DREPT

06.02.2019 - 17.04.2019 PROCESUAL

CIVIL
SEMESTRUL II

Prof. univ. dr. Traian-Cornel Briciu

FACULTATEA DE DREPT UNIVERSITATEA
BUCUREȘTI
Cuprins
CAPITOLUL VII – JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANȚĂ....................................................................................................1
SECȚIUNEA I – DISPOZIȚII GENERALE...................................................................................................................1
1. Ședința de judecată..................................................................................................................................1
1.1. Considerații generale cu privire la cercetare și dezbatere............................................................1
1.2. Rațiuni pentru desfășurarea procesului în camera de consiliu.....................................................3
2. Activitatea premergătoare ședinței de judecată.....................................................................................4
3. Conducerea și poliția ședinței..................................................................................................................6
4. Principalele momente în desfășurarea unei ședințe de judecată.........................................................10
4.1. Ordinea în care se examinează cauzele.......................................................................................10
4.2. Amânarea cauzelor......................................................................................................................10
4.3. Apelul cauzei................................................................................................................................11
5. Cauzele de amânare...............................................................................................................................13
6. Ordinea în care se dă cuvântul părților..................................................................................................15
7. Repunerea pe rol....................................................................................................................................17
8. Primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate...................................................................17
8.1. Pentru pârât.................................................................................................................................17
8.2. Pentru reclamant.........................................................................................................................18
8.3. Instanța........................................................................................................................................18
9. Încheierile de ședință.............................................................................................................................19
9.1. Regimul încheierii de dezbateri...................................................................................................21
9.2. Forma încheierii...........................................................................................................................22
9.3. Clasificare încheierile interlocutorii – încheierile preparatorii....................................................22
9.4. Regimul căilor de atac..................................................................................................................24
SECȚIUNEA II – ETAPA CERCETĂRII PROCESULUI...............................................................................................24
1. Locul cercetării procesului.....................................................................................................................25
2. Reguli privind cercetarea procesului......................................................................................................26
SECȚIUNEA III – Excepțiile procesuale................................................................................................................27
1. Aspecte generale privind excepțiile procesuale....................................................................................27
1.1. Apărări de fond............................................................................................................................27
1.2. Apărările procedurale..................................................................................................................27
2. Distincție între apărările de fond și excepții..........................................................................................28
3. Distincție între excepțiile procesuale și apărările incidentale...............................................................29
4. Clasificarea excepțiilor procesuale.........................................................................................................30
4.1. După obiect..................................................................................................................................30
4.2. Efectul spre care tind...................................................................................................................33
4.3. Caracterul normei........................................................................................................................34
5. Reguli privind soluționarea excepțiilor..................................................................................................34
6. Soluționarea excepțiilor.........................................................................................................................37
6.1. Excepțiile se soluționează înainte de cercetarea în fond a cauzei..............................................37
 6.2. Excepția: unirea soluționării excepției cu administrarea probelor sau cu fondul cauzei............38
6.3. Dacă se invocă simultan mai multe excepții................................................................................39
SECȚIUNEA IV – PROBELE ÎN PROCESUL CIVIL...................................................................................................41
1. Considerații generale privind probele....................................................................................................41
2. Legea aplicabilă......................................................................................................................................41
3. Convențiile asupra probelor...................................................................................................................41
3.1. Condițiile prevăzute de art. 256 NCPC........................................................................................42
4. Subiectul, obiectul și sarcina probei......................................................................................................44
5. Reguli comune privind admisibilitatea, încuviințarea, administrarea și aprecierea probelor..............48
5.1. Condițiile de admisibilitate..........................................................................................................48
5.2. Momentul în care se propun probele..........................................................................................50
5.1.1. Reclamantul.................................................................................................................................50
5.1.2. Pârâtul..........................................................................................................................................51
5.1.3 Terții intervenienți........................................................................................................................51
5.3. Decăderea din dreptul de a mai administra probe.....................................................................52
5.4. Excepții de la regula momentului în care trebuie cerute probele...............................................53
5.5. Încuviințarea probelor. Actul procedural de încuviințare a probelor.........................................57
5.6. Locul administrării probelor........................................................................................................59
5.7. Cheltuielile necesare pentru administrarea probelor.................................................................61
5.8. Administrarea probelor...............................................................................................................64
5.7.1. Ordinea administrării probelor....................................................................................................64
5.7.2. Momentul administrării...............................................................................................................64
5.7.3. Reguli speciale ce apar în cazul în care se solicită probe.............................................................65
5.7.4. Aprecierea probelor.....................................................................................................................66
6. Asigurarea probelor...............................................................................................................................67
6.1. Scopul...........................................................................................................................................69
6.2. Condiții.........................................................................................................................................69
6.3. Procedura de soluționare............................................................................................................69
6.4. Cuprinsul cererii...........................................................................................................................70
6.5. Citarea părților.............................................................................................................................70
6.6. Soluțiile........................................................................................................................................70
6.7. Constatarea de urgență a unei stări de fapt................................................................................72
7. Proba prin înscrisuri...............................................................................................................................73
7.1. Clasificare.....................................................................................................................................73
7.2. Înscrisurile autentice....................................................................................................................74
7.3. Înscrisurile sub semnătură privată..............................................................................................77
6.3.1. Aspecte generale.....................................................................................................................77
6.3.2. Puterea doveditoare a înscrisului sub semnătură privată......................................................78
6.3.3. Condiții speciale ce privesc anumite înscrisuri........................................................................78
6.4. Începutul de dovadă scrisă..........................................................................................................84
 6.5. Administrarea probei prin înscrisuri............................................................................................85
6.6. Verificarea înscrisurilor................................................................................................................89
6.6.1. Verificarea de scripte..............................................................................................................89
6.6.2. Procedura verificării de scripte...............................................................................................89
6.6.3. Procedura falsului....................................................................................................................90
8. Proba cu martori....................................................................................................................................95
8.1. Admisibilitatea probei cu martori................................................................................................95
8.2. Cine poate fi martor.....................................................................................................................98
8.2.1. Cine nu poate fi martor................................................................................................................98
8.2.2. Persoanele scutite de a depune mărturie....................................................................................99
8.3. Administrarea probei cu martori...............................................................................................101
8.3.1. Aspecte generale........................................................................................................................101
8.3.2. Audierea martorilor...................................................................................................................103
8.4. Aprecierea probei cu martori.........................................................................................................106
9. Prezumțiile...........................................................................................................................................108
9.1. Noțiune......................................................................................................................................108
9.2. Prezumțiile legale......................................................................................................................108
9.3. Prezumțiile judiciare..................................................................................................................110
9.4. Efectul prezumției......................................................................................................................111
10. Expertiza.........................................................................................................................................111
10.1. Noțiune......................................................................................................................................111
10.2. Sediul materiei...........................................................................................................................112
10.3. Încuviințarea expertizei.............................................................................................................113
10.4. Recuzarea și înlocuirea expertului.............................................................................................114
10.5. Administrarea expertizei...........................................................................................................115
10.5.1. Opunerea uneia dintre părți la efectuarea lucrării..................................................................116
10.6. Raportul de expertiză................................................................................................................117
10.7. Lămuriri. Completare. Refacerea...............................................................................................118
10.8. Aprecierea probei cu expertiza..................................................................................................120
11. Mijloace materiale de probă..........................................................................................................121
12. Mărturisirea...................................................................................................................................122
12.1. Noțiune......................................................................................................................................122
12.2. Felurile mărturisirii. Admisibilitate............................................................................................122
13. Interogatoriul.................................................................................................................................124
13.1. Administrarea interogatoriului..................................................................................................124
13.1.1. Interogatoriul luat persoanei fizice..........................................................................................125
13.1.2. Interogatoriul luat persoanelor juridice...................................................................................127
13.1.3. Reprezentantul legal................................................................................................................128
13.2. Aprecierea probei cu interogatoriul..........................................................................................129
14. Cercetarea la fața locului...............................................................................................................129
 SECȚIUNEA V – ETAPA DEZBATERILOR.............................................................................................................129
SECȚIUNEA VI – ETAPA DELIBERĂRII ȘI A PRONUNȚĂRII.................................................................................129
1. Deliberările...........................................................................................................................................129
2. Completul de divergență......................................................................................................................131
3. Situația completului nelegal compus...................................................................................................132
4. Minuta..................................................................................................................................................132
CAPITOLUL VIII – UNELE INCIDENTE PROCEDURALE...........................................................................................133
SECȚIUNEA I – SUSPENDAREA PROCESULUI....................................................................................................134
5. Noțiune și feluri....................................................................................................................................134
6. Suspendarea voluntară........................................................................................................................134
2.1. Suspendarea voluntară expresă................................................................................................134
2.2. Suspendarea tacită/subînțeleasă..............................................................................................134
3. Suspendarea legală de drept...............................................................................................................136
4. Suspendarea legală facultativă............................................................................................................139
4.1. Procedura suspendării...............................................................................................................143
4.2. Efectele suspendării...................................................................................................................145
SECȚIUNEA II – Perimarea................................................................................................................................146
1. Noțiune și natură juridică.....................................................................................................................146
2. Domeniul de aplicare și termenul de perimare...................................................................................147
3. Întreruperea termenului de perimare.................................................................................................148
4. Suspendarea termenului de perimare.................................................................................................149
5. Procedura și constatarea perimării......................................................................................................151
6. Efectele perimării.................................................................................................................................152
7. Perimarea instanței..............................................................................................................................153
SECȚIUNEA III – ACTELE PROCESUALE DE DISPOZIȚIE.....................................................................................154
1. Justificare și enumerare.......................................................................................................................154
1. Renunțarea...........................................................................................................................................155
1.1. Condițiile renunțării...................................................................................................................158
1.2. Efectele renunțării**.................................................................................................................159
2. Achiesarea............................................................................................................................................159
3. Tranzacția.............................................................................................................................................165
CAPITOLUL IX – HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ.................................................................................................168
SECȚIUNEA I – DISPOZIȚII GENERALE...............................................................................................................168
1. Clasificarea hotărârilor.........................................................................................................................168
2. Redactarea hotărârii judecătorești......................................................................................................171
2.1. Partea introductivă....................................................................................................................171
2.2. Considerentele...........................................................................................................................173
2.3. Dispozitivul.................................................................................................................................175
3. Reguli comune......................................................................................................................................177
3.1. Termenul de redactare..............................................................................................................177
3.2. Semnarea hotărârii....................................................................................................................178
 4. Comunicarea hotărârii.........................................................................................................................179
SECȚIUNEA II – EFECTELE HOTĂRÂRII JUDECĂTOREȘTI...................................................................................180
1. Dezînvestirea instanței.........................................................................................................................180
2. Forța de înscris autentic a hotărârii.....................................................................................................181
3. Executorialitatea hotărârii...................................................................................................................181
4. Obligativitatea și opozabilitatea hotărârii judecătorești.....................................................................183
5. Autoritatea de lucru judecat................................................................................................................184
5.1. Domeniul autorității de lucru judecat.......................................................................................185
5.2. Momentul în care intervine autoritatea de lucru judecat.........................................................189
5.3. Legătura dintre procedurile penale și procedura civilă.............................................................189
5.4. Efectele autorității de lucru judecat..........................................................................................190
5.4.1. Efectul pozitiv........................................................................................................................190
5.4.2. Efectul negativ.......................................................................................................................191
SECȚIUNEA III – ÎNDREPTAREA, LĂMURIREA ȘI COMPLETAREA HOTĂRÂRII...................................................193
1. Îndreptarea hotărârii judecătorești.....................................................................................................193
2. Lămurirea hotărârii judecătorești........................................................................................................194
3. Completarea hotărârii..........................................................................................................................195
4. Reguli generale pentru toate cele trei proceduri................................................................................197
SECȚIUNEA IV – EXECUTAREA PROVIZORIE A HOTĂRÂRII DE PRIMĂ INSTANȚĂ.............................................197
1. Executarea provizorie de drept............................................................................................................198
1.1. Stabilirea modului de exercitare a autorității părintești, stabilirea locuinței minorului, precum
și modul de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu minorul..........................................198
1.2. Plata salariilor sau a altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă, precum și a
sumelor cuvenite, potrivit legii, șomerilor...............................................................................................199
1.3. Despăgubiri pentru accidente de muncă...................................................................................199
1.4. Rente ori sume datorate cu titlu ce obligație de întreținere sau alocație pentru copii, precum și
pensii acordate în cadrul asigurărilor sociale...........................................................................................199
1.5. Despăgubiri în caz de moarte sau vătămare a integrității corporale ori sănătății, dacă
despăgubirile s-au acordat sub formă de prestații bănești periodice.....................................................199
1.6. Reparații grabnice......................................................................................................................199
1.7. Punerea sau ridicarea sigiliului ori facerea inventarului...........................................................199
1.8. Cereri privitoare la posesie, numai în ceea ce privește posesia................................................199
1.9. Hotărâri pronunțate în temeiul recunoașteri de către pârât a pretențiilor reclamantului,
pronunțate în condițiile art. 436..............................................................................................................199
1.10. Orice alte cazuri în care legea prevede că hotărârea este executorie......................................200
2. Executarea provizorie judecătorească.................................................................................................200
2.1. Condiții de fond:........................................................................................................................200
3. Suspendarea executării provizorii........................................................................................................203
SECȚIUNEA V – CHELTUIELILE DE JUDECATĂ...................................................................................................205
CAPITOLUL X – CĂILE DE ATAC.............................................................................................................................211
SECȚIUNEA I – CONSIDERAȚII GENERALE.........................................................................................................211
1. Clasificarea cailor de atac.....................................................................................................................211
 1.1. Căi ordinare/căi extraordinare de atac......................................................................................211
1.2. Căi de reformare/căi de retractare............................................................................................211
1.3. Căi devolutive/căi neevolutive..................................................................................................212
1.4. Căi suspensive de executare/căi nesuspensive de executare...................................................212
2. Reguli generale și comune privind căile de atac..................................................................................212
2.1. Cine le atacă?.............................................................................................................................212
2.2. Ordinea de exercitare................................................................................................................213
2.3. Când sunt căi extraordinar pot fi exercitate concomitent........................................................214
2.4. Unicitatea căii de atac................................................................................................................214
2.5. Regimul întregii hotărâri............................................................................................................214
2.6. Ce se atacă?...............................................................................................................................215
2.7. Legalitatea căii de atac..............................................................................................................215
SECȚIUNEA II – APELUL....................................................................................................................................216
1. Caracterizare și obiectul apelului.........................................................................................................216
2. Felurile apelului....................................................................................................................................218
3. Sesizarea instanței de apel...................................................................................................................221
3.1. Instanța competentă.................................................................................................................221
3.2. Termenul de apel.......................................................................................................................221
3.3. Cazuri de întrerupere a termenului...........................................................................................222
3.4. Cererea de apel. Cuprinsul cererii.............................................................................................223
4. Efectele cererii de apel.........................................................................................................................225
4.1. Investește instanța de apel........................................................................................................225
4.2. Efectul suspensiv de executare.................................................................................................226
4.3. Efectul devolutiv........................................................................................................................226
4.3.1. Excepții de la caracterul devolutiv........................................................................................226
4.3.2. Limitele efectului devolutiv...................................................................................................227
5. Depunerea cererii de apel și pregătirea dosarului de apel..................................................................232
6. Judecarea apelului................................................................................................................................232
7. Soluțiile pe care le poate pronunța instanța de apel...........................................................................234
7.1. Admite apelul.............................................................................................................................234
7.2. Respinge apelul..........................................................................................................................237
7.3. Anulează apelul..........................................................................................................................237
7.4. Constată perimarea lui..............................................................................................................237
8. Principiul non reformatio in peius.......................................................................................................237
SECȚIUNEA III – RECURSUL...............................................................................................................................238
1. Obiectul recursului și felurile recursului..............................................................................................238
2. Instanța competentă............................................................................................................................240
3. Motivele de recurs...............................................................................................................................241
3.1. Când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale....................................................243
 3.2. Când hotărârea a fost pronunțată de un alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea
pe fond a procesului/de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea
cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii.........................................................243
3.3. Când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe,
invocate în condițiile legii.........................................................................................................................243
3.4. Când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești...........................................................244
3.5. Când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare
atrage sancțiunea nulității.......................................................................................................................245
3.6. Când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii
ori numai motive străine de cauza ei.......................................................................................................246
3.7. Când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat..........................................................................247
3.8. Când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material247
4. Cererea de recurs și efectele ei............................................................................................................249
4.1. Cerințe formale intrinseci ale cererii de recurs.........................................................................249
4.2. Cerințe extrinseci ale cererii de recurs......................................................................................251
5. Efectele cererii de recurs.....................................................................................................................251
6. Depunerea cererii de recurs................................................................................................................252
7. Judecarea recursului și soluțiile pe care le poate pronunța instanța de recurs..................................253
7.1. Soluțiile pe care le poate pronunța ICCJ....................................................................................254
7.2. Soluțiile pe care le pot pronunța alte instanțe de recurs..........................................................256
8. Forma hotărârii de recurs și efectele acesteia.....................................................................................256
8.1. Forma hotărârii de recurs..........................................................................................................256
8.2. Efectele hotărârii de recurs.......................................................................................................257
8.3. Rejudecarea în fond după casare......................................................................................................257
8.4. Reguli comune privind rejudecarea fondului după casare........................................................258
SECȚIUNEA IV– CONTESTAȚIA ÎN ANULARE.....................................................................................................259
1. Contestația în anulare de drept comun...............................................................................................260
1.1. Motivele.....................................................................................................................................260
1.2. Condițiile de admisibilitate........................................................................................................261
2. Contestația în anulare specială............................................................................................................264
2.1. Motivele............................................................................................................................................264
2.2. Condițiile de admisibilitate........................................................................................................267
3. Sesizarea instanței competente...........................................................................................................268
4. Reguli privind judecata.........................................................................................................................269
5. Soluții....................................................................................................................................................270
6. Căi de atac............................................................................................................................................270
SECȚIUNEA V– REVIZUIREA..............................................................................................................................270
1. Caracterizare. Obiect............................................................................................................................270
2. Motivele de revizuire...........................................................................................................................272
2.1. S-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru
cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut................................................................................................272
2.2. Obiectul pricinii nu se află în ființă............................................................................................274
 2.3. Un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecata, a fost condamnat definitiv
pentru o infracțiune privitoare la pricina sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals
în cursul ori în urma judecații, când aceste împrejurări au influențat soluția pronunțată în cauză. În
cazul în care constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanța de
revizuire se va pronunța mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenței sau inexistenței infracțiunii
invocate. În acest ultim caz, la judecarea cererii va fi citat și cel învinuit de săvârșirea infracțiunii.......275
2.4. Un judecător a fost sancționat disciplinar definitiv pentru exercitarea funcției cu rea-credință
sau gravă neglijență, dacă aceste împrejurări au influențat soluția în cauză..........................................276
2.5. După darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau
care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților....................................277
2.6. Dacă s-a casat, s-a anulat ori s-a schimbat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat
hotărârea a cărei revizuire se cere...........................................................................................................279
2.7. Statul ori alte persoane juridice de drept public, minorii și cei puși sub interdicție
judecătorească ori cei puși sub curatelă nu au fost apărați deloc sau au fost apărați cu viclenie de cei
însărcinați să îi apare................................................................................................................................279
2.8. Există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care
încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri............................................................................280
2.9. Partea a fost împiedicată să se înfățișeze la judecată și să înștiințeze instanța despre aceasta,
dintr-o împrejurare mai presus de voința sa...........................................................................................281
2.10. CEDO a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri
judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continua să se producă................................282
2.11. După ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituționala s-a pronunțat asupra excepției
invocate în aceea cauză, declarând neconstituțională prevederea care a făcut obiectul acelei excepții
282
2.12. Motiv din legea contenciosului administrativ...........................................................................282
3. Sesizarea instanței competente...........................................................................................................283
4. Reguli privind judecata.........................................................................................................................285
CAPITOLUL XI – PROCEDURI SPECIALE.................................................................................................................286
SECȚIUNEA I – DIVORȚUL.................................................................................................................................286
SECȚIUNEA II – ORDONANȚA PREȘEDINȚIALĂ.................................................................................................286
1. Condiții.................................................................................................................................................286
2. Judecata...............................................................................................................................................287
SECȚIUNEA III – ORDONANȚA DE PLATĂ..........................................................................................................287
CAPITOLUL XII – EXECUTAREA SILITĂ...................................................................................................................288
SECȚIUNEA I – DISPOZIȚII GENERALE...............................................................................................................288
SECȚIUNEA II – TITLU EXECUTORIU..................................................................................................................288
SECȚIUNEA III – PERIMAREA EXECUTĂRII........................................................................................................288
SECȚIUNEA IV – PRESCRIPȚIA EXECUTĂRII.......................................................................................................288
SECȚIUNEA V – CONTESTAȚIA LA EXECUTARE.................................................................................................288
SECȚIUNEA VI – ÎNTOARCEREA EXECUTĂRII....................................................................................................288
 CAPITOLUL VII – JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANȚĂ
I. DISPOZIȚII GENERALE
II. ETAPA CERCETĂRII PROCESULUI
III. EXCEPȚIILE PROCESUALE
IV. PROBELE ÎN PROCESUL CIVIL
V. ETAPA DEZBATERILOR
VI. ETAPA DELIBERĂRII ȘI A PRONUNȚĂRII
SECȚIUNEA I – DISPOZIȚII GENERALE
1. Ședința de judecată
1.1. Considerații generale cu privire la cercetare și dezbatere
Procesul civil, în lumina NCPC, a fost reconfigurat, deoarece după etapa scrisă urmează
două etape strict delimitate:
- cercetarea procesului;
- dezbaterile în fond.
Potrivit art. 211 NCPC, completul de judecată este abilitat prin lege să deruleze
ambele faze, cercetare și dezbatere. Ambele fiind faze ale procesului civil, și în cercetare, și
în dezbateri trebuie să se respecte toate principiile și garanțiile procesuale specifice
procesului civil.
Legiuitorul, în concepția inițială a NCPC a prevăzut că cercetarea procesului în fața
primei instanțe trebuie să se desfășoare în camera de consiliu. În privința dezbaterii pe fond,
aceasta ar trebuie să se deruleze, ca regulă, în ședință publică.
La modul general, în etapa cercetării procesului, judecătorul/completul soluționează
excepții, dacă este cazul, încuviințează probe și administrează probe.
În etapa dezbaterilor în fond, potrivit art. 389 NCPC, completul va conduce ședința și
va dezbate împrejurările de fapt și temeiurile de drept invocate de părți în cereri, în apărările
formulate sau ridicate din oficiu, ca regulă. În etapa dezbaterilor (atipică) se pot soluționa
chiar excepții procesuale nejudecate în cursul cercetării (art. 391 NCPC), se poate trece chiar
la completarea sau refacerea unor probe.
Putem observa că cele 2 faze nu au o delimitare drastică, întrucât aspecte din cercetarea
judecătorească se pot regăsi și în etapa dezbaterilor în fond. În schimb, concluziile din etapa
dezbaterilor de fapt și de drept nu se pot regăsi în etapa cercetării procesului.
Chiar dacă s-ar reveni la cercetarea procesului în camera de consiliu, această judecată
nu este formal/procesual identică cu ședința secretă. În camera de consiliu au acces, potrivit

