrenaj (Albertson şi Okey, 1988).

580
Figura 9-6 Sistem tipic de
subdrenaj pentru filtru turn.

Unde este folosit tirajul natural, următoarele trebuie să fie incluse în proiectare:
1.Subdrenajele şi canalele colectoare trebuie să fie proiectate pentru a curge nu mai mult de jumătate
pline pentru a furniza o cale de trecere pentru aer.
2.Porturile de acces de ventilare cu capace de tipul grătare deschise trebuie să fie instalate la
amblele capete a canalului colector central.
3.Filtrele cu diametru mare trebuie să aibă branşate canale colectoare cu cămine de ventilare sau
coşuri de ventilaţie instalate la periferia filtrului.
4.Zona deschisă a şliţurilor în partea superioară a blocurilor subdrenajului nu trebuie să fie mai puţin
de 15% din aria filtrului.
5.Trebuie să fie asigurate o arie brută de un metru patrat de grătare în căminele de ventilare şi
coşurile de ventilaţie pentru fiecare 23 m2 de arie de filtru.
Folosirea unui ventilator pentru furnizarea aerului forţat este recomandată în proiectarea filtrelor
biologice pentru furnizarea unei alimentări de încredere cu oxigen. Costul unei alimentări cu aer cu tiraj
forţat este minimal comparat cu beneficiile. Pentru un debit de ape uzate tratate de 3800 m3/zi cerinţa
estimată de putere este de doar 0,15 kW (WEF, 2000). Ca o aproximare, un debit de aer de 0,3 m3/m2.min de
suprafaţă de filtru în oricare direcţie este recomandat. O direcţie descendentă are un oarecare avantaj prin
furnizarea timpului de contact pentru tratarea compuşiilor mirositori eliberaţi la partea superioară a filtrului
şi prin furnizarea unei alimentări mai bogate în aer unde cererea de oxigen este cea mai ridicată. Conceptele
cu aer forţat trebuie să asigure puncte multiple pentru distribuţia aerului prin folosirea de ventilatoare în jurul
periferiei turnului sau prin folosirea de distribuitoare de aer sub materialul umpluturii, cînd există o mică
pierdere de sarcină prin umplutura filtrului pentru a promova distribuţia aerului. Pentru aplicaţii la
temperaturi extrem de scăzute, poate fi necesară restricţionarea debitului de aer pentru prevenirea îngheţului.
Puţine au fost făcute pentru cuantificarea cantităţii de oxigen folosite în filtrele biologice şi la
eficienţa actuală de transfer a oxigenului. Următoarele formulări se bazează pe lucrările timpurii ale Dow
Chemical efectuate în perioada dezvoltării mediilor filtrante sintetice pentru aplicarea în filtrele biologice. În
dezvoltarea acestor formulări, s-a presupus că eficienţa de transfer a oxigenului este de circa 5%. Furnizarea
de oxigen cerută este dată de:
Numai îndepărtarea CBO:
Ro  (20kg / kg)[0,80e 9 LB  1,2e 0,17LB ]PF (9-4)
Îndepărtarea CBO şi nitrificare:
Ro  (40kg / kg)[0,80e 9 LB  1,2e 0,17LB  4,6 N ox ]PF (9-5)
unde Ro= alimentarea cu oxigen, kg O2/kg CBO aplicat
LB= încărcarea cu CBO pe filtru, kg CBO/m3.d
Nox/CBO= raportul azotului influent de oxidat contra CBO influent, mg/mg
PF= factorul de vârf, maximum faţă de încărcarea medie

581
 Rata de aplicare a aerului la 20oC şi 1 atm se calculează astfel:
( Ro )(Q)( S o )(3,58m 3 / kgO2 )
AR20= (9-6)
(10 3 g / kg)(1440 min/ d )
unde: AR20= debitul de aer la 20oC şi 1,0 atm, m3/min
Q= debitul de apă uzată, m3/d
So= CBO efluentului primar, g/m3
Debitul de aer este corectat pentru temperatura şi presiunea reale conform legii gazelor ideale:
 273,15  TA  760 
ARTA  AR20    (9-7)
 273,15  Po 
unde: ARTA= debitul de aer la temperatura aerului ambientală şi presiunea reală, m3/min
TA= temperatura aerului ambientală, oC
Po= presiunea aerului pe amplasamentul staţiei, mm Hg
O viitoare corecţie pentru calcularea debitului de aer este recomandată pentru temperaturi de peste
20oC pentru a ţine cont de concentraţia de saturaţie a oxigenului mai scăzută la temperaturi mai ridicate şi
preluarea biologică mai ridicată a oxigenului în filtru. Pentru fiecare grad Celsius peste 20 oC debitul de aer
creşte cu 1%.
 T  20 
ART 20o C  ART 1   (9-8)
 100 
Pierderea de presiune prin mediul filtrant este legată de viteza superficială a aerului astfel:
 v2 
P  N p   (9-9)
 2g 
unde: P= pierderea totală de presiune, kPa
g= acceleraţia gravitaţională, 9,81 m/s2
v= viteza superficială, m/s
Np= coeficientul de rezistenţă însumat al filtrului
Coeficientul de rezistenţă însumat al filtrului este suma tuturor rezistenţelor locale legate de curgerea
aerului (pe traseul aerului). Pierderi de presiune se produc pe măsură ce aerul se mişcă prin intrări, subdrenaj,
mediul filtrant şi ieşiri.
Dow Chemical a dezvoltat o formulă pentru acest coeficient însumat astfel:
5
N p  10,33( D)e (1,36x10 )( L / A)
(9-10)
unde: Np= coeficentul de rezistenţă însumat al filtrului
D= înălţimea mediului filtrant, m
L= rata de încărcare cu lichid, kg/h
A= aria secţiunii transversale a filtrului biologic, m2
Deşi corelaţii similare nu au fost dezvoltate pentru alte medii filtrante, factori de corecţie
recomandaţi care pot folosiţi pentru obţinerea valorilor lui Np pentru alte medii filtrante bazat pe valorile
determinate folosind Ecuaţia 9-10 sunt date în Tabelul 9-4. Pentru estimarea pierderii totale, valoarea lui Np
calculată folosind Ecuaţia 9-10, este adesea multiplicată cu un factor variind între 1,3 la 1,5 pentru a include
pierderile la intrare, în subdrenaj şi alte pierderi minore.
Tabelul 9-4 Factorii de corecţie pentru pierderile calculate în mediile filtrante ale filtrelor biologice
neverticale bazate pe Ecuaţia 9-10.
Mediul filtrant Aria suprafeţei specifice m2/m3 Factorul de corecţie
Piatră 45 2,0
Plastic regulat străbătut vertical 100 1,3
Plastic regulat străbătut transversal 140 1,6
Plastic aşezat aleatoriu 100 1,6

582
 Decantoare secundare. Funcţia decantoarelor secundare care urmează după filtrele biologice este de
a produce un efluent clarificat. Ele diferă de decantoarele secundare ce urmează după bazinele de aerare cu
nămol activat prin faptul că decantoarele au un conţinut mult mai scăzut în solide şi nu este necesară
recircularea nămolului. Tot nămolul din decantoarele secundare de după filtrele biologice este trimis la
facilităţile de tratare a nămolului sau returnat în decantorul primar pentru a se sedimenta împreună cu
nămolul primar. Performanţa filtrelor cu picurare a suferit în trecut din cauza proiectărilor slabe a
decantorului. Folosirea decantoarelor puţin adânci pentru aplicaţiile cu filtre cu picurare, cu rate de încărcare
hidraulică relativ ridicate, a fost recomandată în versiunile anterioare ale Standardelor Celor 10 State
(GLUMRB 1997). Din nefericire, folosirea de decantoare puţin adânci obişnuit a dus la eficienţă scăzută de
decantare. Ratele de încărcare hidraulică recomandate în prezent în Standardele Celor 10 State sunt mai în
linie cu acelea folosite pentru decantoarele din procesul cu nămol activat. Recomandările privind proiectarea
decantoarelor secundare pentru bazinele de aerare (vezi Sect.8-7 în Cap.8) sunt valabile şi pentru aceste
decantoare, cu dimensiunea şi adâncimea corectă a puţului de alimentare, adâncimea crescută a apei la
periferie şi rate similare de încărcare hidraulică. Ratele de încărcare hidraulică recomandate ca o funcţie de
adâncimea apei la periferia decantorului sunt date în Fig.9-7. Cu proiectarea corespunzătoare a decantării,
filtrele biologice într-o treaptă pot atinge concentraţii mai mici de 20 mg/l în CBO şi MTS.
Figura 9-7 Ratele de supracurgere
recomandate pentru decantorul
filtrului cu picurare ca o funcţie de
adâncimea periferică a
decantorului. (Adaptat după WEF,
2000.)

Exemplul 9-1 Să se determine cerinţele vitezei curgerii aerului pe filtru şi căderea de presiune pentru
ventilaţia forţată. Să se determine cerinţele de aerului cu ventilaţia forţată şi căderea de presiune într-un filtru cu
picurare cu o umplutură de plastic traversată transversal, date fiind următoarele informaţii de proiectare şi exploatare.
Caracteristicele apei uzate:
1.Debitul apei uzate = 19.000 m3/zi
2.CBO al efluentului primar = 140 mg/l (g/m3)
3.Temperatura = 20oC
Ipotezele de proiectare:
1.Încărcarea CBO = 0,56 kg CBO/m3.zi
2.Factorul de vârf a încărcării organice = 1,4
3. Diametrul turnului = 22 m
4. Numărul de turnuri
5. Înălţimea umpluturii = 6,1 m
6. Factorul de corecţie a pierderii de sarcină pentru pierderile de intrare şi altele minore = 1,5
7. Factorul de corecţie a pierderii de sarcină pentru umplutura traversată transversal = 1,3 (vezi Tabelul 9-4)
8.Temperatura aerului = -7 la 28oC
9. Umiditatea =20 la 100%
Soluţie
1.Să se determine rata alimentării cu oxigenul cerut folosind Ec.(9-4).
Ro  (20kg / kg)[0,80e 9 LB  1,2e 0,17LB ]PF

583
 LB=0,56 kg CBO/m3.zi
PF=1,4
Ro  (20kg / kg)[0,80e 9(0,56)  1,2e 0,17(0,56) ](1,4) =30,69 kg O2/kg CBO aplicat
2.Să se determine rata debitului de aer din condiţiile date.
a.Folosind Ec.(9-6), de determină rata debitului de aer în condiţii standard.
( Ro )(Q)( S o )(3,58m 3 / kgO2 )
AR20=
(10 3 g / kg)(1440 min/ d )
(30,69kg / kg)(19.000m 3 / zi)(140 g / m 3 )(3,58m 3 / kgO2 )
 3
=203 m3/min
(10 g / kg)(1440 min/ zi)
b.Să se corecteze debitul aerului pentru temperatură şi presiune folosind Ec.(9-7)
 273,15  TA  760 
ARTA  AR20   
 273,15  Po 
 273,15  28  760 
AR28  (203m 3 / min)    =223,8 m3/min
 273,15  760 
c.Să se corecteze debitul de aer pentru saturaţia mai scăzută a oxigenului folosind Ec.(9-8).
 T  20 
ART 20o C  ART 1  
 100 
TA=28oC
 28  20 
AR  (223,8)1   =241,7 m3/min
 100 
3. Să se determine căderea de presiune la umplutura traversată transversal.
a.Se determină valoarea lui Np folosind Ec.(9-10). Valoarea lui Np va fi apoi folosită pentru a
determina căderea de presiune folosind Ec.(9-9).
5
N p  10,33( D)e (1,36x10 )( L / A)

Se rezolvă pentru L/A, kg/m2.h

Rata de aplicare hidraulică =q=Q/A
Q=(19.000 m3/zi)(1 zi/24 h)=792 m3/h
D 2  (22m) 2
Suprafaţa unui singur turn A  =380 m2
4 4
Q=792/380=2,08 m3/m2.h
L/A=(2,08 m3/m2.h)(103 l/m3)(1 kg/l)=2080 kg/m2.h
Înălţimea (grosimea, adâncimea) umpluturii =6,1 m
5
N p  10,33(6,1)e (1,36x10 )( 2080)
=64,8
Factorul de corecţie a pierderii de sarcină pentru umplutura traversată transversal = 1,3
Factorul de corecţie a pierderii de sarcină pentru pierderile de intrare şi altele minore = 1,5
Np=(1,5)(1,3)(64,8)=126,3
b.Se rezolvă pentri căderea de presiune folosind Ec.(9-9)
 v2 
P  N p  
 2g 
debitul _ de _ aer / turn
Viteza superficială v=
aria _ turnului
v=(241,7/2)/(380)=0,32 m/min=0,005 m/s
 v 2  * 126,3)(0,005m / s) 2
P  126,3   =0,00016 m
 2g  2(9,8m / s 2 )
Densitatea aerului la 28oC=1,175 kg/m3 (vezi Anexa B)
P=(0,00016 m)( 1,175 kg/m3)(9,8 m/s2)=0,0018 N/m2=0,0018 Pa=1,8 x 10-6 kPa
4. Se compară cu presiunea tirajului natural folosind Ec.(9-2) şi (9-3)
a.Se determină temperatura medie logaritmică folosind Ec.(9-3).
Temperatura apei= 20oC

584
 Temperatura aerului = 28oC
T2  T1 28  20
Tm   =23,8oC
ln(T2 / T1 ) ln( 28 / 20)
b.Se determină tirajul folosind Ec.(9-2).
1 1
Daer  353   Z
 Tc Th 
Tc=273,15+20=293,15 K
Tm=273,15+23,8=296,95 K
 1 1 
Daer  353  6,1 =0,094 mm
 293,15 296,95 
c.Se compară tirajul cu pierderea de sarcină estimată
Se converteşte mm de apă la presiunea exprimată în Pa.
Tirajul =(0,094 mm H2O)(9,797 Pa/mm H2O)=0,921 Pa
Astfel, tirajul (0,921 Pa)>pierderea de sarcină (0,0018 Pa)
Comentariu Este disponibil mai mult tiraj pentru aceste diferenţe de temperatură decât este necesar; dar pentru
perioadele cînd temperaturile apei şi aerului sunt apropiate, nu va fi suficient oxigen, care poate duce la formarea de
gaze rău mirositoare precum hidrogenul sulfurat. Notaţi că căderea de presiune pentru debitul de aer necesar este foarte
joasă şi sunt necesare puncte multiple de alimentare cu aer pentru a asigura o distribuţie uniformă a aerului.
Consideraţii de proiectare a procesului
Procesul cu filtre biologice apare simplu, constând dintr-un pat de material umplut prin care apa
uzată curge şi un decantor secundar. În realitate, un filtru biologic este un sistem foarte complex în termeni
de caracteristicile dezvoltării ataşate şi hidrodinamicii interne. Având în vedere aceste complexităţi,
proiectarea filtrelor biologice se bazează în principal pe relaţii empirice derivate din experienţe pe staţii pilot
şi la scară naturală. În această secţiune vor fi revăzute performanţa filtrelor biologice pentru îndepărtarea
CBO şi nitrificare, aspecte care afectează performanţa şi abordări de proiectare a procesului folosite obişnuit.
Caracteristicele efluentului. Istoric, filtrele biologice au fost considerate ca având avantaje majore
prin utilizarea unei mai puţine energii şi fiind mai uşor de exploatat decât bazinele de aerare cu nămol
activat, dar au dezavantajul unui potenţial mai mare de degajare de mirosuri şi o calitate mai scăzută a
efluentului. Unele din aceste scurtcircuite, totuşi, se datorează unei ventilaţii neadecvate, unei proiectări
defectuoase a decantorului, o protecţie neadecvată faţă de temperaturile reci şi a operaţiei de dozare. Cu o
proiectare corespunzătoare, filtrele biologice au fost folosite cu succes într-un număr de aplicaţii. Aplicaţiile
tipice, încărcările de calcul şi calitatea efluentului sunt sumarizate în tabelul 9-5.
Tabelul 9-5. Aplicaţiile filtrelor biologice, încărcările de calcul şi calitatea efluentului
Aplicaţia Încărcarea Calitatea
efluentului
Unitatea Domeniul Unitatea Domeniul
Epurarea secundară kg CBO/m3.da 0,3-1,0 CBO mg/l 15-30
MTS mg/l 15-30
Îndepărtarea combinată a CBO şi nitrificarea kg CBO/m3.d 0,1-0,3 CBO, mg/l <10
g TKN/m2.db 0,2-1,0 NH4-N, mg/l <3
Nitrificarea terţiară g NH4-N/m2.d 0,5-2,5 NH4-N, mg/l 0,5-3,0
Îndepărtarea parţială a CBO kg CBO/m3.d 1,5-4,0 % reducere CBO 40-70
a
Încărcare volumetrică
b
Încărcare bazată pe aria suprafeţei pachetului de mediu filtrant
Criteriile de încărcare. În procesele cu nămol activat, eficienţa biodegradării a fost arătată că estă
legate de SRT mediu a nămolului activ şi de raportul F/M. Pentru ambii parametri, solide sau biomasă, pot fi
luate probe şi raţional bine cuantificate. Totuşi, pentru filtrele biologice cuantificarea biomasei în sistem nu e
posibilă, şi numai recent s-au făcut progrese în controlul inventarului de solide într-un anumit grad prin
operaţia de dozare (Albertson, 1989). Membrana biologică nu este distribuită uniform în filtrul biologic
(Hinton şi Stensel, 1994), grosimea sa poate varia, concentraţia solidelor în biofilm poate varia între 40 la
100 g/l, şi lichidul nu poate curge uniform pe întreaga arie a suprafeţei mediului, ce este cunoscută ca
eficienţa de udare. Cu inabilitatea de cuantificare a proprietăţilor biologice şi hidrodinamice a sistemelor

585
filtrelor biologice la scară naturală, parametri generali ca încărcarea organică volumetrică, încărcarea unitară
de suprafaţă, şi ratele de aplicare hidraulică, au fost folosiţi în proiectarea şi parametri de operare în legătură
cu eficienţa tratamentului.
Figura 9-8 Exemplu de
performanţă a filtrului cu
picurare la 20oC. Efectul
încărcării CBO asupra eficienţei
de îndepărtare pentru filtru cu
mediu din plastic.

Pentru îndepărtarea CBO, încărcarea volumetrică în CBO a fost corelată bine cu performanţele de
tratare atât pentru îndepărtarea CBO şi nitrificare în proiectarea filtrelor biologice combinate pentru aceste
două sarcini. Modelul original de proiectare pentru filtrele cu picurare şi piatră a fost dezvoltat de Consiliul
Naţional al Cercetării (NRC) în primii ani 1940 la instalaţii militare (Mohlman ş.a., 1946). Formulele NRC
au fost bazate pe date de teren asupra eficienţei de îndepărtare a CBO şi ratei de încărcare organică. Modelul
de proiectare NRC a fost folosit chiar unde a fost o cantitate semnificativă de date împrăştiate. Bruce şi
Merkens (1970 şi 1973) au găsit că rata de încărcare cu organice a controlat performanţa filtrelor cu picurare
şi nu rata de aplicare hidraulică. Pentru sistemele de îndepărtare a CBO combinată cu nitrificarea, eficienţa
nitrificării a fost corelată cu încărcarea volumetrică cu CBO Stenquist şi Kelly, 1980; USEPA, 1975; şi
Daigger ş.a., 1993). Exemple asupra efectului încărcării CBO asupra îndepărtării CBO sunt ilustrate în Fig.9-
8.La încărcări volumetrice ale CBO, eficienţa de îndepărtare a CBO are un nivel maxim de platou de circa
90%. În operaţiunile în staţii reale va există o împrăştiere considerabilă în jurul curbei datorită variaţiei în
desprinderea solidelor, caracteristicele apei uzate (fracţiunea sCBO) şi eficienţei de decantare.
Figura 9-9 Efectul temperaturii
asupra ratelor nitrificării pentru
filtrele turn cu picurare. (Adaptat
după Parker ş.a., 1990.)

Pentru aplicaţii de nitrificare terţiară, este aplicat la filtrul biologic un CBO foarte puţin şi se
dezvoltă un biofilm subţire pe umplutură, care constă dintr-o proporţie ridicată de bacterii nitrificatoare.
Eficienţa de nitrificare este legată de aria suprafeţei umpluturii şi corelată cu rata încărcării specifice cu azot
în termeni de NH4-N îndepărtat/m2 arie suprafaţă umplutură.zi-1 (Duddles ş.a., 1974; Okey şi Albertson,
1989; Parker ş.a., 1990; USEPA, 1993; şi Anderson ş.a., 1994). Ratele de nitrificare de suprafaţă pentru
turnurile de nitrificare terţiară cu umpluturi de plastic sunt arătate în Fig.9-9, împreună cu efectul

586
temperaturii asupra ratelor de nitrificare. Ratele specifice de nitrificare pentru staţia Central Valley sunt mult
mai ridicate decât cele raportate anterior pentru filtrele cu picurare. Ratele mai ridicate au fost creditate de
folosirea curgerii transversale în loc de material de umplutură de plastic vertical şi proceduri mai bune de
control a biofilmului. Concentraţii mai ridicate de NH4-N au fost deasemenea prezente. Ratele mai scăzute
pentru staţia Zurich au fost atribuite unei eficienţe de udare mai slabe şi a unei acoperiri cu biofilm mai puţin
uniforme. Analiza încărcării filtrului cu picurare este ilustrată în Exemplul 9-2.
Exemplul 9-2 Încărcarea filtrului cu picurare Un filtru cu picurare cu o singură treaptă cu un diametru de
10 m conţine o umplutură de plastic convenţională traversată transversal pe o adâncime de 6,1 m. Pe filtru este aplicat
efluentul primar cu caracteristicele date mai jos. Care este încărcarea volumetrică CVO şi TKN? Care este încărcarea
specifică TKN? Care este eficienţa aproximativă de îndepărtare a CBO la 20 oC? Se poate aştepta realizarea nitrificării?
Caracteristicele efluentului primar de ape uzate
A U V
rticolul nitatea aloarea
D m 4
3
ebit /zi 000
C g 1
BO /m3 20
T g 8
SS /m3 0
T g 2
KN /m3 5
3
Notă: g/m =mg/l
Soluţie
1.Se determină volumul materialului umpluturii filtrului cu picurare.
Volumul V=(A)(D)
A=π(10 m)2/4=78,5 m2
V=(78,5 m2)(6,1 m)=479 m3
2.Se determină încărcarea CBO.
Rata de încărcare CBO = QSo/V
(4000m 3 / zi)(120 g / m 3 )(1kg / 103 g )
 3
=1,0 kg/m3.zi
479m
3.Se determină rata de încărcare TKN.
(4000m 3 / zi)(25 g / m 3 )(1kg / 103 g )
TKN  3
=0,21 kg/m3.zi
479m
4.Se estimează eficienţa aproximativă de îndepărtare a CBO.
Din Fig.9-8, la o încărcare de 1,0 kg CBO/m3.zi, eficienţa de îndepărtare a CBO este de circa 82%.
5.Poate fi aşteptată nitrificarea?
Nu. Bazat pe datele date în Tabelul 9-5, încărcarea CBO pentru ambele îndepărtarea CBO şi nitrificare este
prea ridicată (1,0 kg/m3.zi) chiar dacă încărcarea TKN este corespunzătoare. La încărcare mai ridicată a CBO, bacteriile
heterotrofe surclasează (supraîntrec) bacteriile nitrificatoare pentru locurile pe suprafeţele umpluturii şi astfel
controlează populaţia biomasei mâzgii.
6.Care este încărcarea specifică TKN?
Din Tabelul 9-2, aria specifică de suprafaţă a umpluturii este ≈ 90 m2/m3
Aria totală de suprafaţă=(90 m2/m3)(479 m3)=43.110 m2
Încărcarea specifică TKN=QNo/A=(4000 m3/zi)(25 g/m3)/(43.110 m2)=2,3 g N/m2.zi
Comentariu În sumar, este important de notat că vor fi observate variaţii largi în ratele de nitrificare depinzând de
condiţiile specifice locului.
Proiectarea pentru îndepărtarea CBO. Primele ecuaţii empirice de proiectare pentru îndepărtarea
CBO au fost dezvoltate pentru filtrele biologice cu piatră dintr-o analiză a performanţei filtrelor biologice a
34 de staţii la instalaţiii militare epurând ape uzate menajere (Mohlmann ş.a., 1946). Efectul încărcării
volumetrice CBO şi raportului de recirculare asupra performanţei tratării a fost considerat în aceste ecuaţii.
Ecuaţiile date mai jos trebuie să fie folosite doar ca o estimare a randamentului întrucât ele se bazează pe o
bază de date limitată şi valorile CBO la instalaţiile probate au fost relativ ridicate comparat cu cei mai mulţi
efluenţi primari de ape orăşeneşti. Îndepărtarea CBO include şi efectul decantorului secundar, astfel că dacă

587
ecuaţiile supraprezic randamentul epurării, conceptele decantoarelor secundare mai adânci şi îmbunătăţite
folosite azi pot ajuta la realizarea performanţelor de epurare aşteptate.
Pentru primul etaj sau pentru un filtru cu piatră cu un singur etaj, ecuaţia NRC este
100
E1  (9-11)
W1
1  0,4432
VF
unde E1=eficienţa de îndepărtare a CBO pentru un filtru cu un singur etaj la 20oC, incluzând recircularea, %
W1= încărcarea în CBO a filtrului, kg/zi
V= volumul umpluturii filtrului, m3
F= factorul de recirculare
Factorul de recirculare se calculează cu ecuaţia (9-12)
1 R
F (9-12)
(1  0,1R) 2
unde R= raportul de recirculare egal
F= factorul de recirculare
Factorul de recirculare reprezintă numărul mediu de treceri ale materiei organice din influent prin
filtru. Factorul R/10 ia în calcul faptul că beneficiile recirculării scad pe măsură ce numărul de treceri creşte.
Rapoartele de recirculare folosite în general variază de la 0 la 2,0. Pentru un sistem de filtre biologice cu
două etaje (vezi Fig.9-2b) eficienţa de îndepărtare a CBO pentru al doilea etaj e dată de următoarrea ecuaţie:
100
E2  (9-13)
0,4432 W2
1
1  E1 VF
unde E2= eficienţa de îndepărtare a CBO pentru al doilea etaj al filtrului la 20oC, %
E1= fracţia de îndepărtare a CBO în primul etaj al filtrului
W2= încărcarea de CBO aplicată celui de al doilea etaj al filtrului, kg/zi
Efectul temperaturii apei uzate asupra eficienţei de îndepărtare a CBO este calculat cum urmează:
ET  E20 (1,035) T 20 (9-14)
unde ET= eficienţa de îndepărtare a CBO la temperatura T în oC, %
E20= eficienţa de îndepărtare a CBO la 20 oC, %
Exemplul 9-3 Dimensionarea unui filtru cu picurare folosind ecuaţiile NRC O apă uzată orăşenească
având un CBO de 250 g/m3 trebuie să fie tratată de către un filtru cu picurare cu două trepte. Calitatea dorită a
efluentului este 25 g/m3 de CBO. Dacă ambele adâncimi ale filtrelor trebuie să fie de 1,83 m şi raportul de recirculare
este 2:1, să se găsească diametrele cerute ale filtrelor. Se presupune că se aplică următoarele ipoteze de proiectare.
(Notă: g/m3=mg/l)
Ipoteze de proiectare:
1.Debit = 7570 m3/zi
2.Temperatura apei uzate = 20oC
3.Îndepărtarea CBO în sedimentarea primară = 35%
4.E1=E2
Soluţie
1.Se calculează E1 şi E2

 200  25g / m 3 
Eficienţa globală = 

100 =87,5%
 
200 g / m 3  
E1 + E2(1- E1) =0,875
E1=E2=0,646
2.Se calculează factorul de recirculare folosind Ec.(9-12).

588
 1 R 1 2
F  =2,08
(1  0,1R) 2
1,22
3.Se calculează încărcarea CBO pentru primul filtru.
CBO al efluentului primar = (1,0-0,35)(250 g/m3) = 163 g/m3
W1=(163 g/m3)(7570 m3/zi)(1 kg/103 g)=1234 kg CBO/zi
4.Se calculează volumul primului etaj folosind Ec.(9-11)
100
E1 
W1
1  0,4432
VF
100
64,6 
1234
1  0,4432
V (2,08)
V=388 m3
5.Se calculează diametrul primului filtru.
A=V/D=(388 m3)/(1,83 m)=212 m2
D=16,4 m
6. Se calculează încărcarea CBO pentru al doilea filtru.
CBO al efluentului primar = (1,0-0,35)(250 g/m3) = 163 g/m3
W2=(1-E1)W1=(1-0,646)(1234 kg CBO/zi)=437 kg CBO/zi
7. Se calculează volumul celui de al doilea etaj folosind Ec.(9-13)
100
E2 
0,4432 W2
1
1  E1 VF
100
64,6 
0,4432 437
1
1  0,646 V (2,08)
V=1096 m3
8.Se calculează diametrul primului filtru.
A=V/D=(1096 m3)/(1,83 m)=599 m2
D=27,6 m
9. Se calculează încărcarea CBO pentru fiecare filtru.
a.Filtrul treapta întâia
Încărcarea CBO = (1234 kg CBO/zi)/(388 m3)=3,18 kg/m3.zi
b.Filtrul treapta doua
Încărcarea CBO = (437 kg CBO/zi)/(1096 m3)=0,40 kg/m3.zi
10.Se calculează încărcarea hidraulică pe fiecare filtru-
a.Filtrul treapta întâia
(1  2)(7570m 3 zi)
Încărcarea hidraulică = =0,0744 m3/m2.min
(1440 min/ zi)(212m 2 )
b.Filtrul treapta doua
(1  2)(7570m 3 zi)
Încărcarea hidraulică = =0,0263 m3/m2.min
(1440 min/ zi)(599m 2 )
Comentariu Pentru a se potrivi mecanismelor standard de distribuitor rotativ, diametrele celor două filtre trebuie
să fie rotunjite la cel mai aproape multiplu de 1,5 m. Pentru a reduce costurile construcţiei, cele două filtre cu picurare
sunt adesea făcute de aceeaşi mărime. Când sunt folosite două filtre de diametru egal, eficienţele de îndepărtare nu vor
fi egale. În multe cazuri, rata de încărcare hidraulică va fi limitată de standardele de stat.
Formulări pentru medii filtrante din pachete de plastic. În ecuaţiile generale dezvoltate pentru
filtrele biologice cu medii filtrante din plastic, îndepărtarea CBO a fost legată de rata de încărcare hidraulică.
Formulările se bazează pe lucrările timpurii ale lui Velz (1948), care a observat că rămânerea CBO cu
adâncimea într-un filtru biologic poate fi modelată ca o relaţie de ordinul întâi, şi Howland (1958) şi Schulze
(1960), care au descris timpii de reţinere hidraulici. Howland (1958) a propus ca timpul de contact a

589
lichidului cu pelicula biologică este proporţional cu adâncimea filtrului şi invers proporţional cu rata de
încărcare hidraulică precum urmează:
CD
t (9-15)
qn
Q
q (9-16)
A
unde t= timpul de contact cu lichidul, min
C= constantă pentru tipul de mediu folosit
D= adâncimea mediului filtrant, m
q= rata de încărcare hidraulică, l/m2.min
n= constantă hidraulică pentru materialul filtrant utilizat, fără dimensiuni
Q= debitul influent, l/min
A= secţiunea transversală a filtrului, m2.
Conform cu Ecuaţia (9-15), pe măsură ce debitul influent în filtrul biologic creşte, timpul de reţinere
nu descreşte în proporţie directă cu debitul, din cauză că grosimea peliculei lichide creşte.
Prin considerarea schimbării concentraţiei CBO în filtru cu timpul pe adâncime ca o ecuaţie de
ordinul întâi, următoarea ecuaţie este derivată:
ds
 kS (9-17)
dt
unde k= o constantă a ratei determinată experimental
S= concentraţia de CBO la timpul t
şi folosind Ecuaţia (9-15) pentru determinarea timpului în filtru, Schulze a derivat următoarea ecuaţie:
Se
 e  kD / Q
n
(9-18)
So
unde Se= concentraţia CBO a efluentului filtrului decantat, mg/l (g/m3)
So= concentraţia în CBO a influentului, mg/l (g/m3)
k = o constantă a ratei determinată experimental
D = adâncimea mediului filtrant, m
Q = rata de încărcare hidraulică, m3/m2.d
n = constantă caracteristică pentru materialul filtrant utilizat
Valorile lui k şi n determinate de Schulze la 20oC au fost de 0,69/d şi 0,67.
Germain a aplicat ecuaţia lui Schulze în 1966 la filtrele biologice cu mediu din plastic (WEF, 2000)
cum urmează:
Se
 e  kD / q
n
(9-19)
So
unde Se= concentraţia CBO a efluentului filtrului decantat, mg/l (g/m3)
So= concentraţia în CBO a influentului, mg/l(g/m3)
k = tratabilitatea apei uzate şi coeficient de împachetare, (l/s)0,5/m2 (bazat pe n=0,5)
D = adâncimea mediului filtrant, m
q = rata de încărcare hidraulică a efluentului primar, exculzând recircularea, l/m2.s
n = constantă caracteristică pentru materialul filtrant utilizat
Valoarea pentru n este normal presupusă de a fi 0,5 şi au fost folosite date de la staţii pilot sau staţii
la scară naturală ale concentraţiilor de CBO influente şi efluente pentru rezolvarea lui k. Valori pentru k au
fost dezvoltate pentru mai mult de 140 de staţii pilot studiate de Dow Chemical Company cu medii verticale
din plastic cu o arie de suprafaţă specifică de circa 90 m2/m3. Teste similare au fost făcute pentru o varietate
de medii filtrante din plastic. Cele mai multe din aceste teste au fost făcute cu adâncimi ale mediului filtrant
între 6,1 la 6,7 m.
Trebuie de notat că proiectarea decantării secundare şi metodele şi ciclurile de dozare pot afecta
rezultatele staţiilor pilot folosite în calcularea unei valori pentru k (Daigger şi Harrison, 1987). În sumar,

590
valoarea pentru k este afectată de mulţi factori, incluzând caracteristicele apelor uzate, proiectarea filtrului şi
decantorului, şi condiţiile de exploatare.
Corecţia obişnuit acceptată pentru temperatură pentru k este următoarea:
kT  k 20 (1,035) T 20 (9-20)
Alte formulări au fost propuse (WEF, 2000) pentru a descrie performanţele filtrelor biologice cu
mediu filtrant din plastic, incluzând modele de către Eckenfelder (1963) şi Eckenfelder şi Barnhart (1963).
Una din ecuaţiile modificate bazate pe ecuaţia lui Velz modificată, cum e dată mai jos, include un factor
pentru aria de suprafaţă specifică a mediului şi debitul recirculat.
So
Se  (9-21)
 k A D T  20 
( R  1) exp  20 s n 
R
 q( R  1) 
unde Se= concentraţia CBO a efluentului filtrului decantat, mg/l(g/m3)
So= concentraţia în CBO a influentului, mg/l(g/m3)
R = raportul de recirculare, debitul recirculat împărţit la debitul influent
k20= constanta de tratabilitate a filtrului la 20oC, (l/s)0,5/m
As = aria suprafeţei specifice a mediului curat, m2/m3
D = adâncimea mediului filtrant, m
θ = coeficientul de corecţie pentru temperatură, 1,035
n = constantă caracteristică pentru materialul filtrant utilizat
Din cauză că îndepărtarea CBO este determinată ca o funcţie de rata de încărcare hidraulică,
aplicarea Ecuaţiei (9-19) fără acordarea atenţiei asupra efectului fundamental al încărcării organice poate
duce la proiectări eronate. De exemplu, pentru a atinge aceeaşi eficienţă de îndepărtare a CBO, Ecuaţia (9-
19) va prezice o cerinţă de volum de mediu filtrant mai mică prin creşterea adâncimii mediului mai mare
decât 6,1 m. Totuşi, pe măsură ce volumul este redus, încărcarea organică creşte şi astfel eficienţa
tratamentului trebuie să scadă. Prin asumarea că eficienţa de îndepărtare a CBO este egală la aceleaşi
încărcări organice, valoarea lui k trebuie să fie ajustată pentru adâncime şi concentraţia de CBO în influent.
Valoarea k este normalizată pentru o adâncime specifică şi concentraţie în CBO a influentului, cum urmează
(WEF, 2000):
0.5 0.5
D   S1 
k 2  k1  1    (9-22)
 D2   S2 
unde k2= valoarea normalizată pentru o adâncime a mediului specifică amplasamentului şi o concentraţie
de CBO a influentului
k1= valoarea k la adâncimea de 6,1 m şi CBO influent de 150 mg/l (g/m3)
S1= 150 g CBO/m3
S2= concentraţia de CBO influentă specifică situaţiei, (gCBO/m3)
D1= 6,1, adâncimea mediului filtrant tip, m
D2= adâncimea mediului filtrant specifică situaţiei, m.
Valorile normalizate pentru k1 la 20oC, determinate pentru studiile pe staţii pilot de către Dow
Chemical Company, sunt cuprinse în Tabelul 9-6. Valorile k1 raportate în Tabelul 9-6 pot fi folosite, ca o
aproximare brută a diferenţelor de tratabilitate pentru diferite ape uzate. Apele uzate care vor avea cele mai
scăzute eficienţe de tratare sunt cele de la rafinării, fabrici de hârtie Kraft şi fabrici de textile.
Tabelul 9-6 Constantele tipice de tratabilitate k1 pentru staţii cu mediu filtrant din plastic pentru diferite ape
uzate
Tipul de ape uzate Constanta de tratabilitate k1 (l/s)0,5/m2
Ape uzate menajere 0,210
Ape uzate de la conserve de fructe 0,181
Ape uzate de la fabricile de hartie Kraft 0,108
Ape uzate de la fabricile de conserve de carne 0,216
Ape uzate de la fabricile farmaceutice 0,221
Ape uzate de la fabricile de la prelucrarea cartofilor 0,351

591
 Ape uzate de la rafinării 0,059
Ape uzate de la procesarea zahărului 0,165
Ape uzate de la procesarea laptelui 0,170
Ape uzate de la filaturi 0,107
Datele sunt pentru temperatura apei de 20oC.
Recircularea. Rata minimă de aplicare hidraulică recomandată de Dow Chemical este 0,5 l/m2.s
pentru a asigura o eficienţă maximă.
Pentru filtrele puţin adânci recircularea este necesară pentru menţinerea ratei de udare. Rate de
aplicare hidraulice mai mari au un efect redus asupra eficienţei. Deasupra ratei minime de aplicare
hidraulică, recircularea are mici beneficii (Germain, 1966). Pentru filtre cu rate de aplicare hidraulică scăzute
şi încărcări organice ridicate, recircularea poate îmbunătăţi eficienţa de epurare.
Producţia de solide. Producţia de solide din procesele cu filtre biologice va depinde de
caracteristicele apelor uzate şi încărcările filtrelor biologice. La rate de încărcare organice scăzute, o cantitate
mai mare de CBO particulat va fi degradată, biomasa va avea un SRT mai mare, şi se va produce mai puţină
biomasă.
Limitările transferului de masă. Una din problemele proiectării filtrelor biologice este aceea la
care încărcare organică performanţele filtrului vor deveni limitate de transferul de oxigen. Când aceste
condiţii se petrec, eficienţa tratamentului la încărcări organice mai ridicate este limitată şi mirosurile pot să
se producă datorită activităţii anaerobe în biofilm. Bazat pe o evaluare a datelor din literatură, pentru
concentraţii ale CBO în efluent în domeniul 400 la 500 mg/l, transferul oxigenului poate deveni limitat. Alte
date au raportat că disponibilitatea oxigenului controlează ratele de îndepărtare a substratului organic la
încărcări de CBO solubil biodegradabil de peste 3,3 kg/m3.
Exemplul 9-4 Proiectarea unui filtru cu picurare cu umplutură de plastic Date următoarele debite de
proiectare şi caracteristici a apei uzate efluent primar, să se determine următorii parametri de proiectare pentru
proiectarea unui filtru cu picurare presupunând două turnuri cu înălţimea de 6,1 m, umplutură de plastic traversată
transversal cu o arie de suprafaţă specifică de 90 m2/m3, o valoare a coeficientului de împachetare n de 0,5 şi un sistem
de distribuţie cu două braţe. Rata minimă cerută de udare = 0,5 l/m2.s. Se presupune un decantor secundar cu adâncimea
de 4,2 m.
Ipoteze de proiectare

Articolul Unitatea Efluentul primar Efluentul ţintă

3
Debit m /zi 15.140
CBO g/m3 125 20
TSS g/m3 65 20
o
Temp.minimă C 14
3
Notă: g/m =mg/l

Folosind informaţia de mai sus, să se determine:

1.Diametrul filtrului turn cu picurare, m
2.Volumul umpluturii cerute, m3
3.Rata de recirculare cerută, dacă e cazul
4.Rata totală de pompare, m3/h
5.Rata de spălare şi dozare normală, mm/trecere
6.Viteza distribuitorului de spălare şi dozare normală, min/revoluţie
7.Diametrul decantorului, m (se presupune că raportul debitului de vârf la cel mediu este 1,5).
Soluţie
1. Să se determine k20 pentru condiţiile de proiectare folosind Ec.(9-22).
0.5 0.5
D   S1 
k 2  k1  1   
 D2   S2 
a. Se rezolvă pentru k2.
Din Tabelul 9-6, k1=0,210 (l/s)0,5/m2
Adâncimea filtrului cu picurare = 6,1 m

592
 0.5 0.5
 6,1   (150 g / m 3 ) 
 0,210   3 
 =0,230 (l/s)0,5/m2
 6,1   (125 g / m ) 
b. Se corectează pentru efectul temperaturii folosind Ec.(9-20).
i. kT  k 20 (1,035) T 20
1420
ii. k14  0,230(1,035) =0,187
2. Să se determine rata de aplicare hidraulică şi aria, volumul şi diametrul filtrului.
a. Folosind Ec.(9-19), se determină rata de aplicare hidraulică.
Se
 e  kD / q
n

So

q  kD / ln( S o / S e )n

1

q  0,187(6,1) / ln(125 / 20)0,5

1

q=0,3875 l/m2.s
b. Să se determine aria turnului.
Q=15.140 m3/zi=175,2 l/s
Aria filtrului =Q/q=(175,2 l/s)(0,3875 l/m2.s)=452,2 m2
c. Să se determine volumul umpluturii.
Volumul umpluturii=(452,2 m2)(6,1 m)=2758 m3
d. Să se determine diametrul turnului.
Aria/turn=452,2 m2/2=226,1 m2
Diametrul =17 m pentru fiecare din cele două filtre
3. Să se determine rata de recirculare şi raportul de recirculare.
a. Să se determine rata de recirculare.
Rata minimă de udare == 0,5 l/m2.s
q+qr=0,5 l/m2.s
qr=0,5-0,39=0,11 l/m2.s
b. Să se determine raportul de recirculare
R=qr/q=0,11/0,39=0,28
4. Să se determine rata de pompare.
q+qr=0,5 l/m2.s
Rata totală de pompare =(0,5 l/m2.s)(452,2 m2)=226 l/s=814 m3/h
5. Să se determine rata de spălare şi dozare normală folosind datele date în Tabelul 9-3.
a. Să se determine încărcarea CBO.
Încărcarea CBO =QSo/V
(15.140m 3 / zi)(125mg / l )(1kg / 103 g )
 =0,69 kg/m3.zi
2758m 3
b. Să se determine rata de dozare.
Din Tabelul 9-3, ratele estimate de spălare şi dozare normală sunt:
i.Doza de spălare = 300 mm/trecere
ii.Doza de operare = 50 mm/trecere
6.Să se determine viteza distribuitorului folosind Ec.(9-1).
a.Pentru spălare:
(1  R)(q)(10 3 mm / m)
n
( A)( DR)(60 min/ h)
A=2
(15.140m 3 / zi)
q 2
=1,4 m3/m2.h
(452,2m )(24h / zi)
R=0,28
(1  0,28)(1,4)(1000)
n =0,0498 rev/min (cam 20 minute/revoluţie)
(2)(300)(60)
b.Pentru exploatare normală:
(1  0,28)(1,4)(1000)
n =0,30 rev/min (cam 3,33 minute/revoluţie)
(2)(50)(60)

593
 Notă: din cauza cerinţelor pentru viteză diferită pentru exploatarea la spălare şi normală, trebuie să fie
folosită o acţionare a distribuitorului cu capacitatea de viteză variabilă.
7. Se determină diametrul decantorului.
Adâncimea decantorului =4,2 m
Din Fig.9-7, rata de încărcare hidraulică recomandată pentru debitele de vârf şi medii sunt 1,1 şi respectiv 2,4
m/h. Din cauză că raportul debitelor de vârf la mediu este 1,5, rata de încărcare hidraulică medie controlează
proiectarea.
Debitul =(15.140 m3/zi)(24 h/zi)=630,8 m3/h
Aria decantorului =(630,8 m3/h)/(1,1 m/h) =573,5 m2
Se folosesc două decantoare.
Aria pentru fiecare = 573,5 m2/2=286,7 m2
Diametrul fiecăruia=14,1 m
8.Sumarul proiectării
Parametrul Unitatea Valoarea
Numărul de filtre număr 2
Diametrul m 17
Adâncimea m 6,1
Volumul total al umpluturii m3 2758
Încărcarea CBO kg/m3.zi 0,69
Rata de aplicare hidraulică l/m2.s 0,39
Rata totală de pompare m3/h 814
Raportul de recirculare adimensional 0,28
Braţele distribuitorului număr 2
Viteza normală a distribuitorului min/rev 3,33
Viteza de spălare a distribuitorului min/rev 20
Decantoare număr 2
Adâncimea decantoarelor m 4,2
Diametrul decantoarelor m 14,1
Proiectarea pentru nitrificare
Două tipuri de abordări de proiectare au fost folosite pentru realizarea nitrificării biologice în filtrele
cu picurare, fie într-un sistem combinat împreună cu îndepărtarea CBO sau într-o aplicaţie terţiară urmând
tratamentului secundar şi clarificării pentru îndepărtarea CBO. Procesul de tratament secundar poate fi un
proces cu dezvoltare în suspensie sau cu film fixat. Abordările empirice de proiectare bazate pe rezultatele
staţiei pilot sau la scară naturală sunt din nou folosite pentru a ghida proiectările nitrificării în vederea
dificultăţii prezicerii ariei reale de acoperire a biofilmului, eficienţa udării şi grosimea şi densitatea
biofilmului.
Impactele majore asupra performanţelor de nitrificare sunt concentraţia de CBO în influent şi
concentraţiile de oxigen dizolvat din lichidul din filtrele biologice. Pe măsură ce raportul CBO/TKN în apele
uzate influente creşte, o mai mare parte din suprafaţa mediului filtrant a filtrelor biologice este acoperită de
bacteriile heterotrofice şi rata de nitrificare aparentă bazată pe volumul total al filtrului biologic scade.
Un număr de investigaţii au arătat că CBO, dacă se găseşte în concentraţii suficient de înalte, inhibă
nitrificarea. Studiile lui Harremoes (1982) au arătat că nitrificarea (1) se poate produce la o rată maximă la
concentraţii ale CBO solubil sub 5 mg/l, (2) a fost inhibată proporţional la concentraţii ale CBO solubil peste
5 mg/l, şi (3) a fost neînsemnată, proporţional cu concentraţiile CBO solubil de 30 mg/l şi mai mari. Într-un
studiu cu in proiect experimental flat plat, Hunag şi Hopson (1974) au demostrat o inhibiţie constantă a
vitezelor de nitrificare produse pe măsură ce sCBO a crescut de la 1,0 la 8,0 mg/l. Figueroa şi Siverstein
(1991) au găsit că ratele de nitrificare în procese cu film fix au fost inhibate la concentraţii CBO deasupra lui
10 mg/l, care observaţii sunt în agrement cu observaţiile altora (Parker şi Richards, 1986).
Bazele de proiectare pentru îndepărtarea CBO şi nitrificarea combinate. Eficienţa nitrificării a
fost corelată cu încărcarea volumetrică în CBO pentru filtrele biologice cu piatră. Pentru o eficienţă de
nitrificare de peste 90%, este necesară o încărcare de CBO mai mică de 0,08 kg CBO/m3.zi. La o încărcare
de circa 0,22 kg CBO/m3.zi, ne putem aştepta la o nitrificare de circa 50%. Trebuie de observat că ratele
crescute de recirculare îmbunătăţesc performanţele de nitrificare.
În loc de valorile încărcării volumetrice ale CBO, eficienţa nitrificării a fost legată de încărcarea în
CBO bazată pe aria suprafeţei mediului filtrant. În compararea performanţelor de nitrificare pentru mediile
filtrante din piatră şi plastic, Parker şi Richards (1986) au găsit că eficienţa de nitrificare a fost similară

594
pentru rate de încărcare superficiale în CBO (g CBO/m2.zi). O rată de încărcare superficială scăzută de 2,4 g
CBO/m2.zi este necesară pentru o îndepărtare în proporţie de peste 90% pentru NH4-N.
Daigger ş.a.(1994) a găsit că oxidarea CBO şi NH4-N în filtrele biologice cu mediu filtrant din
plastic poate fi caracterizată de o rată de oxidare volumetrică definită cum urmează:

VOR 
S o  4,6( NOx )Q (9-23)
(V )(10 3 g / kg)
unde VOR= rata de oxidare volumetrică, kg/m3.zi
So=concentraţia CBO a influentului, g/m3
NOx=cantitatea de azot-amoniu oxidată, g/m3
V=volumul mediului filtrant, m3.
Folosind Ecuaţia (9-23), rata de oxidare volumetrică pentru trei staţii cu filtre biologice cu nitrificare
a fost determinat şi valorile procentuale de 90% au variat de la 0,75 la 1,0 kg/m3.zi
Cantitatea de nitrificare poate fi atunci estimată prin folosirea valorii VOR şi concentraţia CBO a
influentului.
Folosind datele din patru studii diferite, Okey şi Albertson (WEF, 2000) au găsit o relaţie liniară
între rata specifică de nitrificare (g/m2.zi) şi raportul influent CBO/TKN pentru sisteme combinate.
Domeniul rezultatelor şi relaţia sunt ilustrate în Figura 9-10. Datele incluse în această corelare au
fost pentru temperaturi de exploatare variind de la 9 la 20oC. Următoarea ecuaţie, reprezentată în Figura 9-
11, de 25% sub media observaţiilor raportate în Figura 9-10 pentru a permite o proiectare care să asigure rate
de nitrificare consistente cu cele mai multe date.
0 , 44
 CBO 
Rn  0,82  (9-24)
 TKN 
unde Rn= rata de nitrificare, g N/m2.zi
CBO
raportul CBO influent pe TKN influent, g/g
TKN
Figura 9-10 Efectul raportului
CBO/TKN al apei uzate
influente asupra ratei de
nitrificare în filtrele cu picurare
cu umpluturi de plastic folosite
pentru ambele îndepărtarea CBO
şi nitrificare. [Adaptat după
Okey şi Albertson, WEF (2000)]

Autorii au concluzionat că concentraţia de OD are un efect mai mare asupra ratelor de nitrificare
decât temperatura. Efectul concentraţiei OD este suportat prin consideraţii fundamentale a transferului de
masă în care acesta poate fi arătat că o concentraţie OD volumetrică în lichid de 2,8 mg/l este cerută pentru
nitrificarea fără limitarea difuziei la o concentraţie a lichidului în NH4-N de 1,0 mg/l.
Exemplul 9-5 Îndepărtarea combinată a CBO cu nitrificarea într-un filtru cu picurare cu umplutură de plastic
Să se determine volumul umpluturii de plastic cerute pentru îndepărtare a 90% TKN într-un filtru cu picurare cu o
adâncime de 6,1 m pentru caracteristicele apei uzate date. Cum se compară volumul calculat cu prezicerea ratei de
oxidare volumetrice? Se presupune că aria specifică de suprafaţă a materialului umpluturii de plastic este 100 m2/m3.
Deasemenea, să se determine rata de aplicare hidraulică.
Caracteristicele apei uzate

595
 Parametrul Unitatea Valoarea
Debit l/s 100
CBO g/m3 160
TKN g/m3 25
TSS g/m3 70
Notă: g/m3=mg/l
Soluţie
1. Să se determine rata specifică de îndepărtare a TKN folosind Ec.(9-24).
0 , 44
 CBO 
Rn  0,82 
 TKN 
CBO/TKN=160/25=6,4
Rn  0,826,4
0, 44
=0,36 g/m2.zi
2. Să se determine îndepărtarea TKN.
Q=100 l/s=8640 m3/zi
Îndepărtarea TKN=0,90(8640 m3/zi)(25 g/m3)=194.400 g/zi
3. Să se determine aria de suprafaţă cerută a umpluturii.
(194.400 g / zi) 194.400 g / zi)
As   =540.000 m2
Rn (0,36 g / m 2 .zi)
4. Să se determine volumul umpluturii de plastic.
Vol=(540.000 m2)/(100 m2/m3)=5400 m3
5. Să se determine rata de aplicare hidraulică.
Aria filtrului=volum/adâncime=5400 m3/6,1 m=885 m2
Rata de aplicare hidraulică q
q=Q/A=(100 l/s)/(885 m2)=0,11 l/m2.s
Pentru a îndeplini rata minimă de aplicare hidraulică dată anterior de 0,5 l/m2.s, va fi cerută recircularea.
6. Să se determine încărcarea CBO bazat pe volum şi aria de suprafaţă.
a.Încărcarea bazată pe volum
(8640m 3 zi)(160 g / m 3 )(1kg / 103 g )
Încărcarea CBO= =0,26 kg/m3.zi
5400m 3
b.Încărcarea bazată pe arie
Încărcarea CBO=(0,26 kg/m3.zi)[1/(100 m2/m3)](103g/kg)=2,6 g/m2.zi
7. Să se determine rata de oxidare volumetrică folosind Ec.(9-23).

VOR 
S o  4,6( NOx )Q
(V )(10 3 g / kg)
So=160 g/m3
NOx=0,90(25)=22,5 g/m3

VOR 
(160 g / m )  4,6(22,5h / m )(8640m
3 3 3
/ zi)
=0,42 kg/m3.zi
3 3
(5400m )(10 g / kg)
Comentariu Valoarea calculată pentru încărcarea CBO, bazată pe aria de suprafaţă a materialului umpluturii de
plastic se află în domeniul indicat de Parker şi Richards (1986). Valoarea calculată pentru rata de oxidare volumetrică
este cu puţin mai joasă decât rata de oxidare volumetrică indicată de Daigger ş.a.(1994).
Nitrificarea terţiară. Există un număr de facilităţi unde filtrele biologice cu umplutură din plastic
sunt folosite după treapta secundară de epurare pentru nitrificare. Concentraţia CBO influentă este relativ
joasă de 10 mg/l şi în unele cazuri mai puţin de 5 mg/l. Performanţa de nitrificare a filtrelor biologice va
depinde de rata de încărcare cu amoniu, disponibilitatea oxigenului, temperatură şi configuraţia umpluturii.
Concentraţiile NH4-N a efluentului va varia cu operarea de vară şi de iarnă şi poate varia de la 1,0 mg/l la
temperaturi ridicate şi de la 1,0 la 4 mg/l la temperaturi scăzute. ratele de aplicare hidraulică pot varia de la
0,40 la 1,0 l/m2.s. Performaţa procesului a fost descrisă a depinde de rata de nitrificare de suprafaţă a
umpluturii. Ratele de dinitrificare de suprafaţă, cum sunt date în Fig.9-9, variază de la 1,0 la 3,0 g/m2.zi cu
circa 20 la 50 procente mai scăzută la viteza observată când temperatura scade de la 20 la 10 oC. Ratele de
nitrificare mai ridicate, raportate în Fig.9-9 pentru Central Valley, reprezintă rezultatele obţinute la rate de
încărcare hidraulică mai ridicate, cu concentraţii NH4-N în efluent de peste 5 mg/l. Alţi investigatori au

596
observat efecte minime ale temperaturii pentru nitrificarea terţiară şi au atribuit schimbarea minimă a ratei
observate mai mult efectului concentraţiilor oxigenului dizolvat şi hidraulicii.
În general este acceptat faptul că în porţiunea superioară a filtrului biologic rata de nitrificare este
limitată de disponibilitatea oxigenului şi difuziei acestuia prin biofilm. Pentru depăşirea limitării datorită
oxigenului, în general este utilizată insuflarea forţată a aerului pentru asigurarea disponibilităţii maxime a
oxigenului. Ratele hidraulice mai ridicate care furnizează o eficienţă de udare mai bună a suprafeţei
biofilmului în general produc performanţe mai bune. Întrucât colmatarea este mai scăzută ca rezultat cu
excepţia melcilor (vezi secţiunea următoare) este preferat un material de umplutură cu densitate medie (aria
specifică de suprafaţă de circa 100 m2/m3) pentru a furniza mai multă arie ca o funcţie procentuală a
volumului filtrului.
Într-o fracţiune mare a turnului de nitrificare, concentraţia NH4-N este destul de ridicată aşa că rata
de nitrificare este limitată de oxigen şi astfel de ordinul întâi cu referire la azot. Mai departe în josul
umluturii pe măsură ce concentraţia NH4-N scade, rata de nitrificare este limitată de concentraţia NH4-N şi
astfel scade. Declinul în rata de nitrificare este în continuare afectat de o dezvoltare mai scăzută a bacteriilor
nitrificatoare datorită cantităţii scăzute de NH4-N disponibil. Folosirea filtrelor cu picurare de nitrificare în
serie cu modificări operaţionale a fost arătată că compensează această limitare (Boller şi Gujer, 1986).
Ordinea operării turnurilor este inversată la fiecare câteva zile astfel că poate să fie dezvoltată o populaţie
mai ridicată de bacterii nitrificatoare şi să fie disponibilă când concentraţia NH4-N este scăzută. Anderson
ş.a. (1994) a arătat o îmbunătăţire de 20% în eficienţa de nitrificare cu această metodă.
Abordarea general acceptată de proiectare de determinare a volumului de umplutură cerut şi ratelor
de aplicare hidraulică pentru filtrele cu picurare de nitrificare se bazează pe o ecuaţie empirică care poate fi
folosită pentru a descrie fluxului îndepărtării de suprafaţă a NH4-N (WEF, 2000).
 N  rZ
rn ( Z , T )  rn,max  e (9-25)
 n
K  N 
unde rn(Z,T)= rata îndepărtării de suprafaţă a NH4-N la adâncimea y şi temperatura T, g/m2.zi
rn.max= rata maximă a îndepărtării de suprafaţă a NH4-N la temperatura T(oC), g/m2.zi
N= concentraţia NH4-N în volumul de lichid, mg/l
Kn= constanta vitezei pe jumătate, mg/l
r= constantă empirică descriind descreşterea în rate ca o funcţie de adâncime
Z= adâncimea în turn, m
Declinul în rata de nitrificare cu adâncimea, luat în calcul prin termenul rZ, poate fi datorat (1) unei
descreşteri în dezvoltarea biofilmului de nitrificare unde concentraţia NH4-N este mai scăzută, (2) activităţii
organismelor prădătoare, şi (3) unei schimbări în eficienţa de udare. Valoarea pentru rn.max este presupusă a fi
controlată de caracteristicele de transfer a oxigenului a turnului şi biofilmului. Valoarea lui rn.max a fost
determinată prin observarea ratelor de nitrificare de ordinul zero în operaţiunile filtrelor cu picurare terţiare
unde N este semnificativ mai mare decât Kn. O valoare acceptată pentru Kn este 1,5 mg/l (Grady ş.a., 1999).
Nu este recomandată o corecţie de temperatură între 10 şi 25oC. Sub 10oC este recomandată următorul
coeficient de corecţie pentru temperatură (WEF, 2000).

rn,max(T )  rn,max(10) 1,045

T 10
(9-26)

Valorile specifice pentru rn.max, Kn, şi r vor fi specifice locului şi pot fi obţinute prin studii pe staţii
pilot sau posibil o analiză a staţiilor la scară naturală cu caracteristice similare a apelor uzate.
Tabelul 9-7 Rate maxime raportate ale nitrificării de suprafaţă specifice pentru filtre cu picurare de
nitrificare terţiare
Locaţia Umpluturaa Domeniul valorilor Referinţa
rn.max, g N/m2.zi
Central Valley, UT XF 138 2,1-2,9 Parker, 1990
Malmö, Suedia XF 138 1,6-2,8 Parker, 1995
Littleton/Englewood, CO XF 138 1,2-2,3 Parker, 1997
Midland, MI VF 89 1,1-1,8 WEF, 2000
Lima, OH VF 89 1,2-1,8 WEF, 2000
Zurich, Elveţia VF 92 1,6 WEF, 2000
Zurich, Eleveţia XF 223 1,2 WEF, 2000

597
 a
XF=curgerea transversală, VF =vertical, 89, 92, 138, 223 m2/m3
Fără date specifice, trebuie să fie folosite valori de proiectare conservatoare. Ratele de nitrificare de
ordinul zero [rn.max(T)] vor varia larg cum e arătat în Tabelul 9-7. Umplutura de plastic traversată transversal
pare să producă rate mai ridicate de nitrificare. Ratele mai ridicate de nitrificare se pot datora unei mai bune
distribuţii a curgerii şi udării mai mari a umpluturii pentru a dezvolta o arie de suprafaţă mai ridicată a
biofilmului. Totuşi, materialul de umplutură traversat transversal cu densitate mai ridicată nu apare să o facă
aşa bine.
Procedura de proiectare pentru determinarea volumului de umplutură cerut pentru turnurile de
nitrificare cer o procedură de proiectare în trepte folosind ratele de nitrificare de ordinul zero şi ordinul întâi
bazat pe Ec.(9-25). În procedura propusă, efectul adâncimii este ignorat din cauza unei lipse a datelor, şi, în
loc, cantitatea de amoniu oxidat este calculată la adâncimi incrementale. Întâi, este calculată rata de odinul
zero [rn.max(T)] este folosită pentru a calcula volumul de umplutură cerut pentru a reduce concentraţia de NH4-
N la o valoare care este destul de ridicată pentru a aproxima rata de odinul zero. Tipic este folosită o
concentraţie de NH4-N de 5 la 7 mg/l. Sub o valoare a concentraţiei de NH4-N de 5 la 7 mg/l, volumul de
umplutură cerut poate fi calculat în incremente de descreştere a concentraţiei de NH4-N, pentru a determina
rata de îndepărtare de suprafaţă pentru fiecare increment şi cerinţele corespunzătoare a volumului de
umplutură.
Exemplul 9-6. Proiectarea filtrelor cu picurare de nitrificare terţiare Un filtru de nitrificare cu două trepte trebuie
să trateze un debit de 6000 m3/zi după tratamentul secundar. Concentraţia de NH4-N în influent este 25 g/m3 şi este
dorită o concentraţie de NH4-N de 1 mg/l în efluent. Din studii pe staţie pilot valoarea rn.max este 1,5 g/m2.zi, la o
temperatură de 15oC. Va fi folosit un material de umplutură de plastic traversat transversal de densitate medie cu o arie
specifică de suprafaţă de 138 m2/m3, întrucât există puţin CBO sau TSS în apa uzată influentă ca să pună probleme de
înfundare. Se foloseşte o rată de aplicare hidraulică de 1,0 l/m2.s pentru a asigura o udare bună a umpluturii. Se
presupune r=0 şi că concentraţia de NH4-N în efluent din porţiunea ratei de nitrificare de ordinul zero este 6 g/m3.
(Notaţi g/m3=mg/l). Pentru scopul acestui exemplu, sinteza a fost neglijată, fapt care reprezintă o abordare
conservatoare.
Soluţie
1. Se determină volumul de material de umplutură la o rată de nitrificare de ordinul zero pentru a reduce
concentraţia de NH4-N de la 25 la 6,0 g/m3. Fiindcă nu este folosită recircularea, concentraţia de NH4-N la partea
superioară a turnului este 25 g/m3.
rn.max=1,5 g/m2.zi
NH4-N îndepărtat la ordinul zero =[(25-6 g/m3)](6000 m3/zi)=114.000 g/zi
Aria de suprafaţă a umpluturii= (114.000 g/zi)/(1,5 g/m2.zi)=76.000 m2
Volumul de material de umplutură=(76.000 m2)/(138 m2/m3)=551 m3
2. Se rezolvă pentru ratele de ordinul întâi în incremente a concentraţiei de 1 g/m 3.
Calculele cerute pentru incrementul concentraţiei de la 6→5 g/m3 sunt ilustrate mai jos.
NH4-N mediu=5,5 g/m3
Se determină rata îndepărtării de suprafaţă folosind Ec.(9-25).
 N 
rn  rn,max  
 Kn  N 
 5,5 
rn  (1,5 g / m3 .zi)  =1,18 g/m2.zi
 1,5  5,5 
NH4-N îndepărtat = (1,0 g/m3)(6000 m3/zi)=6000 g/zi
Aria de suprafaţă cerută a umpluturii = (6000 g/zi)/(1,18 g/m2.zi)=5085 m2
Volumul =(5085 m2)/(138 m2/m3)=36,8 m3
3. Calculele pentru alte incremente sunt prezentate pe scurt în următorul tabel.
Incrementul NH4-N, NH4-N mediu, rn, NH4-N îndepărtat, Volum,
g/m3 g/m3 g/m2.zi g/m3 m3
25-6 15,5 1,50 114.000 551
6-5 5,5 1,18 6.000 37
5-4 4,5 1,13 6.000 38
4-3 3,5 1,05 6.000 41
3-2 2,5 0,94 6.000 46
2-1 1,5 0,75 6.000 58
Total 771

598
 4. Se determină aria secţiunii transversale a filtrului cu picurare.
Aria=debit/rata de aplicare hidraulică
Aria=(6000 m3/zi)(1 zi/86.400 s)(103 l/m3)/(1,0 l/m2.s)=69 m2
4(69m 2 )
Diametrul = =9,4 m

5. Se determină adâncimea umpluturii filtrului cu picurare.
Volumul =(A)(adâncime)
Adâncimea=771 m3/69 m2=11 m
Adâncimea pe filtrul cu picurare în serie
Adâncimea/turn=11 m/2=5,5 m.
Problema prădătorilor. O problemă însemnată a filtrelor de nitrificare este dezvoltarea unei populaţii
de melci, care pot răzui biofilmul pentru a reduce populaţia de bacterii nitrificatoare şi performanţei de
nitrificare. Suplimentar, melcii pot cauza probleme cu înfundarea canalelor şi pompelor, acumularea în
digestoare, şi cauzarea uzurii echipamentului. Poate fi prevăzută un bazin în amontele camerei de colectare a
efluentului a decantoarelor secundare pentru uşurarea îndepărtării melcilor din efluent. Metodele propuse
pentru controlul melcilor sunt periodica inundare a filtrului biologic, reducerea vitezei distribuitorului pentru
creearea vitezelor de spălare mai ridicate, dozarea de pH mai ridicat, clorinarea, dozarea unei ape saline, şi
dozarea cu sulfat de cupru la 0,4 g/l (WEF, 2000). Inundarea periodică nu apare să controleze melcii dar
elimină muştele de filtru. Au fost pretinse unele succese pentru tratarea cu viteză redusă a distribuitorului şi
pH ridicat. O spălare alcalină inversă pentru controlul populaţiei de melci şi creşterea ratelor de nitrificare a
fost demonstrată cu succes la staţia de tratare a apelor uzate din Littleton/Englewood, CO (Parker ş.a., 1997).
Filtrele biologice turn de nitrificare au fost inundate cu trei ocazii separate, din octombrie în noembrie 1993,
după ce eficienţa de nitrificare a scăzut datorită dezvoltării prădătorilor. Pentru prima spălare inversă, pH-ul
a fost 10, dar un pH de 9,0 a fost folosit pentru ultimele două spălări inverse pentru minimalizarea pierderii
activităţii de nitrificare. După o spălare inversă la pH ridicat, eficienţa de nitrificare s-a îmbunătăţit şi
menţinut pe termen lung.
9-3 FILTRE BIOLOGICE ROTATIVE
Filtrele biologice rotative (RBC) au fost instalate pentru prima oară în Germania în anii 1960 şi au
fost introduse mai târziu în SUA. Un filtru biologic rotativ constă dintr-o serie de discuri circulare strânse
împreună de PE sau PVC care sunt submerse parţial în apa uzată şi se învârtesc prin ea. Cilindrul de discuri
circulare este înstalat pe un ax orizontal şi poate ajunge la 3,5 m în diametru şi 7,5 m în lungime. Aria de
suprafaţă a discurilor pentru o unitate standard ajunge la 9.300 m2 şi sunt disponibile unităţi cu densităţi mai
mari. Unitatea RBC este submersată parţial (circa 40%) într-un bazin conţinând apa uzată, şi discurile se
rotesc lent cu circa 1,0 la 1,6 rotaţii pe minut. Pentru rotirea unităţilor sunt folosite obişnuit motoare
mecanice, dar au fost instalate deasemenea şi unităţi rotite cu ajutorul aerului insuflat. În unităţile acţionate
cu ajutorul aerului, la periferia discurilor sunt fixate şiruri de cupe şi aerarea difuzată este folosită pentru
direcţionarea aerului în cupe ca să producă rotirea. Pe măsură ce discurile RBC se rotesc şi ies din apa uzată,
este realizată aerarea prin expunerea lor la atmosferă. Apa se scurge de pe discuri şi se produce şi o
desprindere oarecare a solidelor de pe ele. Similar unui filtru biologic, sistemele RBC cer pretratarea prin
decantare primară sau ciuruirea fină şi decantarea secundară pentru separarea lichid/solid.
Un concept de RBC submers a fost deasemenea introdus în primii ani ai deceniului 1980 dar a avut
aplicaţii limitate. Submersibilitatea este de 70 la 90% şi sunt folosite unităţi acţionate cu aer pentru
furnizarea oxigenului şi rotaţiei. Avantajele pretinse pentru unităţile submerse sunt încărcările reduse pe ax şi
lagăre, controlul îmbunătăţit al biomasei prin agitarea cu aer, capacitatea de a folosi pachete de discuri mai
mari şi uşurinţa de modernizare a bazinelor existente de aerare. Totuşi, din cauza nivelelor comparativ reduse
de oxigen dizolvat în lichid, activitatea de degradare biologică a unităţilor submerse poate fi limitată de către
oxigen. Pentru prevenirea dezvoltării algelor, protejarea discurilor din plastic de efectul expunerii la radiaţia
ultravioletă şi prevenirea pierderii excesive de căldură în anotimpul rece, unităţile RBC sunt acoperite.
Istoria instalării de RBC a fost tulburată de conceptele mecanice inadecvate şi lipsa unei înţelegeri
depline a procesului biologic. S-a produs defectarea structurală a axelor, discurilor şi sistemelor de suport a
discurilor. Dezvoltarea unei biomembrane excesive şi problemele de desprindere a acesteia au dus
deasemenea la defectări mecanice ale axelor, lagărelor şi discurilor. Multe din aceste probleme au fost legate
de o lipsă de prudenţă în conceperea şi aspectelor de trecere de la scara pilot la scara naturală a unităţilor.
Multe din problemele asociate cu instalările timpurii au fost rezolvate şi sunt exploatate cu succes numeroase
instalaţii RBC.