1
art. 213 NCPC, părțile, reprezentanții lor, cei care îi asistă, avocații (mandatarii), martori,
experți, traducători, interpreți, alte persoane cărora instanța le poate permite accesul.
NCPC reglementează și ședința secretă la art. 213 alin. (2) NCPC și permite ca în
ipoteze limitativ prevăzute de cod să declare acea ședință secretă, fiind excepție veritabilă de
la principul publicității ședinței de judecată.
Deși procesul este delimitat în cele 2 faze, principiul continuității trebuie respectat fără
a se lua în discuție aceasta partajare. Judecătorii care au participat la cercetare,
obligatoriu trebuie să fie și la dezbaterile în fond. Principiul continuității se aplică de la
repartizarea dosarului, până la pronunțarea hotărârii. Excepția este prevăzută de art. 214
NCPC, care prevede ca motive temeinice care împiedică un judecător să participe (starea
medicală, pensionarea, abținerea, recuzarea), se permite schimbarea fără a se încălca acest
principiu.
Indiferent că vorbim de cercetare, etapa scrisă, dezbateri în fond, acestea se derulează
obligatoriu la sediul instanței competente să judece cauza (instanțele sunt sedentare și
permanente). Excepțiile sunt prevăzute de art. 212 NCPC și art. 343 alin. (2) NCPC, care
vizează mijloacele de probă, art. 346 alin. (2), care vizează cercetarea la fața locului și art.
372 alin. (2) NCPC.
Cel puțin ca principiu, ședința de judecată este publică (regula este publicitatea
ședinței de judecată). Această regulă suportă două amendamente:
1) de la 1 ianuarie 2019, o parte a procesului, denumită cercetarea procesului,
urmează să se desfășoare în camera de consiliu, ședința publică rămânând aplicabilă
numai dezbaterilor finale. Astfel, conform art. 213 alin. (1) NCPC, în fața primei instanțe
cercetarea procesului se desfășoară în camera de consiliu, dacă legea nu prevede altfel.
Conform art. XII din Legea nr. 2/2013, dispozițiile Legii nr. 134/2010 privind Codul
de procedură civilă, republicată, privind cercetarea procesului și, după caz, dezbaterea
fondului în camera de consiliu se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie
2019. În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la
data de […], cercetarea procesului și, după caz, dezbaterea fondului se desfășoară în ședință
publică, dacă legea nu prevede altfel.
Acest lucru nu mai este valabil, deoarece L. 310/2018 a abrogat dispozițiile
privitoare la camera de consiliu.
2) Există cazuri când legea prevede că anumite procese, în integralitatea lor
sau numai într-o anumită fază a judecății (spre exemplu, numai faza judecății) sunt supuse
judecății în camera de consiliu. Exemple:

2
 a. ordonanța președințială – procedura urgentă, cu caracter vremelnic, și sub
aspectul cercetării, și sub aspectul dezbaterilor;
b. sechestrul asigurator;
c. judecarea cererii de recuzare sau de abținere.
/!\ Aceste exemple au la bază un element comun: legea prevede în mod expres că se
judecă în camera de consiliu.
Sunt situații în care, deși legea nu prevede că o cauză se judecă în camera de consiliu,
instanța poate decide acest lucru în concret, pentru o anumită cauză. Conform art. 213
alin. (2) NCPC, în cazurile în care dezbaterea fondului în ședință publică ar aduce atingere
moralității, ordinii publice, intereselor minorilor, vieții private a părților ori intereselor
justiției, după caz, instanța, la cerere sau din oficiu, poate dispune ca aceasta să se desfășoare
în întregime sau în parte fără prezența publicului. Instanța poate să dispună în aceste cazuri,
fie la cerere, fie din oficiu, judecarea fără prezența publicului. Vorbim de situații ca
procedura de divorț sau situații care ar implica o jenă din partea minorilor de a se adresa în
public.
Atunci când procesul se judecă în ședință secretă, fără public, au dreptul să fie prezente:
a. părțile;
b. reprezentanții părților;
c. cei care îi asistă pe minori;
d. apărătorii părților;
e. martorii;
f. experții;
g. traducătorii;
h. interpreții
i. alte persoane cărora instanța, pentru motive temeinice, le permite să asiste la
proces.
Astfel, în cazul desfășurării procesului fără prezența publicului nu vorbim despre un
secret total, întrucât doar publicul larg nu participă.
1.2. Rațiuni pentru desfășurarea procesului în camera de consiliu
Atunci când legea vorbește despre camera de consiliu, rațiunile sunt diverse:
1) Protejarea unei anumite prezumții de confidențialitate (cum ar fi în
materia societăților). Decizia legiuitorului în acest sens își are rațiunea în sensul că se pot
dezvălui secrete de natură economică (spre exemplu, prin introducerea unei acțiuni în anulare

3
a hotărârii Adunării Generale a Acționărilor se pot revela aspecte privind funcționarea
societății);
2) În alte pricini, camera de consiliu nu are nimic de-a face cu secretul, ci apare
pe latura urgenței. În timp ce ședințele publice sunt planificate anterior, iar schimbarea
acestor ședințe ar presupune o intervenție a colegiului de conducere a instanței, desfășurarea
procesului în camera de consiliu este stabilită de fiecare judecător în mod particular (fără a fi
ținut de o ședință publică prestabilită). Astfel, desfășurarea procesului în camera de consiliu
poate servi mai ușor celerității (se pot da termene și a doua zi). Spre exemplu, rațiunea
urgenței apare la sechestrul asigurător sau la ordonanța președințială;
3) La recuzare și abținere rațiunea legiuitorului tine tot de secret (spre exemplu,
se dezvăluie anumite relații între părți și judecător);
4) Protecția unor categorii. Spre exemplu, potrivit art. 226 NCPC, în cazul în
care, potrivit legii, urmează să fie ascultat un minor, ascultarea se va face în camera de
consiliu. Ținând seama de împrejurările procesului, instanța hotărăște dacă părinții, tutorele
sau alte persoane vor fi de față la ascultarea minorului. Chiar dacă procesul în sine se judecă
în ședință publică, ascultarea minorului se face doar în camera de consiliu. Ulterior, se poate
reveni la regimul publicității ședinței de judecată.
2. Activitatea premergătoare ședinței de judecată
În ceea ce privește activitatea premergătoare ședinței de judecată, aceasta îl are ca pilon
central pe grefierul de ședință. La nivelul instanțelor există grefierul șef, grefierul arhivar,
grefierul registrator. Există și un grefier de ședință, care însoțește completul de judecată în
ședință publică, intră în constituirea instanței.
Acesta are o serie de sarcini particulare în ceea ce privește atât activitatea
premergătoare începerii ședinței de judecată, cât și activitatea ulterioară începerii ședinței.
În ceea ce privește activitatea premergătoare începerii ședinței de judecată, cam cu o
săptămână înainte de termen, grefierul de ședință preia dosarele de la arhivă și:
1) verifică dovezile de înmânare ori de comunicare a citațiilor și a altor acte de
procedură (verifică dacă citațiile expediate către părți sau către alți participanți la proces au
fost urmate de o dovadă de înmânare. Dacă își dă seama că ceva este în neregulă,
președintele completului dispune recomunicarea citației printr-o rezoluție),
2) verifică dacă s-au primit relațiile solicitate de instanță (spre exemplu,
instanța, prin grefier, solicită eliberarea unui extras de carte funciară, de la evidența
populației, de la Arhivele naționale, de la un notar etc.),

4
 3) întocmește lista de procese (o afișează pe ușa sălii de ședință și pe site. NCPC
zice că se afișează cu o oră înainte, iar ROI zice că se afișează cu o zi înainte sau o oră atunci
când ședințele se desfășoară în mai mulți timpi. E un conflict mai puțin relevant. Din punct de
vedere logic, NCPC câștigă. Se rezolvă și mai simplu, deoarece ROI e mai aproape de
judecător și va folosi mai degrabă ROI-ul. De fapt, ROI nici nu încalcă codul, ci oferă o
protecție mai largă) (art. 215 NCPC, art. 103 ROI – Regulamentul de ordine interioară al
instanțelor).
Așa știe și judecătorul care dosar este în stare de judecată, care se amână, lucru
important pentru el.
4) ordinea judecării proceselor este prevăzută de cod. Art. 215 – cazurile
urgente, cele care au primit termen în continuare și cele rămase în divergență. Restul se
stabilesc în funcție de vechimea lor. La întocmirea listei se ține cont și dacă s-au stabilit
anumite ore pentru anumite cauze (o persoană vine dintr-o localitate și cere să se judece la o
oră. Sau vin martori din alte localități).
Astfel, din prevederile art. 103 ROI se desprinde faptul că lista de ședință cuprinde
mai mult decât lista proceselor. În lista de ședință se precizează și numele și prenumele
judecătorilor care compun completul de judecată. Astfel, părțile vor putea face eventuale
cereri de recuzare. De asemenea, se verifică și respectarea principiului continuității, art. 19
NCPC, (dacă judecătorul de pe lista de ședință este același ca cel de la termenul anterior),
numele și prenumele grefierului de ședință, numele și prenumele procurorului de ședință,
obiectul.
Potrivit art. 215 NCPC, se prevede că pe lista de ședință ar trebui precizate și
intervalele orare orientative pentru strigarea cauzelor (nu putem vorbi despre o sancțiune,
poate doar despre o sancțiune administrativă).
Grefierul predă dosarul președintelui completului. Înainte de ședință, grefierul vine cu
jumătate de oră și permite persoanelor interesate să vadă dosarul, în cazul în care în intervalul
în care a stat la el, a apărut ceva nou.
Ședințele sunt publice cu prezența oricărei persoane (regula). Sunt și excepții care se
judecă în camera de consiliu. Cercetare înseamnă discuții de procedură, administrarea
probelor, rezolvarea oricăror incidente. Are un caracter tehnic, nu este prea plăcută publicului
care oricum nu înțelege nimic. Momentul pledoariei e cel solemn în mintea publicului. În
camera de consiliu, un birou, discuțiile sunt mai relaxate sunt la masă, discută relativ
informal. Se dau termene scurte. Nu mai este rigidă discuția.

5
 Totul era bine, dar cu 2 luni înainte s-a ”descoperit” că n-avem camere de consiliu. S-au
amânat dispozițiile pentru 2 ani. După 2 ani iar nu erau, iar s-a amânat. Jumătate din instanțe
au zis că totuși pot să aibă camere fără probleme. Legea 310/2018 a abrogat dispozițiile
referitoare la camera de consiliu. DAR, rămân unele procese în camera de consiliu, ca
excepții. NU se mai aplică pentru toate procesele în faza cercetării procesului. Intervine:
a. Când dispune instanța – art. 213.
b. Când prevede legea (abținere, recuzare, cererea de reexaminare, sechestrul
asigurator (sechestrul judiciar este în ședință publică), proceduri necontencioase etc.)
Observație: sancțiunea este nulitatea condiționată de vătămare.
Nu înseamnă că părțile nu sunt prezente. Trebuie să se prevadă expres că nici măcar
părțile nu sunt prezente. Art. 213 alin. (4) clarifică acest lucru.
3. Conducerea și poliția ședinței
Când discutăm despre conducerea ședinței, există o serie de atribuții care revin
Președintelui de complet. Sigur că această chestiune are relevanță numai în ipoteza în care
completul este compus din mai mulți judecători, pentru că, dacă este un singur judecător, el
este și președinte. Dacă sunt mai mulți judecători, chestiunea are relevanță, pentru că trebuie
să știm cine face următoarele lucruri, care dintre judecători.
Prima regulă: Președintele este cel care conduce ședința, adică deschide, suspendă
sau ridică ședința. El acordă cuvântul părților într-o ordine. Ceilalți judecători, dacă vor să
întrebe ceva, îl roagă să întrebe el în numele lor. Poate încuviința unui judecător să întrebe
direct.
Deschiderea ședinței are loc prin anunțarea faptului că dispune deschiderea ședinței și
invită toți participanții la ședința să se așeze.
Suspendarea ședinței poate interveni pentru motive justificate, din cauza unor chestiuni
obiective (schimbarea compunerii completului – pot fi cauze în care un judecător s-a abținut,
iar pentru soluționarea acelei cauze trebuie schimbat completul sau schimbarea locului unde
se ține judecata și chemarea unui alt judecător să ia parte la complet), aspecte legate de
administrarea probelor (de exemplu, martorii nu pot să vină decât după ora 11.00, iar ședința
se termină la 10.30; în acest caz, suspenzi ședința ca să vină martorul). Inclusiv pot fi
chestiuni obiective legate de starea de oboseală a unei ședințe foarte lungi, după o serie de
procese, poți să suspenzi ședința 15 minute.
Judecătorii nu sunt lipsiți de drepturi în proces, drepturile lor sunt egale, dar ceilalți
judecători se adresează părților și celorlalți participanți la proces prin intermediul
președintelui. Cu alte cuvinte, într-un complet, când avem un martor, nu se apucă fiecare

6
judecător să-l întrebe pe martor ce crede el de cuviință. Ei, dacă au ceva de întrebat și, de
obicei au, se adresează președintelui, care va întreba martorul, iar acesta se va adresa așa:
“domnul judecător X vă întreabă … ” sau, dacă vor ca unul dintre avocați să discute în
legătură cu o anumită problemă juridică, îi spune președintelui să discute și despre excepția
aceea sau despre problema respectivă, nu se adresează direct, ci îi spune președintelui, iar el
spune “domnul judecător vă roagă să antamați în pledoaria dumneavoastră și problema X”.
Desigur că președintele poate să încuviințeze unui judecător din complet și adresarea
directă, deci să se adreseze direct părții, avocatului sau altui participant, dar trebuie să ceară
voie președintelui, să-l întrebe “pot să adresez o întrebare directă?”, iar președintele spune
“da, puneți o întrebare directă”, iar apoi spune părții/martorului “domnul judecător vrea să
vă adreseze o întrebare directă” sau îi spune “nu este cazul”. Acesta este dreptul
președintelui, pentru că el conduce ședința. El nu poate refuza punerea întrebărilor, pentru că
orice judecător poate pune orice întrebare dorește, dar poate stabili dacă acestea se pun direct
sau nu. Sigur, de principiu, nu prea există momente de genul acesta, dar nici nu se exclud.
A doua regulă: președintele este cel care exercită poliția ședinței.
Politia ședinței este un concept dezvoltat la art. 217 NCPC și care implică mai multe
măsuri:
Alin. (1): măsuri pentru păstrarea ordinii și a bunei-cuviințe, precum și a solemnității
ședinței de judecată (aici intră: nu ai voie cu vuvuzele în sala de judecată sau până la ideea că
nu ai voie cu telefoane mobile care sună. Nu este o problemă doar de zgomot, ci de
solemnitate). Aceste reguli sunt pentru participanții la ședință. Pentru judecători, există
regulile lor din Statutul profesiei și ROI, unde sunt sancționate disciplinar de către CSM.
Alin. (2): dacă nu mai este loc în sala de ședință, președintele le poate cere celor care
ar veni mai târziu sau care depășesc numărul locurilor existente să părăsească sala. Este o
normă de poliție a ședinței. Accesul în sala de ședințe este permis oricui, nu numai
persoanelor care au proces, pentru că ședința este publică! Desigur, această regulă nu se
aplică când avem camera de consiliu sau atunci când se dispune ședința secretă, dar acestea
sunt cazuri limitativ prevăzute de lege. Ca regulă, când este ședința publică și nu este camera
de consiliu, participarea este permisă. Totuși, acest lucru nu poate să impieteze asupra
desfășurării ședinței, adică nu poate să lase persoane să între și să ajungă să stea în spatele
judecătorilor, pentru că acest lucru nu mai încadrează cu solemnitatea. Atunci, măsura cea
mai sigură este să se părăsească sala. Codul chiar menționează că întâi trebuie să iasă cei care
au ajuns mai târziu, iar apoi cei care depășesc numărul de locuri existente în sală. Lucrul
acesta se poate rezolva relativ ușor, în ipoteza în care foarte multe instanțe au fost dotate cu

7
panouri care arată în timp real desfășurarea ședinței, astfel încât poți să stai și pe culoar și să
urmărești panoul, văzând când se apropie cauza ta. Uneori chiar se anunță prin stație ce cauză
urmează.
Alin. (3): nimeni nu poate fi lăsat cu arme în sală, cu excepția cazului în care le poartă
în exercițiul serviciului, cum ar fi polițistul sau jandarmul.
Alin. (4): persoanele care iau parte la ședință sunt obligate să aibă o purtare și o
ținută cuviincioase. Aici este interpretabil. Președintele completului poate înlătura din sala pe
cei care nu au o ținută cuviincioasa. Misiunea este diferită. Sigur, nu se merge până intr-acolo
încât să se ceară ca la o ședință de judecată să fie neapărat îmbrăcată lumea la costum și
cravată, dar nu se merge nici până într-acolo încât să se permită accesul în pantaloni scurți
sau sandale. Judecătorul le permite apoi intrarea doar dacă urmează să fie audiați.
Nu ai voie cu minori în sala de judecată, în afară de cazul în care urmează să fie audiați.
Alin. (7): îndepărtarea minorilor din sală și a persoanelor care s-ar înfățișa într-o
ținută necuviincioasă.
Alin. (5): În ședința publică, oamenii se adresează în picioare judecătorului.
Alin. (6): Președintele atrage atenția părții sau oricărei alte persoane care tulbură
ședința ori nesocotește măsurile luate să respecte ordinea și buna cuviința, iar în caz de
nevoie dispune îndepărtarea ei. Persoanele care nu se conformează măsurilor luate sunt
îndepărtate din sală (aceasta este sancțiunea). Este important de subliniat faptul că persoana
îndepărtată din sală poate să fie una care nu are niciun proces și atunci nu este nicio
problemă, dar poate să fie chiar una dintre părți. În acest caz, ne uităm la alin. (8) care spune
că, dacă una dintre părți a fost înlăturată din sală ca urmare a comportamentului necuviincios
sau ca urmare a nerespectării măsurilor luate de președinte, după închiderea dezbaterilor va fi
rechemată în sală pentru a i se pune în vedere actele esențiale efectuate în lipsa ei (am audiat
martorii în ordine, am analizat toate probele, am judecat procesul). Președintele este obligat
să-i spună, nu să le refacă (dacă a fost gălăgios, asta e). Dacă persoana care a deranjat ședința
a avut însă avocat, atunci nu mai este chemat să i se spună tot ce s-a întâmplat, pentru că,
prin ipoteză, îi va spune avocatul care a rămas în sală.
/!\ Acest lucru se aplică numai dacă acela care a rămas în sală este avocat, pentru
că textul spune ca aceste dispoziții se aplică numai în cazul în care partea îndepărtată
este asistată de un apărător care a rămas în sală. Acest apărător este avocatul. Sigur, ar
putea fi și consilierul juridic, însă este practic imposibil ca persoana juridică să fie data afară
din sală, pentru că nu a respectat solemnitatea ședinței. Este clar că textul se referă la
persoane fizice. În plus, vorbește despre dreptul la apărare, care se exercita prin avocat. Un

8
lucru e clar: textul se refera la avocat sau consilier juridic apărător. Cu alte cuvinte, textul
nu se aplică atunci când în sală a rămas un mandatar al părții, dar acesta nu avea calitatea de
avocat, dar tot nu se va numi apărător, căci Constituția vorbește despre dreptul la apărare,
care se exercită prin avocat.
Sigur că NCPC permite și celor care au licență în drept, în anumite circumstanțe să
pună concluzii. Atunci se vor numi apărători. Și atunci textul este aplicat exact restrictiv,
pentru că presupune o abolire a unor drepturi, partea îndepărtată din sală având, teoretic,
dreptul de a i se spune ce s-a întâmplat în lipsa ei, mai puțin atunci când a existat un apărător
în sala. Textul este unul de restrângere și trebuie interpretat la rândul lui restrictiv.
Alin. (9): ultima ipoteză este aceea în care recalcitrantul este chiar avocatul. În acest
caz, președintele îl va chema la ordine (sigur, acest lucru nu dă rezultate de cele mai multe
ori) și dacă, din cauza atitudinii lui, continuarea dezbaterilor nu este cu putință, acesta va fi
dat afara din sală, dar în acest caz nu va continua procesul și se va amâna. Acesta este un
motiv clasic de amânare. Avocatul va lua și o amendă. Această amendă variază între 50 și
700 de lei. Există și posibilitatea de a da câteva mii de euro, dacă este vorba despre o
ordonanță președințială și măsura trebuie luată în aceeași zi. Această sancțiune pornește de la
ideea că, de principiu, manifestările violente ale unui profesionist al dreptului sunt mai rare
decât cele ale unui participant la proces.
Dacă au loc fapte penale, instanța constată că se află în fața unei infracțiuni de audiență,
face un proces-verbal pe care-l remite procurorului.
Tot în legătură cu politia ședinței, trebuie menționată și o chestiune foarte interesantă
legată de fotografierea și înregistrarea ședinței, dar nu de către instanță sau servicii, ci de
către părți. Această acțiune este interzisă. Nicio parte nu are voie să facă așa ceva. Ia amendă
dacă face. Atunci s-a prevăzut chestiunea aceasta (art. 119 din ROI instanțelor judecătorești).
Cu toate acestea, fotografierea și înregistrarea ședinței se judecată se poate face numai
cu acordul președintelui de complet. Lui trebuie să i te adresezi într-o cerere deschisă, în
prealabil, cu indicarea dosarului. Pentru desfășurarea normală a ședinței, instanța poate
acorda permisiunea unui număr limitat de solicitanți, în ordinea formulării cererilor.
Este interzisă și difuzarea fotografiilor sau imaginilor captate fără acordul
președintelui completului. În cazul încălcării acestei interdicții, va fi sesizat Consiliul
National al Audiovizualului. Acest lucru înseamnă ca textul nu se refera la părți, deci părțile
nu au voie oricum, ci textul permite fotografierea și înregistrarea în anumite dosare care sunt
de interes public, de către jurnaliști și în rațiunea interesului public. De fapt, la ei se referă la
acest text. Atunci, aceștia trebuie să facă o cerere în care să justifice, să arate că este jurnalist,

9
să explice de ce îl interesează acel dosar, de ce este un interes public în acel dosar. Dacă acel
proces este un proces cu un element pur personal, de exemplu un proces de divorț între doi
artiști, când aceștia au un copil, acesta nu va putea fi înregistrat, pentru că interesul public, de
cancan, este mai mic decât protecția unui copil care nu va dori să-și vadă părinții divorțând.
Cu alte cuvinte, în cazul în care un alt participant la proces înregistrează sau
fotografiază instanța se va încadra exact în textul cu nerespectarea măsurilor luate pentru
asigurarea bunei cuviințe și a solemnității ședinței, ceea ce înseamnă că va primi amendă și
excluderea din sală.
Se observă, totuși, faptul că ședința se înregistrează, dar se înregistrează de către
instanță, prin mijloace tehnice și se păstrează la arhivă. Deci, toate ședințele se
înregistrează, este obligatoriu. Suportul se păstrează la în arhiva instanței (art. 231).
4. Principalele momente în desfășurarea unei ședințe de judecată
4.1. Ordinea în care se examinează cauzele
După cum s-a spus, inițial grefierul face o listă cu procesele din ședința respectivă, pe
care o afișează cu o oră înainte (conform NCPC) sau cu o zi înainte (conform
Regulamentului), care se publică și pe portalul instanței. Aceasta este regula, dar există și
excepții.
Art. 215 alin. (4) NCPC spune că, la cererea părții interesate, pentru motive
temeinice, judecătorul poate schimba ordinea de pe listă. De exemplu, există o listă de 50 de
dosare, iar la poziția 3 unul dintre avocați spune că roagă amânarea dosarului pentru sfârșitul
ședinței, pentru că are un motiv temeinic, de exemplu vine de la Constanța și nu poate ajunge
la 08.45, 09.00, când se ia cauza. Acesta este considerat un motiv temeinic. În orice caz,
trebuie să existe o cerere din partea părții. Nu este necesar ca cererea să fie scrisă, poate fi
făcută și printr-un colaborator sau prin parte. De principiu, însă, corect este sa se facă o cerere
scrisă, pentru ca judecătorul să-și poată organiza ședința dinainte de a începe.
Art. 121 ROI – vorbește de lăsarea mai la urmă.
Nu trebuie să afecteze interesele celorlalți!
Procesele în care partea sau părțile sunt reprezentate de avocat, se iau cu prioritate, în
ordinea listei. De exemplu, avem 50 de cauze, dar din cele 50, cauzele 15, 30 și 37 sunt
reprezentate de avocat. Atunci, acestea se iau primele, tot în ordine, iar apoi se respectă lista.
4.2. Amânarea cauzelor
Regula se regăsește în ROI-ul instanțelor, dar și acesta trebuie coroborat cu NCPC.
În primul rând, art. 220 NCPC vorbește despre amânarea cauzelor. Art. 220 NCPC
spune că la începutul ședinței, se poate proceda la amânarea cauzelor care nu sunt în