599
 Consideraţii de proiectare a procesului
Există multe similarităţi dintre consideraţiile de concepere a RBC şi acelea descrise pentru filtrele
biologice. Ambele sisteme dezvoltă o arie de suprafaţă mare de biomembrană şi se bazează pe transferul de
oxigen şi substrat din volumul de lichid în biofilm. Complexitatea în caracteristicele fizice şi chimice cere ca
proiectul procesului RBC să se bazeze pe informaţii fundamentale din instalări la scară pilot sau la scară
naturală. Ca şi la filtrele biologice, încărcarea organică afectează eficienţa de îndepărtare a CBO şi încărcarea

Figura 9-11 Unităţi tipice RBC: (a) RBC convenţional cu acţionare mecanică şi opţional introducere de aer,
(b) RBC convenţional în reactor închis, (c) RBC de tip submersat echipat cu cupe de captură a aerului (aerul
este folosit atât pentru rotire şi pentru aerarea biodiscurilor), şi (d) RBC tipic submersat echipat cu cupe de
captură a aerului. (După Envirex Inc.)
cu azot după ce este atinsă o concentraţie minimă de CBO afectează eficienţa de nitrificare. În contrast cu
filtrele biologice unde curgerea apei uzate aproximează un regim de curgere hidraulic piston, unităţile RBC
sunt rotite într-un bazin conţinând apa uzată, astfel că sunt necesare şicane de separare pentru dezvoltarea de
beneficii ale conceptului reactorului biologic în trepte. Conceperea unui sistem RBC trebuie să includă
următoarele consideraţii: (1) etajarea unităţilor RBC; (2) criterii de încărcare, (3) caracteristicele efluentului,
şi (4) proiectarea decantorului secundar. Informaţiile tipice de proiectare pentru RBC sunt prezentate în
Tabelul 9-8.
Tabelul 9-8 Informaţii obişnuite de proiectare pentru filtrele biologice rotative
Parametrul UM Nivelul de tratarea
Îndepărtarea Îndepărtarea CBO Nitrificarea
CBO şi nitrificarea separată
Încărcarea hidraulică m3/m2.d 0,08-0,16 0,03-0,08 0,04-0,10
Încărcarea organică gsCBO/m2.d 4-10 2,5-8 0,5-1,0
gCBO/m2.d 8-20 5-16 1-2
Îmcărcarea organică maximă a gsCBO/m2.d 12-15 12-15
treptei I gCBO/m2.d 24-30 24-30
Încărcarea NH3 g N/m2.d 0,75-1,5
Timpul hidraulic de reţinere h 0,7-1,5 1,5-4 1,2-3
CBO efluent mg/l 15-30 7-15 7-15

600
NH4-N efluent mg/l <2 1-2
a
Temperatura apei uzate peste 13oC
Etajarea unităţilor RBC. Etajarea este compartimentarea discurilor RBC sub forma de serii de
celule independente. Bazat pe fundamentele transferului de masă şi cinetica biologică, ratele specifice mai
ridicate de îndepărtare a substratului se vor produce în biofimele RBC la concentraţii de substrat în volumul
de lichid mai ridicate. Din cauză că concentraţiile mai scăzute de substrat în efluent şi ratele specifice mai
ridicate de îndepărtare a substratului sunt în general scopul final al tratamentului, cerinţele de arie redusă a
discurilor pot fi realizate doar prin folosirea de unităţi etajate de RBC.
Aplicarea procesului RBC obişnuit constă dintr-un număr de unităţi funcţionând în serie. Numărul
de etaje depinde de scopurile epurării, cu 2 la 4 etaje pentru îndepărtarea CBO şi 6 şi mai multe etaje pentru
nitrificare. Etajele pot fi realizate prin folosirea de şicane într-un bazin singur sau prin folosirea de bazine
separate legate în serie. Etajarea promovează o varietate de condiţii unde pot prospera diferite organisme în
diferite grade de la etaj la etaj. Gradul de dezvoltare în oricare etaj depinde în principal de concentraţia
organicelor solubile în volumul de lichid a etajului. Pe măsură ce apa uzată trece prin sistem, fiecare etaj
următor primeşte un influent cu concentraţie mai scăzută de organice decât etajul anterior. Aranjamente
obişnuite de RBC etajate sunt ilustrate în Figura 9-12.

(c)

601
Figura 9-12 Aranjament tipic în trepte a RBC: (a) curgerea paralelă cu arborele, (b) curgerea perpendiculară
pe arbore, (c) vedere a RBC cu curgerea perpendiculară pe arbore, (d) curgerea cu alimentarea în trepte, şi
(e) curgerea alimentată în piramidă paralel cu arborele.
Pentru staţii mici, axele acţionate ale RBC sunt orientate paralel cu direcţia curgerii cu pachetele de
discuri separate prin şicane (vezi Figura 9-12a). În instalaţiile mai mari, axele sunt montate perpendicular pe
curgere cu mai multe etaje în serie pentru formarea unei linii tehnologice (vezi Figura 9-12b). Pentru
mânuirea încărcării unităţilor iniţiale, alimentarea în trepte (vezi Figura 9-12d) sau un sistem conic (vezi
Figura 9-12e) pot fi folosite. Două sau mai multe linii de curgere paralele trebuie instalate astfel ca unităţile
să poate fi izolate pentru revizii sau reparaţii. Construcţia bazinelor poate fi din beton armat sau oţel, cu
oţelul preferat pentru staţiile mici. Sistemele de tratare implicând RBC au fost folosite pentru îndepărtarea
CBO, pretratarea apelor uzate industriale, îndepărtarea combinată a CBO şi nitrificare, nitrificare terţiară şi
denitrificarea. Principalele avantaje ale procesului RBC sunt simplicitatea exploatării şi costurile de energie
relativ scăzute.
Istoria criteriilor de încărcare a RBC. Bazat pe experienţă, performanţa unui sistem RBC este
legată de rata de încărcare specifică a suprafeţei cu CBO total şi solubil pentru îndepărtarea CBO şi NH 4-N
pentru nitrificare. Pentru tratamentul de succes, ratele de încărcare trebuie să fie în concordanţă cu
capabilităţile de transfer de oxigen a sistemului. Problemele performanţei slabe, mirosurilor şi desprinderii
biofilmului s-au produs acolo unde cererea de oxigen datorită încărcării CBO a depăşit capabilitatea de
transfer a oxigenului. O caracteristică a acestei probleme este dezvoltarea a Beggiatoa, o bacterie de oxidare
a sulfurilor reduse, pe partea exterioară a biofilmului, care previne desprinderea. Se poate dezvolta o
membrană biologică groasă care să creeze o sarcină suficientă să producă stresul rezistenţei discurilor de
plastic şi a axului.
În condiţii de supraîncărcare, se dezvoltă condiţii anaerobe adânc în filmul ataşat. Sulfatul este redus
la H2S, care difuzează în stratul exterior al biofilmului, unde este disponibil oxigenul. Beggiatoa, o bacterie
filamentoasă, care este capabil să oxideze H2S şi alţi compuşi reduşi ai sulfului, formează un biofilm albicios
tenace care nu se desprinde în condiţiile normale de agitare din rotaţia RBC. În proiectarea unităţilor RBC,
este important de a alege o încărcare CBO suficient de scăzută pentru unităţile iniţiale în proiectarea etajelor
pentru a preveni supraîncărcarea. Problemele de mirosuri sunt cele mai frecvente cauzate de încărcarea
organică excesivă, în particular în primul etaj.
Din cauză că CBO solubil este folosit mai rapid în primul etaj al unui sistem RBC, cei mai mulţi
producători de echipament RBC specifică o încărcare CBO solubil specifică în domeniul a 12 la 20 g
sCBO/m2.zi pentru etajul întâi. Presupunând un procent de 50% a fracţiei de CBO solubil, încărcările de
CBO total variază între 24 la 40 g sCBO/m2.zi. Pentru unele proiecte care implică ape uzate cu concentraţii
mai ridicate, criteriile de încărcare pot fi îndeplinite prin împărţirea debitului la unităţi multiple de RBC în
primul etaj sau folosind abordarea alimentării în trepte cum se arată în Figura 9-12d.
Pentru nitrificare, abordarea de concepere pentru sistemele RBC poate fi foarte similară a aceea
arătată pentru filtrele biologice pentru nitrificarea terţiară după ce concentraţia de sCBO este redusă în
unităţile RBC ce precedă nitrificarea. Trebuie să fie îndeplinită o concentraţie sCBO de mai puţin 15 mg/l
înainte de a se putea dezvolta o populaţie semnificativă de nitrificatori pe discurile RBC (Pano şi
Middlebrooks, 1983). Rata de îndepărtare de suprafaţă maximă a azotului a fost observată de a fi de 1,5 g
N/m2.zi (USEPA, 1985), care este foarte similară cu valorile observate la filtrele biologice.

602
 Caracteristicele efluentului
Sistemele de tratare cu RBC pot fi proiectate pentru furnizarea nivelelor secundar sau avansat de
epurare. Caracteristicele CBO a efluentului pentru tratamentul secundar este comparabil cu procesele bine
exploatate cu nămol activat. Unde este cerut un efluent nitrificat, RBC pot fi folosite pentru furnizarea
tratării combinate pentru CBO şi azotul amoniacal, sau să furnizeze nitrificarea separată a efluentului
secundar. Domeniile tipice ale caracteristicelor efluentului sunt indicate în Tabelul 9-8. O modificare a
procesului RBC în care axul de suport al discurilor este total submers a fost folosită pentru denitrificarea
apelor uzate (vezi Secţiunea 9-7).
Facilităţile fizice pentru procesul RBC
Elementele principale ale unei unităţi RBC şi importanţa lor în proces sunt descrise în această
secţiune. Furnizorii de echipament RBC diferă în conceperea discurilor lor, axelor şi suportul pachelelor, şi
concepţiile de configurare. Principalele elemente ale unui proiect de sistem RBC sunt axul, materialele şi
configuraţia discurilor, sistemul de acţionare, închiderile şi bazinel de sedimentare.
Axele. Axele RBC sunt folosite pentru sprijinirea şi rotirea discurilor de plastic. Lungimea maximă a
axului este în prezent limitată la 8,23 m, cu circa 7,62 m ocupată de discuri. Lungimi mai scurte de axe
variind de la 1,52 la 7,62 m sunt deasemenea disponibile. Formele axelor include patrat, rotund şi octogonal,
depinzând de producător. Axele de oţel sunt protejate contra coroziunii şi grosimile variază de la 13 la 30
mm. Detalii structurale şi durata de viaţă anticipată a axului discurilor sunt considerente importante de
proiectare.
Materialele discurilor. PE HD gofrat este materialul folosit cel mai obişnuit de producătorii de
discuri RBC, ce sunt disponibile n diferite configuraţii sau modele de gofrare. Gofrările cresc aria de
suprafaţă disponibilă şi îmbunătăţesc stabilitatea structurală. Tipurile de discuri RBC, clasificate bazat pe
aria totală a discurilor pe ax, sunt obişnuit numite cu densitate scăzută (sau standard), cu densitate medie şi
cu densitate ridicată. Discurile cu densitatea standard, au spaţiul dintre discuri mai mari şi sunt folosite
normal la etajele de început ale liniei tehnologice RBC. Ansamblurile de discuri cu densitatea medie şi
ridicată sunt folosite obişnuit în etajele mijlocii şi finale ale unui sistem RBC unde se produc biofilme mai
subţiri.
Sistemele de acţionare. Cele mai multe unităţi RBC sunt rotite prin unităţi de acţionare mecanică
directă ataşate direct la axul central. Motoarele sunt obişnuit de 3,7 sau 5,6 kW pe ax. Sunt disponibile
deasemenea unităţi acţionate cu aer. Ansamblurile acţionate cu aer constau din cupe disc din plastic ataşate la
perimetrul discurilor, un cap de aer localizat sub discuri şi un compresor de aer. Debitul de aer necesar
pentru atingerea vitezelor rotaţionale de calcul sunt de circa 5,3 m3/min pentru un ax cu densitate standard şi
de 7,6 m3/min pentru un ax cu densitatea ridicată. Eliberarea aerului în cupe creează o forţă portantă care
cauzează rotirea axului. Ambele sisteme s-au dovedit a fi sigure mecanic. Articole de variere a vitezei pot fi
furnizate pentru regularea vitezei de rotaţie a discurilor.
Containerizarea. Conţinerea sistemelor RBC a fost optimizată dela 0,0049 m3/m2 de arie de disc,
rezultând la un volum de etaj de 45 m3 pe un ax cu o arie de disc de 9300 m2. Bazat pe acest volum, este
furnizat un timp de retenţie de 1,44 ore pentru o încărcare hidraulică de 0,08 m3/m2.zi. O adâncimea tipică a
apei pe laterală este 1,5 m pentru a se încadra în submersarea de 40% a discurilor.
Închiderile. Obişnuit sunt folosite acoperiri din poliester armat cu fibră de sticlă pentru fiecare ax. În
unele cazuri, unităţile trebuie adăpostite într-o clădire pentru protecţia contra vremii reci, îmbunătăţirii
accesului, sau din motive estetice. RBC sunt închise pentru (1) protejarea discurilor de plastic contra
deteriorării datorată luminii ultraviolete, (2) protejării procesului contra temperaturilor scăzute, (3) protejarea
discurilor şi echipamentului de distrugeri, şi (4) controlul acumulărilor de alge în proces.
Decantoarele secundare. Bazinele de sedimentare pentru RBC sunt similare cu acelea pentru
sedimentarea efluentului filtrelor biologice în care tot nămolul din bazinul de sedimentare este îndepărtat la
facilităţile de procesare a nămolului. Ratele de proiectare obişnuite ale debitului pentru bazinele de
sedimentare folosite cu RBC sunt similare cu acelea descrise pentru filtrele biologice cu umplutura de plastic
descrise în Secţiunea 9-2.
Proiectarea procesului RBC
Abordări empirice de proiectare au fost dezvoltate pentru sisteme RBC bazate pe date de la staţii
pilot şi în mărime naturală şi care consideră ca factori fundamentali ca aria de suprafaţă a discului şi

603
încărcările specifice în termeni de g/m2 arie de disc şi zi. Abordările pentru proiectarea sistemelor RBC
etajate pentru îndepărtarea CBO şi nitrificarea sunt prezentate în această secţiune.
Îndepărtarea CBO. Modelele de calcul pentru îndepărtarea CBO în sisteme RBC sunt revizuite în
WEF (2000). Într-o comparaţie a concepţiilor, modelele în general au dus la încărcări mai scăzute în CBO
decât acelea determinate de literatura producătorilor şi, au fost, în unele cazuri, similare unor îndepărtări
CBO sub 90%. Din aceste modele, modelul de ordin doi dezvoltat de Opatken (USEPA 1985) este ales
pentru estimarea cerinţelor ariei suprafeţei RBC, ca un model dezvoltat din datele de la nouă staţii la scară
naturală şi include concepţii cu reactoare în serie (etajate).
Modelul de ordin doi a fost convertit în unităţi SI de Grady ş.a. (1999), şi termenii au fost convertiţi
să ia în calcul aria de suprafaţă a discurilor. Modelul poate fi folosit pentru estimarea concentraţiilor de CBO
solubil în fiecare etaj.
 1  1  (4)(0.00974)( As / Q) S n 1
S1= (9-27)
(2)(0.00974)( As / Q)
unde Sn= concentraţia de CBO solubil în etajul n, mg/l
As= aria de suprafaţă a discului în etajul n, m2
Q= debitul, m3/zi
Fiindcă Ecuaţia (9-27) se aplică doar la concentraţii de CBO solubil, se presupune că efluentul
decantorului secundar are un raport sCBO/CBO de 0,50 pentru calculul concentraţiei CBO efluent. Similar,
fără date asupra concentraţiilor sCBO pentru efluentul primar alimentat într-un sistem RBC, poate fi
presupus un raport sCBO/CBO de 0,5 la 0,75. Fiindcă calculul se bazează pe sCBO, rata de încărcare cu
organice a unităţii primului etaj RBC trebuie să fie egală sau mai mică de 12 la 15 g sCBO/m2.zi pentru
determinarea ariei de disc a primului etaj şi concentraţia sCBO efluentă din Ecuaţia (9-27). Procedura de
calcul folosită pentru dimensionarea unui sistem RBC pentru îndepărtarea CBO este prezentată pe scurt în
Tabelul 9-9 şi ilustrat în Exemplul 9-7.
Tabelul 9-9. Procedura de calcul pentru proiectarea unui proces cu filtru biologic rotativ (RBC)
Articolul Descrierea
1 Determinarea concentraţiei sCBO influentă şi efluentă şi a debitelor de apă uzată
2 Determinarea ariei discurilor RBC pentru primul etaj bazat pe o încărcare maximă sCBO de 12 la 15 g
sCBO/m2.zi
3 Determinarea numărului de axe RBC folosind o densitate standard de disc de 9300 m2/ax
4 Alegerea numărului de linii pentru proiectare, debit pe linie, număr de etaje şi aria discurilor/ax pe fiecare
etaj. Pentru etajele încărcate mai puţin, poate fi folosită o densitate mai ridicată a discurilor
5 Bazat pe ipotezele de calcul făcute în pasul 4, se calculează concentraţia sCBO în fiecare etaj. Se determină
dacă va fi obţinută concentraţia sCBO cerută efluentului. Dacă nu, se modifică numărul de etaje, numărul
de axe pe etaj, şi/sau aria discurilor pe etaj. Dacă sunt îndeplinite concentraţiile sCBO pentru efluent, se
evaluează alternativele pentru optimizarea mai departe a proiectului. De notat că procedura se pretează
singură la calcularea în foi de calcul.
6 Se realizează dimensionarea decantorului secundar.
Exemplul 9-7. Proiectarea unui RBC etajat pentru îndepărtarea CBO
Date fiind următoarele condiţii de proiectare se va dezvolta un proiect de proces pentru un sistem RBC etajat
Parametrul Unitatea Efluentul primar Efluentul ţintă
3
Debit m /zi 4000
CBO g/m3 140 20
sCBO g/m3 90 10
MTS g/m3 70 20
Soluţia
1.Se determină numărul de axe RBC pentru primul etaj
Se presupune încărcarea primului etaj cu sCBO=15 g/m2.zi
Încărcarea sCBO=(90 g/m3)4000 m3/zi=360.000 g/zi
Aria de disc necesară=(360.000 g/zi)/(15 g/m2.zi)=24.000 m2
Se folosesc unităţi de 9300 m2/ax
Numărul de axe= 24.000 m2/(9.300 m2/ax)=2,6 buc

604
 Se folosesc 3 axe pentru primul etaj la 9300 m2/ax
2.Se alege numărul de linii şi numărul de etaje
Se presupune 3 linii cu trei etaje/linie

Debitul pe linie=(4000 m2/zi)/3 linii=1.333,3 m3/zi.linie

Figura
3. Se calculează concentraţia sCBO pe fiecare etaj folosind aria axului şi debitul pentru fiecare linie.
a.Etajul 1
 1  1  (4)(0.00974)( As / Q) S o
S1=
(2)(0.00974)( As / Q)
So=90 g/m3
As/Q=9300 m2/(1333,3 m3/zi)=6,97 zi/m
 1  1  24,6
S1= =29,8 g/m3
0,136
b.Se repetă calcularea similar cu (a) de mai sus. Rezolvând pentru S 2 şi S3, produce
S2=14,8 g/m3
S3=9,1 g/m3
Din cauză că ţelul este 10 g/m3 pentru S, proiectul propus este satisfăcător.
4.Se determină încărcările organică şi hidraulică
a.Încărcarea organică a primului etaj
(4000m 3 / zi)(90 gsCBO / m 3 )
Lorg  2
=12,9 g sCBO/m2.zi
(3)(9300m )
b.Încărcarea organică globală
(4000m 3 / zi)(14 gCBO / m 3 )
Lorg  2
=6,7 g CBO/m2.zi
(3etaje )(3axe / etaj )(9300m / ax)
c.Încărcarea hidraulică
(4000m 3 / zi)
HLR  =0,05 m3/m2.zi
(3etaje )(3axe / etaj )(9300m 2 / ax)
5.Sumar
Parametrul Unitatea de măsură Valoare
Număr de linii Număr 3
Debitul pe linie m3/zi 1333,3
Număr de etaje număr 3
Aria totală de disc pe etaj m2 9300
Încărcarea sCBO a primului etaj g CBO/m2.zi 12,9
Numărul total de axe număr 3
Încărcarea organică globală g CBO/m2.zi 6,7
Încărcarea hidraulică/ax m3/m2.zi 0,05
Comentariu: La concentraţii sCBO mai scăzute în etajele 2 şi 3 este probabilă ceva nitrificare.
Nitrificarea. Sistemele de tratare implicând unităţi RBC pot fi folosite pentru dezvoltarea de
biofilme nitrificatoare pentru nitrificarea efluentului secundar sau la încărcări sCBO scăzute unde nitrificarea
se poate produce în sistemele de îndepărtare CBO. Pentru nitrificarea terţiară poate fi urmată aceeaşi
procedură folosită la proiectarea filtrelor biologice (Secţ. 9-2). Este recomandată o valoare rn,max de 1,5 g
N/m2.zi bazat pe rezultatele testelor pe teren (USEPA 1984). Pentru îndepărtarea CBO şi nitrificarea
combinate, nitrificarea poate fi prevenită sau inhibată de suplimentarea sCBO în unitatea RBC. Bacteriile

605
nitrificatoare pot concura pentru spaţiul pe discurile RBC odată ce concentraţia sCBO a fost redusă la 10
până la 15 mg/l. Concentraţia sCBO rămasă în bazinul RBC poate fi legată de încărcarea sCBO. Pano şi
Middlebrooks (1983) au furnizat o relaţie pentru a arăta efectul încărcării sCBO asupra vitezelor de
nitrificare:
Frn =1,00-0,1 sCBO (9-28)

unde Frn = fracţia din rata de nitrificare posibilă fără efectul sCBO
sCBO= încărcarea de CO solubil, g/m2.zi
La o rată de încărcare sCBO de 10 g sCBO/m2.zi, rata de nitrificare este prognosticată a fi zero.
9-4 PROCESE DE TRATAMENT AEROBE COMBINATE
Au fost dezvoltate mai multe combinaţii de procese de tratament care cuplează filtrele cu picurare cu
procesul cu nămol activat. Procesele biologice combinate sunt cunoscute ca procese duale sau sisteme
cuplate giltre cu picurare/nămol activat. Procesele combinat au rezultat ca parte a reabilitării staţiei unde este
adăugat fie un filtru cu picurare sau un proces cu nămol activat; ele sunt deasemenea încorporate în
proiectele de noi staţii de tratare (Parker ş.a., 1994). Procesele combinate au avantajul a două procese
individuale, care pot include (1) stabilitatea şi rezistenţa la încărcări de şoc a procesului cu creşterea ataşată,
(2) eficienţa volumetrică şi cerinţele scăzute de energie a procesului cu creştere ataşată pentru îndepărtarea
parţială a CBO, (3) rolul pretratamentului cu creşterea ataşată ca un selector biologic pentru a îmbunătăţii
caracteristicele de sedimentare a nămolului activat, şi (4) efluentul de calitate ridicată posibil cu tratamentul
cu nămol activat. Cele trei tipuri principale de procese combinate sunt descrise mai jos.
Procese filtru cu picurare/contact cu solide şi filtru cu picurare/nămol activat
Primul grup de procese de tratament combinate, cum e ilustrat în Fig.9-13, este obişnuit cunoscut ca
procesul filtru cu picurare/contact cu solide (TF/SC) sau filtru cu picurare/nămol activat (TF/AS).
Principala diferenţă între aceste procese este perioada mai scurtă de aerare în procesul TF/SC de minute
contra ore pentru procesul TF/AS. Ambele procese folosesc un filtru cu picurare (cu umplutură fie de piatră
sau de plastic), un bazin de aerare cu nămol activat, şi un decantor final. În ambele procese, efluentul filtrului
cu picurare este dirijat în bazinul de aerare cu nămol activat. O modificare a procesului care a fost
încorporată doar în procesul TF/SC (vezi Fig.9-13a, c şi d) este nămolul recirculat în bazinul de aerare şi
puţul central de alimentare-floculare pentru decantor. Procesul TF/AS este ilustrat în Fig.9-13b.

(c)

606
 (d)
Figura 9-13 Procese combinate filtru cu picurare/nămol activat: (a) diagrama schematică de curgere a
procesului filtru cu picurare/contact cu solide (FP/CS), (b) diagrama schematică de curgere a procesului filtru
cu picurare/nămol activat (FP/NA), (c) vedere a procesului filtru cu picurare/contact cu solide (FP/CS), şi (d)
vedere a unităţii de contact cu solidele arătate pe partea dreaptă a fotografiei în (c).
Cea mai obişnuită aplicaţie pentru procesul TF/AS este unde un filtru cu picurare este conceput ca
un filtru grosier pentru îndepărtare a 40 la 70% a CBO şi poate fi denumit ca proces filtru grosier/ nămol
activat (RF/AS). Încărcarea filtrului cu picurare este de circa 4 ori decât acea folosită pentru procesul TF/AS
(vezi Tabelul 9-10). Timpul de retenţie hidraulic în bazinul de aerare poate fi de 50 la 70% din acela folosit
de procesul convenţional cu nămol activat. Procesul RF/AS este atractiv pentru tratarea apei uzate industriale
de tărie mai ridicată din cauza folosirii relativ scăzute a energiei pe cantitatea de CBO îndepărtat de către
filtrul cu picurare. Folosirea filtrului cu picurare deasemenea are ca rezultat o valoare bună SVI pentru
lichiorul amestecat din nămolul activat, întrucât acesta acţionează ca un selector biologic în îndepărtarea
CBO solubil (Biesinger ş.a., 1980).
Tabelul 9-10 Parametrii procesului pentru procesele filtru cu picurare/contact cu solide(TF/SC) şi filtru
grosier/ nămol activat (RF/AS)a
Procesul Încărcarea filtrului cu Nămol activat
picurare,bkgCBO/m3.zi τ, minute SRT, zile MLSS, mg/l Rata de încărcare de
vârf a decantorului, m/h
TF/SC 0,3c-1,2 10-60 0,3-2,0 1000-3000 1,8-3,0
RF/AS 1,2-4,8 10-60 2,0-7,0 2500-4000 2,0-3,5
a
Adaptat în parte după Parker şi Bratby (2001).
b
Ratele de încărcare sunt pentru umpluturi de plastic traversate transversal.
c
Valoarea mai scăzută pentru oxidarea-nitrificarea combinată.
Principalele diferenţe între procesele TF/SC şi RF/AS este în încărcarea lor a filtrului cu picurare şi
valorilor SRT în nămolul activat, care sunt prezentate pe scurt în Tabelul 9-10. O încărcare organică relativ
scăzută pe filtrul cu picurare este folosită pentru procesul TF/SC, şi scopul bazinului de aerare este de a
îndepărta CBO solubil rămas şi de a dezvolta o masă de nămol activat floculant care încorporează solidele
dispersate din desprinderea de pe filtrul cu picurare. Procesul este capabil să producă o calitate avansată a
efluentului tratat, care este scăzut în concentraţiile TSS şi CBO, aproape de 10 mg/l, şi tipic mai puţin de 15
mg/l (Norris ş.a., 1982; Harrison ş.a., 1984). Timpul de detenţie şi SRT al bazinului de contact şi aerare
TF/SC este foarte scăzut, variind de la 0,15 la 1,0 oră şi respectiv 0,5 la 2,0 zile. În unele proiecte este folosit
un canal de aerare pentru a furniza timpul aerob de contact. Concentraţia sCBO a fost estimată din următorul
model de reactor cu curgerea piston, bazat pe cinetica de ordinul înâi (Matasci ş.a., 1986).
S
ln  k 20 (T 20) Xt (9-29)
So
unde So= CBO solubil în lichiorul amestecat la intrarea în bazinul de contact, mg/l
S= CBO solubil carbonic după timpul t, mg/l
k20= coeficientul ratei reacţiei de ordinul întâi la 20oC, l/mg.min
θ= coeficientul de corecţie de temperatură (se presupune θ=1,035)

607
 T= temperatura apei uzate, oC
X= MLVSS, mg/l
t= timpul de contact bazat pe debitul întreg în bazin, min
Valoarea lui So la începutul bazinului de contact poate fi legată de CBO solubil al efluentului în
efluentul filtrului cu picurare prin următoarea balanţă masică:
(1+R)So=RSe+S1 (9-30)
unde R= raportul de recirculare a returnării în filtru
Se= CBO solubil în filtrul cu picurare
S1= CBO solubil în efluentul bazinului de contact-solide aerobe
Valorile raportate pentru k20variază de la 2,0 la 3,2 x 10-5 l/mg.min. Newbry ş.a. (1988) a observat
valori de 1,4 x 10-5 l/mg.min şi 3,5 x 10-5 l/mg.min pentru diferite perioade de operare care au diferite
cantităţi de material inert în apa uzată. Newbry ş.a. (1988) în continuare au arătat că la un SRT de 1,0 zi sau
mai mult în bazinul de aerare, concentraţiile sCBO şi TSS efluent pot fi minimalizate. Ei deasemenea au
arătat că încărcarea organică a filtrului cu picurare a fost afectată de concentraţiile sCBO şi TSS ale
efluentului TF/SC. Bazat pe rezultatele raportate de Newbry ş.a. (1988), încărcarea CBO a filtrului cu
picurare trebuie să fie mai mică decât 7,0 kg CBO/m3.zi cu un SRT a bazinului de aerare de 1,0 zi pentru a
maximaliza performanţa.
Procesul TF/SC a fost deasemenea folosit pentru aplicaţii de nitrificare, La o încărcare organică
suficient de scăzută, nitrificarea se poate produce în filtrul cu picurare. La o încărcare CBO variind de la 0,40
la 0,70 kg/m3.zi, nitrificarea se produce într-un filtru cu picurare turn de densitate ridicată la Windsor,
Ontario, la temperaturi variind între 11 şi 20oC (Parker ş.a., 1998). Concentraţia NH4-N în efluentul filtrului
cu picurare era în medie de 2,8 mg/l, şi concentraţia în efluentul final în medie de 1,9 mg/l cu un timp de
detenţie în zona de contact şi aerare de 15 min şi un SRT de 2 la 4 zile. Tratamentul chimic a fost folosit
pentru decantarea primară pentru a rezulta concentraţii de CBO (30 la 70 g/m3) şi TSS suficient de scăzute
pentrua permite folosirea umpluturii de plastic de înaltă densitate fără probleme de înfundare. Daigger ş.a.
(1994) deasemenea a arătat caracteristici similare de performanţă pentru filtre cu picurare scăzut încărcate în
procesul TF/SC şi a notat că bacteriile nitrificatoare desprinse de pe filtrul cu picurare au ca rezultat
nitrificarea în procesul de contact cu nămol activat la SRT mai scăzute decât cele teoretice datorită populaţiei
de însămânţare.
Procesele cu biofiltru activat şi nămol activat-biofiltru
Al doilea grup de procese combinate este similar cu primul, descris mai sus, cu excepţia că RAS este
returnat direct la filtrul cu picurare cum e arătat în Fig.9-14 şi un bazin de aerare poate să fie sau poate să nu
fie folosit. Cele două procese combinate sunt denumite procesul biofiltru activat (ABF) şi biofiltru/nămol
activat (BF/AS). Procesele ABF şi BF/AS nu mai sunt folosite mult azi, în parte fiindcă concepţiile originale
se bazau pe umpluturi de filtru din molid, care este disponibil doar la un cost prohibitiv.

608
Figura 9-14 Procesul combinat
filtru cu picurare/nămol activat
cu returnarea nămolului
recirculat la filtrul cu picurare:
(a) diagrama schematică de
curgere a biofiltrului activat
(ABF) şi (b) diagrama
schematică de curgere a
biofiltrului/nămol activat
(BF/NA).

În ambele cazuri, piatra nu poate fi folosită din cauza înfundării potenţiale şi problemelor de
disponibilitate a oxigenului creeate prin alimentarea nămolului activat recirculat la filtrul cu picurare.
Umpluturi de plastic de viteză ridicată pot fi folosite în locul umpluturii din molid. Procesul ABF poate
produce un efluent secundar de calitate la încărcări organice scăzute (vezi Tabelul 9-11) pe filtrul cu
picurare. La rate mai ridicate de încărcări organice, va fi dificil ca procesul ABF să producă un efluent
secundar de calitate acceptabilă. Pentru a îmbunătăţii calitatea efluentului, procesul ABF este urmat de un
bazin de aerare cu un HRT scurt, care se potriveşte descrierii procesului BF/AS (vezi Fig.9-14b)(Harrison şi
Timpany, 1988). În esenţă procesul BF/AS este foarte similar cu procesul RF/AS cu excepţia recirculării
RAS la filtrul cu picurare în loc la bazinul de aerare. Harrison ş.a. (1984) a arătat o performanţă similară
pentru procesele BF/AS şi RF/AS pentru staţiile la scară naturală cercetate. Parametri tipici pentru procesele
ABF şi BF/AS sunt daţi în Tabelul 9-11.
Tabelul 9-11 Parametrii de proces pentru biofiltru activat (ABF) şi biofiltru/nămol activat (BF/AS)
Procesul Încărcarea filtrului cu Nămol activat
picurare,bkgCBO/m3.zi τ, ore SRT, zile MLSS, mg/l Rata de încărcare de
vârf a decantorului, m/h
ABF 0,36-1,2 - 0,5-2,0 1500-4000 1,8-3,0
BF/AS 1,2-4,8 2-4 2,0-7,0 1500-4000 2,0-3,5
Procesul filtru cu picurare-nămol activat în serie
În a treia abordare implicând procese combinate, un filtru cu picurare şi un proces cu nămol activat
sunt operate în serie, cu un decantor intermediar între filtrul cu picurare şi procesul cu nămol activat (vezi
Fig.9-15). Combinaţia unui proces cu filtru cu picurare urmat de un proces cu nămol activat este adesea
folosită (1) pentru a moderniza un sistem existent cu nămol activat, (2) pentru a reduce tăria apei uzate unde
apa uzată industrială şi menajeră sunt tratate în facilităţi comune de tratament, şi (3) a proteja procesul cu
nămol activat de substanţele toxice şi inhibitorii. În sisteme tratând ape uzate foarte concentrate, decantoarele
intermediare sunt folosite între filtrele cu picurare şi unităţile cu nămol activat pentru a reduce încărcarea cu
solide la sistemul cu nămol activat şi a minimaliza volumul de aerare cerut. Parametrii tipici de proiectare
pentru procesul filtru cu picurare-nămol activat sunt daţi în Tabelul 9-12.

609
Figura 9-15
Diagrama
schematică de
curgere a
procesului
combinat filtru
cu
picurare/nămol
activat cu
decantor
intermediar.

Tabelul 9-12 Parametrii procesului pentru procesul filtru cu picurare-nămol activat în serie cu decantor
intermediar
Parametrul Unitatea Valoarea
3
Încărcarea filtrului cu picurare kg CBO/m .zi 1,0-4,8
Decantorul intermediar m/h 2,0-3,5
Nămolul activat:
a
τ h
SRT zi 2,0-7,0
F/M adimensional 0,2-0,5
MLSS mg/l 1500-4000
Decantorul final m/h 2,0-3,5
a
Funcţie de temperatura apei
Consideraţii de proiectare pentru sisteme combinate filtru cu picurare-nămol activat
Pentru procese combinate fără decantarea intermediară, concepţia cu nămol activat este afectată de
încărcarea şi performanţa concepţiei filtrului cu picurare. Cantitatea de oxigen cerută în bazinul de aerare cu
nămol activat depinde de cât de mult CBO este îndepărtat în filtrul cu picurare. Toate solidele produse, care
sunt solide biologice plus solide nebiodegradabile din influent, vor sfârşi în bazinul de aerare cu nămol
activat, dar cantitatea de biomasă este afectată de cât de mult CBO este îndepărtat în filtrul cu picurare. O
estimare a SRT în filtrul cu picurare ca o funcţie a încărcării CBO este prezentată în Fig.9-16. La încărcări
CBO mai ridicate concentraţia biomasei produsă în filtrul cu picurare poate fi determinată bazat pe SRT
estimat şi cantitatea de CBO îndepărtată în filtrul cu picurare.
Cantitatea de CBO îndepărtată în filtrul cu picurare este dificil de prezis. Atât CBO particulat cât şi
cel solubil sunt îndepărtate prin biomasă în filtrul cu picurare, şi modelele actuale empirice de proiectare
(Sect.9-2) sunt în general bazate pe CBO influent şi sedimentat final, şi astfel nu se distinge între ratele de
îndepărtare a CBO particulat (pCBO) şi CBO solubil (sCBO). Aceste modele pot fi folosite pentru estimarea
îndepărtării sCBO când concentraţia finală a solidelor în suspensie după sedimentare şi contribuţia lor la
CBO poate fi estimată. Totuşi pCBO nedegradat în filtrul cu picurare va fi cel mai probabil degradat în
procesul cu nămol activat, astfel afectând cererea de oxigen. Astfel, pentru a determina oxigenul cerut pentru
procesul cu nămol activat, cantitatea de pCBO degradată în filtrul cu picurare este critică.
Îndepărtarea pCBO a fost studiată într-o staţie pilot cu filtru cu picurare-nămol activat combinat
dealungul unui domeniu larg de încărcări CBO a filtrului cu picurare. A fost folosită o luare a probelor
intensivă cu balanţa solidelor CCO şi CBO în filtrul cu picurare pentru a determina cantitatea degradării
pCBO (Bogus, 1989). Cantitatea de pCBO degradat a crescut pe măsură ce încărcarea CBO a filtrului cu
picurare a scăzut. O estimare procentuală a pCBO influent degradat ca o funcţie de încărcarea CBO este
furnizată în Fig.9-17. Cu o estimare a cantităţii de îndepărtare pCBO şi sCBO în filtrul cu picurare şi SRT a
filtrului cu picurare, cantitatea de biomasă produsă poate fi calculată. Cu această informaţie poate fi estimată
cantitatea de cerere de oxigen satisfăcută în filtrul cu picurare. Biomasa filtrului cu picurare şi concentraţiile
pCBO şi sCBO nedegradate pot apoi fi folosite pentru a estima cererea de oxigen în bazinul de aerare cu
nămol activat. Raportul sCBO/CBO în efluentul filtrului cu picurare va varia tipic de la 0,25 la 0,50. O
balanţă a solidelor este deasemenea făcută pentru a determina volumul bazinului ca o funcţie de SRT şi

610
concentraţia MLSS de calcul. Coeficienţii producţiei şi decăderii endogene a biomasei şi ecuaţiile de bază
sunt aceleaşi cu cele prezentate în Sect.7-4 şi 7-5 în Cap.7.
Figura 9-16 SRT echivalent
pentru biosolide într-un filtru
cu picurare ca o funcţie de
încărcarea CBO. (Adaptat
după WEF, 2000.)

Figura 9-17 Cantitatea

aproximativă de CBO
particulat degradat într-un
filtru cu picurare ca o funcţie
de încărcarea organică.
(După Bogus, 1989.)

Procedura de proiectare pentru determinarea cerinţelor de oxigen, producţiei de nămol şi volumului

de aerare a bazinului cu nămol activat pentru un proces combinat filtru cu picurare-nămol activat incluzând
procesele RF/AS şi TF/SC este prezentată pe scurt în Tabelul 9-13. Un exemplu de proiectare a TF/SC este
furnizată în Exemplul 9-8 folosind procedura subliniată în Tabelul 9-13.
Tabelul 9-13 Procedura de calcul pentru proiectarea unui proces combinat filtru cu picurare-nămol activat
Articolul Descrierea
1 Se selectează o încărcare CBO pentru filtrul cu picurare care este compatibilă ci alegerea procesului
combinat
2 Se alege SRT-ul procesului cu nămol activat. Pentru filtre cu picurare încărcate ridicat se vor utiliza SRT
mai lungi în procesul cu nămol activat
3 Se determină mărimea turnului filtrului cu picurare şi îndepărtarea CBO. Se estimează îndepărtarea CBO
solubil în filtrul cu picurare
4 Bazat pe încărcarea CBO a filtrului cu picurare, se foloseşte Fig.9-17 pentru a determina fracţiunea CBO
particulat îndepărtată în filtrul cu picurare
5 Se foloseşte Fig.9-16 pentru a estima SRT a biomasei în filtrul cu picurare. Se foloseşte această valoare
pentru a estima producţia de biomasă
6 Din producţia de biomasă în filtrul cu picurare şi cantitatea de CBO îndepărtat, se realizează o balanţă
masică asupra CBO ultim, incluzând producţia de biomasă, pentru a determina cantitatea de cerere de
oxigen satisfăcută în filtrul cu picurare
7 Se presupune că porţiunea de CBO influent nedegradată în filtrul cu picurare este degradată în bazinul cu
nămol activat, dacă SRT este ≥ 10 zile. Altfel, se bazează pe CBO solubil îndepărtat pe Fig.9-17. Din CBO

611
 îndepărtat se calculează producţia de biomasă în bazinul cu nămol activat. Se ajustează biomasa produsă
din filtrul cu picurare cu pierderea datorată decăderii endogene în bazinul cu nămol activat
8 Bazat pe biomasa totală produsă, se realizează o balanţă masică a CBO ultim pentru a determina cererea
totală de oxigen pentru întregul sistem. Se scade cantitatea de cerere de oxigen satisfăcută în filtrul cu
picurare pentru a obţine cerinţele de oxigen în bazinul cu nămol activat. Se adaugă un factor de vârf
suficient pentru a ţine seama de încărcările variabile la bazinele cu timpi scurţi de detenţie
9 Se însumează producţia de nămol din biomasă, VSS nebiodegradabil (nbVSS) în apa uzată influentă şi TSS
anorganic (TSS-VSS) în apa uzată influentă
10 Folosind SRT a producţiei nete de nămol şi concentraţia asumată MLSS, se calculează volumul bazinului
de aerare cu nămol activat
11 Se evaluează încărcările cu solide şi hidraulică pentru proiectarea decantorului secundar
Exemplul 9-8 Proiectarea procesului combinat filtru cu picurare-contact cu solide (TF/SC) Pentru următoarele
caracteristici a apelor uzate, să de determine elementele de proiectare pentru un proces filtru cu picurare-contact cu
solide (TF/SC):
1.Diametrul filtrului cu picurare şi rata hidraulică de aplicare
2.Cantitatea cererii de oxigen satisfăcută în filtrul cu picurare, kg/zi
3.Cantitatea de oxigen cerut de bazinul de aerare cu nămol activat, kg/zi
4.Cantitatea de solide evacuate pe zi, kg/zi
5.Volumul şi timpul hidraulic de retenţie al bazinului de aerare
Caracteristicele apei uzate:

Articolul Unitatea Valoarea

3
Debitul m /zi 5000
CBO g/m3 130
sCCO g/m3 90
TSS g/m3 60
VSS g/m3 52
nbVSS g/m3 20
o
Temperatura C 15
Notă: g/m3=mg/l
Pentru proiectarea TF/SC se presupune că se aplică următoarele condiţii:
1.Numărul filtrelor cu picurare = 2
2.Coeficientul umpluturii de plastic k20=0,210 (l/s)0,5/m2 (vezi Tabelul 9-6)
3.Adâncimea umpluturii = 6,1 m
4.Încărcarea CBO a filtrelor cu picurare = 0,70 kg CBO/m3.zi
5.Producţia de biomasă Y= 0,6 g VSS/g CBO
6.Decăderea endogenă kd=0,08 g/g.zi
7.UCBO/CBO=bCBO/bsCBO=1,6
8.sCBO a efluentului filtrelor cu picurare =0,5 CBO
9.SRT a nămolului activat =1,0 zi
10.MLSS =2500 g/m3
11.sCBO/CBO a decantorului secundar =0,5
12.Raportul VSS/TSS =0,85
Soluţie
1.Se determină rata de aplicare hidraulică şi diametrul filtrului cu picurare.
a. Se determină rata de aplicare hidraulică.
Rata de aplicare hidraulică, cum e dată de Ec.(7-67) este
(Q)(S o ) QS o qS o
Lorg   
(V )(10 g / kg) ( A)( D)(10 g / kg) D(103 g / kg)
3 3

unde A= aria transversală, m2

D= adâncimea umpluturii, m
q= rata de aplicare hidraulică, m3/m2.zi
Rezolvarea pentru q produce
( Lorg )( D)(103 g / kg)
q
So

612
 Se înlocuiesc cantităţile cunoscute şi se rezolvă pentru q
(0,70kg / m 3 .zi)(6,1m)(103 g / kg)
q =32,85 m3/m2.zi
(130 g / m 3 )
b.Se determină diametrul filtrului turn cu picurare.
A=Q/q=(5000 m3/zi)/(32,85 m3/m2.zi)=152,2 m2
Pentru două turnuri, aria/turn =76,1 m2
Diametrul/turn =9,8 m
2.Se determină cantitatea de CBO solubil şi particulat îndepărtată în filtrul cu picurare şi CBO în efluentul din
filtrul cu picurare folosind Ec.(9-19).
a.Se determină determină cantitatea de CBO solubil folosind Ec.(9-19) şi faptul că sCBO =0,5 CBO
Se
 e  kD / q
n

So
Se corectează coeficientul ratei de îndepărtare pentru temperatură folosind Ec.(9-20).
kT  k 20 (1,035)1520
=0,21 (1,035)-5=0,177 (l/s)0,5/m2
Se normalizează coeficientul ratei de îndepărtare folosind Ec.(9-22).
0.5 0.5
D   S1 
0.5 0.5
 6,1   150 
k 2  k1  1     0,177   
 D2   S2   6,1   130 
=0,177 (1,074) =0,19 (l/s)0,5/m2
Se
 e  kD / q
n

So
Se
 0,152
So
Se=0,152 (130)=19,7 g/m3
sCBO îndepărtat în efluentul filtrului cu picurare este:
sCBO îndepărtat=90 g/m3-0,5(19,7 g/m3)=80,1 g/m3
b.Se determină CBO particulat îndepărtat.
CBO particulat în influent =CBO –SCBO
pCBO=(130-90) g/m3=40 g/m3
Din Fig.9-17, cantitatea de pCBO îndepărtat la 0,70 kg CBO/m3.zi =56%
pCBO în efluentul filtrului cu picurare =(1-0,56)(40 g/m3)=17,6 g/m3
pCBO îmdepărtat în efluentul filtrului cu picurare este:
pCBO îndepărtat =40 g/m3-17,6 g/m3=22,4 g/m3
c.Se determină CBO în efluentul filtrului cu picurare.
CBO în efluentul filtrului cu picurare =sCBO+pCBO=(9,9+17,6) g/m3=27,5 g/m3
3.Se determină cererea de oxigen satisfăcută în filtrul cu picurare.
Din Fig.9-16, SRT a filtrului cu picurare=2,5 zile la o rată organică de 0,70 kg CBO/m3.zi
Se determină biomasa produsă folosind Ec.(7-43) (Notă, SRT=τ):
 Y (So  S ) 
X  
1  (k d ) SRT 
Îndepărtarea substratului (So-S) în filtrul cu picurare = (130-27,5)=102,5 g/m3
 0,6(102,5 g / m3 ) 
X TF   =51,2 g/m
3

1  ( 0,08 g / g . zi) 2,5 zi 

Pentru valori SRT scurte, deşeurile celulare [Ec.(7-50)] sunt neglijabile şi nu sunt incluse aici.
Se determină oxigenul satisfăcut în filtrul cu picurare cu o balanţă CCO.
O2 folosit=bCCOIN-bCCOOUT-1,42X
=1,6 (130 g/m3-27,5 g/m3)-1,42 (51,2 g/m3)
Oxigenul folosit în filtrul cu picurare =91,1 g/m3
4.Se determină biomasa produsă în bazinul de aerare de contact cu solide (SC)
CBO îndepărtat aproximativ =27,5 g/m3, SRT=1 zi
Biomasa datorită oxidării materiei organice
 0,6(27,5 g / m3 ) 
X SC    =15,3 g/m3
1  (0,08 g / g.zi)1zi 

613
 Biomasa filtrului cu picurare după decăderea endogenă a biomasei filtrului
 0(51,2 g / m3 ) 
X TF ,decadere    =47,4 g/m
3

1  ( 0,08 g / g . zi )1zi 
Biomasa totală produsă sau alimentată în bazinul de aerare SC =47,4 g/m3+15,3 g/m3=62,7 g/m3
5.Să se determine cererea de oxigen în bazinul de aerare SC în g/m3şi kg O2/zi.
Oxigenul total consumat =1,6 (130 g/m3)-1,42 (62,7 g/m3) =119 g/m3
Cererea de oxigen a nămolului activat =cererea totală – cererea TF
=119 g/m3-91, g/m3 =27,9 g/m3
kg O2/zi=(27,9 g/m )(5000 m /zi)(1 kg/103 g)=140 kg/zi
3 3

6.Să se determine cantitatea de solide evacuate pe zi (TSS)

a.Să se determine solidele anorganice inerte
Solidele inerte = TSS-VSS=60 g/m3-52 g/m3=8 g/m3
b.Să se determine solide totale evacuate pe zi exprimate în g/m3.
Solide totale = biomasa + anorganice inerte + nbVSS
(62,7 gVSS / m 3 )
 +8 g/m3+ 20 g/m3 =101,9 g/m3
(0m85 gVSS / gTSS )
c.Se determină solidele totale evacuate pe zi exprimate ca kg/zi.
PX=(101,9 g/m3)(5000 m3/zi)(1 kg/103 g)=509 kg/zi solidele evacuate
7.Să se determine volumul bazinului de aerare de contact cu solidele şi timpul hidraulic corespunzător de
detenţie.
a.Se determină volumul bazinulului de aerare de contact cu solidele folosind Ec.(7-55).
XTSS)(V)=(PX,TSS)SRT
PX ,TSS ( SRT ) (509kg / zi)(1,0 zi)(103 g / kg)
V  =203,6 m3
X TSS (2500 g / m 3 )
b. Se determină timpul hidraulic de detenţie în bazinul de aerare de contact cu solidele.
(230,6m 3 )(24h / zi)
 =0,98 h
(5000m 3 / zi)
Comentariu Cea mai multă din îndepărtarea CBO şi cererea de oxigen este satisfăcută în filtrul cu picurare. g O2
furnizate în nămolul activat pe g CBO îndepărtat pentru sistem este 0,21[(27,9 g/m3)(130 g/m3)] care se potriveşte bine
cu datele publicate. Debitul de recirculare din decantor este determinat într-o manieră similarp cu aceea arătată în Cap.8
pentru procesele cu creşterea în suspensie.

9-5 PROCESE CU NĂMOL ACTIVAT ŞI UMPLUTURI CU FILM FIXAT

Mai multe tipuri de materiale de umplutură sintetice au fost dezvoltate pentru folosirea în procesele
cu nămol activat. Aceste materiale de umplutură pot fi în suspensie în amestecul apă uzată-nămol activat sau
fixate în bazinul de aerare. Un termen folosit pentru descrierea acestor tipuri de procese este procesul cu
nămol activat şi film fixat integrat (Sen ş.a., 1994a, 1994b). Aceste procese au intenţia de a îmbunătăţii
performanţa procesului cu nămol activat prin furnizarea unei concentraţii mai mari a biomasei în bazinul de
aerare şi astfel oferind potenţialul de reducere a cerinţelor de mărime a bazinului. Acestea au fost folosite
deasemenea pentru îmbunătăţirea vitezelor de nitrificare şi de a realiza denitrificarea în bazinele de aerare
prin creerea unor zone anoxice în adâncimea biofilmului. Din cauza complexităţii procesului şi aspectelor
legate de înţelegerea ariei şi activităţii biofilmului. Concepţiile procesului sunt emiprice şi bazate pe rezultate
anterioare pe staţii pilot sau la scară naturală limitate. În această secţiune aceste procese sunt prezentate şi
descrise şi sunt prezentate unele consideraţii şi parametrii de proiectare.
Procese cu umplutură internă suspendată pentru dezvoltarea ataşată
Există acum mai mult de 10, şi socotind, diferite variante de procese în care un material de
umplutură de diferite tipuri este ţinută în suspensie în bazinul de aerare al procesului cu nămol activat (vezi
Fig.9-18). Exemple tipice a proceselor de tratament cu nămol activat cu umplutura în suspensie inlcud
Captor®, Linpor® şi Kaldnes®.
Captor® şi Linpor®. În procesele Captor® şi Linpor® tampoane de spumă cu o densitate specifică de
circa 0,95 g/cm3 sunt plasate în bioreactor într-o manieră de plutire liberă şi reţinută de către un grătar pe
efluent (vezi Fig.9-19). Volumul tampoanelor poate reprezenta 20 la 30% din volumul reactorului.
Dimensiunile diferitelor materiale de umplutură sunt prezentate în Tabelul 9-14. Amestecarea datorită
sistemului de aerare prin difuzie pune în circulaţie tampoanele de spumă în sistem, dar fără metode

614
suplimentare de amestecare, ele pot tinde să se acumuleze la ieşirea efluentului din bazinul de aerare şi să
plutească la suprafaţă (Brink ş.a., 1996; Golla ş.a., 1994). Un cuţit de aer a fost instalat pentru a curăţa
continuu grătarul şi este folosită o pompă pentru a returna materialul umpluturii la capătul de intrare în
reactor. Solidele sunt îndepărtate într-un decantor secundar convenţional şi evacuarea este de pe linia de
recirculare ca în procesul cu nămol activat.
Figura 9-18 Vedere a umpluturii
în suspensie în bazinul de aerare
cu nămol activat cu amestecarea
corectă. Fără amestecarea
corectă umplutura în suspensie
tinde să se acumuleze la
suprafaţa reactorului.

Figura 9-19 Diagrama tipică de

curgere pentru procesele Captor®
şi Linpor®.

Principalul avantaj al sistemelor cu umpluturi de burete este abilitatea de a creşte încărcarea unei
staţii existente fără creşterea încărcării de solide la decantoarele secundare, pe măsură ce cea mai mare parte
a biomasei este reţinută în bazinul de aerare. Cu aceste procese au fost obţinute rate de încărcare pentru CBO
de 1,5 la 4,0 kg/m3.zi cu concentraţii MLSS echivalente de 5000 la 9000 mg/l (WEF, 2000). Bazat pe
rezultatele din teste în staţii pilot şi la scară naturală cu umpluturi de burete instalate apare că nitrificarea se
poate produce la valori SRT aparent mai scăzute, bazat pe lichiorul amestecat cu creşterea în suspensie, decât
acelea pentru nămolul activat fără umpluturi interne.
Tabelul 9-14 Materialul de umplutură pentru procesul cu nămol activat şi film fixat în suspensie
Numele Specificaţiile umpluturii
Material Dimensiuni, mm
Captor® Poliuretan 30 x 25 x 25
Linpor® Poliuretan Cuburi de 10 la 13
®
Kaldnes . Un reactor cu biofilm pe pat mobil (MBBR) a fost creat de o companie norvegiană,
Kaldnes Miljøteknologi. Procesul constă în adăugarea de elemente de purtare din polietilenă de forma unor
mici cilindri (densitatea specifică 0,96 g/cm3) în bazine aerate sau neaerate pentru a sprijini creşterea
biofilmului (vezi Fig.9-20). Cilindrii mici sunt de circa 10 mm diametru şi 7 mm înălţime cu o cruce în
interiorul cilindrului şi aripioare longitudinale în exterior. Purtătorii de biofilm sunt menţinuţi în reactor prin
folosirea unui ecran perforat (cu şliţuri de 5x25 mm) la ieşirea din bazin. Este aplicată agitarea cu aer sau
mixere într-o manieră de a circula continuu umplutura. Umplutura poate umple 25 la 50% din volumul
bazinului. Aria de suprafaţă specifică este de circa 500 m2/m3 de volum de umplutură în vrac. MBBR un cere
nicio recirculare a debitului de nămol activat sau o spălare inversă. Este folosit un decantor final pentru a
sedimenta solidele desprinse. Procesul MBBR asigură un avantaj pentru modernizarea staţiilor prin

615
reducerea încărcării de solide a decantoarelor existente (Rusten ş.a., 1998 şi 2000). Prezenţa materialului de
umplutură descurajează folosirea unui echipament de aerare cu bule fine mai eficient, care ar cere golirea
periodică a aerării şi îndepărtarea umpluturii pentru curăţirea difuzorilor.
Figura 9-20 Reactoare
tipice folosite cu
materialele umpluturii în
suspensie: (a) aerob şi (b)
anaerob/anoxic cu mixer
intern submers.

Figura 9-21 Diagrama schematică de curgere pentru aplicaţia procesului de tratament de biorecator cu pat
deplasabil (MBBR): (a) îndepărtarea CBO şi nutrienţilor şi (b) procesul de contact cu solidele în care
procesul MBBR înlocuieşte filtrul cu picurare cum se arată în Fig.9-13a. (Adaptat după Kaldnes
Miljøteknologi.)
Două aplicaţii diferite în care MBBR a fost aplicat sunt ilustrate în Fig.9-21. Prima este o aplicare de
concepţie mai comună pentru îndepărtarea CBO, nitrificare şi denitrificare (Rusten ş.a., 1995). Pentru modul
de tratament anoxic-aerob (vezi Fig.9-21a), este folosit o concepţie de reactor în 6 trepte. Adăugarea de
chimicale pentru îndepărtarea fosforului este făcută după MBBR. Umplutura Kaldnes este adăugată pentru a
furniza o arie specifică de suprafaţă a umpluturii de 200 la 400 m2/m3 în reactor. În a doua aplicaţie, MBBR
este folosit în locul unui filtru cu picurare în procesul de contact cu solide (vezi Fig.9-21b). Parametrii tipici
de proiectare a procesului pentru procesele cu reactor cu pat mobil şi reactor cu biofilm pe pat mobil/contact
cu solide (MBBR/SC) sunt prezentate în Tabelele 9-15 şi respectiv 9-16.
Tabelul 9-15 Parametrii tipici de proiectare a procesului cu reactor cu biofilm pe pat mobil (MBBR)a
Parametrul Unitatea Domeniul valorilor
MBBR:
Timpul de detenţie anoxic h 1,0-1,2

616
 Timpul de detenţie aerob h 3,5-4,5
Suprafaţa biofilmului m2/m3 200-250
Încărcarea CBO kg/m3.zi 1,0-1,4
Rata de aplicare hidraulică în m/h 0,5-0,8
decantorul secundar
a
Adaptat în parte după Rusten ş.a. (2000).
Tabelul 9-16 Parametrii tipici de proiectare a procesului cu reactor cu biofilm pe pat mobil-contact
cu solide (MBBR/SC)a
Parametrul Unitatea Domeniul valorilor
MBBR:
Aria de suprafaţa a biofilmului m2/m3 300-350
Încărcarea organică kg CBO/m3.zi 4,0-7,0
Concentraţia MLSS mg/l 2500-4500
SC
SRT zi 2-3
Concentraţia MLSS mg/l 1500-2500
SVI ml/g 90-120
Timpul de detenţie h 0,6-0,8
Bazin de reaerare h 0,6-0,8
MLSS mg/l 6000-8500
a
Adaptat în parte după Rusten ş.a. (2000).
Procese cu umplutura internă fixată pentru dezvoltarea ataşată
Există acum mai mult de 6, şi socotind, diferite variante de procese în care um material de umplutură
fixat este plasat într-un bazin de aerare a procesului cu nămol activat. Trei exemple tipice de procese cu
umplutura fixată includ procesele Ringlace® şi Biomatrix®, procesul Bio-2-Nămol®, şi RBC submerse.
Figura 9-22 Plasarea
umpluturii Ringlace® într-
un reactor cu nămol
activat: (a) schema plasării
umpluturii într-un reactor
cu nămol activat şi (b)
vedere izometrică a
umpluturii într-un reactor
cu nămol activat. (Adaptat
după Ringlace, Inc.)

Ringlace®. Umplutura Ringlace® este un material de noduri din PVC care sunt de circa 5 mm în
diametru. El este plasat în circa 25 la 30% din volumul bazinului cu nămol activat în module cu şuviţe de 40
la 400 mm (vezi Fig.9-22). Aria de suprafaţă specifică asigură domenii de la 120 la 500 m2/m3 de volum de
bazin. Locaţia plasării umpluturii în bazinul de aerare este importantă. Pentru a furniza un contact eficient cu
apa uzată umplutura trebuie să fie plasată dealungul unei laturi a bazinului de aerare cu echipamentul de
aerare asigurând un model de rotire în spirală pentru curgere prin umplutură (Sen ş.a., 1993). Aerarea
rotativă în spirală este obişnuit mai puţin eficientă decât aerarea cu acoperirea completă a radierului cu
difuzori cu bule fine.
Locaţia dealungul lungimii bazinului este deasemenea importantă pentru operaţiunile sistemului de
nitrificare şi denitrificare. Randall şi Sen (1996) recomandă o locaţie unde rămâne suficient CBO pentru a
dezbolta o creştere a biofilmului, dar unde cererea CBO este suficient de scăzută ca să se poată produce
oxidarea amoniului în film. Totuşi, ei au notat că rata optimă va fi dificil de atins întrucât variaţiile încărcării
CBO pot varia creşterea biofilmului pe umplutură şi datorită competiţiei dintre bacteriile heterotrofe şi
autotrofe pentru aria de suprafaţă. În unele aplicaţii, avantajul folosirii unei umpluturi interne fixe a fost
anulat datorită creşterii de viermi ţepoşi în biofilm.

617
 Procesul Bio-2-Nămol®. O schemă a procesului Bio-2-Nămol® este arătată în Fig.9-23. O umplutură
mânunchi de PVC cu o arie de suprafaţă de 90 la 165 m2/m3 şi o deschidere minimă de 20x20 mm pentru a
preveni înfundarea este poziţionată dealungul pereţilor unui bazin de aerare. Sistemul de aerare prin difuzie
este conceput să creieze o curgere recirculată a lichidului amestecat prin umplutură (WEF, 2000).
Contactoare biologice rotative submerse. Unităţile de contactoare biologice rotative au fost
instalate în bazinele cu nămol activat. Contactorul biologic rotativ submersat (SRBC) este operat la o
submersie de aproximativ 85% (vezi Fig.9-11c). Unităţile SRBC pot fi mari de până la 5,5 m diametru cu o
arie de suprafaţă de 28.000 m2. Rotaţia este acţionată prin aerare şi poate fi ajutată mecanic. Operaţia
submersă reduce sarcina pe arborele umpluturii.
Figura 9-23 Schema
procesului Bio-2-
Sludgel®

9-6 PROCESE CU CREŞTEREA ATAŞATĂ IMERSATE

Procesele cu film fixat submerse aerobe constau din trei faze: o umplutură, biofilmul şi faza lichidă.
CBO şi/sau NH4-N îndepărtate din lichidul ce curge peste biolfilm este oxidat. Oxigenul este furnizat prin
aerarea prin difuzie în umplutură sau prin predizolvarea în apa uzată influentă. Procesele cu film fixat aerobe
includ reactoare cu pat de umplutură şi curgerea descendentă, reactoare cu pat de umplutură şi curgerea
ascendentă, şi reactoare cu pat fluidizat şi curgerea ascendentă. Tipul şi mărimea umpluturii sunt un factor
major care afectează performanţa şi caracteristicele de funcţionare a proceselor cu creşterea ataşată
submerse. Concepţiile diferă prin configuraţia lor de umplere şi distribuţia şi colectarea debitului la intrare şi
ieşire. Cu procesele cu film fixat submerse aerobe nu sunt folosite decantoare, şi solidele în exces din
dezvoltarea biomasei şi suspensiile solide influente sunt captate în sistem şi trebuie să fie îndepărtate
periodic. Cele mai multe proiectări cer un sistem de spălare inversă mult asemănător celui din staţiile de
filtrare a apei pentru spălarea solidelor acumulate, obişnuit zilnică.
Avantajele majore ale proceselor cu dezvoltare ataşată submerse aerobe sunt cerinţa lor relativ
scăzută de spaţiu, abilitatea de tratare eficientă a apelor uzate diluate, lipsa unor decantoare pentru nămol ca
în procesele cu nămol activat, şi estetica. Deasemenea pentru multe procese se produce filtrarea solidelor
pentru producerea unui efluent de calitate ridicată. Asemenea sisteme cu film fixat au timpi de retenţie
hidraulică echivalenţi mai mici de 1 la 1,5 ore, bazat pe volumul gol a bazinelor. Dezavantajele lor include
un sistem mai complex în termeni de instrumentaţie şi controale, limitările economiilor de scară pentru
aplicarea la facilităţi mai mari, şi în general un cost de capital mai ridicat decât tratarea cu nămol activat.
O varietate largă de procese cu dezvoltarea ataşată submerse au fost folosite. Scopul acestei secţiuni
este de a descrie cele mai obişnuite procese folosite şi încărcările lor de calcul şi capabilităţile de
performanţă. Procesele descrise sunt procesul descendent Biocarbone, procesele ascendente Biofor şi
Biostyr, şi reactorul cu pat fluidizat ascendent aerob.
Procese cu creşterea ataşată submersate cu curgerea descendentă
Procesul Biocarbone este un exemplu tipic al unui proces cu creşterea ataşată submers cu curgerea
descendentă. Au fost construite pretutindeni în lume peste 100 de facilităţi de la dezvoltarea procesului în
Franţa în primii ani ai 1980 (WEF, 1998). Procesul a fost deasemenea denumit ca filtru biologic aerat (BAF)
(Stensel ş.a., 1988). Deşi umplutura de carbon activat a fost folosită în concepţia originală, în concepţiile
actuale este folosit un material de argilă arsă de 3 la 5 mm. Instalaţiile în staţii variază în mărime de la 2000
la 80.000 m3/zi. O schemă a procesului Biocarboneeste arătată în Fig.9-24. Sistemul este proiectat mai
asemănător cu un filtru de apă cu adăugarea unui distribuitor de aer de circa 300 mm deasupra duzelor
subdrenajului pentru a răspândi aer prin umplutură. Distribuitorii de aer sunt aranjaţi uniform sub pat pentru
a asigura că este furnizat oxigen uniform prin întregul pat al umpluturii. Eficienţa reală de transfer a

618
oxigenului este în domeniul a 5 la 6%, care este comparabilă cu performanţa aerării cu bule fine difuzate
pentru aceea adâncime (Stensel ş.a., 1988).
Figura 9-24 Schema procesului biologic
Biocarbonecu curgerea descendentă.

Spălarea inversă este normal făcută odată pe zi sau când pierderea de sarcină creşte la circa 1,8 m.
Proiectul trebuie să considere atât încărcarea organică cât şi rata de aplicare hidraulică. Sunt recomandate
rate de aplicare hidraulică în domeniul a 2,4 la 4,8 m3/m2.h pentru a preveni pierderea excesivă de sarcină.
Procesul Biocarbone a fost folosit în aplicaţiia erobe doar pentru îndepărtarea CBO, îndepărtarea CBO şi
nitrificarea combinate şi nitrificarea terţiară. Procesul a fost deasemenea folosit pentru denitrificare cum au
fost toate procesele cu creşterea ataşată arătate aici, şi aplicaţiile lor sunt prezentate în Capitolul 10.
Încărcările tipice de proiectare pentru aplicaţiile Biocarbone sunt prezentate în Tabelul 9-17. În sistemele
combinate cu îndepărtarea CBO şi nitrificare, rata de nitrificare este de circa 0,45 kg/m3.zi (Stensel ş.a.,
1988). Concentraţii mai ridicate de OD în domeniul a 3 la 5 mg/l sunt recomandate pentru nitrificarea
eficientă. Pentru aplicaţii de îndepărtare a CBO, concentraţiile de CBO şi TSS în efluent sunt în general <10
mg/l pentru nitrificare, concentraţiile NH4-N efluent pot varia de la 1 la 4 mg/l. Un proces similar, dar
folosind o umplutură de şist expandabilă, a fost dezvoltată şi instalată în Anglia de Utilităţile de Apă Tamisa
(Smith şi Edwards, 1994).
Tabelul 9-17 Încărcările tipice de proiectare pentru procesul Biocarbone cu creştere ataşată submersă
aeroba
Aplicaţia Unitatea Domeniul încărcărilor
3
Îndepărtarea CBO kg CBO/m .zi 3,5-4,5
Îndepărtarea CBO şi nitrificare kg CBO/m3.zi 2,0-2,75
Nitrificarea terţiară kg N/m3.zi 1,2-1,5
a
Adaptat după Mendoza şi Stephenson (1999) şi WEF (2000).
Procese cu creşterea ataşată submersate cu curgerea ascendentă
Două din procesele cu creştere ataşată şi curgere ascendentă care au fost aplicate cu succes includ
procesele Biofor şi Biostyr. Aspectele cheie ale acestor procese sunt descrise mai jos.
Procesul Biofor. Procesul Biofor, un proces cu creştere ataşată aerob submers şi curgere
ascendentă (vezi Fig.9-25), a fost folosit în mai mult de 100 de instalaţii în Europa şi America de Nord
(Ninassi ş.a., 1998). Reactorul cu curgerea ascendentă are obişnuit adâncimea patului de 3,0 m dar au fost
folosite şi concepţii cu adâncimi a patului de la 2 la 4 m (Pujol ş.a., 1994). Umplutura, denumită Biolite ,
este un material din argilă expandată cu o densitate mai mare de 1,0 şi cu domeniul de mărime de 2 la 4 mm.
Duze de intrare distribuie apa uzată influentă în sus prin pat, şi un distribuitor de aer (sistemul Oxazur)
furnizează aerul de proces peste suprafaţa patului. Spălarea inversă este obişnuit făcută o dată pe zi cu o rată
a apei de spălare de 10 la 30 m/h pentru a expanda patul (Lazarova ş.a., 2000). Sitarea fină a apei este
necesară pentru a proteja duzele de intrare. Procesul Biofor a fost aplicat pentru îndepărtarea CBO şi
nitrificare, nitrificarea terţiară şi denitrificare. Limitele recomandate de operare pentru procesul Biofor sunt
arătate în Tabelul 9-18. Încărcările sunt similare cu acelea folosite pentru procesul Biocarbone. Un studiu
efectuat pe 12 staţii de către Canler şi Perret (1994) a arătat rezultate similare ale performanţei pentru

619
îndepărtarea CBO ca o funcţie de rata de aplicare hidraulică şi încărcarea CBO pentru ambele sisteme
Biofor şi Biocarbone.
Figura 9-25 Schema
procesului biologic
Biofor cu curgerea
ascendentă.