10
stare de judecată, dacă aceste cereri nu provoacă dezbateri. Cu alte cuvinte, în prima fază
a procesului, a ședinței, se iau întâi cauzele care presupun amânări fără dezbateri. Și ele se iau
tot în ordinea de pe listă. În concret, judecătorul intră și spune “în care cauze sunt amânări?”
și participanții răspund. Apoi, se face lista de amânări, tot în ordinea listei, cu mențiunea că
acestea nu trebuie să provoace dezbateri, adică să nu fie amânare după invocarea excepției,
după soluționarea excepției sau după audierea martorilor. Amânarea trebuie să fie fără
discuții, fără dezbateri.
Acest lucru se întâmplă, pentru că art. 220 teza a II-a NCPC spune că, atunci când se
amână fără dezbateri, compunerea completului poate fi alcătuită chiar și dintr-un singur
judecător, deși pentru cauza respectivă este necesară o compunere colegială. Deci, într-o
instanță de recurs, unde sunt trei judecători, amânările fără dezbateri se pot lua de către unul
singur, pentru că nu se iau decizii. Dacă ar apărea dezbateri, el n-ar putea sa decidă, pentru că
orice decizie ar fi nulă pentru greșita compunere a completului.
ROI-ul spune ceva diferit, dar nu cu mult: cauzele care se amână fără discuții vor
putea fi strigate la începutul ședinței, în ordinea listei, dacă toate părțile legal citate sunt
prezente și cer amânarea sau în cauză s-a solicitat judecata în lipsă – art. 121 alin. (3).
Regulamentul spune că ori sunt toate părțile prezente ori una dintre părți nu este legal
citată. Astfel, dacă una dintre părți nu este legal citată, te încadrezi, poți să te prezinți la
începutul ședinței și să ceri amânarea, pentru că partea nu a fost legal citată. Dacă toate
părțile au fost legal citate, ele trebuie să fie prezente sau măcar una dintre ele să fi cerut
judecarea în lipsă și să nu fie prezentă. Dacă nu sunt prezente toate și niciuna dintre ele nu a
cerut judecarea în lipsă, atunci nu poți să ceri amânarea, trebuie să aștepți să fie toți.
Aici există un text care oarecum se contrazice cu textul din lege, pentru că legea spune
că la cererea părții interesate judecătorul poate schimba ordinea de pe listă, iar alin. (4) din
art. 121 din ROI: la cererea părților instanța poate lăsa cauza la urmă, fixând o anumită
oră când dosarul va fi strigat din nou.
Ele de fapt nu se contrazic, sunt două ipoteze diferite. Opinii în doctrină spun că se
aplică regulamentul, în sensul că, dacă nu există cererea ambelor părți, nu poți schimba
ordinea de pe listă. Ba nu, NCPC spune că ordinea se poate schimba la cererea uneia
dintre părți.
Regulamentul se referă la altceva: ipoteza în care ambele părți solicită să se fixeze o
anumită oră. Atunci completul spune că, deși procesul începe la ora 08:30, pentru ei începe
la ora 13:00. Se poate acest lucru, dar trebuie să se vadă, ca să se pună de acord. Unul nu
poate spune “fixează-mi la ora 13.00”. El poate spune “fixează-mi după o anumită oră”.

11
Deci, sunt ipoteze diferite, dar nu se contrazic. Nu este singura ipoteză în care se poate
schimba ora.
4.3. Apelul cauzei
Este făcut de grefier. Grefierul spune cauza, numărul de dosar, strigă pârâtul,
reclamantul, obiectul cauzei și face referatul. După strigarea cauzei și apelul părților,
grefierul prezintă pe scurt obiectul pricinii, stadiul în care se află, comunică modul în care s-a
îndeplinit procedura de citare a persoanelor chemate la proces și dacă s-au realizat măsurile
dispuse de instanță la termenele anterioare. El știe toate aceste lucruri, pentru că le verifică cu
cel puțin două zile înainte. El spune: „dosarul cu nr ...., reclamantul X, pârâtul Y, pe rol
dosarul având ca obiect revendicare, stadiul – al 3-lea termen de judecată, s-a acordat
termen pentru întocmirea raportului de expertiză, raportul de expertiza a fost depus la dosar
cu 10 zile înaintea termenului, procedura de citare a fost în mod legal îndeplinită sau părțile
aveau termenul în cunoștință și nu mai era necesara citarea” acesta este referatul făcut de
grefier.
Din start, grefierul trebuie să aibă noțiuni de drept și, chiar dacă nu este licențiat în
drept, el trebuie să fi făcut Școala Națională de Grefieri, ceea ce înseamnă că știu procedură,
uneori chiar mai bine decât avocații sau judecătorii pe chestiuni de formularistică.
Pot apărea mai multe situații la apelul făcut:
1) Părțile lipsesc, dar măcar una nu a fost citată. Atunci se dispune citarea.
2) Ambele lipsesc, au fost citate/au termen în cunoștință, dar una a cerut
judecarea în lipsă. Atunci se merge la judecarea cauzei pe baza a ce s-a zis în faza scrisă.
Dacă nu vine, nu înseamnă că a renunțat la excepțiile invocate în faza scrisă. Cererea este
valabil făcută numai în fața instanței respective.
În cazul în care niciuna dintre părți nu răspunde la apel, ROI-ul spune că dosarul va fi
lăsat la sfârșitul ședinței, când se va face o nouă strigare.
3) Niciuna nu a cerut judecarea în lipsă. Avem o lipsă de contradictorialitate.
Dacă nu va răspunde nici atunci, procesul se suspendă dacă niciuna dintre părți nu a cerut
judecarea în lipsă. Tocmai fiind atât de gravă sancțiunea, suspendarea procesului, ROI-ul
spune că trebuie strigați iar la sfârșitul ședinței pentru a nu fi o măsură atât de dură încă de la
început. Se poate repune pe rol, în termen de 6 luni.
4) În cazul în care numai una dintre părți nu se prezintă, cauza se va lua la
ordine deoarece lipsa părții legal citate nu împiedică judecata cauzei. Instanța însă, chiar
dacă se prezintă matinalii prezenți, va analiza și excepțiile și apărările formulate de partea în
lipsă, formulate prin întâmpinare, cerere reconvențională, cererea de chemare în judecată etc.,

12
depinzând de poziția lor. Ceea ce este de subliniat este faptul că, deși partea a fost legal citată
nu se prezintă, nu absolvă instanța de obligația de a examina cererile făcute de ea. Ea nu
a renunțat la proces și nici nu a achiesat la pretențiile părții adverse, doar nu a venit, adică nu
și le poate susține verbal, dar dacă ele sunt făcute în scris și, de obicei, sunt (ori a depus
cererea de chemare în judecată dacă este reclamant, ori a formulat întâmpinare dacă este
pârât), atunci judecătorul va judeca procesul în lipsă, dar bazându-se pe acele apărări, iar,
dacă a cerut și probe, le va examina.
Nu este corect ca judecătorul să treacă peste probele propuse, de exemplu, și să le
încuviințeze doar pe cele ale părții adverse, spunând „reclamantul este prezent, a cerut
probe, i le încuviințăm, pârâtul, pentru că este absent și nu poate să-și susțină probele, i le
respingem”. Este adevărat că nu poate să le susțină verbal, dar poate în scris a explicat de ce
sunt utile. Sunt unii judecători care le resping dacă partea nu a venit să le susțină.
Există o excepție, art. 921 NCPC. Dacă reclamantul nu se prezintă la proces, cererea e
respinsă ca nesusținută.
A doua ipoteză. Apel care presupune o amânare.
5. Cauzele de amânare
La început, se face o listă de amânări pentru cauzele care se amână fără dezbateri. Nu
avem citare legală, un martor e bolnav, nu au venit informațiile de la instituții etc. În
completurile colegiale se pot lua de un judecător, pentru că fac un act de administrare, nu de
dezlegare. Anterior s-a menționat faptul că acele cauze care pot fi amânate fără discuții, astfel
încât de la începutul ședinței, sunt luate cu prioritate.
1) Amânarea judecății se poate face prin învoiala părților – art. 221 NCPC
Acest lucru înseamnă că părțile, de comun acord, decid să amâne procesul. Ele nu
trebuie să dea o justificare. De obicei, ele încearcă o împăcare sau nu sunt pregătite în
momentul respectiv să se judece. Această amânare prin acordul părților, deci fără a fi
provocată de ceva, se poate da o singură dată în cursul procesului. Dacă părțile, după ce au
cerut o astfel de amânare, solicită tot o amânare prin acord, înseamnă că nu mai avem una
dintre caracteristicile procesului, anume contradictorialitatea, caz în care instanța va
suspenda procesul. Acest lucru înseamnă că părțile nu au cu adevărat un litigiu, fiind un fel
de a spune că atunci când părțile vor fi decise asupra tranșării litigiului și nu doar să existe un
litigiu, o dispută înregistrată pe rolul instanței, trebuie să revină. Numai că și atunci există o
capcană: ca să repui dosarul pe rol, trebuie să plătești 50% din taxa de timbru plătită inițial,
adică această plăcere costa. Sigur, dacă taxa este mică sau este un proces lipsit de taxă, acest
lucru este lipsit de importanță, însă dacă taxa este la valoare, aceasta va costa.

13
 Dacă părțile au amânat prin convenția lor și vin iar. Unul vine cu un alt motiv de
amânare și eu nu mă opun ca să-l facem să creadă că este un alt motiv de fapt. Instanța aici
poate să spună că este o simulație veritabilă și să se opună. De fapt este tot o amânare din
voința părților.
Părțile principale trebuie să fie toate de acord. Intervenientul accesoriu nu contează.
Se poate acorda doar o dată!
Instanța va putea aici sa considere caz de învoială la amânare și anumite cazuri de
amânare la care una dintre părți s-ar putea opune dacă nu tace. De exemplu, una dintre părți
solicită amânarea, pentru că trebuie să-și angajeze un avocat, întrucât mandatul avocatului a
încetat, dar în concret se observă că mandatul a încetat prin revocarea lui de către parte cu
mai puțin de 15 zile înaintea ședinței de judecată. Acest caz este un caz pe care partea și l-a
asumat, nu a fost o denunțare a avocatului (partea a zis «mai am 10 zile până la proces și
totuși revoc mandatul avocatului» nu l-a lăsat baltă avocatul). Cu toate acestea, partea
cealaltă spune că nu este nicio problemă și că este de acord să se amâne și în asemenea
condiții. Această problemă se apreciază, în concret, de către instanță.
2) Amânarea din cauza lipsei de apărare – art. 222 NCPC
Această amânare se poate acorda numai excepțional, pentru motive temeinice care NU
sunt imputabile părții sau reprezentantului ei. Deci, apropo de ce s-a discutat anterior, partea
trebuie să nu aibă apărare, dar acest lucru trebuie justificat temeinic și motivul temeinic să nu
fie imputabil părții și nici reprezentantului acestuia. Nu intră în această ipoteză:
a. cazul în care partea revocă mandatul avocatului înainte de 10 zile după care
zice că în 10 zile nu are cum să găsească avocat (ar fi trebuit să-l revoce mai devreme ca să-și
găsească avocat din timp. Cazul este temeinic, caci este logic că nu ai cum să-ți găsești avocat
în 10 zile, dar este imputabil părții în acest caz);
b. situația în care partea zice că nu a angajat avocat, pentru că nu are bani (nu
este motiv temeinic, pentru că trebuia să ceri ajutor judiciar). Poate să fie motiv temeinic
dacă s-a întâmplat ceva pe parcurs, partea demonstrează că avea bani pentru avocat, nu avea
nevoie să facă cerere de ajutor judiciar, pentru că era o persoană solvabilă, dar a avut o
cheltuială neprevăzută, o stare de necesitate și a trebuit să amâne judecata câteva săptămâni
până va avea din nou sumele necesare.
Legea nu vorbește despre “motive mai presus de voința părților", ci despre “motive
temeinice”, fiind o noțiune mai laxă, mai ușoară. În orice caz, atunci când instanța refuză
amânarea judecății pentru un astfel de motiv, va amâna totuși, la cererea părții, pronunțarea
pentru a da posibilitatea formulării unor concluzii scrise de către avocat.

14
 3) Cazuri de amânare care NU sunt expres prevăzute de lege
Unul dintre ele s-a regăsit atunci când am vorbit despre ordinea și buna-cuviință în
ședință, atunci când avocatul recalcitrant va fi dat afară din sală și se va amâna procesul (art.
217 alin. (9)). Acesta este un motiv de amânare, care nu este trecut într-un articol care să aibă
denumire marginală, dar tot amânare este.
Aceste cazuri de amânare nu sunt provocate de cercetarea procesului, dar sunt foarte
multe amânări indicate de procedura de administrare a probelor. De exemplu, atunci când
este cerută proba cu interogatoriu sau cu proba cu martori. Instanța încuviințează proba, dar
trebuie să amâne, pentru că trebuie să citeze martorii sau să citeze partea care trebuie să vină
la interogatoriu (poate nu este prezentă și nu se poate lua prin avocat), iar acesta înseamnă din
start că trebuie să amâni procesului. Dacă se dispune efectuarea unui raport de expertiză
poate să treacă 1, 2, 3 termene care vor fi termene de amânare, dar ele sunt amânări care sunt
impuse de parcurgerea cercetării procesului.
Există două feluri de interogatoriu: interogatoriu care se ia în scris și se comunică
(cazul persoanelor juridice sau persoanelor care au domiciliul în străinătate) și se depune
odată cu cererea de chemare în judecată sau odată cu întâmpinarea și interogatoriul care nu
se depune (cazul persoanelor fizice), care se comunică doar atunci când partea respectivă
vine la proces, pentru că are un caracter de surpriză. După ce proba se încuviințează, se dă un
termen, pentru ca partea să fie citată, iar cealaltă să redacteze întrebările. Este perfect
adevărat că întrebările pot fi pregătite dinainte, iar atunci când se încuviințează proba să-i fie
făcută o surpriză părții adverse, dacă este prezentă și să se ceară administrarea în acel
moment, iar instanța să fie de acord.
4) O altă amânare poate fi provocată de o cerere de abținere, pentru că nu se
poate trece mai departe. La recuzare se poate.
5) Amânarea provocată de încercarea de împăcare a părților
Conform art. 227 alin. (1) judecătorul poate dispune chiar prezența părților la proces
(chiar dacă nu suntem în prezența unui proces de divorț unde oricum părțile sunt obligate să
fie prezente personal). Este motiv de amânare, pentru că dacă părțile sunt reprezentate de
avocați și nu sunt prezente personal și judecătorul spune că el vrea să vorbească cu părțile, nu
cu reprezentanții, ele trebuie citate.
De asemenea (alin. (2)), în litigiile care fac obiectul procedurii de mediere judecătorul
poate invita părțile să participe la o procedură de informare cu privire la semnificațiile
medierii. Aceasta nu este obligatorie, judecătorul doar le arată faptul că pot să uzeze de
această metodă. Dacă una dintre părți nu este interesată se trece mai departe.

15
 Pe lângă amânare, se suspendă procesul și se poate repune pe rol fără plata taxelor de
timbru. Nu curge termenului pentru perimare timp de 3 luni. Se pot returna taxele de timbru
pentru sesizarea instanței, dacă are loc împăcarea.
6. Ordinea în care se dă cuvântul părților
Trebuie înțelese cu atenție, pentru că sunt chestiuni de uzanță. Ordinea ar fi următoarea:
- Examinarea excepțiilor;
- Administrarea probelor;
- Dezbaterea cauzelor – darea cuvântului.
Însă, pe orice problemă trebuie stabilit cum se ia cuvântul. Conform art. 216 alin. (2):
președintele dă cuvântul mai întâi reclamantului, apoi pârâtului, precum și celorlalte părți din
proces, în funcție de poziția lor procesuală. Deci întâi vorbește reclamantul, apoi pârâtul și
apoi ceilalți, dar pentru ceilalți nu menționează nimic, nicio ordine. Legiuitorul revine apoi și
spune ca reprezentantul Ministerului Public va vorbi cel din urmă, în afara de cazul în care
chiar el a pornit acțiunea, când este reclamant și va vorbi primul.
a. dacă avem un intervenient principal el va vorbi după reclamant! De ce
după reclamant? Pentru că el este reclamant față de pârât, dar și față de reclamant. De ce al
doilea? Pentru că este o cerere incidentală (se dă prioritatea cererii principale, apoi
reclamantului incidental și pârâtul va vorbi ultimul).
b. dacă avem un intervenient accesoriu el va vorbi după cel în favoarea
căruia a intervenit. Dacă a intervenit în favoarea reclamantului, va vorbi după el; dacă a
intervenit în favoarea pârâtului, va vorbi după pârât.
c. dacă avem un chemat în garanție va vorbi după partea care l-a chemat în
garanție.
d. cel arătat ca titular al dreptului – diferă:
- dacă el și-a asumat această poziție și reclamantul a fost de acord ca el să fie primit în
proces ca pârât: devine pârât și vorbește după reclamant;
- în celelalte 3 ipoteze, el are poziția unui intervenient principal ceea ce înseamnă că va
vorbi după reclamant.
e. dacă avem 1 intervenient accesoriu și 1 chemat în garanție va vorbi primul
intervenientul accesoriu, pentru că susține poziția uneia dintre părți (ei sunt unul singur gen,
un tot unitar). Chematul în garanție vorbește parțial în favoarea celui care l-a chemat în
garanție.
f. procurorul vorbește ultimul! Dacă el a început procesul, el are primul cuvânt.

16
 /!\ ATENTIE: instanța poate da cuvântul în replică, adică fiecare dintre aceste părți
poate lua cuvântul de mai multe ori în proces. De exemplu, vorbește reclamantul și după
pârâtul, reclamantul o să zică: ”pârâtul a dezvoltat niște teze care nu se găseau în
întâmpinare, dați-mi voie să zic și eu ceva” și atunci instanța va zice ”da, într-adevăr, a zis
niște lucruri care nu erau în întâmpinare” și atunci îi va da cuvântul reclamantului. O să vina
și pârâtul și o să zică ”i-ați dat cuvântul la replică reclamantului, acum trebuie să-mi dați și
mie cuvântul ca să răspund la aceasta”. Există apoi și posibilitatea de a vorbi din nou în
duplică, căci reclamantul poate dori să spună iar ceva. În aceste cazuri poate interveni
judecătorul.
În legătură cu pledoaria, judecătorul poate dispune limitarea timpului, conform art. 216
alin. (4) NCPC. Este greșită practica potrivit căreia după ce partea vorbește jumătate de oră,
judecătorul spune “concluzionați, v-am redus timpul”. Acest lucru trebuie menționat de la
început, chiar corect ar fi ca judecătorul să se consulte cu părțile.
Dincolo de dezbaterile orale, există și instituția concluziilor scrise. Se pot face în 2
ipoteze: înainte sau după dezbateri. Înainte se fac când judecătorul acordă un termen exclusiv
pentru dezbateri. Poate pune în vedere să depună concluzii cu 5 zile înainte. Sau se termină
cercetarea și tot atunci au loc și dezbaterile. Atunci judecătorul poate acorda amânarea de
pronunțare. NU pot introduce excepții, probe noi, înscrisuri, motive, mijloace de apărare etc.
Au rolul de a dezvolta anumite aspecte din ședință. Nu poți în pledoarie să expui 3 tratate de
drept civil.
După ce se epuizează cercetarea procesului se acordă un termen numai în vederea
dezbaterilor pe fond a pricinii. Înainte de acest termen, părțile depun concluziile scrise. Ele le
vor susține și oral, dar avantajul este că, din moment ce partea și-a prezentat în scris punctul
de vedere final, concluziile orale pot fi concentrate spre acele lucruri asupra cărora
judecătorul dorește lămuriri suplimentare. Poate partea a scris 30 de pagini de concluzii
scrise, dar poate unele dintre ele nu erau inteligibile și soliciți să aprofundeze anumite părți.
Dacă sunt suficiente concluziile scrise depuse anterior, nu trebuie decât să asculți ce spune el
și este oarecum intempestiv să intervii. De aceea, art. 244 NCPC prevede formularea
concluziilor scrise înainte de dezbateri. Asta NU înseamnă că nu pot fi depuse concluzii
scrise și după. Astfel, art. 394 NCPC arată faptul că, dacă va considera necesar, instanța
poate cere părților, la închiderea dezbaterilor (deci după pledoarii), să depună completări la
notele întocmite și depuse anterior. Adică este posibil ca din dezbateri să reiasă unele teze
juridice neprinse până atunci.

17
 7. Repunerea pe rol
De exemplu, completul de apel e divergent. Se face complet de divergență și se repune
cauza pe rol și se judecă în 3 (primii 2 împreună cu unul). Cei 2 pot reveni în completul de
divergență asupra primei hotărâri.
Completul, oricare, poate să-și dea seama că mai are nevoie de probe sau nu a
soluționat o excepție sau nu a dat destulă importanță unei probe sau nu s-a pronunțat asupra
ei.
La recuzare, se poate judeca, dar nu se pronunță. Noul complet repune pe rol cauza.
Judecătorul își pierde calitatea și cel nou repune cauza pe rol.
8. Primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate
8.1. Pentru pârât
Este un termen limită până la care poate:
a. chema terți în proces, dacă întâmpinarea nu era obligatorie (dacă era
obligatorie, odată cu ea);
b. invoca excepția de necompetență materială și teritorială exclusivă;
Observație! Primul termen la care părțile sunt legal citate și pot pune concluzii. Ce
înseamnă că pot depune concluzii? Dacă avem declarație de abținere, părțile nu pot. Dacă
cineva solicită amânarea cauzei pentru inexistența apărării și se admite. Se face o cerere
completatoare (dar aici problema nu vizează competența).
c. invocă nulități relative cu privire la neregularitățile săvârșite până la începerea
judecății, dacă întâmpinarea nu era obligatorie;
d. formulează cerere reconvențională, dacă întâmpinarea nu era obligatorie.
8.2. Pentru reclamant
Este un termen limită până la care poate să-și modifice cererea de chemare în judecată
și poate propune dovezi noi. Dacă prin cerere nu ai cerut nicio probă și ceri acum, acelea nu
sunt probe noi. Poți doar completa ceva existent deja.
/!\ Doar dovezi referitoare la această modificare zice BRICIU.
Poate invoca necompetența materială și teritorială exclusivă, cu aceeași observație!
Pentru modificare, rămâne termenul la care reclamantul este legal citat.
8.3. Instanța
La acest termen:
a. își verifică din oficiu competența materială, generală și teritorială exclusivă,
cu aceeași nouă observație!

18
 b. la acest termen, instanța va da o încheiere prin care își constată competența.
Chiar dacă niciuna dintre părți nu invocă excepția necompetenței, instanța trebuie să cuprindă
în încheierea de la primul termen la care părțile sunt legal citate și pot pune concluzii că,
verificând din oficiu competența, a constatat că este competentă general, material și teritorial
exclusiv să judece pricina;
c. verifică identitatea părților și calitatea de reprezentant (dacă este cazul,
adică dacă există procură, dacă îndeplinește forma prevăzută de lege, dacă avocatul chiar este
avocat – dacă nu, se anulează toate actele de procedură – art. 219 NCPC. Dacă sunt părți
care au împuternicire și pretind că sunt licențiați în drept (deci pot pune concluzii), acum
trebuie să ceară dovada, pentru că mai departe trebuie să știe dacă îi va lăsa să pună concluzii
sau nu;
d. estimează durata procesului – art. 238. La primul termen de judecată la care
părțile sunt legal citate, după ascultarea părților, instanța va estima durata necesară pentru
cercetarea procesului; această estimare se va face cum spune textul ținând cont de
împrejurările cauzei (obiectul cauzei, numărul părților, probele solicitate prin cererea de
chemare în judecată sau prin întâmpinare, excepțiile invocate în cauza, etc.) și va ține cont și
de faptul ca procesul să fie soluționat într-un termen optim și previzibil. Va trece în încheiere
această estimare.
De ce este importantă această estimare? Judecătorul poate spune după ce consultă
părțile: ”apreciez că pentru acest dosar este nevoie de 6-7 termene, ceea ce ar reprezenta 6-8
luni”. DAR acest text nu înseamnă că, dacă au trecut 6-8 luni, termenul NU atrage o
sancțiune cu nulitate, nu înseamnă că tot ceea ce se întâmplă după termenul estimat este nul.
Ceea ce se poate întâmpla este ca părțile, dacă nu există motive imputabile lor, să
formuleze plângere la CEDO pentru încălcarea pct. 1 art. 6 CEDO privind termenul
rezonabil, spunând că instanța ne-a dat un termen, ne-am conformat tuturor cererilor ei, nu s-
au provocat amânări, cu toate acestea instanța nu a soluționat pricina în termen. Tocmai de
aceea vine alin. (2): pentru motive temeinice, ascultând părțile, judecătorul va putea
reconsidera durata prevăzută la alin. (1). De exemplu, moare una dintre părți și trebuie găsiți
moștenitorii, iar termenul se va prelungi cu termenul care a fost necesar pentru a-i găsi pe
moștenitori. Toate trebuie făcute conform procedurii.
Se caută responsabilizarea instanței. Termenul se încalcă întotdeauna. Problema este
diferența între a încălca termenul rezonabil, fără a avea nicio raportare despre ce înseamnă
termen rezonabil și a încălca termenul rezonabil, după ce în prealabil s-a convenit la el.
Diferența enormă între a spune că “s-a încălcat termenul rezonabil, pentru că procesul a durat

19
trei ani”, deoarece unele persoane pot spune că e bine, altele pot spune că e mult și să spună
că “s-a încălcat termenul rezonabil, pentru că, după ce instanța a spus că procesul va dura 10
luni, a durat trei ani”. Deci, lucrul acesta, deși pare ineficient, nu este. Este chiar lucrul care
face ca termenul rezonabil să coboare dintr-o zonă incontrolabilă într-o zonă concretă. Are un
efect, pentru că responsabilizează instanța.
9. Încheierile de ședință
Încheierile de ședință sunt acte procedurale ale instanței care se întocmesc la fiecare
termen care au natura unor procese-verbale, în care se consemnează ceea ce s-a discutat și
decis la fiecare dintre termene. Are valoare de hotărâre, dar nu una finală.
Astfel, unele au valoare minoră – la aceea ședință nu s-a întâmplat mai nimic, altele
sunt mai importante decât însăși hotărârea judecătorească (decid asupra prescripției, calității
părții, decid la partaj asupra calității pe care părțile o au, cotelor pe care le au, asupra masei
bunurilor și este mai importantă decât hotărârea de fond, care spune numai ce ia fiecare).
Dacă se amână pronunțarea, se face încheiere (de dezbateri), iar în partea introductivă
nu se va mai menționa conținutul dezbaterilor, art. 425 alin. (1) lit. a).
Redactarea încheierilor se face de către grefier (act al grefierului) pe baza notelor de
ședință și dacă este cazul al înregistrărilor ședinței. Art. 231 și 232 NCPC spun că la fiecare
ședință grefierul de ședință ia note cu privire la tot ce au spus părțile și la ce a decis instanța
la ședința respectivă. Aceste note pot fi puse la dispoziția părților la cerere, deci nu din oficiu.
Ședința se și înregistrează și dacă în notele luate de grefier părțile spun că nu se regăsesc
toate aspectele discutate la acel termen, atunci se confrunta notele cu înregistrarea și se refac
notele conform înregistrării.
Notele pot fi contestate cel mai târziu la termenul următor și acestea se confruntă
cu înregistrările. Când nu erau înregistrări, trebuia să te înscrii în fals, ceea ce însemna că
ori acceptai că grefierul are dreptate, ori trebuia să-i faci plângere penală. Chiar dacă
problema era importantă, era un disconfort, pentru că poate grefierul nu era suspectat de rea-
credință (o parte a ridicat la o ședință problema prescripției, grefierul n-o menționează în
încheiere și instanța nu se referă la ea în hotărâre, instanța de apel va spune că hotărârea
judecătorească nu se referă, pentru că nu ai spus. Înainte trebuia să te înscrii în fals, ceea ce
era aiurea, căci poate el a uitat pur și simplu). Astfel, înregistrarea îl scutește pe grefier de
unele plângeri penale gratuite și chiar de condamnare care era posibilă (notele luate de el sunt
acte autentice, ceea ce înseamnă ca, dacă nu respectau adevărul, era înscris fals – tu poate nu
aveai nimic cu el, dar aceasta te obligă procedura să faci).

20
 Dar noul instrument din NCPC nu exclude plângerea penală, dar legiuitorul a pus la
dispoziție un instrument mai bun decât aceasta. Înregistrarea este prevăzută și în Legea de
organizarea judecătoreasca nr. 304, care sunt norme de ordine publică, pentru că sunt norme
de organizare.
Încheierile sunt de două feluri preparatorii și interlocutorii.
Încheierile interlocutorii: rezolvă excepții procesuale, incidente procedurale, alte
chestiuni litigioase. Nu poate reveni asupra măsurilor dispuse în fața aceleiași instanțe.
Exemple: încheierea prin care s-a respins excepția de necompetență, prin care s-a respins
excepția lipsei calității procesuale, prin care s-a admis în principiu cererea de partaj.
Încheierile preparatorii: se adoptă măsuri de simplă administrare a judecății, fără a
dezlega chestiuni litigioase. Instanța nu este legată de măsurile luate, putând reveni asupra
lor. Exemple: încuviințează probe, estimează durata procesului.
Pe baza acestor note, eventual dacă ele sunt contestate, folosindu-se și înregistrările, se
redactează încheierea. Cu alte cuvinte, în încheiere nu se scrie tot ce s-a vorbit. Avem trei
categorii de acte:
a. notele, care trebuie sa fie exhaustive (în limita consemnării) și trebuie să scrie
tot ce s-a spus. se predau obligatoriu părților la cerere. “Reclamantul invocă respingerea
excepției de necompetență pentru a, b, c, d”.
b. înregistrările. Poate fi obținută o copie, la cerere, dacă instanța apreciază că
este cazul.
c. încheierea, care practic rezumă tot ce s-a întâmplat. “Reclamantul solicită
respingerea excepției de necompetență” și restul se afla în note.
Din punctul de vedere al NCPC, încheierea este o veritabilă hotărâre judecătorească.
Acest lucru nu este o metaforă, este chiar riguros, pentru că, dacă ne uitam la cum se definesc
hotărârile judecătorești, ele sunt de 3 feluri:
- încheieri;
- sentințe;
- decizii.
Încheierile sunt hotărâri judecătorești (ca regim), care intervin în cursul unui proces, nu
sunt hotărâri finale și nu dezleagă fondul. Acest lucru este important de reținut, pentru că
încheierilor, în ceea ce privește soluțiile ce se adoptă prin ele, li se aplică în totalitate regulile
de la hotărârea judecătorească, inclusiv cele privind eventualul conflict de divergență între
judecători. Deci toate regulile ce se aplică legiferării în cazul judecății, se aplică și atunci
când se adoptă măsuri prin încheiere.