Tabelul 9-18 Limitele încărcărilor recomandate pentru procesul Biofora

Articolul Unitatea Îndepărtare CCO Nitrificare terţiară
Porozitatea umpluturii instalate % ~40
Încărcarea kg CBO/m3.zi 10-12
kg N/m3.zi 1,5-1,8
Rata de aplicare hidraulică m3/m2.h 5,0-6,0 10-12
a
Adaptat după Pujol ş.a. (1994).
Procesul Biostyr. Procesul Biostyr este un proces cu curgerea ascendentă, dezvoltat în
Danemarca, şi foloseşte granule de polistiren de 2 la 4 mm diametru (aria specifică de circa 1000 m2/m3) care
au o densitate specifică mai mică decât a apei. Porozitatea umpluturii instalate este de circa 40%, furnizând o
arie efectivă pentru creşterea biofilmului de circa 400 m2/m3. Adâncimea umpluturii variază între 1,5 şi 3 m.
O schemă a procesului Biostyr  este arătată în Fig.9-26. Patul poate fi exploatat întreg aerob prin furnizarea
aerului la bază sau ca un pat anoxic/aerob prin furnizarea aerului la un nivel intermediar. Efluentul nitrificat
este recirculat pentru operarea anoxică/aerobă. Umplutura plutitoare este reţinută prin placă cu duze şi este
comprimată pe măsură ce apa uzată curge în sus pentru a furniza filtrarea. Apa de spălare inversă este stocată
deasupra patului de tratare. În timpul ciclului de spălare inversă apa curge în jos prin umplutură la o viteză
foarte ridicată, care are ca rezultat expandarea în jos a umpluturii original comprimate. Solidele reţinute în
porţiunile mai joase ale reactorului şi biomasa în exces produsă pe umplutură este spălată afară într-un bazin
de colectare a spălării inverse. Procedura normală de spălare inversă constă din paşi de clătiri repetate
(suflări cu apă) şi răzuiri cu aer. Obişnuit sunt folosite 4 faze cu apă şi 3 faze cu aer (Holbrook ş.a., 1998;
Borregaard, 1997).
Figura 9-26 Schema
procesului Procesul Biostyr
arătând aranjamentul pentru
nitrificare/denitrificare.

Procesul Biostyr  a fost folosit doar pentru îndepărtarea doar a CBO, îndepărtarea CBO combinată
cu nitrificarea, nitrificarea terţiară şi postdenitrificare. Încărcările tipice posibile pentru diferite tipuri de
tratament cu procesul Biostyr  sunt prezentate în Tabelul 9-19 (Le Tallec ş.a., 1997; Borregaard, 1997;
Payraudeau ş.a., 2000). Încărcările organice sunt în acelaşi domeniu cu cele pentru procesele Biofor şi
Biocarbone. Lucrările de testare a nitrificării făcute de Payraudeau ş.a. (2000) sugerează că este posibilă o

620
încărcare mai ridicată a nitrificării pentru nitrificarea terţiară. La încărcări de 1,5 până la 1,8 kg N/m3.zi, a
fost prezentată o oxidare a azotului de 85 la 90% . Performanţa efluentului pentru un număr de facilităţi la
scară naturală a fost dată de Borregaard (1997), dar încărcările procesului nu au fost definite. Concentraţii
medii ale efluentului în CBO, TDD şi NH4-N de 7, 11 şi respectiv 1,8 mg/l, au fost arătate pentru operarea pe
termen lung.
Tabelul 9-19 Încărcările tipice de proiectare pentru procesul Biostyr
Aplicaţia Unitatea Valoare
3
Doar îndepărtarea CBO kg CBO/m .zi 8-10
Îndepărtarea CBO şi nitrificare kg CBO/m3.zi 4-5
Nitrificarea terţiară kg N/m3.zi 1,0-1,7
Bioreactoare cu pat fluidizat (FBBR)
În bioreactoarele cu pat fluidizat apa uzată este alimentată în sus într-un pat de nisip sau carbon
activat de 0,4 la 0,5 mm. Adâncimile patului sunt în domeniul a 3 la 4 m. Aria specifică de suprafaţă este de
circa 1000 m2/m3 de volum de reactor, care este mai mare decât a oricărei alte umpluturi cu film fixat.
Vitezele ascendente sunt de 30 la 36 m/h. Este necesară recircularea efluentului pentrua furniza viteza
fluidului în timpii necesari de detenţie a tratamentului. Timpii de retenţie hidraulici în FBBR variază de la 5
la 20 minute. Pe măsură ce biofilmul creşte în mărime, umplutura devine mai uşoară şi se acumulează la
partea superioară a patului de unde ea poate fi îndepărtată şi agitată periodic pentru a îndepărta solidele în
exces.
Figura 9-27 Schema
reactorului biologic cu pat
fluidizat /FBBR).

O schemă a unui sistem FBBR este arătată în Fig.9-27. Pentru aplicaţii aerobe efluentul recirculat
este trecut printr-un bazin de oxigenare pentru a predizolva oxigen. Adăugarea aerului la reactorul cu pat
fluidizat ar descărca umplutura în efluent. Pentru tratamentul apelor uzate orăşeneşti, FBBR au fost folosite
în principal pentru postdenitrificare (vezi Sect.9-7). Aplicaţiile anaerobe ale FBBR sunt descrise în Cap.10.
FBBR aerobe sunt frecvent folosite pentru a trata apa freatică contaminată cu substanţe periculoase. În aceste
aplicaţii este foolosit cărbunele activat pentru umplutură pentru a furniza atât adsorbţia pe carbon cât şi
degradarea biologică (Sutton şi Mishra, 1994). Principalele avantaje ale tehnologiei FBBR în această
aplicaţie sunt (1) ea furnizează un SRT extraordinar de lung pentru mecanismele necesare să degradeze
compuşii xenobiotici şi toxici; (2) încărcările de şoc sau compuşii toxici nebiodegradabili pot fi adsorbiţi pe
carbonul activat; (3) este produs un efluent de calitate ridicată cu concentraţii scăzute de TSS şi CBO; (4)
metoda de oxigenare previne striparea şi emisia de compuşi organici toxici în atmosferă; şi (5) operarea
sistemului este simplă şi de încredere.
9-7 PROCESE DE DENITRIFICARE CU CREŞTEREA ATAŞATĂ
Procesele de denitrificare biologică au fost aplicate urmând procesele tratamentului secundar de
nitrificare pentru a reduce nitraţii/nitriţii produşi. Obişnuit, o sursă externă de carbon este adăugată pentru
furnizarea unui donor de electroni care poate fi oxidat folosind nitraţii şi nitriţii. Ambele procese cu creştere
ataşată şi creştere în suspensie au fost folosite pentru denitrificare cu succes. Diferitele tipuri de procese
postanoxice cu creştere ataşată, ilustrate în Figura 9-28, includ (1) reactoarele cu pat împachetat cu curgere
descendentă şi ascendentă, (2) reactoarele cu pat fluidizat ascendente, şi (3) contactoarele biologice rotatice
submerse. Toate procesele cer adăugarea de carbon sub forma de metanol în influent. Rapoartele
metanol/NO3-N sunt în domeniul de 3,0 la 3,5 kg metanol/kg NO3-N. Încărcări de calcul specifice folosite

621
pentru diferite sisteme pentru denitrificarea postanoxică cu creştere ataşată sunt prezentate şi discutate în
această secţiune. Deasemenea sunt luate în considerare procesele de denitrificare postanoxică cu creştere
ataşată.
Procese de denitrificare post anoxic cu pat umplutură cu curgerea descendentă
Filtrele de denitrificare cu pat umplut cu curgerea descendentă (vezi Fig.9-28a) sunt filtre cu pat
adânc (1,2 la 2,0 m) care au fost folosite în multe instalaţii (USEPA, 1993) pentru îndepărtarea postanoxică a
azotului. Filtrul de denitrificare folosit cel mai obişnuit este un proces licenţiat al TETRA Technologies.
Filtrele asigură atât îndepărtarea solidelor în suspensie cât şi denitrificarea prin creşterea microbiană pe
umplutura filtrului. Criteriile tipice de proiectare sunt arătate în Tabelul 9-20. Nisipul este umplutura filtrului
şi mărimea selectată este destul de mică pentru a asigura filtrarea eficace şi suficientă arie de suprafaţă pentru
dezvoltarea microbiană dar destul de mari pentru a găzdui captura solidelor şi creşterea microbiană fără
pierderi de sarcină. La rate hidraulice de aplicare de 80 la 100 m3/m2.zi (Tabelul 9-20), concentraţia TSS în
efluent de <5,0 mg/l sunt obţinute în mod obişnuit. Cu controlul corect al dozei de metanol, sunt posibile
concentraţii de azot total în efluent de 1 la 3 mg/l. Supradozarea metanolului poate duce la producerea de
miros, datorită reducerii biologice a sulfaţilor în filtru.
Figura 9-28 Procesele de
nitrificare cu creştere ataşată
postanoxice: (a) reactorul cu
pat de umplutură şi curgere
descendentă, (b) reactorul cu
pat de umplutură şi curgere
ascendentă, (c) reactorul cu
pat fluidizat de denitrificare
şi (d) contactorul biologic
rotativ submers.

În timpul operării filtrului de denitrificare, pierderea de sarcină creşte gradual din cauza acumulării
solidelor (filtrare), creşterii biomasei, şi acumulării de azot gazos datorată denitrificării. Filtrul este „şocat”
periodic de o undă hidraulică pentru a îndepărta azotul gazos şi spălat invers pentru a îndepărta solidele. Este
folosită doar o spălare cu apă la o viteză de 12 m/h pentru circa 3 la 5 minute pentru ca un „şoc” să elibereze
azotul gazos acumulat. Frecvenţa şocurilor poate varia de la una la fiecare 2 până la 4 ore. O spălare inversă
cu aer şi apă este cerută la fiecare 24 la 48 ore, depinzând de acumularea de solide şi pierderea de sarcină.
Capacitatea de stocare a solidelor este estimată a fi de circa 4,0 kg TSS/m3 înainte ca să se producă pierderi
ridicate de sarcină. Spălarea inversă obişnuit constă dintr-o afânare cu aer urmată de o spălare inversă cu aer
şi apă.
Tabelul 9-20 Criterii tipice de proiectare pentru filtre de denitrificare cu curgerea descendentăa
Parametrul Unitate Valoare
Domeniu Tipică
Umplutura
Tipul Nisip Nisip
Mărimea efectivă mm 1,8-6,0 4,0
Sfericitate adimensional 0,8-0,9 0,82
Greutatea specifică adimensional 2,5-2,7 2,6
Adâncimea m 1,2-1,8 1,6

622
 Rata de aplicare hidraulică
20oC m3/m2.zi 60-120 100
10oC m3/m2.zi 30-90 80
Încărcarea NO3-N
20oC kg/m3.zi 1,4-1,8 1,6
10oC kg/m3.zi 0,8-1,2 1,0
Timpul de contact cu patul gol min 20-30 20
Raportul metanol la NO3-N adimensional 3,0-3,5 3,2
Afânarea cu aer înaintea spălării inverse
Debitul m3/m2.h 1,2-1,6 1,5
Durata s 20-40 30
Spălarea inversă
Debitul de aer m3/m2.h 90-120 110
Debitul de apă m3/m2.h 15-25 20
Durata min 10-20 15
Frecvenţa ori/zi 1 1
Suflarea cu apă (şoc)
Debitul de apă m3/m2.h 10-14 12
Durata min 3-8 4
Frecvenţa ori/zi 12 12
a
Adaptat după USEPA (1993) şi Bailey ş.a.(1998)
Procesul Biocarbone® cu pat împachetat cu curgerea descendentă, cum e descris în Secţ.9-6, a fost
demonstrat la scară de staţie pilot pentru îndepărtarea azotului. O concentraţie totală a azotului total în
efluent mai mică de 8 mg/l a fost obţinută cu o încărcare de NO3-N de 4 kg NO3-N/m3.zi la 10 până la 12oC
într-o aplicare postanoxică (Jepsen şi Jansen, 1993). Mărimea efectivă a umpluturii a fost de 4 la 6 mm şi
adâncimea umpluturii a fost de 2,0 m. Şocarea azotului gazos nu a fost pretinsă pentru acest sistem.
Exemplul 9-9 Proiectarea filtrului de denitrificare Date fiind următorul debit şi caracteristicele efluentului
secundar de alimentare a filtrelor de denitrficare postanoxică, să se determine următorii parametri de proiectare pentru a
obţine concentraţii în efluent de TSS şi NO3-N de mai mici de 5,0 şi respectiv 2,0 mg/l. Se folosesc valorile tipice date
în Tabelul 9-20 pentru proiectarea procesului.
Parametrii de proiectare de determinat:
1.Dimensiunea filtrului
2.Debitul apei de spălare
3.Debitul aerului de spălare
4.Rata azotului eliberat în apa de spălare
5.Cererea de metanol
6.Producţia de solide
Caracteristicele apei de tratat sunt următoarele:

Articolul Unitatea Valoarea

Debitul m3/zi 8000
NO3-N g/m3 25
TTS g/m3 26
Temperatura oC 15
Notă: g/m3=mg/l
Parametri şi presupuneri de funcţionare:
1.Frecvenţa de spălare a filtrului=1/zi
2.Debitul apei de spălare=20 m3/m2/h(vezi tabelul 9-20).
3.Debitul aerului de spălare=110 m3/m2/h(vezi tabelul 9-20).
4.Frecvenţa spălării (şoc) cu apă = odată/2 ore
5.Un filtru cerut de rezervă.
5.Producţia de sinteză cu metanol=0,18 g VSS/g bCCOr
5.VSS/MTS=0,85
Soluţie:

623
 1.Se determină dimensiunile filtrului de denitrificare.
a.Se determină mărimea filtrului bazat pe încărcarea cu azot.
NO3-N redus=(25,0-2,0) g/m3x(8000 m3/zi)(1 kg/103 g)=184 kg/zi
Din tabelul 9-20, se alege o încărcare cu NO3-N pentru 15oC de 1,3 kg/m3.zi şi o adâncime D=1,60 m.
Volumul necesar=(184 kg/zi)/(1,3 kg/m3.zi)=141,5 m3.
Aria necesară=141,5/1,6=88,4 m2.
b.Se determină mărimea filtrului bazat pe încărcarea hidraulică de filtrare.
Din tabelul 9-20, se alege o încărcare hidraulică de filtrare de 90 m3/m2.zi.
Aria necesară a filtrului Anec=(8000 m3/zi)(90 m3/m2.zi)=88,9 m2.
Astfel mărimea filtrului este controlată de rata de aplicare hidraulică.
Se presupun 5 filtre instalate cu un filtru folosit ca rezervă. Folosirea filtrelor poate fi rotiră astfel că
biofilmul activ este menţinut în toate filtrele.
Aria/filtru =88,90 m2/4=22,2 m2
2.Se determină debitele aerului şi apei de spălare şi procentul apei produse folosit ca apă de spălare în
contracurent.
a.Se determină debitul aerului de spălare la o viteză de aplicare a spălării inverse de 110 m3/m2.h.
Debitul de aer=(110 m3/m2.h)x(22,2 m2)=2442 m3/h
b.Se determină debitul de apă de spălare la o viteză de de aplicare a spălării inverse de 20 m3/m2.h.
Debitul de apă=(20 m3/m2.h)x(22,2 m2)=444 m3/h=7,4 m3/min.
c.Se determină volumul de apă de spălare la o spălare pe zi pentru fiecare filtru cu o durată de 15
minute (Tabelul 9-20).
Volumul apei de spălare=(7,4 m3/min)(15 min/filtru)(4 filtre) =444 m3/zi.
d.Se determină procentul apei produse folosite pentru spălarea inversă.
(444 m3/zi)/( 8000 m3/zi)=0,0555=5,6%.
3.Se determină volumul de apă folosit pentru şocurile aplicate filtrului pentru afânarea nisipului la un şoc la
fiecare 2 ore cu o durată de 3 min/şoc şi un debit de 12 m/zi.
Volumul de apă=(88,9 m2)(12 m/d)(3 min/şoc)(1 şoc/2 h. filtru)(24 h/zi)(1 h/60 min)=640 m3/zi.
Procentul apei produse utilizate pentru şocuri=(640 m3/zi)/( 8000 m3/zi)=0,08=8%.
4.Total apă produsă folosită=8+5,6=13,6%
Rata reală de filtrare cerută include apa produsă folosită pentru spălarea inversă şi şocare:
(90 m3/m2.zi)(1,136)=102 m3/m2.zi
Notă: un calcul iterativ poate fi realizat să dezvolte o abordare a ratei reale de filtrare de 90 m3/m2.zi
prin folosirea unei rate mai scăzute în pasul 1b.
5.Cerinţele de metanol (CH3OH).
Nitratul redus=184 kg/zi
Se folosesc 3,2 kg metanol/kg NO3-N (vezi tabelul 9-20).
Metanol necesar=(3,2 kg/kg)(184 kg/zi)=588,8 kg/zi
6.Se determină producţia de solide
Solide=solidele filtrate+producţia de biomasă
MTS în efluent=5 mg/l (g/m3)(valoare dată)
Solide în filtru=[(20-5) g/m3](8000 m3/zi)(1 kg/103 g)=120 kg/zi
Producţia de biomasă:
Bazat pe balanţa stoichiometrică pentru oxidarea metanolului, există 1,5 g CCO/g CH3OH
(CH3OH+1,5 O2CO2+2H2O)
 0,18 gVSS  1,5 gCCO  588,8kg 
Biomasa      =159 kg/zi
 gCCO  gCH 3OH  zi 
TTS=(159 kg VSS/d)/(0,85 g VSS/g TTS)=187,1 kg TTS/d
Total solide=120 kg/zi+187,1 kg/zi=307,1 kg/zi
Stocarea solidelor presupunând o spălare pe zi
Volumul filtrului=(22,2 m2)(1,6 m)(1 spălare/zi) =36 m3/filtru.zi
Stocarea de solide=(307,1 kg/zi)(1/4 filtre)(filtru/36 m3/zi)=2,1 kg MTS/m3 de filtru
Comentariu Întrucât valoarea stocării solidelor rezultă mult sub capacitatea de stocare recomandată de 4,0 kg
TTS/m3 de filtru, spălarea inversă poate fi cerutp doar odată la fiecare 2 zile. Totuşi pentru a menţine sănătatea filtrului,
este recomandată spălarea inversă odată pe zi (vezi Sect.11-4 în Cap.11).
Reactoare de denitrificare postanoxică cu pat umplutură cu curgerea ascendentă
Cum e ilustrat în Fig.9-28b, reactoarele cu pat umplutură cu curgerea ascendentă au fost demonstrate
pentru denitrificarea postanoxică de ambele procese Biostyr® şi Biofor®. Cum s-a descris mai înainte,
umplutura folosită în aceste procese este adâncă de 2,0 m cu granule de polistiren de 2 la 5 mm pentru
Biostyr® (Jepsen şi Jansen, 1993) şi de 2,0 m adâncime şi granule de argilă expandată de 2 la 4 mm pentru
procesul Biofor® (Aesoy ş.a., 1998). Ratele de încărcare NO3-N raportate pentru aceste procese sunt în

624
domeniul a 3,0 la 4,0 kg NO3-N/m3.zi pentru a obţine concentraţii în efluent de NO3-N sub 5,0 mg/l (Pujol
ş.a., 1997: Borregaard, 1997), presupunând că este furnizată o cantitate suficientă de donor de electroni. Rate
mai ridicate de aplicare hidraulică de până la 330 m3/m2.zi au fost pretinse pentru aceste procese. Nu este
asigurată o spălare inversă specială „de şoc” pentru eliminarea azotului gazos în timpul spălării inverse cum
e cazul filtrul proprietar Tetra®.
Reactoare cu pat fluidizat pentru denitrificarea postanoxică
În reactorul cu pat fluidizat (FBR), curgerea ascendentă în reactorul conţinând nisip sau alt material
umplutură potrivit este la o viteză suficientă pentru a explanda şi fluidiza particulele de nisip acoperite cu
biofilme (vezi Fig.9-28c). Agitarea intensă furnizează un bun transfer de masă şi biofilmul dens care se
dezvoltă rezultă într-o concentraţie echivalentă a biomasei reactorului de 20 la 30 g/l pentru aplicaţiile de
postdenitrificare (USEPA, 1993).
Criteriile de proiectare pentru reactoarele cu pat fluidizat pentru denitrificarea postanoxică sunt
prezentate pe scurt în Tabelul 9-21. Rate de recirculare a efluentului de 2:1 la 5:1 sunt folosite pentru a
menţine viteza ascendentă a lichidului ridicată pentru a fluidiza nisipul. Încărcări volumetrice NO3-N de 2,0
la 6,0 kg/m3.zi s-au arătat a fi fezabile pentru aplicaţiile de postdenitrificare, depinzând de temperatură.
Timpii de reţinere a lichidului în patul gol sunt doar de 10 la 20 min, şi au fost obţinute concentraţii NO3-N
în efluent de 2 la 4 mg/l când s-au trata ape uzate municipale nitrificate (Sadick ş.a., 1996).
Sistemele FBR sunt operate fără nevoia unei filtrări sau decantări a efluentului. Umplutura de nisip
este îndepărtată la partea superioară a reactorului şi trecută printr-o pompă cu forfecare (capacitatea de
răzuire a suprafeţei granulelor) ridicată pentru a separa biomasa de pe nisip. Materialul umplutură curăţat
este recirculat la FBR. Umplutura cu biofilme mai groase migrează la partea superioară a patului datorită
densităţii globale mai reduse a particulei cauzată de creşterea biofilmului. Biomasa în exces este îndepărtată
de la partea superioară a patului pentru a controla adâncimea umpluturii patului. Sunt folosite diferite tehnici
de separare incluzând ciururi cu spălători cu stropire, cicloane externe şi separatori hidraulici (USEPA, 1993)
pentru separarea biomasei răzuite din materialul de umplutură. Într-un sistem FBR proiectat şi operat corect
concentraţia TSS efluentă poate fi în domeniul a 15 la 30 mg/l. Sistemul de distribuţie a influentului este
deasemenea un element de proiectare fizic critic al FBR. Distribuitorul trebuie să fie proiectat să distribuie
debitul influent uniform peste patul fluidizat. Staţia de tratare a apei uzate Reno Sparks, NY a fost prima
instalaţie la scară naturală a unui FBR pentru denitrificarea postanoxică, cu funcţionarea începând în primii
ani ai 1980.
Tabelul 9-21 Criterii de proiectare pentru reactoare cu pat fluidizat şi curgere ascendentă pentru
denitrificarea postanoxicăa
Parametrul Unitate Valoare
Domeniu Tipică
Umplutura
Tipul Nisip Nisip
Mărimea efectivă mm 0,3-0,5 0,4
Sfericitate adimensional 0,8-0,9 0,8-0,85
Coeficientul de uniformitate adimensional 1,25-1,50 ≤1,4
Greutatea specifică adimensional 2,4-2,6 2,6
Adâncimea m 1,5-2,0 2,0
Expansiunea patului % 75-150 100
Viteza ascendentă m/min 0,60-0,70 0,60
Rata de aplicare hidraulică m3/m2.zi 400-600 500
Raportul de recirculare adimensional 2:1-5:1 2:1-5:1
Încărcarea NO3-N
13oC kg/m3.zi 2,0-4,0 3,0
20oC kg/m3.zi 3,0-6,0 5,0
Timpul de contact cu patul gol min 10-20 15
Raportul metanol la NO3-N adimensional 3,0-3,5 3,2
a
Adaptat după USEPA (1993); Sadick ş.a. (1994); şi Sadick ş.a.(1996).
Filtre biologice rotative submersate

625
 RBC submersate (vezi fig.9-28d) au fost propuse pentru aplicaţii de denitrificare postanoxică şi au
dovedit performanţe bune pe staţii pilot. Vitezele de denitrificare pentru RBC submersate sunt indicate în
Tabelul 9-22.
Tabelul 9-22. Vitezele de denitrificare pentru RBC submersatea
Concentraţia NO3-N în efluent (mg/l) Viteza specifică de denitrificare relativă la
suprafaţa umpluturii, kgNO3-N/103 m2.zi
1,0 0,40
6,0 3,25
a
Adaptat după WEF (1998).
Procese cu creşterea ataşată de denitrificare preanoxică
Denitrificarea preanoxică, cum e ilustrată în Fig.9-29a, poate fi folosită cu procesele cu creşterea
ataşată. În primul caz, un proces cu creştere ataşată este folosit pentru denitrificare folosind materialul
organic din apa uzată influentă ca donor de electroni pentrua reduce NO3-N. Nitratul este furnizat în curentul
recirculat, care este pompat la o viteză de 3 la 4 ori debitul influent. Procesele de creşterea ataşată preanoxice
care au fost folosite pentru denitrificarea preanoxică includ: (1) filtre cu picurare (Nasr ş.a., 2000, şi Dorias şi
Baumenn, 1994), (2) procesul Biofor® la scară pilot (Ninassi ş.a., 1998), şi (3) un reactor cu film fixat şi pat
mobil (Lazarova ş.a., 1998). Un avantaj important al schemei de tratament denitrificare preanoxică este că
CBO influent este folosit pentru reducerea nitratului, şi astfel costul adăugării metanolului este eliminat. Un
dezavantaj este efectul debitelor recirculate cu nitraţi asupra proiectării şi costului de exploatare. Unde sunt
folosite filtre cu picurare pentru nitrificare, energia cerută pentru pompare debitului recirculat şi influent pe
filtrul de picurare creşte semnificativ. Condiţiile încărcării preanoxice pentru o îndepărtare de 89% a NO 3-N
alimentat pentru reactorul preanoxic Biofor® sunt prezentate pe scurt în Tabelul 9-23.

Figura 9-29 Procese de îndepărtare biologică preanoxică a azotului: (a) procesul de denitrificare cu creştere
ataşată şi (b) procesul de denitrificare cu creştere în suspensie cu nitrificarea în creştere ataşată.

626
Tabelul 9-23 Condiţiile încărcării reactorului preanoxic pentru procesul Biofor® în sistemul de tratament de
îndepărtare biologică a azotului cu creşterea ataşatăa
Parametrul Unitate Valoare
Domeniu Tipică
3
Încărcarea cu azot kg NO3-N/m .zi 1,0-1,5 1,2
Rata aplicării hidraulice incluzând recircularea m3/m2.zi 480-750 600
a
Adaptat după Ninassi ş.a. (1998).
O abordare alternativă pentru denitrificarea preanoxică este arătată în Fig.9-29b pentru un sistem cu
un proces cu creştere ataşată pentru nitrificare. Efluentul filtrului cu picurare de nitrificare este recirculat
pentru a furniza nitratul pentru un reactor preanoxic cu creşterea în suspensie (Melhart, 1994). Este folosit un
decantor intermediar pentru a separa lichiorul amestecat denitrificat şi a furniza nămolul activat recirculat la
bazinul anoxic. Debitul recirculat necesar să furnizeze nitratul la zona preanoxică are un efect semnificativ
asupra dimensionării decantorului şi cerinţelor de pomapre la filtrul cu picurare, şi astfel asupra
economicităţii sistemului global.
O partea unei facilităţi cu filtre cu picurare la scară naturală la Salisbury, MD, a fost modificată să
evalueze îndepărtarea biologică a azotului prin convertirea unui filtru cu picurare existent la un filtru
preanoxic urmat de un filtru cu picurare de nitrificare (Nasr ş.a., 2000). Ambele filtre au fost convertite de la
umplutură de piatră la cea cu material plastic cu o creştere în înălţime şi adâncimea umpluturii. Filtrul
preanoxic a fost operat ca un reactor submers, şi raportul de recirculare intern de la efluentul filtrului cu
picurare de nitrificare la filtrul preanoxic a fost de 5:1 bazat pe debitul influent în staţie. Cu cea mai mare
îndepărtare a CBO produsă în filtrul preanoxic, a fost obţinută o concentraţie OD mai ridicată (3 la 6 mg/l) în
efluentul filtrului de nitrificare. Ratele de nitrificare a filtrului cu picurare au fost de ordinul a 1,5 la 2,0 g
N/m2.zi şi şi au controlat debitul procesului de tratament. O concentraţie a azotului total în efluent de mai
puţin de 8 mg/l a fost obţinută la temperaturi atât de joase de 13oC. Datele operării pe termen lung nu au fost
suficiente pentru a evalua inventarul de solide şi controla rezultatele filtrului cu picurare preanoxic.
Concentraţia OD ridicată în efluentul filtrului cu picurare de nitrificare şi efectul său asupra îndepărtării
nitratului în filtrul preanoxic a fost o preocupare. În alt proiect folosind filtre cu picurare, Dorias şi Baumenn
(1994) au folosit un filtru cu picurare preanoxic nesubmersat cu debitele recirculat şi influent alimentate de
distribuitorul filtrului cu picurare. A fost necesar un acoperiş etanş la gaz deasupra filtrului cu picurare
pentru a dezvolta condiţii anoxice susţinute, şi concentraţiile NO3-N în efluentul filtrului cu picurare
preanoxic au variat de la 2,0 la 4,0 mg/l cu rate specifice de îndepărtare a NO3-N de 70 la 100 g/m3.zi.
Procesul cu creştere ataşată Biofor® pentru denitrificarea preanoxică şi nitrificarea în serie a fost
demonstrat într-o staţie pilot pe o apă uzată orăşenească (Ninassi ş.a., 1998). A fost folosit un raport de
recirculare internă de 2,5:1, bazat pe debitul efluent, şi eficienţa de îndepărtare a azotului a fost afectată de
raportul bCBO/NO3-N de alimentare a reactorului anoxic şi un raport de recirculare internă. A fost nevoie de
o valoare CCO/N mai mare de 10 pentru a maximaliza performanţa.
PROBLEME ŞI DISCUŢIA TOPICELOR
REFERINŢE

627
 CAPITOLUL 3
TRATAREA APEI
3.1. METODE DE TRATARE
Metodele folosite pentru tratarea apei reproduc în mod artificial şi rapid fenomene din natură şi pot fi:
mecanice, fizice, chimice şi biologice.
Metodele mecanice constau în reŃinerea substanŃelor din apă prin decantare şi filtrare.
Metodele fizice se bazează pe acŃiunea căldurii, luminii, electricităŃii, razelor ultraviolete, ultrasunetelor etc.,
asupra substanŃelor conŃinute în apă.
Metodele chimice se bazează pe acŃiunea ozonului, clorului, coagulanŃilor etc., asupra substanŃelor din apă.
Metodele biologice se bazează pe acŃiunea biochimică a bacteriilor aerobe din membrana filtrelor lente.
Din punct de vedere al proprietăŃilor organoleptice, se pot îmbunătăŃii mirosul şi gustul, calităŃi apreciate în
primul rând de consumatori, în următoarele moduri:
- Prin filtrarea apei într-un strat de cărbune activ de lemn fără gudroane, granular (0,06...0,12 m³ la m³ de
apă filtrată pe oră). Cărbunele activ favorizează limpezirea apei, reŃine virusurile, îmbunătăŃeşte procesul de
coagulare, reduce consumul de clor pentru dezinfectare şi absoarbe ierbicidele, insecticidele, detergenŃii şi alte
substanŃe care dau apei miros şi gust. La 3...20 mg/l conŃinut de substanŃe organice în apă, doza de cărbune
activ sub formă de praf se consideră de 5… 30 mg/l.
- Prin introducerea în apă a permanganatului de potasiu, în cazul mirosului şi gustului provenit în urma
clorării.
- Prin degazeificare şi prin deferizare, în cazul mirosului şi gustului dat de gaze, respectiv de fier.
Limpezirea apei se poate face în deznisipatoare, în decantoare, în prefiltre şi în filtre.
Răcirea apei se poate face infiltrând-o în teren, trecând-o prin bazine naturale sau artificiale de răcire sau
prin turnuri de răcire.
ÎmbunătăŃirea proprietăŃilor chimice constau în reducerea sau mărirea durităŃii, în eliminarea fierului şi
manganului, îndepărtarea gazelor dizolvate etc.
Prin dezinfectare se distrug bacteriile din apă.
Cariile dentare se evită prin fluorizarea apei, unii compuşi ai fluorului, ca: fluorilicatul de sodiu, fluorura de
silicat de sodiu sau fluorura de sodiu, protejând dantura prin mărirea rezistenŃei dintelui la declanşarea şi
evoluŃia procesului carios, o dată cu încorporarea în malŃ a fluorului sub formă de fluorapatită şi prin inhibarea
de către fluor a metabolismului bacteriilor cariogene în mediul zaharat. Doza de fluor se recomandă de 0,8-1,1
mg/l.

3.2. SCHEME DE STAłII DE TRATARE

Lucrările necesare pentru tratarea apei alcătuiesc o staŃie de tratare, care se amplasează în teren stabil în
extravilan, într-o zonă de protecŃie sanitară şi cu posibilităŃi de extindere, fără reconstrucŃie sau întreruperea
exploatării normale. Se va Ńine seama de relieful terenului, realizându-se curgerea gravitaŃională între diferite
obiecte şi se va alege schema cea mai simplă de circulaŃie a apei care se tratează.
Evacuarea apei de spălare a diferitelor obiecte se va face cât mai economic. Conducta de aducŃiune şi
racordurile electrice trebuie să fie cât mai scurte. Se va Ńine seama de drumul de acces la staŃie.
Între diferitele obiecte ale staŃiei de tratare trebuie lăsate spaŃii de circulaŃie, care în afară de obiectele
destinate direct tratării apei, mai cuprind: staŃii de pompare şi de compresoare, laboratoare, magazii (de
substanŃe chimice, de piese de rezervă, de piese de schimb pentru materialul de întreŃinere), încăperi pentru
personalul conducător şi de întreŃinere etc. La staŃii mai mari de 5.000 m³/zi se prevede un laborator pentru
analize fizico-chimice, iar la staŃii de peste 30.000 m³/zi şi destinate obŃinerii apei potabile se prevede şi un
laborator de microbiologie.
Proiectarea staŃiilor de potabilizare a apelor din surse de suprafaŃă se face în baza studiilor de teren şi
cercetărilor de laborator date de STAS 12277-84.
Schema în plan a unei staŃii de tratare de apă de râu pentru 10.000... 15.000 m³/zi se prezintă în figura 3.1.
Pompele de la captare trimit apa în camera de amestec, unde se mai aduc reactivii de coagulare, reactivii de
alcalinizare şi clorul de preclorare. Apa trece apoi în camera de reacŃie, prin decantoare şi dintr-un puŃ de
aspiraŃie este trimisă prin pompe la staŃia de filtre.

1
 Camera de reacŃie şi decantoarele pot fi descoperite, cu cota pereŃilor exteriori deasupra nivelului maxim al
apei râului.
În unele cazuri filtrele se amplasează în staŃia de filtre numai de o singură parte a galeriei de conducte.
De la filtre apa este trimisă la rezervoare printr-o conductă în care se introduce şi clorul de postclorare. Apa
trece apoi la un puŃ de aspiraŃie al pompelor de distribuŃie, de unde este aspirată şi refulată în centrul populat.
Apa de spălare de la rezervor, filtre, decantor şi camera de reacŃie este evacuată în râu tot cu pompe.
În camera de amestec se poate introduce şi silicat de sodiu, în partea finală a camerei de reacŃie se poate
introduce cărbune activ în formă de praf, între decantoare şi filtre se poate prevedea o aerare sau o amonizare
iar după filtrare se poate prevedea o tratare cu cărbune activ granulat. La captări amplasate în amonte de un
baraj se elimină şi pompele de captare şi pompele de spălare, apa de spălare evacuându-se în aval de baraj.
Uşile de intrare de la toate construcŃiile se amplasează deasupra nivelului maxim al apei din râu.
Schemele verticale prin diferite elemente ale staŃiei redau cotele nivelului apei şi cotele caracteristice
acestora. Cotele nivelului apei se determină pornind de la rezervor, unde nivelul maxim al apei se poate
considera în general identic cu nivelul terenului şi adunând aproximativ următoarele pierderi de sarcină: 0,5 m
de la rezervor la filtre; 3 m între filtrele rapide deschise; 0,10...0,15 m de la filtre la decantor; 0,15 m în
decantor; 0,10 m de la decantor la camera de reacŃie; 0,40... 0,60 m în camera de reacŃie; 0,10 m de la camera
de reacŃie la camera de amestec; 0,30...0,40 m în camera de amestec.
O secŃiune verticală printr-o staŃie pentru tratarea apei subterane de la 30...40 m adâncime, cu o capacitate
de 8.000...15.000 m³/zi, se prezintă în figura 3.2. Apa brută de la puŃuri conŃinând fier peste limitele admisibile
este pulverizată şi apoi trecută printr-un strat de cocs, printr-un bazin de sedimentare şi prin filtre. De la filtre
apa este evacuată în rezervorul de apă curată şi apoi este trimisă în centrul populat cu pompele de distribuŃie.
Pentru reducerea cheltuielilor de construcŃie, a suprafeŃelor de teren ocupate şi a reŃelelor de legătură,
precum şi pentru o deservire cât mai comodă, diferitele obiecte ale staŃiei de tratare se vor comasa, iar staŃiile
de tratare pentru debite mai mici de 15 l/s se vor prevedea de tip monobloc, comasând într-o singură construcŃie
toate lucrările, cu excepŃia decantoarelor.
Se pot introduce la staŃii de tratare conducte de ocolire pentru unele sau chiar pentru toate obiectele, în
diferite perioade variind proprietăŃile apei.
Zona de protecŃie sanitară cu regim sever se va prevedea până la minimum 20 m, în baza calculelor.
StaŃiile de tratare mari trebuie automatizate iar controlul parametrilor caracteristici trebuie să se facă
automatizat. InstalaŃiile de automatizare, transmiterea şi comanda de la distanŃă a instalaŃiilor de tratare se vor
adopta pe bază de justificări în documentaŃia tehnico-economică.
În baza specificaŃiilor stabilite în detaliile de execuŃie, beneficiarul împreună cu proiectantul vor înlocui
regulamentul de exploatare şi vor elabora condiŃiile de recepŃionare a lucrării.

3.3. DEZNISIPAREA APEI

În cadrul proceselor de deznisipare şi decantare apa este parŃial limpezită prin sedimentarea suspensiilor
gravimetrice şi coloidale la curgerea cu viteză mică, în bazine de sedimentare denumite deznisipatoare şi
decantoare.
O particulă este antrenată într-un bazin de sedimentare de o viteză orizontală V, datorită diferenŃei între
nivelurile oglinzii apei din amonte şi din aval de decantor şi de o viteză de sedimentare Vs, datorită greutăŃii
proprii (fig. 3.3). Particula se deplasează după rezultanta vitezelor şi dacă traiectoria intersectează radierul, ea
se depune. În caz contrar, particula este antrenată mai departe.
Particulele în suspensie antrenează şi bacterii şi parte din substanŃele care dau culoare apei.
Deznisipatoarele pot fi orizontale sau verticale, conform STAS 3573-80, iar decantoarele cu separare
gravimetrică pot fi orizontale longitudinale, orizontale radiale sau verticale, conform STAS 3620/1-85.
După modul în care se face sedimentarea, deznisipatoarele sunt cu sedimentare naturală sau cu sedimentare
activată de coagulanŃi, în cazul sedimentării naturale depunându-se numai suspensii mecanice iar în cazul
sedimentării activate de coagulanŃi depunându-se parŃial şi suspensii coloidale.
Bazinele de sedimentare se prevăd în funcŃie de datele din diagrama depunerilor, care redă concentraŃia
materiilor în suspensie depuse în vase de probă, în timpul t, în care s-a făcut sedimentarea (fig. 3.4).
Dacă procentul de reŃinere a suspensiilor din apă, într-un interval de timp de 2-3 minute, este de 25-30 %, iar
diametrul minim al suspensiilor este de 0,2 mm, se vor prevedea deznisipatoare amplasate independent de
ansamblul captării, înainte de decantoare.

2
 La reŃineri de suspensii gravimetrice din apă de 60...80 % în timp de 2... 4 ore se vor prevedea decantoare
cu sedimentare naturală, iar în cazul reŃinerii de suspensii gravimetrice şi coloidale de 80...90 % în timp de
1,5...2,5 ore se vor prevedea decantoare cu sedimentare activată de reactivi de coagulare.
După direcŃia de curgere a apei în interiorul lor, deznisipatoarele pot fi orizontale sau verticale, conform
STAS 3573-80, iar decantoarele pot fi orizontale longitudinale, orizontale radiale sau verticale, conform STAS
3620/1-85.
SoluŃia de decantare, precum şi tipul, numărul şi mărimea decantoarelor se stabilesc pe considerente
tehnico-economice şi studii tehnologice pe ansamblul schemei de tratare a apei, în funcŃie de cantitatea şi
calitatea apei brute şi de calitatea apei decantate.
ConcentraŃia în suspensii a apei decantate trebuie să fie de 30-50 mg/l înainte de filtrele lente şi de 15-30
mg/l înainte de filtrele rapide. Dacă decantarea constituie treapta finală, această concentraŃie trebuie să fie
conform cerinŃelor beneficiarului apei furnizate.
În exploatare mai există decantoare suspensionale, decantoare cu tuburi sau cu lamele şi decantoare etajate.
Deznisipatoarele orizontale sunt bazine din beton simplu sau armat folosite în general la ape de râu. Apa
trece printr-un grătar, cu spaŃiul dintre bare de 4... 5 cm, în camera de liniştire şi de distribuŃie, unde se reduce
treptat viteza apei până la cea de scurgere în camera de depunere a nisipului şi se distribuie curentul apei cât
mai uniform, pe toată secŃiunea transversală. Camera are, în acest scop, pereŃii laterali evazaŃi în plan faŃă de
direcŃia de curgere a apei, cu o înclinare de 5/1-10/1 şi bare de liniştire compuse din Ńevi verticale cu diametrul
de 30...50 mm dispuse în zigzag la 25...35 cm distanŃă (fig. 3.5). Stavila S1 permite intrarea apei în această
cameră. Prin intermediul stavilei S2 apa trece în camera de deznisipare, unde curge cu viteza orizontală
V=0,1...0,4 m/s, în timpul td=30...100 secunde. Viteza de sedimentare a granulelor de nisip Vs se ia din tabelul
3.1, în care sunt indicate datele pentru grăunŃii de cuarŃ cu greutatea specifică de 26,5 kN/cm³ la temperatura de
10 0C. Prin intermediul stavilei S3 apa trece în camera de colectare şi de acolo în canalul din aval de
deznisipator. Prin ridicarea stavilei S4 depunerile din deznisipator trec în canalul de golire.
Tabelul 3.1
Viteza de sedimentare la deznisipatoarele din alimentări cu apă
Diametrul granulei D, 0,20 0,30 0,40 0,50 0,60 0,70 0,80 0,90 1,00
în mm

Viteza de sedimentare 21,6 32,4 43,2 54,0 64,8 73,2 80,7 87,5 94,4
Vs, în mm/s

Dimensionarea hidraulică se face cu relaŃiile:

Q Vdez
Vdez = Q ⋅ t d , (3.1); A=, (3.2); Hu = , (3.3)
vs A
v A B
L =α Hu , (3.4); B= , (3.5); n= , (3.6)
vs L b
T
Vd = p ⋅ a ⋅ Q , (3.7); H = Hd + Hu + H g + Hs , (3.8)
γd
în care: Vdez este volumul de deznisipare, în m³; Q - debitul de calcul, în m³/s; td - timpul de trecere, în s; A - aria
secŃiunii orizontale, în m²; vs - viteza de sedimentare, în m/s; Hu - înălŃimea utilă, în m, care se consideră de 0,6-
2,5 m; L - lungimea, în m; α - un coeficient, care se consideră de 1,5...2; v - viteza orizontală, în m/s; B -
lăŃimea, în m; n - numărul de compartimente, care trebuie să fie de cel puŃin 2, în cazul curăŃirii intermitente; b
- lăŃimea unui compartiment, în m, care se consideră de 0,8-2,5 m; Vd - volumul depunerilor, în m³; p -
procentul de sedimentare, care se consideră de 25...35 %; a - concentraŃia maximă a materiilor în suspensie din
apa care se limpezeşte, în kg/m³; T - timpul între două curăŃiri, în secunde; γd - greutatea specifică a depunerilor,
în daN/m³ (1500...1700 daN/m³); H - înălŃimea totală medie a camerei de deznisipare, în m; Hd - înălŃimea
medie a spaŃiului pentru colectarea nisipului, în m, care depinde de debitul conŃinut de suspensii, sistemul de
curăŃire şi intervalul între două curăŃiri succesive; Hg - înălŃimea spaŃiului de siguranŃă pentru îngheŃ, care se
consideră de 0,30-0,50 m; Hs - înălŃimea spaŃiului de siguranŃă suplimentară, care se consideră de 0,10-0,15 m.
Raportul între lăŃimea şi lungimea unui compartiment se consideră de 1/6-1/10, raportul între înălŃimea şi
lungimea unui compartiment se consideră de 1/10-1/15, iar timpul între două curăŃiri se recomandă de 5-10 zile
la evacuarea manuală, de maximum 12 h la evacuarea mecanică şi la evacuarea hidraulică prin sifona-re şi de
maximum 5 zile la evacuarea hidraulică gravitaŃională.

3
 În rigola longitudinală de colectare a nisipului, lată de 0,4-0,8 m şi cu panta de 0,5...3 %, în sensul evacuării
apei, trebuie să se asigure o viteză de evacuare a nisipului de minimum 2 m/s. În cazul când se alege un singur
compartiment, trebuie să se prevadă şi un canal de ocolire.
CurăŃirea intermitentă a depunerilor se poate face manual (la debite până la 0,1 m³/s pe compartiment, prin
scoaterea acestuia din funcŃiune), mecanic (când se dă întrebuinŃare nisipului) sau hidraulic (când nisipul se
poate arunca în râu). CurăŃirea continuă se face mecanic cu mecanisme de dragare, mişcate cu macarale în
lungul deznisipatorului sau hidraulic prin sifonare.
Deznisipatoarele verticale se prevăd numai la debite mai mici de 10.000 m³/zi, când spaŃiul este limitat
şi când se execută fără epuizmente costisitoare. Aceste deznisipatoare funcŃionează ca decantoarele verticale şi
se compun din camera de intrare, camera de depunere a nisipului şi jgheabul de colectare a apei deznisipate.
În camera de intrare, amplasată central sau lateral camerei de depunere, accesul apei se face în jos, cu o
viteză de 0,3-0,5 m/s.
În camera de depunere a nisipului, de formă circulară sau hexagonală în plan, apa circulă de jos în sus cu o
viteză mai mică decât viteza de sedimentare, într-un timp de 30-100 secunde.
SpaŃiul pentru colectarea nisipului, prevăzut la partea inferioară a camerei de depunere a nisipului, trebuie să
aibă pereŃii laterali înclinaŃi la minimum 450.
Jgheabul de colectare a apei deznisipate de la partea superioară se prevede excentric camerei de depunere.
La deznisipatoarele verticale se prevăd înălŃimile Hd, Hu, Hg şi Hs ca la deznisipatoarele orizontale, o
înălŃime a zonei neutre Hn=0,2-0,4 m între capătul inferior al camerei de intrare şi nivelul superior al spaŃiului
pentru colectarea nisipului.
Din deznisipatoarele verticale, depunerile se evacuează mecanic sau hidraulic.

3.4. TRATAREA APEI CU COAGULANłI

Tratarea apei cu coagulanŃi se face înainte de decantare, pentru grăbirea depunerii suspensiilor
gravimetrice şi precipitarea suspensiilor coloidale micşorând astfel timpul de decantare şi mărind eficienŃa
decantoarelor. Reactivii de coagulare recomandaŃi sunt: sulfatul de aluminiu, sulfatul feros, clorura ferică,
sulfatul feric, polielectroliŃi organici etc.
SoluŃiile coloidale conŃin particule cu dimensiuni de 10-4...10-6 mm încărcate cu sarcini electrice negative.
Datorită mişcării browniene particulele se izbesc între ele, însă nu se pot grupa prin adsorbŃie, deoarece
sarcinile de acelaşi fel provoacă respingerea lor.
Sulfatul de aluminiu se foloseşte în mod curent şi în special la apele care conŃin un plancton abundent.
Introdus în apă, acesta intră în reacŃie cu bicarbonatul de calciu conform relaŃiei:
Al2(SO4)3+3Ca(HCO3)2=3CaSO4+2Al(OH)3+6CO2 (3.30)
Hidroxidul de aluminiu Al(OH)3 format este greu solubil în apă şi formează o soluŃie coloidală, ale cărei
particule sunt încărcate pozitiv. Neutralizându-se sarcinile particulelor coloidale, acestea se aglomerează
concomitent, precipitându-se sub formă de fulgi sedimentabili gravimetric, care mai antrenează în cădere prin
absorbŃie pe suprafaŃa mare şi lipicioasă a lor substanŃe fine gravimetrice mai greu sedimentabile, substanŃe
care dau culoare apei, bacterii etc. O uşoară agitaŃie a lichidului favorizează formarea fulgilor, iar cu adjuvanŃi
sau ajutători de coagulare ca: silicatul de sodiu, silicea activă, polielectroliŃi organici, bentonita, cărbunele activ
în forma de praf etc., introduşi la 2-3 minute după coagulanŃi, se activează procesul de floculare, prin formarea
unei soluŃii coloidale cu particule încărcate cu sarcini electrice negative. Se cere să se realizeze, la un domeniu
al pH-ului de 5,0-8,5, o amestecare intensă între apa brută şi soluŃia de coagulant, o formare intensă de fulgi,
prin utilizarea puterii catalitice a unor fulgi deja formaŃi asupra celor în curs de formare şi o zonă de curgere
laminară, pentru depunerea fulgilor. La temperaturi mai ridicate este mai mare şi viteza de depunere a
sedimentelor.
Dozele de reactivi se pot stabili prin procedeul Jartest în laborator sau în staŃii pilot de experimentare. În 4-6
cilindri de 1,0 l prevăzuŃi într-un suport, se introduce apa de studiat împreună cu doze de coagulant variabile
din 5 în 5 mg/l în jurul valorilor de la ape similare. Pentru amestec, apa din cilindri se agită timp de 3-5 minute
la o turaŃie de 150 rot/min iar pentru flocularea suspensiilor se continuă agitarea timp de 5 minute, la o turaŃie
de 40-50 rot/min. După o pauză de 30 minute pentru sedimentare, proba cu turbiditatea mai mică conŃine doza
optimă de coagulant. Se recomandă efectuarea studiilor pe staŃia pilot la staŃii de tratare cu debite peste 1000 l/s
sau cu scheme complexe de tratare.
În lipsă de studii de laborator sau în staŃii pilot, dozele de reactivi se stabilesc pe baza datelor obŃinute în
exploatarea unei staŃii de tratare existente care utilizează aceeaşi sursă de apă. Orientativ, la un conŃinut de

4
suspensii în apa brută până la 2500 mg/l se pot considera, conform STAS 12362-85: doza de sulfat de aluminiu
de 25-130 mg substanŃă activă/l apă brută; doza de sulfat feros, fără oxidare cu clor, de 38-195 mg/l; doza de
clorură ferică de 13-65 mg/l iar doza de silicat de sodiu de 3-13 mg/l.
Dacă apa nu are duritatea temporară necesară pentru reacŃia cu sulfat de aluminiu, ea trebuie alcalinizată cu
var, sodă caustică sau sodă calcinată, doza stabilindu-se după relaŃia:
A = (0,5a − Dt + 2 ) ⋅ k , (3.31)
în care: A este doza de reactiv de alcalinizare, în mg/l; a - doza de sulfat de aluminiu pur, în mg/l; Dt - duritatea
temporară a apei, în grade; k - doza de reactiv de alcalinizare, corespunzătoare mărimii alcalinităŃii apei cu 1
grad, care se consideră de 10 mg/l pentru varul stins Ca(OH)2, de 14,3 mg/l pentru soda caustică NaOH şi de
18,3 mg/l pentru soda calcinată Na2CO3.
Sulfatul feros se poate introduce cu var şi cu clor. Acesta nu contribuie la decolorarea apei şi necesită un
domeniu al pH-ului de 8,5-11,0 şi o aerare intensă a apei.
Pentru tratarea apei cu coagulanŃi sunt necesare staŃii de gospodărire a reactivilor, instalaŃii pentru
prepararea şi dozarea coagulanŃilor, pentru amestecul apei de tratat cu coagulanŃii şi pentru floculaŃie (camere
sau bazine de reacŃie). Fulgii (floculele) formaŃi la 20...30 minute după amestec se depun în decantoarele
prevăzute după aceste instalaŃii. La decantoarele verticale, la decantoarele radiale şi la decantoarele
suspensionale, amestecul şi floculaŃia se pot amenaja chiar în bazinul de decantare, într-o cameră specială.
Introducerea coagulantului în apa care se tratează se poate face sub formă de soluŃie (metodă umedă) sau
sub formă de praf (metodă uscată).
StaŃia de gospodărire a reactivilor se prevede cu spaŃii pentru depozitarea reactivilor pe o perioadă de
minimum o lună de consum maxim, la distanŃe de protecŃie (sanitară, explozie, incendiu etc.) stabilite în
conformitate cu reglementările tehnice specifice. Depozitarea sulfatului de aluminiu solid se face pe o înălŃime
de maximum 2 m în construcŃii acoperite; a varului nestins, în bulgări, se face în spaŃii de depozitare acoperite;
a varului stins se face pe platforme acoperite, în ambalajul în care a fost livrat iar a cărbunelui activ se face pe o
înălŃime de maximum 1,5 m în saci sau vrac, în construcŃii acoperite.
InstalaŃiile pentru prepararea şi dozarea reactivilor (fig. 3.12) se compun dintr-un vas A de dizolvare, în
care se introduce coagulantul sub formă de bulgări şi apa filtrată sau cel puŃin decantată, necesară dizolvării lui;
dintr-un vas B pentru prepararea soluŃiei, în care se aduce soluŃia din vasul A şi apă pentru diluare; dintr-un vas
de dozare C, care asigură constanŃa debitului; dintr-un robinet de dozare D, care fixează debitul şi dintr-o pâlnie
de curgere, legată la conducta prin care se introduce soluŃia de coagulant în apa care se tratează.
Volumul V, în m³, al vaselor A şi B se determină din relaŃia:
24 ⋅ a ⋅ Q
V = , (3.32)
10.000 ⋅ b ⋅ n
în care: a este doza maximă de coagulant, în g/m³; b - concentraŃia procentuală a soluŃiei de coagulant, care se
ia de 33... 50 % pentru vasul A de 5...7,5 % pentru vasul B; Q - debitul de calcul pentru apa brută în m³/h; n -
numărul de preparări în 24 ore, care se ia de 3 în mod obişnuit sau de 6 la instalaŃii mari cu metode intensive de
dizolvare a coagulantului.
Vasele şi conductele de legătură trebuie să reziste la coroziune şi la abraziune, în funcŃie de agresivitatea
mediului înconjurător, acestea protejându-se şi în exterior.
Sulfatul de aluminiu poate fi furnizat de fabrici producătoare şi sub formă de soluŃie concentrată.
Pentru prepararea soluŃiilor de var se întrebuinŃează două vase, a căror capacitate se determină ca la vasele
de coagulant, considerându-se b=2...5 şi n=4...6.
Pentru a menŃine în soluŃie reactivii (în special varul), în vasul B se introduce încontinuu aer comprimat.
Capacitatea vasului de dozare este de 50...100 l.
În (fig. 3.13 ) este prezentat un vas de dozare cu flotor, la care reglarea debitului constant se face la şaibă şi
la robinet.
La instalaŃii mai mari de 5.000 m³/zi, introducerea soluŃiilor în apa de tratat se poate face cu pompe
dozatoare cu piston cu debit variabil.
InstalaŃii pentru amestecul apei de tratare cu coagulanŃii sunt dispozitive pentru amestecarea rapidă şi
completă a apei brute cu reactivii pentru favorizarea producerii reacŃiei chimice. Amestecarea se poate face:
prin salt hidraulic, în camere cu şicane, în jgheaburi cu despărŃituri găurite, prin injectarea de aer comprimat
(barbotaj) şi în camere sau bazine cu agitatoare mecanice, care se rotesc în jurul unei axe orizontale sau
verticale.
În cazul saltului hidraulic, coagulantul se introduce la capătul unui canal cu pantă mare (fig. 3.14) în care
rezultă la capătul din aval un salt hidraulic, care efectuează amestecul.

5
 Camerele cu şicane sunt jgheaburi cu pereŃi şicană din lemn sau beton, înclinaŃi de obicei la 45 0 în sensul de
curgere al apei (fig. 3.15). Apa trece prin spaŃiile b cu viteza v1=0,8 m/s, iar în jgheabul din aval, de lăŃime
a>0,6 m, cu viteza v2=0,4...0,6 m/s. Deschiderile b sunt dimensionate astfel ca pierderea de sarcină h să rămână
constantă. În funcŃie de debitul de calcul Q, în m³/s, de lăŃimea jgheabului din aval a, în m, şi de vitezele v1 şi
v2, în m/s, se determină mărimile H şi b, în m, din relaŃiile:
Q
H0 = , (3.33); H1 = H 0 + h , (3.34); H 2 = H1 + h , (3.35)
a ⋅ v2
Q Q v12
b1 = , (3.36); b2 = , (3.37); h =ζ , (3.38)
v1 ⋅ H1 v1 ⋅ H 2 2g
în care ζ este coeficientul pierderii de sarcină locală şi are valori de 2...2,5.
În cazul jgheaburilor cu despărŃituri găurite, se amenajează 3...4 despărŃituri verticale cu orificii circulare de
20...100 mm diametru, prin care apa trece cu viteza v=1 m/s. Nivelul apei din compartimentul amonte trebuie să
înece toate orificiile peretelui prin care curge. La trecerea prin orificii, pierderea de sarcină h se calculează cu
relaŃia (3.38), considerând ζ=1,4...1,6.
La instalaŃii mari se utilizează camera de amestec în care se realizează circulaŃia apei brute cu ajutorul unor
elice sau roŃi cu palete.
Camerele de reacŃie se calculează astfel încât apa amestecată cu reactivii să treacă prin ele cu o viteză
suficientă, pentru a preîntâmpina căderea fulgilor, însă nu atât de mare, încât să provoace sfărâmarea lor.
Aceste camere se clasifică în: reactoare cu mişcare de rotaŃie, reactoare cu compartimente, reactoare cuplate şi
reactoare conice.
Reactoarele cu mişcare de rotaŃie se pot combina cu camera centrală a decantorului. Amestecul de apă cu
reactivii intră în această cameră cu viteza v=3 m/s, căpătând o mişcare de rotaŃie printr-un dispozitiv
special, iar la ieşire mişcarea de rotaŃie se transformă într-o mişcare de translaŃie de către un dispozitiv de
amortizare, format dintr-un grătar de dulapi aşezaŃi pe muchie. Introducerea amestecului se poate face la partea
inferioară, tangenŃial printr-un ejector. Pierderea de sarcină h, în m, în aceste reactoare se calculează cu relaŃia:
v2
h = 1,23 , (3.39)
2g
în care: v este viteza de mişcare a apei în cameră, în m/s; g - acceleraŃia gravitaŃiei, în m/s2.
Reactoarele cu compartimente sunt bazine cu despărŃituri prin care apa circulă orizontal (fig. 3.16) sau
vertical, alternativ ascendent şi descendent. În funcŃie de debitul de calcul Q, în m³/s, de viteza de trecere
v=0,2...0,3 m/s, de timpul de trecere t=15...30 minute şi de lăŃimea unui compartiment a>0,5 m, se determină:
Q
h= , (3.40); L = 60v ⋅ t , (3.41)
a⋅v
L v2 v2
l= , (3.42); hr = 1,23 + n ⋅ζ , (3.43)
n 2g 2g
în care: h este înălŃimea medie a apei, în m; L - lungimea totală, în m; l - lungimea unui compartiment, în m; n -
numărul de compartimente; hr - pierderea de sarcină totală, în m; ζ - coeficientul de rezistenŃă pe întreaga
lungime a camerei.
Compartimentele trebuie prevăzute cu pante, pentru scurgerea depunerilor şi cu stăvilare pentru scurtarea
drumului apei.
Reactoarele cu palete pot fi cu camere de reacŃie verticale sau orizontale, după cum paletele care se rotesc
au axa verticală sau orizontală. În camerele de reacŃie verticale viteza de mişcare a apei este de 0,2-0,5 m/s, iar
numărul de rotaŃii pe minut al dispozitivului pentru mişcarea paletelor se determină astfel ca viteza circulară la
jumătate din raza exterioară a tamburului de rotaŃie să fie egală cu viteza de mişcare a apei. Camerele de reacŃie
orizontale se împart în 2-5 compartimente, numărul de rotaŃii al paletelor variază între limitele corespunzătoare
vitezei maxime de 0,5 m/s la intrare şi vitezei minime de 0,2 m/s la ieşire. DistanŃa dintre pereŃii laterali şi
palete şi între paletele a două dispozitive vecine se ia de maximum 0,25 m iar distanŃa de la palete până la
radier sau suprafaŃa apei se ia de 0,10-0,17 m. Raportul dintre lungimea unei palete l şi lăŃimea b se ia de
10...15.
Se foloseşte şi un sistem de camere succesive numit floctrol (fig. 3.17), la care mişcarea apei şi viteza de
rotaŃie a paletelor sunt din ce în ce mai mici. Curgerea în floctrol este de 20...40 minute, iar în total cu
decantarea de 2...3 ore. Cu acest sistem se economiseşte coagulantul cu 30...40 %, se grăbeşte procesul de

6
limpezire, se înlătură o dată cu substanŃele organice şi până la 90% din bacteriile conŃinute în apă şi se
realizează economii în exploatare.
Paletele, despărŃite prin pereŃi transversali, sunt fixate pe un ax orizontal rotit de un motor electric.
Reactoarele conice sunt rezervoare conice cu vârful în jos, în care apa intră pe la partea de jos, iar
amestecul se face prin scăderea mare a vitezei între intrare şi ieşire. Curgerea apei în reactor se face timp de
5...8 minute, cu viteza la partea inferioară de 0,8...1,0 m/s şi cu viteza la partea superioară de 0,1 m/s.

3.5. DECANTAREA APEI

Decantoarele orizontale longitudinale au în mod obişnuit forma în plan dreptunghiulară (fig. 3.6) şi se
execută din beton armat. Apa intră în camera de distribuŃie, în care trebuie să circule cu o viteză mai mare de
0,5 m/s, pentru a nu se produce depuneri şi apoi trece şi se repartizează în mod uniform în compartimentul
de decantare, unde are loc procesul de reŃinere a suspensiilor. Dacă sistemul de trecere a apei în mod uniform
în compartimentul de decantare nu s-a stabilit prin cercetări pe model la scară redusă, se recomandă unul din
sistemele:
- Deflectoare dimensionate pentru un debit de 4...7 l/s·m² şi aşezate la distanŃă de 1...1,25 m, atât pe
orizontală, cât şi pe verticală.
- Perete străbătut de fante înclinate în jos prin care apa curge cu viteza de 0,2-0,3 m/s.
- Perete străbătut de orificii circulare cu deflectoare.
- Deversor înecat peste care apa curge cu viteza de 0,05 m/s.
Din compartimentul de decantare apa trece în mod uniform pe toată lăŃimea acestui compartiment în camera
de colectare sau într-un jgheab de colectare prin deversoare triunghiulare sau prin orificii şi fante înecate sub
nivelul stratului de gheaŃă. În camera sau jgheabul de colectare şi în conducta de evacuare a apei viteza de
curgere a apei se adoptă de 0,3...1,0 m/s. În grătar se opresc frunzele.
Pâlnia de nămol poate înmagazina 30...50 % din depuneri pe o lungime de 2,5... 5,0 m, iar trecerea în galeria
de colectare de depuneri se face printr-o vană.
Dimensionarea hidraulică se face cu relaŃiile:
Q Vdez
Vdec = Q ⋅ t d , (3.9); A= , (3.10); Hu = , (3.11)
vs A
v A B
L = Hu , (3.12); B= , (3.13); n = , (3.14)
vs L b
T ⋅c
Vd = p ⋅ a ⋅ Q , (3.15); H = H d + H u + H g + H s , (3.16) L = Lu + 2 , (3.17)
γd
în care: Vdec este volumul de decantare, în m³; Q - debitul de calcul, în m³/s; td -timpul de decantare, în secunde;
A - aria secŃiunii orizontale, în m²; vs - viteza de sedimentare, în m/s; Hu - înălŃimea utilă, în m; Lu - lungimea
utilă, în m; v – vi-teza orizontală de curgere a apei, în m/s, care se consideră de 2…5 mm/s la decantoarele fără
coagulare; B - lăŃimea decantorului, în m; n - numărul de compartimente, care trebuie să fie de minimum 3; b -
lăŃimea unui compartiment, în m; Vd - volumul depunerilor, în m³; p - procentul de sedimentare, care se
consideră de 70...80 % la apa de băut; a - concentraŃia materiilor în suspensie din apa care se decantează, în
kg/m³; T - timpul între două curăŃiri, în secunde, curăŃirea făcându-se o dată la 1-2 luni; γd - greutatea specifică
a depunerilor, care se consideră de 1200 daN/m³; c - concentraŃia în substanŃă solidă a nămolului depus (de
obicei 5...10 %, restul fiind apă); H - înălŃimea totală medie a compartimentului de decantare, în m; Hd -
înălŃimea medie de depuneri, în m, care se determină în funcŃie de cantitatea de depuneri şi caracteristicile
utilajului de colectare a nămolului; Hg - înălŃimea stratului de gheaŃă, care se consideră de 0,3…0,5 m; Hs -
înălŃimea spaŃiului de siguranŃă, care se consideră de 0,3 m; L - lungimea decantorului, în m; α - coeficient de
siguranŃă (1,2…1,5).
Viteza de sedimentare se stabileşte prin diminuarea vitezei de sedimentare rezultată în laborator, cu viteza
medie de pulsaŃie a particulelor.
În lipsă de cercetări de laborator se recomandă la decantoarele cu sedimentare naturală vs=0,6-1,5 m/s; td=2-
4 ore şi v=1-3 mm/s iar la decantoarele cu sedimentare activată cu reactivi de coagulare vs=0,8-2,1 m/s; td=1,5-
2,5 ore iar, v=5- 10 mm/s.
LăŃimea unui compartiment de decantare b trebuie să fie de cel mult 1/10 din lungimea acestuia şi maximum
8 m.

7
 Îndepărtarea depunerilor din galeria colectoare de depuneri se face hidraulic prin sifonare, gravitaŃional sau
prin pompare, prin canale cu diametrul minim de 150 mm şi cu viteza minimă de 1 m/s.
Contra infiltraŃiilor sau exfiltraŃiilor, decantoarele se tencuiesc în interior şi se izolează în exterior cu carton
şi cu bitum.
Prin proiect se vor lua măsuri de asigurare în perioadele de îngheŃ a funcŃionării neîntrerupte (evazarea
pereŃilor laterali la partea superioară, evacuarea apei decantate sub nivelul de îngheŃ, instalaŃie de colectare a
nămolului submersibilă, sub nivelul de îngheŃ etc.).
În cazuri justificate, cum sunt cele de pericol de impurificare a apei datorită poluării mediului înconjurător,
decantoarele se vor prevedea acoperite.
Pentru evitarea accidentelor trebuie să se prevadă balustrade şi scări la decantoare.
CurăŃirea depunerilor din decantoare se poate face mecanic, hidraulic sau manual. CurăŃirea mecanică se
poate face cu ajutorul unui pod raclor, care are un dispozitiv ce rade şi împinge depunerile spre pâlnia de nămol
în timpul deplasării pe două şine aşezate deasupra pereŃilor longitudinali, cu o viteză egală sau mai mică decât
viteza orizontală a apei. Radierul decantorului la curăŃirea mecanică se realizează orizontal.
La decantoarele cu curăŃire hidraulică gravitaŃională, radierul compartimentului de decantare se prevede cu
o pantă transversală de minimum 5 % spre o rigolă sau o conductă perforată longitudinală de colectare şi
evacuare a nămolului, în care acesta să curgă cu viteză mai mare de 1 m/s. La decantoarele cu curăŃire
mecanică, radierul se realizează orizontal.
Decantoarele orizontale radiale se recomandă pentru debite mai mari de 30.000 m³/zi şi au formă circulară
(fig. 3.7). Apa intră în camera de distribuŃie centrală de unde trece prin orificii deflectoare în compartimentul de
decantare. Aici se depun suspensiile şi apa decantată este colectată în jgheabul periferic.
Camera de distribuŃie trebuie să asigure repartizarea uniformă a apei brute în compartimentul de decantare,
iar în cazul sedimentării activate cu coagulant acesta poate îndeplini şi rolul camerei de reacŃie. DistribuŃia apei
în compartimentul de decantare se poate face şi pe sub un perete semiînecat concentric camerei de distribuŃie
centrală, cu marginea inferioară la o adâncime egală cu 2/3 din înălŃimea utilă Hu, iar colectarea apei în
jgheabul periferic se face pe toată circumferinŃa prin deversoare triunghiulare amplasate pe acesta sau prin
fante înecate, sub nivelul stratului de gheaŃă.
Radierul compartimentului de decantare se prevede cu o pantă de 5-10 % spre pâlnia de colectare a
nămolului, amplasată în axul decantorului cu pereŃi înclinaŃi la cel puŃin 45 0.
Dimensionarea hidraulică se face cu relaŃiile:
Q Vdez
Vdec = Q ⋅ t d , (3.18); A= , (3.19); Hu = , (3.20)
vs A
A
D = v ⋅ t d , (3.21); n= , (3.22); H = H d + H u + H g + H s , (3.23)
π ⋅ D2
4
în care: Vdec este volumul de decantare, în m³; Q - debitul de calcul, în m³/s; td -timpul de decantare, în secunde;
A - aria secŃiunii orizontale, în m²; vs - viteza de sedimentare, în m/s; Hu - înălŃimea utilă, în m; D - diametrul
decantorului, în m; v - viteza de curgere a apei în secŃiunea din mijlocul compartimentului de decantare, în m/s,
care se consideră de 0,02 m/s; n - numărul de decantoare; H - înălŃimea totală medie a compartimentului de
decantare, în m; Hd - înălŃimea medie a stratului de depuneri a nămolului, în m; Hs - înălŃimea medie a stratului
de gheaŃă, în m, care se ia de 0,3…0,5 m ; Hs - înălŃimea spaŃiului de siguranŃă, care se consideră de 0,3 m.
Valorile td şi vs se consideră ca la decantoarele orizontale longitudinale, viteza în conducta de admisie la
decantor se adoptă de 0,7-1,0 m/s, iar viteza la deflectoare se adoptă de 0,20-0,45 m/s.
La decantoare cu diametre mai mari de 45 m se recomandă să se facă colectarea apei decantate prin
jgheaburi radiale, care o evacuează într-un colector general.
CurăŃirea se face mecanic, în mod continuu, cu poduri racloare care circulă cu viteza periferică de 0,04-0,06
m/s pe pereŃii decantorului, împingând suspensiile în pâlnia de colectare a nămolului cu ajutorul unor lame
metalice.
La decantoarele cu jgheaburi radiale de colectare a apei decantate, podul raclor se prevede submersibil.
Evacuarea nămolului din pâlnia de colectare se face prin sifonare sau prin pompare.
Decantoare verticale se construiesc pentru debite mai mici de 10.000 m3/zi, în special la ape tratate cu
coagulanŃi, când este lipsă de spaŃiu şi construcŃia în adâncime nu prezintă greutăŃi constructive (teren
nestâncos şi fără epuizmente costisitoare). Se execută din beton simplu sau din beton armat şi au formă
cilindrică (fig. 3.8) sau poligonală.