21
 În realitate, unele masuri luate prin încheiere necesită niște dezbateri și deliberări ce
durează 20 de secunde sau chiar din priviri (amânare pentru lipsă de procedură: o decizie pe
loc, pentru că procedura nu este legal întocmită, se dispune refacerea procedurii și acordarea
termenului - sunt trei decizii, de fapt).
Sigur că există și încheieri care presupun deliberări mai ample decât hotărârea finală,
spre exemplu încheierea de admitere în principiu în materie de partaj, unde se stabilește
dreptul părților, cota ce revine fiecăruia și masa bunurilor. Partajul propriu-zis presupune
doar tragerea la sorți și împărțirea loturilor, dar deja deciziile importante s-au luat prin
încheiere. Un alt exemplu ar fi deciziile prin care se pronunță asupra unei excepții de
prescripție, aceea presupune deliberări serioase, care sunt înscrise în încheiere. Ceea ce este
de reținut este că lucrurile se produc înainte de hotărârea finală.
9.1. Regimul încheierii de dezbateri
În ceea ce privește hotărârile, există o anumită încheiere care se numește încheiere de
dezbateri și pentru a i se înțelege semnificația trebuie prezentată următoarea regulă: cele
consemnate, întâmplate în ședința în care instanța rămâne în pronunțare pentru a dezlega
litigiul, nu mai sunt consemnate într-o încheiere separată, pentru că ele se consemnează chiar
în hotărârea judecătorească, în partea expozitivă a hotărârii judecătorești. Deci acesta este un
termen la care nu se face încheiere.
DAR, dacă instanța nu se pronunță chiar în acea zi, adică după finalizarea dezbaterilor
și amână pronunțarea, atunci se redactează încheierea, iar în hotărârea judecătorească nu se
vor mai cuprinde cele întâmplate, cele menționate la termenul la care a avut loc judecata, ci
se va scrie doar o propoziție care va spune “dezbaterile au fost consemnate în încheierea de
la data de …, care face corp comun cu prezenta hotărâre”. Acea încheiere se numește
încheiere de dezbateri. Ea face corp comun cu hotărârea, pentru că altfel hotărârea nu ar
avea o parte din ea și se comunică împreună cu hotărârea.
Dacă acea încheiere nu este semnată, hotărârea este nulă, pentru că nu se poate
verifica de către instanța superioară: compunerea completului în fața căruia au avut loc
dezbaterile, ce au spus părțile cu ocazia dezbaterilor, cine a fost prezent cu ocazia
dezbaterilor, nu poate fi verificat nimic. Există o hotărâre în care nu știi cine a pus concluzii,
în fața cui s-au pus concluziile și cine a fost prezent. Deci, este nulă fără discuție.
Astfel, încheierea de dezbateri are un regim foarte important, iar ea se redactează
atunci când instanța decalează momentul pronunțării, în sensul că amână pronunțarea
cu până la 15 zile.

22
 9.2. Forma încheierii
Aidoma unei hotărâri judecătorești, numai că ea cuprinde doar mențiunile referitoare la
hotărârile ce s-au luat la acel termen. Această formă este prezentată în NCPC, iar atunci când
vorbește despre forma hotărârii, legiuitorul face trimitere și la forma încheierii. De fapt, dacă
vrem să aflăm cum se redactează hotărârea, codul face trimitere la cum se redactează
încheierile judecătorești. De exemplu, art. 425 NCPC spune că hotărârea va cuprinde partea
introductivă, în care se vor face mențiunile prevăzute la art. 233 alin. (1) și (2), ori art. 233
este chiar articolul care vizează forma încheierii judecătorești, arată tot ceea ce se
menționează în încheierea judecătorească. Conform lit. m) semnează membrii completului (ei
verifică încheierea redactată de grefier și o acceptă) și grefierul (el face încheierea). Grefierul
nu scrie în încheiere ce dorește el, ci ce a decis instanța, iar instanța poate controla acea
încheiere și obiecta faptul că nu este riguros ceea ce este menționat, spre a trimite la
consultarea caietului sau la verificarea înregistrărilor.
9.3. Clasificare încheierile interlocutorii – încheierile preparatorii

Încheierile interlocutorii Încheierile preparatorii

Definiție Cele prin care instanța dezleagă Cele prin care se adoptă măsuri doar pentru administrarea
excepții procesuale, incidente judecății, fără a dezlega chestiuni litigioase.
procedurale sau alte chestiuni
litigioase.
Caracteristic Asupra deciziile adoptate, instanța NU Instanța NU este legată de măsurile adoptate, putând reveni
ă poate reveni. Sigur, ele pot fi asupra lor, însă motivat.
controlate în căile de atac, dar aceeași
instanță (cea care le-a adoptat),
indiferent că rămâne aceeași
compunere sau se schimbă, nu mai
poate reveni.
Exemple 1) Încheierea prin care s-a 1. Încheierea prin care s-a estimat durata procesului;
respins excepția necompetenței; în faza de cercetare a procesului, instanța estimează la
2) Încheierea prin care s-a admis primul termen durata procesului, numai că aceasta estimare
intervenția principală, accesorie sau poate fi modificata, conform art. 238 alin. (2) NCPC;
o cerere de chemare în garanție; 2. Încheierea prin care se încuviințează probele. Este
3) Încheierea prin care se posibil, ca urmare a administrării unor probe, unele probe
respinge excepția prescripției; care păreau utile să devină ulterior inutile. De exemplu, la
4) Încheierea prin care se interogatoriu, pârâtul recunoaște o serie dintre pretențiile

23
 respinge excepția lipsei calității sau spusele reclamantului și atunci proba cu martori ar
procesuala pasive (dacă se admite putea să devină inutilă, întrucât nimeni nu s-ar fi așteptat ca
hotărârea de respingere a cererii de pârâtul să fie de acord, așa că anterior interogatoriului se
chemare în judecată, nu mai dai admisese proba cu martori (pentru că se așteptau ca pârâtul
încheiere, pentru că sunt peremptorii). să nege tot, astfel încât să fi avut nevoie de proba cu
martori). Așadar, judecătorul poate reveni motivat asupra
Asupra acestor tipuri de încheieri administrării unor probe, dacă acestea nu mai sunt utile în
instanța nu poate reveni datorită cauză.
chestiunilor litigioase.
/!\ PRECIZARE: încheierea de încuviințare a probelor are
și ea anumite aspecte care NU sunt deloc preparatorii, de
exemplu dacă proba este legală sau nelegală. Dacă există o
dispută între părți referitoare la admisibilitatea sau
inadmisibilitatea probei cu martori, iar instanța o tranșează,
acea încheiere, sub acel aspect, este interlocutorie. Un alt
lucru este dacă proba mai este sau nu utilă în raport de
derularea celorlalte probe, care este o chestiune de bună
administrare, dar niciodată instanța nu va mai putea
reveni asupra deciziei privind legalitatea. Sunt două
lucruri total diferite.

9.4. Regimul căilor de atac

REGULA: încheierile premergătoare se atacă odată cu fondul.
EXCEPȚIE TIP 1: posibilitatea atacării unei încheieri pe cale separată.
1) încheierile date asupra cererilor de suspendare a procesului. Se atacată
separat, ar fi hilar să se atace odată cu fondul, pentru că se atacă faptul că s-a suspendat în
mod greșit. Dacă s-ar ataca odată cu fondul, suspendarea a trecut dacă nu s-a repus cauza pe
rol.
2) cererea de suspendare a executării provizorii;
3) încheierea de anulare a cererii de chemare în judecata în procedura
regularizării; aici nici măcar nu exista fond.
Observație: dosarul se înaintează în copie certificată! Dacă există o chestiune
litigioasă asupra admisibilității atacării pe cale separată, instanța nu trimite tot dosarul, ci
doar încheierea. Dacă instanța vede că e întemeiat, cere dosarul (art. 234).

24
 EXCEPȚIE TIP 2: încheieri care nu sunt supuse niciunei căi de atac.
1) încheierea prin care se soluționează abținerea sau se admite recuzarea;
2) încheierea prin care instanța investita cu o cerere de strămutare suspendă
judecata pricinii a cărei strămutare se solicită.
[De reținut aceste exemple]
Sunt și situații când încheierile finale sunt încheieri în anumite procese unde nu se
analizează fondul. În procedura necontencioasă de exemplu (art. 533), la măsurile
asiguratorii.
SECȚIUNEA II – ETAPA CERCETĂRII PROCESULUI
Procesul are două faze: faza cercetării procesului și faza dezbaterii. Faza cercetării este
cea mai amplă, dezbaterile nu sunt decât ultimul termen la care părțile pun concluzii pe
fond. Până acolo 1,2, 3 sau 10 ani cât durează un proces este faza de cercetare. Conform art.
237 CPC, în faza cercetării, instanța:
a. rezolva excepții invocate de părți sau din oficiu;
b. examinează cererile de intervenție;
c. examinează fiecare pretenție și apărare;
d. dispune măsuri asiguratorii;
e. se pot încheia tranzacții sau renunțări;
f. încuviințează și administrează probele;
g. dorința de împăcare a părților;
h. alte măsuri necesare lămuririi judecătorului.
În faza de cercetare a procesului, judecătorul se lămurește cu privire la ce vrea
reclamantul, ce vrea pârâtul, ce vor terții care apar în proces, se lămurește sub aspectul
situației de fapt, în sensul că administrează toata probele și după acest „bagaj de informații”,
ascultă părțile în etapa dezbaterilor unde se pun concluziile pe fond. Munca, practic, se face
în această fază (care pregătește dezbaterile finale, urmând apoi numai deliberarea și
pronunțarea).
Se poate ca procesul să se încheie în faza cercetării, dacă se admit excepții
peremptorii. Sau părțile încheie o tranzacție, sau reclamantul renunță la judecată, la drept,
apare o achiesare.
1. Locul cercetării procesului
Conform art. 240 NCPC faza cercetării procesului are în ședință publică. Sub VCPC
nu exista o distincție între faza cercetării și faza dezbaterilor, se trecea automat dintr-o fază

25
într-alta și totul se desfășura în ședința publică. Argumentele pentru camera de consiliu erau
următoarele:
a. rapiditatea desfășurării procesului. În faza cercetării sunt foarte multe acte
de efectuat și probe de administrat, astfel încât trebuie să fie extrem de flexibil programul
judecătorului și al părților, pentru că trebuie să dai termene scurte de la o zi la alta ca să
ușurezi mersul procesului. De exemplu, o parte mai găsește un înscris care este extrem de
relevant și îl depune în fața instanței, instanța vede că este relevant, îl comunică și părții
adverse care zice ”mulțumesc l-am primit, dar eu vreau termen ca să îl citesc”. Instanța
trebuie să-i dea termen. Dacă procesul se desfășoară în camera de consiliu, termenele se pot
da de la o zi la alta, chiar a doua zi. Dacă procesul se desfășoară în ședința publică, trebuie să
dai termen la următoarea ședință publică, adică într-o lună, două. Acest lucru înseamnă că
pentru o chestiune care putea fi rezolvată într-o zi (atâta ar fi necesar pentru a citi o pagină și
a trage concluziile necesare) ai 2 opțiuni: fie să-l obligi să citească atunci (nu e corect pentru
că de citit poate să citească atunci, dar nu poate să și înțeleagă toate efectele, poate trebuie să
studieze) fie să-i dai termen la următoarea ședință publică (minimum o lună). Dacă ar fi fost
în camera de consiliu judecătorul ar fi dat termen a doua zi la o ora stabilită împreună cu
părțile. Aceste aspecte de realitate procesuală arătau ca era mai bine să se separe cele doua
faze, sa se flexibilizeze procedura.
b. discuțiile în camera de consiliu, departe de zona publicității, ar fi fost
mult mai bune sub aspect tehnic. Orice element care intervine și care tinde să tergiverseze
rolul părților și al judecătorului îi fac pe aceștia să devină extrem de agresivi în apărarea
rolurilor lor, pentru că este multă lume în sală. Persoana care vorbește se gândește în același
timp ce se întâmplă dacă mai vorbesc câțiva. În camera de consiliu nu are cine vorbi, pentru
că sunt doar părțile, judecătorul și grefierul. Din punctul acesta de vedere, discuția era mai
relaxată, pentru că judecătorul nu mai era atât de preocupat să-și exacerbeze latura lui de
solemnitate și nici avocații nu mai erau preocupați să-și exacerbeze laturile de impresionare a
publicului, fiind mai preocupați de problema de procedură, problemele din cercetarea
procesului.
Aceste considerații au venit în urma evaluării unor alte state care au aplicat acest mod.
Nu s-a aplicat din 2013 până acum pe argumentul că nu avem suficiente camere de consiliu.
Este un argument arhitectural, nu juridic. Acest lucru este criticabil, pentru că codul a fost
adoptat în 2010, deci până la 2013 când a intrat în vigoare, erau suficiente posibilități de a
rezolva problema. Dar ne-am lămurit acum. Din ianuarie 2019 legiuitorul i-a pus
lumânare.

26
 Există, însă, o mare problemă, pentru că alte prevederi au legătură cu acest articol și
acelea stau pe loc, deși ele ar putea fi utilizate pozitiv. Deocamdată există un protocol.
Problema nu ar fi decât crearea unor camere de consiliu, ci și înregistrarea lor. Atunci evident
că trebuie achiziții pentru lucrurile acestea.
2. Reguli privind cercetarea procesului
1) Instanța estimează durata procesului;
2) Instanța stabilește dacă administrarea probelor se face de către avocat
sau consilier juridic. Există în NCPC posibilitatea ca avocații sau consilierii juridici să
administreze probele, prin derogare de la regula că probele se administrează de către instanță.
Este necesar ca toți să aibă avocați sau consilieri juridici și ca toți să fie de acord.
/!\ Dacă se procedează la administrarea probelor de către avocați sau consilieri juridici
se poate cere restituirea a 50% din taxa judiciara de timbru. Există un avantaj pecuniar
semnificativ de a proceda la astfel de administrare (art. 239).
Termenele sunt scurte, chiar de la o zi la alta, numai pentru motive temeinice se
pot acorda termene mai îndelungate. Deci, regula ne spune că, de principiu, termenul
trebuie să fie acordat în următoarea zi și numai în caz de nevoie el trebuie să fie mai
îndelungat. Însă, textul nu poate fi aplicat, pentru că el era legat de camera de consiliu. Astfel,
termenul nu poate fi acordat de la o zi la alta, pentru că ședința următoare a judecătorului va
fi abia peste o lună (atunci când este programată ședința publică următoare). Sunt unii
judecători care intră la sfârșitul ședinței altuia ca să fie ședința planificată (art. 241 NCPC).
Dispoziția este o glumă.
Dacă se renunță la cerere sau la drept și se încheie o tranzacție, nu se mai intră în
faza dezbaterilor și tot în faza cercetării se dă o hotărâre finală.
După parcurgerea etapei cercetării, dacă judecătorul se consideră lămurit asupra
probelor, nu mai consideră că sunt probe de administrat, excepții de soluționat, probe
prealabile, dă o încheiere prin care declară cercetarea procesului închisă și poate fixa
termen distinct pentru dezbaterea pe fond.
/!\ Dacă judecătorul constată închisă cercetarea, prin încheiere, la acel termen poate să
deschidă dezbaterile și poate să dea alt termen din oficiu sau la cerere. Dacă ambele părți zic
că nu mai cer alte probe. Nu sunt excepții și încheie la primul termen dezbaterile și acordă
cuvântul pe fond. S-a păstrat segregarea procesuală, dar nu cea temporală. Dacă sunt mulți
martori de audiat, după audieri, instanța nu mai are vlagă să dea și cuvântul pe fond. De
aceea, poate da alt termen. E în mâna judecătorului această separare în timp.
Dacă dă alt termen, părțile pot depune concluzii scrise cu 5 zile înainte.