8
 Apa brută intră prin conducta de distribuŃie, prin care curge de sus în jos şi apoi intră în compartimentul de
decantare unde curge de jos în sus. Camera de distribuŃie îndeplineşte şi rolul de cameră de reacŃie în cazul
sedimentării activate cu coagulanŃi.
Apa decantată este evacuată în jgheabul de colectare pe toată circumferinŃa (interior sau exterior) prin
deversoare triunghiulare sau prin fante înecate sub nivelul superior al gheŃii, dacă decantorul este descoperit.
Depunerile se colectează în pâlnia centrală de la partea de jos.
Dimensionarea hidraulică se face cu relaŃiile:

Q A
Vdec = Q ⋅ t d , (3.24); A= , (3.25); a= , (3.26)
va vc
Vdez A+ a 4a
Hu = , (3.27); n= , (3.28); d= , (3.29)
A π ⋅ D2 π ⋅n
4
în care: Vdec este volumul de decantare, în m³; Q - debitul de calcul, în m³/s; td - timpul de decantare, în secunde;
A - aria secŃiunii orizontale, în m²; va - viteza ascensională, în m/s; a - aria secŃiunii orizontale a camerei de
distribuŃie, în m2; vc - viteza apei în camera de distribuŃie, în m/s, care nu trebuie să depăşească 0,1 m/s; Hu -
înălŃimea utilă, în m; n - numărul de decantoare care se prevede de minimum 2; D - diametrul decantorului, în
m, care se recomandă de maximum 8 m; d - diametrul camerei de distribuŃie, în m.
Timpul de decantare td se consideră ca la decantoarele orizontale longitudinale, viteza ascensională va se
poate considera de 0,50-0,75 mm/s, în lipsa datelor experimentale, iar înălŃimea utilă a compartimentului de
decantare Hu trebuie să verifice relaŃia Hu≥0,8(D-d). Intre zona de sedimentare şi zona de depunere a nămolului
se prevede o zonă neutră cu înălŃimea de 0,4-0,6 m. Viteza ascensională se poate determina prin împărŃirea
vitezei de sedimentare obŃinută în laborator cu un coeficient de neuniformitate a repartiŃiei vitezelor β=1,3-1,5,
în funcŃie de forma decantorului.
La decantoarele cu suprafaŃa mai mare de 12 m2 apa decantată se poate colecta într-o reŃea de jgheaburi sau
conducte radiale cu orificii, care o evacuează într-un colector general. Viteza în orificii se consideră de 0,2 m/s
iar amplasarea lor se face astfel încât să se asigure uniformitatea colectării.
În jgheabul colector şi în conducta de plecare la filtru se consideră viteza de 0,7-1,0 m/s.
Conducta de apă brută se prevede până la 1,0 m sub nivelul apei.
Îndepărtarea depunerilor se face periodic pe la partea de jos, folosind mijloace hidromecanice (sifoane sau
pompare ajutate cu apă sub presiune, pentru afânarea depozitelor întărite).
Decantoarele suspensionale se recomandă la ape cu conŃinut mare în sus-pensii sau când trebuie obŃinută o
bună limpezire a apei după trecerea printr-un strat de suspensii floculate anterior în spaŃiul de sedimentare.
Aceste decantoare pot fi fără recircularea nămolului, cu recircularea mecanică a nămolului, cu hidroejector
sau de tip pulsator.
În cazul decantoarelor suspensionale fără recircularea nămolului, apa brută este adusă printr-o conductă la
partea de jos a decantorului (fig. 3.9), unde este distribuită prin Ńevi cu orificii. Trece apoi printr-un fund cu
orificii în spaŃiul de sedimentare, unde străbate ascensional stratul de depuneri. Apa decantată este colectată la
partea superioară prin jgheaburi şi trimisă la filtrare sau la rezervoare de înmagazinare, dacă nu necesită filtrare
iar excesul de depuneri cade la nivelul de separaŃie de apă în rezervorul de nămol, unde după îndesare se
îndepărtează periodic.
La debite mai mici de 10.000 m³/zi, în lipsă de cercetări experimentale, se recomandă la dimensionarea
hidraulică următoarele: viteza ascensională în spaŃiul de sedimentare de 0,8-1,2 mm/s; timpul de sedimentare
de 1,5-2,0 ore; înălŃimea stratului de suspensii h=2-2,5 m; viteza apei în conducta de intrare de 0,4-0,6 m/s, iar
în orificiile Ńevilor de distribuŃie de 1,5-2,0 m/s, când camera de reacŃie cu coagulant se află în spaŃiul de sub
fundul găurit sau de 0,3-0,5 m/s, când această cameră se află înainte de sistemul de distribuŃie; diametrul
orificiilor Ńevilor de distribuŃie de minimum 20 mm; viteza prin orificiile fundului găurit de 0,1-0,2 m/s, iar
suprafaŃa acestor orificii de 1-2 % din suprafaŃa secŃiunii orizontale a construcŃiei; înălŃimea spaŃiului dintre
funduri h2≥2 m; viteza maximă de 0,4-0,5 m/s la jgheaburile colectoare radiale (minimum 4 la D≤6 m şi
minimum 6 la D>6 m); viteza în conducta ce transportă apa decantată de 0,7-1,0 m/s; concentraŃia suspensiilor
în stratul de suspensii de 1.800-20.000 mg/l iar în rezervorul de nămol de 36.000-60.000 mg/l, concentraŃiile
minime corespund concentraŃiei suspensiilor de 100 mg/l în apa brută, utilizării sulfatului de aluminiu şi duratei
de acumulare a nămolului între două curăŃiri de 3 ore, iar concentraŃiile maxime corespund concentraŃiei sus-

9
pensiilor de 2.500 mg/l în apa brută, utilizării sărurilor de fier şi de var şi duratei de acumulare a nămolului
între două curăŃiri de 6 ore.
În cazul decantoarelor suspensionale cu recircularea mecanică a nămolului(fig. 3.10), apa brută intră prin
conducta 1 în spaŃiul de amestec 2, prevăzut cu rotor cu palete 3, în care se realizează amestecul intim al
acesteia cu nămolul recirculat din spaŃiul de limpezire şi eventual cu reactivi de tratare. Amestecul de nămol şi
apă trece în continuare prin spaŃiul de reacŃie 4 şi prin spaŃiul de limpezire 5, unde se separă, nămolul căzând la
partea inferioară iar apa decantată evacuându-se prin conductele radiale perforate 6 în rigola periferică 7 şi din
aceasta în conducta sau canalul de transport 8. Podul raclor 9 realizează împingerea nămolului către conducta
circulară sau başa centrală de colectare 10 iar nămolul care nu se recirculă se evacuează periodic prin conducta
11.
În lipsa datelor experimentale sau a rezultatelor obŃinute în exploatare la instalaŃii existente care
funcŃionează în condiŃii similare, se pot adopta, pentru obŃinerea apei decantate cu o concentraŃie maximă în
suspensii de 30 mg/l, următoarele date de proiectare: viteza de rotaŃie a rotorului cu palete de antrenare 0-18
rot/min, în raport cu gradul de recirculare necesar; viteza apei la ieşirea din spaŃiul de amestec de 0,15-0,20
m/s; timpul de reacŃie total, corespunzător parcursului apei de la intrarea în spaŃiul de amestec până la intrarea
în spaŃiul de limpezire de 15- 20 min; viteza de ieşire din spaŃiul de reacŃie de 0,06-0,08 m/s; timpul de
limpezire în spaŃiul de limpezire 1,5-2,0 ore; viteza ascendentă a apei în spaŃiul de limpezire de maximum 3
m/oră; înălŃimea spaŃiului de gardă, între nivelul maxim al apei în spaŃiul de limpezire şi bordura decantorului
de 0,30 m; viteza apei decantate în conductele radiale şi în rigola periferică de 0,7-0,8 m/s; diametrul conducte-
lor radiale de minimum 100 mm; panta longitudinală a conductelor radiale spre rigola periferică de 0,004;
gradul de umplere a conductelor radiale de maximum 0,85; diametrul orificiilor de intrare a apei în conductele
radiale de minimum 10 mm; distanŃa între două orificii alăturate de intrarea apei în conductele radiale de
maximum 30 cm; viteza apei la trecerea prin orificiile de intrare în conductele radiale de 1,5-2,0 m/s; înălŃimea
apei peste creasta conductelor, la nivelul minim de funcŃionare a decantorului de 0,30 m; viteza periferică a
podului raclor de 3- 6 cm/s, astfel încât să se realizeze 1-2 rotaŃii complete pe oră; umiditatea nămolului ce se
evacuează de 96 %; viteza apei cu nămol în conductele de evacuare de minimum 1,2 m/s; diametrul
conductelor de evacuare a nămolului de minimum 100 mm.
La decantorul suspensional cu hidroejector se prevede un hidroejector în locul rotorului cu palete de la
decantorul suspensional cu recircularea mecanică a nămolului.
La decantorul de tip pulsator (fig. 3.11), contactul apei cu nămolul se asigură printr-o alimentare
intermitentă, mişcarea intermitentă pulsatorie contribuind la îmbunătăŃirea procesului de limpezire. Apa brută
se trimite în spaŃiul central, unde se ridică datorită vacuumului creat aici. La un anumit nivel se face contactul
cu aerul atmosferic printr-un dispozitiv electric şi apa din spaŃiul central se goleşte brusc în spaŃiul de
decantare, unde după străbaterea stratului de nămol, este culeasă prin jgheaburile de la partea superioară.
Excesul de nămol se evacuează prin canalul lateral. Golirea apei din spaŃiul central se face în 5 secunde, la
intervale de 20 secunde.
În baza observaŃiei că eficienŃa de reŃinere a particulelor în suspensie este direct proporŃională cu suprafaŃa
de sedimentare şi în strânsă dependenŃă de mărimea hidraulică a acestor particule, fără a depinde de timpul de
reŃinere, se pot prevedea decantoare tubulare, decantoare etajate de mică adâncime sau decantoare lamelare.
Decantoarele tubulare pot fi bazine prevăzute în interior cu 45 de tuburi din PVC-M cu diametrul de
110/99,4 mm şi lungimea de 6 m, dispuse cu o înclinare de 25 0 faŃă de orizontală pe 10 rânduri a câte 5,
respectiv 4 tuburi pe rând, la o viteză de curgere de 6,7 mm/s şi un timp de decantare de 15 minute.
Decantoarele etajate de mică adâncime sunt bazine prevăzute cu mai multe compartimente suprapuse de
lăŃime egală cu lăŃimea bazinului, la care se măreşte suprafaŃa de sedimentare şi se micşorează adâncimea apei,
particulele atingând mai repede radierul.
Decantoarele lamelare se pot prevedea ca cele tubulare, însă cu plăci ondulate în locul tuburilor.
Se pot prevedea şi decantoare în două trepte cu decantoare de tip radial, suspensional sau cu strat lestat şi
orizontal cu lanŃ cu racleŃi, în treapta I şi cu decantoare lamelare, cu pulsaŃie şi lamele, cu recircularea
nămolului, în treapta II.

10
 Fig. 3.1. Schema staŃiei pentru tratarea apei de râu.

Fig. 3.2. Schema staŃiei pentru tratarea apei subterane.

Fig. 3.3. Deplasarea particulelor Fig. 3.4. Diagrama de sedimentare

în bazine de sedimentare. a suspensiilor în apă.

11
 Fig. 3.5. Deznisipator orizontal.

Fig. 3.6. Decantor orizontal longitudinal.

12
Fig. 3.7. Decantor radial.

Fig. 3.8. Decantor vertical.

13
Fig. 3.9. Decantor suspensional fără recircularea nămolului.

Fig. 3.10. Decantor suspensional cu recircularea nămolului.

Fig. 3.11. Decantor pulsator.

14
 Fig. 3.13. Vas de dozare cu flotor.

Fig. 3.12. Dispozitiv pentru prepararea şi

dozarea coagulantului.

Fig. 3.14. Dispozitiv pentru amestecul apei cu coagulanŃi prin salt hidraulic.

Fig. 3.15. Cameră de amestec cu şicane.

15
Fig. 3.16. Cameră de reacŃie cu compartimente.

Fig. 3.17. Floctrol.

16
 COAGULAREA - FLOCULAREA
Procesele de coagulare şi floculare sunt metode de tratare a apelor, care facilitează
particulelor coloidale din apele brute, prin adăugarea de agenţi chimici, aglomerarea
particulelor coloidale şi, respectiv, separarea lor ulterioară prin sedimentare, flotatie cu
dizolvat,filtrare. In afara de eliminarea coloizilor si reducerea turbiditatii din apele de
suprafata, prin coagulare se reduce partial coloratia, gustul, mirosul, respectiv
continutul de microorganisme.
Coagularea-flocularea se aplică, mai ales, pentru apele de suprafaţă sau pentru
apele uzate( cand se doreşte recircularea acestora) şi nu se aplică pentru apele
subterane, care au un continut foarte scăzut de coloizi.
Semnificaţia cuvântului "coagulare", provenind din limba latină, este "a merge
impreuna”. Procesul de coagulare- floculare este unul foarte vechi în tehnica tratării
apelor, iar agentii de de coagulare utilizaţi au fost dintre cei mai diferiţi: pulbere de
migdale (în Egipt), si nuci sfaramate in India, , iar din anul 1884, acest procedeu este
utilizat în practica industriala. După anul 1920, se acceptă importanţa ionilor de Fe 3+ şi
Al 3+ în procesul de coagulare, iar din 1952 se folosesc polielectroliţii ca adjuvanţi de
floculare
 PRINCIPIILE TEORETICE ALE
COAGULĂRII-FLOCULĂRII

Coloizii sunt agregate de atomi sau molecule cu dimensiuni de 0,001-0,1 um, care
au sarcina electrica negativă(de obicei) şi grad foarte mare de stabilitate, fiind foarte
greu de eliminat prin sedimentare, datorită dinensiunilor mici şi, respectiv, a vitezelor
foarte mici de sedimentare (în concordanţă cu relaţia Stokes prezentată anterior).
Astfel, timpii de sedimentare pentru coloizi sunt foarte mari (2-200 ani), faţă de pietriş
(1s), nisip fin (lO s), argila(2h), microorganisme (8h), eficienţa procesului de
sedimentare fiind foarte mică.
Sub denumirea generică de "coloizi", sunt definite o serie de impurităţi cu dimensiuni
foarte miici, de provenienţă diferită, cu comportare hidrofilă sau hidrófoba, astfel:

•particule coloidale provenind din compuşi anorganici, la suprafaţa acestor particule

putând fi adsorbite uneori şi molecule organice; de obicei, aceste particule sunt
hidrofobe (resping apa);
•molecule polare organice, cu dimensiuni de 0,003- 0,01 um (provenite din compuşi de
origine naturală, cum ar fi acizii humici şi fiilvici sau din compuşi organici de sinteză,
existenţi in apele uzate industriale), contribuie şi la culoarea apelor naturale şi sunt de
obicei hidrofile (adsorb sau reacţionează cu apa);
•bacterii, viruşi sau microalge au dimensiuni apropiate de cele ale particulelor coloidale;
deşi sunt într-o oarecare măsură eliminate în procesul de coagulare-floculare, este mai
avantajos ca distrugerea microorganismelor să se realizeze înainte de etapa de coagulare
(prin pre-clorinare), pentru ca acestea să se comporte ca materie în suspensie;
•molecule de detergenţi, care, având în vedere proprietăţile tensioactive, se pot ataşa cu
uşurinţă de particulele hidrofobe, oferindu-le un caracter hidrofil şi fiind, astfel, mult
mai greu de eliminat din sistem ("coloizi protejaţi").
 neutră

Reprezentarea distribuţiei sarcinilor ionice în jurul particulei

coloidale şi variaţia potenţialului electric 1- Teoria Helmhoftz; 2- Teoria Gouy- Chapman; 3- Teoria Stern
 Teoria Gouy-Chapman (1910) consideră că stratul de
contraioni este inegal repartizat în particulei coloidale, iar
neutralitatea este obţinută la o distanţă mare de nucleu.
Această teorie se mai numeşte teoria stratului difuz.
Teoria Stern elaborată în 1924 consideră cele două modele
prezentate anterior şi respectiv a două straturi:
-primul strat aderent la particulă care este compact, rigid şi se
deplasează în apă odată cu a, pe grosimea acestui strat (8 ),
potenţialul electric scade rapid după o lege liniară;
- al doilea strat (de grosime d) este difuz, concentraţia
ionilor pozitivi scade treptat spre periferie, iar potenţialul
electric descreşte lent; acest model este asemănător cu
modelul a două condensatoare legate în serie.
 Căderea de potenţial (E) se determină cu o relaţie de forma:
E = Eδ+Ed
în care: Eδ, Ed reprezintă căderea de potenţial în stratul aderent şi, respectiv, stratul
difuz.
Deoarece stratul difuz este antrenat parţial de lichidul în mişcare, pe suprafaţa
particulei solide va apărea un excedent de sarcini, fapt care crează un potenţial
electrocinetic Z<Ei denumit potenţial zeta. Potenţialul zeta este caracteristica
electrocinetică a stabil dispersiei coloidale şi apare atât la deplasarea coloizilor, cât şi
la interacţiunea dintre ; Măsurarea potentialului zeta se face cu un aparat de
electroforeză, numit zetametru. Pa coloidală încărcată electrostatic intră în câmpul
electric şi se deplasează spre unul din | atingând o viteză astfel încât să se stabilească
echilibrul între forţa electrocinetică de i şi forţa de rezistenţă produsă de vâscozitatea
mediului.
Deci, micela poate fi caracterizată de două potenţiale, şi anume:
•potenţialul termodinamic (Nemst), care este potenţialul la suprafaţa particulei coloi»
(En),
•potenţialul electrocinetic (potenţial zeta), care reprezintă potenţialul de la supn
separaţie a celor două straturi, aderent şi dublu electric difuz.
DESCRIEREA PROCESULUI DE COAGULARE- FLOCULARE
DESTABILIZAREA SISTEMELOR COLOIDALE

Se poate considera că procesul de coagulare-floculare are loc în trei

etape:
•Neutralizarea sarcinilor electrice prin adaosul de agenţi de
coagulare
•in această etapă a procesului de coagulare- floculare, se realizează
premiza îmbunătăţirii posibilităţilor de aglomerare sub agitare intensă,
într-un timp foarte scurt (30 s- 1 min). Amestecarea intensă este necesară
pentru distribuirea speciilor adsorbite la toate particulele coloidale şi
pentru prevenirea restabilizărilor locale.
 Formarea microflocoanelor prin aglomerarea particulelor lipsite de
sarcina lor iniţială. Aglomerarea se face întâi în microflocoane şi, apoi,
în flocoane voluminoase, separabile prin entare. Acest proces se numeşte
floculare. După modul în care se realizează aglomerarea particulelor,
flocularea este de două tipuri: floculare pericinetică, în care coalescenţa
particulelor se realizează ca urmare a mişcării browniene, această fază
începe imediat după terminarea agitării rapide şi se produce numai pentru
particule mai mici de 1 µm, nefiind suficientă pentru a asigura vitezele
de procesare a apei tratate;
•floculare ortocinetică (floculare lentă), care conduce la formarea de
macroflocoane şi se în practică datorită unui gradient de viteză produs
prin curgerea lichidului sau prin mecanică (particulele se ciocnesc mai
uşor atunci când, una dintre ele, antrenată de generală a lichidului, intră
în sfera de atracţie a celeilalte); această fază se realizează prin agitare
lentă, timp de 15- 30 minute, şi are ca rezultat formarea de flocoane mari,
dense, sor sedimentabile
 Separarea flocoanelor prin sedimentare, filtrare sau flotaţie cu aer
dizolvat. Sedimentarea cu aer dizolvat se poate realiza în acelaşi utilaj
în care s-a făcut flocularea sau în utilaje separate. Filtrarea se realizează
de obicei după sedimentare, într-un utilaj separat, continuare vor fi
prezentate principalele mecanisme care contribuie la destabilizarea
coloidale, prin coagulare şi floculare.
 Mecanismul procesului de coagulare

Principalele mecanisme care explică destabilizarea sistemelor coloidale

prin coagulare se refera in special la neutralizarea sarcinilor electrice ale
particulelor coloidale şi sunt:
- coagularea electrostatică,
•Coagularea prin reacţie chimică cu grupările funcţionale de la suprafaţa
particulei pale.
-coagularea prin adsorbţie- agregare; coagularea prin prin coprecipitare
("sweep cogulation").

Coagularea electrostatică are la bază teoria neutralizării sarcinilor

electrice ale P coloidale de către contraionii aparţinând agentului de
coagulare.
 Coagularea prin reactie chimica
- contraioni, necesari pentru a destabiliza sistemul coloidal, este
proporţional cu sarcina electrică a acestora; coagularea este cu atât mai
eficientă cu cât valenţa cationului este mai mare, conform teoriei
Schulze-Hardy.
In coagularea electrostatică, potenţialul zeta are un rol important,
deoarece acesta depinde de tăria ionică a soluţiei şi repulsia electrostatică
a particulelor coloidale. Aceasta din una descreşte atunci când stratul
dublu electric este comprimat. Valorile concentraţiilor penW| care poate
avea loc coagularea, utilizând diferite tipuri de electroliţi:
•electroliţi monovalenţi 10- 50 mol/m3;
•electroliţi divalenţi < 1 mol/m3;
electroliti trivalenti
< 0.1 mol/m3
Coagularea prin reacţie chimică

Conform acestui mecanism, agenţii de coagulare

reacţionează cu grupările ionizate de suprafaţa
particulelor coloidale, cu formare de produşi cu
solubilitate mică sau insotoh reacţia chimică fiind mult
dependentă de pH-ul mediului. Astfel, pentru precipit
compuşilor humici (care conferă culoarea apelor de
suprafaţă) şi, respectiv, fon humaţilor de fier sau
aluminiu, valorile optime de pH sunt situate în
domeniul 3,7-(compuşi cu Fe) şi 5- 5,5 (compuşi cu
Al).
https://www.youtube.com/watch?v=JkpMWjW3wbE

https://www.youtube.com/watch?v=TKAHZECfXok

https://www.youtube.com/watch?v=aMcamQJxFHs
Coagularea prin adsorbţie- agregare

Acest mecanism presupune adsorbţia

contraionilor agentului de coagulare pe
particulei coloidale, încărcată negativ, având ca
rezultat neutralizarea sarcinilor elicoloizilor şi,
respectiv, precipitarea lor ulterioară.
AGENŢI DE COAGULARE- FLOCULARE

Alegerea reactivilor de coagulare- floculare se realizează ţinând cont

de următoarele este:
-gradul de toxicitate al produsului format;
- costul agenţilor de coagulare/floculare;
- eficienţa procesului exprimată prin gradul de tratare calculat în
funcţie de turbidil culoare şi compuşi organici (CCO).
Formarea protonilor în timpul reacţiei implică scăderea pH-ului
considerabil
Corecţia de pH se poate realiza cu substanţe bazice şi se face, de obicei
cu Ca(OH)2. Dacă apa supusă tratării conţine bicarbonaţi, atunci
capacitatea de tamponatei măreşte, adaosul de baze fiind mult diminuat

Sulfatul de aluminiu denumit şi "alaun" este un produs comercial solid

si se foloseşte sub forma hidratată (Al2SO4)3-18H20
Coagularea apare în zona în care se realizează precipitarea optima a
hidroxidului de aluminiu, adică în domeniul de pH: 5- 8.
•Sulfatul de aluminiu cu ados de hidroxid de calciu
•Sulfatul de aluminiu cu adaos de carbonat de sodiu
•Clorura de aluminiu
•Aluminatul de sodiu
•Sarurile de fier pentru coagulare
•Compusii anorganici pre-polimerizati
• Compuşii anorganici pre-polimerizaţi
• Sintetizarea şi, respectiv, utilizarea compuşilor de
aluminiu şi fier pre-polimerizaţi aparut ca o necesitate
a creşterii eficienţei procesului de coagulare-floculare,
care în varianta l*(cu săruri de Al3+ şi Fe3+), prezintă o
serie de neajunsuri:
• -Controlul redus asupra naturii speciilor ionice
formate, cu influenţe asupra destabilizării sistemelor
coloidale, în special, atunci când apa tratată prezintă
variaţii de compozitie şi temeperatură;
• - necesitatea menţinerii pH-ului într-un domeniu
restrâns de valori (pH>6, limita superioara de pH fiind
dictată de natura coagulantului), în special, pentru
doze mici de coagulanţi, pentru a evita interacţiunea
acestora cu alte impurităţi din apă, sau fenomenele
de restabilizare a sistemelor coloidale.
• Posibilitatea de a hidroliza parţial sărurile de aluminiu şi fier
înainte de a le introduce în apa de tratat şi, astfel, de a
utiliza speciile polimere ca agenţi de coagulare prezintă o
serie de avantaje cum ar fi: stabilitatea pe un domeniu mai
larg de pH, eficienta mărită în eliminarea şi a substanţelor
organice, chiar în condiţiile unei compoziţii şi temperaturi a
apei brute, fără a fi necesară schimbarea dozei de
coagulant.
• Alti coagulanti minerali
• Sulfatul de cupru-este foarte scump
• Sarurile de calciu si de magneziu utilizate ca reactivi
pentru dedurizarea apei
• Coagulanti organici de sinteza
• Agenti de floculare compusi organici sau anorganici care
pot accelera agregarea particulelor coloidale a caror
sarcina electrica a fost neutralizata, pentru a realiza
formarea unor flocoane mai mari.
FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ PROCESUL DE
COAGULARE-FLOCULARE
• Eficienţa procesului de coagulare-floculare
este influentată de următorii factori:
• -gradientul de viteză (aportul energetic) (G);
• -Timpul de staţionare/ agitare (t);
• - pH-ul;
• - doza de agent de coagulare-floculare;
• - temperatura.
Dispozitive care realizeaza combinat procesul de coagulare, filtrare si
decantare
CONDUCEREA AUTOMATA A
PROCESULUI DE TRATARE
FIZICO-CHIMICA
SISTEM SCADA
https://www.youtube.com/watch?v=
sphvkkybTt0
FILTRAREA APEI
⦿ Filtrarea este un procedeu de eliminare a suspensiilor din apă
ce constă în trecerea acesteia printr-o masă de material poros
denumit strat filtrant, ales în concordanţă cu sursa de alimentare şi
obiectivul propus. Filtrarea este utilizată ca ultimă treaptă de
limpezire, în obţinerea apei potabile şi, uneori, a celei industriale.
⦿ Primele realizări în domeniul filtrării aplicate pentru tratarea
apei s-au înregistrat în Anglia, in 1804, având la bază un brevet
al lui James Peacock (1791) privind filtrarea pe straturi de nisip.
Primul filtru cu strat de nisip cu funcţionare continuă a fost
realizat de J.Simpson (Anglia, 1829), având viteze mici de
filtrare (2,5- 10 m/zi) şi reţinând
impurităţile(organisme, suspensii, substanţe organice) în
primele straturi ale filtrului, după principiul filtrării lente.
Filtrarea rapidă pe nisip a fost brevetată în 1827, în S.U.A. şi
a permis marirea vitezei de filtrare de 30-50 ori, concomitent cu
micşorarea suprafeţelor construite şi acheltuielilor de operare.
Primul filtru din România (1848, Bucureşti) folosea ca strat
filtrant lina.
Dupa modul de realizare şi caracteristicile procesului, filtrarea se
poate clasifica în:
⦿ . filtrare rapidă (de suprafaţă)- este o operaţie ce se
realizează cu o viteză destul de mare vf 5-15 (m/h) şi
în care se acţionează asupra lichidului
printr-un gradient de presiune,
⦿ care face posibilă trecerea apei prin stratul
filtrant, la debite mari de lucru. în acest caz,
diametrul porilor stratului filtrant este mai mic decât
diametrul particulelor care sunt reţinute. Deoarece
particulele care se reţin la suprafaţa filtrului
formează o turtă de o anumiţi grosime, acestea
acţionează ca un al doilea filtru. Când viteza de
filtrare scade sub limita prestabilită, se realizează
spălarea în sens invers (contracurent) cu apă
sub presiune, sau cu aer
⦿ filtrare lentă (în adâncime)- este o
operaţie care se desfăşoară cu o viteză
destul de mică vr 0,1-0,3 (m/h) şi care se
realizează numai în cazul în care
diametrul particulelor solide este mult mai
mic decât diametrul porilor materialului filtrant.
Curgerea lichidului are loc gravitaţional, fără a
aplica o diferenţă de presiune. în acest
caz, distribuţia particulelor solide se
realizează pe toată înălţimea filtrului, iar
reţinerea impurităţilor se face prin
procese complexe, de natură fizică,
chimică şi biologică.
⦿ Drept materiale filtrante se pot folosi: nisip
cuarţos, pietriş, granit concasat, antracit
granulat, marmura, pânze filtrante,
polistiren expandat. Mărimea şi forma
granulelor care compun stratul poros
este dependentă de scopul în care se
realizează filtrarea (producerea deapă
potabilă sau industrială), de calitatea
influentului utilizat şi de gradul de
tratare
PRINCIPIILE TEORETICE ALE
FILTRĂRII
⦿ Particulele solide reţinute din apă prin
filtrare rapidă au dimensiuni de
0,1-0,5um in timp ce, mărimea porilor
din materialul filtrant este de
aproximativ l mm.
⦿ Contactul direct al particulelor
solide din apă cu diametrul dp, cu
granulele firtrului
⦿ diametrul dg, prin efectul fizic de intercepţie,
pentru care probabilitatea de reţinere initiala este
dată de relaţia
FILTRU RAPID DESCHIS
 3. EPURAREA BIOLOGICĂ
A APELOR UZATE
material preluat din: Diana Robescu, Felix Stroe, Aurel Presura, Dan
Robescu – Tehnici de epurare a apelor uzate, Editura Tehnica, Bucuresti,
2011

3.1. Aspecte generale ale activităţii biologice

Obiectivul principal al treptei biologice de epurare este îndepărtarea

substanţelor solide organice nesedimentabile (dizolvate sau coloidale), precum şi
stabilizarea materiilor organice din nămoluri. Totodată se propune reducerea
nutrienţilor pe bază de azot şi fosfor. Este un proces flexibil care se poate adapta
uşor la o multitudine de ape uzate, concentraţii şi compoziţii. Procesele biologice
sunt precedate de o treaptă fizică de epurare care are rolul de a reţine substanţele
sedimentabile şi sunt urmate de o decantare secundară – procese fizice –
destinată reţinerii produşilor rezultaţi din epurarea biologică.
Factorii care influenţează procesul biologic sunt: timpul de contact sau
timpul de traversare a obiectivului tehnologic în care se desfăşoară procesul
biologic, temperatura, pH-ul, oxigenul, încărcarea obiectului tehnologic cu ape
uzate (diluţie), cu nămol, nutrienţi, prezenţa inhibitorilor de proces, condiţiile
hidrodinamice ale procesului – omogenizare şi amestecare.
Procesul de epurare biologică este deosebit de complex şi la rezolvarea lui
intervin o serie de fenomene: 1. fizice – transferul de masă al oxigenului şi
substratului la nivelul celulelor, al oxigenului din aer în apă, adsorbţia particulelor
coloidale şi a suspensiilor fine la suprafaţa biomasei, desorbţia produşilor
metabolici, sedimentare gravitaţională etc.; 2. chimice – reacţii de hidroliză, de
hidratare, de oxido-reducere, de precipitare şi coagulare, modificarea pH-ului; 3.
biochimice – reacţii de oxidare biochimică a substratului, respiraţie endogenă,
creşterea biomasei, inhibarea reacţiilor enzimatice; 4. hidraulice – regimul de
curgere, distribuţia mediului polifazic în bazinul de aerare, curenţi de convecţie şi
de densitate, timpul hidraulic de retenţie, viteze de sedimentare, încărcări
hidraulice etc.
Metodele biologice sunt cele mai eficiente şi economice pentru eliminarea
substanţelor organice poluante din apele uzate. Procedeele biologice de epurare
utilizează activitatea metabolică a unor grupe de microorganisme capabile să
degradeze substanţele organice până la dioxid de carbon şi apă. Ele se bazează
64 Tehnici de epurare a apelor uzate

pe reacţiile biochimice din cadrul metabolismului unei populaţii mixte de bacterii,

ciuperci şi alte microorganisme inferioare – în special protozoare. În practica
epurării apelor uzate aceste biocenoze (masa microorganismelor active, a celulelor
viabile) sunt denumite biomasă.
Biomasa reprezintă populaţia mixtă de bacterii, ciuperci şi alte
microorganisme – în special protozoare şi metazoare inferioare – care îşi
desfăşoară activitatea metabolică în instalaţia de epurare. Rezultatul final al
procesului biologic de epurare se concretizează în degradarea substanţei
organice, până la diferite stadii corespunzătoare tehnologiei şi echipamentelor, şi
creşterea biomasei (apreciată la 40…60%) sub forma materialului celular insolubil,
sedimentabil, precum şi unii produşi ai metabolismului, mai uşor de îndepărtat.
Procedeele de epurare biologică, utilizate în practică, folosesc una din
două grupe de microorganisme: aerobe sau anaerobe. Microorganismele
anaerobe se folosesc în procesele de fermentare a nămolurilor şi la stabilizarea
unor ape uzate industriale concentrate. Microorganismele aerobe sunt utilizate în
mod curent în epurarea majorităţii apelor uzate cu caracter predominant organic –
compuşi pe bază de carbon, azot sau fosfor – şi pentru stabilizarea anumitor
categorii de nămoluri. Pentru epurarea biologică în regim aerob a apelor cele mai
utilizate procedee sunt: cu nămol activ, cu peliculă biologică sau cu flocoane de
nămol ce conţin atât bacterii aerobe cât şi anaerobe. Deşi aceste trei procese
diferă între ele în ceea ce priveşte timpul de contact dintre microorganisme şi apa
uzată, modul de realizare al amestecului fazelor, necesarul de oxigen, modul de
utilizare al nămolului biologic etc. totuşi fenomenele biochimice esenţiale sunt
similare sau identice.
Optimizarea tehnologiei de epurare prin procese biologice are în vedere
sistemul costurilor efective. Ea se realizează în două etape. În prima etapă este
necesară selecţionarea sistemului optim din mai multe variante analizate de
proiectant. În etapa a doua se pune problema alegerii şi dimensionării optime a
unităţilor din sistemul adoptat. Se menţionează că această analiză tehnico-
economică trebuie să considere şi costurile de investiţie şi exploatare ale
subsistemului de tratare a nămolului reţinut în decantorul secundar caracterizat
prin concentraţia în solide şi debitul recirculat.
Desfăşurarea procesului biologic este dependentă de menţinerea unor
parametri constanţi la intrarea apei uzate în instalaţia de epurare. Apariţia unor
şocuri temporare va conduce la reducerea parametrilor de sedimentare a
nămolului, dezintegrarea nămolului activ, majorarea concentraţiei suspensiilor
solide în efluent şi în final la completa blocare a procesului.
Procedeele biologice de epurare se desfăşoară în condiţii naturale (lagune,
iazuri biologice, fermentare aerobă), condiţii naturale forţate (lagune aerate) sau în
regim artificial. În condiţii artificiale se pot desfăşura procedee în peliculă biologică
– filtre biologice, echipamente cu peliculă aderentă sau procedeul cu nămol activ.

Elemente de fiziologie bacteriană

Epurarea biologică a apelor uzate presupune: a) contactul celulei cu
substanţa organică în sistemul apos; b) transferul moleculelor de substanţă prin
membrana celulară de la mediul polifazic în celulă, dacă mărimea lor permite
aceasta – în caz contrar apare mai înainte scindarea moleculei; c) metabolismul
specific bacteriei care conduce la degradarea substanţei organice.
Epurarea biologică a apelor uzate 65

Metabolismul bacterian reprezintă totalitatea proceselor implicate în

activitatea biologică a unei celule prin intermediul cărora energia şi elementele
nutritive sunt preluate din mediul înconjurător şi utilizate pentru biosinteză şi
creştere ca şi pentru alte activităţi fiziologice secundare – mobilitate, luminiscenţă
etc.
Procesele biochimice din celula vie, numite metabolism, pot fi separate,
după modul de utilizare a energiei în: a) procese de dezasimilaţie sau
catabolism – consumatoare de materii organice şi producătoare de energie în
urma degradării substanţelor (exoterme); b) procese de asimilare sau anabolism
– ce cuprind reacţiile care conduc la sintetizarea unui material celular nou pe baza
energiei eliberate în faza de catabolism (endoterme). În ambele faze reacţiile
biochimice, deosebit de complexe, sunt conduse în trepte succesive, fiecare
treaptă fiind catalizată de enzime specifice.
În procesul de catabolism apar trei faze distincte: a) macromoleculele sunt
descompuse în unităţile lor de construcţie – proteinele la aminoacizi, grăsimile la
glicerină şi acizi graşi, glucidele la hexoze, pentoze etc.; în această fază se degajă
circa 1% din energie care se disipează prin energie termică; b) moleculele din faza
anterioară sunt transformate în alţi produşi – metaboliţi – cu formarea de dioxid de
carbon şi apă; rezultă circa o treime din energia conţinută în substanţele nutritive;
c) faza a treia se poate desfăşura în două moduri: c1 – substanţele nutritive sunt
degradate până la dioxid de carbon şi apă proces din care rezultă o mare cantitate
de energie; c2 – substanţele nutritive sunt descompuse numai parţial formându-se
produşi intemediari de fermentaţie cu obţinerea unei cantităţi mai mici de energie.
În procesele de asimilaţie materialele nutritive, rezultate din etapa de
dezasimilaţie, sunt încorporate în substanţa proprie a unui organism. Procesele de
sinteză sunt posibile datorită enzimelor specifice şi prezenţei în celula vie a
materialelor genetice care joacă rol de model în biosinteză. Asimilaţia se realizează
prin asamblarea în macromolecule a aminoacizilor şi a bazelor nucleice în
macromolecule cu caracter specific – proteine, acizi nucleici. Reacţiile sunt
catalizate de sisteme enzimatice.
Enzimele sunt catalizatori biochimici, proteine simple sau asociate –
proteide, produşi de celula vie. O serie de enzime se găsesc în mod permanent în
celulă – enzimele constitutive. Pentru degradarea diferitelor substanţe organice –
denumite în practică substrat o deosebită importanţă o au enzimele adaptative
sau induse.
Noţiunea de substrat – substratul dezvoltării microorganismelor din
nămolul activ – este mult mai largă. Ea cuprinde ansamblul substanţelor şi
elementelor din apă necesare creşterii biomasei. Substratul conţine: a) elemente
principale: carbon şi compuşii săi, hidrogen, oxigen, azot – înglobate în substanţe
organice; b) elemente secundare: fosfor, potasiu, sulf, magneziu; c) vitamine şi
hormoni; d) oligoelemente: fier, nichel, cobalt etc.
Activitatea enzimatică a microorganismelor, ca şi inhibiţia acesteia,
constituie activitatea cheie în procesul degradării biochimice a impurităţilor
organice din apele uzate. Cele mai multe enzime sunt localizate în interiorul celulei
vii – enzimele intracelulare; unele sunt eliberate în mediul înconjurător – enzimele
extracelulare. În general, acestea din urmă catalizează reacţii biochimice de
hidroliză care scindează moleculele prea mari – lanţurile macromoleculare – pentru
a trece prin membrana celulară, în unităţi mai mici capabile să pătrundă în
interiorul celulei vii şi să intre în circuitul reacţiilor metabolice (de exemplu amilaza
66 Tehnici de epurare a apelor uzate

scindează amidonul în maltoză). În interiorul celulei unităţile materiale care au

pătruns prin membrană sunt folosite, pe de o parte, la obţinerea energiei în cadrul
reacţiilor de dezasimilaţie, iar pe de alta, la crearea unui material celular nou în
faza de asimilaţie.

Fig.3.1. Schema procesului de metabolism în regimul aerob

Principalul fenomen producător de energie, în timpul reacţiilor metabolice

de dezasimilaţie, este formarea apei prin oxidarea biochimică a substanţelor
organice. Energia produsă în această fază este utilizată pentru: 1. sinteza unui
material celular nou; 2. mişcarea celulelor - mobilitate; 3. respiraţie. Reacţiile de
dezasimilaţie sunt catalizate de enzime ale proceselor de oxido-reducere, aşa
numitele enzime ale lanţului respirator. În cazul în care reacţiile de oxido-reducere
din interiorul celulei, reacţiile de respiraţie celulară, se fac în prezenţa oxigenului
molecular, reacţiile sunt de aerobioză în care se eliberează ca metaboliţi în
principal: dioxid de carbon, apă, şi produşi de oxidare ai azotului şi sulfului (prin
termenul de metaboliţi se înţeleg substanţele care rezultă în urma procesului de
metabolism – produşi ai metabolismului).
Reacţiile biochimice din mediul aerob produc mai multă energie decât cele
din anaerobioză. De exemplu, prin oxidarea glucozei în mediul aerob rezultă
C6H12O6 + O2  CO2 + H2O + 1,624 kJ, iar în cel anaerob C6H12O6  2CO2 +
2C5H5OH + 0,053 kJ. Reacţiile prezentate sunt efectuate în trepte complicate (de
exemplu, în mediul anaerob sunt 12 reacţii succesive) fiecare treaptă fiind
catalizată de enzime specifice. Apare, astfel, un sistem molecular multiplu format
dintr-un şir de reacţii catalizate de enzime specifice.
Eliberarea unei cantităţi mai mici de energie, în reacţiile din mediul
anaerob, conduce la sinteza unui volum mai redus de material celular, deci la
creşterea mai slabă a suspensiei bacteriene. De exemplu, pentru obţinerea drojdiei
Epurarea biologică a apelor uzate 67

din 100 kg de zahăr se formează: a) în mediu aerob 27 kg substanţă celulară

uscată + CO2 + H2O; b) în anaerobie 5 kg substanţă celulară uscată + 48 kg alcool
+ CO2. Dioxidul de carbon, metabolit comun celor două moduri de metabolism,
provine din decarboxilarea acizilor organici formaţi în urma fixării moleculelor de
apă în timpul reacţiilor de dezasimilaţie. Aşadar, oxigenul din dioxidul de carbon
provine din apă; numai oxigenul din moleculele de apă, produsul final al respiraţiei
aerobe, provine din aer. În acest caz celulele vii consumă oxigen pentru
satisfacerea necesităţilor metabolice în degradarea substanţelor organice
(respiraţie de substrat), dar şi în absenţa aportului de materii organice pentru
menţinerea activităţilor vitale (respiraţie endogenă).
Organismele care produc oxidarea substanţelor organice din apele uzate
fac parte din următoarele grupe: a) obligat aerobe – reacţiile de oxido-reducere
(respiraţie) fiind efectuate numai în prezenţa oxigenului; b) facultativ aerobe –
reacţiile se petrec fie în prezenţa oxigenului, fie în absenţa lui; c) obligat anaerobe
– reacţiile se desfăşoară numai în absenţa oxigenului (fermentaţie), mai mult
oxigenul este toxic pentru organismele respective.
Procesul biologic aerob, proces biochimic cu oxigen în exces, are două
faze: a) faza de carbon care începe imediat şi durează un interval de timp
0
determinat de compoziţia, concentraţia şi temperatura – pentru 20 durează
aproximativ 20 zile; b) faza azotului care începe mai târziu, după 4…5 zile şi
0
durează de 3…4 ori mai mult – pentru 20 începe după 10 zile şi se desfăşoară pe
70…100 zile.
Viteza de consum a substanţei organice dL/dt se adoptă egală cu produsul
dintre concentraţia de substrat şi concentraţia microorganismelor S care, la rândul
ei, este proporţională cu concentraţia în materie organică L. Aşadar, este valabilă
legea dL dt  KLn Sm . Datorită faptului că valorile lui K, n, m sunt greu de apreciat
se consideră, de regulă, expresia dL dt  KL S .
Din punctul de vedere al modului cum se realizează nutriţia organismelor
vii acestea se clasifică în: 1. Autotrofe – cele care îşi fabrică singure hrana cu
următoarele subdiviziuni: 1.1. holotrofic sau fototrofic – cazul plantelor verzi
capabile de a realiza fotosinteza; 1.2. chemotrofic – bacterii care obţin energia din
metabolizarea hidrogenului sulfurat la sulf şi apoi la sulfaţi; 2. Heterotrofe –
organisme vii care preiau hrana fabricată de altele, cu: 2.1. holozoic – vieţuitoare
care digeră intern hrana; 2.2. sepofitic – vieţuitoare care adsorb hrana direct din
mediu (nu au sistem digestiv); 2.3. parazitic; 3. Mixotrife – caracter mixt – de
exemplu plantele insectivore.
O importanţă deosebită pentru reacţiile biochimice catalizate de enzime o
prezintă posibilitatea influenţării vitezelor de reacţie. Modificatorii – substanţele
chimice care produc variaţii ale vitezei de reacţie – pot acţiona în ambele sensuri.
+ 2+ 2+ 2+
Unii ioni, de exemplu Cl , Mg , Mn , Co etc., acţionează în sensul creşterii
vitezei – activatorii – prin legarea substratului de enzimă sau prin stabilirea unor
complexe implicate în succesiunea reacţiilor.
Inhibiţia este acţiunea pe care o au unele substanţe, compuşi chimici,
elemente chimice sau fenomene mecanice, electrice, hidrodinamice asupra
fiziologiei bacteriene cu efect de încetinire a metabolismului sau chiar letale.
Factorii fizici care pot produce inhibiţie sunt: agitaţie mecanică violentă,
ultrasunete, radiaţii violete, temperatura ridicată sau foarte joasă, şocurile de
presiune-depresiune care pot distruge membrana celulară, turbulenţa accentuată
68 Tehnici de epurare a apelor uzate

0
etc. Temperatura optimă este de 15…20 C. Fiecare enzimă are o temperatură
optimă de activitate; sub această temperatură reacţia catalizată se desfăşoară prea
încet, iar peste poate apărea inactivitatea termică datorată denaturării proteinei.
Inhibiţia enzimatică poate avea efecte hotărâtoare în epurarea biologică a
apelor uzate deoarece pot apare randamente slabe de purificare. Acţiunea
factorilor de inhibiţie poate fi apreciată cantitativ fie prin măsurarea vitezei de
utilizare a substratului, fie prin precizarea parametrilor cinetici la obţinerea
produşilor. Reacţia inhibitorilor poate să fie de natură chimică sau alterează
nivelurile de energie reciproce şi este deosebit de complexă deoarece atacă atât
substratul, coenzimele, cât şi denaturează substanţele organice – de exemplu
proteinele. Totodată unele substanţe chimice pot produce precipitarea enzimelor
sau blocarea unor elemente componente ale acestora. Între aceşti factori se
nominalizează cei de mediu ai biomasei: a) reacţia apei – fiecare enzimă are o
activitate maximă la un pH optim care, funcţie de tipul acesteia, poate varia între
1,5 şi 11; astfel sulfobacteriile conţin enzime capabile să acţioneze la pH-uri mai
mici ca 1, iar algele au enzime care pot deveni active la pH = 10…11; în general,
pH-ul optim se situează în zona neutră sau uşor acidă; b) substanţele toxice pot
scădea randamentul sintezei enzimelor, ele acţionând ca inhibitori; acţiunea
substanţelor toxice este dependentă de natură, concentraţie, timp de contact,
caracteristicile mediului format de apa uzată, condiţia fiziologică a micro-
organismelor etc.
În cazul concentraţiilor foarte mari de substrat apare o scădere progresivă
a vitezei de reacţie până la anularea acesteia; fenomenul poartă denumirea de
inhibiţie de substrat. În acest caz se formează mai multe mecanisme printre care
se menţionează fixarea mai multor molecule de substrat pe cea a enzimei şi deci
se produce atenuarea reacţiilor.
Inhibiţia de produs apare atunci când produşii de reacţie au concentraţii
foarte mari şi pot reduce semnificativ viteza reacţiilor enzimatice. Datorită
reversibilităţii reacţiilor enzimatice produşii devin substratul reacţiei inverse –
produsul se fixează de enzimă blocând accesul substratului.
Parametri care limitează sau blochează creşterea şi dezvoltarea culturii
bacteriene sunt denumiţi factori limitativi. Factorii limitativi ai microorganismelor
utilizate în procesul de epurare biologică sunt: temperatura, pH-ul soluţiei apoase,
oxigenul dizolvat, presiunea osmotică, cantitatea de hrană – concentraţia
substanţelor organice, nutrienţi.
Dinamica populaţiei microbiene.
Monod a efectuat cercetări asupra unei specii bacteriene dezvoltată pe un
substrat unic. În acest mod el a conceput modelele teoretice de creştere bacteriană
care, cu mici modificări, stau la baza relaţiilor folosite la epurarea apelor uzate în
procesul cu nămol activ. Creşterea bacteriană se exprimă prin concentraţie
celulară – numărul de celule individuale pe unitatea de volum a culturii de
microorganisme. Concentraţia se mai poate exprima în densitate bacteriană,
respectiv greutatea masei bacteriene uscate pe unitatea de volum a culturii. Ea
poate fi determinată prin metoda optică, turbidimetrică, metoda de dozare a
azotului proteic sau prin evaluarea consumului de oxigen în activitatea metabolică.
Dinamica multiplicării populaţiei microbiene arată că aceasta se dublează
la intervale regulate de timp; aşadar, legea este o progresie geometrică cu raţia 2
n rt
conform expresiei Nn = 2 N0 = 2 N0, în care n este numărul de generaţii, N0, Nn –
Epurarea biologică a apelor uzate 69

numărul de indivizi bacterieni la momentul iniţial şi după intervalul t de timp, r – rata

creşterii – viteza de înmulţire a indivizilor bacteieni.
Timpul de generaţie tg reprezintă timpul necesar dublării populaţiei. El
depinde de temperatură, nutrienţi, pH-ul apei, oxigenul dizolvat etc., dar în condiţii
favorabile de mediu el este o constantă tg = t/n, unde t este intervalul de timp.
Rata creşterii r – reprezintă numărul de generaţii formate în unitatea de
timp r = n/t = 1/tg. Ea rezultă din ecuaţia dinamicii în timp, log2 N/N0 = rt, sau r =
1,443 N .
ln
t N0
În funcţie de temperatură microorganismele se divid în patru grupe
fiziologice: 1. criofile; 2. mezofile; 3. termofile. Bacteriile criofile sunt cele care
0
acoperă domeniul temperaturilor joase sub 20 C. Bacteriile mezofile trăiesc în
0
zona temperaturilor medii 20…45 C; pentru fermentarea anaerobă zona optimă
0
este de ordinul 30…38 C. Bacteriile termofile trăiesc în domeniul de temperaturi
0 0
mai mari de 45 C, cu un optimum între 49…51 C.
Degradarea impurităţilor organice depinde de creşterea nestingherită a
bacteriilor; sinteza este apreciată la 40…60% din substanţa organică asimilabilă
existentă în apa uzată. Creşterea masei celulare se datoreşte sintezei materialelor
de rezervă în principal hidraţi de carbon şi în al doilea rând proteinelor. În cazul în
care aportul de substanţă organică asimilabilă este insuficient masa bacteriană se
autooxidează prin respiraţie endogenă.
În condiţii statice faza exponenţială nu durează mult deoarece, pe de o
parte, cantitatea de substanţe nutritive limitează cinetica procesului, iar pe de alta
creşte concentraţia produşilor de metabolism evacuaţi în mediu până la valori care
împiedică menţinerea vitezei maxime de creştere şi înmulţire a bacteriilor. În acest
echilibru, care apare între substratul disponibil prelucrării şi creşterea masei
bacteriene, se poate stabili o corelaţie conform expresiei lui Monod pentru viteza
L
de creştere specifică    m , (3.1)
Ls  L
în care  este o constantă specifică – cantitatea de celule produse în timp
raportată la cantitatea de celule existentă, m este viteza specifică maximă în
condiţii ideale în care cantitatea de substrat există din abundenţă, L s constanta de
saturaţie numeric egală cu valoarea concentraţiei substratului la care viteza
specifică este jumătate din valoarea maximă, L valoarea concentraţiei mediate
(constante) a substratului. Parametri cinetici m şi Ls se presupun a fi constanţi
pentru un anumit sistem de celule unice.
Prin înlocuirea expresiei (3.1) în ecuaţia diferenţială a concentraţiei se
dS L
obţine viteza de creştere a biomasei  S  S  m (3.2)
dt Ls  L
Ecuaţia este folosită la calculul reactoarelor biochimice de epurare cu funcţionare
continuă – instalaţiile de epurare cu nămol activ. Cercetările au arătat că la valori
mai mici decât o anumită concentraţie a substratului viteza de creştere a
microorganismelor în faza exponenţială va depinde de cantitatea de materie
organică. La concentraţii mici ale substratului creşterea biomasei este reprezentată
printr-o ecuaţie cinetică de ordinul I, în timp ce la cantităţi mari de substanţă
organică corelaţia se poate exprima sub forma unei relaţii de ordinul zero dS/dt =
constant.
70 Tehnici de epurare a apelor uzate

Corelaţia dintre creşterea culturii bacteriene şi cea a scăderii substratului a

dS dL
fost exprimată de Monod sub forma  a  bS , (3.3)
dt dt
unde a reprezintă factorul de conversie a substratului în material celular
(randament celular – coeficient cinetic definit prin raportul dintre masa de celule
formate şi cea a substratului consumat măsurate pe o perioadă finită din faza
exponenţială), iar b constanta de distrugere a celulelor mature. Pentru celule
tinere, viguroase ecuaţia conţine numai primul termen din membrul drept, în timp
ce în cazul microorganismelor mature apare şi termenul de distrugere. Factorul de
conversie sau coeficientul de producţie celulară reprezintă raportul dintre masa
bacteriană produsă şi cantitatea de substrat utilizată. Valorile factorului de
conversie depind în principal de natura materiei organice supuse procesului de
 kgO 2 
degradare biochimică; de exemplu: a = 0,45…0,85   în cazul glucidelor,
 kgCBO 5 
a = 0,39…0,66 – alcooli, a = 0,32…0,68 pentru aminoacizi, a = 0,15…0,98 – acizi
 kgO 2 
organici. Pentru constanta b se dau valorile b = 0,4…0,7   în cazul
 kgssu zi 
culturilor pure şi respectiv b = 0,1…0,05 pentru nămolul activ – culturi mixte.
Respiraţia endogenă este procesul prin care organismele vii oxidează o
parte din masa celulară proprie în locul materiei organice noi adsorbită din mediu –
autooxidarea masei celulare.
Nămolul mai tânăr, în faza exponenţială de dezvoltare, îndepărtează mai
activ substanţele organice, dar nămolul bătrân conduce la eficienţe ridicate de
epurare datorită sedimentabilităţii mai bune şi a posibilităţilor de adaptare mai
rapidă şi uşoară la şocurile încărcării.
Factorii care afectează activitatea bacteriană sunt: a) temperatura; b)
lumina; c) umiditatea; d) agenţii bacterieni; e) agenţii bacteriostatici; f)
antimetaboliţii.
Temperatura. Fiecare specie de bacterie are o temperatură optimă de
creştere. Valorile mici nu distrug bacteriile, dar reduc viteza de creştere.
Lumina. Anumite lungimi de undă ale luminii, în special cele apropiate de
spectrul ultraviolet, pot distruge celulele vii.
Umiditatea. Bacteriile se pot reproduce şi pot avea un ciclu de viaţă normal
numai în condiţiile existenţei unei soluţii apoase.
Osmoza. Este un fenomen fizic ce apare ca urmare a diferenţelor de
concentraţie a substanţelor solubile existente de ambele părţi ale membranei
celulare. Dacă concentraţia sărurilor dizolvate este mai mare în exteriorul celulei
decât în interior apa din celulă tinde să echilibreze diferenţa ceea ce poate
conduce la distrugerea celulei vii. În sens invers, concentraţii mai mari la interior,
pot conduce, de asemenea, la efecte de distrugere.
Germicidele şi agenţii bacteriostatici. Germicidele sunt substanţe care
distrug bacteriile prin contact, iar agenţii bacteriostatici sunt compuşi chimici ce
împiedică reproducerea celulelor. Prezenţa lor în mediul apos poate conduce chiar
la stingerea procesului metabolic.
Antimetaboliţi. Antimetaboliţii sunt substanţe chimice care distrug sau
alterează agenţii metabolici sau de creştere – factori esenţiali pentru viaţa normală
a celulelor bacteriene.
Epurarea biologică a apelor uzate 71

Parametrii care influenţează procesul biologic

Biodegradabilitatea este un parametru de calitate al substratului.
Biodegradabilitatea se defineşte prin calitatea unei substanţe organice de a fi
degradată prin mijloace biologice într-un anumit interval de timp. Apele uzate uşor
biodegradabile sunt caracterizate prin rapoarte mici CBO5/CCOCr. Biodegradarea
reprezintă procesul prin care o substanţă organică este total eliminată datorită
activităţii metabolice a unei culturi de microorganisme sau îşi pierde, în măsura
convenţional stabilită, proprietăţile nocive. Anumiţi compuşi organici sunt greu
biodegradabili sau chiar refractari la activitatea biochimică, în timp ce alte
substanţe pot fi toxice pentru bacterii.
Termenii care se folosesc în tehnica epurării biologice sunt: a)
degradabilitate biologică; b) persistenţă; c) recalcitranţă; d) mineralizare.
Degradabilitatea biologică este reprezentată prin posibilitatea ca un
material organic să fie schimbat datorită acţiunii biochimice a unei populaţii
microbiene în alt compus; aceasta nu înseamnă neapărat că noul produs este mai
puţin toxic decât cel iniţial.
Persistenţa este o proprietate condiţională a substanţei organice în sensul
că aceasta poate fi degradată biologic numai dacă sunt îndeplinite anumite condiţii
de circumstanţă care favorizează dezvoltarea procesului biochimic.
Recalcitranţa – termenul se referă la o substanţă organică care nu poate fi
degradată biologic în orice condiţii sau ea însăşi are o rezistenţă foarte puternică la
acţiunea biochimică a biomasei.
Mineralizarea reprezintă conversia completă a compuşilor organici până la
ultimii produşi ai degradării biologice dioxid de carbon şi apă.
Biodegradabilitatea este o noţiune deosebit de complexă deoarece caută
să lege substanţa organică de activitatea biomasei şi de valorile parametrilor de
mediu în care se dezvoltă microorganismele. Substanţa influenţează
biodegradabilitatea prin caracteristicile structurale tridimensionale ale moleculei,
proprietăţile fizico-chimice, precum şi modul cum reacţionează cu enzimele. Acest
ultim aspect – relaţia cantitativă dintre structura chimică şi activitatea biochimică a
materialului celular – deosebit de importantă în aprecierea biodegradabilităţii, nu
este încă complet definită. Din acest motiv exprimarea cantitativă a
biodegradabilităţii se face indirect. Condiţiile de mediu în care se desfăşoară
procesul au o mare importanţă în aprecierea biodegradabilităţii deoarece o
substanţă uşor biodegradabilă nu va fi degradată efectiv decât dacă valorile
parametrilor fizico-chimici permit desfăşurarea activităţii.
Principalii parametri de biodegradabilitate sunt: a) pH = 6…8; b) raport
optim între încărcarea organică CBO5 şi principalele elemente nutritive azot şi
fosfor; c) raport CBO5/CCOCr inferior valorii 2,6; o valoare mai mică indică o viteză
mare de biodegradare; d) CBO20/CBO5 inferior lui 1,5; o valoare mai mare indică o
viteză foarte lentă de biodegradare; e) indice de inhibare negativ – eventuala
prezenţă a inhibitorilor; f) indice de biodegradare relativă apreciat prin raportul
vitezei de degradare a materiei organice studiate şi cea a vitezei unei ape uzate
urban standard .
Pentru a identifica legătura existentă între substrat şi eficienţă de epurare
s-au introdus noţiunile: viteză specifică de biodegradare, grad sau prag de
biodegradare, probabilitate de biodegradare.
Viteza specifică de biodegradare este un parametru cinetic important în
caracterizarea biodegradabilităţii unei substanţe. Ea se defineşte prin cantitatea
72 Tehnici de epurare a apelor uzate

de substrat îndepărtată de unitatea de biomasă în unitatea de timp. În cazul în care

o substanţă organică este greu biodegradabilă, ea se degradează cu viteză
scăzută şi nu va putea fi eliminată din apă ajungând în emisar unde se va continua
procesul în timp cu un consum al rezervelor de oxigen din masa de apă. Această
mărime depinde de: a) natura, structura şi mărimea moleculelor organice; b)
mărimea şi natura catenelor; c) grupurile funcţionale prezente în molecule şi modul
de legare la atomii de carbon; d) capacitatea de adaptare a microorganismelor la
degradarea substanţelor prin sinteza uneia sau mai multor enzime specifice
degradării substratului respectiv.
Aşadar, se poate considera că instalaţia de epurare este corect
dimensionată şi exploatată dacă în timpul de retenţie estimat se reuşeşte
eliminarea substanţelor organice. Aceasta impune un studiu atent al
biodegradabilităţii substanţelor organice astfel încât să se coreleze viteza de
degradare biologică cu regimul hidrodinamic de curgere şi amestecare a mediului
polifazic având ca rezultat pierderea caracterului nociv al materiei organice în
măsura convenţional stabilită. În acest mod se va reuşi ca substanţa organică să
fie degradată în măsura acceptată într-un interval util de timp apreciat corect şi nu
pe o durată oarecare.
Tratabilitatea biologică a apei uzate. În apele uzate apar multe tipuri de
substanţe organice cu diferite caracteristici de biodegradabilitate care, evident, în
mediul polifazic pot influenţa proprietăţile amestecului. În unele cazuri substanţele
uşor biodegradabile pot favoriza şi accelera degradarea celor mai greu
biodegradabile, iar în altele celulele descompun pe cele uşoare, cele grele trec
nealterate sau chiar se generează o inhibiţie de substrat.
Tratabilitatea biologică a apei uzate se poate defini prin capacitatea
materiei organice de a fi degradată în corelaţie cu capabilitatea biomasei de a reuşi
descompunerea acesteia în timpul afectat procesului. Acest termen presupune
stabilirea condiţiilor fizico-chimice, biodegradabilitatea substanţelor organice,
capacitatea genetică a microorganismelor de a degrada materia organică, timpul
de operare, creşterea biomasei ca urmare a proceselor de asimilare.
Tratabilitatea substanţelor organice se poate exprima prin: a) degradarea
substanţelor organice totale din apă – determinată pe baza testelor CCO sau COT;
b) îndepărtarea substanţelor organice asimilabile – precizată prin CBO5. În proces,
variaţia concentraţiei suspensiilor volatile şi a materiilor în suspensie indică modul
de creştere şi dezvoltare a biomasei. Apele uzate se pot considera tratabile
biologic dacă se realizează o degradare a substanţei organice în limita a 60…90%,
iar a materiei organice asimilabile 80…98%.
Symons defineşte tratabilitatea apei uzate prin valorile raportului
CBO5/CCOCr. Astfel dacă CBO5/CCOCr = 0,5…1,0 apa uzată are o bună
tratabilitate, iar pentru CBO5/CCOCr = 0,1…0,2 apa uzată este dificil de epurat
biologic sau conţine substanţe toxice. Între aceste valori, CBO 5/CCOCr = 0,2…0,5
se impune adaptarea populaţiei bacteriene la compoziţia şi concentraţia apei uzate
– apă uzată cu tratabilitate biologică medie. În decursul procesului de epurare
biologică se constată reducerea încărcării organice, exprimată în CBO 5; aşadar, pe
parcursul desfăşurării procesului, după 24 ore, va rezulta o majorare semnificativă
a raportului CCO/CBO5 de la 2,5 iniţial la circa 60. Această evaluare indirectă a
tratabilităţii deseori nu este suficientă deoarece în amestecul polifazic există
substanţe rezistente la atacul microorganismelor şi se acumulează metaboliţi
Epurarea biologică a apelor uzate 73

deosebit de stabili chimic şi biochimic. Din acest motiv la aprecierea tratabilităţii

apelor se recomandă efectuarea testelor de laborator corelat cu celelalte
caracteristici ale apei culoare, spumare, toxicitate etc.
Determinarea biodegradabilităţii în laborator se face prin însămânţarea
probei de apă uzată cu nămol activ şi punerea amestecului în condiţii normale de
agitaţie, respectiv aerare. Dacă după 28 de zile, prin măsurarea concentraţiei
poluanţilor, se constată reducerea cu peste 80% se poate aprecia că apa uzată
este tratabilă biologic.
Evaluarea biodegradabilităţii se face pe baza datelor experimentale care
arată că pentru un gram CCO, prin degradarea aerobă a substratului organic,
rezultă 0,4 grame de material celular, iar un gram de biomasă pe zi consumă circa
0,1 grame de oxigen în respiraţie endogenă. Aşadar, se poate scrie ecuaţia de
bilanţ CBO5 = oxigen pentru dezvoltarea biomasei pe 1…2 zile + oxigen necesar
respiraţiei endogene a biomasei formate în 3…4 zile, sau CBO 5 = 0,65 CCO.
Dacă se ia în considerare factorul de îndepărtare a substratului prin
metabolism celular F atunci se poate scrie CBO 5 = 0,65 F CCO, unde valorile lui F
diferă funcţie de compoziţia şi concentraţia apei uzate (de exemplu pentru ape
uzate urbane F = 0,9, ape deversate de industria alimentară F = 0,75, tăbăcării F =
0,15, industria textilă F = 0,72, celuloză şi hârtie F = 0,55).

3.2. Procedee de epurare biologică în regim natural

În regim natural epurarea biologică se desfăşoară de obicei fără

recirculare, pe câmpuri de irigare şi filtrare, filtre de nisip, câmpuri de infiltrare
subterană, iazuri de stabilizare sau iazuri biologice. Toate aceste metode asigură
grade înalte de epurare 95…99%, dar prezintă dezavantajul unei suprafeţe mari de
teren ocupate sustrase circuitului agricol. Ele de fapt constitue prima metodă de
epurare utilizată de romani la purificarea apelor de la palatele racordate la o reţea
primitivă de canalizare. Apele uzate erau dirijate spre zone mlăştinoase cu plantaţii
de stuf.

3.2.1. Iazurile biologice

Iazurile biologice, denumite şi iazuri de oxidare sau lagune sunt bazine

naturale sau artificiale de mică adâncime 1…2 m şi cu suprafaţă mare în plan.
Această formă geometrică conduce la volume mari de apă care, în raport cu
debitul, oferă timpi lungi de retenţie 2…30 zile. În aceste bazine apar procese
74 Tehnici de epurare a apelor uzate

naturale de degradare a substanţelor organice, de sedimentare (limpezire), de

dezinfectare în care factorul uman intervine parţial în proces.
Înainte de a intra în iaz apa uzată trece printr-o treaptă de epurare fizică
dotată cu grătare, separator de grăsimi, deznisipator, decantor. Eficienţa treptei
primare este hotărâtoare pentru valorile gradului de epurare a apei.
Funcţiile unui iaz biologic pot fi multiple: a) asigurarea epurării apelor uzate
– el există ca instalaţie unică de purificare; b) treaptă secundară sau terţiară într-o
instalaţie care are şi o parte fizică de epurare; c) bazin de egalizare uniformizare a
concentraţiilor şi debitelor; d) bazin de sedimentare suplimentară pentru finisarea
clarificării. Dezavantajul principal al lagunelor este concentraţia ridicată în
suspensii solide a efluentului, peste 100 mg/l.
În funcţie de caracterul procesului care se desfăşoară în iaz se poate face
următoarea clasificare a bazinelor: a) iazuri aerobe – procesul de degradare se
desfăşoară în întregul volum de apă din bazin, caracterizat prin adâncime mică; b)
iazuri facultativ aerobe/anaerobe în care apar concomitent procese de
degradare în regim de oxidare a substanţelor organice şi de fermentaţie (lacuri cu
adâncime mare); c) iazuri aerobe de mare încărcare în care se realizează o
stabilizare aerobă completă a materiilor organice. Alegerea se face în funcţie de
teren (cost şi amplasare) şi de perfomanţele solicitate.

O2 din aer  - flux luminos

fotosinteză O2
ZONĂ AERATĂ Degradare aerobă
Substanţă organică+O2 = CO2+biomasă Apă epurată
Apă uzată

gaze de fermentaţie
ZONĂ DE TRANZIŢIE (CO2, H2S…)

ZONĂ sedimentare
ANAEROBĂ

Nămol organic în fermentaţie anaerobă

Fig.3.2. Procese care apar în lagună.

Din punctul de vedere al modului cum se asigură oxigenarea lagunelor

acestea pot fi: a) lagune naturale la care apar procese de reaerare naturală; b)
lagune aerate – oxigenarea se realizează cu echipamente mecanice.
Factorii care influenţează procesul sunt: forma şi adâncimea iazului,
condiţiile climatice (temperatura, precipitaţiile, vântul, stratul de gheaţă de la
suprafaţă, luminozitatea etc.), compoziţia şi concentraţia apei etc. Pe măsură ce
apa parcurge iazul se disting o serie de zone succesive: a) faza de fermentaţie
Epurarea biologică a apelor uzate 75

acidă – pH-ul scade sub 4, iazul degajă un miros de acizi graşi; b) faza de
fermentaţie metanică – pH-ul creşte spre 7, se degajă un miros de grajd, iazul este
colorat în negru; c) faza facultativ aerobă-anaerobă fără miros, iazul este colorat în
roşu sau verde funcţie de organismele predominante în straturile superioare.
În aceste bazine se desfăşoară procese biochimice aerobe şi anaerobe
care contribuie, alături de fenomenele fizice, la purificarea apelor uzate. În zona de
mică adâncime de la suprafaţa apei, străpunsă de lumina solară, apar procese
aerobe întreţinute de oxigenul care difuzează prin suprafaţa liberă şi cel furnizat în
urma fenomenului de fotosinteză a algelor. În zonele de mare adâncime, în care
oxigenul şi lumina solară nu pătrund, apar procese de descompunere anaerobă –
fermentaţie cu degajare de gaze. În straturile intermediare apar procese aerobe
sau anaerobe funcţie de adâncimea acestuia. Suspensiile, care nu au fost reţinute
în treapta fizică, se vor depune pe fundul bazinelor formând un strat de nămol.
Sedimentarea nămolului se realizează sub influenţa forţelor gravitaţionale, prin
biofloculare (viteze de circa 10 ori mai mari ca în regim natural) şi autofloculare.
Bioflocularea apare ca urmare a existenţei unei populaţii mixte de microorganisme,
a nivelului ridicat de substanţe nutritive şi a timpului mare de staţionare.
Autoflocularea este dependentă de creşterea algelor, a temperaturii şi pH-ului;
unele substanţe chimice pe bază de calciu, magneziu sau fosfat de amoniu
formează precipitate care se depun antrenând alge şi bacterii, figura 3.2.
Sursele de oxigen pentru degradarea biochimică sunt: reaerarea naturală
prin suprafaţa liberă (dependentă de mărimea suprafeţei de contact, de
temperatură, mişcările suprafeţei generate de vânt etc.), compuşii organici, nitraţi
sau sulfaţi, tratarea cu clor şi fotosinteza algelor sub influenţa energiei luminoase,
iar în cazul lagunelor aerate echipamentele de oxigenare.
Necesarul specific de oxigen pentru un iaz a fost stabilit de Fair şi Imhoff
care au dat expresia
Qsox  0,2 hD0 [g O2 /m2  zi] , (3.4)
unde: h este adâncimea; D0 – deficitul de oxigen faţă de saturaţie, care pentru un
bazin cu adâncimea de 0,9 m poate ajunge la valoarea maximă de 6 mg O 2/l
pentru a nu permite degajarea mirosurilor – în cazul dat Qsox = 0,67 g O2/m zi. În
2

cazul în care iazul are şi populaţie piscicolă se recomandă asigurarea unei

concentraţii minime a oxigenului dizolvat în masa de apă de minimum 3 mg/l.
Din reacţiile fotochimice ale procesului de fotosinteză rezultă pentru fiecare
gram de alge sintetizate, prin utilizarea energiei luminoase, o cantitate de
1,67 mg O2. Este evident că există un randament de utilizare al energiei luminoase
care are în vedere energia totală fixată în alge. Oxigenul rezultat pe această cale
constituie sursa principală pentru reacţiile în mediu aerob, în special în zonele de
mică adâncime.
Timpul de staţionare al apei uzate în iaz pentru oxidarea substanţelor
organice pe cale fotochimică este
q Ca h
T  , (3.5)
1000  
în care: q = 6 cal/mg este căldura de combustie a algelor; Ca – concentraţia algelor
în apă, mg/l; h – adâncimea iazului, în cm;  – randamentul de utilizare a energiei
luminoase cu fluxul .
76 Tehnici de epurare a apelor uzate

Încărcarea organică de suprafaţă pentru iazul care utilizează energia

luminoasă, în oxigenarea prin procesul de fotosinteză, este
S  0,0277   [g  02 /m2  zi] . (3.6)
Această cantitate de materie organică care poate fi prelucrată este
dependentă numai de fluxul luminos şi eficienţa de transformare a acestuia în
energia fixată pe alge.
Dimensiunile iazului depind de tipul apei uzate, compoziţia acesteia,
condiţiile climaterice (în special temperatura, vântul dominant, insolaţia), de
adâncimea medie şi în mod evident de condiţiile de calitate impuse la evacuare. În
cazul zonelor geografice cu climă temperată cum este şi cazul României se
recomandă, pentru asigurarea funcţionării şi în condiţiile de îngheţ, adoptarea unei
adâncimi medii de 2…3 m. La adâncimi mai mari nămolul se depune pe fundul
bazinului, intră în fermentaţie anaerobă şi apar degajări de gaze. Pentru aceste
adâncimi timpul de retenţie este de 2…10 zile vara şi circa 30 zile iarna.
3
Încărcarea organică specifică variază între 0,6…1,0 g CBO 5/zim pentru
3
adâncimi ale iazului între 1,5…1,2 m şi 11 (iarna)…25 (vara) g CBO5/zim în
cazul adâncimilor sub 0,6 m. Pentru o adâncime adoptată va rezulta suprafaţa
necesară şi încărcarea recomandată. Încărcarea organică de suprafaţă este de
150…2 000 kg CBO5/ha şi zi.
Pentru volumul bazinului necesar iazului biologic se recomandă formula:
V  4,55  105 N q S  35T  (3.7)
în care: N reprezintă numărul de locuitori echivalenţi; q – debitul specific de apă
uzată pentru un locuitor (0,8…0,9 – din consumul specific de apă potabilă); S –
încărcarea organică exprimată în CBO5;  = 1,085 – coeficient de temperatură
pentru cinetica procesului; T – temperatura medie a apei în timpul iernii.
Radierul bazinului se impermeabilizează cu geomembrană pentru a se
evita infiltrările în pânza de apă freatică.
Concepţia iazului biologic trebuie să respecte condiţii de hidraulică care să
permită amestecarea şi recircularea apelor din bazin în scopul de a evita formarea
zonelor de apă moartă. Astfel, alimentarea bazinului trebuie făcută prin mai multe
puncte, iar evacuarea se realizează prin captarea apei de la diferite adâncimi. Se
recomandă ca fiecare iaz să fie prevăzut cu conducte de golire. Cu cât suprafaţa
lacului este mai mare, iar adâncimea mai mică cu atât efectul amestecării, datorită
mişcărilor produse de vânt, se va resimţi pe o adâncime mai mare.
În iazurile aerobe – lagune aerate – de mare încărcare se desfăşoară
procese aerobe sub acţiunea oxigenului furnizat artificial cu echipamente mecanice
plutitoare. Aceste lagune pot avea mai multe bazine conectate în serie care
prelucrează treptat materia organică şi compuşi pe bază de azot.
Un parametru important al procesului este raportul dintre cantitatea de
materii volatile în suspensie şi cantitatea totală de suspensii solide care poate lua
valori în gama 72…80%, cu media de 71%. Valorile mari sunt asociate cu timpi
scurţi de retenţie.
Concentraţia totală de substrat din efluent este dată de expresia
Stotal = Se + CX, (3.8)
în care: Se reprezintă concentraţia materiilor organice solubile din apă exprimate în
CBO5 [mg/l]; C – o constantă cu valori medii de 0,49; X – concentraţia în biomasă
– suspensii solide volatile [mg/l].
Epurarea biologică a apelor uzate 77

Îndepărtarea încărcării organice CBO5 este reprezentată printr-o ecuaţie

cinetică de ordinul I,
1
Se  S0 1  KT tr  , (3.9)
în care: Se, S0 reprezintă încărcarea organică din efluent şi respectiv influent;
tr [zile] – timpul de retenţie hidraulic. Coeficientul de temperatură se determină cu
KT = K20 unde  = 1,015…1,085, cu KT = 0,28…0,42. Valorile coeficientului
T–20

KT scad cu creşterea timpului şi cu scăderea încărcării organice.

Pentru coeficientul K20 se indică formula
K20  Ks S0a , (3.10)
–1
unde: Ks = 0,0556 zile este coeficientul de îndepărtare standard de ordinul I la
temperatura de 20C; a – o constantă cu valoarea a = 0,8.
Puterea necesară pentru echipamentele de aerare trebuie să răspundă
necesităţii de amestecare şi menţinerii în suspensie a particulelor. Valoarea ei va
depinde de concentraţia solidelor în suspensie, de geometria şi mărimea lagunei,
de tipul echipamentului utilizat. Pentru amestecare completă se indică un necesar
3
de putere specifică de 10 W/m , dar în practică se foloseşte valoarea de 4…5
 
W/m . E. Rich propune formula  W / m3  0,004 S  5,0 , în care S = 150…250
3

mg/l, ce conduce la 5,6…6,0. Deoarece aerarea se face cu compresor şi

dispersoare amplasate pe fundul bazinului puterea specifică disipată este
W Q h  10,36 , unde Q [l/min] este debitul de aer, V[m 3] volumul
 3   3,9 a lg a
 m  V 10,36
lagunei, h[m] imersiunea difuzoarelor. Echipamentele de oxigenare trebuie să
asigure în masa de apă din lagună o concentraţie în oxigenul dizolvat de peste 2
mg/l.
Pentru n bazine din sistemul lagunar aerat concentraţia CBO 5 din efluent
este dată de
S0
Se  , (3.11)
1  K1t1 1  K2t2  n
unde: t1, t2 [zile] reprezintă timpul de retenţie din bazine; Ki , i= 1; 2 – coeficienţii
vitezei de reacţie. Coeficientul K1 este dat de expresia K1  0,0556 S00,8 , iar
K2  0,0556  S0 1  K1t1  . Coeficientul K2 pentru bazin este funcţie de
0,8

încărcarea organică, concentraţia efluentului din prima lagună, timpul total de

retenţie. Coeficientul K2 se poate determina cu expresia
K2  0,17  0,22 lg  S0 1  K1t1  nt2  . Dacă se folosesc toate aceste expresii va
rezulta, pentru un debit de apă uzată şi încărcările S0, Se cu valoarea impusă de
avizele de mediu, timpul de retenţie din prima lagună.
Timpul total de retenţie din sistem este ttot = t1 + nt2. Pentru o cuvă în
sistemul lagunar timpul optim este de 2 zile; dacă n = 2 va rezulta timpul de
1,5 zile; dacă n = 3  t = 1,2 zile şi pentru n = 4  t = 1,0 zile
Costurile investiţie şi exploatare ale sistemului cu mai multe bazine devin
minime atunci când timpii sunt egali t1 = t2.
78 Tehnici de epurare a apelor uzate

3.2.2. Câmpuri de irigare şi filtrare

Epurarea biologică în regim natural se realizează pe câmpuri de irigare şi

filtrare şi se poate folosi acolo unde nivelul apelor de precipitaţii este scăzut sub
600 mm/an.
Apă uzată Instalaţia de epurare completă are o
treaptă fizică destinată reţinerii corpurilor şi
Treaptă fizică particulelor sedimentabile şi o alta pentru
finalizarea procesului de epurare. Treapta a doua
utilizează suprafeţe de teren destinate irigării în
scopuri agricole sau special pentru epurarea
Câmp de Câmp apelor încărcate biologic – câmpuri de filtrare. De
Irigaţie filtrare regulă, cele două câmpuri sunt asociate,
câmpurile de filtrare fiind utilizate în perioadele de
Apă de drenaj ploaie, iarna sau atunci când nu este necesară
irigarea. Aşadar, câmpurile de irigare utilizează
emisar apele în scopuri agricole, iar câmpurile de filtrare,
asociate primelor, sunt folosite numai pentru
Fig.3.3. Schema procedeului de epurare. Această tehnologie se poate folosi atunci
epurare care utilizează câmpuri când zona se caracterizează prin precipitaţii
de irigare şi câmpuri de filtrare. scăzute şi dacă apa uzată conţine substanţe
fertilizante şi fără ioni de metale grele. În cazul
oraşelor cu peste 10000 de locuitori metoda nu mai poate fi folosită economic.
În procesele de irigare apar fenomene complexe în soluri cum ar fi: a)
fizice – filtrare, hidrodinamice prin spaţii poroase etc.; b) chimice – adsorbţie,
schimb ionic, precipitare etc.; c) biologice – acţiune microbiană, acţiunea plantelor
etc. Aplicarea metodei impune un timp maxim de contact între efluent şi sistemul
plante-sol.
Apa uzată poate să fie utilizată în proiecte de reîmpăduriri în zonele sărace
în apă. În sistemul cu debit scăzut acesta se va controla astfel încât să se asigure
permeabilitatea maximă în zonele vegetale de suprafaţă. Vegetaţia este punctul
critic al procesului şi ea va reduce nutrienţii, menţine permeabilitatea şi evită
eroziunea solului. Debitul de încărcare şi ciclurile de aplicare sunt proiectate pentru
a menţine creşterea microorganismelor active în sol. Ele se controlează pentru
minimizarea apariţiei condiţiilor severe anaerobe în sol. Perioada de repaus dintre
aplicaţii va fi suficient de lungă pentru a preveni fenomenul de băltire la suprafaţă,
dar suficient de scurtă pentru a ţine microorganismele în stare activă.
Apele uzate municipale conţin, de regulă, azot 12,8%, fosfat 5,3%, 7%
potasiu şi 55% materii organice. Apele epurate biologic mai conţin 10% azot, 2,8%
fosfat, 6,7% potasiu şi 19% materii organice. Pentru un hectar sunt necesare circa
120 kg azot, 40 kg fosfor, 170 kg potasiu. Apele uzate, prelucrate iniţial în treapta
fizică, se pot utiliza la irigarea culturilor de orice tip – cereale, plante tehnice,
păşuni, livezi. Pentru o bună utilizare a apelor uzate se recomandă ca pe lângă
centrele urbane să se cultive 50% legume, 30% fâneaţă, 20% rădăcinoase.
Terenurile se împart în parcele pentru irigat plantele în sistemul cu brazde la care
curgerea se realizează gravitaţional pe canale cu panta de 2…5%. Metoda de
irigare este dependentă de panta terenului, de natura solului, de felul culturii.
Epurarea biologică a apelor uzate 79

Apele uzate trec printr-o treaptă fizică destinată reţinerii corpurilor mari,
nisipului şi suspensiilor, grăsimilor care ar putea distruge importanţa terenului
agricol. Nisipul modifică structura solului, în timp ce grăsimile şi celelalte suspensii
mai fine obturează porii solului şi spaţiile libere dintre granule blocând scurgerea
apei şi circulaţia aerului (modifică porozitatea acestuia). Instalaţia de epurare, în
treapta fizică, are un decantor dimensionat pentru 1,5…2,0 ore capabil să reţină,
pe lângă cele de mai sus, şi bacteriile (scop sanitar şi de protecţia muncii). Apele
epurate parţial sunt stocate într-un bazin care are rolul principal de a realiza
egalizarea debitelor şi de înmagazinare. În acest bazin se vor depune şi
majoritatea viermilor.
Condiţiile de realizare ale metodei sunt: a) câmpurile de irigare şi filtrare se
vor amplasa la o distanţă minimă de 500 m de centrele populate; b) se vor cultiva
numai plante care nu se consumă în stare crudă; c) culegerea recoltei se va face la
minimum 15 zile de la ultima udare; d) muncitorii agricoli vor fi supravegheaţi şi
controlaţi periodic. În general, se consideră că expunerea la lumina solară conduce
la distrugerea bacteriilor depuse pe plante prin stropire; de asemenea, irigarea prin
conducte perforate îngropate sau cele dotate cu picurător la rădăcina plantei nu
ridică probleme sanitare. Metodele de filtrare constituie cele mai eficiente procedee
de finisare a calităţii efluentului deversat în natură din zona lagunelor.
3
Norma de irigare este de circa 25…70 m /hazi funcţie de sol (pământ,
pământ nisipos, pământ nisipos cu argilă etc.) şi temperatură. În perioada de
3
vegetaţie se poate mări până la cel mult 1000 m /hazi. Pentru câmpurile de filtrare,
3
care conţin nisip cu argilă de cel mult 5%, se recomandă 25…125 m /hazi.
În ultimii ani câmpul de irigaţii se constituie în două variante de dotare: a) sistem
care face udarea prin aspersiune la suprafaţă; b) sistem ce foloseşte curgerea apei
prin conducte îngropate. În ambele metode rădăcinile plantelor preiau substratul şi
oxigenul din apă pentru creştere şi dezvoltare. Sistemul cu împrăştierea apei prin
aspersiune realizează condiţii mai apropiate de cele naturale.
O variantă a acestei metode este sistemul dotat cu culturi acvatice.
Sistemul cu culturi acvatice, gen metoda spaţiului radicular, se distinge de cel de
mai sus prin tipul plantelor care se dezvoltă în bazinul în care se introduce apa
uzată. Acestea sunt comune vegetaţiei acvatice (eichhornia crassipes, lemne spp.
etc.) şi ele acoperă cu plante plutitoare întreaga suprafaţă. Scopul principal al
acestei plante este de a realiza un habitat corespunzător pentru bacteriile care
îndepărtează cea mai mare parte a nutrienţilor dizolvaţi.

3.2.3. Filtre de nisip

Filtrele de nisip sunt destinate numai epurării apelor uzate. Apele uzate se
scurg prin solul nisipos cu intemitenţă lăsând posibilitatea aerisirii acestuia.
Aplicarea acestei tehnologii impune existenţa unui sol nisipos.
80 Tehnici de epurare a apelor uzate

Conductele de apă uzată se amplasează pe digurile care înconjoară

parcelele de nisip. Fiecare parcelă se umple cu apă uzată timp de 5…15 minute,
3
până la o înălţime de 50…100 mm, ceea ce corespunde cu 500…1000 m /ha, de
mai multe ori pe zi. Se realizează, astfel, o încărcare superficială de 0,8…2,1
m /m oră pentru o granulaţie a nisipului de 0,2 mm, sau 8,4…12,5 m / m oră în
3 2 3 2

cazul nisipului de 0,5 mm. Dacă în 4 ore nu s-a infiltrat apa în nisip se scoate
parcela din funcţiune, se aşteaptă
uscarea şi se îndepărtează nămolul Conductă de alimentare
format. După un timp de exploatare de
10…15 ani stratul de nisip este complet
drenuri Dn 100
colmatat şi se înlocuieşte nisipul sau se
10 10m
abandonează filtrul. La o adâncime de Fig.3.4. Schema filtrului cu nisip.
circa 1 metru se amplasează conducte
de drenaj pentru evacuarea apei purificate. Iarna se introduce apă sub stratul de
gheaţă, iar pentru asigurarea aerisirii se impune perforarea acestuia în mai multe
locuri, figura 3.4.
În mod normal se utilizează două tipuri de filtre de nisip: a) cu alimentare
intermitentă şi b) cu recirculare. Ele diferă prin modul cum se realizează
alimentarea cu apă uzată. Filtrul cu alimentare intermitentă are pe podea un sistem
de drenaj care permite îndepărtarea totală a apei înainte de aplicarea unei alte
doze. Filtrul cu recirculare este dotat cu o pompă care recirculă efluentul filtrat într-
un procent de 3…5 părţi la o parte de apă brută la alimentare. Ambele filtre
folosesc un strat de nisip cu grosimea de 0,6…1,0 m şi sistem de drenaj. Ele
folosesc şi activitatea biologică a florei asociate nisipului şi particulelor din strat.
Apar şi procese fizice de filtrare a suspensiilor şi chimice de adsorbţie pe
suprafaţă.
O variantă a acestei metode este purificarea directă a apelor uzate,
figura 3.5, care se realizează la trecerea acestora printr-o instalaţie alcătuită din
reţeaua de conducte de aducţiune a apei 1, galeria pentru conductele de aer 2,
canalele de rectificare 3, zona de deversare 4 prevăzută cu conducte de dispersia
aerului, pereţii de rectificare 5 care delimitează zona de filtrare 6 umplută cu pietriş.
In această zonă se face injecţie de aer prin dispozitivele de dispersie amplasate pe
fundul bazinului 9.
Epurarea biologică a apelor uzate 81

Procedeul foloseşte metoda

filmului biologic care se
1 formează pe materialul dur
din zona de filtrare. Din zona
2 3 4 5 6 5 7 8 de deversare 7 apa iese prin
9 conducta 8 în albia minoră a
râului. Instalaţia combină
procedeul cu peliculă biolo-
Fig.3.5. Schema procedeului de epurare directă gică cu cel cu nămol activ şi
1 – admisia apei brute; 2 – conducte pentru aer;
3 – canale; 4 – zona de deversare; 5 – pereţi de cu filtrare prin pământ. Staţia
rectificare; 6 – zonă de filtrare; 7 - zona de reduce încărcarea organică şi
deversare; 8 – evacuare apă tratată; 9 – dispersie cantitatea de suspensii din
aer în zona de filtrare. apele uzate. În majoritatea
cazurilor întreţinerea se limitează la îndepărtarea nămolului şi a gunoiului din zona
de admisie. Instalaţia este simplă, uşor de construit şi exploatat şi se poate realiza
pentru orice debit de apă uzată.

3.2.4. Epurarea apelor uzate prin intermediul

spaţiului radicular

Mijloacele financiare reduse impun identificarea unor soluţii tehnologice

care să permită epurarea corespunzătoare a apelor uzate cu costuri minime de
exploatare. Metoda constă din trecerea apelor uzate prin bazine care folosesc
mase de sol fizic, chimic şi biologic active, figura 3.6. Se utilizează o treaptă
hidrobotanică, biotop de mlaştină, care constituie veriga de limpezire în tehnologia
de epurare. În bazinul central cu vegetaţie se folosesc mai multe sortimente de
plante amplasate în şiruri succesive care formează o unitate sau o baterie de
epurare. Plantele verzi absorb din apa uzată substanţele organice pe care le
folosesc în metabolism în prezenţa oxigenului.
Efectul de fitil al porţiunii supraterane cu macropori apare atât la plantele vii
cât şi la tulpinile moarte conducând oxigenul din aerul atmosferic, cu o viteză de
0,5 m/min, spre rădăcini şi în zona solului din preajma acestora. In acest mod
apare o structură de mozaic cu zone aerobe şi anaerobe care contribuie la
degradarea compuşilor pe bază de carbon şi la nitrificare/denitrificare. Apa epurată
iese cu un exces de oxigen de 5…6 mg/l.
Apa uzată intră pe canalul 1 în camera de liniştire 2 prevăzută cu
echipamente pentru curăţire mecanică sau manuală a nămolului depus. Din
canalul de distribuţie uniformă 3, prin revărsare, apa pătrunde în bazinul 5 cu
biotop activ de baltă. La intrare şi ieşire se formează zonele de umplutură 4,
82 Tehnici de epurare a apelor uzate

respectiv 5 cu pietriş nesortat. Apa din zona distribuitorului cu scurgere reglabilă 7

trece în camera 8 şi de aici pe canalul 9 ajunge în emisar.
Avantajele procedeului sunt: a) încărcare hidraulică ridicată la care
metodele tradiţionale nu prezintă siguranţă şi nu au eficienţă; b) costuri reduse
de exploatare şi întreţinere; c) se poate utiliza la epurarea apelor rezultate de la

1 2 3 4 5 6 7 8 9

Fig.3.6. Schema epurării apelor uzate în spaţiul radicular

1 – zonă de admisie; 2 – cameră de liniştire; 3 – canal de liniştire şi distribuţie; 4 – zone
de umplutură cu pietriş; 5 – zonă cu biotop; 6 – zonă finală; 7 – colector; 8 – cămin de
colectare; 9 – canal de evacuare.

surse izolate – hoteluri mici de munte, restaurante izolate, societăţi comerciale

care prelucrează hârtie, textile etc. Apele uzate pot avea încărcări mari până la
3
20000 mgCBO 5/l, 4000 mgN/l şi debite între 1 m /zi şi mai multe zeci de mii de
3
m /zi. Pentru epurarea apelor uzate menajere se recomandă un volum specific
3
de 2 m /locuitor cu un spor de 20% pentru perioadele calde când creşte
încărcarea.

3.3. Procedeul de epurare aerob cu nămol activ, în

regim continuu, cu recirculare

Dacă apa uzată menajer sau o

altă apă cu încărcare organică este
aerată, după un interval de timp, se
formează flocoane brune care
sedimentează în momentul întreruperii
oxigenării şi agitării. Perioada de
apariţie a flocoanelor sedimentabile, de
culoare galben-brun până la brun-
negru, variază de la 3…6 zile la câteva
săptămâni. Apa uzată, (fig.3.7) după o
decantare prealabilă, intră într-un bazin
– bazin de aerare – unde este supusă Fig.3.7. Schema procesului convenţional cu
contactului cu flocoanele de nămol nămol activ.
activ. În prezenţa oxigenului insuflat şi a nutrienţilor se desfăşoară procesul
biochimc de degradare a substanţelor organice. Ca urmare se sintetizează un
Epurarea biologică a apelor uzate 83

material celular nou care trebuie separat în decantorul secundar. O parte din
nămolul separat se recirculă, iar cealaltă se îndepărtează, ca nămol în exces, din
decantor la gospodăria de nămol.
Procesul de epurare biologică cu nămol activ, descoperit de Arden în 1914
şi aplicat pentru prima dată în 1916 la Worcester, presupune următoarele: 1.
realizarea contactului dintre nămolul activ şi apa uzată decantată în prezenţa
nutrienţilor – azot şi fosfor; 2. omogenizarea şi amestecarea continuă a
amestecului polifazic pentru reducerea gradienţilor de concentraţie şi realizarea
contactului pe o perioadă de timp necesară procesului de mineralizare a materiei
organice; 3. separarea nămolului activ de soluţia apoasă şi reîntoarcerea unei părţi
din nămol în bazinul de aerare; 4. extragerea nămolului excedentar şi îndepărtarea
lui din sistem astfel ca în aerotanc să se realizeze concentraţia prescrisă de nămol.
Agenţii de inhibare ai procesului cu nămol activ sunt: petrolul, cromul, arsenul,
cianurile, detergenţii. Creşterea cantităţii de biomasă în procesul cu nămol activ
permite realizarea eficienţei de epurare la îndepărtarea substanţelor organice.
De fapt fluidul polifazic din bazinul de aerare conţine cinci componente
dispersate în masa de apă. Acestea sunt: 1. Suspensii solide anorganice şi inerte
care nu au fost reţinute în decantorul primar; 2. Suspensii solide inerte produse
prin moartea microorganismelor vii; 3. Substanţe organice poluante; 4. Materii
organice nedegradate ce provin din moartea microorganismelor vii; 5. Biomasă
activă.
Un parametru cantitativ al procesului se referă la materiile în suspensie din
bazinul de aerare. Acestea sunt reprezentate de materii anorganice şi organice ca
substanţă vie sau fără viaţă. Substanţa solidă uscată (s.s.u) sau simplu (s.u)
reprezintă totalul materiilor în suspensie prezente în masa de apă – reziduul fix la
0 0
105 C. Substanţele organice se determină prin calcinare la 600 C – reziduul uscat.
La această temperatură dispare o cantitate din materia organică care se
denumeşte substanţă volatilă sau materii volatile în suspensie – parametru care
reflectă cantitativ (global), alături de CCO şi CBO 5, procesele ce apar în epurarea
biologică cu nămol activ.
Termenul de nămol activ, introdus de Arden şi Lockett, consideră cauza şi
efectul de autoepurare a unei ape poluate, suficient aerată şi agitată, în prezenţa
microorganismelor. La o concentraţie a biomasei din bazinul de aerare de
1000…8000 mg/l, într-un proces corect condus, va rezulta o concentraţie în
biomasă în nămolul de la ieşirea din decantor de 6…15 gr/l. Decantorul secundar
din schemă reţine nămolul activ cu o eficienţă de 25…80%; el nu poate să reţină
microorganismele izolate. Procentul de nămol recirculat este de 25…200% din
debitul tratat, valori la care se dimensionează pompele.
În instalaţiile de epurare cu nămol activ trebuie asigurat un echilibru între
mineralizarea rapidă a substanţelor organice – care impune o dezvoltare rapidă a
microorganismelor – şi formarea flocoanelor prin concentrarea celulelor vii din
sistemul apos – ce apare la viteze mici de creştere a celulelor. Acest echilibru se
realizează prin recircularea nămolului reţinut în decantorul secundar.
Calculele tehnice, relativ la instalaţiile biologice de epurare cu nămol activ,
au în vedere: 1. calculul timpului de retenţie şi al volumului reactorului biologic
funcţie de biodegradabilitatea materiilor organice; 2. calculul necesarului de oxigen
în proces funcţie de necesitatea de oxidare şi amestecare; 3. calculul
randamentului de epurare al procesului biologic; 4. calculul încărcării hidraulice în
decantorul secundar pentru separarea nămolului şi deci precizarea suprafeţei în
84 Tehnici de epurare a apelor uzate

plan de sedimentare; 5. calculul cantităţii de nămol recirculat şi în exces care

trebuie îndepărtat.
Instalaţia de epurare continuă cu nămol activ se bazează pe următoarele
condiţii: a) timp redus de contact între microorganismele din biomasă şi substrat; b)
concentraţii mari de microorganisme; c) contact perfect între biomasă şi substrat
prin amestecare în regim permanent turbulent la temperaturi variabile; d)
concentraţii mici ale oxigenului dizolvat în mediul polifazic, sub 2 mg/l; e)
capacitatea flocoanelor de nămol activ de a se depune în decantorul secundar.
Capacitatea de separare a nămolului activ în decantorul secundar are o
mare importanţă în funcţionarea corectă a instalaţiei. Proprietăţile slabe de
sedimentare conduc la pierderea de biomasă, la un efluent nestabilizat şi la
reducerea concentraţiei de nămol activ în bazinul de aerare. În practică,
capacitatea de separare se apreciază prin testul indicelui de volum a nămolului
I.V.N. sau IM – noţiune introdusă de Mohlman – devenit test standard datorită
simplităţii. Dacă IVN = IM = 50…100 există un nămol activ normal care prezintă o
bună capacitate de sedimentare. Pentru IVN = 80…120 rezultă un nămol
satisfăcător în procesul biologic. În cazul în care IVN este superior valorii de 200 va
exista un nămol umflat, cu o capacitate redusă de compactare, şi efluentul va
conţine particule organice. Umflarea trebuie asociată cu încărcarea organică mare
a nămolului (kgCBO5/kg suspensii uscate şi zi), cu prezenţa unor impurităţi
specifice de uleiuri minerale, amestecare slabă, concentraţii prea mari sau prea
reduse de nămol activ în suspensie, timpi de retenţie excesiv de mari în decantorul
secundar, rapoarte incorecte de încărcare organică şi nutrienţi etc. Nămolul va
sedimenta greu în decantor pentru o aerare excesivă în aerotanc, în situaţia în
care apar bule de fermentaţie sau dacă este stocat pe o perioadă mare de timp în
spaţii neaerate.

Variantele procesului de epurare cu nămol activ

Procesul de epurare biologică se poate desfăşura în mai multe moduri,
după diverse scheme, care diferă
prin modul cum vine în contact apa
uzată cu nămolul activ, modelul de
curgere, cantitatea de nămol care
rezultă, încărcarea specifică a
nămolului activ, modelul de creştere
biologică a microorganismelor etc.
De aici rezultă că, teoretic, pot
exista o mare varietate de scheme
pentru procesul cu nămol activ.
1.Schema procedeului de epurare
clasică, convenţională, cu alimen-
tare continuă, de mică încărcare. În
această schemă de epurare (fig.3.8)
apa uzată decantată vine în contact
direct cu nămolul recirculat chiar din
zona de admisie din reactorul
biologic. Regimul de curgere din
Fig.3.8. Schema epurării clasice
bazinul de aerare este de tip piston,
convenţionale.
cu amestecare continuă în scopul
Epurarea biologică a apelor uzate 85

omogenizării amestecului polifazic

şi al menţinerii flocoanelor de
nămol activ în suspensie.
Încărcarea nămolului activ este
redusă, sub 0,5 kgCBO5/kg
suspensii şi zi. Necesarul de aer
este de 5…15 l aer/l apă. Timpul de
retenţie este de 4…8 ore. Procentul
de nămol recirculat este de 25%.
Nămolul excedentar este
3
de 0,6…1,2 kg/m apă uzată.
Concentraţia suspensiilor –
nămolului activ – în bazinul de
3
aerare este de 2…2,5 kg/m .
Creşterea concentraţiei de bio-
masă în bazinul de aerare permite
majorarea performanţelor de
epurare îndeosebi a eficienţei de
îndepărtare a substanţelor orga- Fig.3.9. Schema epurării biologice cu distribuţia
nice. O variantă a schemei clasice apei uzate – a încărcării organice în mai multe
este cea de mare încărcare în care puncte distrbuite în lungul reactorului biologic.
se obţine o eficienţă de epurare de
60…80%. Ea utilizează timpi scurţi de oxidare (mai puţin de 2 ore) pentru ape cu
concentraţii mari de materii în suspensie CBO5  5 mg/l, sau reduse CBO5  0,6
mg/l.
2. Schema distribuţiei încărcării organice din apă în mai multe puncte
amplasate în lungul reactorului biologic. Schema (fig.3.9) se caracterizează prin
distribuţia apei uzate, deci a
încărcării organice, în mai multe
puncte de-a lungul reactorului
biologic. Prin aceasta se anulează
şocul de la admisia materiei
organice realizându-se o
alimentare mai uniformă a biomasei;
se va uniformiza şi necesarul de
oxigen în procesul de degradare.
Flocoanele de nămol sunt mai
uniform hrănite, scade necesarul de
oxigen şi procesul se apropie de
condiţiile de echilibru. Pe această
cale se realizează o reducere a
volumului reactorului biologic cu
25…30%. Încărcarea nămolului se
face în trepte, iar deplasarea
hidraulică este crescătoare. Fig.3.10. Schema distribuţiei în trepte a materiei
3. Schema distribuţiei în organice şi a nămolului recirculat.
trepte a substratului din apa uzată şi
a nămolului recirculat. Schema din figura 3.10 permite o amestecare foarte bună a
apei uzate şi a nămolului recirculat pentru însămânţarea instalaţiei. Se realizează
86 Tehnici de epurare a apelor uzate

un contact direct şi o încărcare uniformă a bazinului cu materii organice. Schema

realizează o amestecare completă a mediului polifazic şi o încărcare uniformă a
nămolului. Se obţine şi o omogeneitate în regimul hidraulic de curgere. Schema
introduce egalitatea operaţională în bazinul de aerare prin distribuirea egală a
încărcării organice şi a nămolului recirculat. Prin distribuţia apei şi nămolului la
suprafaţa apei din bazin se asigură o aerare suplimentară şi o distrugere a spumei.
Alimentarea cu hrană – substrat – a biomasei este mai uniformă şi deci se elimină
şocul de la intrare care apare la procesul convenţional. Acest şoc creează mari
probleme adaptabilităţii nămolului activ.
4. Schema epurării apei uzate în două trepte. Această schemă (fig.3.11)
constă din cuplarea în serie a două trepte de epurare biologică convenţională.

Fig.3.11. Schema epurării în două trepte.

Aşadar, există două bazine de aerare şi două decantoare secundare. Nămolul
decantat poate fi recirculat în cadrul fiecărei trepte sau pe întreaga instalaţie. În
acest mod capacitatea nămolului de a degrada substanţa organică este mai bine
folosită. Totodată se realizează o calitate mai bună a nămolului activ şi se menţine
vigoarea acestuia. Schema oferă posibilitatea de realizare a unei eficienţe mai mari
de epurare. Schema este recomandată pentru ape uzate cu încărcări mari în
materie organică sau atunci când instalaţia trebuie să funcţioneze cu încărcări
specifice ale nămolului reduse. Cercetările efectuate de Lindner au demonstrat că
într-un sistem de epurare cu nămol activ în mai multe trepte se pot obţine
performanţe superioare de purificare în raport cu o treptă unică.
5. Schema de epurare biologică cu regenerarea nămolului sau procedeul
de stabilizare prin contact. Această variantă tehnologică (fig.3.12) este alcătuită
dintr-o treaptă clasică, convenţională de epurare biologică, urmată de un alt bazin
de oxidare a nămolului. Iniţial soluţia a pornit de la necesitatea de reaerare în
scopul îmbunătăţirii calităţii nămolului. Pentru aceasta nămolul extras din
decantorul secundar este introdus într-un bazin de oxidare unde se pune în contact
nămolul cu oxigenul din aer şi cu supernatantul extras din bazinele de fermentare.
Epurarea biologică a apelor uzate 87

Supernatantul – apa din nămol – este folosită drept hrană pentru biomasă.
Nămolul este reţinut în bazin o perioadă mai lungă de timp necesară pentru
reducerea volumului şi deci se poate obţine o economie de energie la pomparea

Fig.3.12. Procedeu de stabilizare prin contact.

acestuia. Cercetările moderne au dovedit că în bazinul de aerare eficienţa maximă

de epurare se realizează în primele 30…45 minute în care materia organică este
adsorbită de biomasă şi transferată acesteia. După acest interval de timp aerarea
nu mai este eficient utilizată. Din acest motiv se consideră utilă separarea
nămolului în decantorul secundar şi continuarea procesului de mineralizare a
substanţei organice adsorbite într-un alt bazin. După separarea acestuia nămolul
continuă asimilarea substanţei organice până la faza de declin a activităţii de
creştere bacteriană. Acest proces se desfăşoară în bazinul de reaerare –
regenerare – dimensionat la un volum mai mic corespunzător nămolului separat
din apă. Pe această cale se reduce volumul construcţiilor deoarece suma
volumelor baziului de contact şi de regenerare este inferioară celui corespunzător
bazinului de aerare din soluţia clasică. Nămolul din bazinul de reaerare se
reîntoarce în instalaţie, pe circuitul de recirculare, unde va avea o capacitate
crescută de adsorbţie.
6. Schema de epurare biologică cu aerare extinsă. Acest procedeu
(fig.3.13) este similar celui convenţional, clasic, cu deosebirea că bazinul are un
volum mult mai mare decât cel necesar degradării biologice. În prima porţiune a
bazinului se realizează degradarea substanţei organice pentru ca apoi, datorită
limitării hranei, să se desfăşoare procese de stabilizare aerobă a nămolului activ.
Practic în acest proces de aerare prelungită se realizează o oxidare totală a
materiei organice şi o reducere substanţială a cantităţii de nămol; nu rezultă nămol
în exces. Indicele CBO5 a nămolului este foarte mic corespunzător fazei endogene
de descompunere. Modelul de curgere prin bazinul de aerare este de tip piston –
deplasare hidraulică uniformă şi redusă.
88 Tehnici de epurare a apelor uzate

Încărcarea nămolului este redusă. Încărcări mai mari In  1,2 sunt aplicate
în perioada de amorsare a procesului biologic.

Fig.3.13. Schema de epurare cu aerare prelungită.

Nămolul activ. Nămolul activ constituie unitatea structurală de bază a

procesului. El conţine toate speciile care, în activitatea lor comună, pot metaboliza
substanţa organică până la dioxid de carbon şi apă. Privit la microscop un flocon
prezintă o structură complicată caracterizată printr-o masă gelatinoasă secretată
de microorganisme în care sunt cuprinse numeroase bacterii şi substanţe inerte;
printre flocoane trăiesc protozoare şi unele metazoare. Compoziţia populaţiei de
microorganisme variază cu natura substanţei organice, concentraţia substratului,
pH-ul sistemului apos, temperatură, prezenţa
substanţelor toxice, intensitatea mişcărilor
hidrodinamice etc.
Mediul de cultură al biomasei este
reprezentat prin soluţia apoasă (partea
lichidă), celulele şi compuşii insolubili în
mediu (partea solidă), precum şi gaze ce în
totalitatea lor creează un amestec polifazic în
care se dezvoltă nămolul activ. Rolul principal
al mediului de cultură este cel nutritiv.
Ansamblul biomasă + mediu de cultură +
instalaţie de proces poartă numele de
biosistem. Fig.3.14. Floconul de nămol activ.
Nămolul activ poate fi definit prin
flocoanele produse în apa uzată datorate
creşterii microorganismelor, în prezenţa oxigenului dizolvat şi acumulate în
concentraţie suficientă pentru substratul existent prin recircularea flocoanelor
Epurarea biologică a apelor uzate 89

formate anterior. În componenţa floconului de nămol activ intră şi coloizi din apă,
produşi metabolici, enzime, fragmente celulare de la bacteriile moarte. Apare un
fenomen de floculare biologică, ce aglomerează celulele şi care poate duce la
creşterea masei floconului, ce este datorat în special polimerilor extracelulari
lansaţi de celula vie.
Microorganismele din interiorul floconului activ efectuează toate reacţiile
biochimice numai dacă oxigenul şi substratul pot pătrunde până în centrul
floconului unde concentraţia de oxigen nu trebuie să scadă sub o valoare critică,
(fig.3.14).
Floconul de nămol activ are o mărime
medie de 60…70 microni şi maximă de
140…290 microni şi o viteză de sedimentare de
0,30…0,36 mm/s (1,1…1,3 m/oră). Mărimea
hidraulică variază în funcţie de valoarea
indicelui de nămol. Astfel, pentru IVN =
200…250 se va dimensiona decantorul
secundar la o viteză de sedimentare de w =
0,5…1,0 m/h, iar în cazul în care IVN = 100
mărimea hidraulică este w = 2,0…2,5 m/h.
Bioflocularea nămolului activ, fenomen
care influenţează direct caracteristicile de Fig.3.15. Variţia indicelui Mohlman
sedimentare, depinde de mai mulţi parametri în funcţie de încărcarea organică
fizici şi biochimici: 1. gradul de dezvoltare al specifică (după W.W.Eckenfelder).
turbulenţei generate şi induse; 2. compoziţia
mediului de cultură; 3. vârsta nămolului; 4. sarcina organică specifică.
Compoziţia mediului de cultură. Prezenţa substanţelor tensioactive
modifică structura floconului şi mărimea lui hidraulică prin reducerea elasticităţii
acestuia. Efectul acestor substanţe tensioactive, dintre care unele provin din însăşi
procesul biochimic, este sesizat la suprafaţa apei din bazinul de aerare şi decantor
unde se poate forma spumă.
Vârsta nămolului – starea lui psihologică. Vîrsta nămolului n se
apreciază prin raportul masei de microorganisme în aerare şi debitul masic de
microorganisme libere. Inversul 1/n reprezintă rata de creştere globală a
biomasei din bazinul de reacţie. O valoare scăzută a lui n corespunde unei
viteze mari de creştere, deci un indice de stare psihologică pentru faza
exponenţială, iar pentru un n mare este o viteză scăzută de creştere – faza de
declin. Se consideră că un nămol activ cu vârsta de n = 4…9 zile are o bună
decantabilitate cu indicele IVN favorabil procesului; după acest interval apare o
defloculare care conduce la reducerea mărimii floconului.
Sarcina organică specifică In kgCBO5/kgssu zi este un indice de
încărcare masică exprimată prin cantitatea de substrat existentă la dispoziţia
microorganismelor în unitatea de timp care influenţează structura şi
sedimentabilitatea flocoanelor. Se constată un minimum pentru indicele IVN la
încărcări organice specifice In = 0,22…0,33.
Parametrii caracteristici instalaţiei de epurare cu nămol activ sunt:
A. Parametrii de intrare în bazinul de aerare
A.1. Încărcarea organică a apei la intrare (a influentului) – Li = CBO5
[mg/l] - este un parametru care variază sezonier, diurn, orar în funcţie de
90 Tehnici de epurare a apelor uzate

compoziţia şi concentraţia apelor uzate care intră în staţia de epurare prin reţeaua
de canalizare. În măsura posibilului se recomandă ca acest parametru să fie cât
mai constant, fapt care se poate realiza prin construirea unui bazin de egalizare şi
uniformizare, BEU. Aceasta va permite o exploatare normală, compactă, raţională
şi economică a staţiei de epurare. Cantitatea de substanţă organică care trebuie
îndepărtată zilnic din bazinul de aerare este dată de expresia L iQi24 [kgCBO5/zi] –
parametru de dimensionare a instalaţiei de epurare.
A.2. Încărcarea în nămolul activ recirculat Sd - mg/l - suspensii solide
uscate - concentraţie specifică a nămolului recirculat. Este un parametru care
depinde de procentul de nămol recirculat din decantorul secundar . Acest
parametru,  = 20…100 %, creşte pe măsura reducerii timpului de aerare.
Încărcarea în nămol activ recirculat trebuie să se coreleze cu încărcarea organică
Li şi cu timpul de aerare din bazinul de oxidare.
Legat de cei doi parametri importanţi mai apar: încărcarea organică din
nămolul recirculat L şi încărcarea în nămol activ (bacterii) din apa uzată - influent -
Si. Valorile lor sunt însă mult mai mici în raport cu cele ale parametrilor Li şi Sd.
3
A.3. Debit de oxigen transferat Qox [Nm O2/h] sau capacitate de
oxigenare CO [kg O2/h]. Legat de acest parametru apar alţi doi dependenţi: a)
3 Q ox
debit de aer introdus Qaer [Nm /h] corelat cu primul prin relaţia Q aer  sau
0,21ox
Q ox  ox
CO  , unde ox este randamentul de transfer al oxigenului din aer în apă,
0,21ox
0,21 reprezintă ponderea oxigenului în aerul atmosferic, iar ox - densitatea
oxigenului; b) energia consumată pentru introducerea oxigenului în masa de apă E
[kWh].
A.4. Necesar de nutrienţi - Nni - (Nn1 - azot ; Nn2 - fosfor) elemente
nutritive care există sau nu în apa uzată şi deci trebuie dozate conform
necesităţilor impuse de proces. În procesul de epurare biologică cu nămol activ se
recomandă să existe rapoartele CBO5:N:P = 150:5:1…90:5:1 funcţie de tipul apei
uzate (de exemplu, în cazul apelor uzate rezultate din industria maselor plastice se
recomandă rapoartele 100:3,9:0,8; pentru ape cu colofoniu 100:2,3:0,3; ape din
industria alimentară ce conţin margarină 100:7:1,5 etc.). Pe lângă aceste elemente
mai este necesară prezenţa altora care trebuie să fie sub formă de urme –
oligoelemente: mangan, magneziu, potasiu etc.
3 3
A.5. Debit de apă uzată – QT - [m /h] este debitul total de apă Qi [m /h] la
care se adaugă debitul recirculat; este recomandabil a fi cât mai constant posibil.
A.6. Debit de nămol recirculat - QR - reprezintă volumul de nămol în
soluţie apoasă (concentraţie în S.S.U. 1-2 % - aşa cum rezultă din decantorul
secundar) care se introduce în unitatea de timp în bazinul de aerare. El vine în
contact cu apa uzată direct la intrarea în aerotanc - schema clasică - convenţională
de mică încărcare sau cu distribuţie în etape a nămolului şi apei - schema cu
aerotanc complet amestecat.
Scopul recirculării este de a realiza şi menţine concentraţii mai mari de
nămol activ în bazinul de aerare. În acest mod se va menţine la un nivel constant
încărcarea organică a nămoulului activ din bazinul de aerare. Raportul de
100 S IVN 103
recirculare R[%] se determină cu relaţia R%  , în care S este
1  S IVN 10 3
Epurarea biologică a apelor uzate 91

concentraţia în biomasă existentă în bazinul de aerare. Acest raport de recirculare,

QR = RQ, creşte cu majorarea indicelui volumului de nămol IVN.

B. Parametrii de ieşire din bazinul de aerare

B.1. Debitul de apă încărcată cu suspensii - flocoane de nămol activ -
QT care din punct de vedere hidraulic este QT = Qi + QR. Acest mediu
polifazic se caracterizează prin încărcarea organică L [CBO 5] care a mai rămas în
apa tratată şi concentraţia S a substanţei volatile - flocoane de nămol activ. El se
caracterizează prin concentraţia în biomasă S  S0 şi în substrat L  L0; cele două
inegalităţi sunt valabile dacă procesul biologic este amorsat şi corect condus.
Totodată, în acest debit de ieşire trebuie să existe o concentraţie a oxigenului
dizolvat, oxigen rezidual, care să asigure viaţa microorganismelor din flocoane pe o
perioadă de timp impusă în procesul de sedimentare din decantorul secundar.

C. Parametrii de evacuare din decantorul secundar

C.1. Debitul de apă tratată - Qe - este volumul de apă deversat în unitatea
de timp în emisar. În condiţii de regim permanent hidraulic acest debit Qe este egal
cu ceea ce intră Qi. El rezultă din debitul total care intră în decantorul secundar din
bazinul de aerare QT din care se scade debitul de nămol extras pe la partea
inferioară QT.
C.2. Debitul de nămol evacuat - Qn. Decantorul secundar este destinat
reţinerii flocoanelor de nămol activ. Pentru un timp de retenţie de 1,5 - 2,5 ore el
trebuie să reţină, teoretic, integral flocoanele de nămol activ; în apa evacuată în
emisar ar putea să rămână eventual numai microorganisme izolate. Aşadar, în
cazul funcţionării corecte a decantorului secundar la ieşirea apei tratate
concentraţia în suspensii de nămol activ este S = 0. Acest debit de nămol Q n este o
fracţiune din cel total QT care intră în decantorul secundar, Q n = QT ( 1). El se
repartizează în două părţi:
C.2.1. Debitul de nămol recirculat - QR - reprezintă partea din debitul de
nămol extras din decantorul secundar care se introduce în bazinul de aerare, odată
cu apa uzată, pentru însămânţarea instalaţiei biologice de epurare cu bacterii
tinere şi viguroase. El reprezintă un procent  din debitul de nămol Qn extras, QR =
Qn = QT.
Pentru a obţine o epurare biologică cât mai eficientă debitul de nămol
recirculat se va regla funcţie de necesităţi. Procentul va avea valori, funcţie de
proces şi varianta de încărcare, între =10...100% (în procesul convenţional  =
20...25%).
C.2.2. Debitul de nămol în exces - Qex - reprezintă cantitatea în soluţia
apoasă îndepărtată spre gospodăria de nămol, în unitatea de timp. Prin
continuitate rezultă Qex + QR = Qn , Qnex = (1-)Qn = (1-)QT .

D. Parametrii funcţionali şi criterii de optimizare a procesului biologic

de epurare
Multitudinea de parametri, de natură diferită: chimică, hidraulică, biologică,
energetică etc., care guvernează fenomenul de epurare biologică impune folosirea
unor criterii complexe de analiză a funcţionării instalaţiei. Aceste criterii caută să
prindă, în valori numerice, influenţa simultană a mai multor parametri.
92 Tehnici de epurare a apelor uzate

D.1. Gradul de epurare - se exprimă în procente şi reprezintă raportul

dintre încărcarea organică distrusă prin procese biochimice L = L0 - L şi
încărcarea organică care este adusă de influent în bazinul de aerare E =
L L L
100  0 100  1 - L/L0 = 60…95% . Se mai folosesc noţiunile de eficienţă
L0 L0
de epurare sau randament de epurare
3 3
D.2. Încărcarea hidraulică a bazinului de aerare - Ih [m apă uzată/m
bazinzi] = Qi/V = 1/tr. Acesta este un indicator global de verificare a dimensionării
bazinelor de nămol activ. În conformitate cu recomandările date de Imhoff acest
indicator poate avea valori între 10 … 20 pentru grade mari de epurare E =
3 3
85…90% şi de 20…50 m apă uzată pentru 1m din bazinul de aerare şi zi în cazul
în care eficienţa de epurare este mai redusă 60…80%.
3
D.3. Încărcarea organică a bazinului - Ib [kg CBO5/m bazinzi] = QiLi/V
reprezintă raportul dintre încărcarea organică a influentului care intră în bazinul de
aerare într-o zi şi volumul bazinului de aerare. Se recomandă corelarea încărcării
organice a bazinului de aerare cu gradul de epurare al instalaţiei biologice. În
conformitate cu recomandările date de Imhoff Ib  5 1  E [kgCBO5/m bazin zi],
3

unde E este gradul de epurare. Pentru eficienţă ridicată de epurare E = 85… 90%
3
se recomandă Ib = 1,8 kgCBO5/m bazinzi, iar dacă E = 60…80% rezultă Ib= 3,6
kgCBO5 /m bazin zi - bazine cu nămol activ de mare încărcare. Acest parametru
3

se foloseşte la dimensionarea bazinului de aerare V = L T/Ib, unde LT este cantitatea

totală de substanţă organică impurificată care intră în bazin în timp de o zi
determinată cu expresia LT = L0QT24.
D.4. Încărcarea organică a nămolului activ - In [kgCBO5/kg s.s.u.zi]
reprezintă raportul dintre debitul masic de încărcare organică în timp de o zi şi
încărcarea în materii solide uscate în suspensie existentă în bazinul de aerare –
este de fapt un raport hrană/biomasă In = L0 / S = LiQi/VS. Acest raport
substrat/microorganisme nu influenţează decisiv ecologia bacteriilor, dar poate
afecta economic procesul. Pentru ca procesul să se desfăşoare din punct de
vedere energetic rentabil este necesar ca valoarea de exploatare să fie menţinută
cât mai apropiată de cea estimată la proiectare. Aceasta se realizează prin: a)
folosirea bazinelor de egalizare-uniformizare; b) raportul optim de recirculare a
nămolului; c) controlul eliminării debitului de nămol în exces.
Pentru calcul se recomandă formula In = 5(1 - E), unde E este eficienţa de
epurare. Imhoff recomandă:
In =  - 0,5 … 1,0 kg.CBO5 / kg s.s.u. zi pentru E = 85… 90 %. (3.12)
- 0,75 … 2,5 kg CBO5 / kg s.s.u. zi pentru E = 60 … 80 %.
În exprimarea concentraţiei în suspensii din bazinul de aerare este de
preferat ca aceasta să se refere la fracţia volatilă a nămolului activ, cea care are un
rol efectiv în procesul metabolic de epurare. Nămolul activ eficient are un procent
de substanţe minerale sub 20% din ssu. (nămolul activ are o parte volatilă organică
constituită dintr-o cantitate de masă vie, o parte inactivă – nevie, precum şi o
cantitate de material inert de natură minerală). Încărcarea organică a nămolului
activ variază invers proporţional cu gradul de epurare şi direct cu necesarul de
oxigen. Acest parametru este corelat cu cel anterior prin expresia Ib = InS.
D.5 Concentraţia în substanţe solide uscate în suspensie în bazinul
3
de aerare - S [ mg/l sau kg/m ] - reprezintă masa substanţei solide uscate
Epurarea biologică a apelor uzate 93

prezentă în lichidul din bazin. Ea poate lua valori în gama S = 600…4000 gr/l, sau
exprimată în procente S = 0,6…4%. Dacă se consideră expresiile încărcărilor de
nămol definite mai sus rezultă S  Ib  5 1  E  1 . (3.13)
In 51  E 1 E
D.6. Raportul de recirculare a nămolului -  [%] - reprezintă procentual
partea din nămolul extras din decantorul secundar care se recirculă în bazinul de
aerare  = QR/ Qi Această rată de recirculare este de ordinul 10…50 %, de
.

regulă 20…25 % din debitul de apă uzată care intră în aerotanc Q iuz - debitul
influentului. În ultimii ani se practică şi rata de recirculare a nămolului de 100 %
fapt care permite reducerea timpului de aerare.
Stabilirea raportului de recirculare optim depinde de valoarea indicelui
volumului de nămol - IVN - sau indicele Mohlman - IM - [ml/gr]. Acest indice, care
apreciază decantabilitatea nămolului activ, are valoarea optimă de IVN = 50…100;
dacă acesta urcă la 200 rezultă că a apărut un proces de umflare al nămolului şi
deci acesta va avea proprietăţi slabe de sedimentare.
 
Există următoarea relaţie empirică 100 = 100 (S IVN) 1, unde S este
concentraţia suspensiilor din bazinul de aerare (%), iar IVN este indicele de volum
al nămolului. Relaţia de mai sus conduce la stabilirea procentului de recirculare al
nămolului. Astfel, pentru o concentraţie de suspensii din aerotanc de S = 0,25%,
care respectă încărcarea nămolului, la un IVN = 80 se asigură un procent de
recirculare  = 25%, iar în cazul în care IVN = 200 se va realiza un  = 100%.
Indicele volumului de nămol se corelează şi cu gradele de epurare E.
Astfel, cu cât creşte concentraţia în suspensie S, pentru acelaşi indice al nămolului,
se va majora şi rata recirculării. Se recomandă formula
100  S%  IVNml / gr
%  . (3.14)
100  S%  IVNml / gr
D.7. Indicele volumului de nămol IVN. Acest indice se obţine prin
decantarea particulelor de nămol pe o perioadă de 30 minute. El dă o indicaţie
asupra caracteristicilor de sedimentare a nămolului activ – proprietate denumită
sedimentabilitate.

D.8. Nămolul în exces - Qnex = (1 )QT - reprezintă debitul de nămol
care se extrage din decantorul secundar. El reprezintă, în general, 1,5 ... 3,0% din
debitul influentului, având o umiditate de circa 99,3% (deci procentul de substanţă
solidă uscată din soluţie apoasă este de 0,7%).
Valoarea debitului specific de nămol excedentar este dată de relaţia
empirică Qnexs  4 51 E [kg ssu în nămolul exces/kg CBO5 al influentului].
D.9. Temperatura. Dinamica proceselor biochimice, ca şi a celor fizice
asociate (difuzie, dispersie) este puternic influenţată de temperatură. Majorarea
temperaturii conduce la intensificarea cineticii biochimice în metabolism şi poate
0
îmbunătăţi sedimentabilitatea. La temperaturi scăzute, sub 10 C, procesul biologic
cu nămol activ nu se poate amorsa şi nu se poate desfăşura faza de nitrificare în
timpul degradării substratului organic.
D.10. Reacţia apei – pH-ul apei. Microorganismele se dezvoltă optim în
gama 6,5…7,5. În apele uzate uşor acide se dezvoltă ciupercile şi nămolul se va
sedimenta ineficient. Dacă există acizi organici biodegradabili procesele biologice
se desfăşoară convenabil şi se reduce în timp şi aciditatea. În cazul apelor uzate
94 Tehnici de epurare a apelor uzate

uşor alcaline nămolul activ floculează bine, dar este posibil să fie afectată
creşterea acestuia.
D.11. Potenţialul redox. În mediul de cultură sunt prezente simultan un
mare număr de sisteme redox. De aceea, interpretarea rezultatelor obţinute prin
măsurători de potenţial redox este relativ dificilă fără a se putea aprecia cu
exactitate cauza care determină la un moment dat eventualele modificări de
potenţial. În condiţii aerobe potenţialul redox este corelat cu nivelul concentraţiei
oxigenului dizolvat. Măsurarea potenţialului redox se recomandă în procesele
aerobe sau microaerobe cu observaţia că aceste determinări trebuie făcute şi
corelate cu activitatea microbiană.
D.12. Spumarea. Spumarea reprezintă un fenomen caracteristic mediilor
de bioproces cauzat de: a) compoziţia şi concentraţia materiilor organice; b)
schimbul intens de gaze ce caracterizează respiraţia microorganismelor în
perioadele în care viteza specifică de creştere atinge nivele ridicate; c) degajarea
gazelor pentru anumite tipuri de biosinteze-biodescompuneri celulare ale anumitor
produse sau ca urmare a unor metabolisme celulare deviate; d) enzimele specifice
proceselor biochimice.
Spumarea este un fenomen care afectează buna desfăşurare a proceselor
biochimice prin modificarea condiţiilor optime de operare; pot apare infecţii, boli ale
microorganismelor, se modifică condiţiile fizico-chimce de transfer şi difuzie a
oxigenului. Acţiunea de prevenire a formării spumei este deosebit de importantă
deoarece neintervenţia, încă din primele momente, poate conduce la realizarea
unei structuri spaţiale stabile greu de distrus ulterior. Combaterea fenomenului se
face fie prin modificarea condiţiilor de aerare, fie prin adăugarea de agenţi
antispumanţi care sunt substanţe tensioactive ce nu interferă cu metabolismul
celular. Concentraţia acestor antispumanţi trebuie să fie redusă şi atent
supravegheată deoarece la valori mari se poate afecta procesul de transfer de
masă a oxigenului.
D.13. Indicele energetic specific. Una dintre condiţiile de funcţionare
corectă a bazinului de aerare este menţinerea continuă în stare de suspensie a
flocoanelor de nămol activ. Aceasta se poate realiza dacă viteza orizontală în orice
punct din zona adiacentă radierului este peste 25 cm/s sau dacă componenta
ascensională depăşeşte 30 cm/s. Aprecierea se poate face şi global prin nivelul
turbulenţei generate şi induse în masa de apă din bazinul de aerare considerată
prin indicele energetic specific  [W/m ]. Se consideră că dacă indicele energetic
3

specific,  = raportul dintre puterea aplicată la echipamentele de aerare şi volumul

3
bazinului de aerare, depăşeşte 60W/m se asigură menţinerea în stare de
suspensie a flocoanelor de nămol activ. Se menţionează, însă, că în bazinul de
aerare densitatea de energie specifică nu este constantă. În zonele de acţiune
directă, a mişcării generate de echipamentul de oxigenare  are valori mai mari, iar
în cele ale mişcării induse valoarea scade foarte mult. Repartizarea inegală a
energie specifice se va reflecta într-o distribuţie diferenţiată a concentraţiei
oxigenului dizolvat ca efect al variaţiei coeficientului de transfer de masă.
Mărimea flocoanelor de nămol activ depinde de intensitatea turbulenţei. La
turbulenţă mare floconul se fragmentează (dimensiunile mari conduc la eficienţă
ridicată de epurare), iar în apa liniştită apare fenomenul de aglomerare a
flocoanelor. Dimensiunea optimă a floconului este de ordinul 60-70 m, iar cea
maximă 290m.
Epurarea biologică a apelor uzate 95

D.14. Oxigenul necesar procesului aerob – C.O. [kg O2/h] – reprezintă

debitul masic de oxigen transferat din aer în apă – fluxul de oxigen – solicitat de
necesităţile vitale ale procesului de epurare. Acest oxigen este necesar procesului
metabolic de degradare al substanţei organice (oxidare biochimică) până la dioxid
de carbon şi apă şi cel disponibil vieţii microorganismelor.
Există o corelaţie între necesarul de oxigen şi vârsta nămolului funcţie de
posibilităţile acestuia de floculare sau dezagregare. Astfel, concentraţia oxigenului
dizolvat este CO2cr [mg / l]  6,705 exp 0,2034 n  , unde CO2cr reprezintă
concentraţia critică a oxigenului dizolvat în bazinul de aerare. Dacă concentraţia
oxigenului este inferioară celei critice, calculate pentru o anumită vârstă, poate să
nu apară flocularea nămolului activ.
Se menţionează că, pe lângă acest necesar de oxigen, se impune condiţia
ca în fiecare punct din bazinul de aerare să existe un exces de oxigen dizolvat în
gama 1…3 mg O2/l.
Pentru calculul necesarului de oxigen se foloseşte relaţia
Qox [kgO 2 / zi]  aEL0QT 24  bSQT 24  rQT 24 + dM, (3.15)
unde a[kgO2/kgCBO5] = 0,5…0,6 consumul de oxigen în procesul biochimic de
degradare al unei unităţi de substanţă organică impurificatoare; E - gradul de
degradare al substanţei organice (definit anterior); L0 - concentraţia substanţelor
3
organice impurificatoare care intră în bazinul de aerare [kg CBO 5/m ]; b[kgO2/kg
ssu] = 0,1…0,05 - necesarul de oxigen consumat prin respiraţia endogenă a
3
nămolului activ; S[kgssu/m ] - concentraţia în substanţă solidă uscată, a
3
suspensiilor volatile din bazinul de aerare (definită la punctul 4.5); r[kgO 2/m ] -
concentraţia oxigenului dizolvat în exces din apa bazinelor de aerare;
d[kgO2/kgCCO îndepărtat] şi M concentraţia substanţelor anorganice care se
oxidează în bazinul de aerare. Concentraţia în suspensii pentru biomasă variază în
funcţie de proces astfel: a) în cazul procesului de mare încărcare S = 1,5…3,0 gr/l;
b) medie încărcare S = 3,0…5,0 gr/l; c) mică încărcare S = 5,0…8,0 gr/l cu a =
1,3…2,0 kgO2/kgCBO5 îndepărtat.
Relaţia de mai sus se poate scrie sub forma
24
Qox [kgO2/zi] = 24 QT [aEL0  bS  r] = V [aEL0  bS  r] , (3.16)
tr
unde tr este timpul hidraulic de retenţie al apei din bazinul de aerare cu volumul V.
În conformitate cu experienţele efectuate de Eckenfelder expresia devine
Qox[kgO2/zi] = 24 QT [ 0,5 E L0  0,1 S  r]  24 QTL0[0,5 E  0,1
S r
+ ]=
L0 L0
r
= 24 QT L0 [ 0,5 E  0,02 
] . (3.17)
1 E L0
Necesarul maxim de oxigen QoxM este condiţionat de toate materiile
organice şi anorganice care se oxidează complet QoxM[kgO2] = a C + b N, unde
C[kg carbon] este concentraţia carbonului organic, N[kg azot] – suma azotului
amoniacal, a = 2,67 kgO2/kgC, b = 4,57 kgO2/kg azot - reprezintă coeficienţii de
consum.
D.15. Capacitatea de oxigenare. Necesarul de oxigen de mai sus trebuie
acoperit de echipamentele de oxigenare cu care se dotează bazinul de aerare. Se
adoptă un spor de 10% pentru acoperirea eventualelor variaţii ale încărcării
96 Tehnici de epurare a apelor uzate

organice. Valoarea calculată la punctul anterior reprezintă de fapt producţia zilnică

de oxigen a unui echipament de oxigenare Pox [kgO2/zi] care trebuie să răspundă şi
necesităţilor hidrodinamice de menţinere a flocoanelor de nămol activ în suspensie.
Q ox
Aşadar, Pox =  1,1 [kgO2/zi], unde <1 este raportul dintre coeficientul de

transfer al oxigenului în apa uzată şi cel corespunzător condiţiilor standard pe apa
curată.
Capacitatea de oxigenare reprezintă debitul masic de oxigen transferat din
aer în apă de instalaţia de oxigenare care echipează bazinul de aerare CO
1,1 Q ox
[kgO2/h]. Este dată de relaţia CO [kgO2/h]= , fiind parametrul principal de
  24
dimensionare al echipamentului de oxigenare.
Se menţionează faptul că un echipament de oxigenare introduce aer şi
numai în cazuri deosebite, cu totul speciale, oxigen pur sau ozon. Cea mai mare
parte din aerul sau oxigenul introdus se degajă în atmosferă fără a contribui efectiv
la procesul de oxigenare, dar realizând circulaţie prin efectul de gaz-lift.
Cantitatea de aer pe care trebuie să o introducă echipamentul de
CO 3
oxigenare, pentru necesităţile procesului aerob, este Q aer= [m /h], unde
 ox 10 0  ox
ox10 0 este densitatea oxigenului din aer la temperatura standard de 10 , iar
o

ox = 6…25% reprezintă randamentul de transfer al oxigenului din aer în apă în

procesul de transfer de masă cu valori dependente de echipament.
Comparaţia între echipamentele de oxigenare se realizează pe baza
indicatorilor de mai sus, prezentaţi în condiţii standard şi din cel al eficienţei de
oxigenare  = CO/P [kgO2/kWh], unde P[kW] este puterea unitară pe agregat.
D.16. Timp de aerare. Timpul de aerare ta reprezintă timpul minim de
oxigenare pentru ca procesul să decurgă normal. Din experienţele efectuate se
recomandă ta = 2…4 ore ( W.Triebel), iar după Imhoff peste 3 ore până la 6 ore.
Timpul de aerare corespunde timpului de retenţie hidraulic al apei uzate (fără
[m3 ]
nămolul recirculat) t a [h]  Volum util de aerare
3
. Acest timp este controlat prin
Debit inf luent [m / h]
modificarea debitului de alimentare Qi cu menţinerea constantă a încărcării
organice din influentul bazinului de aerare. Corelaţia dintre tratabilitatea biologică a
apei uzate, exprimată prin raportul CCO/CBO5 şi timpul de aerare este dată de
expresia liniară CCO/CBO5 = 2,5 ta[h] + 3.
Durata de aerare are o mare importanţă asupra procesului biologic de
degradare a substanţelor organice. Astfel, la durate de aerare reduse şi încărcări
mici ale nămolului activ eficienţa este scăzută. Creşterea timpului ta conduce
simţitor la majorarea eficienţei de epurare la valori de peste 90%.
D.17. Timp de retenţie hidraulic. Timpul tr este precizat prin raportul
dintre debitul de apă uzată şi volumul bazinului de aerare.
D.18. Încărcare hidraulică în suspensii. Prin similitudine cu decantorul
se poate defini încărcarea hidraulică de suprafaţă a bazinului de aerare, mărime
care trebuie să fie utilizată la precizarea vitezei ascensionale în proces necesare
menţinerii în stare de suspensie a flocoanelor de nămol activ şi a celorlalte
particule care nu s-au depus în treapta fizică. Această mărime este deosebit de
Epurarea biologică a apelor uzate 97

utilă la echiparea bazinelor de aerare cu echipamente pneumatice care dezvoltă în

apă preponderent viteze ascensionale.
D.19. Vârsta nămolului. Vârsta nămolului activ n[zile] – sau timpul de
retenţie al solidelor TRS – este o măsură a capacităţii acestuia de a acţiona corect
în procesul de degradare a substanţei organice. Ea reprezintă (în concepţia lui
Gould) timpul mediu în care un flocon de nămol activ rămâne în suspensie în zona
de oxigenare. Se poate calcula cu relaţia n  S t r ore  2...8 zile unde S0 [kg
24 S 0
3
s.s.u./m ] - concentraţia în s.s.u. la admisia în bazinul cu nămol activ, iar S [kg
3
s.s.u./m ] - concentraţia în s.s.u. a amestecului din bazin.
VS
Vârsta nămolului se poate calcula cu n [zile]  ,
Qnex S d  Qi  Qnex S e
3
unde S, Sd, Se [gr/m ] reprezintă concentraţia în solide în bazinul de aerare, în
3
exces şi respectiv în efluent, Qnex,Qi [m /zi] – debitul de nămol excedentar evacuat,
3
respectiv de influent la alimentarea instalaţiei de epurare, V[m ] – volumul bazinului
de aerare. Vârsta nămolului poate fi modificată (mărită) prin majorarea
concentraţiei de suspensii din bazinul de aerare, respectiv reducerea debitului de
nămol excedentar evacuat din sistem. În tehnologia de epurare biologică utilizarea
unui nămol activ tânăr (2 zile faţă de 4), care se multiplică exponenţial, conduce la
îndepărtarea unei cantităţi mai mari de substanţă organică (în exempu 1 grCBO 5/zi
faţă de 0,5 grCBO5/zi pentru un gram de nămol activ). Nămolul cu vârsta mai mare
(4…6 zile) necesită o cantitate mai mare de oxigen (cu 20%) faţă de cel tânăr
(2 zile).
Cu cât vârsta nămolului este mai mare, cu atât creşte proporţia de
organisme moarte din flocon. Ea depinde de raportul dintre flocoanele de nămol
existente şi cele noi formate într-un interval de timp, determină energia flocoanelor
şi cantitatea de nămol în exces îndepărtat.
D.20. Indici energetici ai instalaţiei de epurare biologice. Aceşti indici
se referă la energia consumată în instalaţia de epurare pentru realizarea
procesului. Energia este destinată asigurării transferului de oxigen din aer în apă,
pentru realizarea circulaţiei şi a turbulenţei necesare menţinerii în stare de
suspensie a flocoanelor de nămol activ.
Indicele energetic specific volumului. Se consideră, după cum s-a mai
arătat, că dacă indicele energetic specific [W/m ] depăşeşte valoarea de 60 W/m ,
3 3

se asigură menţinerea în stare de suspensie a flocoanelor de nămol activ. Se face

precizarea că în raportul  = Putere/Volum bazin de aerare, trebuie să intre numai
puterea efectivă nu şi pierderile de sarcină de pe traseul instalaţiilor de aerare
pneumatice.
Indicele energetic de transfer al oxigenului. Un alt indice energetic este cel
care se referă la transferul de oxigen - eficienţa economică de aerare
C.O.kgO 2 / h
kgO 2 / kWh    0,9...4,5 . El va lua în considerare, global,
PkW 
turbulenţa, mărimea bulelor de gaz dispersate, transferul - transportul - dispersia
oxigenului dizolvat etc. O instalaţie de oxigenare va fi cu atât mai eficientă cu cât
va asigura valori mai mari pentru acest indice.
Indicele energetic de consum efectiv pentru mineralizarea substanţelor
organice. Acest indice energetic se va referi la consumul de energie pentru
98 Tehnici de epurare a apelor uzate

realizarea efectivă a procesului de epurare. El va lua în considerare transferul de

energie electrică către microorganisme (transformarea în energie biochimică)
pentru degradarea substanţelor organice şi formarea unui material celular nou. El
se defineşte prin raportul  kgCBO 5 / h   L  kgCBO 5  , unde L este scăderea
 kW  P  kWh 
încărcării organice L = L0 -L, iar P este puterea aplicată din exterior. O instalaţie
de epurare biologică este cu atât mai eficientă, cu cât acest indice este mai ridicat.
Indicele energetic de consum pentru pomparea nămolului. Un alt indice
energetic se referă la consumul specific de energie pentru pomparea nămolului
activ recirculat. Este cunoscut faptul că debitul de nămol recirculat, în funcţie de
tehnologia adoptată, poate să varieze între 25…100% din debitul iniţial. Aşadar,
acest indice K ia în considerare energia specifică repompării nămolului recirculat
 kg s.s.u.  S dQR Q T SD
K  P  , unde P este puterea agregatului de pompare a
 kWh  P
nămolului recirculat din decantorul secundar. Se menţionează că acest indice are
valori mai mari dacă decantorul secundar este corect dimensionat şi raţional
exploatat.