27
 SECȚIUNEA III – Excepțiile procesuale
1. Aspecte generale privind excepțiile procesuale
În primul rând, într-un proces, apărările sunt de două categorii:
Art. 31 NCPC – apărările pot fi de fond sau procedurale.
1.1. Apărări de fond
Apărările de fond sunt cele prin care pârâtul tinde să obțină respingerea pretențiilor
reclamantului ca neîntemeiate sau nefondate. Combate faptele susținute de partea adversă
(apărare de fapt pe fond) sau se apără că, deși conținutul faptic este acesta, încadrarea este
alta (apărare de drept pe fond). Ele pot fi:
a. Apărări de fond întemeiate pe drept
În căile de atac, în recurs, nu poți invoca apărări de fapt. Exemplu: se discută modul în
care se interpretează un text de lege. Dacă textul s-ar interpreta cum spune reclamantul,
acesta ar avea dreptate și invers. Dacă pârâtul are dreptate, cererea se va respinge ca
nefondată.
b. Apărări de fond întemeiate pe situații de fapt
Exemplu: se cere rezoluțiunea unui contract și pârâtul susține că, contrar afirmațiilor
reclamantului, nu este caz de rezoluțiune, pentru că și-a executat obligațiile, doar
reclamantul susține că și le-a executat defectuos. Pârâtul arată că produsul este conform, că
nu are vicii (aceasta este apărarea pe situația de fapt). Dacă se confirmă cele spuse de
pârât, se respinge cererea ca neîntemeiată.
1.2. Apărările procedurale
Sunt sinonime cu excepțiile procesuale. Art. 245 NCPC. Excepțiile procesuale sunt
mijloace de apărare care privesc fie încălcarea normelor de organizare, fie a normelor de
competență, fie a normelor de procedură propriu-zise sau cele privind exercițiul dreptului la
acțiune. Unele vizează clar procedura (vorbim de declinare de competență, constituirea
completului, necitarea părții), dar găsim și unele care vizează exercițiul dreptului la acțiune
(calitatea, interesul, capacitatea, prescripția), unde faci apel la dreptul substanțial. Dar NU se
confundă cu apărările pe fond. Nu pui în discuție dreptul. Marea distincție pe care o
generează excepțiile este că nu pun în discuție dreptul. Unele însă se rezolvă strict cu texte
procedurale, altele, cu texte substanțiale. Doctrina franceză a văzut în aceasta 3 categorii:
- palierul negării dreptului substanțial, cel pe care nu-l negi, dar pui în discuție dreptul
material la acțiune;
- și cele 2 privind procedura.

28
 Au o caracteristică permanentă: nu se analizează în fond a pretențiilor deduse judecații.
Esența lor este că nu privesc analiza în fond, ele tind fie la amânare, fie la suprimarea
demersului judiciar, dar niciodată cu punerea în discuție a problematicii de fond. Ele sunt
urâte, în principiu, de justițiari. Poți pierde procesul fără să știi dacă aveai sau nu dreptate.
2. Distincție între apărările de fond și excepții
Contează, pentru că au un regim de soluționare distinct excepțiile procesuale sunt
supuse unor alte reguli de soluționare decât de apărările de fond.
- Răspunsul la apărările de fond se evidențiază în hotărârea finală.
- Excepțiile procesuale se soluționează mereu înainte de dezbaterea în fond și numai
dacă sunt respinse se mai ajunge la dezbaterea în fond. Ceea ce înseamnă că trebuie
cunoscută foarte bine diferența, pentru că, dacă o apărare de fond este discutată înaintea
de discutarea excepției, este motiv de nulitate sau dacă o excepție procesuală este
discutată odată cu fondul, avem iar caz de nulitate. Se rezolvă prin încheiere.
Capcana vine de la o serie de apărări de fond care poartă în conținutul denumirii lor
cuvântul excepție, dar ele nu sunt excepții. În esență este vorba de o preluare din latină a unor
denumiri în care se include cuvântul exceptio, numai că în latina acest cuvânt nu avea sensul
de astăzi, ci înseamnă orice opoziție. Astfel încât, o serie de apărările de fond care preiau în
ele cuvântul exceptio ar putea fi tratate de un profan ca fiind excepții, dar ele nu sunt.
Exemple de apărări de fond:
1) Excepția neexecutării contractului (exceptio non adimpleti contractus) –
reglementată în C.civ. Este o veritabilă apărare de fond, pentru că vrea să spună că
reclamantul cere executarea unei prestații, iar pârâtul spune că nu este cazul să ceară
executarea prestației sale, deoarece nici reclamantul nu și-a executat-o pe a sa. Cu alte
cuvinte, pretenția reclamantului este neîntemeiată. Ea nu stopează dezbaterea pe fond, ci din
contră, o potentează într-o manieră favorabilă pârâtului, dar tot pe fond. Este doar o apărare
pe fond.
2) Excepția procesului rău condus (exceptio mali processus) – dacă, de
exemplu, cumpărătorul este evins, în cazul în care vânzătorul va fi chemat în judecată de
către el, vânzătorul care nu a fost chemat în garanție va putea invoca această excepție.
Aceasta, în esență, spune că el va putea obține respingerea pretențiilor evinsului, dacă va
dovedi că el avea suficiente argumente că să-l apere pe evins în proces de evingere, dar și
acest lucru presupune o dezbatere pe fond, deci nu se oprește procesul pentru simplul fapt că
el nu a fost chemat în garanție în procesul anterior (deci este o apărare de fond. Ar fi excepție
procesuală dacă: pentru simplul fapt că nu a fost chemat în garanție și procesul s-a blocat). El

29
spune că, pentru că nu a fost chemat, se deschide posibilitatea vânzătorului de a-i demonstra
că, în realitate, ai fi avut dreptate dacă mă chemai și nu ai fi pierdut procesul.
3) Exceptio plurim concubentium – se referă la ipoteza în care, la stabilirea
paternității, cel chemat în stabilirea paternității demonstrează că mama copilului a avut relații
și cu alți bărbați. Acest lucru invită la dezbaterea pe fond, pentru că el nu se apară spunând că
simplul fapt va conduce la respingerea cererii (paternitatea copilului trebuie stabilită în
continuare). De fapt, dă posibilitatea celui care a fost dovedit că a avut relații cu acea femeie
să administreze probe suplimentare pentru a se observa dacă nu cumva există și alții care ar fi
putut contribui la același rezultat, iar probatoriul se extinde și la alții (probe ADN etc.) – este
o complicare a procesului de fond, nu o simplificare.
4) Excepția nulității actului juridic ce stă la baza pretențiilor uneia dintre
părți – reglementată de C.civ. și spune că oricând partea căreia i se opune un act poate
invoca pe cale incidentală excepția nulității acestuia (absolută/relativă). Nu este o excepție în
sensul procesual, deși C.civ. vorbește despre excepția nulității. Este o apărare de fond, pentru
că reclamantul spune ”dă-mi o sumă de bani” în baza unui contract, iar pârâtul invocă
nulitatea contractului, tăind chiar baza pretențiilor reclamantului. Prin urmare, pretenția
reclamantului devine neîntemeiată ca urmare a dispariției temeiului ei. Se neagă fondul
dreptului.
5) Excepția nulității actului administrativ individual – una dintre părți își
întemeiază pretențiile pe un act administrativ, cealaltă poate invoca această excepție, ceea ce
înseamnă că el este retras din acest proces, iar procesul va curge, analizând-se pe fond, dar
fără a se ține cont de acel act administrativ. În cazul actelor juridice sau administrative,
noțiunea de excepție vine mai mult din faptul că ar fi fost mai mult o excepție pe cale
incidentală, în cazul unui proces deja început. Nefiind un legiuitor procesuală, ci civil sau
administrativ, a preluat o formulare care există în doctrină, care venea tot din împrumutul din
limba latină.
6) Compensația legală.
7) Beneficiul diviziunii sau discuțiunii.
3. Distincție între excepțiile procesuale și apărările incidentale
Apărările incidentale se numesc și chestiuni prejudiciale.
1) Excepția de neconstituționalitate – nu este o excepție, deși ea poarta acest
nume. Prin invocarea excepției se dorește suprimarea unui text de lege sau de ordonanță,
adică dispariția lui. Aceasta înseamnă că partea adversă își întemeiază pretenția sau apărarea
pe acel text de lege, deci fără acel text atacul reclamantului sau apărarea pârâtului va deveni

30
una lipsită de fundament, ceea ce va conduce fie la admiterea pretențiilor ca fiind fondate, fie
la respingerea lor ca nefondate (pentru că rămân fără fundament legal). Excepția nu
blochează procesul, va exista o procedură pe fond.
2) Excepția de nelegalitate a actului administrativ. Intră în competența
instanței care judecă fondul (art. 4 L. 554/20041).
3) Excepția trimiterii preliminare la CJUE – se constată dacă interpretarea
textului intern este sau nu compatibilă cu actele normative la nivel european, dar procesul va
continua pe fond ținând cont de interpretarea pe care o dă Curtea.
4) Pronunțarea unei hotărâri prealabile privind dezlegarea unei probleme
de drept – are loc interpretarea unui text de lege în vederea soluționării fondului.
Sunt o manifestare a acțiunii civile. Ele se supun regulilor existenței exercitării acțiunii
civile (interes, capacitate, calitate, pretenție).
4. Clasificarea excepțiilor procesuale
4.1. După obiect
1) Excepții procesuale de procedură: vizează încălcarea normelor privind
organizarea, competența sau alte reguli de procedură propriu-zisă (perimarea procesului,
necitarea părții, nerespectarea contradictorialității, nerespectarea dreptului la apărare,
necomunicarea, termene). Orice încălcare poate conduce la invocarea excepției (nu ești citat
conform procedurii, poți invoca excepția necotării; la necompetență se invocă excepția de
necompetență).
2) Excepții procesuale de fond: vizează lipsuri ale exercițiului dreptului la
acțiune fără a se pune în discuție fondul. Sunt 4 care coincid cu cele 4 condiții de exercițiu
ale dreptului la acțiune: existența unei pretenții, interesul, calitatea și capacitatea:
a. lipsa actualității dreptului, când dreptul este pus sub o condiție sau un termen;
b. lipsa interesului sau a actualității interesului (prematuritate);

1
Art. 4 L. 554/2004
(1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi
cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate.
(2) Instanța învestită cu fondul litigiului și în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate, constatând
că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluționarea litigiului pe fond, este competentă să se
pronunțe asupra excepției, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunța în
cauză. În situația în care instanța se pronunță asupra excepției de nelegalitate prin încheiere interlocutorie,
aceasta poate fi atacată odată cu fondul.
(3) În cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanța în fata căreia a
fost invocată excepția de nelegalitate va soluționa cauza, fără a ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost
constatată.
(4) Actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepției de nelegalitate. Controlul
judecătoresc al actelor administrative cu caracter normativ se exercită de către instanța de contencios
administrativ în cadrul acțiunii în anulare, în condițiile prevăzute de prezenta lege.

31
 c. lipsa calității (active sau pasive);
d. lipsa capacitații de folosința sau de exercițiu.
Acestea sunt cele 4 mari excepții de fond, dar mai sunt și altele:
a. prescripția. Vizează dreptul de a obține condamnarea pârâtului. Este adevărat,
ai dreptul să-l dai în judecată, dar trebuie să-l condamni prin acțiunea civilă. Dacă este
prescrisă, acțiunea civilă este amputată parțial, pentru că nu poate exista condamnare,
acțiunea nu poate fi exercitată cu deplinătate, ci numai într-o anumită latură;
b. autoritatea de lucru judecat. Vizează existența dreptului, pretenția a fost
tranșată într-un proces anterior, în sensul că dreptul respectiv nu îți aparține, deci nu mai
poate fi invocată o nouă pretenție;
c. nu ai respectat subsidiaritatea acțiunilor în constatare. Condiție de exercițiu
a acțiunii în constatare, pe lângă cele 4 generale;
d. lipsa procedurii prealabile.
/!\ A NU se confunda excepțiile de fond cu apărările de fond.
Excepțiile de fond au o legătură cu fondul, prin intermediul condițiilor de exercițiu ale
dreptului la acțiune, iar aceasta este o componentă a dreptului subiectiv. Deci, ele au un fel
de transfer spre fond, dar nu sunt apărările de fond, pentru că nu pun în discuție dreptul
(cine are dreptate). De exemplu, la calitate te apropii cel mai mult de fond, dar doar verifici
identitatea între reclamant și titularul dreptului, identitatea între pârât și cel obligat în raportul
dedus judecății, nu stabilești dacă reclamant are și dreptate. Avem un contract încheiat
între A și B și reclamanții sunt A și C. A clar are calitate, C cine e? Este cel acceptat de A ca
fiind substituitul lui B. Bun are calitate atunci. Dacă da, acesta are calitate, dar nu se
stabilește dacă A sau C au dreptate, deci problema de fond rămâne neclarificată.
De asemenea, la autoritatea de lucru judecat spui că pârâtul sau reclamantul nu poate
face acțiunea, pentru că a fost tranșată, dar ea nu a fost tranșată în acel proces, ci în altul.
Astfel, rămâne această diferență majoră, dar totuși de aproprie de apărările de fond,
pentru că majoritatea excepțiilor de fond conduc la respingerea cererilor, adică au o natură
peremptorie. Ele se deosebesc de apărările de fond prin faptul că respingerea cererii nu are
loc în baza unei dezbateri cu privire la dreptul părții, ci cu privire la condițiile exercitării
acțiunii.
Există în doctrină și o tendință greșită de a crea o anumită categorie intermediară de
mijloace de apărare, care nu sunt nici apărări de fond și nici excepții și se numesc
inadmisibilități. Conceptul este găsit în diverse cursuri sau în hotărâri judecătorești. Aceste
inadmisibilități, conform autorilor care le-au creat, se disting de apărările de fond prin faptul

32
că nu pun în discuție fondul dreptului, dar se disting și de excepții, pentru că nu sunt în
legătură cu procedura de judecată, ci în legătură cu condițiile de fond, adică cu existența sau
inexistența unui drept. În realitate, consideră aceste inadmisibilități drept veritabile excepții
de fond, dar acei autori nu iau în considerare excepțiile de fond, ci doar excepțiile de
procedură. De ce făceau acest lucru? Pentru că se luau după procedura franceză, unde există
finele de neprimire, dar în dreptul francez există o consacrare expresă a acestora. În dreptul
romanesc, nu există așa ceva. În schimb, tot ceea ce este la ei la fine de neprimire la noi este
la excepțiile de fond. Atunci de ce este necesară împrumutarea unei denumiri doctrinare, care
este corectă în Franța, pentru că are acoperire în textul de lege, dar la noi nu există această
acoperire, mai mult, textul spune că este altceva. În concret, este vorba despre două cazuri:
a. Inadmisibilitatea unei acțiuni în constatare atunci când ai acțiune în
realizare. Într-adevăr, aceasta este respinsă ca inadmisibilă, dar mijlocul procesual care
conduce la respingerea ca inadmisibilă nu este o inadmisibilitate, ci este o excepție a
inexistenței unei condiții de exercițiu speciale a acțiunii în constatare, anume cea de a fi
subsidiară. După cum se știe, această inadmisibilitate este autonomizată din lipsă de interes.
Legiuitorul a autonomizat-o, de fapt este o condiție de exercițiu. Deci nu este o excepție de
inadmisibilitate, este o excepție de fond, dar care, odată admisă, produce efectul
inadmisibilității. Deci, inadmisibilitatea, spunem noi (ceilalți, partea corectă a doctrinei), nu
este un mijloc de apărare, ci este un efect al admiterii unei excepții de fond.
b. Dacă există o încheiere sau o hotărâre care nu este susceptibilă de nicio
cale de atac (hotărârea de declinare a competenței, care se dă fără nicio cale de atac), oricine
poate face apel. Nu ai cum sa te opui, persoana poate face apel și o poate depune la
registratură. Instanța trebuie să dea termen, sa citeze părțile și să pună în discuție o excepție.
Această excepție ar fi cea a inadmisibilității apelului, pentru că legea prevede că nu există
drept de apel. De fapt, aici avem o inexistență a dreptului. Dreptul la acțiune are în
componența lui nu numai dreptul de a sesiza instanța cu cererea de chemare în judecată, ci
dreptul de a formula căi de atac. În privința acestei hotărâri, nu există și dreptul la calea de
atac. Deci avem inexistența dreptului la acțiune. Tot o chestiune de excepție de fond este,
dar se va finaliza prin respingerea ca inadmisibilă a cererii de apel.
Luând efectul admiterii unor excepții s-a creat în mod nejustificat o categorie de
mijloace de apărare care au un mare dezavantaj: nu există în procedură. NCPC spune cum se
rezolvă excepțiile, nu și cum se rezolva inadmisibilitatea. Atunci ne trezim în fața unei
realități juridice care nu este necesară, este contrară legii și dă bătăi de cap, pentru că nu
există procedura care să o soluționeze.