3.4. Procedeul discontinuu de operare

cu nămol activ

Denumit şi procedeul cu încărcare secvenţială sau procedeul cu lagună

hibridă el apelează la metoda nămolului activ în regim discontinuu. Se utilizează un
singur bazin în care se introduce apa uzată decantată şi unde vine în contact cu
nămolul activ.
În raport cu procedeul de epurare biologică cu nămol activ cu alimentare
continuă acesta are următoarele avantaje: a) o mai mare flexibilitate în strategia de
operare; b) se elimină necesitatea clarificării ulterioare a efluentului şi evident
dispare necesitatea staţiei de repompare a nămolului recirculat; c) populaţia
eterogenă – mixtă – din reactorul biologic poate să fie expusă la variaţii mari ale
încărcării organice. Instalaţia este simplă, uşor de exploatat şi nu conduce la
obţinerea de nămol activ în exces. Metoda conduce la un consum redus de
3
energie (consum specific 18…5 W/m pentru aerare) şi are un randament foarte
bun de degradare a compuşilor pe bază de carbon, dar şi pentru denitrificare (circa
99%) şi de eliminare a fosforului (circa 70%).
Epurarea biologică a apelor uzate 99

Sistemul lagunei hibride funcţionează discontinuu pe cicluri (4 cicluri pe zi)

cu următoarele faze pe ciclu: a) admisia apei uzate în bazin – 0,5 ore – care
conduce la ocuparea a 25% de apă şi 75%
nămol în bazin; b) aerarea şi agitarea
amestecului polifazic pe o perioadă de 3 ore; c)
sedimentare 2 ore; d) evacuarea apei epurate, a
efluentului, pe 0,5 ore cu descărcarea a 25% din
volumul bazinului. Prin această metodă se pune
în contact materia organică din apa uzată cu
nămolul activ existent în bazin pe o perioadă de
timp care permite adsorbţia şi atacarea
compuşilor degradabili biologic. Trei faze sunt
specifice procesului cu nămol activ clasic, dar
apar şi etape ale epurării secundare şi terţiare. Fig.3.18. Epurarea discontinuă
Bazinul este de formă cilindro-conică cu cu nămol activ.
centrul mult mai adâncit astfel încât să reţină
nămolul şi să poată să-l recircule pe verticală.
Bazinul este mult mai adânc decât în cazul lagunei aerate; adâncimea poate
ajunge până la 10 m funcţie de performanţele echipamentului de oxigenare
amplasat direct în zona cea mai de jos. Forma bazinului, înclinarea pereţilor laterali
şi caracteristicile de bază ale nămolului activ permit recircularea flocoanelor. Forma
în plan orizontal poate fi circulară, elipsoidală sau poligonală.
Pentru o anumită compoziţie şi concentraţie a apei uzate sunt două
variabile de proiectare importante: numărul de reactoare necesare asigurării
continuităţii procesului şi timpul pe cicli la fiecare bazin. Este necesar ca în schemă
să fie mai multe bazine cu ciclul defazat în timp. Dacă instalaţia are N reactoare
biologice atunci este necesar ca timpul de umplere din ciclul fiecărui bazin să fie
egal cu timpul total al ciclului împăţit la N. Astfel, dacă timpul pe ciclu, impus de
tehnologia de epurare biologică, este foarte mare se impune majorarea numărului
de reactoare biologice (Irvine şi Ketchum 1989).
Deoarece timpul de umplere este determinat hidraulic, cel de sedimentare
nu poate fi influenţat, iar cel de golire este dependent de capacitatea de evacuare
a efluentului, rezultă că intervalul necesar degradării biologice trebuie să fie corect
apreciat. Acest timp de reacţie va depinde de constantele fizice şi biochimice
folosite în etapa de concepţie şi proiectare inginerească a instalaţiei.
Timpul necesar pentru reacţie depinde de masa totală de substrat
acumulată în perioada de umplere şi cantitatea de biomasă existentă în reactor.
Cei doi factori menţionaţi mai sus definesc viteza specifică de încărcare prin masa
de substrat pe unitatea de biomasă şi timp; acest parametru poate avea valori
diferite pentru diversele bazine din schema tehnologică. Prin alegerea valorii de
proiectare va rezulta încărcarea organică specifică unităţii de volum (masa de
substrat aplicată unităţii de volum în unitatea de timp).
Existenţa în staţia de epurare a mai multor bazine de aerare permite o
exploatare raţională şi eficientă energetic a treptei biologice. Prin scoaterea din
alimentare a unui bazin, atunci când debitul este mai mic sau încărcarea organică
scade, se pot menţine condiţiile biologice optime de exploatare (raport optim
hrană/microorganisme). Activitatea nămolului nu este afectată esenţial în timpul în
care el stă în anaerobioză.
100 Tehnici de epurare a apelor uzate

Optimizarea proceselor de epurare biologică cu nămol activ.

Principala dificultate în aplicarea practică a conceptelor teoretice de optimizare a
proceselor cu nămol activ o constituie variaţia orară, diurnă, săptămânală,
sezonieră a debitelor şi a concentraţiilor. Această variaţie, care se traduce în
neuniformităţi ale încărcării organice, reprezintă modificări ale raportului hrană/
microorganisme. Variaţiile nu afectează ecologia microbiană, dar influenţează
economicitatea procesului. De exemplu, dacă încărcarea organică cade sub
valoarea medie energia introdusă în proces va fi folosită neeconomic. Aşadar,prin
menţinerea cât mai constantă a debitului şi încărcării organice este posibilă
optimizarea energetică a procesului. Căile pentru menţinerea constantă a
raportului hrană/microorganisme la valoarea estimată în proiectare sunt:
1. utilizarea în schema tehnologică a bazinului de egalizare-uniformizare
cu volum determinat funcţie de cerinţe şi variaţia influentului;
2. metoda stocării solidelor sedimentabile în decantorul secundar într-un
bazin auxiliar şi utilizate atunci când sunt necesare bazinului de aerare;
3. metoda controlului raportului de recirculare – se modifică continuu
raportul de recirculare funcţie de debitul şi încărcarea organică;
4. metoda controlului alimentării în cazul introducerii influentului în diferite
puncte din bazinul de aerare; când poluantul este puternic încărcat el se va
introduce numai prin punctul de capăt al reactorului biologic;
5. procedeul repartiţiei egale a influentului pentru mai multe bazine de
aerare amplasate în linii paralele – principiul disponibilităţii.

3.5. Procesele de epurare biologică aerobă cu

peliculă biologică

Epurarea biologică în film se utilizează în mai multe echipamente statice –

filtre biologice sau dinamice – biodisc, biotambur, bioşurub. Filmul biologic, care
conţine biomasa, este fixat pe un suport solid care poate fi în repaus sau antrenat
în mişcare. Instalaţiile de acest tip mai poartă denumirea de instalaţii de epurare
biologică cu culturi fixate. Filmul biologic este pus alternativ în contact cu oxigenul
din aerul atmosferic şi cu apa uzată supusă procesului de epurare.
Între procesul de epurare cu nămol activ şi cel din filmul biologic sunt
deosebiri structurale. În procesul cu nămol activ floconul este unitatea structurală
de bază care conţine toate speciile comunităţii din lanţul trofic necesare
mineralizării substanţelor organice; în procesul cu film biologic speciile sunt
organizate în lungul tehnologiei de epurare, în sensul reacţiilor succesive de
degradare a materiei organice, astfel că apa uzată, pe măsura descompunerii
substanţelor organice, în fiecare etapă a desfăşurării fenomenului biochimic
întâlneşte bacteriile următoare din lanţul trofic.
Epurarea biologică a apelor uzate 101

Pelicula biologică utilizează o succesiune de comunităţi biologice stabilite

la diferite niveluri ale filmului şi asociate cu diferite grade de epurare.
Microorganismele din filmul biologic sunt mai uşor adaptabile la şocurile încărcării
organice datorită acestei succesiuni ale asociaţiilor populaţiilor biologice existente
în peliculă. În tehnologiile de epurare cu nămol activ amestecul polifazic ce conţine
flocoane trebuie să fie mereu agitat pentru a le menţine în stare de suspensie,
ceea ce conduce la un consum ridicat de energie. În procesele cu film biologic
pelicula este fixată pe o suprafaţă solidă, dură, dar se consumă o cantitate de
energie pentru pompajul şi împrăştierea apei uzate pe suprafaţa filmului biologic.
În raport cu procedeul cu nămol activ cel cu peliculă biologică are
următoarele avantaje: a) activitate biologică superioară; b) randamentul de epurare
creşte prin recircularea nămolului; c) economie de energie; d) repopularea rapidă a
peliculei după desprinderea filmului; e) exploatare simplă.
În esenţă principiul procesului de epurare biologică în peliculă este
reprezentat în figura 3.19. La suprafaţa solidă fixă se formează în timp o peliculă
biologică aderentă peste care se scurge un film de lichid, iar la exteriorul acestuia
apare un curent de gaz, în echi- sau contracurent, ce permite reâmprospătarea
oxigenului din apa uzată. În condiţii favorabile de temperatură şi oxigen dizolvat

Fig.3.19. Procesele fizice, chimice şi biologice din pelicula aderentă.

102 Tehnici de epurare a apelor uzate

pelicula adsoarbe materia organică din apa uzată şi prin reacţii biochimice o
descompune. Între pelicula biologică şi filmul de lichid apar continuu schimburi de
substanţă în ambele sensuri care stabilesc un echilibru dinamic în transferul de
masă. Aceleaşi procese de transfer de masă apar şi între filmul de lichid şi curentul
de gaz din exteriorul acestuia. Toate aceste procese de transfer permit adsorbţia
materiei organice, a oxigenului şi eliminarea produşilor secundari din reacţiile
biochimice ce apar în filmul biologic. Aşadar, apar două mecanisme deosebit de
importante în proces: a) bioadsorbţia substanţei organice în zona aerobă a
peliculei biologice (două fenomene: fizic de adsorbţie şi biologic de asimilaţie); b)
metabolism cu degradarea substanţei organice adsorbite în zona mediană şi
anaerobă a peliculei.
Oxigenul din aerul atmosferic penetrează filmul de lichid şi trece în pelicula
biologică în prima ei parte. Ca urmare stratul dinspre suportul solid intră în regim
anaerob şi va avea microorganismele caracteristice acestui mediul lipsit de oxigen.
Metaboliţii produşi de biomasă – alcooli, acizi, dioxid de carbon, metan, hidrogen
sulfurat etc. – traversează în sens invers interfaţa peliculă biologică – lichid şi
difuzează în curentul de gaz. În acest schimb continuu curentul de aer sărăceşte în
oxigen şi se îmbogăţeşte în alte gaze, în principal dioxid de carbon.
Consecinţele acestor procese sunt dependente de metabolismul celulelor
vii. Partea superficială aerobă a peliculei biologice tinde să rămână constantă.
Stratul intern anaerob tinde să crească în grosime ca efect al procesului de
sinteză. El are o rezistenţă mecanică mai redusă decât partea aerobă din cauza
procesului de fermentaţie şi, în consecinţă, la o anumită grosime pelicula se va
desprinde de suportul inert solid. În regim dinamic se stabileşte un echilibru între
creşterea biomasei şi grosimea peliculei mature.
Când microorganismele din filmul biologic mor pelicula se fragmentează,
se desprinde de pe suportul solid şi este antrenată de curentul lichid. Materialul
celular distrus este reţinut în decantorul secundar sub forma de nămol; aşadar,
schema hidraulică trebuie să conţină un decantor necesar reţinerii materialului
desprins.
Pentru realizarea procesului de degradare biochimică în peliculă biologică
apare necesitatea respectării următoarelor cerinţe de bază: a) crearea unei
suprafeţe mari de contact, pentru materialul solid inert pe care să se fixeze pelicula
biologică – suportul solid, trebuie să fie caracterizată printr-o suprafaţă specifică
ridicată (raport suprafaţă/volum mare); b) aprovizionarea cu oxigen trebuie să se
facă cu un debit corespunzător asigurării condiţiilor aerobe necesare procesului
biochimic; c) tratabilitatea biologică a apei uzate trebuie să corespundă populaţiei
microbiene.
Parametrii procesului biologic cu peliculă biologică.
Încărcarea organică specifică de suprafaţă Ios kgCBO5/m zi
2

reprezintă raportul dintre încărcarea organică a influentului, exprimată în

kgCBO5/zi, şi suprafaţa exterioară a corpurilor de umplutură care, în mod evident,
este proporţională cu cea a peliculei biologice.
Încărcarea organică specifică de volum Iov kgCBO5/m zi reprezintă
3

raportul dintre cantitatea zilnică de materie organică care intră în instalaţia de

epurare cu peliculă biologică şi volumul corpurilor de umplutură care se montează
în filtru şi susţin filmul. Acest parametru caracterizează starea psihologică a
biomasei deoarece el rezultă din raportul dintre debitul masic de substrat şi
biomasa potenţial prezentă în stratul granular. O încărcare mare conduce la celule
Epurarea biologică a apelor uzate 103

tinere – faza exponenţială – deci la o producţie ridicată de biomasă şi evident un

randament scăzut de epurare. O încărcare redusă corespunde unei stări
psihologice din zona de declin, conduce la o producţie scăzută de biomasă şi la un
randament îmbunătăţit.
Încărcarea hidraulică specifică Ih m /m oră rezultă din raportul dintre
3 2

debitul de apă uzată şi suprafaţa orizontală a filtrului biologic prin care se scurge
această apă uzată. Ea are o valoare optimă pentru reducerea încărcării organice la
fiecare filtru biologic. La valori mai mici nu se realizează umectarea peliculei
biologice, iar pentru încărcări mari se riscă antrenarea biomasei de curentul lichid.
Ea corespunde vitezei medii aparente de curgere a apei prin stratul de umplutură I h
= (Q + QR)/S, unde S este aria secţiunii orizontale a filtrului. În cazul filtrelor aerobe
3 2
valoarea acestui indicator este uzual de 1…10 m /m oră, iar în zonele anoxice de
3 2
până la 14 m /m oră; pentru filtre de mare încărcare se poate merge între 10…33
3 2
m /m oră. Majorarea vitezei de curgere s-a realizat prin optimizarea construcţiei
biofiltrului şi ea permite creşterea semnificativă a încărcărilor.
Cota de retenţie a apei în biofiltru se defineşte prin raportul dintre
volumul de lichid prezent în spaţiul granular în regim permanent şi volumul total al
filtrului. Acest nivel de retenţie total consideră cota de reţinere statică – apa blocată
prin capilaritate şi cota de reţinere dinamică – ia în calcul volumul de apă în tranzit
prin efectul de alimentare. Apa de alimentare care intră schimbă şi reînnoieşte
filmul de lichid din contact cu pelicula biologică ceea ce conduce la o cotă de
retenţie importantă.
Încărcarea organică specifică peliculei organice Isp kgCBO5/kg s.s.u.
peliculă şi zi reprezintă raportul dintre cantitatea de materie organică care intră
zilnic în instalaţia de epurare cu peliculă biologică şi masa de substanţă solidă
uscată a filmului biologic.
Viteza de degradare a materiei organice K mgCBO5/oră sau
mgCT/oră este o mărime dependentă de natura substratului şi de condiţiile de
operare în sistemul peliculă biologică – lichid – aer.
Funcţie de valorile parametrilor definiţi mai sus pot apare următoarele
regimuri. Regimul de mare încărcare definit prin valorile 0,4 Iov  4,8 kgCBO5/m zi
3

şi 4  Ih  40 m /m zi. În funcţionare la acest regim apare o producţie importantă de

3 2

biomasă, putrescibilă, formată în mod constant din celule tinere. În acest caz este
necesară o încărcare hidraulică ridicată pentru a reuşi îndepărtarea nămolului care
se va desprinde relativ repede de pe corpurile de umplutură. Randamentul de
epurare este scăzut. Un astfel de regim este recomandat în cazul filtrelor folosite la
preepurare, filtre degrosisoare utilizate ca etaj înainte de filtrul de finisare sau
procedeul cu nămol activ. Regimul de mică încărcare pentru care Iov  0,4
kgCBO5/m zi şi 1  Ih  4 m /m zi. În acest caz apare o cantitate mică de nămol,
3 3 2

slab fermentabil. Pelicula biologică este formată din celule aerobe şi anaerobe în
faza endogenă, la care apare şi un procent ridicat de nitrificare. Nămolul are o
bună decantabilitate ce conduce la o separare uşoară.
Materialele solide care se introduc în instalaţiile de epurare cu peliculă
biologică, denumite şi corpuri de umplutură, trebuie să răspundă unor cerinţe de
bază impuse de tehnologie şi consumul de energie. Astfel, corpurile de umplutură
se caracterizează prin: suprafaţă specifică, permeabilitate, uniformitate, rezistenţă
mecanică, rezistenţă chimică.
104 Tehnici de epurare a apelor uzate

Suprafaţă specifică s m /m  reprezintă suprafaţa unităţii de volum –

2 3

raportul dintre suprafaţa exterioară a corpurilor de umplutură şi volumul lor. Ea

caracterizează suprafaţa activă a peliculei biologice. Pentru o epurare eficientă a
apelor uzate este necesar ca acest parametru să aibă o valoare cât mai mare
posibilă. Această cerinţă este în contradicţie cu permeabilitatea. Suprafaţa
specifică s este proporţională cu raportul 6/dp, unde dp este diametrul sferei
61   
echivalente a unei granule din strat cu expresia dp  3 , în care N este
N
numărul de elemente din stratul granular pe unitatea de volum de filtru. Cantitatea
de peliculă biologică care se formează este proporţională cu această suprafaţă de
contact interfacială şi deci cu suprafaţa specifică. În general, suprafaţa specifică
2 3
are valori de 80…120 m /m , dar anumite corpuri moderne, cu forme geometrice
2 3
deosebite (cavităţi, goluri etc.) pot atinge 140 m /m . Pentru încărcări organice de
2 3
peste 300 mgCBO5/l este oportună o valoare de 120 m /m .
Permeabilitatea este un parametru care apreciază posibilitatea scurgerii
fluidelor prin spaţiile dintre corpurile de umplutură. Având în vedere grosimea
peliculei biologice, spaţiul necesar de curgere a apei uzate şi aerului, interstiţiile
trebuie să fie de minimum 10 mm. Corpurile de umplutură trebuie să evite riscul de
ataşare şi fixare. Aceasta impune o construcţie cu spaţii suficient de mari, o
uniformitate cât mai bună a corpurilor de umplutură. Permeabilitatea se poate
aprecia prin porozitate sau fracţia de volum .
Porozitatea trebuie să fie suficient de mare pentru a permite schimbul
substanţelor în exces din biomasă şi o circulaţie corectă a aerului în interiorul
biofiltrului. Este de precizat că porozitatea  scade cu reducerea diametrului
echivalent a corpurilor de umplutură. Porozitatea şi rugozitatea materialului de
umplutură joacă un rol important în fixarea şi oxidarea peliculei biologice. Un filtru
bun asigură un compromis între suprafaţa specifică s maximă (diametru echivalent
minim) şi porozitatea  suficientă pentru a permite evacuarea biomasei şi
circulaţia optimă a fazelor.
Uniformitatea mare a materialului de umplutură permite o permeabilitate
ridicată şi favorizează dispersia aerului şi a materiei organice în pelicula biologică.
Cu cât materialele sunt mai uniforme cu atât se va obţine cel mai mare spaţiu gol
între granule şi se va asigura o circulaţie corectă a apei uzate şi a aerului. Ea se
realizează printr-o granulometrie deosebită a materialului.
Rezistenţa mecanică a materialului de umplutură trebuie să corespundă
preluării sarcinii de compresiune, în special dacă corpurile stau la baza construcţiei
ce lucrează prin tehnologia peliculei biologice. Acest parametru depinde direct de
greutatea specifică a materialului de umplutură care impune înălţimea maximă a
biofiltrului.
Rezistenţa chimică este impusă de necesitatea menţinerii formei şi grosimii
corpurilor de umplutură. Corpurile se cer a fi construite din materiale inerte care nu
trebuie să intre în reacţie chimică cu apa, constituenţii din apa uzată sau cu
enzimele biochimice generate de pelicula biologică.
Costurile reprezintă un parametru deosebit de important în achiziţionarea
corpurilor de umplutură.
Epurarea biologică a apelor uzate 105

Corpurile de umplutură pot fi

tradiţionale sau moderne. Corpurile
tradiţionale sunt: piatră, lavă, cocs,
antracit, cărbune, granit, bazalt, cu
dimensiuni de la 60…80 mm la
80…100 mm, suprafaţă specifică s =
45...55 m /m , porozitate  = 50…55%,
2 3

 = 1350 kg/m . Aceste materiale

3

Fig.3.20. Instalaţie de epurare suportă încărcări organice specifice de

3
cu peliculă 0,2…0,6 kgCBO5/m şi zi. Ele au
1 – instalaţia de epurare; 2 – decantor dezavantajul că la valori de peste 0,6
secundar; 3 – nămol recirculat; 4 – nămol 3
kgCBO5/m şi zi nu mai pot fi utilizate
evacuat.
deoarece porozitatea şi suprafaţa
specifică limitează posibilităţile folosirii tehnologiei de epurare cu peliculă.
2 3
Corpurile moderne au suprafeţe specifice mari de ordinul s = 80...120 m /m şi pot
atinge chiar s = 140…302 m /m , indice de volum (porozitate)  = 92…96%, cu
2 3
3
densităţi de ordinul 40…60 kg/m ; ele sunt executate din PVC şi PP- polipropilenă)
cu forme variate.
Procesul de epurare în peliculă se desfăşoară în instalaţii compuse din:
1. Instalaţia propriu-zisă; 2. Decantorul secundar; 3. Circuitul de recirculare;
4. conducta de evacuare a nămolului, figura 3.20. Recircularea efluentului se
realizează cu un raport R = (Qi + QR)/Qi = 1…5. Avantajele recirculării sunt
prezentate în cele ce urmează:
 Egalizarea încărcării hidraulice. Instalaţia de epurare se poate prevedea
cu un sistem de reglare a debitului de recirculare astfel încât să existe
relaţia debitului de încărcare Qm = Qi + QR = constant. În acest mod se va
asigura un efluent stabilizat cu caracteristici constante, nu apare o
suprasarcină la decantorul secundar şi se va economisi energia pentru
distribuţia influentului.
 Asigurarea unui debit minim de umidificare. Pentru supravieţuirea
peliculei şi evitarea desprinderii biomasei este suficient un debit de
încărcare minim de 0,2 m /m oră. Recircularea efluentului trebuie să
3 2

asigure menţinerea acestui debit minim.

 Egalizarea caracteristicilor influentului. Recircularea efluentului are ca
efect reducerea variaţiilor în compoziţia şi concentraţia influentului.
 Majorarea contactului dintre substratul adsorbit şi îndepărtat şi biomasă.
Lichidul brut, decantat, este continuu inoculat cu biomasa transportată de
lichidul recirculat. În acest mod se modifică timpul de contact dintre
biomasă şi substrat.
 Asigură debitul de autocurăţire.
 Împiedică dezvoltarea insectelor.
 Se asigură controlul mirosurilor.
106 Tehnici de epurare a apelor uzate

3.5.1. Procedeul de epurare biologică cu biofiltru

sau aerofiltru

Biofiltrul sau filtrul bacterian este un sistem utilizat curent în tehnica

epurării biologice aerobe. Biofiltrul se amplasează în schema de epurare după
decantorul primar. El se poate introduce în schemă şi după instalaţia de epurare cu
nămol activ de mare încărcare în scopul de a finisa procesul de degradare al
materiei organice. Există şi scheme de epurare completă a apelor uzate care
conţin trei trepte echipate cu filtre biologice primul destinat eliminării produşilor de
carbon, iar următoarele pentru procese de nitrificare şi denitrificare.
Biofiltrul, (fig.3.21), este alcătuit dintr-o construcţie din beton, cu înălţimea
cuprinsă între 1…4 m, în care se introduce un material brut, dur, rugos,
impermeabil. Materialul, cu dimensiunea optimă între 40…80 mm (3), umple spaţiul
construcţiei din beton armat (1). În zona
de suprafaţă se pot pune particule mai
mici 30…50 mm, iar la fund mai mari de
60…100 mm, depuse pe un planşeu
drenant, realizat din prefabricate, care
susţine materialul granular. Apa uzată,
decantată în prealabil, intră pe conducta
(7) şi este repartizată uniform pe
suprafaţa biofiltrului datorită
distribuitorului (2). Repartiţia apei se
face intermitent astfel încât, între udări,
să se permită circulaţia aerului
atmosferic în scopul oxigenării.
Construcţia poate să fie de tip cilindric,
Fig.3.21. Schema unui filtru biologic caz în care distribuitorul este rotitor, sau
1 – construcţie din beton; 2 – distri- de forma unui paralelipiped cu
buitor rotativ; 3 – material de umplu- distribuitor ce încalecă bazinul şi are o
tură; 4 – material de rezistenţă; 5 – tu- mişcare dute-vino. Apa purificată este
buri drenaj; 6 – canal de evacuare; colectată prin intermediul conductelor
7 – conductă admisie apă brută de drenaj (5) şi evacuată pe canalul (6).
Randamentul de epurare,
gradul de îndepărtare al substanţelor organice, este de circa 80%; aşadar, sunt
permise încărcări organice de ordinul 30...100 mgCBO5/l. În cazul corpurilor de
umplutură clasice – cocs metalurgic, piatră silicioasă cu granulaţia de 40…80 mm
– la biofiltre de mică încărcare se asigură o sarcină specifică hidraulică de 0,4
3 2 3
m /m h şi organică specifică de volum de 0,08…0,15 kgCBO 5/m zi. Biofiltrele de
mare încărcare, cu umplutură clasică sau din masă plastică neordonată, au o
3 2 3
încărcare hidraulică de 0,7 m /m h şi organică de 0,7…0,8 kgCBO5/m zi. În cazul
corpurilor de umplutură din materiale plastice ordonate se poate ajunge la încărcări
3 2 3
hidraulice de 1,5...3,0 m /m h şi organice de 1...5 kgCBO5/m zi; în acest ultim caz
2 3
suprafaţa specifică de contact poate ajunge până la 300 m /m şi o fracţie de goluri
de 95% ceea ce explică valorile ridicate ale parametrilor de eficienţă.
În general, ventilaţia – aerisirea se asigură în mod natural ca urmare a
diferenţei de temperatură dintre interiorul şi exteriorul biofiltrului. Temperatura din
Epurarea biologică a apelor uzate 107

interior este aproximativ egală cu cea a apelor uzate. Aşadar, iarna interiorul are o
temperatură mai ridicată dacât exteriorul ceea ce conduce la apariţia unui efect de
tiraj – apare un curent ascendent. Vara aerul este mai cald în exterior ceea ce face
să apară un curent descendent, în echicurent cu apa uzată care se scurge din
distribuitor. Cercetările efectuate de Halverston au arătat că la o diferenţă de
0
temperatură de 6 C, între interiorul şi exteriorul biofiltrului, apare un curent natural
3 2
cu debitul specific de 0,3 m aer/m de suprafaţă şi minut, deci o viteză de circulaţie
a aerului atmosferic de 18 m/h. Această valoare este suficientă pentru asigurarea
necesarului de oxigen în procesul aerob al peliculei; oxigenul transferat din aerul
0
atmosferic reprezintă circa 3…5%. La o diferenţă de temperatură de 2 C curgerea
aerului prin mediul granular încetează. Factorii de mediu, de exemplu vântul,
influenţează ventilaţia naturală însă caracterul lor aleatoriu nu permite o abordare
teoretică. Iarna, în exploatare, biofiltrul se comportă ca un turn de răcire datorită
tirajului natural. Vara biofiltrul degajă în mediul înconjurător mirosuri neplăcute şi
favorizează dezvoltarea muştelor.

Distribuitoare pentru biofiltre.

Echipamentele destinate realizării distribuţiei apei uzate trebuie să asigure
o repartizare uniformă a acesteia pe suprafaţa plană a biofiltrului, însă, cu
intermitenţă, astfel ca, între udări, stratul filtrant să poată primi cantităţile de aer
necesare oxigenării peliculei biologice. Împrăştierea apei uzate se realizează cu: a)
distribuitoare fixe – care pulverizează apa prin duze amplasate pe o reţea de
conducte; b) distribuitoare mobile cu mişcare de rotaţie la biofiltre circulare sau
alternativă dute-vino pentru cazul biofiltrelor cu suprafaţa în plan un dreptunghi.
Distribuitoare fixe. Aceste dispozitive statice sunt utilizate relativ rar şi
numai la biofiltrele de mici dimensiuni. Ele (fig.3.22) se construiesc sub forma unor
conducte (a) sau jgheaburi cu perforaţii (b) amplasate direct pe suprafaţa stratului
granular, la intervale de 1,2…2,0 m. Diametrul
tuburilor perforate este de 200…300 mm, iar a
orificiilor de 10…20 mm amplasate la o distanţă
între axe de 0,5…1,0 m.
Pentru repartiţia apei pe suprafaţă se mai
pot utiliza duze stropitoare – sprinklere –
amplasate la 100…200 mm faţă de stratul filtrant
utilizat ca suport pentru conductele de alimentare. Fig.3.22. Distribuitoare fixe pe
Duzele stropitoare, construite din bronz sau alamă, suprafaţa biofiltrului.
sunt alcătuite dintr-un ajutaj şi o pâlnie deflectoare
reglabilă pentru împrăştiere.
Distribuitoare rotative. Aceste echipamente, apărute în Anglia în 1906,
este destinat filtrelor biologice cu secţiune circulară în plan. El este alcătuit din
două coloane verticale, una inferioară fixă şi alta superioară mobilă. Pe coloana
mobilă rotitoare sunt amplasate 2 sau 4 braţe orizontale şi numai la dimensiuni
foarte mari 6 sau 8 braţe. Apa uzată intră prin coloana fixă în cea mobilă şi se
răspândeşte deasupra filtrului biologic prin orificiile braţelor orizontale situate la
150…250 mm pe stratul granular al filtrului.
108 Tehnici de epurare a apelor uzate

Etanşarea dintre cele două braţe este specială, (fig.3.23), hidraulică cu

mercur. Coloana mobilă 1 este situată deasupra celei fixe 2, iar paharul 3 închide
un spaţiu ce cuprinde mercurul 4. Acesta, în rotaţie, va ocupa un spaţiu după forma
paraboloidului în rotaţie – problema echilibrului relativ a
vasului în rotaţie din mecanica fluidelor. Datorită greutăţii
specifice mult mai mari ca a apei ruperea coloanei de
mercur este dificilă pentru apa uzată care are o presiune
redusă în coloana superioară de distribuţie.
Diametrul conductelor orizontale, braţelor, se
stabileşte pe baza vitezei limită de colmatare a tubulaturii,
prin care trece debitul Q de apă uzată, la valori superioare
pragului v = 0,8…1,0 m/s. Conducta se execută din ţeavă
de oţel galvanizată cu diametrul d0 = 100…200 mm.
Capătul ţevii se etanşează cu un dop din fontă prevăzut cu
inel din cauciuc sau cu flanşă oarbă cu garnitură. În unele
cazuri se face etanşarea şi cu un capac asamblat prin
sistem baionetă uşor demontabil.
Orificiile de pulverizare ale apei, de pe conducta
Fig.3.23. Etanşare cu orizontală, au diametrul între 10…20 mm. Pentru
mercur la distribuitorul asigurarea unei repartiţii uniforme a apei pe stratul granular
rotativ. orificiile se amplasează pe conducta orizontală la distanţe
variabile – spre centru mai depărtate (circa 300 mm), iar
spre periferie mai apropiate (circa 75 mm). În acest mod se va echilibra pierderea
de sarcină pe fiecare orficiu şi în mod evident debitul pe aceleaşi orificii.
Coloana rotitoare se execută din fontă şi este susţinută pe un lagăr dublu
format dintr-un rulment axial şi altul radial, lubrefiate cu unsoare consistentă. O
carcasă intermediară din fontă fixează rulmentul radial. Pentru ghidarea coloanei
mobile, în jurul camerei de etanşare, se montează un inel circular cu role, fiecare
rolă fiind montată pe un rulment.
În cazul distribuitoarelor cu patru braţe, pentru a se menţine efectul de
propulsie şi la debite mici, se amplasează, pe două dintre ele, robineţi paralelipipedici
de repartiţie care scot din funcţiune cele două braţe menţinând sarcina pe conductele
orizontale active.

3.5.2. Echipamente mecanice pentru epurarea cu

peliculă biologică

Echipamentele mecanice pentru epurarea apelor uzate cu peliculă

biologică sunt dotate cu un grup de antrenare care pune în mişcare de rotaţie un
organ activ ce poate fi un set de discuri, un tambur sau un şurub fără sfârşit. Acest
organ activ este parţial imersat în apa uzată, decantată în prealabil. Pe suprafaţele
organului activ se formează pelicula biologică care este succesiv umectată, când
porţiunea este imersată şi aerată în zona de contact cu mediul înconjurător.
Epurarea biologică a apelor uzate 109

Discurile biologice sau biodiscurile, (fig.3.24), sunt executate sub forma

unor plăci circulare 3, din aluminiu, masă plastică poroasă etc. montate pe arborele
4 antrenat în mişcare de rotaţie de la un motoreductor. Acest pachet de discuri,
20…25 bucăţi, este montat într-o carcasă
2 care, la rândul ei, este amplasată în
cuva exterioară 1. Pe arbore se pot mota
3…4 pachete cu discuri. Cuva exterioară
poate să fie acoperită, în scop de protecţie
contra îngheţului, cu un capac 6 prevăzut
cu fante de circulaţie a aerului atmosferic.
În acest caz se reduce influenţa factorilor
de mediu care pot mări diluţia sau reduce
timpul de staţionare. Pelicula care se
desprinde de pe discuri cade între cuve
unde formează un strat de nămol 5.
Aşadar, în apa supusă procesului de Fig. 3.24. Echipament de epurare
epurare din cuvă sunt şi flocoane de biologică cu discuri şi peliculă
nămol care plutesc şi microorganisme biologică
izolate ce măresc gradul de degradare a 1 – construcţie metalică; 2 – cuvă
interioară; 3 – set discuri;
materiei organice. Nămolul dintre cuve
4 – arbore; 5 – depozit de nămol; 6 –
intră în anaerobie şi gazele rezultate se admisie aer.
degajă în atmosferă. Periodic se impune
evacuarea nămolului din zona de fund.
Discurile au o grosime de 0,7…15 mm, cu diametrul de 500…3000 mm,
fiind amplasate la o distanţă de 15…20 mm. Această distanţă dintre discuri va
permite, ca în cazul unei pelicule biologice cu grosimea de 4 mm, pe feţele laterale
ale două discuri alăturate, să rămână loc pentru circulaţia apei şi a aerului.
Discurile sunt parţial imersate în apa uzată supusă procesului de epurare, cu
nivelul static al apei sub lagărele arborelui. În perioada de imersare pelicula
biologică adsoarbe materia organică din apa uzată şi o fixează în scopul
degradării. Filmul de lichid, în contact cu pelicula biologică, este continuu reînnoit
prin fenomen de capilaritate. În perioada când partea umectată iese din apă,
datorită deficitului de oxigen faţă de saturaţie, va apare în mod natural fenomenul
de oxigenare – transferul oxigenului din aer în apă. Apa uzată parcurge cuva în
lungul arborelui, perpendicular pe discuri. Epurarea biologică poate să aibă loc în
una până la patru trepte corespunzătoare seturilor de discuri.
Turaţia seturilor de discuri este de 2…3 rot/min limitată din considerentul
de a evita detaşarea prematură a peliculei biologice; aşadar, viteza periferică se
limitează superior la valoarea de 20 m/min, cu un optim de 18 m/min. În general se
recomandă ca la aceste echipamente să se utilizeze variatoare de turaţie în scopul
adaptării vitezei periferice la necesităţile procesului. Turaţia setului de discuri
influenţează direct debitul de oxigen transferat din aer în apă.
Imersiunea optimă a discurilor este corespunzătoare unei cote de
100…150 mm între nivelul static al apei şi arborele pachetului. Instalaţiile moderne
au discurile cu suprafaţă ondulată pentru a mări mult indicele de suprafaţă
specifică.
Consumul de energie este redus, corespunzător lucrului mecanic necesar
acoperirii frecării discurilor cu mediul lichid şi a celor din lagăre. În raport cu o
instalaţie similară de epurare cu nămol activ consumul de energie este de numai
110 Tehnici de epurare a apelor uzate

20%. Acest consum energetic poate fi în gama 0,72…9,60 kWh/zi. Experimentările

au confirmat faptul că acest echipament este economic şi dă un bun randament
fiind indicat la epurarea biologică a apelor uzate care rezultă din localităţi mici,
societăţi comerciale de mică capacitate, hoteluri izolate etc.
Şurubul biologic sau biospiralul este un echipament similar cu cel
descris mai sus cu deosebirea că organul activ este un şurub fără sfârşit
asemănător celui utilizat la elevatorul hidraulic. Acesta este antrenat în mişcare de
rotaţie de către un grup motoreductor. Datorită formei şi mişcării de rotaţie se
reuşeşte crearea unui curent general, longitudinal, care favorizează menţinerea în
suspensie a particulelor de nămol.

....................................................................................................................................
....................................................................................................................................
..........................................................................................................................

3.8. Procedee, instalaţii şi echipamente pentru

oxigenarea apelor

Oxigenarea apelor este un proces de transfer de masă a gazului în masa

de lichid. El se poate utiliza în tratarea apelor în scopul deferizării sau
demanganizării şi în epurarea apelor la trepta biologică. Procesul se poate baza pe
oxigenul din aer, pe aerul ozonizat sau direct pe oxigenul pur.

4.8.1. Parametrii unei instalaţii de oxigenare a apelor

Se consideră un bazin de aerare de formă rectangulară în plan, pătrat cu

latura l şi cu adâncimea h. În centrul suprafeţei plane se află un echipament
mecanic de oxigenare. Pe o astfel de instalaţie se definesc următorii parametri
geometrici, mecanici, hidrodinamici şi tehnologici – funcţionali.
Parametrii geometrici ai reactorului şi ai echipamentului de
oxigenare.
a) Parametrii geometrici relativi la cuva de aerare sunt:
- latura bazinului de oxigenare notata cu L în cazul când acesta are forma
de pătrat sau cu d – diametrul – dacă reactorul de oxidare este de forma circulară
în plan orizontal;
- adâncimea apei h apreciată prin cota nivelului static al apei faţă de
radierul bazinului;
- diferenţa de nivel h – în unele cazuri când reglarea cantităţii de oxigen
introduse în masa de apă se face prin variaţia nivelului trebuie considerată şi
aceasta sub forma cotei h măsurată între nivelul maxim şi minim al apei din bazin;
Epurarea biologică a apelor uzate 111

în general, pentru a ţine cont de variaţiile nivelului apei în timpul funcţionării

echipamentelor de oxigenare înălţimea pereţilor cuvei de aerare depaşeşte cota
nivelului static maxim al apei cu circa 0,8...1,2 m;
- volumul de lichid V cuprins în cuva de aerare în care trebuie să
funcţioneze echipamentul de oxigenare;
b) Parametrii geometrici relativi la echipamentul de oxigenare sunt:
- diametrul caracteristic – diametrul rotorului pentru echipamente mecanice
cu organe active rotitoare notat cu D, diametrul duzei d 0 în cazul sistemelor
pneumatice cu dispersia gazului sub formă de bule în masa de apă sau diametrul
duzei de pulverizare a apei în aer;
- lăţimea caracteristică b – în cazul aeratoarelor această mărime este
reprezentată prin lăţimea palelor la ieşirea din rotor, iar pentru sistemele
pneumatice prin lungimea orificiilor de dispersie care creează pierderea de sarcină
în instalaţia de pulverizare;
c) Parametrii geometrici relativi la ansamblul echipament-bazin de aerare
sunt reprezentaţi în principal de imersiunea hi, a organului activ de dispersie a apei
sau a aerului, definită prin cota dintre dispozitivul de oxigenare şi nivelul static al
apei din bazin. Acestei mărimi i se afectează un semn în funcţie de poziţia
organului de dispersie şi anume dacă elementul activ este complet imersat în lichid
cota hi se consideră pozitivă, iar în cazul când este afară din apă imersiunea hi
este negativă.
Imersiunea elementului activ este o cotă funcţională importantă în procesul
de oxigenare fiind în unele cazuri parametrul de reglare al procesului deoarece
condiţionează atât consumul de putere cât şi valorile coeficientului de transfer a
oxigenului din aer în apă.
2. Parametrii mecanici ai echipamentului de oxigenare ;
- puterea absorbită de echipament P care poate fi putere brută sau
electrică Pb[kW] absorbită de la reţeaua de alimentare sau puterea netă P n [kW]
aplicată la axul organului activ al echipamentului de oxigenare; între cele două
puteri există relaţia Pn = Pb - unde  este randamentul total al echipamentului de
oxigenare; în cazul echipamentului pneumatic această mărime este reprezentată
prin puterea absorbită de la reţeaua electrică de alimentare de către suflantă sau
compresoarele statice. Pentru optimizarea funcţionării echipamentelor de
oxigenare interesează puterea netă P n, dar în instalaţiile de tratare sau de epurare,
în ansamblul lor, contează consumul total de putere absorbită de la reţeaua de
alimentare care trebuie să fie cât mai redus;
- turaţia caracteristică a echipamentelor mecanice n - mărime care apare
numai în cazul echipamentelor dinamice; turaţia echipamentului condiţionează
consumul de putere şi întreaga desfăşurare a procesului de transfer de masă al
oxigenului;
- randamentul echipamentului de oxigenare  reprezentat prin produsul
randamentelor mecanic m, hidraulic h şi electric e.
3. Parametrii hidrodinamici ai instalaţiei şi echipamentelor de oxigenare
sunt:
- debit de apă uzată Quz introdus în bazinul de aerare care trebuie să fie
tratat sau epurat în scopul purificării; această mărime se corelează cu volumul
cuvei de oxigenare prin timpul de retenţie al instalaţiei impus de tehnologia
procesului;
112 Tehnici de epurare a apelor uzate

3
-debit de apă vehiculat de echipament - Q[m /s] – definit prin volumul de
lichid care trece printr-o suprafaţă caracteristică a echipamentului de aerare în
unitatea de timp; acest parametru trebuie divizat în debitul de lichid efectiv pompat
de echipamentul de oxigenare Qef, mărime care trece prin utilajul de aerare şi
debitul de lichid antrenat în mişcare Qan datorită curenţilor generali de convecţie
generaţi şi induşi de echipament în masa de apă din bazinul de aerare, între cele
două mărimi există, în general, raportul Qan/Qef = 1...50; de exemplu, aceste mărimi
apar simultan în cazul aeratoarelor mecanice, iar pentru sistemele pneumatice
există numai cantitatea de apă antrenată prin efect de gaz-lift;
- debit de aer Qa antrenat în cazul aeratoarelor mecanice de către jetul de
lichid şi dispersat în masa de apă prin aerarea pneumatică; pentru echipamentele
care folosesc alte gaze în afara aerului, de exemplu ozon, oxigen pur, acest
parametru se denumeşte debitul de gaz Qg;
- debitul de oxigen Qox introdus în masa de apă care reprezintă un procent
din debitul de aer sau de gaz folosit la oxigenare;
- sarcina H [mH2O] – noţiune introdusă prin asimilarea echipamentelor de
oxigenare cu maşinile hidraulice pentru cazul echipamentelor mecanice şi
presiunea p[bar] în instalaţiile pneumatice de dispersie a gazului;
- viteza indusă în masa de apă în diverse puncte din masa de apă definită
prin vectorul v(vr,v,vz) de componente vr,v,vz, precizate în raport cu sistemul
cilindric de coordonate;
- turbulenţa generată în bazinul de oxigenare în zona de acţiune directă a
echipamentelor de oxigenare apreciată prin valorile numărului lui Reynolds (valori
superioare cifrei de 20 indică un regim turbulent de curgere);
- turbulenţa indusă în zona indirectă de acţiune prin curenţii de convecţie
care apar în mod natural datorită diferenţelor de presiune şi concentraţie dintre
diferitele puncte din bazin sau în mod artificial – convecţie forţată.
4. Parametrii funcţionali - tehnologici sunt:
- capacitatea de oxigenare - C.O. [kgO2/h] reprezintă debitul masic de
oxigen transferat din aer în apă într-o oră; este de menţionat că numai o parte din
debitul de oxigen introdus de echipamentul de oxigenare în masa de apă participă
efectiv la procesul de transfer, cealaltă parte, mult mai mare decât prima, se
degajă în mediul inconjurător;
- producţia zilnică de oxigen - P0[kgO2/zi] reprezintă, de asemenea, un
debit de oxigen transferat în timp de o zi, corelat cu mărimea de mai sus prin
relatia P0 = 24C.O.; ea trebuie corelată cu necesarul de oxigen stabilit prin cinetica
procesului biochimic;
- coeficientul economic - E[kgO2/kWh] definit prin raportul dintre
capacitatea de oxigenare C.O. şi puterea absorbită de la reţeaua electrică de
alimentare, caz în care este un coeficient economic brut E b sau respectiv puterea
netă la arborele echipamentului mecanic – coeficient economic net En; între cele
două valori ale coeficientului economic există relaţia Eb = Ent, unde t este
randamentul total al echipamentului de oxigenare; în cazul echipamentelor
moderne, testate în condiţii standard, acest parametru ia valori în gama 2,2…6,0
kgO2/kWh;
- indicele energetic specific -  [W/m ] – definit prin raportul dintre puterea
3

unitară a echipamentului de oxigenare şi volumul cuvei de aerare V, conform

Epurarea biologică a apelor uzate 113

expresiei  = P[W]V [m ]; la echipamentele moderne în funcţie de puterea unitară

-1 3

a agregatelor de oxigenare acest parametru ia valori în gama  = 5...280 W/m ;

3

- raportul  = (Qox/Q)100 care exprimă indirect un randament de pompaj şi

oxigenare al echipamentului de aerare, cu alte cuvinte exprimă modul cum este
utilizat debitul de apă pentru antrenarea aerului la asigurarea transferului de oxigen
în apă; acest parametru se determină cu relaţia
C.O.[kgO 2 / h] 1 C.O.
  100  0.01945 , în care Q este debitul de lichid
3600 1.429 Q[m / s]
3
Q
vehiculat de aerator; acest indice exprimă proporţia debitului de apă folosită efectiv
pentru antrenarea debitului de oxigen care rămâne în apă prin transfer de masă.
Pentru funcţionarea corectă a unui echipament de oxigenare este
necesară corelarea optimă a acestuia ca dimensiuni şi performanţe cu forma şi
dimensiunile cuvei de aerare şi cu tehnologia procesului biologic de purificare. În
acest sens este bine de menţionat că pe lângă parametri prezentaţi mai sus trebuie
studiată şi influenţa factorilor hidrodinamici şi mecanici asupra calităţii nămolului
activ în procesul biologic de epurare.
Unele echipamente, prin şocurile presiune – depresiune create datorită
principiul lor de funcţionare, provoacă spargerea membranei celulelor bacteriene şi
sunt improprii pentru a funcţiona în procesul biologic cu nămol activ. Altele, prin
turbulenţa puternică creată în mediul apos fragmentează flocoanele de nămol activ
în particule foarte fine; acestea capată un diametru echivalent mai mic ceea ce
conduce la mărirea suprafeţei de contact, deci creşte eficienţa biologică a
nămolului, dar conduce la o înrăutăţire a procesului de sedimentare din decantorul
secundar.
Echipamentele de oxigenare se pot clasifica după mai multe criterii
fundamental diferite.
Din punctul de vedere al procedeului de obţinere a unei suprafeţe de
contact interfazice echipamentele de oxigenare se clasifică în: a) echipamente
care pulverizează apa în aer şi echipamente în cascadă; acestea vehiculează faza
grea - apa; b) echipamente care dispersează gazul – faza uşoară – în apă, de
exemplu sisteme pneumatice, aeratoare mecanice de mare adâncime; c)
echipamente mixte – care pulverizează apa sub formă de picături şi antrenează
aerul atmosferic prin efectul de jet la reintrarea în masa de apă din bazin, de
exemplu aeratoare mecanice de suprafaţă.
După criteriul mişcării organului activ al echipamentului de oxigenare
sunt: a) oxigenarea apei cu echipamente statice, de exemplu echipamente
pneumatice, aeratoare statice, ejectoare; b) oxigenarea apei cu echipamente
dinamice, de exemplu aeratoare mecanice de suprafaţă sau de adâncime.
După criteriul gazului folosit la oxigenare echipamentele se pot clasifica
în: a) echipamente care dispersează aerul în apă: aeratoare mecanice de mare
adâncime, aeratoare pneumatice, ejectoare; b) echipamente care dispersează
oxigenul pur în apa cuvei de aerare care pot fi de tip pneumatic; c) echipamente cu
introducere de ozon sau aer îmbogăţit în ozon în apă care sunt de tipul pompelor
cu jet de fluid.
După soluţia constructivă: a) echipamente pneumatice de oxigenare cu
difuzori poroşi, aeratoare statice; b) echipamente mecanice de suprafaţă, medie
sau mare adâncime cu rotor, cu perie; c) echipamente mixte de oxigenare.
114 Tehnici de epurare a apelor uzate

După imersia dispozitivului de dispersie: a) echipamente de suprafaţă,

de exemplu aeratoare mecanice de suprafaţă cu rotor sau cu perie; b)
echipamente de medie adâncime caracterizate prin aceea că dispozitivul de
dispersie este amplasat la o adâncime de 1..2 metri, cum sunt de exemplu
dispozitivele pneumatice de tip INKA, aeratoarele mecanice de medie adâncime; c)
echipamente de mare adâncime la care dispozitivul de dispersie este amplasat la
circa 3..10 metri cum sunt de exemplu echipamentele pneumatice, cu injector,
mecanice de mare adâncime.
După tipul sistemului de introducere a gazului echipamentele de
oxigenare se împart în: a) aeratoare şi amestecătoare statice cu pulverizare,
stropire, prelingere pe o masă de contact, barbotare cu presiune mare sau mică,
insuflare cu bule mari, medii sau fine; b) aeratoare şi amestecatoare mecanice cu
perii, cu rotor lent sau rapid, injectoare; c) aeratoare sub presiune folosite la
deferizare; d) echipamente bazate pe combinarea unor procedee menţionate mai
sus.
După modul de introducere al gazului echipamentele de oxigenare se
clasifică în: a) echipamente cu antrenare de aer atmosferic din mediul înconjurător
prin efect de jet lichid, dispozitive în cascadă; b) echipamente cu antrenare de aer
prin efect de ejecţie, de exemplu injectoarele, aeratoare cu rotor special; c)
echipamente cu insuflare de aer sub presiune, de exemplu aerare pneumatică; d)
echipamente cu oxigenarea apei în peliculă, de exemplu aeratorul cu deversor.
Pentru studiul echipamentelor de oxigenare se va folosi primul criteriu care
oferă multiple avantaje teoretice şi tehnice. În fiecare grupă există subdiviziuni care
vor fi menţionate în capitolele următoare.

3.8.2. Echipamente pneumatice de oxigenare

În general, schema de funcţionare a echipamentelor pneumatice de

oxigenare a apelor uzate, cuprinde patru faze distincte: a) alimentarea cu aer; b)
purificarea aerului de alimentare; c) distribuţia aerului purificat; d) dispersia aerului
în masa de apă.
Echipamentele de oxigenare a apei cu bule fine sunt deosebit de
complexe, în alcătuirea lor intrând generatoare pneumatice, conducte de transport
şi distribuţie pentru aer, armături de comandă, control şi asigurare în funcţionare,
dispozitive de dispersie. Bulele fine se obţin prin insuflarea unui debit de aer printr-
un mediu poros. Aceste echipamente au performanţe ridicate ox = 8...20 % şi
E = 2...7,5 kgO2/kWh în mod excepţional, dar în general E = 2,5...4,5 kgO 2/kWh.
Caracteristic acestor echipamente este amplasarea dispozitivelor de dispersie la
fundul bazinului de aerare sau cât mai aproape de radier.
Epurarea biologică a apelor uzate 115

3.8.2.1. Difuzoare destinate dispersiei aerului în apă

Difuzoarele sunt imersate şi au drept scop să asigure dispersia aerului sub

formă de bule. Este imperios necesar să se asigure o dispersie uniformă a aerului
în întreaga masă de apă astfel încât, la suprafaţa liberă, să fie un grad maxim de
acoperire. Difuzoarele se amplasează astfel încât întreaga masă de apă să fie
agitată şi amestecată, precum şi să se asigure necesarul de oxigen impus de
procesul biologic.
După mărimea bulelor de gaz, care apar în masa de apă, echipamentele
de dispersie ale aerului în apă se clasifică în: a) echipamente de oxigenare cu bule
fine sub un milimetru; ele se realizează prin dispozitive de dispersie din medii
ceramice poroase; b) echipamente de oxigenare cu bule medii 1…3 mm diametru
care apar prin dispozitive ceramice, cu membrană elastomer; c) echipamente cu
bule mari sau grosiere 3…120 mm care rezultă din tuburi perforate cu orificii de
peste 2 mm, difuzori poroşi cu porozitate redusă, aeratoare statice. Este de
semnalat că dimensiunea bulelor depinde de debitul şi presiunea gazului din
3 2
conductele de aer; la debite specifice de gaz de peste 3 m aer/minut şi m
suprafaţă nu se mai obţin bule fine nici în cazul plăcilor poroase.
Mediile poroase se execută din particule foarte fine metalice, materiale
silico – aluminoase sau din ciment special în care se înglobează particule de
carborund. Particulele metalice, granulele de cuarţ şi oxid de aluminiu sau de
carbon sunt sinterizate astfel încât să dea o masă cu structură uniformă şi
porozitate de 30...36 %. Dimensiunile porilor (diametrul d0) sunt cuprinse între
câteva sutimi de milimetru până la câteva zecimi de milimetru. Tehnologiile actuale
de sinterizare permit obţinerea de materiale poroase cu diametrul d0 50 m .
Difuzoarele executate din materiale ceramice sunt cele care dau bulele
cele mai fine. Mediile poroase ceramice se execută trei tipuri de compoziţii: a)
difuzoare poroase ceramice executate din granule
cristaline de oxid de aluminiu; b) corpuri ceramice
executate din granule sticloase de silicat pur; c)
materiale ceramice poroase executate din granule de
silicat pur într-un mediu de tip răşină.
Difuzoarele poroase trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii: a) rezistenţă mecanică ridicată; b)
rezistenţă la acţiunea apei; c) prelucrare mecanică
Fig.3.37. Bazin de aerare
uşoară; d) permeabilitate ridicată şi uniformă la aer. cu plăci poroase.
Pentru o funcţionare optimă se recomandă
3 2
materiale ceramice cu permeabilităţi de 12...24 m /m , la o pierdere de presiune
prin pori de 50 mm H2O.
Corpurile poroase se execută sub formă de tuburi, discuri sau difuzoare
speciale interschimbabile, montate pe suporţi amplasaţi direct pe conductele de
alimentare cu aer comprimat.
Plăcile poroase au dimensiuni în plan de 300300 mm şi grosimi variabile
între 25...40 mm. Ele se amplasează pe radierul bazinului între dinţii de fierăstrău
0
cu înclinarea de 45 şi înălţimea de 300...500 mm, figura 3.37. Suprafaţa ocupată
de plăcile poroase este de 15...25 % din totalul radierului.
116 Tehnici de epurare a apelor uzate

Difuzoarele poroase de tip tubular (figura 3.38) se amplasează la o cotă de

circa 500...700 mm faţă de radierul bazinului. Ele se montează în grupuri de câte 8
pe un braţ basculant în jurul unei articulaţii care în
perioada reviziei permite ridicarea difuzoarelor deasupra
apei în bazin. Toate părţile componente se execută din
material plastic rezistent la coroziune. Mantaua cilindrică
pentru dispersia aerului are o porozitate de 56%, cu
diametrul mediu al orificiilor de 90m, ceea ce conduce
Fig.3.38. Difuzor poros
la obţinerea bulelor de 2...3 mm. Debitul de aer variază
tubular. 3
în gama 5...15 m /oră şi bucată.
Difuzoarele poroase de tip disc (figura 3.39) se
execută din materiale plastice (polietilenă) la diametre de 150...3000 mm . Prin
aceste difuzoare rezultă bule de aer cu diametrul de 3...5 mm pentru debite de
3
3...5 m /h şi dispozitiv. Difuzoarele disc montate pe braţ, figura 5.15, au un corp
tronconic pe care se fixează, cu un inel exterior filetat, placa poroasă. Pentru
etanşare se foloseşte un inel din cauciuc plasat între placa poroasă şi discul de
strângere.
Deşi epurat iniţial, aerul
introdus mai conţine impurităţi care
conduc cu timpul la înfundarea
difuzoarelor poroase; din punct de
vedere al exploatării optime, este
necesar ca pierderea de presiune la
trecerea prin difuzorul poros să fie
menţinută la valori minime. Pentru
aceasta, în general, la depăşirea
pierderii de presiune de 20...30
mmH2O, difuzoarele poroase se vor
demonta şi curăţa cu diferite
substanţe.
Pentru calculul tehnologic se
Fig.3.39. Difuzoare poroase de tip disc are în vedere că un dispozitiv de tip
amplasate pe braţ. disc poate să asigure 20…24
3
grO2/Nm aer şi metru de adâncime la
3
debite optime de 3…5 Nm /h şi difuzor, la care se asigură coeficienţi economici de
circa 4 kgO2/kWh. Ele se amplasează la distanţe de 500…800 mm.
Materialele plastice rigide poroase sunt polimeri rigizi termoplastici care
includ polietilenă, polipropilenă, fluorid de poliviniliden, acetat de etilenvinil, stiren-
acrilonitrilic, politetrafluoretilenă. Aceste materiale se folosesc în dispersia aerului
în apă sau ca medii de filtrare ale apei, aerului şi produşilor chimici. Pentru a forma
3
pori fini se recomandă polietilena de mare densitate (560 kg/m ) şi
stirenacrilonitrilic; aceste materiale sunt inerte şi au o bună rezistenţă mecanică. În
Europa se produc plăci cu strat dublu, primul de grosime 6 mm cu pori mari
deschişi şi al doilea poros subţire de 3 mm.
Membranele elastomer au grosimi de 0,6…2,5 mm şi se execută din
materiale elastice, polimeri similari cauciucului, cauciuc natural sau alţi elastomeri
sintetici. Cele mai multe membrane sunt fabricate din etilenpropilenă. Aceste
materiale sunt trase în plăci subţiri în care se practică orificii foarte fine. Avantajul
principal rezultă din elasticitatea materialului care se va deforma şi va deschide
Epurarea biologică a apelor uzate 117

porul pe măsura creşterii presiunii. La căderea presiunii orificiile se închid automat

evitându-se pătrunderea flocoanelor de nămol activ în interiorul conductei de
distribuţie. Dezavantajul este că proprietăţile materialului sunt dependente de timp
– fenomen de îmbătrânire.
Difuzorii se execută sub formă de plăci, tuburi sau discuri. Plăcile au
dimensiuni de 1 x 2 m şi se fixează într-un cadru, cu rigidizări intermediare, plasate
astfel încât să se evite deformarea puternică a membranei. Cadrul este montat pe
fundul bazinului de aerare astfel încât se acoperă practic întreaga suprafaţă în plan
a cuvei.
Difuzorii tubulari au diametrul de 64…75 mm şi lungimea de 500…1500
mm. Ei sunt acoperiţi de membrana elastomer pe suprafaţa cilindrică exterioară şi
se fixează direct pe conducta de distribuţie a aerului, amplasată la circa 200…300
mm distanţă de radier, prin înfiletare. Ei pot asigura
3
transferul a 15…20 grO2/Nm aer şi metru de
3
imersiune la un debit optim de aer de 5…15 Nm /h
şi metru lungime difuzor. Aceşti dispersori sunt
recomandaţi pentru procese de nitrificare-
denitrificare. Fig.3.40. Difuzor poros cu
Difuzorii de tip disc, figura 3.40, sunt similari membrană elastomer.
cu cei din figura 3.39 şi se amplasează direct pe 1 – piesă de fixare; 2 – su-
conducta de distribuţie la distanţe de circa port; 3 – membrană elasto-
400…600 mm. Ei sunt executaţi dintr-un cadru rigid mer; 4 – inel fixare.
din PVC pe care se fixează, cu ajutorul unui inel
filetat, membrana elastică. Diametrul exterior este cuprins între 250…500mm.

3.8.2.2. Instalaţia de aer comprimat

Instalaţia de aer comprimat este alcătuită din generatoarele pneumatice,

filtrele pentru purificarea aerului, reţeaua de distribuţie a aerului.
Generatoarele pneumatice. Generatoarele se aleg în funcţie de cei doi
3
parametri principali: debit Qa[Nm /h] şi sarcină H[mH2O]. Debitul rezultă din cele
două condiţii axate pe asigurarea necesarului de oxigen pentru procesul biologic şi
respectiv realizarea intensităţii mişcărilor generate şi induse în scopul menţinerii
flocoanelor de nămol activ în suspensie. Sarcina se calculează pe baza presiunii
hidrostatice corespunzătoare imersiunii dispersoarelor, a pierderii de sarcină prin
dispozitivele de dispersie şi respectiv a tuturor pierderilor de presiune la mişcarea
gazelor prin reţeaua de distribuţie. În general, pierderile de presiune prin reţeaua
de distribuţie se limitează la circa 25% din cea corespunzătoare adâncimii coloanei
de apă de deasupra dispozitivelor de dispsie.
Suflantele cu rotor de distribuţie – de tip Roots – sunt maşini pneumatice
volumice cu pistoane rotative. Rotoarele sunt cu doi lobi (după lemniscata lui
Bernoulli) sau cu trei. Mişcarea lor este sincronizată prin intermediul unui angrenaj
cu roţi dinţate amplasat în exteriorul carcasei maşinii. Rotoarele sunt în contact
permanent de-a lungul unei linii care se deplasează pe suprafaţa cilindrică,
aceasta asigurând etanşarea între zona de aspiraţie respectiv refulare. Reglajul
performanţelor se realizează prin variaţia turaţiei motorului electric alimentat prin
intermediul unui convertizor de frecvenţă. Aerul comprimat poate conţine şi picături
118 Tehnici de epurare a apelor uzate

de ulei fapt care impune dotarea instalaţiei cu separator şi filtru pe circuitul de

refulare.
Turbosuflante. Turbosuflantele sunt maşini pneumatice dotate cu rotor cu
palete cu dublă curbură. Rotorul este antrenat la turaţii de ordinul 20.000 …30.000
rot/min şi asigură circuite independente de aer şi ulei astfel încât aerul este perfect
curat. Maşina are performanţe foarte bune, o fiabilitate şi anduranţă ridicate.
Reglajul performanţelor se realizează prin modificarea unghiului palelor
anterotorice şi postrotorice prin comandă dată de la un controler astfel încât la
orice punct funcţional să se asigure ramdamentul maxim al maşinii.
În funcţie de calitatea şi caracteristicile aerului comprimat staţiile de
comprimare sunt echipate cu filtre, separatoare pentru apă şi ulei, regulatoare de
presiune, recipienţi tampon, aparatură de comandă şi control, instalaţii de
automatizare. Construcţia reţelei interioare de conducte a staţiei de comprimare
trebuie studiată cu mare atenţie deoarece desprinderea stratului limită la punctele
de racord ale maşinilor poate conduce la un nivel ridicat de zgomot. Fiecare
suflantă trebuie să aibă un circuit special destinat evitării pompajului la maşina
pneumatică.
Reţeaua de distribuţie. Reţeaua de distribuţie este alcătuită din conducte
magistrale de legătură cu staţia de comprimare a aerului, conducte principale şi
ramificaţiile pentru susţinerea şi alimentarea dispozitivelor de dispersie. Conductele
se execută din PVC, oţel laminat, oţel inoxidabil. Forma secţiunii transversale a
conductelor poate fi circulară sau dreptunghiulară. Pentru instalaţiile pneumatice
de oxigenare cu bule fine se recomandă conducte executate din tablă din oţel inox
subţire, 0,6…1,2 mm, roluită şi sudată. Acest material asigură fiabilitatea
dispersorilor. PVC – ul este un material ce îmbătrâneşte în timp şi care după un
număr de ani de folosinţă nu mai poate avea nici o utilizare şi deci nu poate fi
recuperat.

3.8.3. Echipamente mecanice pentru oxigenarea apelor

Echipamentele mecanice de oxigenare cuprind totalitatea agregatelor care,

prin mijloace mecanice, creează suprafaţa de contact interfazică şi asigură mişcări
hidrodinamice induse de o intensitate convenabilă procesului. Sistemele de aerare
mecanice asigură atât dispersia lichidului în mediul înconjurător, cât şi antrenarea
aerului atmosferic sub formă de bule, prin recircularea continuă a unei cantităţi de
apă.
Trăsăturile funcţionării echipamentelor mecanice de oxigenare sunt: a) în
principal ele pompează un lichid, fie axial, fie radial, prin organul activ amplasat la
suprafaţă sau la o adâncime oarecare a apei din bazinul de aerare; b) lichidul
pompat creează o zona de turbulenţă intensă în jurul aeratorului care este sediul
admisiei apei şi aerului atmosferic.
Pomparea unei cantităţi mari de lichid este necesară pentru: a) menţinerea
forţelor conducătoare ale procesului de transfer al oxigenului din aer în apă,
proporţionale cu deficitul (Cs - C0), la valori cât mai mari posibile datorită trecerii
unui curent de lichid prin zona de oxigenare; b) împrăştierea în bazin a lichidului
Epurarea biologică a apelor uzate 119

îmbogăţit în oxigen şi omogenizarea gazului dizolvat în masa de apă; c)

întreţinerea unei mişcări turbulente în lichid, de o anumită intensitate, capabilă să
menţină în suspensie uniformă solidele dispersate în toate punctele din bazin.
Antrenarea aerului atmosferic în masa de apă se realizează în principal
prin efectul de jet dat de organul activ mobil: rotor, perie etc. Cercetările au arătat
că, funcţie de sistem, jetul de lichid antrenează o cantitate de aer de 1...20 ori mai
mare.
Pentru utilizarea echipamentelor mecanice de oxigenare sunt necesare
respectarea următoarelor condiţii: a) asigurarea unei adâncimi a bazinului de
aerare şi a unui raport optim lăţime/adâncime; dacă acestea nu sunt în limitele
convenabile este necesar să se utilizeze o pompare uşoară la mare adâncime (în
cazul aeratoarelor mecanice de suprafaţă cu rotor şi ax vertical acesta se poate
realiza cu un rotor de pompă montat pe acelaşi ax cu aeratorul, amplasat cât mai
aproape de radier sau prin tub de aspiraţie); b) asigurarea unui spaţiu şi a unei
distanţe convenabile a pereţilor şi a altor construcţii faţă de periferia rotorului; dacă
această condiţie nu se realizează din proiectare atunci o parte a jetului de lichid
aruncat de rotor va avea un efect redus; c) asigurarea unui pompaj al lichidului pe
unitatea de volum de bazin astfel încât oxigenul introdus să fie dispersat şi
microorganismele din nămolul activ să fie amestecate adecvat cu lichidul aerat şi
menţinute în suspensie.
Echipamentele mecanice de oxigenare, după modul de amplasare al
organului activ, se clasifică în: a) echipamente de suprafaţă aeratoare mecanice cu
rotor şi ax vertical lente sau rapide, perii de aerare; b) echipamente de medie
adâncime la care organul activ este amplasat la adâncimea de 1...2 m faţă de
nivelul static al apei din bazin; c) echipamente mecanice de mare adâncime cu
rotorul amplasat la circa 4...6 m faţă de nivelul static al apei.

3.8.3.1. Perii de aerare

Periile de aerare au apărut iniţial în

Anglia, în 1916, sub denumirea de aeratoare cu
,,
palete, executate din ,,paie de Piassara (fibră de
palmier). Ulterior, au fost executate sub forma
rotoarelor cu dinţi metalici flexibili sau din
materiale plastice. Peria de aerare, deşi
constructiv aceeaşi, se utilizează în următoarele
moduri: a) plasată la marginea bazinului de
aerare, paralel cu peretele vertical şi pe jumătate
imersată 3, rotindu-se în jurul axei proprii, Fig.3.41. Perie de aerare în
orizontale (perii Kessener, figura 3.41); în acest bazin de oxidare biologică
1 – grup de antrenare; 2–
caz, pentru a favoriza apariţia vitezelor superioare
perie; 3 – ecran; 4 – bazin de
în zona radierului, se introduce un perete vertical aerare
deflector 4, care accelerează mişcarea de fund; b)
plasată transversal într-un canal de mică adâncime (şanţuri de oxidare), ele se
rotesc în jurul propriei axe orizontale, şi se creează o mişcare de circulaţie în lungul
120 Tehnici de epurare a apelor uzate

bazinului, (fig.3.42); şanţurile de oxidare

se folosesc pentru staţii mici de epurare,
la ape uzate din industria zahărului,
amidonului, berii, la procese de
defenolare etc; avantajele lor sunt costul
redus al investiţiei şi o mică sensibilitate
la şocurile încărcării organice şi
hidraulice; dezavantajele constau în
necesitatea asigurării unor suprafeţe mari
de teren şi un consum ridicat de energie
Fig.3.42. Şanţuri de oxidare cu perii de electrică; c) amplasate pe flotoare, în
aerare în două variante de instalare. sistemul de epurare lagunar, cu
posibilitatea măririi suprafeţei active prin
rotirea întregului ansamblu în jurul unui
ax vertical; datorită reacţiunii provocate de rotaţia periei amplasată pe flotoare, la
suprafaţa apei apare o mişcare turbulentă în evantai; periile de aerare cu diametrul
de 1000 mm, amplasate pe flotor, au o raza de giraţie de 10,12, sau 15 metri. În
acest caz, puterea specifică variază în gama  = 2,5...4,0 W/m .
3

3.8.3.2. Aeratoare mecanice de suprafaţă cu rotor

lent şi ax vertical

Aeratorul este o maşină hidromecanică care transformă energia mecanică,

furnizată de la un grup motoreductor, în energie hidraulică prin intermediul unei
mărimi cu caracter turbionar. Termenul ,,turbionar” este folosit în sensul mişcării
imprimate lichidului prin rotor şi a celei induse, în genul unei curgeri elicoidale în
bazinul de aerare.
Rotorul pompează o cantitate
de lichid, creând astfel în jurul său o
zonă de turbulenţă intensă care este
sediul admisiei apei şi aerului
atmosferic. Imaginea optică a jetului
refulat este dependentă de imersiunea
rotorului, (figura 3.43). Astfel, pentru
imersiuni pozitive mari, rotorul aruncă
apa îndeosebi sub forma de jet
continuu, în timp ce la valori negative
(rotorul scos afară din apă) lichidul este
pulverizat sub forma de picături.
Oxigenul este preluat din aerul
atmosferic prin picăturile de apă şi prin
suprafaţa mare de contact a bulelor de
aer introduse în lichid. Unele soluţii
Fig.3.43. Bazin de aerare echipat cu
constructive forţează introducerea aerator mecanic de suprafaţă
aerului atmosferic în rotor fie prin 1 – bazin de aerare; 2 – grup de
aspiraţia lui în canalul interpaletar prin antrenare; 3 – rotor.
Epurarea biologică a apelor uzate 121

efect de ejecţie, fie prin introducerea lui forţată de la o suflantă.

3.8.3.3. Aeratoare mecanice de suprafaţă rapide.

Aeratorul mecanic de suprafaţă rapid a apărut pe plan mondial în ultimele

decenii. El se compune dintr-un electromotor 1, cu turaţia de 1440 sau 970 rot/min,
pe axul căruia se montează direct un rotor de tip pompă axială 3 care funcţionează
întubat într-o carcasă cilindrică exterioară 2 (fig.3.44). Debitul de lichid pompat de
rotor este dirijat prin difuzorul paletat, cvasiparalel cu suprafaţa liberă a apei din
bazin sub formă de jet şi picături.
În raport cu aeratoarele lente, aceste agregate
noi au următoarele avantaje: a) investiţie redusă
prin eliminarea reductorului de turaţie; b)
construcţie cu gabarite mici, datorită turaţiilor
mari ale rotorului; c) reducerea sensibilităţii la
modificarea imersiunii; d) mărirea fiabilităţii
echipamentului prin eliminarea reductorului de
turaţie.
Dezavantajul principal al aeratorului
axial constă, în principal, în reducerea
coeficientului economic şi a vitezelor induse în
masa de apă din bazin. Pentru funcţionarea
Fig.3.44. Aerator axial
corectă a aeratorului axial, se corelează puterea
unitară pe agregat cu adâncimea apei din bazinul de aerare. Datorită turaţiei mari a
echipamentului, sub rotor se formeaza un vârtej care poate produce, la adâncimi
mici, erodarea radierului din beton. Eliminarea acestui fenomen se poate realiza fie
prin mărirea adâncimii de lucru, fie prin montarea la cotă fixă, a unei plăci metalice
sub rotor. La valori ale adâncimii peste cele considerate optime, pentru asigurarea
spectrului hidrodinamic indus se montează sub aerator, un tub cilindric de
aspiraţie, care accelerează mişcarea în zonele adiacente radierului.

Fig. 3.45. Liniile de curent generate de aeratorul de suprafaţă fără tub de aspiraţie
122 Tehnici de epurare a apelor uzate

În figurile 3.45 şi 3.46 se prezintă se prezintă simularea procesului de

curgere din spaţiul unui reactor biologic aerat în care echipamentul de oxigenare
de suprafaţă funcţionează fără, respectiv cu tub de aspiraţie amplasat sub rotor.

Fig. 3.46. Liniile de curent generate de aeratorul de suprafaţă cu tub de aspiraţie

3.8.3.4. Aeratoare mecanice de mică şi medie adâncime

Echipamentele mecanice de oxigenare la adâncime constituie o noutate a

ultimelor decenii. În raport cu echipamentele mecanice de suprafaţă, acestea au
avantajul că asigură transferul oxigenului la o presiune superioară, deci cu un
randament de transfer considerabil mai mare. O caracteristică generală a acestor
echipamente este că o variaţie a imersiunii rotorului nu aduce modificări importante
a consumurilor de putere. De asemenea, modificarea cotei de imersare nu
conduce la variaţia performanţelor de oxigenare. Aşadar, imersiunea nu constituie
un parametru de automatizare şi reglaj ca în cazul aeratoarelor mecanice de
suprafaţă.
Epurarea biologică a apelor uzate 123

Echipamentele de mică adâncime s-au impus ca utilaje specifice de aerare

pentru bazine mici şi încărcări organice reduse. Principial, ele sunt pompe cu
rotorul imersat, care prin lichidul refulat creează un
efect de ejecţie utilizat la aspiraţia aerului
atmosferic. Rotorul este dublu aspirant
amestecând şi omogenizând mediul polifazic.
Astfel, în figura 3.47 se prezintă un aerator
mecanic de medie adâncime 3 amplasat pe fundul
bazinului de aerare 4. Prin refularea debitului
lichid, rotorul realizează depresiunea necesară
pentru aspiraţia şi introducerea în masa de apă a
aerului atmosferic, pe conducta 2 de aer dotată cu
un filtru 1. Totodată, în bazin se asigură formarea
curenţilor hidrodinamici necesari menţinerii
flocoanelor de nămol activ în suspensie.
Fig.3.47. Aerator mecanic de
Figura 3.48. prezintă rotorul dublu aspirant
adâncime cu rotor dublu
aspirant 1 – filtru de aer; 2 – apă-aer. Pala rotorului, pe circuitul de apă, este
ţeavă de aer; 3 – aerator dublu mult mai groasă decât este necesar astfel că pe
aspirant; 4 – bazin aerare. partea opusă se poate săpa un canal destinat
aspiraţiei de aer. La turaţia mare a rotorului cele
două faze sunt intim amestecate şi refulate simultan în bazin. Apa pompată asigură
aspiraţia aerului atmosferic prin efect de ejecţie. Prin
interiorul arborelui, de construcţie tubulară, aerul aspirat
este introdus în centrul curentului de apă pompat de rotor.
Performanţele acestui echipament sunt relativ reduse
datorită debitului mic refulat de rotor. Echipamentul de
oxigenare este alcătuit dintr-un electromotor, pe arborele
căruia se montează direct rotorul. Acesta este de tip dublu
flux pentru circuitul de aer la partea superioară şi lichid
aspirat prin zona inferioară. Pentru cazul funcţionării cu ape
uzate care spumează puternic, se introduce o coloană
specială care permite aspirarea şi redizolvarea spumei
formate. Pentru a aspira spuma, trebuie ca înălţimea
Fig.3.48. Rotor dublu tubului exterior să depăşeasca cota nivelului static al apei
aspirant apă-aer.
cu circa 5...10 mm funcţie de proces şi concentraţie.

3.8.4. Oxigenarea apei cu pompe cu jet de fluid

Antrenarea aerului atmosferic prin intermediul pompelor cu jet de fluid –

transformatoarelor hidraulice – bazate pe principiul tubului Venturi, a căpătat în
ultimii ani o importanţă deosebită. Avantajele acestor echipamente statice, în raport
cu cele mecanice şi pneumatice, sunt: a) nu au piese în mişcare, cu excepţia
pompei de recirculare, deci sunt dispozitive care prezintă o anduranţă ridicată; b)
se renunţă la conductele de aer comprimat cu armăturile, dispozitivele de siguranţă
 124 Tehnici de epurare a apelor uzate

şi control ca în cazul sistemului de aerare pneumatic clasic; c) se pot introduce la

adâncimi mari; d) nu necesită întreţinere şi supraveghere în funcţionare.
Dezavantajele acestor echipamente statice sunt: a) au randamente energetice
reduse specifice transformatoarelor hidraulice (injectoare - ejectoare); b)
dependenţa strictă a performanţelor hidraulice şi de oxigenare de forma şi
dimensiunile dispozitivului, precum şi de pregătirea şi experienţa în domeniu a
proiectantului; c) variaţia performanţelor hidraulice şi de oxigenare ale pompei cu
jet de fluid relativ rapid în timp ca urmare a modificării formei şi dimensiunilor duzei
prin efect de abraziune şi coroziune cavitaţională.

Pompele cu jet de
fluid, figura 4.47, denumite şi
transformatoare de pompare
se clasifică în: a) injector, când
refularea dispozitivului se face
la o presiune superioară celei
atmosferice având deci scop
Fig.4.49. Schema pompei cu jet de fluid. de introducere; b) ejector, când
refularea aparatului se face la
presiunea atmosferică, deci cu scop de extracţie a unui fluid dintr-o incintă.
Fluidul de injecţie, apa, trece prin duză cu viteză mare, scade presiunea şi
se asigură aspiraţia aerului amestecându-se cele două fluide în zona gâtului
cilindric. Amestecul bifazic este refulat prin conducta de la capătul dispozitivului.

....................................................................................................................................
....................................................................................................................................
..........................................................................................................................

B z

H
Q

h
l
L
y
Fig.3.50 Schema bazinului de aerare
Q- debitul de apă uzată; B- lăţimea bazinului; H –
adâncimea bazinului; L – lungimea bazinului; h- poziţia
echipamentului de aerare faţă de radier
 Disponibil online la adresa
www.proenvironment.ro

ProEnvironment

ProEnvironment 2 (2009) 103 - 106

Articol original

Metode avansate de tratate a apelor contaminate

cu compusi organici
PREDESCU Andra, A. PREDESCU, Ecaterina MATEI

Facultatea Stiinta si Ingineria Materialelor, Universitatea Politehnica Bucuresti

Splaiul Independentei nr. 313, Romania

Primit în data de 3 februarie 2009; primit în forma finală după recenzie în 18 februarie 2009; acceptat în 20 martie 2009
Disponibil online din 15 august 2009

Abstract

Progresul în domeniul ştiinţei şi ingineriei avansate la scara nanometrică oferă o gamă de oportunităţi fără
precedent pentru a dezvolta mai eficient (din punct de vedere al costurilor) şi mai ecologic procesele de purificare a
apei. Această lucrare oferă o scurtă prezentare a utilizării de materiale avansate pentru purificarea apei contaminate cu
ioni toxici de metal, substanţe organice şi anorganicei. S-a încercat evidenţierea oportunităţilor şi provocărilor utilizând
nanomateriale la epurarea apelor de suprafaţă, apelor subterane şi a apelor uzate industriale.

Keywords: filtrare, gaz-cromatografie, compusi organici

Având în vedere gravele probleme de poluare

1.Introduction
Progresul la scară nanometrică în domeniul
ştiinţei şi ingineriei, sugerează că multe dintre
problemele curente care implică apa de calitate ar
putea fi rezolvate sau mult ameliorate folosind
nanosorbanţi, nanocatalizatori, nanoparticule
bioactive, membrane catalitice nanostructurate,
nanoparticule de filtrare printre alte produse
rezultate din procesele de dezvoltare ale
nanotehnologiei.
Corresponding author.
e-mail: predescu@amcsit.ro
cu care ne confruntăm şi problemele pe care le
ridică deşeurile industriale, ţinând cont de abundenţa
zeoliţilor naturali, cât şi de insuficienta lor
valorificare se impune evitarea poluării mediului şi
limitarea efectelor ei .
Acţiunile de prevenire a poluării apelor şi de
combatere a efectelor poluării se impun a fi
coordonate în toate ţările, pe baza unei legislaţii
menită să protejeze resursele de apă ale ţărilor
respective.
Apele de suprafaţă constituie principala sursă
pentru obţinerea apei potabile, dar în ele sunt
deversate majoritatea apelor reziduale. Apa de
suprafaţă nu trebuie să conţină poluanţi care
dăunează sănătăţii şi care nu pot fi eliminaţi în
staţiile de potabilizare a apei.

103
 PREDESCU Andra şi col./ProEnvironment 2 (2009) 103 - 106
Pentru epurarea apelor reziduale industriale
se utilizează procese tehnologice adecvate naturii
poluanţilor şi caracteristicilor apelor reziduale. În
faza de epurare avansată a apelor reziduale,
schimbul ionic s-a impus ca proces tehnologic
specific. Pe lângă faptul că schimbul ionic permite
epurarea avansată a apelor reziduale, în procesul de
regenerare, ionii metalelor grele pot fi reţinuţi sub
Figura 1. Nanomateriale cercetate pentru epurarea apelor
2. Tehnici speciale de tratare a apelor
În cadrul proceselor de separare, pe lângă
procesele clasice de separare (distilarea, rectificarea,
extracţia, schimbul ionic, filtrarea, centrifugarea,
sedimentarea), au apărut o serie de alte procese,
cunoscute ca procese de membrană.
Procesele de membrană au cunoscut,
începand cu anii '70, o dezvoltare spectaculoasă,
utilizandu-se la nivel industrial în domenii cum ar fi:
tratarea apelor reziduale, tehnologiile medicale,
industria chimică. Evoluţia rapidă şi diversă a
acestor tehnologii a fost posibilă datorită punerii la
punct a tehnicilor experimentale de preparare si
caracterizare a membranelor.
Un sistem complex format dintr-un solvent în
care se găsesc dizolvate specii chimice ionice,
molecule si macromolecule şi dispersate
macromolecule, agregate moleculare şi particule,
poate fi separat în componente prin procese
membranare. Datorită gamei largi de utilizari a
acestora se evidenţiază cinci importante procese
membranare (microfiltrarea, ultrafiltrarea, osmoza
104
forma unor produse utile. Utilizarea zeoliţilor
naturali cu capacitate de schimb ionic sensibil
îmbunătăţită prin activare chimică, în procesele de
epurare avansată a apelor reziduale cu conţinut de
ioni ai metalelor grele, constituie o metodă eficientă
şi de perspectivă. Zeoliţii epuizaţi pot fi utilizaţi în
alte scopuri fără a produce poluarea mediului.
inversă, dializa şi electrodializa) care acoperă
întregul domeniu de mărimi de particule de separat,
egalând în versatilitate sedimentarea în câmp
centrifugal. Procesele membranare permit şi
separarea unor specii chimice dizolvate, deci
fracţionarea unor sisteme omogene, asemănându-se
din acest punct de vedere cu extracţia, distilarea sau
schimbul ionic.
După cum se observă din tabelul 1,
microfiltrarea, ultrafiltrarea, nanofiltrarea şi osmoza
inversă au ca forţe motrice diferenţa de presiune,
acestea numindu-se procese de baromembrană.
Procesele de baromembrană ocupa primul loc în
gama aplicaţiilor industriale. Aceste procese sunt de
obicei încadrate în categoria tehnicilor de filtrare
înaintată. Astfel, osmoza inversa este similară unei
deshidratări prin hiperfiltrare, ultrafiltrarea seamănă
cu tehnicile de concentrare, purificare şi fracţionare
a macromoleculelor sau dispersiilor coloidale, iar
microfiltrarea este consacrată în separarea
suspensiilor.Practic fiecare proces membranar se
poate constitui într-o alternativa viabilă pentru
alte procese de separare.
 PREDESCU Andra şi col./ProEnvironment 2 (2009) 103 - 106

Tabelul 1.Caracteristicile procedeelor de separare cu membrane poroase

Procedeul Natura fazelor de Porozitate Originea Gradientul de Operatii unitare
separat selectivitatii presiune

Microfiltrare lichid / lichid 0,1 – Dimensiunea 1-3 bar Clarificare,

10 µm inegală a debacterizare, depoluare,
particulelor sau separare
moleculelor de
Ultrafiltrare 1 nm – separat 3-10 bar Clarificare, depoluare,
1 µm purificare, concentrare

Nanofiltrare < 2 nm Diferenţa de 10-40 bar Purificare, separare,

difuzie a depoluare, concentrare,
moleculelor de demineralizare
separat
Filtrarea de gaze gaz / gaz 0,01 – Dimensiunea 0,1-5 bar Separare, desprafuire
100 µm inegală a
particulelor de
separat
Separarea de 50 nm – Diferenta de 0,1-50 bar Separare, extractie,
gaze < 2 nm difuzie a depoluare
moleculelor de
separat

3. Nanofiltrarea (NF) 4. Ultrafiltarea (UF)

Nanofiltrarea funcţionează la presiuni mai joase
3,5-15 bar şi cu valori mai mari de recuperare a
permeatului (80-90%). Membranele de nanofiltrare
confecţionate de obicei din polimeri sintetici,
îndepărtează toate particulele insolubile prezente în apa
de alimentare odată cu o serie de săruri anorganice
dizolvate şi molecule organice. Aplicarea membranelor
(NF) în tratarea apei portabile este destinată mai ales
apelor subterane cu conţinut total de săruri dizolvate
relativ mic, dar care prezintă o duritate mare şi un
conţinut ridicat de substanţe colorate şi de precursori
THM. Debitul specific de trecere prin membrană
depinde de temperatură, pH, concentraţie. Partea de apă
care nu trece prin membrană şi care conţine soluţii
respinşi, numită concentrat, iese din instalaţie
reducându-şi presiunea.Presiunile hidraulice relativ
ridicate pot modifica structura polimerului membranei
ceea ce poete afecta şi debitul specific de trecere.
Eficienţa unei instalaţii de NF impune optimizarea
recuperării permeatului şi a rejecţiei solutului.
Exploatarea unei instalaţii de NF impune optimizarea
pretratării chimice şi a frecvenţei curăţirilor în scopul
minimizării îmbâcsirii, fără a afecta nevoile de
producţie. Performanţele de lungă durată ale sistemelor
NF depind de o pretratare corespunzătoare, de
întreţinere, cel mai important factor fiind pretratarea.
Ultrafiltrarea diferă de nanofiltrare prin aceea că
în cazul UF, dimensiunea porilor membranei este cam
cu un ordin de mărire mai mare decât în cazul NF. UF a
fost folosită în trecut pentru tratarea apei în industriile
manufacturiere şi în epurarea apelor uzate. Utilizarea sa
pentru obţinerea apei potabile este un concept recent.
Pentru menţinerea performanţelor de lungă durată a
instalaţiilor la nivelul de proiect, este necesară curăţirea
periodică a membranelor îmbâcsite sau încrustate şi o
pretratare corespunzătoare care este şi unul din factorii
importanţi. Acest lucru poate restabili performanţele
acesteia la nivel de proiect.
5. Metoda gaz-cromatografica
Pentru determinarea compusilor organici prezenti
in urme in apele potabile se utilizeaza metoda gaz-
cromatografica (GC). Principalul component al gaz-
cromatografului il constituie detectorul care confera
sensibilitate metodei de detectie, astfel fiind posibila
analiza multor elemente in urme, in special pentru
substantele organice nepolare, ca de exemplu cloroform,
TCE (tricloretilena), PCE (percloretilena), dar si
compusi aromatici ca de exemplu clorobenzen. In
majoritatea cazurilor, detectorul cel mai utilizat este
detectorul cu ionizare in flacara (FID) care prezinta o
buna sensibilitate pentru elementele in urme.

105
 PREDESCU Andra şi col./ProEnvironment 2 (2009) 103 - 106
De asemenea, se mai utilizeaza si un spectrmetru de
masa (MS) care are o larga aplicare, fiind foarte utilizat
pentru metode standardizate. In mod special, pentru
detectia compusilor nitroaromatici, dar in special pentru
compusii organo-clorurati este utilizat detectorul cu
captura de electroni (ECD). Cu un astfel de detector pot
fi determinate concentratiile de TCE si PCE.
Masuratorile au fost efectuate pe un gaz-cromatograf tip
HRGC 4000B Konik.
Pentru extractia TCE si PCE s-a utilizat n-hexan,
volumele de proba fiind cuprinse intre 1 si 3 ml, dupa
trei extractii cu cate 3 pana la 8 ml de n-hexan, fiind apoi
uscat cu sulfat de sodiu.
Figura 2.Curbele de calibrare pentru TCE si PCE in n-hexan cu V=4ml
Reprezentarea grafica logaritmica a fost aleasa
datorita domeniului de concentratie in cele 5 puncte,
cuprins intre 10 ng / l si 1mg / l. Pentru TCE limita de
detectie este de cca 1mg / l, in timp ce pentru PCE a fost
inregistrata o concentratie de cca 10 ori mai mica.
Determinarile ar putea fi realizata si direct din faza
lichida, de exemplu prin ion-cromatografie, care este
mult mai sensibila ca metoda. O alta posibilitate de
deteminare a substantelor polare cu sensibilitate ridicata
o reprezinta metoda gaz-cromatografica ce utilizeaza o
coloana rezistenta la apa.
6. Concluzii
Metoda schimbului ionic reprezinta una dinte
cele mai avansate metode de tratare/epurare a apelor. In
plus, in procesul de separare, pe langa procesele de
separare clasica (distilare, extractie, schimb de ioni,
filtrare, centrifugare, sedimentare) au fost dezvoltate o
serie de procese numite procese de membrana.
Aplicarea membranelor pentru tratarea apei este
specifica tratarii apelor de suprafata ce contin saruri
106
Ca gaz de adaos a fost utilizat N2, iar H2 ca gaz purtator
la un debit de 13 si respectiv 1.3 ml / min. Injectarea
probei a fost efectuata cu ajutorul unei seringi Hamilton
de 10 ml, volumul fiind de 4ml, intr-o coloana capilara
de silicagel tip DB5. Programul de temperatura a fost
ajustat la T1 = 37 °C, t1 = 3 min, R1 = 7 °C / min, T2 = 70
° C, t2 = 3 min, R2 = 20 °C / min, T3 = 200 °C, t3 = 3 min,
R3 = 20 °C / min, T4 = 240 °C, t4 = 15 min. Timpul de
retentie, in aceste conditii a fost de 1.8 min pentru TCE
si 2.6 min pentru PCE. In figura 2 sunt prezentate
curbele de calibrare ale metodei GC / ECD pentru TCE
si PC.
dizolvate, cu duritate mare, si cu substante organice.
Gaz-cromatografia (GC) este utilizata ca metoda de
detectie pentru urme in special pentru substantele
organice nepolare, ca de exemplu chloroform, TCE
(Trichloretilena), PCE (Perchloretilena) dar si pentru
substante aromatice ca de exemplu clorobenzenul. Cel
mai bun detector este detectorul cu captura de electroni
(ECD). Pentru TCE si PCE metoda este foarte sensibila,
astfel incat devine posibil controlul cantitatilor mici, in
urme.
Bibliografie
[1] Obare S.O. & G.J. Meyer - Nanostructured materials for
environmental remediation of organic contaminants in water.
in J. Environ. Sci. Health A. 39(10), 2004, pp. 2549–2582.
[2] Meyer D.E., K. Wood, L.G. Bachas & D. Bhattacharyya -
Degradation of chlorinated organics by membrane-
immobilized nanosized metals, in Environ. Prog. 23(3), 2004,
pp.232–242.
STUDIUL UTILIZĂRII BARAJELOR PLUTITOARE
ÎN DEPOLUĂRILE APELOR DE SUPRAFAŢA,
POLUATE ACCIDENTAL CU PRODUSE
PETROLIERE
 STUDIUL UTILIZĂRII BARAJELOR PLUTITOARE
ÎN DEPOLUĂRILE APELOR DE SUPRAFATA POLUATE ACCIDENTAL
CU PRODUSE PETROLIERE

Transportul ţiţeiului din câmpurile petroliere către rafinării sau combinate petrochimice poate
genera accidente tehnice care duc la poluarea factorilor de mediu. Grija faţă de mediu a făcut necesară
găsirea şi dezvoltarea unor tehnologii noi de depoluare. Readucerea la o stare de normalitate a
factorilor de mediu afectaţi de poluare presupune intervenţia rapidă a omului având la îndemâna
instalaţii şi echipamente tot mai performante.
Una dintre tehnologiile de depoluare a apelor de suprafaţă în cazul poluărilor accidentale cu
ţiţei presupune izolarea petelor de ţiţei cu ajutorul barajelor plutitoare. De-a lungul timpului s-a căutat
îmbunătăţirea acestor baraje atât din punct de vedere al formei, al materialelor din care sunt construite
ct şi al locului unde pot fi utilizate.
Lucrarea de faţă tratează modul în care se poate interveni cu baraje plutitoare în cazul unei
deversări de ţiţei într-un canal navigabil cu deschidere la mare.

THE EFFICIENCY OF FLOATING BOOMS IN ACCIDENTAL OIL

SPILL IN THE SURFACE WATER

The transport of the crude oil from oil fields to refineries or petrochemical compound can
generate technical accidents which can lead to the environnement pollution. Concern for the
environment made it necessary to find and develop new remediation technologies. Returning to a
normal state of the environmental factors affected by pollution requires rapid intervention of man
using more efficient plants and equipment.
One of remediation technologies for surface water pollution accidents involve isolation of
crude oil slicks using floating booms. Over time these people tried to improve these booms both in
terms of shape, the materials of which are built and the place where they can be used.
The present dissertation deals with how to intervene with floating booms for a oil spill into a
navigable channel to open sea.
 CUPRINS

1 INTRODUCERE-------------------------------------------------------------------------------------- 3
2 MOTIVATIA SI IMPORTANTA LUCRARII------------------------------------------------- 5
3 ASPECTE TEORETICE PRIVIND TITEIUL--------------------------------------------------7
3.1 EVOLUTIA INSTALATIILOR DE COLECTARE ATITEIULUI----------
3.2 ZACAMINTE DE PETROL SI GAZE-------------------------------------------------
3.3 EXPLOATAREA ZACAMINTELOR DE PETROL SI GAZE------------------
3.4 IMPURITATI CE INSOTESC TITEIUL EXTRAS---------------------------------
3.5 COLECTAREA TITEIULUI BRUT IN EXPLOATARE-------------------------
3.6 PIERDERILE DE PRODUSE IN TRANSPORT SI IN DEPOZITARE------
3.7 PARCURI DE SEPARARE SI COLECTARE A PETROLULUI -------------
3.8 EXTRACTIA PETROLULUI PRIN ERUPTIE ARTIFICIALA---------------
3.9 STATII DE POMPARE.COMPONENTA STATIILOR DE POMPARE-----
3.10 PRODUCTIA MONDIALA DE PETROL--------------------------------------------
3.11 MODALITATI DE TRANSPORT AL PETROLULUI SI GAZELOR
IN SCHELE-----------------------------------------------------------------------------------------------------
3.12 MODALITATI DE POLUARE IN TRANSPORTUL TITEIULUI-----------
3.13 SURSE SI AGENTI DE POLUARE SPECIFICI SCHELELOR DE PETROL
4 GENERALITATI PRIVIND POLUAREA APELOR DE SUPRAFATA-----------------25
5 LEGISLATIA NATIONALA PRIVIND PROTECTIA APELOR DE SUPRAFATA-29
6 CATASTROFE ECOLOGICE PROVOCATE DE DEVERSARILE DE PETROL---30
7.1 IDEI INOVATOARE SI REVOLUTIONARE PENTRU DEPOLUAREA
APELOR----------------------------------------------------------------------------------------------------
8 IZOLARE PETELOR DE TITEI PE APELE DE SUPRAFATA---------------------------37
9 PARTE EXPERIMENTALA--------------------------------------------------------------------------46
10 STUDIU DE CAZ.POLUARE CU PETROL A UNUI CANAL NAVIGABIL CU
DESCHIDERE LA MARE--------------------------------------------------------------------------------48
10.1 DATE DE CALCUL TEHNOLOGIC PENTRU TRANSPORTUL TITEIULUI
PRIN CONDUCTE SUBMARINE------------------------------------------------------------------------
10.2 IMPACTUL POLUARII ACCIDENTALE ASUPRA MEDIULUI SURVENITE
IN URMA DEFECTIUNILOR APARUTE LA TRANSPORTUL TITEIULUI PRIN
CONDUCTA CARE STRABATE CANALUL NAVIGABIL-----------------------------------------
10.3 OPERATIUNILE DE INTERVENTIE IN CAZUL POLUARII ACCIDENTALE
10.4 PIERDERILE DE PETROL IN MEDIUL INCONJURATOR-----------------------
1
11 CONCLUZII------------------------------------------------------------------------------------------------73
12 BIBLIOGAFIE---------------------------------------------------------------------------------------------76

2
1 INTRODUCERE

Apa sub multiplele ei forme,reprezintă unul dintre cele mai importante elemente ale peisajului
geografic-atât pentru utilizarea directă de către om,cât şi pentru activitatea normală a
biosferei,fiind,evident,idispensabilă supravietuirii şi bunăstarii oamenilor.
O problemă importantă în legatura cu folosirea apelor o constituie lupta împotriva poluării lor.
Dacă la poluarea aerului imaginea-simbol este oferită de arborii perforaţi de ploile acide,la
poluarea apei expresia caracteristică ar putea fi considerate-mareele negre,adică poluarea,practic
continuă,cu petrol a mărilor şi oceanelor lumii,având efecte dezastruoase asupra florei şi faunei
marine.

In incidentele majore de poluare este intotdeauna implicat ţiţeiul.

Ţiţeiul reprezintă un amestec de hidrocarburi gazoase şi solide dizolvate în hidrocarburi

lichide.
În componenţa ţiţeiului, pe lângă hidrocarburi, mai întâlnim şi heterocompuşi cu sulf, oxigen,
azot, compuşi asfaltici, compuşi organo-metalici, care alcătuiesc aşa numitele nehidrocarburi.
Din punct de vedere compoziţional, ţiţeiul nu este un material uniform, compoziţia lui variind
cu zona geografică în care se află zăcământul, vârsta şi adâncimea acestuia.
Zăcămintele din ţara noastră sunt plasate în zona subcarpatică din Moldova, Muntenia şi
Oltenia.

3
 În ultima perioadă de timp au fost descoperite importante zăcăminte de ţiţei în platforma
continentală a Mării Negre.
Ţiţeiul este cunoscut încă din Antichitate: locuitorii Orientului Mijlociu, zonă în care ţiţeiul
se află la mică adâncime, îl foloseau la pavatul străzilor, în construcţii ca liant, pentru vindecarea a
numeroase boli.
În ţara noastră, primele mărturii ale existenţei ţiţeiului datează din perioada geto-dacică:
astfel, în cetatea de la Poiana au fost descoperite obiecte de podoabă (statuete) din bitum, acoperite
cu argint, confecţionate în perioada secolelor IV -III î.Hr.
Săpăturile arheologice de la ţărmul Mării Negre au evidenţiat faptul că în cetăţile Tomis,
Callatis, Istria se folosea opaiţul în care se ardea ţiţei, încă din perioada secolelor I - IV d.Hr.
În octombrie 1440 domnitorul Moldovei donează Mânăstirii Bistriţa satul Lucăceşti, cu toate
gropile cu ţiţei.
Numeroase documente atestă că încă de la 1550 “fântânarii” din Păcureţi - Prahova, se
îndeletniceau cu scoaterea ţiţeiului.
Dimitrie Cantemir, în “Descriptio Moldaviae”, menţionează existenţa a numeroase puţuri de
petrol în zona delimitată de localităţile Moineşti-Lucăceşti, de pe valea Tazlăului, întocmind şi o
hartă cu răspândirea acestora.
În perioada anilor 1780 - 1820 prin porturile dunărene se exporta ţiţei extras din Moldova şi
Muntenia.
Pionierii exploatării ţiţeiului în ţara noastră au fost păcurarii şi fântânarii, moşneni care se
îndeletniceau cu săparea gropilor în care se acumula ţiţeiul.
Printre cele mai cunoscute exploatări de acest gen se numără şi cea de la Păcureţi - Prahova,
care în anul 1837 extrăgea cca 225000 kg ţiţei.

Exploatarea industrială a ţiţeiului datează din anii 1830-1840, când cu mijloace rudimentare
s-a realizat separarea petrolului lampant, prin distilarea ţiţeiului.
Prima distălărie, numită “găzărie”, s-a construit la Lucăceşti în 1840.
În 1847, la Râfov, Prahova, Teodor Mehedinţeanu construieşte o asemenea găzărie, numită
“Lumina”, care avea o capacitate de 2700 tone pe an, petrolul lampant separat aici fiind folosit pentru
iluminarea oraşului Bucureşti, printre primele oraşe din lume cu o astfel de dotare.
În 1857 ţara noastră este prima şi singura înregistrată în statistica mondială cu o producţie de
ţiţei de circa 275 tone. De menţionat că S.U.A. apar în această statistică în 1859.
În toată această perioadă de început, sondele erau săpate manual, prima sondă săpată mecanic
producându-se în 1861, în zona Prahova.
În 1895 România era înregistrată cu circa 100 sonde, cu o producţie de 79600 tone ţiţei.

4
 Inventarea motorului cu aprindere prin scânteie face ca cererea de benzină să crească foarte
mult, ceea ce conduce la creşterea producţiei de ţiţei.
La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX îşi fac apariţia firmele străine care
exploatează câmpurile petrolifere româneşti: în 1896 ia fiinţă Societatea “Steaua Română”, cu capital
majoritar german, Societatea “Româno-Americană” (Standard Oil) în 1904, Societatea “Concordia”
în 1907 (capital german), Societatea “Astra Română” în 1910 (capital american, Standard Oil).
Prima societate cu capital integral românesc este “Creditul minier”, înfiinţată în 1919.
În perioada care marchează începutul secolului XX ponderea capitalului autohton era de
numai 8,1 %, restul fiind străin: 47,9 % anglo-olandez; 27,3 % german; 8,6 % franco-belgian; 6,2 %
american; 1,9 % italian.
Producţia de ţiţei creşte necontenit, atingând maximul în 1936.
În perioada celui de al doilea război mondial producţia de ţiţei se prăbuşeşte, atingând un
volum de cca 3,6 milioane tone în anul 1944.
Treptat, după război, industria petroliferă din ţara noastră se reface, cea mai mare producţie
înregistrându-se în 1976, de circa 15 milioane tone.
Pe măsura epuizării vechilor zăcăminte şi a dificultăţii mărite în descoperirea a altora noi,
producţia de ţiţei din ţara noastră cunoaşte o scădere continuă, astfel încât în perioada anilor 1990 ea
atinge o valoare anuală de circa 6 milioane tone [1].

Poluările accidentale sunt accidente majore de mediu care se produc în toate structurile acestuia
şi din motive foarte complexe.
O importantă parte a apelor de suprafaţă o reprezintă mediul marin. Mările şi oceanele lumii au
reprezentat timp de secole imaginea unui peisaj nesfârşit, o importantă secţiune a mediului
înconjurător cu privire la care omul a adoptat o condamnabilă atitudine de ignoranţă.
Marea a fost percepută timp de mulţi ani ca o locaţie aproape nelimitată pentru deversarea şi
diluarea deşeurilor de pe uscat. Dar s-a ajuns la concluzia că asemenea deversări reprezintă serioase
ameninţări la adresa vieţii marine şi, de asemenea, la adresa sănătăţii oamenilor.

Un alt aspect deloc de neglijat este şi grija fată de ţiţei si anume faţă de risipa de ţiţei ce poate
surveni in cazul poluărilor accidentale.
Ţiţeiul reprezintă una din cele mai importante bogăţii naturale, denumit „aurul negru”,
preţuită de multă lume mai mult decât aurul real.
Aproape că nu există domeniu al vieţii materiale în care ţiţeiul să nu fie implicat, într-o măsură
mai mare sau mai mică.
5
 Ţiţeiul are o importanţă economică covârşitoare, dată de multiplele utilizări pe care le are în
viaţa omenirii. Aproape că nici un alt produs natural nu îl egalează din acest punct de vedere.
Ţiţeiul şi derivatele sale furnizează combustibili pentru motoare, pentru producerea de energie
electrică şi termică, pentru utilizări casnice, materii prime pentru o gamă largă de prelucrări
petrochimice, uleiuri lubrifiante, materii prime pentru sinteze de medicamente, coloranţi, vitamine
etc.
Criza petrolului, manifestată în mai multe rânduri, începând cu 1973, a evidenţiat importanţa
deosebită a “aurului negru” prin faptul că o singură materie primă poate genera perturbaţii grave, la
scară planetară, cu consecinţe greu de calculat şi prevăzut.
Ţara noastră, una dintre primele cu o tehnologie de exploatare şi prelucrare în domeniu, s-a
numărat printre ţările cu rezerve importante de ţiţei, din păcate în cea mai mare parte epuizate
actualmente.
Creşterea gradului de recuperare a zăcămintelor prin implementarea unor noi tehnici şi
tehnologii de extracţie, folosirea unor metode performante de investigaţie şi exploatare, descoperirea
de noi zăcăminte, par a crea premisele unei creşteri a producţiei de ţiţei în ţara noastră, marile speranţe
fiind legate de zăcămintele localizate în Platforma Continentală a Mării Negre [1].

Grija fata de factorii de mediu pentru care avem obligatia sa-i pastram in conditii bune si grija
fata de cea mai de pret materie prima –titeiul pe care nu ne putem permite sa o irosim, constituie cele
doua elemente esentiale de mare importanta puse in valoare in aceasta lucrare.

6
3 ASPECTE TEORETICE PRIVIND ŢIŢEIUL SI POLUAREA CU ŢIŢEI

3.1 EVOLUŢIA INSTALAŢIILOR DE COLECTARE A ŢIŢEIULUI

Sistemul de colectare a ţiţeiului în schele depinde în primul rând de metodele folosite pentru
separarea ţiţeiului de gaze şi pentru curăţirea ţiţeiului emulsionat.
La proiectarea şi construirea sistemului de colectare trebuie să se ţină seama şi de mijloacele
folosite pentru transportul ţiţeiului spre rafinării, în scopul conservării calitative a ţiţeiului, care nu
trebuie să piardă pe drum componenţii cei mai preţioşi, cum se întîmplă uneori.
Examinarea evoluţiei metodelor de colectare a ţiţeiului ne arată că se pot distinge patru etape
principale, fiecare din ele fiind în concordanţă cu un anumit stadiu al procesului prelucrării şi al
maşinismului industrial.
 Etapa întâi.
În perioada când benzina constituia un balast şi prelucrarea avea ca scop principal obţinerea de
petrol lampant, sistemul de colectare în batale de pământ putea fii considerat drept corespunzător
scopului, adică cel mai economic.
 Etapa a doua.
O dată cu apariţia motoarelor cu explozie, benzina începe să aibă căutare şi, cu dezvoltarea
automobilismului, producţia de benzină a trecut pe primul plan al rafinajului. Sistemul de colectare a
trecut în acest timp de la batale de pământ la rezervoare metalice.
Concomitent cu trecerea extracţiei de la erupţie liberă la erupţie controlată (prin duză), au
apărut separatoarele de gaze şi reţelele de conducte de colectare. Totuşi, gazele separate din ţiţei nu
aveau încă o utilizare asigurată şi după degazolinare erau evacuate în foarte mare măsură în
atmosferă.
 Etapa a treia.
Dezvoltarea consumului industrial şi casnic de gaze naturale, cum şi accentul tot mai hotărât
care s-a pus pe cifra octanică a benzinei, au determinat evoluţia corespunzătoare a sistemelor de
separare a ţiţeiului de gaze şi de colectare a ţiţeiului. Astfel, s-a ajuns la construirea de instalaţii de
separare şi de colectare a ţiţeiului care adesea realizează o separare selectivă a componenţilor ușor
volatili, corespunzătoare unei valorificări maxime.
 Etapa a patra.
Interesul mereu crescând al industriei petrochimice pentru fracţiunile uşor volatile din ţiţei
pune probleme noi sistemelor de separare şi de colectare a ţiţeiului, care trebuie astfel proiectate şi
construite încât să se evite orice pierderi de fracţiuni uşor volatile, concomitent cu obţinerea
selectivităţii necesare celei mai bune valorificări.

7
 În această etapă, care este cea actuală, se merge către realizarea unui sistem complet închis
(sub presiune sau cu vid) de colectare a ţiţeiului, cu instalaţii flexibile şi mult evoluate, care se
pretează la o mecanizare avansată, ce poate merge până la automatizare totală.
Aceste instalaţii realizează simultan separarea ţiţeiului de gaze, desfacerea emulsiilor cu
decantarea impurităţilor şi stabilizarea ţiţeiului.

3.2 ZĂCĂMINTELE DE PETROL ŞI GAZE

Zăcământul se prezintă ca o incintă închisă ermetic, de un anumit volum, aflată la temperatura

de 150º- 200ºC şi presiunea de ordinul zecilor sau sutelor de bari funcţie de adâncimea la care s-a
format.
În zăcământ, ţiţeiul este însoţit pe lângă faza apoasă şi de gaze, care ocupă partea superioară a
acestuia.
Componentul principal al gazelor asociate este metanul, cu o pondere de peste 50 %.
Au mai fost identificaţi: alcani gazoşi omologi, precum şi hidrocarburi lichide din seriile alcani
(pentani, hexani), naftene (ciclopentani, ciclohexani) şi aromatice (benzen, toluen) antrenate de fluxul
gazos.
Gazele asociate se clasifică, în funcţie de proporţia de metan prezent în compoziţia lor, în :
1. gaze sărace - caracterizate printr-un conţinut ridicat de metan;
2. gaze bogate - în care omologii metanului se găsesc într-o proporţie relativ ridicată.
Proporţia diverselor componente ale gazelor asociate este dependentă de o serie de factori:
a) natura ţiţeiului - ţiţeiurile uşoare (ceroase) cu densitate mică şi cu conţinut mare de benzină
sunt însoţite de gaze ce conţin în proporţie ridicată omologi ai metanului; dimpotrivă,
ţiţeiurile grele (neceroase) sunt acompaniate de gaze bogate în metan;
b) raportul gaz / lichid în condiţiile de presiune şi temperatură existente în zăcământ: cu cât
acest raport este mai mare, cu atât gazele sunt mai bogate în metan;
c) valorile temperaturii şi presiunii în separatorul de gaze de la gura sondei: menţinerea unor
valori, mare pentru temperatură, respectiv mică pentru presiune, conduce la obţinerea de
gaze cu conţinut scăzut de metan, respectiv, cu o proporţie ridicată de omologi ai acestuia
[1].
Pentru a realiza exploatarea raţională a unui zăcământ de hidrocarburi trebuie analizate toate
măsurile care se pot lua pentru extragerea unei cantităţi maxime de petrol şi gaze din zăcământ. În
timpul exploatării unui zăcământ petrolifer au loc simultan două procese :
a) curgerea fluidelor (petrol, gaze şi apă) prin mediul poros al stratului spre sondă, sub
influenţa forţelor existente în strat ;
b) ridicarea acestor fluide de la talpa sondei la suprafaţă.

8
 Sonda de extracţie nu poate fi considerată ca o unitate izolată; trebuie să se ţina seama că această
sondă face parte dintr-un zăcământ şi deci orice modificare adusă regimului de lucru al sondei
respective trebuie facută în aşa fel, încât să nu dăuneze regimului de exploatare raţional al întregului
zăcământ.
Debitul unei sonde poate fi variat, deci se pot crea diferite ritmuri de extracţie, prin măsuri luate
la suprafaţă, care să ducă la modificarea presiunii de fund.
La punere în producţie a unei sonde se urmăreşte provocare curgerii fluidelor din strat în sondă.
Alegerea metodei de punere în producţie depinde de următorii factori caracteristici:
a) presiunea fluidelor din strat ;
b) caracteristicile fizice ale rocii colectoare şi ale fluidelor conţinute ;
c) gradul de consolidare a rocii stratelor ;
d) modul de deschidere a stratului productiv şi construcţia filtrului sondei ;
e) echipamentul de punere în producţie disponibil ;
f) durata de punere în producţie ;
La stratele cu presiuni de zăcământ ridicate, punerea în producţie a sondelor este mai uşoară,
întrucât se poate crea o cădere de presiune mare între strat şi sondă. La sondele care produc din strate
cu presiuni scăzute, durata de punere în producţie este mare.

În funcţie de energia zăcământului (presiunea din zăcământ) extracţia petrolului se poate face prin:
1. erupţie naturala ;
2. erupţie artificiala ;
3. pompaj de adâncime cu prăjini;
4. pompaj de adâncime cu prăjini tubulare ;
5. pompaj cu pompe centrifuge de fund acţionate de motore electrice (submersibile).

9
3.3 EXPLOATAREA ZĂCĂMINTELOR DE PETROL ŞI GAZE

Până când ţiţeiul ajunge la rafinării sunt parcurse următoarele procese:

- prospecţiuni geologice
- forajul sondelor pentru delimitarea zăcământului
- estimarea volumului de ţiţei şi gaze care se află în zăcământul nou descoperit
- stabilirea procedeului de extragere a ţiţeiului şi gazelor funcţie de tipul de zăcământ şi de
energie.

3.4 IMPURITĂŢILE CARE ÎNSOŢESC ŢIŢEIUL EXTRAS

Ţiţeiul extras este însoţit, în marea majoritate a cazurilor, de impurităţi solide şi lichide,
insolubile în petrol.
Impurităţile solide, antrenate de ţiţei şi de apă în curgerea lor prin strat spre gaura de sondă,
constau în particule minerale fine ca: humă, nisip, cristale de sare, oxizi metalici etc. Aceste impurităţi
sunt dispersate în masa ţiţeiului şi variază de obicei între 0,01 şi 2% faţă de lichidul extras.
Impurităţile lichide, constau din apă care conţine, în stare dizolvată diferite săruri. Natura şi
concentraţia sărurilor dizolvate variază cu formaţiunea geologică exploatată. Aceste săruri sunt în
general cloruri, sulfaţi şi carbonaţi de sodiu, calciu şi magneziu. Procentul de apă sărată poate varia
de la o sondă la alta, chiar pentru acelaşi zăcământ exploatat, şi creşte cu timpul o dată cu epuizarea
progresivă a zăcământului.
Astfel, la darea în exploatare a unei sonde ţiţeiul poate conţine 0,1% impurităţi dar cu timpul
ajunge să conţină 90% apă sărată sau chiar să depăşească acest procent.
Cantitatea de săruri dizolvate în apa de zăcămănt variază între 70 kg şi 490 kg/vagon funcţie
de tipul zăcământului din care provine această apă.

3.5 COLECTAREA ŢIŢEIULUI BRUT ÎN EXPLOATĂRI

Ţiţeiul se poate extrage la suprafaţă prin sonde sau prin galerii miniere. Prin ultimul procedeu
ţiţeiul este extras fie ca atare din aceste galerii, fie se extrage roca colectoare de petrol la suprafaţă şi
se introduce iarăşi în zăcământ.
Aşa cum se cunoaşte, extracţia petrolului cu ajutorul sondelor este cea mai răspândită metodă
de exploatare din lume.
Sondele pot produce în erupţie naturală, artificială şi în pompaj. În ultima metodă de extracţie
se pot utiliza pompe de adâncime, pistonarea sau chiar o combinaţie între erupţia artificială şi
pompajul de adâncime şi anume prin piston liber.
Indiferent de metoda de extracţie a ţiţeiului acesta este însoţit de apă şi gaze şi chiar impurităţi
mecanice cum ar fi nisip, argilă.

10
 Producţia fiecărei sonde trece printr-un sistem de separare a petrolului şi gazelor şi printr-un
sistem de măsură a producţiei. Separarea ţiţeiului brut de gaze se efectuează în vase închise ermetic,
de formă cilindrică, având axa verticală sau orizontală, sau de formă sferică.
Separarea se realizează gravitaţional, masa specifică a fazei gazoase fiind mult mai mică decât
cea a ţiţeiului brut şi a apei şi este favorizată de reducerea vitezei de curgere a amestecului în
separator. Faza gazoasă este colectată la partea superioară a separatorului iar faza lichidă la partea
inferioară a acestuia.
Presiunea din interiorul separatorului poate varia în limite largi, în funcţie de necesităţile
exploatării. În prezent se utilizează separatoare de presiune joasă (între 1 şi 9 bar) de presiune medie
(între 9 şi 17 bar) şi de presiune înaltă (între 17 şi 41 bar), în cazuri speciale presiunea poate ajunge
până la 76 bar sau mai mult.
Separarea se poate efectua în trepte, atunci când este necesar ca gazele să fie separate la o
presiune care să facă posibilă utilizarea lor la gaz-lift sau la injecţie, sau la transportul prin conducte.
Separarea în trepte este recomandată însă în general deoarece se măreşte astfel recuperarea de
lichid şi sunt reduse pierderile prin evaporare. Astfel, se apreciază că prin separarea în două trepte,
recuperarea lichidului din amestec creşte cu aproximativ 2-12% din întreaga producţie faţă de situaţia
în care s-ar folosi doar o treaptă.
În fiecare separator cilindric intrarea amestecului de la sonde se face tangenţial pentru ca să i
se imprime o mişcare de rotaţie datorită căreaia picăturile mari de lichid aderă de pereţii recipientului
şi nu sunt antrenate de gazele care se ridică către partea superioară a separatorului. De la separator
ţiţeiului brut este transportat cu energie proprie în rezervorul de etalonare sau direct într-un rezervor
din parcul de separatoare. Din rezervorul parcului, ţiţeiului brut este pompat la depozitul central unde
se face desalinarea, dezemulsionarea şi sortarea petrolurilor pâna la faza de produs comerciabilizabil
care conţine cel mult 1% apă şi 0,6% kg sare/tona de ţiţei brut.
Ţiţeiului brut care nu depăşeşte procentul de apă şi conţinutul în sare indicat este transportat,
de obicei, prin conductele magistrale la rafinărie.
Transportul la rafinărie se poate efectua şi pe calea ferată în cisterne şi cu vaporul pe apă.
Gazele asociate cu ţiţeiului, după ce se separă de acesta în separator intră în staţia de degazolinare şi
după ce se extrage gazolina, gazele fiind după această operaţie gaze sărace, sunt transportate la staţia
de comprimare şi de aici sunt distribuite fie pentru consumul intern al şantierului petrolier de unde
au provenit fie în conducta magistrală de gaze naturale.
După modul cum se efectuează colectarea, separarea, transportul şi depozitarea producţiei
sondelor de petrol, se utilizează trei sisteme şi anume deschis, închis şi mixt.
În sistem deschis, ţiţeiului depozitat în rezervoarele din depozitul central este în contact cu
aerul şi ca urmare se produce o pierdere de produse volatile care atinge uneori chiar 6% din fracţiile
volatile ale produsului.

11
 În sistem închis, producţia sondelor este colectată într-o staţie centrală de separare şi purificare
a ţiţeiului brut de gaze, apă, săruri şi de celelalte impurităţi, iar ţiţeiului curat este transportat la
rafinării.
În sistem mixt, circulaţia ţiţeiului brut se face în sistem închis numai în depozitele centrale şi
la rafinării.

Depozitarea ţiţeiului brut

În transportul ţiţeiului brut în interiorul exploatărilor, intervine necesitatea depozitării

lichidelor transportate. Recipientele şi vasele de mare capacitate utilizate pentru depozitarea ţiţeiului
brut pot fi clasificate în funcţie de materialele din care sunt construite.
Distingem astfel rezervoarele metalice, rezervoare din beton şi rezervoare în roci naturale.
Cele mai răspândite rezervoare, în prezent, sunt cele metalice.
Grupurile de rezervoare formează parcuri a căror capacitate se determină în funcţie de
necesităţile tehnologice. Astfel, de exemplu, în parcurile de depozitare din exploatări această
capacitate trebuie să fie egală cu volumul de ţiţei brut care vine în parc timp de cel puţin trei zile.
Rezervoarele trebuie să fie împrejmuite cu un zid sau cu un dig de pământ etanş, al cărui rol
este de a reţine lichidul din rezervor în caz de spargere. În interiorul împrejmuirii sunt prevăzute
cămine cu închidere hidraulică ce au rolul de a face legătura cu canalizarea generală care deversează
într-un decantor. Astfel, lichidul revărsat în interiorul împrejmuirii se scurge în decantor de unde
poate fi repompat într-un alt rezervor.

3.6 PIERDERILE DE PRODUSE ÎN TRANSPORT ŞI ÎN DEPOZITARE

De la extracţie şi până la obţinerea produselor finite, ţiţeiului brut este supus diverselor
manipulări şi tratamente care sunt însoţite de unele pierderi. Există posibilitatea clasificării acestor
pierderi din punctul de vedere al fazei în care apar în procesul tehnologic (extracţie, colectare,
transport, depozitare, prelucrare, livrare) sau potrivit mecanismului care le generează.

Potrivit mecanismului de generare, există următoarea clasificare:

- pierderi prin evaporarea produselor;
- pierderi prin operaţii de manipulare a produselor;
- pierderi prin neetanşeităţi, ruperi, accidente;
- pierderi prin antrenarea ţiţeiului în apa sau nisipul evacuat din sistemele de depozitare sau
colectare.

Pierderi prin evaporare

12
 Dintre categoriile de pierderi, cele mai importante sunt acelea prin evaporare. Ele sunt greu de
observat şi de măsurat direct, în afara acestor neajunsuri, pierderile prin evaporare mai conduc şi la
scăderea calităţii produselor. În acelaşi timp, evaporarea petrolului brut în jurul parcurilor de
rezervoare poate crea o atmosferă inflamabilă şi explozivă ce măreşte considerabil pericolul de
incendiu.
De asemenea, această atmosferă este nocivă şi periclitează mediul înconjurător.
Pierderile prin evaporare sunt datorate trecerii continue a particulelor de pe suprafaţa liberă a
lichidului în spaţiul de deasupra acesteea. Tendinţa particulelor de apărăsi suprafaţa liberă a lichidului
şi de a trece în spaţiul de deasupra acesteea poartă numele de tensiune de vapori a lichidului. În urma
pierderilor prin evaporare, densitatea ţiţeiului creşte iar tensiunea de vapori şi conţinutul de benzină
se reduce.

Căile de reducere a pierderilor prin evaporare

Până a ajunge la rafinărie, ţiţeiul brut străbate mai multe etape în urma cărora apar pierderi.
Acestea sunt variabile, în funcţie de conţinutul în gaze al ţiţeiului brut. În tabelul următor sunt
prezentate, cu valori orientative, pierderi în punctele în care este depozitat ţiţeiul, în funcţie de
conţinutul de benzine, pentru sistemul deschis de trasnsfer. Se observă că cele mai mari pierderi sunt
acelea din parcurile de separatoare.

Tabel 2.1 . Pierderi prin evaporare în punctele de depozitare a ţiţeiului

Conţinutul în benzine al petrolului
Punctul unde se produc 0 (1-10)% (10-20)% >20%
pierderile Pierderile în greutate,%

Parc de separatoare 0 1,5 2 2,5

Tratarea petrolului brut 0 0,7 1 1,5
Parcul central şi staţiile 0 0,5 0,7 1
intermediare de pompare
Parc de rafinării 0 0,3 0,5 0,5

Principalele căi de reducere a pierderilor prin evaporare constau în eliminarea contactului

direct al ţiţeiului cu atmosfera prin închiderea ermetică a sistemelor de depozitare şi transport,
reducerea la minimum a temperaturii de depozitare şi eliminarea, pe cât posibil, a variaţiilor de
temperatură.
Tot o micşorare a pierderilor prin evaporare se produce în cazul în care se reduce numărul de
rezervoare şi se elimină suprafaţa de contact dintre petrol şi gaze prin utilizarea capacelor plutitoare.

13
Pentru reducerea pierderilor, umplerea rezervoarelor trebuie efectuată prin conducte montate cu
ieşirea aproape de fundul rezervorului.
Cea mai importantă metodă de reducere a pierderilor prin evaporare constă în transferul în
sistem închis al producţiei de petrol şi gaze.
Sistemul, în întregime sub presiune, presupune transferul ţiţeiului de la sondă până la
instalaţia de prelucrare sub presiunea de 1-5 bar, ţiţeiului curat de la separatoarele parcului trece direct
sau printr-un rezervor tampon în conducta de transport, iar ţiţeiului cu impurităţi este tratat.

Pierderi prin neetanşeităţi

Aceste pierderi apar ori de câte ori există un orificiu prin care se scurge ţiţeiului brut. Debitul
scurs printr-un orificiu se calculează cu formula:

Q    A v
unde:
 = coeficientul de debit;

A = aria secţiunii orificiului;

v = viteza de scurgere prin orificiu.

Dacă se notează cu pr presiunea din spaţiul în care se află petrolul brut şi cu pe presiunea din
exteriorul acestuia, viteza se poate calcula cu formula:

2( pr  pe )
v

unde:
 = densitatea lichidului.
Coeficientul de debit depinde de geometria orificiului şi de numărul lui Reynolds, definit cu
viteza reală de scurgerer şi cu diametrul echivalent al orificiului.
Experienţele, efectuate cu apă pentru anumite forme de secţiuni ale orificiului, au arătat că
pe măsură ce creşte numărul lui Reynolds se măreşte şi valoarea coeficientului de debit. La valori
mari ale acestui număr, coeficientul de debit este practic constant.
Pentru calcule practice, se poate considera că o valoare cuprinsă între 0,6 şi 0,7 a acestui
coeficient este suficient de acoperitoare.
În cazul în care apar pierderi de produse printr-un orificiu la care o parte este formată
dintr-o piesă în mişcare relativă, debitul scurs depinde de sensul mişcării în raport cu sensul în care
acţionează diferenţa de presiune p  pr  pe

14
 Atunci când piesa se mişcă în sens invers diferenţei de presiune, debitul scurs este mai mic
decât atunci când piesa este fixă.

Pierderi prin antrenarea petrolului

Pierderi de petrol pot să apară atunci când se elimină apa sau nisipul din separatoare,
rezervoare sau din sistemul de transport al petrolului. În ceea ce priveşte petrolul din apa evacuată,
mai pot fi efectuate unele recuperări din sistemul de decantare existent în apropierea sistemului de
colectare, depozitare şi transport.
Prin evacuarea nisipului din separatoare şi rezervoare pot fi eliminate şi unele cantităţi de
petrol. Acesta se poate recupera fie prin operaţii speciale ( spălare, încălzire), fie desaturând nisipul
gravitaţional sau prin centrifugare.

Pierderi prin operaţiile de manipulare

În timpul golirii unui rezervor, locul lichidului evacuat este luat de aerul atmosferic, care
pătrunde prin supapa de respiraţie sau prin gura de aerisire a rezervorului.
Aerul intrat în rezervor tinde să se satureze cu vaporii lichidului. Starea de saturaţie este atinsă
cu atât mai repede cu cât temperatura este mai ridicată şi cu cât tensiunea de vapori a lichidului,
pentru temperatura dată este mai mare. În timpul umplerii rezervorului, amestecul de aer şi vapori
începe să fie evacuat în exterior. Aceşti vapori, evacuaţi împreună cu aerul, constituie pierderile prin
umplere.
Pentru calculul pierderilor prin umplere se poate utiliza formula:

Gu1  1,5  c2
unde:
Gu1 = pierderile în greutate prin umplere, pentru 1 m3 din zona care constituie perna de gaze

a rezervorului;
c = concentraţia medie şi reprezintă raportul dintre presiunea parţială a vaporilor p y din

produsul evaporat şi p o presiune medie absolută din spaţiul în care s-a produs
evaporarea.

15
3.7 PARCURI DE SEPARARE SI COLECTARE A PETROLULUI ŞI GAZELOR

Amestecul de fluide (petrol, gaze şi apă) din sonde se colectează centralizat într-un parc de
separatoare, în care are loc separarea şi măsurarea celor trei faze. Separarea şi măsurarea fluidelor
extrase nu se face individual, decât în cazuri cu totul excepţionale (sonde de exploatare izolate).
Numărul de sonde legate la un parc variaza între patru şi douăzeci şi patru, el depinzând de distanţa
dintre sonde, natura petrolului, condiţii topografice, etc.
În parcurile de separare, gazele sunt trimise spre instalaţiile de degazolinare şi la punctele de
consum, petrolul după separare de apă în rezervoarele de colectare din parc şi eventual dezemulsionat,
este transportat prin conducte magistrale la instalaţiile de prelucrare, iar apa este reinjectată în
zăcământ prin sondele de injecţie.
Colectarea, separarea şi transportul petrolului şi gazelor pot fi făcute în :
1. sistem deschis ;
2. sistem inchis ;

Parcuri în sistem deschis

La intrarea în parc are loc separarea bifazică a fracţiunii lichide (ţiţei şi apă) de cea gazoasă în
separatoare verticale. Separatoarele verticale bifazice sunt recipiente cilindrice realizate în
construcţie sudată din tablă de oţel pentru recipiente sub presiune. Acestea au cea mai mare
răspândire. În ţara noastră separatoarele verticale se clasifică după presiunea de lucru, în următoarele
tipuri :
- Separatoare de joasă presiune, pentru 8 şi respectiv 16 bar presiune de lucru ;
- Separatoare de medie presiune, pentru 40 bar presiune de lucru;
- Separatoare de înaltă presiune, pentru 70 bar presiune de lucru.
Separarea în trepte se foloseşte atunci când este necesar să se separe gazele la o presiune cât
mai apropiată de cea a zăcamântului, pentru a putea fi folosite la gaz-lift, injecţie sau transport la
mare distanţă. Dealtfel, separarea în trepte este indicată în toate cazurile, întrucât se măreşte
recuperarea de lichid, se reduc pierderile prin evaporare şi se evită trecerea vaporilor în rezervorul de
depozitare, unde aceştia ar crea o stare de turbulenţă, care ar mări pierderile. Separarea se produce în
condiţii optime când dimensiunile separatorului corespund debitului, iar viteza ascensională a gazelor
este sub viteza critică (când pot fi antrenate picături de lichid în gaze).
Din acest motiv, intre viteza vg a curentului de gaze, într-un separator vertical, şi viteza vl de
cădere liberă a unei picături de lichid cu diametrul 100 micromi, trebuie să existe relaţia :
vg = (0,7........0,8) ∙ vl
Fracţiunea gazoasă, separată, este transportată prin conducte la instalaţiile de degazolinare.
Transportul se realizează prin propria presiune sau cu ajutorul compresoarelor.

16
 Faza lichidă ţiţei-apă este descarcată din separatoarele de joasă presiune în decantoare
compartimentate unde se face separarea primară a ţiţeiului de apă obtinându-se o emulsie de ţiţei cu
60%÷70% apă. Presiunea de lucru pe ultima treaptă de separare este de maxim 2bar. În funcţie de
tipul ţiţeiului ( greu sau uşor, cu vâscozitate mai mare sau mai mică ), cantitatea gazului rămas
dizolvat în ţiţei variază între 2÷3,5 Nm3gaze/m3 de ţiţei, gaz care se pierde în atmosferă în momentul
în care ţiţeiul ajunge în decantoare. Pe lângă faptul că acest ţiţei vine în contact direct cu atmosfera,
pe perioda verii acesta este supus şi la încălzirea soarelui fapt ce duce la antrenarea în atmosferă şi a
fracţiunilor uşoare din ţiţei.
Din decantoare, ţiţeiul este pompat în rezervoare. Aici, ţiţeiul este încălzit la aproximativ 70°C
şi i se adaugă dezemulsionant în vederea accelerării procesului de separare. Se obtine ţiţei cu conţinut
între 20%÷35% apă, funcţie şi de anotimp (temperatura mediului exterior). După această tratare
primară, ţiţeiul se pompează la depozitele zonale în vederea continuării tratării şi eliminării apei până
la un procent de sub 1% ; mai departe ţiţeiul este pompat la rafinării.
Substanţa dezemulsionantă se adaugă manual, neexistând o pompă dozatoare în acest sens.
La exploatarea în sistem deschis au loc piederi de hidrocarburi gazoase şi lichide. Pentru a
reduce la minimum aceste pierderi, petrolul în tot parcursul de la sonde la parcuri de separare şi
colectare, şi transport pe conducte, până la intrarea în instalaţiile de prelucrare, nu trebuie să vină în
contact cu atmosfera.
În cazul sistemului deschis, cînd lichidul ajunge la rezervorul atmosferic, gazele dizolvate se
degajă şi se pierd, antrenând totodată şi unele fracţiuni uşoare din ţiţei. Eliminarea pierderilor de
fracţiuni uşoare din ţiţei, care la un sistem deschis variază între 3%÷5%, impune utilizarea sistemului
închis de transfer. În acest caz, pe tot parcursul de la sonde, la parcul de separatoare şi până la
instalaţiile de prelucrare, ţiţeiul nu vine în contact cu atmosfera.

Parcuri în sistem închis

Folosirea sistemului închis impune controlul centralizat al producţiei, automatizarea complexă

şi sincronizarea producţiei sondelor cu capacitatea de prelucrare.
Pentru a reduce la minimum pierderile de fracţiuni uşoare, se poate aplica şi separarea în trepte.
Corespunzător numărului de faze separate, se deosebesc următoarele tipuri de separatoare:
- bifazice, destinate separării gazelor din amestecul de fluide (gaze, ţiţei, apă) produs de sondă
- trifazice, destinate separării tuturor celor trei faze : gaze, ţiţei, şi apă.
Din punct de vedere constructiv separatoarele sunt de trei tipuri : verticale, orizontale, şi
sferice.

Pentru ca un separator să fie eficient trebuie să îndeplinească următoarele condiţii :

17
 - capacitatea separatorului să fie suficientă pentru a face faţă creşterilor bruşte ale debitului;
- dimensiunile geometrice să fie suficient de mari (înălţimea pentru separatoarele verticale şi
lungimea pentru cele orizontale) pentru a permite decantarea picăturilor de lichid, evitând
antrenarea acestora ;
- turbulenţa din corpul separatorului să nu fie prea mare, pentru a se putea realizarea
decantarea ;
- să existe un reţinător de ceaţă care, având un efect de coalescenţă, să reţină picăturile de
lichid cele mai fine din curentul de gaze ;
- să fie prevăzut cu dispozitiv pentru menţinerea unui nivel constant de lichid.
În sistem închis, amestecul ţiţei-apă de zăcământ, după ce părăseşte ultima treaptă de separare,
trece direct în rezervoarele de colectare, eliminându-se decantoarele. Rezervoarele sunt în contact cu
atmosfera prin intermediul supapei de respiraţie şi a gurii de vizitare.
La sistemul închis trebuie să existe o sincronizare perfectă între producţia schelelor de petrol şi
capacitatea instalaţiilor de prelucrare a petrolului (rafinării) deoarece între sonde şi instalaţiile de
prelucrare se găsesc rezervoare tampon de capacitate redusă, întrucât acestea trebuie să reziste la
presiuni mai ridicate.
Controlul producţiei se poate realiza în două moduri :
- măsurarea directă şi periodică, completată printr-un control indirect al debitului, adică prin
măsurarea unor parametri care sunt în funcţie de debit (presiunea la sondele eruptive,
dinamograma la sondele în pompaj etc.);
- măsurarea directă şi permanentă a fiecărei sonde.
Primul mod de control are cea mai largă răspândire, cota procentuală a timpului de măsurare
directă variind între 5%÷15% din totalul timpului de producţie. Pentru ca schemele să fie eficace, în
acest mod de control se impune o supraveghere centralizată automată a sondelor.
Automatizarea complexă în procesul tehnologic al extracţiei şi transportului petrolului şi
gazelor îşi găseşte un câmp larg de aplicare la parcurile de separatoare şi colectare a petrolului şi
gazelor. Operaţiile principale care se execută în aceste parcuri sunt :
- etalonarea automată a producţiei sondelor;
- controlul automat al parcurilor de separare şi colectare ;
- transferul automat al producţiei .
Sistemele de etalonare automatizată dirijează sondele în instalaţia de etalonare, într-o ordine
programată şi pentru o durată de timp anumită, în care se efectuează măsurarea cantitativă şi calitativă
a debitului sondei.
Automatizarea parcurilor de rezervoare trebuie să permită umplerea rezervoarelor într-o anumită
succesiune şi până la un anumit nivel, dirijarea lichidului în rezervorul următor după umplerea celui
precedent, oprirea intrări petrolului în parc în cazul când rezervoarele s-au umplut, scurgerea apei de

18
la fundul rezervoarelor, transferul automatizat al petrolului şi gazelor în conductele magistrale de
transport, tratarea petrolului în vederea dezemulsionării (se efectuează automatizat în staţiile
centrale). În mod permanent se controlează gradul de purificare a petrolului, iar petrolul care nu
corespunde normelor impuse se recirculă prin instalaţia de tratare.
Robinetele utilizate la claviatura de intrare a parcurilor moderne sunt echipate cu aparatură pentru
comandă hidraulică, pneumatică sau electrică. Acestea pot fi prevăzute şi cu comandă manuală, care
se execută în cazuri accidentale. Pentru a micşora numărul de robinete în claviatura parcului şi pentru
a uşura automatizarea parcului se folosesc robinete cu mai multe căi, acţionate de asemenea
pneumatic, hidraulic sau electric, care pot fi de asemenea şi telecomandate.
Măsurarea producţiei se poate realiza cu separatoare obişnuite, cu separatoare speciale de măsură
sau cu dispozitive speciale montate separat în afara separatoarelor formând claviatura de masură a
parcului.

3.8 EXTRACŢIA PETROLULUI PRIN ERUPŢIE ARTIFICIALĂ CONTINUĂ

(GAZLIFT)

Principii generale

Din momentul în care energia de fund a fluidelor intrate în sondă nu mai este suficientă să
provoace ridicarea acestora la suprafaŢă, se completează această sursă de energie prin introducerea
de la suprafaţă a unei energi exterioare în spaţiul inelar dintre coloana de exploatare şi ţevile de
extracţie sub forma de energie de compresiune a gazelor sau aerului comprimat.
Gazele injectate pătrund pe la şiul ţevilor de extracţie în interiorul acestora, iar amestecul de
gaze injectate şi lichid produs de sondă se ridică la suprafaţă prin ţevile de extracţie, urmând aproape
aceleaşi legi, ca şi în cazul sondelor eruptive.
În mişcarea lor turbulentă prin ţevile de extracţie, gazele injectate, care sunt aproape întodeauna
degazolinate, vin în contact cu petrolul şi se îmbogăţesc cu componenţii volatili ai acestuia.
Conţinutul de gazolină al gazelor injectate, după separarea la suprafaţă, depinde de
caracteristicile fizice ale petrolului şi gazelor cu care vin în contact, de relaţiile efective gaze-petrol
în condiţiile din coloana de extracţie, de temperatura şi presiunea din strat.
După separarea la suprafaţă, gazele sunt tratate în instalaţii de degazolinare, pentru recuperarea
componenţilor volatili ai petrolului, sub formă de gazolină. În cazul când separarea şi transportul
petrolului nu se fac într-un sistem închis, o parte din aceşti componenţi volatili, dacă
n-ar fi fost preluaţi de gazele de circulaţie, s-ar fi pierdut în timpul transportului şi stocării petrolului.
Prin urmare, antrenarea compuşilor volatili de către gazele injectate poate reprezenta un factor
economic pozitiv. Gazele degazolinate sunt recomprimate în staţiile de compresoare şi injectate din
nou în sondă, închizându-se astfel ciclul.

19
3.9 STAŢII DE POMPARE. COMPONENŢA STAŢIILOR DE POMPARE.

Staţiile de pompare sunt compuse, în general, din:

 parcul de rezervoare cu o capacitate totală de înmagazinare de circa trei ori capacitatea
zilnică de manipulare;
 casa pompelor, care trebuie să cuprindă un număr de pompe suficient pentru acoperirea
debitului total prescris. Acest debit este egal cu cel zilnic de manipulat plus debitul pompelor
de rezervă, din care unele trebuie să fie acţionate cu altă energie decât grupul principal de
pompe, pentru a fi folosit în cazul întreruperii sursei de energie a acestora;
 legăturile interne ale staţiei, constituite din: legăturile de primire a produsului şi repartizarea
la rezervoare, legăturile de tragere între rezervoare şi pompe, legăturile pentru manipulările
interne între rezervoare, legăturile de împingere în exterior;
 instalaţiile pentru încălzire constituite din: schimbătoare de căldură pentru încălzirea
petrolului, cazane de abur;
 staţia electrică;
 clădiri industriale compuse din: birouri, laborator, ateliere mecanice, magazie piese de
schimb;
 instalaţii pentru combaterea incendiilor constituite din: pompe pentru apă,rezervor apă,
centură de hidranţi, instalaţii autonome de produs spumă;
 drumuri interioare staţiei, împrejmuire;
 canalizarea pentru captarea scurgerilor de produse, care se separă de apă într-un decantor;
 legături externe pentru: aducerea şi evacuarea produselor, alimentarea cu energie,
alimentarea cu apă industrială şi potabilă.
-

3.10 PRODUCŢIA MONDIALĂ DE PETROL

România ocupă locul 11 în topul producătorilor de petrol din Europa şi Eurasia, cu o producţie
de petrol de 105000 barili/zi, ceea ce reprezintă 0,1% din producţia mondială, conform statisticilor
prezentate de British Petroleum la al 19-lea Congres Mondial al Petrolului.
20
 Pe primul loc în regiune se situează Rusia, cu 9,97 milioane barili/zi, urmată de Norvegia, cu
2,556 milioane barili şi Marea Britanie, cu 1,636 milioane barili/zi.
Producţia totală de petrol în Europa şi Eurasia s-a ridicat anul trecut la 17,835 milioane barili/zi,
reprezentând 22% din producţia mondială.
Consumul de petrol în România a crescut în 2007 cu 4,7% faţă de anul anterior, situându-se la
229000 barili/zi.
Cel mai mare consum a fost înregistrat de Rusia – 2,699 milioane barili/zi, Germania – 2,393
milioane barili/zi, Franţa – 1,919 milioane barili/zi, Italia – 1,745 milioane barili/zi, Irlanda – 1,745
milioane barili/zi şi Marea Britanie – 1,696 milioane barili/zi.
Conform statisticilor BP, rezervele dovedite de petrol ale Romaniei se ridică la 500 milioane
barili, mai puţin de jumătate faţă de cele înregistrate la finele lui 1987, de 1,3 miliarde barili. Europa
şi Eurasia deţin 11,6% din rezervele totale de petrol, cele mai mari rezerve aflându-se în Rusia – 79,4
miliarde barili, urmată de Kazahstan – 39,8 miliarde barili şi Norvegia – 8,2 miliarde barili [8].

3.11 MODALITĂŢI DE TRANSPORT AL PETROLULUI ŞI GAZELOR ÎN SCHELE

Transportul ţiţeiului şi produselor petroliere se poate realiza, în principal, prin două metode:
 prin conducte;
 nave fluviale sau maritime;
 cisterne de cale ferată şi cisterne auto.
Din compararea acestor modalităţi de transport, din punct de vedere economic rezultă că:
 pentru transportul unei cantităţi mici, la distanţe mari, cea mai recomandată este folosirea
cisternelor de cale ferată;
 pentru transportul unei cantităţi mici, la distanţe mici, şi pentru o scurtă durată de timp, cea
mai recomandată este folosirea autocisternelor;
 pentru transportul oricărei cantităţi, la orice distanţe şi pentru durate mari de exploatare,
transportul prin conducte este cel mai eficient.

Sistemul de transport prin conducte prezintă următoarele avantaje:

 funcţionarea continuuă;
 se poate mecaniza şi automatiza permanent;
 exploatare simplă şi comodă, deoarece în general, sunt conducte subterane şi ferite de
factorii perturbatori externi;
 prin conducte se pot pompa succesiv diferite lichide;
 reduce la minimum pierderile de produse;

21
  întreaga energie este utilizată pentru vehicularea produsului.
Clasificarea conductelor se face după:
 produsul vehiculat (ţiţei, gaze, apă, abur, gazolină etc.);
 modul de realizare (conducte simple, conducte complexe);
 importanţă (conducte magistrale, locale, auxiliare).
Conductele magistrale sunt conducte care asigură transportul ţiţeiului sau al produselor
petroliere pe distanţe mari. Se caracterizează prin:
 lungimi mari: sute de kilometri;
 presiuni de lucru: între 20 şi 60 bar.
Conductele locale sunt conducte care transportă ţiţeiul de la parcurile de separatoare la
depozitele centrale sau de la rafinării spre depozitele de produse. Se caracterizează prin:
 lungimi: maxim 30 de kilometri.
 presiuni de lucru: între 5 şi 24,5 bar.

3.12 MODALITĂŢI DE POLUARE ÎN TRANSPORTUL ŢIŢEIULUI

Conductele de ţiţei şi gaze aferente platformelor marine pot avea un impact negativ asupra
mediului marin învecinat. Conductele de ţiţei şi gaze sunt conducte montate la suprafaţa solului, în
zona litorală (de coastă) şi în mare. Diametrul acestor conducte poate varia, ajungând până la cca. 2
m, iar lungimea lor variază de la câţiva km la sute de km. Conductele din zona litoralului sunt în
general îngropate. Conductele marine sunt plasate la 350  450 m adâncime, iar în cazuri speciale
până la 1500 m. Construirea conductelor deasupra mării poate avea un impact semnificativ asupra
faunei şi florei marine şi de coastă şi poate afecta activitatea de pescuit.
Impactul negativ al conductelor marine asupra mediului marin se poate rezuma la:
a) Instalarea conductelor în zonele marine şi litorale poate avea ca rezultat pierderea posibilităţii
de hrănire a organismelor prin săparea de şanţuri şi deranjamentele asociate provocate prin fixarea
conductelor;
b) Construcţia de conducte poate avea ca rezultat redispunerea temporară a sedimentelor din
bază, cu consecinţe asupra caracteristicilor habitatului acvatic şi conduce la schimbări în compoziţia
speciilor;
c) Ruperea conductelor de ţiţei sau scurgerile de ţiţei în zona terminalelor ar putea afecta
calitatea apei în zona estuarelor.

22
3.13 SURSE ŞI AGENŢI DE POLUARE SPECIFICI SCHELELOR DE PETROL

Industria extractivă a petrolului poate polua factorii fizici de mediu prin cele patru mari
componente ale sale:
 forajul sondelor şi exploatarea zăcămintelor ( pe uscat-onshore şi marine-offshore);
 transportul ţiţeiului şi a produselor petroliere derivate;
 prelucrarea ţiţeiului şi a fracţiunilor sale;
 desfacerea, distribuţia şi utilizarea produselor prtroliere.
Ţiţeiul, produsele petroliere utile şi reziduale, substanţele utilizate în întreg lanţul
industrial, pot să aibă un impact negativ asupra factorilor de mediu, când se depăşesc limitele şi durata
de acţiune, impact minim, neglijabil sau, uneori cu efect benefic, asupra unor factori de mediu
(exemplu solul).
Statistic, în cadrul industriei petroliere, poluarea produsă de ţiţei şi produsele petroliere se
datorează:
 diversităţii acţiunii umane – cca 65%;
 industriei de prelucrare – distribuţie, cca 25%;
 şantierelor de petrol, cca 10%.
Activitatea de foraj a sondelor are vechimea industriei extractive de petrol (peste 140 ani). În
această perioadă, în România s-au forat peste 62000 sonde, din care peste 12000 sunt sonde în
producţie.
Complexitatea activităţilor din industria extractivă de petrol face ca paleta surselor de poluare
să fie largă, incluzând pe lângă sursele de poluare rezultate din activităţile umane şi sursele poluante
specifice. În zona şantierului de extracţie a petrolului factorii de mediu sunt afectaţi de produsele
implicate datorită unor acţiuni fizice, lucrări, operaţii şi mijloace tehnice şi/sau umane foarte variate
şi uneori imposibil de controlat.
Într-o schelă petrolieră principalele surse de poluare şi agenţii specifici asociaţi sunt:
 materiale utilizate pentru amenajări, consolidări, etanşări;
 sondele de foraj: fluide de foraj, detritus rezultat din foraj, tasări de terenuri, drumuri,
utilizarea şi răspândirea de chimicale, produse petroliere utilizate ca lubrifianţi şi/sau
combustibili, zgomot, vibraţii, erupţii libere etc.;
 sondele în probe de producţie: tasări de terenuri, posibile emanaţii în atmosferă şi/sau în sol
a fluidelor din sondă (ţiţei, apă sărată extrasă odată cu ţiţeiul, al cărei procent poate atinge
valori foarte ridicate, uneori peste 90%, gaze şi fracţiuni uşoare etc.) rezultate la probele de
producţie, deversări ale fluidelor de omorâre, şlamuri etc.
 sondele în producţie: scăpări în mediul înconjurător ale fluidelor din sondă (rezultate din
exploatarea sondelor care extrag, în principal, ţiţei, condens, gazolină, reziduuri

23
 parafinoase), emisii de gaze de sondă, produse uşoare, CO2, H2S, hidrocarburi aromatice,
care se elimină în atmosferă, răspândirea de şlamuri şi/sau substanţe şi materiale cu care se
execută operaţii de stimulare, injecţie, consolidare nisipuri, fisurare hidraulică acidizări, etc.
 sondele în reparaţii capitale: fluidele de circulaţie şi omorâre, alte fluide provenite din
sondă.
 sondele abandonate: acţionează asupra mediului prin imagine, rocamente, urme ale
lucrărilor de foraj-extracţie, şi uneori chiar prin emanaţii sau canalizări de fluide acumulate,
în special de gaze.
 conductele: fenomene de coroziune, fisurare, spargere deformare. Conductele se pot
deteriora prin operarea neglijentă a echipamentului mecanic (buldozere şi excavatoare),
datorită alunecărilor de teren, a eroziunilor, cutremurelor, efectelor condiţiilor
meteorologice deosebite (uragane, furtuni etc.).
 parcurile de separatoare şi rezervoare: deversări accidentale cauzate de scurgeri şi/sau
neglijenţe, şlamuri rezultate din curăţarea rezervoarelor, separatoarelor, decantoarelor,
depozitări de mâluri, emisii de gaze în atmosferă etc.
 staţiile de pompare, tratare şi injecţie: substanţele folosite, în special, pentru tratarea
ţiţeiului şi apelor reziduale, pentru tratamentul sondelor, la tratamente la instalaţii de
adâncime şi de suprafaţă, în funcţie de agentul principal pe care îl vehiculează pot provoca
un impact negativ în faza de acţiune, datorită eventualelor spargeri, săpări, opriri, uzuri ale
pieselor în mişcare, precum şi datorită deversărilor folosite pentru tratarea ţiţeiului şi/sau
apelor.
 staţiile de tratare ape reziduale şi/sau industriale: deversări de lichide în parametri
neadmişi.
 zonele industriale şi utilităţile: afectează factorii de mediu prin imagine, zgomot, vibraţii,
efecte luminoase, căldură, eliminare de deşeuri specifice activităţii desfăşurate etc.
 drumurile de acces: impun scoaterea din circulaţie a unor suprafeţe de teren agricol, silvic
etc., care rămân afectate de obiectivul respectiv, atâta timp cât acesta se află în funcţiune.

4 GENERALITĂŢI PRIVIND POLUAREA APELOR DE SUPRAFAŢĂ

Poluarea apei a fost definită la nivel european în 1961, la Geneva, ca fiind: „modificarea, directă
sau indirectă, a compoziţiei sau stării apelor unei surse oarecare, ca urmare a activităţii omului, în aşa

24
măsură încât ele devin mai puţin adecvate tuturor sau numai unor din utilizările pe care le pot căpăta
în stare naturală".
Pe plan intern, legea apelor nr. 107/1996 prevede în art. 10 alin. (2) că prin „poluarea apelor" se
înţelege „alterarea calităţilor fizice, chimice sau biologice ale acestora, peste limită admisibilă
stabilită, inclusiv depăşirea nivelului natural de radioactivitate, produsă direct sau indirect de
activităţi umane, care fac ca apele să devină improprii pentru folosirea normală, în scopurile în care
această folosire era posibilă înainte de a interveni alterarea".
O importantă parte a apelor de suprafaţă o reprezintă mediul marin. Mările şi oceanele lumii au
reprezentat timp de secole imaginea unui peisaj nesfârşit, o importantă secţiune a mediului
înconjurător cu privire la care omul a adoptat o condamnabilă atitudine de ignoranţă. Pentru
generaţiile trecute era aproape de neconceput faptul că gunoiul aruncat în mări poate reprezenta un
pericol grav. Din multe puncte de vedere, istoria poluării marine reprezintă culmea expresiei şi
„diluează şi dispersează". Acest principiu se bazează pe ideea că substanţele toxice îşi pierd calităţile
dăunătoare dacă sunt dispersate într-un mediu unde devin foarte diluate. În cantităţi mici această idee
nu este total nerezonabilă, însă, pe măsură ce deversările cresc cantitativ, principiul îşi pierde
valoarea. Marea a fost percepută timp de mulţi ani ca o locaţie aproape nelimitată pentru deversarea
şi diluarea deşeurilor de pe uscat. Dar s-a ajuns la concluzia că asemenea deversări reprezintă seriose
ameninţări la adresa vieţii marine şi, de asemenea, la adresa sănătăţii oamenilor.
Deversările de petrol sunt, probabil, cele mai „celebre" evenimente legate de poluarea marină.
Oricum, în timp ce accidentele navelor petroliere ajung pe primele pagini ale ziarelor, majoritatea
petrolului din mediul marin provine din surse mai mici cum ar fi spălarea tancurilor petroliere pe
drumul de întoarcere, scurgeri ale ţevilor sau ulei de motor ajuns în canalele colectoare. S-a estimat
că deversarea anuală de petrol este de aproximativ 3 milioane de tone.
În privinţa prevenirii şi combaterii poluării în zona Mării Negre, a fost adoptată la Bucureşti, la 21
aprilie 1992, Convenţia privind protecţia Mării Negre împotriva poluării (depozitare este Guvernul
României - întrată în vigoare la 15.01.1994. Adoptarea acestei convenţii a fost impusă de faptul că
Marea Neagră suferă în prezent schimbări dramatice în echilibrul ecologic, urmare a reziduuri lor
umane, agricole şi industriale deversate în mare de Bulgaria, Georgia, România, Rusia, Turcia şi
Ucraina, dar şi a altor surse de pe uscat din alte ţări ale Europei, îndeosebi prin intermediul râurilor.
Convenţia este însoţită de Protocolul privind protecţia mediului marin al Mării Negre împotriva
poluării din surse de pe uscat, Protocolul privind cooperarea în combaterea poluării cu petrol şi alte
substanţe nocive a mediului marin al Mării Negre, în situaţii de urgenţă, şi Protocolul privind
protecţia mediului marin al Mării Negre împotriva poluării prin descărcare.
Prevenirea şi combaterea poluării bazinului Mării Negre şi valorificarea resurselor mediului marin
sunt obiective urmărite şi în cadrul Adunării Parlamentare a Cooperării Economice a Mării Negre
(APCE MN). Statele participante la APCE MN se angajează să iniţieze acţiuni regionale şi

25
internaţionale de salvare a Mării Negre, să încurajeze organizaţiile neguvernamentale în participarea
la rezolvarea problemelor regionale pe termen lung şi a strategiilor investiţionale.
Respectarea şi îndeplinirea acestor programe vor fi în beneficiul populaţiei tuturor statelor riveran
la Marea Neagră, datorită creşterii calităţii apei, reabilitării resurselor naturale recuperabile,
conservării resurselor biologice şi îmbunătăţirii condiţiilor de sănătate, iar pe plan economic vor
determina sporirea beneficiilor obţinute din activităţile de turism şi pescuit.

Principalii poluanţi şi efectele acestora

- Substanţele organice reprezintă, pentru apă, poluantul principal. Cele mai importante substanţe
organice naturale sunt: ţiţeiul, taninul, lignina, hidraţii de carbon, biotoxinele marine ş.a.
Substanţele organice artificiale provin din prelucrarea industrială în rafinării (benzină, motorină,
uleiuri, solvenţi organici etc.), în industria chimică şi petrochimică (hidrocarburi, hidrocarburi
halogenate, detergenţi ş.a.).
- Substanţele anorganice, în suspensie sau dizolvate, sunt mai frecvent întâlnite în apele uzate
industriale. Dintre acestea se menţionează metalele grele (plumb, cupru, zinc, crom), clorurile,
sulfaţii etc.
- Materiile în suspensie, organice sau anorganice, se depun pe patul emisarului natural, al canalelor,
în conducte etc. Ele pot consuma oxigenul din apă (dacă sunt de origine organică), ori sunt
reantrenate la viituri. Substanţele plutitoare, cum ar fi ţiţeiul, produsele petroliere, uleiul, spuma
datorată detergenţilor, inhibă autoepurarea, aduc prejudicii biotei etc.
- Substanţele toxice şi radioactive.
- Substanţele puternic acide sau alcaline modifică pe o perioadă determinată sau ireversibil
biotopul şi au efecte negative asupra acestuia, reversibile sau nu, în funcţie de valoarea maximă de
toleranţă acceptată de mediul agresat, deteriorează calitatea apei, făcând-o improprie utilizării,
deteriorează construcţii, instalaţii etc.
- Coloranţii împiedică absorbţia oxigenului în procesul de fotosinteză şi inhibă desfăşurarea
normală a proceselor de epurare şi autoepurare.
- Energia calorică determină creşterea temperaturii apelor, scade concentraţia de oxigen dizolvat,
astfel încât viaţa organismelor acvatice poate fi periclitată.
- Microorganismele de tipul germenilor patogeni, viruşi şi paraziţi afectează starea de sănătate a
populaţiei.

Cauzele poluării apei

26
 Poluanţii apei sunt produsele de orice natură care conţin substanţe in stare solidă, lichidă sau
gazoasă, in condiţii şi in concentraţii ce pot schimba caracteristicile apei, făcăd-o dăunatoare vietii.
Acestea pot fi:
-scurgeri de la rezervoare de depozitare si conducte de transport mai ales produse petroliere;
-scurgeri accidentale de la barje si tancuri petroliere ;
-scurgeri accidentale de reziduuri de la diverse fabrici, dar si deversari deliberate a unor poluanţi
-infiltraţii sau exfiltraţii din bataluri sau unele tronsoane de canalizare a apelor uzate;
-deversări provocate de manevre greşite sau depozitarea peste capacitatea proiectata cu produs
petrolier în bataluri
-pesticidele si ierbicidele administrate in lucrarile agricole care se deplaseaza prin sol fiind
transportate de apa de ploaie sau de la irigatii pana la panza freatica;
-îngrasamintele chimice si scurgerile provenite de la combinatele zootehnice;
-deseurile si reziduurile menajere;
-sarea presarata in timpul iernii pe sosele, care este purtata prin sol de apa de ploaie si zapada
topita;
-depunerile de poluanti din atmosfera, ploile acide.

Tipuri de poluare

Poluarea apelor poate fi: naturală sau artificială.

Poluarea naturală se datorează surselor de poluare naturale şi se produce în urma interacţiei apei
cu atmosfera, când are loc o dizolvare a gazelor existente în aceasta, cu litosfera, când se produce
dizolvarea rocilor solubile şi cu organismele vii din apă.
Poluarea artificială se datorează surselor de ape uzate de orice fel, apelor meteorice, nămolurilor,
reziduurilor, navigaţiei etc.
Se poate vorbi şi despre poluare controlată şi necontrolată.
Poluarea controlată (organizată) se referă la poluarea datorată apelor uzate transportate prin reţeaua
de canalizare şi evacuate în anumite puncte stabilite prin proiecte.
Poluarea necontrolată (neorganizată) provine din surse de poluare care ajung în emisari pe cale
naturală, de cele mai multe ori prin intermediul apelor de ploaie.
Poluarea normală şi accidentală reprezintă categorii de impurificare folosite pentru a defini
grupuri de surse de ape uzate.
Poluarea normală provine din surse de poluare cunoscute, colectate şi transportate prin reţeaua de
canalizare la staţia de epurare sau direct în receptor.

27
Poluarea accidentală apare, de exemplu, ca urmare a dereglării unor procese industriale, când
cantităţi mari (anormale) de substanţe nocive ajung în apele de suprafata si nu numai.
Poluarea apei cu reziduuri petroliere reprezintă o problemă deosebit de importantă şi greu de
prevenit şi remediat. Afectează atât apele de suprafaţă , cât şi pe cele subterane. În prezent, acest
gen de poluare a devenit ubicvitar, iar consecinţele ei asupra proprietăţilor organoleptice ale apei,
faunei şi florei acvatice sunt deosebit de nocive şi durabile .
Reziduurile de petrol ajung în bazinele naturale de apă prin deversarea de ape reziduale
rezultate de la rafinării, uzine de cracare şi alte instalaţii de prelucrare a ţiţeiului. Aceste reziduuri
conduc la creşterea temperaturii şi turbidităţii, la formarea unei pelicule de petrol la suprafaţa apei
sau a unor emulsii (apă-petrol sau petrol-apă) şi la schimbarea compoziţiei apei, prin dizolvarea în
aceasta a substanţelor petroliere solubile, toxice în anumite concentraţii, pentru organismele
acvatice, om şi animale .

Indicatorii de poluare cu reziduuri petroliere sunt :

-substanţele extractibile, ca indicatori chimic globali, ce evidenţiază totalitatea reziduurilor şi
germenii de petrol-oxidanţi, ca indicator bacteriologic care, folosind pentru dezvoltarea lor
substanţele petroliere, se înmulţesc cu atât mai puternic, cu cât acest substrat este în cantitate mai
mare. Germenii petrol-oxidanţi sunt în acelaşi timp şi indicatori de autopurificare de reziduuri
petroliere . Concentraţiile admise în apele de suprafaţă sunt de 0,1 mg /dm3
-conţinutul de produs petrolier cu concentraţiile admise în apele de suprafaţă sunt de 5 mg
/dm3

Prevenirea şi înlăturarea efectelor poluărilor accidentale a resurselor de apă

• Totalitatea măsurilor şi acţiunilor care implică : măsuri de prevenire, mijloace şi construcţii
cu rol de apărare şi pregătire pentru intervenţii; acţiuni operative de urmărire a undei de
poluare, limitarea răspândirii, colectarea, neutralizarea şi distrugerea poluanţilor; măsuri
pentru restabilirea situaţiei normale şi refacerea echilibrului ecologic.

5LEGISLAŢIA NAŢIONALĂ PRIVIND PROTECŢIA APELOR DE

SUPRAFATA

28
 Ţara noastră dispune de o legislaţie acoperitoare şi în perfectă concordanţă cu legislaţia
europeană.
Problemele cu referire la prevenirea poluării apei şi la gospodărirea apelor sunt soluţionate prin
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului (aprobată prin Legea nr.
265/2006 şi O.U.G. 164/2008 ) şi prin Legea apelor nr. 107/1996, modificată şi completată prin Legea
310/2004 Legea nr.112/2006 si O.U.G. nr.12/2007 pentru modificarea şi completarea unor acte
normative care transpun acquis-ul comunitar ţn domeniul proţectiei mediului, aprobată prin Legea
nr.161/2007.
Alte aspecte concrete cu privire la protecţia, gestionarea şi exploatarea surselor de apă sunt
prevăzute în următoarele acte normative:
- HG nr.188/2002 pentru aprobarea normelor privind condiţiile de descărcare în mediul acvatic
a apelor uzate (M.O. 187/20.03.2002) completată şi modificată prin HG nr. 352/2005
(M.O. 398/11.05.2005);
- NTPA 011/2002 „Norme tehnice privind colectarea şi evacuarea apelor uzate orăşeneşti“;
- Anexa la normele tehnice NTPA 011/2002 – „Planul de acţiune privind colectarea, epurarea
şi evacuarea apelor uzate orăşeneşti“.
- NTPA 001/2002 „Normativ privind stabilirea limitelor de încărcare cu poluanţi a apelor uzate
industriale şi orăşeneşti la evacuarea în receptori naturali“ ;
- NTPA 002/2002 „Normativ privind condiţiile de evacuare a apelor uzate în reţelele de
canalizare ale localităţilor şi direct în staţiile de epurare“ ;
- H.G. nr.351/2005 privind aprobarea Programului de eliminare treptată a evacuărilor, emisiilor
şi pierderilor de substanţe prioritar periculoase, modificată şi completată prin H.G. nr.783/2006
pentru modificarea şi completarea anexei la H.G. nr. 351/2005 şi prin H.G. nr.210/2007 pentru
modificarea şi completarea unor acte normative care transpun acquis-ul comunitar în domeniul
protecţiei mediului;
- O.M.A.P.A.M. nr.501/2003 privind aprobarea Regulamentului pentru întocmirea inventarului
iniţial al surselor de poluare pentru mediul acvatic şi apele subterane;
- H.G. nr.188/2002 pentru aprobarea unor norme privind condiţiile de descărcare in mediul
acvatic al apelor uzate, modificată şi completată de H.G. nr. 352/2005 şi H.G. nr.210/2007
pentru modificarea şi completarea unor acte normative care transpun acquis-ul comunitar în
domeniul protecţiei mediului;
- Ordinul nr.161/2006 pentru aprobarea Normativului privind clasificarea calităţii apelor de
suprafaţă în vederea stabilirii stării ecologice a corpurilor de apă;
- H.G. nr. 472/2000 privind unele măsuri de protecţie a calitatii resurselor de apă, Ordinul
nr.44/2004 de aprobare a Regulamentului privind realizarea monitoringului calităţii apelor
pentru substanţe prioritare/prioritar periculoase ;

29
 - Ordinul nr.325/2001 privind aprobarea Instrucţiunilor tehnice pentru realizarea prevederilor
H.G. nr. 472/2000 privind unele măsuri de protecţie a calitătii resurselor de apă – NTPA 012
şi pentru modificarea Ordinului nr.242/1990 ;
- Ordin nr. 278/1997 privind Metodologia cadru de elaborare a planurilor de prevenire şi
combatere a poluărilor accidentale la folosinţele de apă potenţial poluatoare – M.O.
nr.100bis/1997 ;
- Ordin nr. 1618/2000 pentru aprobarea secţiunilor reprezentative din cadrul Sistemului naţional
de supraveghere a calitatii apelor – M.O. nr. 26/2001 ;
- Ordin nr. 1163/2007 privind aprobarea unor măsuri pentru îmbunătăţirea soluţiilor tehnice de
proiectare şi de realizare a lucrărilor hidrotehnice de amenajare şi reamenajare a cursurilor de
apă, pentru atingerea obiectivelor de mediu din domeniul apelor – M.O. nr. 550/2007 ;
-
-

6 CATASTROFE ECOLOGICE PROVOCATE DE DEVERSĂRILE DE

PETROL

De-a lungul timpului, catastrofele ecologice provocate de deversările masive de petrol au fost
mai mult decât numeroase,ultima catastrofă de acest gen a avut loc anul acesta prin explozia
platformei petroliere Deepwater Horizon si ulterioara deversare de petrol in Golful Mexicului care
este de-acum unanim considerată drept cel mai grav dezastru ambiental provocat de om din istorie.
“Mareea Neagra” amenintă să înghită întregul Golf, întreaga coastă meridională si sud-orientală a
Statelor Unite si a Mississippi, si este pe punctul de a se propaga in toate oceanele lumii. Potrivit
celor mai “negre” previziuni, această catastrofă va continua să ucidă timp de multe generaţii,
transformând cel mai probabil întregul Golf Mexic într-o zonă moartă. Animalele, viaţa omului,
până si industriile, toate riscă potenţial daune permanente si distrugerea.

30
 Deversările de petrol au efecte dramatice asupra ecosistemelor marine, ca urmare a expunerii
organismelor vii la compuşii chimici. Poluarea cu petrol afectează în mod deosebit specii ca păsările
mari si mamiferele acvatice, care trăiesc la suprafaţa apei. Petrolul deversat conţine hidrocarburi, care
31
sunt substanţe poluante ce afectează şi pe termen lung comunitătile marine. Unele studii au
demonstrat faptul că, în timp, mor mai multe animale si păsări decât în momentul în care se produc
catastrofele ecologice, provocate de scurgerea accidentală de petrol.

Poluarea poate afecta serios resursele naturale şi poate avea efect imediat sau în timp.
 Efectele primare apar imediat după ce s-a produs poluarea,cum ar fi moartea plantelor şi
speciilor marine după vărsarea unei cantitaţi de petrol in apă.
 Efectele secundare pot fi intârziate sau pot persista în mediu mult timp amenintând
supravieţuirea speciilor contaminate şi distrugerea ecosistemelor naturale existente.Mai
mult datorită relaţiilor complexe dintre diferitele tipuri de organisme şi
ecosisteme,poluarea poate avea efecte greu de prevazut în timp,efecte chimice despre care
nu se ştie incă.

Pentru o planetă sănătoasă trebuie să avem grijă de apă si de vietuiţoarele pentru care ea este un
mediu de viaţă.

32
 Industria petrolului este necesarǎ deoarece creazǎ o sursǎ importantǎ de energie, însǎ pe cât este
de necesarǎ, pe atât de periculoasǎ este din punct de vedere ecologic.

Se estimeazǎ cǎ anual, în urma deversǎrilor petroliere accidentale, în oceane pǎtrund pânǎ la 200
000 de tone de ţiţei. Cantitǎţi şi mai mari provin în urma proceselor de extracţie, transport şi
prelucrare.
În afara dezastrului ecologic astfel format, evaporarea în atmosferǎ este destul de intensǎ, astfel circa
25% din pelicula de petrol se evaporǎ în câteva zile şi pǎtrunde în aer sub formǎ de hidrocarburi.

7 TEHNOLOGII DE DEPOLUARE

O metodă de intervenţie rapidă, simplă si eficientă o constituie utilizarea absorbantului

biodegradabil natural pe baza de turbă ,acesta încapsulând practic instantaneu poluantii.
Răspandirea acestuia pe suprafaţa poluată constituie prima procedură din cadrul tehnologiilor
de depoluare a apelor de suprafaţă.
Dacă se folosesc aceşti absorbanţi biodegradabili ,se recomandă expres înlăturarea cât mai
rapidă de pe suprafaţa apei a aglomeratelor absorbant/produs petrolier.In caz contrar aceste
aglomerate îmbibate cu produse petroliere se depun pe fundul bazinului acvatic si determină o poluare
secundară mult mai gravă decat cea initială.

33
 Utilizarea necorespunzătoare a absorbanţilor naturali biodegadabili contribuie efectiv atât la
imbogaţirea si modificarea principalilor parametri fizico-chimici ai factorilor de mediu din Romania
cât si la creşterea nivelului de poluare a mediului si nu la eliminarea fenomenului de poluare cum ar
fi normal.
Utilizarea absorbanţilor naturali biodegradabili in mediul acvatic pentru eliminarea
produselor petroliere deversate accidental ar putea constitui un pericol ecologic care ar putea afecta
direct plajele litoralului românesc şi chiar turismul estival, pentru că prin descompunerea
absorbanţilor apare o nouă si importantă sursă de poluare cu substante organice si minerale care in
sezonul cald determină o dezvoltare exagerată a algelor unicelulare si apariţia înfloririi masive in
lacuri ,bălţi,iazuri si apele marine din dreptul litoralului Mării Negre,afectând astfel suprafeţe extinse
de apa situate la distanţe mari faţă de locul în care au fost folosiţi.
Realitatea este că produsul absorbant biodegradabil se degradează primul şi cu mult timp
înaintea produsului petrolier ,degradarea produsului petrolier fiind de mică intensitate(demonstrat
ştiintific).După degradarea absorbantului natural biodegadabil,cantitatea de produs petrolier rămasă
pe fundul bazinului acvatic se ridică încet ,încet deasupra apei.De aceea este absolut necesar să se
cureţe apele de absorbantul biodegadabil îmbibat cu produs petrolier şi folosirea acestuia drept
combustibil.

O alta metodă folosită de specialişti este utilizarea solvenţilor(tot produse chimice) ,destinaţi
spălării apelor, împrastiaţi din elicopter pe suprafeţele afectate, însă aceştia, la rândul lor, măresc
efectele poluării şi nici nu pot fi împrăştiaţi uniform pe suprafeţele afectate. În consecinţă,
ecosistemele marine sunt expuse astfel, unei duble poluări. Un litru de petrol, odată ajuns pe suprafaţa
apei, formează o pată a cărei mărime poate atinge dimensiunile unei jumătăţi dintr-un teren de fotbal.
. Grosimea acestor pete este variabilă, în funcţie de cantitatea de combustibil deversată.

Cele mai grave incidente de poluare marină sunt provocate de deversarea petrolului, prin
spălarea tancurilor petroliere sau accidente maritime. Astăzi, practica de spălare a tancurilor
petroliere şi deversarea ţiţeiului în ocean sunt monitorizate prin satelit, iar cei vinovaţi de o astfel de
infracţiune sunt pedepsiţi prin închisoare. Potrivit datelor internaţionale, 6 milioane de tone de
hidrocarburi sunt deversate anual în mările globului.

7.1 IDEI INOVATOARE SI REVOLUTIONARE PENTRU DEPOLUAREA APELOR

34
Bacterii care înlatură petrolul deversat

O echipă de cercetători de la Institutul de Cercetări Ştiinţifice din Spania a descoperit că anumite

bacterii de pe coasta Galitiei sunt capabile să elimine în mod natural petrolul deversat în timpul
naufragiilor. Experţii în domeniu au observat că aceste vieţuitoare minuscule, aflate în ecosistemul
marin, pot degrada în mod natural compuşii petrolului. Odată deversate în mare, hidrocarburile
suportă diverse transformări, printre care cea mai importantă este biodegradarea. Cu toate că
numeroşi compuşi ai petrolului sunt în mare parte biodegradabili, există totuşi elemente chimice, ce
intră în componenţa acestui combustibil, care sunt dificil de eliminat. Pentru studiul lor, oamenii de
ştiinţă au luat probe dintr-o zonă afectată si le-au analizat în laborator. În paralel, au reconstituit
artificial condiţiile de poluare cu petrol şi au comparat ambele situaţii. Rezultatele obţinute în
primul caz au confirmat existenţa bacteriilor si contribuţia acestora la degradarea ţiţeiului. În al
doilea caz, procesul degradării, deşi existent, a fost mult mai lent, nereuşindu-se decât parţial
curăţarea apei în care a fost vărsat petrolul în condiţii de laborator.

Soluţia care scoate petrolul din apă

Mihai Borceanu şi partenerul său maghiar, Nagy Kalmar Imre, au o invenţie revoluţionară. Cei
doi au realizat o substanţă care, odată aruncată pe o suprafaţă poluată cu petrol, curăţă locul în
totalitate.

Imaginile transmise în urma unui dezastru ecologic, în care sute de mii de litri de petrol s-au scurs
în mare, l-au determinat pe Borceanu să facă ceva pentru mediul în care trăieşte. „Am văzut egreta
care a trecut prin pata de petrol şi a murit imediat. Orice vietate care trece printr-o pată de petrol
moare”, a spus Mihai Borceanu.

35
Acesta a mai spus că petrolul este o binecuvântare acestei lumi, dar exploatarea lui în condiţii
neconforme atrage după sine dezastre majore. „Petrolul este un dar venit de sus, dar poluarea
este partea rea a lucrurilor. Dacă poţi crea acest echilibru între aceste aspecte este ideal.
Preţul unui baril de ţiţei a fost sub 10 dolari. Astfel s-a ajuns la cantităţi mari de petrol
consumate şi o poluare masivă”, a mărturisit Borceanu motivele care l-au determinat să facă ceva
în sensul acesta.

Ideea lui Borceanu a avut-o şi cercetătorul maghiar Nagy Kalmar Imre al cărui proiect era deja
finalizat în proporţie de 80 %. Astfel cei doi şi-au unit forţele şi au brevetat depoluantul Oil Fest.
„Aruncat în apă intră în reacţie cu orice produs petrolier. Reacţia este lină şi încapsulează
toate produsele chimice, iar apoi produsul obţinut se poate degaja. Nu are nici un efect
asupra mediului, având un PH neutru din toate punctele de vedere”, a spus Borceanu.

În urma reacţiei dintre Oil Fest şi substanţa poluantă se formează un fel de burete (similar spumei
care se foloseşte la consolidarea geamurilor sau uşilor). Soluţia poate fi folosită atât pe apă, sub
formă lichidă, cât şi pe uscat sub formă de granule. Borceanu susţine că în urma depoluării cu noua
invenţie, apa poate fi chiar băută.

36
 8 IZOLAREA PETELOR DE ŢIŢEI PE APELE DE SUPRAFAŢĂ

Deversarile de petrol au efecte dramatice asupra ecosistemelor marine, ca urmare a expunerii

organismelor vii la compusii chimici. Poluarea cu petrol afecteaza în mod deosebit specii ca
pasarile mari si mamiferele acvatice, care traiesc la suprafata apei. Petrolul deversat contine
hidrocarburi, care sunt substante poluante ce afecteaza si pe termen lung comunitatile marine.
Petrolul, care este insolubil în apa si mult mai usor decât aceasta, nu a putut fi strâns, uneori, din
cauza furtunilor puternice, care nu au permis accesul barjelor de salvare la vasele avariate .
Din procesele de extracţie a ţiţeiului cu ajutorul sondelor de pe platformele de foraj, şi din
transportul naval sau prin conducte al acestuia sunt deversate în apele de suprafaţă produse petroliere.
Poluarea cu produse petroliere şi răspândirea acestora este recunoscută ca una dintre
ameninţările majore pentru mediul marin. În cazul unor accidente ecologice de petrol deversat în apă,
datorită faptului că acesta este nemiscibil cu apa, cea mai mare parte a lui se ridica la suprafaţă şi
formează o pelicula uleioasă, împiedicând difuzia şi accesul aerului atmosferic în mediu acvatic şi
blocând aproape total asimilaţia clorofiliană şi respiraţia organismelor [9].
Metodele de curăţare folosite în cazul deversării ţiţeiului în apele de suprafaţă au evoluat în
timp, dar pentru a putea fi aplicate, primul pas necesar este izolarea petelor de ţiţei.
Izolarea deversărilor de ţiţei se referă la procesul de limitare, de prevenire a răspândirii pe o
anumită arie, a petelor de petrol, de deviere către o altă arie în care acestea pot fi recuperate sau
tratate, sau de concentrare a petrolului astfel încât acesta să poată fi recuperat, ars, sau dacă se poate,
tratat.
Echipamente cele mai frecvent utilizate pentru izolarea deversărilor de petrol pe apă sunt
barajele de izolare. Barajele sunt, în general, echipamente de primă imobilizare la o deversare şi sunt
adesea folosite pe întreg parcursul operaţiei [10].

UTILIZAREA BARAJELOR DE IZOLARE

Baraje sunt utilizate pentru prevenirea răspândirii de petrol, pentru a proteja porturile,
golfurile, a zonelor sensibile din punct de vedere biologic, pentru a devia petrolul şi a-l reţine în zone
în care acesta poate fi recuperat sau tratat, pentru a-l concentra şi chiar a-l menţine la o grosime, astfel
încât să poată fi utilizate alte tehnici de curăţare, cum ar fi arderea în situ, când aceasta poate fi
aplicată.

37
 Barajele de izolare sunt bariere mecanice plutitoare concepute pentru a opri sau a redirecţiona
circulaţia petrolului pe apă; sunt aseamănătoare unei perdele verticale cu porţiuni de extindere
deasupra şi sub linia de apă.

Barajele sunt formate din următoarele componente de bază:

- plutitorul – asigură flotabilitate barajului pe apă şi împiedică scurgerea petrolului pe partea
de sus a barajului;
- fusta - previne scăparea de petrol pe sub baraj;
- elemente de sustinere :una sau mai multe legături realizate din cabluri de oţel, lanţuri, nailon
sau poliester pentru a sprijini întregul baraj [10].

Figura 4.1. Baraj de izolare [10]

Forţa la care este supus barajul, pe o lungime de 100 m poate fi de 10000 kgf, aceasta
depinzând de condiţiile de pe apele de suprafaţă şi de tipul constructiv al barajului. Barajele conţin
uneori balast sau alte greutăţi concepute pentru a-l menţine în poziţie verticală. O serie de baraje sunt
prevăzute cu un compartiment umplut cu apă.
Barajele sunt construite de obicei în lungimi de 15 m sau 30 m, cu conectori instalaţi pe fiecare
capăt în aşa fel încât pot fi ataşate unele de altele, remorcate, sau ancorate.

38
 TIPURI DE BARAJE

Există trei tipuri principale de baraje:

- baraje cu balustradă
- baraje cu perdea
- baraje cu elemente exterioare de tensionare (se întâlnesc relativ rar).
Barajele cu balustradă şi cele cu perdea sunt cele mai des folosite [10].

Barajele cu perdea
Sunt construite cu o fustă sub plutitor şi nu au niciun element deasupra acestui plutitor. Aceste
baraje sunt cele mai potrivite în apele care prezintă curenţi puternici [10].

Barajele cu elemente de tensionare exterioară

Sunt construite cu o membrană de tensiune deasupra structuri principale. Se utilizează în apele
care prezintă curenţi puternici şi care conţin gheaţă sau resturi sub formă solidă (gunoaie, buşteni
care plutesc, etc.).
În afară de această clasificare barajele mai pot fi catalogate în funcţie de locul unde sunt
folosite, şi care pot fi:
- baraje care se folosesc pe mare şi baraje care se folosesc pe râuri
- baraje de protecţie
şi după mărimea şi robusteţea lor [10].

39
 Figura 4.2. Tipuri de baraje [10]

Figura 4.3. Baraj tipic de uz general [10]

Caracteristicile importante ale barajelor care determină eficienţa în funcţionare sunt raportul
flotabilitate/greutate sau rezerva de flotabilitate. Acest raport este determinat de forţa de flotaţie şi de
40
greutatea barajului. Acest lucru înseamnă că plutitorul trebuie să aibe flotabilitate suficientă pentru a
echilibra greutatea barajului cu forţa exercitată de curenţi şi valuri. O mai mare flotabilitate de rezervă
face ca barajul să reziste acţiuni valurilor şi să rămână la suprafaţa apei. Flotabilitate de rezervă şi
flexibilitatea barajului determină capacitatea barajului de a urca pe valuri şi a nu se scufunda.
Baraje sunt utilizate fie în sisteme fixe ataşate la docuri, bărci sau ancore, fie în sisteme
mobile, tractate de ambarcaţiuni. Când sunt utilizate pentru izolare, barajele, au adesea forma de
configurare U, V, sau J. Configurarea „U” este cea mai comună şi se realizează prin tractarea barajului
de spatele a două nave. Forma „U” este creată de curentul care împinge în centrul barajului [10].

Figura 4.4. Configuraţii ale barajelor plutitoare [10]

Figura 4.5 Utilizarea barajelor la dirijarea petelor de petrol [10]

41
 Figura 4.6 Utilizarea barajelor plutitoare în ape calme [10]

Figura 4.7 Utilizarea barajelor plutitoare în ape agitate [13]

BARAJE ŞI BARIERE INPROVIZATE

Barierele improvizate pot fi folosite pentru a reţine petrolul atât pe pământ cât şi în apă.
Construite din lemn, ţevi, pământ, sau materiale adsorbante, aceste "baraje", sunt adesea folosite pe
cursuri de apă mici aşa cum este arătat în figura 4.9 şi figura 4.10.
Barajele improvizate au un preţ de cost relativ scăzut, dar nu se pot folosi pe cursuri mari de
apă deoarece nu sunt destul de rezistente [10].

42
 Figura 4.8 Barieră cu bule de aer [10]

Figura 4.9 Canal de scurgeri folosit drept baraj improvizat [10]

43
 Figura 4.10 Baraj improvizat dintr-un stăvilar [10]

BARAJE PERMANENTE

Barajele permanente au rolul de a limita extinderea poluarii pe suprafata apelor.Aceste baraje

sunt reutilizabile dar nu sunt absorbante.
Barajul poate fi utilizat pentru prevenirea si bararea expansiunii peliculei de petrol in cazurile de
poluare a apelor cu hidrocarburi
Bararea expansiunii peliculei are drept scop dupa caz:
- impiedicarea raspandirii si deplasarii necontrolate a hidrocarburilor pe suprafata apei.
- mentinerea intr-o zona strict delimitata a peliculei de hidrocarburi
- favorizarea operatiunilor de recuperare a hidrocarburilor si dirijarea peliculei spre utilajele
recuperatoare
- impiedicarea patrunderii peliculei in anumite zone sau instalatii de importanta deosebita

44
 BARAJE ABSORBANTE REUTILIZABILE DIN POLIPROPILENA

Aceste baraje absorbante au capacitatea de a absorbi produsul petrolier de la suprafata apei si chiar a
solului.Cu o capacitate de absorbtie foarte mare ,acestea pot sa absoarba de pana la 25-30ori greutatea
lor.
Aceste tipuri de baraje nu sunt toxice pentru om sau mediul inconjurator si plutesc pe suprafata
apei chiar cand sunt saturate.
Barajele absorbante din polipropilena se pot utiliza la mai multe operatii de depoluare iar la
finalizarea lucrarilor pot fi incinerate fara probleme,cantitatea de cenusa obtinuta fiind foarte mica.

BARAJ ABSORBANT PLUTITOR

(pentru hidrocarburi)

Barajul absorbant plutitor este ideal pentru absorbtia suprafatelor de ulei si de carburanti de pe
suprafata apelor(canale,fluvii,bazine portuare).
Barajele pentru ulei sunt hidrofobe si plutitoare pe suprafata apei.Sunt compuse din polipropilena
absorbanta invelita intr-o plasa de nylon.Sunt prevazute cu o funie rezistenta pentru tractiune.

45
10 STUDIU DE CAZ. POLUAREA CU PETROL A UNUI CANAL
NAVIGABIL CU DESCHIDERE LA MARE

Transportul petrolului din câmpurile petroliere către consumatori implică utilizarea mai multor
tipuri de transport incluzând aici transportul auto, pe căile ferate, prin conducte şi transportul pe apă.
De-a lungul traseului, petrolul este depozitat la punctele de transfer şi de aici la terminale şi rafinării.
Accidentele se pot întâmpla în timpul oricărei etape de transport sau de depozitare.
În cazul în care transportul petrolului se face prin conducte, acestea pot intersecta cursuri de apă
de suprafaţă ce nu pot fi supratraversate din cauza lăţimii mari sau a circulaţiei navelor maritime.
Singura alternativă rămâne subtraversarea apei, cu toate măsurile de siguranţă care se impun la
proiectare şi execuţie: alegerea unui oţel superior pentru conductă, supradimensionarea peretelui
conductei, protejarea anticorozivă, etc. Chiar şi în aceste condiţii se pot întâmpla accidente nedorite
care duc la scurgeri de petrol din conductă în mediul acvatic, precum în cazul prezentat în figura 5.2.
În situaţia de faţă, o conductă de 8 inch, care transportă un debit de ţiţei de 3500 m3/zi,
subtraversează un canalul navigabil cu deschidere la mare. Întregul proces de pompare a ţiţeiului de
la depozit la rafinărie este controlat prin intermediul unui sistem de automatizare. Parametrii de
funcţionare ai sistemului sunt supravegheaţi de către un operator prin intermediul unor scheme de
proces afişate pe calculator. Toate caracteristicile conductei atât din punct de vedere al proiectării
acesteia cât şi al instalării şi transportului ţiţeiului prin conductă sunt prezentate în continuare.

10.2 IMPACTUL POLUĂRII ACCIDENTALE ASUPRA MEDIULUI SURVENITE ÎN

URMA DEFECŢIUNILOR APARUTE LA TRANSPORTUL ŢIŢEILUI PRIN
CONDUCTA CARE STRABATE CANALUL NAVIGABIL

Printr-o eroare umană, robinetul de la staţia de primire din rafinărie a fost închis, iar sistemul
de protecţie la suprapresiune nu a oprit pomparea ţiţeiului. În aceste condiţii presiunea în conductă a
crescut şi pe fondul unei coroziuni accentuate a conductei, aceasta a cedat într-un punct situat sub
nivelul apei din canalul navigabil.
46
 Figura 5.2 Zona accidentului

Când apar scurgeri de petrol în mediul marin învecinat habitatului urban, cum este în cazul de
faţă, protecţia sănătăţii şi siguranţei umane, protecţia ecosistemelor marine şi restaurarea rapidă a
zonei sunt priorităţi de top.
În vederea curăţării apei de petrolul deversat în urma acestui accident, au fost parcurse mai multe
etape, conform strategiei de intervenţie prezentată în figura 5.3.

47
 Figura 5.3 Schema bloc a strategiei de intervenţie
în caz de poluare accidentală a apelor de suprafaţă

Prezenţa petei de ţiţei pe suprafaţa apei a fost sesizată de către un vas aflat în trecere care a
anunţat administraţia canalului. În urma primirii informaţiei despre existenţa deversării de ţiţei în
canalul navigabil, a fost oprită pomparea ţiţeiului prin conductă şi s-a izolat zona de subtraversare a
canalului prin închiderea robinetelor de izolare.

48
 La evaluarea gravităţii accidentului s-au luat în considerare următorii factori:

Cantitatea de ţiţei deversată în apă a fost estimată că fiind de aproximativ 85 m3.

Izolarea zonei cu ajutorul barajelor de izolare şi determinarea cu exactitate a deplasării petei

de petrol.
Ţiţeiul deversat în apă fiind parafinos (ţiţei uşor) are tendinţa să se împrăştie relativ rapid şi
să acopere suprafaţa apei cu un strat subţire; după numai 10 minute de la producerea accidentului,
apa a fost acoperită cu ţiţei pe o suprafaţă de 0,1 km2, conform figura 5.4[11].

Figura 5.4 Răspândirea petei în funcţie de tipul carburantului [11]

49
Figura 5.5 Zona accidentului izolată cu baraje plutitoare

Figura 5.6 Secţiune transversală prin canalul navigabil

50
 Deplasarea petei de petrol a fost influenţată de doi factori: vântul şi curenţii apei datoraţi
fluxului şi refluxului mării. Aceştia au condus la creşterea vitezei procesului de răspândire a ţiţeiului.
Pata de ţiţei nefiind înconjurată de pământ din toate părţile, iar viteza vântului (la data
producerii accidentului) fiind ≈ 17,7 km/h, vântul a fost un factor care putea împinge pata către unul
dintre cele două maluri.

Figura 5.7 Efectul vântului asupra direcţiei

de deplasare a petei de petrol [11]

10.3 OPERATIUNILE DE INTERVENTIE IN CAZUL POLUARII ACCIDENTALE

Operaţiunile de intervenţie au fost împărţite în trei faze distincte

1. Izolarea şi concentrarea petei de ţiţei

După determinarea direcţiei de deplasare a petei de ţiţei, aceasta s-a izolat pentru a limita şi a
preveni răspândirea ei. În cel mai scurt timp de la producerea deversării, zona a fost înconjurată cu
baraje plutitoare, în configuraţia „Încercuire“, şi în acelaşi timp s-au montat şi baraje în configuraţia
„Protejare“ de-a latul canalului navigabil, astfel încât acesta a fost izolat de mare şi de lacul cu care
comunica, începând cu direcţia de deplasare a petei, în imediata vecinătate a locului în care a ajuns
pata

51
 .
Figura 5.8 Configuraţii „Încercuire“ şi „Protejare“[10]

După aceste operaţii s-a acţionat pentru curăţarea petrolului de pe luciul apei astfel: pentru
zona centrală a canalului s-au folosit baraje în configuraţie „U“, iar pentru zonele de lângă mal,
configuraţia „Măturare“.

Figura 5.9 Configuraţii „U“ şi „Măturare“ [10] Figura 5.10 Configuraţia „U“ [12]

Înainte de începerea operaţiunii de curăţare a petrolului din apă a fost măsurată viteza
curentului pe canal astfel încât ambarcaţiunile de care au fost ataşate barajele şi-au adaptat viteza de
deplasare în funcţie de viteza curentului apei.
În cazul în care viteza de deplasare a ambarcaţiunilor ar fi fost prea mare putea apare una
dintre situaţiile de funcţionare incorecte prezentate în figura 5.11.

52
 Figura 5.11. Situaţii în care barajele plutitoare nu funcţionează corect [10]

2. Recuperarea petrolului din apă

Recuperarea a fost următorul pas după izolarea şi concentrarea petei, în operaţiunea de
curăţare a deversării. Acesta a reprezentat un pas important în înlăturarea ţiţeiului din apă. De fapt,
fazele acestei operaţiuni de izolare, concentrare, recuperare şi curăţire a scurgerii de ţiţei au fost
efectuate în acelaşi timp. La scurt timp după primirea informaţiilor cu privire la existenţa mediului
acvatic poluat, personalul, barajele şi echipamentele au fost mobilizate rapid la locul de deversare,
pentru a profita de grosimea stratului de ţiţei, precum şi de condiţiile meteorologice favorabile.
Dacă pata de ţiţei s-ar fi extins, recuperarea ar fi devenit mai puţin viabilă şi chiar imposibil de
realizat.
La recuperarea ţiţeiului de pe suprafaţa apei s-au folosit mai multe echipamente şi utilaje de
recuperare şi curăţare.

53
Separatoarele de ţiţei

Separatoarele de ţiţei sunt dispozitive mecanice concepute pentru a elimina petrolul de la

suprafaţa apei. Ele pot varia foarte mult în dimensiune, aplicare, capacitate, precum şi în eficienţa de
recuperare. Aceste echipamente sunt clasificate în funcţie de zona în care acestea sunt utilizate: de
coastă, în larg, în apă puţin adâncă, sau în râuri, precum şi în funcţie de vâscozitatea petrolului [13].

54
Figura 5.12. Recuperator cu perie pentru ţiţei parafinos [13]

Figura 5.13 Tipuri de separatoare de petrol [13]

55
 Figura 5.14 Tipuri de separatoare de petrol [13]

Curăţitoare de suprafaţă
Acestea sunt utilizate pentru curăţarea finală a deversărilor de ţiţei care aderă la suprafaţa
apei. Suprafaţă curăţitorului poate fi sub forma unui disc, tambur, centura, perie, sau cu cablu, ce este
deplasat prin petrolul aflat la suprafaţa apei [13].

Figura 5.15 Curăţitor de ţiţei utilizat în doc [13]

56
 Figura 5.16 Curăţitoare cu aspiraţie [13]

Figura 5.17 Curăţitor centrifugal [13]

Curăţitoarele centrifugale utilizează diferenţa de densitate între ţiţei şi apă pentru a le separa şi
apoi elimina selectiv cea mai mare parte din ţiţei. Crează un vârtej de apă şi atrage ţiţeiul într-o zonă
de colectare.

57
 10.4 PIERDERILE DE PETROL ÎN MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

La reevaluarea situaţiei, după încheierea operaţiunilor de intervenţie, s-a constatat că s-a reuşit
colectarea a 73,5 m3 de ţiţei dintr-un total de 85 m3 deversat în urma producerii accidentului, din
care s-a recuperat un volum de 48 m3 de ţiţei.
Gradul de colectare al ţiţeiului, utilizând barajele plutitoare în timpul intervenţiei, a fost de:

Vc 73,5
 100  100  73,5%
Vd 85

  gradul de colectare al ţiţeiului (eficienţa barajelor plutitoare) (%)

Vc = volumul de ţiţei colectat, în m3

Vd = volumul de ţiţei deversat, în m3

O parte din ţiţeiul deversat în apa canalului navigabil s-a evaporat. Evaporarea a depins în primul
rând de compoziţia ţiţeiului.
Cu cât ţiţeiul conţine mai multe componente volatile cu atât gradul de evaporare este mai mare.
Evaporarea ţiţeiului depinde de viteza vântului şi de aria suprafeţei. Rata de evaporare este foarte
mare imediat după deversare şi după aceea scade considerabil. În jur de 80% din evaporare are loc în
primele câteva zile după deversare, conform figurii 5.18.
Proprietăţile petrolului se pot schimba semnificativ odată cu creşterea evaporării.
Dacă în jur de 40% din greutatea petrolului s-a evaporat, vâscozitatea sa poate creşte de mai mult
de o mie de ori [11].
Ţiţeiul deversat în urma spargerii conductei este parafinos şi se încadrează în categoria ţiţeiurilor
uşoare, cu densitatea medie de 0,820.
Temperatura aerului la momentul producerii accidentului a fost de 14ºC, iar viteza vântului de
17,7 km/h.

58
 Figura 5.18 Diagrama evaporării diferitelor produse petroliere [11]

Din diagrama evaporării produselor petroliere reiese că pierderile prin evaporarea ale ţiţeiului
uşor sunt de 30% în 50 de ore, deci, din întreaga cantitate de petrol deversată s-a evaporat ≈ 25,5 m3
ţiţei. În urma evaporării petrolului, în atmosferă au ajuns ≈ 30000 m3 compuşi organici volatili.
Circa 11,5 m3 de ţiţei s-a transformat în emulsie, fiind imposibil de recuperat.
Pe perioada operaţiilor de recuperare a ţiţeiului s-a simţit miros de „ouă clocite“ ceea ce
înseamnă că ţiţeiul conţinea şi hidrogen sulfurat.

COSTURILE DEPOLUĂRII

O parte importantă a protecţiei mediului este să se asigure că pot avea loc cât mai puţine scurgeri
ţiţei şi produse petroliere în mediul înconjurător. Industria petrolului a dezvoltat noi proceduri de
exploatare şi transport, pentru reducerea accidentelor care conduc la scurgeri.
Se practică, de asemenea descurajarea prin practicarea unor costuri ridicate ale operaţiilor de
curăţare precum şi amenzi guvernamentale foarte mari.

59
 11 CONCLUZII

Studiul de caz prezentat în cadrul lucrării a demonstrat eficienţa utilizării barajelor plutitoare în
depoluările accidentale cu produse petroliere a apelor de suprafaţă. O eficienţă de colectare de 86,5%
a fost atinsă la o viteză de remorcare de 2,7 km/h şi un curent al apei de 1,03 m/s (3,6 km/h).
Barajele plutitoare sunt sisteme de implementare rapidă - 300 m au fost montaţi în 5 minute cu
minim de personal. La intervenţia prezentată s-au folosit baraje plutitoare realizate din componente
de calitate superioară : ţesătura de o rezistenţă ridicată la tracţiune, toate elementele metalice din oţel
inoxidabil şi din aluminiu, iar acoperirea din poliester rezistent la radiaţii ultraviolete.
Lăţimea barajelor folosite a fost de 0,45 m : 0,15 m deasupra apei şi 0,3 m scufundaţi. Barajele
utilizate, stocate iniţial pe un tambur, au fost uşor de asamblat şi de exploatat. De asemenea sunt uşor
de întreţinut. După depoluare s-au curăţat cu apă caldă.
Dintre toate formele de poluare, impactul cel mai sever asupra ecosistemelor acvatice îl are
poluarea cu hidrocarburi. Petrolul, deversat în cantităţi mari, se întinde pe suprafeţe considerabile şi
afectează grav calitatea apei şi viaţa acvatică. Consecinţele cele mai dezastruoase se întâlnesc în zone
unde pânza de petrol se concentrează pe suprafeţe reduse sau cu adâncimi mici. Toxicitatea ţiţeiul are
efecte negative asupra organismelor marine. În general, toxicitatea periculoasă este cauzată de
concentraţia compuşilor volatili din hidrocarburi, incluzând parafinele uşoare şi aromatice (benzina,
toluenul, xilenii, naftalina ş.a.). Aceşti compuşi sunt mai solubili în apă decât în hidrocarburi, ceea
ce crează efectul toxic al surselor poluante.
Doze moderate de petrol diminuează activitatea de fotosinteză a algelor şi a fitoplanctonului.
Totodată, peştii care trăiesc în zone contaminate acumulează hidrocarburi în ţesuturile musculare,
ceea ce îi face neconsumabili. Ţesuturile multor organisme marine pot reţine o perioadă îndelungată
unele fracţiuni din petrolul deversat. În corpul peştilor şi al unor organisme marine, aceste fracţiuni
sunt transformate în diferite substanţe prin procese metabolice. Concentraţia de hidrocarburi din
corpul lor creşte mai mult atunci când aceste vieţuitoare se hrănesc cu microorganisme contaminate
cu petrol, în asemenea cazuri înregistrându-se o rată a mortalităţii mai ridicată.
De asemenea, eficienţa forţelor şi mijloacelor de intervenţie pentru depoluare pot avea efecte
importante asupra evoluţiei pânzei de ţiţei. În momentul deversării ţiţeiului, la suprafaţa apei se
formează o pânză poluatoare (denumită şi „film” sau „peliculă”). Hidrocarburile, având, în general,
densitatea mai scăzută decât cea a apei de mare, rămân în stare de plutire la suprafaţa mării şi doar
fracţiunile mai grele, ca păcura sau unele produse de prelucrare ca asfaltenele, pot avea o uşoară
imersiune, rămânând în suspensie către suprafaţă. Hidrocarburile ajunse în mediul marin nu rămân
însă nealterate, aşa încât sub acţiunea mediului ele suferă diverse transformări, ceea ce face ca, în
timp, concentraţia de hidrocarburi rezultată dintr-o deversare să scadă treptat. Aşa se explică şi faptul

60
că, deşi an de an, în oceane sunt deversate cantităţi de hidrocarburi de ordinul a milioane de tone,
concentraţia globală nu cunoaşte o creştere însemnată.
O altă consecinţă a poluării stratului superficial al mărilor şi oceanelor cu hidrocarburi este
alterarea interacţiunilor apă de suprafaţă-atmosferă. Petrolul influenţează negativ, pe de o parte,
transferurile de materie din cadrul circuitelor biogeochimice, iar pe de altă parte, fluxurile de energie
calorică la nivelul interfeţei dintre cele două medii.
Având în vedere că ţiţeiul deversat în canalul navigabil a conţinut şi hidrogen sulfurat, expunerea
pe timp scurt la concentraţii moderate de hidrogen sulfurat produce iritaţii ale ochilor, nasului şi căilor
respiratorii, dificultăţi respiratorii, pierderea apetitului şi a somnului.
Compuşii organici volatili rezultaţi prin evaporarea ţiţeiului pot avea efecte directe şi indirecte
asupra sănătăţii şi a mediului. Efectele directe sunt legate de nocivitatea intrinsecă şi unele proprietăţi
fizico-chimice ale acestor compuşi. Cele indirecte, prin care se degradează atmosfera sunt poluarea
fotochimică şi efectul de seră.
Hidrocarburile pot afecta însa în întregime componenta lanturilor trofice. Oamenii de stiinta
sustin ca, deocamdata, exista prea putine cercetari asupra expunerii mediului înconjurator la poluarea
cu petrol.
Poluarea mediului marin , distrugerea habitatelor submineaza folosirea durabila a marilor ,
oceanelor si zonelor de coasta , afecteaza sanatatea umana prin contactul direct al populatiilor cu
apele poluate sau prin consumul surselor nutritive marine contaminate .
Oamenii vor folosi întotdeauna oceanele pentru recreere , extractia de resurse si pentru
activitati comerciale . Scopul protectiei mediului marin actual , este sa facem aceste lucruri astfel
încât , oceanele sa ramâna într-o stare de sanatate optima si sa continue sa furnizeze resursele pe care
le dorim si care ne sunt necesare .

O cunoastere mai buna a impactului pe termen lung a deversarilor de petrol poate aduce un
avantaj major în gestionarea si combaterea efectelor asupra mediului si vietii marine.

61
11 BIBLIOGRAFIE

1. Brebeanu, G., Fizico-chimia substanţelor naturale, Editura Universităţii Petrol – Gaze

din Ploieşti, 2007, p. 15, 16, 29-31.
2. Oroveanu, T., ş.a., - Transportul petrolului, Editura Tehnică Bucureşti, 1985, p. 20, 21,
24, 25, 267, 269.
3. Coloja M. P., Popescu C., Extracţia ţiţeiului şi gazelor asociate, Editura Tehnică
Bucureşti, 1993, p. 279-280.
4. Grigore, I., Extracţia petrolului şi gazelor, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura
Tehnică Bucureşti, 1965, p. 451-455.
5. Puşcoiu, N., Extracţia gazelor naturale. Aplicaţii de calcul, Editura Tehnică Bucureşti,
1989, p.187-188.
6. Regenstreiff, D., Manualul inginerului petrolist, Vol. 46, Exploatarea zăcămintelor de
ţiţei şi gaze. Partea a III-a, Editura Tehnică Bucureşti, 1958, p.245-247.
7. Mausselli, A., H., Offshore pipeline design, analysis, and methods, Pennwell Publishing
Company Tusla, Oklahoma.
8. http://www.financiarul.ro/2008/07/06/romania-locul-11-in-topul-producatorilor-de-
petrol-din-europa-si-eurasia/
9. http://www.contabilizat.ro/file/cursuri_de_perfectionare/economie_generala/Ecotehnol
ogii/Cap5.pdf
10. The Basics of Oil Spill Cleanup 2nd Edition, Chapter 6 – Containment on Water, 2000 by
CRC Press LLC.
11. The Basics of Oil Spill Cleanup 2nd Edition, Chapter 4 – Behaviour of Oil in the
Environment, 2000 by CRC Press LLC.
12. http://images.google.ro/imgres?imgurl=http://oilspillsolutions.webs.com/Boom%2520i
n%2520U%2520s.jpg&imgrefurl=http://www.oilspillsolutions.org/booms.htm&usg=_
_U26KR_LTpUoEooKE0zmBYMVAwTQ=&h=261&w=350&sz=78&hl=ro&start=9&
um=1&itbs=1&tbnid=TtVw1xit107w4M:&tbnh=89&tbnw=120&prev=/images%3Fq
%3Dboom%2Bspill%2Bconfigure%2BU%26um%3D1%26hl%3Dro%26sa%3DG%
26tbs%3Disch:1
13. The Basics of Oil Spill Cleanup 2nd Edition, Chapter 7 – Oil Recovery on Water, 2000 by
CRC Press LLC.
14. http://images.google.ro/imgres?imgurl=http://www.piersystem.com/posted/425/080228
_G_3436R_077.193539.jpg&imgrefurl=http://www.piersystem.com/go/doc/425/193539/
&usg=__FPu2fl8SVfrLBAYBTRjQM-
JmtUU=&h=1685&w=2701&sz=1185&hl=ro&start=104&sig2=yG74uBfIgFtMgMHds

62
 P5X3g&um=1&itbs=1&tbnid=MD99FfgwjKw4tM:&tbnh=94&tbnw=150&prev=/ima
ges%3Fq%3Dpolluation%2Bboom%26start%3D84%26um%3D1%26hl%3Dro%26s
a%3DN%26rlz%3D1G1GGLQ_RORO351%26ndsp%3D21%26tbs%3Disch:1&ei=T
buGS8-aIMSW-gatw_nkDQ
15. http://images.google.ro/imgres?imgurl=http://oilspillsolutions.webs.com/Boom%2520i
n%2520U%2520s.jpg&imgrefurl=http://www.oilspillsolutions.org/booms.htm&usg=_
_U26KR_LTpUoEooKE0zmBYMVAwTQ=&h=261&w=350&sz=78&hl=ro&start=75
&sig2=W8WX2VodkaWN5yDEDKv5WA&um=1&itbs=1&tbnid=TtVw1xit107w4M:
&tbnh=89&tbnw=120&prev=/images%3Fq%3Dwater%2Bimprovised%2Bboom%26
start%3D63%26um%3D1%26hl%3Dro%26sa%3DN%26rlz%3D1G1GGLQ_RORO
351%26ndsp%3D21%26tbs%3Disch:1&ei=eb2GS-mFE8yC-gbd6dXjDQ
16. http://www.rmri.ro/EU_2850/Downloads/ESAS_Contingency_plan_RO.pdf
17. http://www.geoecomar.ro/website/publicatii/supliment2008/18.pdf
18. Petre, M., Tehnologii necatalitice pentru depoluarea atmosferei, Editura Universităţii
Petrol – Gaze din Ploieşti, 2007, p. 131, 251.
19. SR EN 10216-3, Ţevi de oţel fără sudură utilizate la presiune
20. http://www.scribd.com/doc/8523163/Rezistenta-Materialelor

63