33
 Pentru noi, inadmisibilitatea este un efect!, nu o excepție, nu cauza. Dacă ataci o
declinare, ți se respinge ca inadmisibilă.
De ce este importantă? Excepțiile de fond, ca regulă, sunt peremptorii. Opresc procesul
prin respingere, anulare, inadmisibilitate etc.
4.2. Efectul spre care tind
1) Excepții dilatorii: tind la amânarea procesului, dacă sunt admise.
2) Excepții peremptorii: tind la finalizarea procesului prin respingerea (fără
analiza pe fond, nu ca neîntemeiată) sau anularea procesului, dacă sunt admise.
Nu există o rețetă pentru a stabili care sunt dilatorii și care sunt peremptorii, nici măcar
la competență. Normele de competență teritorială materială, admiterea conduce la amânarea
procesului, pentru că procesul va continua la o altă instanță.
Dacă vorbim despre competența generală și competent este un organ fără activitate
jurisdicțională, soluția va fi de respingere a cererii.
Dacă cererea va fi de competența altui stat, soluția tot de respingere a cererii va fi.
De principiu, excepțiile de fond conduc, prin natura lor la un efect peremptoriu,
pentru că ele vizează inexistența unei condiții de exercițiu a acțiunii, iar dacă se constată
această lipsă, înseamnă că acțiunea nu are șansă, deci trebuie respinsă.
3) Ceea ce trebuie reținut este că sunt o serie de excepții cu caracter mixt, încep
printr-un efect dilatoriu, care ulterior se poate transforma într-unul peremptoriu. Exemple:
a. Lipsa dovezii calității de reprezentant – art. 82 NCPC, când instanța
constată lipsa dovezii calității celui care a acționat în numele părții, va da un termen scurt
pentru acoperirea lipsurilor. Începe printr-o amânare, iar dacă aceasta nulitate nu se acoperă
intervine efectul peremptoriu (cererea va fi anulată).
b. Lipsa capacității de exercițiu – art. 57 alin. (5) NCPC, când instanța
constată că actul de procedură a fost întocmit de o persoană lipsită de capacitate de exercițiu,
va acorda un termen pentru confirmarea lui. Dacă nu este confirmat, va dispune anularea lui.
Începe printr-un efect dilatoriu, care tinde la paralizarea acțiunii, dacă nu este confirmat.
c. Taxele de timbru – OUG nr. 80/2013 spune că nu poți anula o cerere
netimbrată decât după ce, în prealabil, judecătorul stabilește suma care trebuie să fie plătită și
pune în vedere părții să o achite. Dacă în interiorul termenului, partea nu se conformează, va
interveni anularea cererii.
d. Lipsa semnăturii pe cererea de chemare în judecată și pe alte cereri –
dacă nu e prezentă partea, se acordă un termen și dacă doar nu semnează intervine nulitatea.
[De reținut aceste exemple! examen!]

34
 4.3. Caracterul normei
1) Excepții absolute: normele de ordine publică atrag nulități absolută, care se
vor invoca pe calea unor excepții absolute, de ordine publică. Excepțiile procesuale de fond
sunt de obicei de fond, dar nu este o regulă foarte dură;
2) Excepții relative: norme de ordine privată, care atrag nulități relative.
5. Reguli privind soluționarea excepțiilor
Devine foarte importantă cunoașterea naturii excepției, ultima clasificare (absolută sau
relativă), pentru că în funcție de cum este ea se răspunde la întrebarea cine poate s-o invoce și
în ce termen poate fi invocată.
Excepția Cine o poate invoca? Până când poate fi invocată?
Părțile, instanța, procurorul (dacă Regula: în orice stare a procesului. Totuși, această afirmație
participă la proces). este prea categorică pentru a fi adevărată.
Excepție: în recurs poți invoca excepții, dar numai acele
excepții care permit dovada doar cu înscrisuri noi. Dacă se
invocă o excepție care necesită dovedirea prin alte mijloace
de probă, nu este admisibilă.
/!\ Sunt excepții absolute care nu pot fi invocate decât într-un
anumit termen, iar nu în tot cursul procesului
(necompetența materială și teritorială exclusivă, care pot
fi invocate până la primul termen de judecată la care părțile
sunt legal citate și pot depune concluzii.
ABSOLUTĂ Se mai adaugă și excepția de perimare (acea sancțiune care
intervine pentru neglijența părților în delăsarea procesului, in
sensul că părțile din vina lor nu mai fac acte de procedură,
lipsind contradictorialitatea procesului civil). Este de ordine
publică, pentru că se încalcă principiu contradictorialității,
iar justiția este blocată cu o cerere pe care părțile nu vor să o
judece. Această excepție nu poate fi invocată direct în apel,
pentru că așa delăsători cum au fost, dacă după o delăsare
mai mare de 6 luni, totuși nu invocă nimeni si apucă să se
dea o hotărâre, aceasta va fi valabilă, dar nu va putea să fie
atacată pentru acest motiv (dacă o invocă înainte de a se da
hotărârea se stinge prin perimare).
RELATIVĂ Numai partea care justifică un interes. Regula: cel mai târziu la primul termen de judecată, după

35
 /!\ Există excepții care, deși sunt săvârșirea neregularității procedurale, dar, în orice caz,
relative pot fi invocate de oricare înainte de a se pune concluzii în fond (în etapa cercetării).
dintre părți! Exemplu: Excepții: unele excepții relative care nu pot fi invocate în
lipsa citării etapa cercetării, pentru că sunt unele excepții care apar la
lipsa dovezii calității de reprezentant ultimul termen, când instanța a închis cercetarea. De
lipsa capacității de exercițiu. exemplu, una dintre părți nu a fost legal citată la termenul la
De obicei, ele sunt invocate de alte care instanța a închis cercetarea (nu mai are când să invoce
părți decât cele interesate. decât în faza dezbaterilor, o să zică că la momentul la care s-
De ce? La lipsa citării, cel vătămat a închis cercetarea el nu a fost legal citat și va cere anularea
oricum lipsește, iar cel care va invoca încheierii de terminare a cercetării procesului, revenirea în
excepția este unul dintre cei prezenți, faza cercetării, readministrarea probelor și apoi reînchiderea
el o invocă, pentru că, dacă se judecă cercetării si acordarea unui nou termen pentru dezbaterea pe
astăzi și tot el câștigă procesul, cel care fond).
nu a fost legal citat poate face OBS. Se aplică art. 178 alin. (3) în legătură cu excepția
contestație în anulare (interesul celui nulității unui act de procedură.
care o invocă este să obțină o hotărâre Un alt exemplu de excepție care apare direct în faza
valabilă nu nulă, de aceea invocă el dezbaterilor ar fi acela al completului greșit compus, cu
nelegală citare). Aceeași este situația și judecători incompatibili.
pentru lipsa dovezii calității de Alte excepții: lipsa dovezii calității de reprezentant poate
reprezentant și lipsa capacității de fi invocată în tot cursul procesului în fața aceleiași instanțe,
exercițiu (eu mă judec cu cel lipsit de nu direct în calea de atac – art. 82 NCPC.
capacitate de exercițiu, n-am problemă Lipsa capacității de exercițiu este tot relativă. Poate fi însă
cu el, pot să pun concluzii la fel de invocată de oricine, în orice faza a procesului.
bine, chit că el este minor sau pus sub Lipsa citării – privată, dar poate fi invocată de oricine.
interdicție. Problema este că, după
aceea vine tutorele sau părintele și
spune că tu te-ai judecat cu minorul,
hotărârea este nulă).
Părțile sunt obligate să invoce toate mijloacele de apărare și toate excepțiile procesuale
de îndată ce le sunt cunoscute. În caz contrar, ele vor răspunde pentru pagubele pricinuite
părții adverse, dispozițiile art. 189-191 fiind aplicabile. Sancțiunea nu este decăderea, ci
repararea prejudiciilor. Invoc autoritatea de lucru în judecată în recurs abia, deși eu știam de
la prima instanță ce este acolo de fapt. Câștig procesul, se respinge cererea ca inadmisibilă,

36
dar nu mai primesc cheltuieli de judecată (pentru apel și recurs). Nu înseamnă că plătesc, ci
că nu recuperez.
/!\ A nu se confunda excepțiile cu criticile în căile de atac, chiar dacă excepția este de
ordine publică. Exemplu de capcană: ai invocat la prima instanță excepția lipsei calității
procesuale active ale reclamantului (ordine publică), instanța o va respinge, faci apel, dar nu
invoci o critică cu privire la această excepție, ci numai critici referitoare la modul cum a fost
soluționat procesul pe fond, pentru că, după ce a respins excepția lipsei calității procesuale
active ale reclamantului, instanța a și admis cererea reclamantului. În schimb, în cursul
procesului de apel spui “invoc lipsa calității procesuale active ale reclamantului din nou,
pentru că este o excepție de ordine publică și o pot invoca în orice stare a procesului”,
instanța va spune că, într-adevăr, poate fi invocată în orice stare a procesului, dar excepția a
fost deja invocată și s-a respins, iar împotriva hotărârii trebuia să fie făcut apel, iar în apel
trebuia motivat în 30 de zile de ce există un dezacord.
Dacă nu s-a făcut o critică, aceea problemă dezlegată la prima instanță a rămas
definitivă. Instanța de apel nu mai poate rezolva această reinvocare a excepției, pentru că deja
există autoritate de lucru judecat cu privire la ea, fiind soluționată în prima instanță și
necriticată în termen de 30 de zile de la publicare. Textele trebuie coroborate, nu scoase din
context.
Ce altă alternativă mai aveai? Putea să nu zici nimic cu privire la excepția lipsei calității
procesuale active și s-o invoci direct în apel, pentru că nu există o decizie a primei instanțe
care să fi tranșat problema, nu există autoritate de lucru judecat. Astfel, te încadrezi în
formularea ”în orice stare a procesului” (în prima situație te încadrai în termen, dar degeaba,
pentru că chestiunea a fost deja tranșată). În al doilea caz, într-adevăr unul care este de rea-
credință și lasă acest lucru ca un as în mânecă este mai câștigat decât unul de bună-credință,
dar care nu are o gândire atât de complexă și nu jonglează cu aceste noțiuni, care va pierde
din neștiința de administra procesul.
Art. 247 NCPC după ce menționează la alin. (1) cum se invocă excepțiile absolute și
cele relative la alin. (2), vine cu alin. (3) care necesită anumite explicații. În primul rând,
începe prin sintagma “cu toate acestea”, ceea ce înseamnă că urmează o derogare, anume că
părțile sunt obligate să invoce mijloacele de apărare și toate excepțiile procesuale, de îndată
ce le sunt cunoscute (deci o excepție absolută poate fi invocată oricând, cu toate acestea
trebuie invocată odată ce este cunoscută). Teza a II-a lămurește situația, prin mențiunea că
în caz contrar ele vor răspunde pentru pagubele pricinuite parților adverse, fiind aplicabile
dispozițiile de la amenzi. Astfel, acest text este o sancțiune a neloialității procesuale. De

37
exemplu, pârâtul știa că reclamantul nu are calitate procesuală activă și tace în prima instanță,
tace în apel, ajunge în recurs unde invocă această excepție și o demonstrează prin înscrisuri,
deci se încadrează (după ce a durat 5 ani să se ajungă în recurs). Pârâtul va suferi plata de
daune și amenzi. Astfel, nu i se poate opune decăderea, ci sancțiunea pentru acest
comportament este plata de daune pentru durata procesului, pe care a lărgit-o cu bună-știință,
și eventuale amenzi. Deci el va obține satisfacție în câștigarea excepției, dar va fi obligat să
plătească eventuale daune pentru întârziere. De principiu, acestea din urmă sunt greu de
dovedit, pentru că nu au din ce decurge că totuși a câștigat procesul. Sigur că nu pierde
procesul, deci nu i se opune decăderea (alineatul nu spune că în caz contrar va fi decăzut din
drept, ci că va plăti amenzi).
6. Soluționarea excepțiilor
6.1. Excepțiile se soluționează înainte de cercetarea în fond a cauzei
Este logic să fie așa, din moment ce excepția își propune fie amânarea procesului
(vizează o neregularitate procedurală în acel moment, ceea ce înseamnă că tot ceea ce trebuie
să faci legat de administrarea de probe, ascultare martori, trebuie mutat mai târziu) sau, chiar
mai mult decât atât, își propune paralizarea procesului, dar fără a fi nevoie de fond (ceea ce
înseamnă că atât probatoriul pe fond nu este necesar, nici dezbaterea pe fond nu este
necesară).
De aceea, excepțiile au faima de a amâna procesul sau de a-l stopa fără a se discuta pe
fond cine are dreptate până la urmă, dezbaterea excepției fiind prealabilă chiar și
probelor. Ea se desprinde din art. 248 NCPC, care la alin. (1) spune că instanța se va
pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și celor de fond (nu zice care mai
întâi), care fac inutilă administrarea în tot sau în parte a unor probe sau, după caz, cercetarea
în fond a cauzei.
Chiar spune textul la alin. (3) că, dacă pentru rezolvarea unei excepții este necesară
amânarea, procesul se va amâna, exclusiv pentru soluționarea acelei excepții. Ce vrea să
spună legiuitorul? Că, dacă pentru o anumită excepție este necesară fie administrarea unor
probe, fie pur și simplu o dezbatere mai amplă, nu înseamnă că se derogă de la regula că
excepția precedă fondul. Se păstrează aceasta regulă, atât că se va acorda un termen, două,
trei, pentru rezolvarea sa. De exemplu, dacă se invocă excepția prescripției, uneori este un
lucru simplu, pentru că se calculează termenul.
Dacă, însă, reclamantul invocă faptul că s-a întrerupt prescripția printr-un act, cum ar fi
recunoașterea pârâtului, iar recunoașterea ar fi o declarație care poate fi probată numai cu
martori, deja discutăm despre două-trei termene. Dar regula rămâne, întâi se va pronunța

38
asupra excepției și după asupra fondului. Excepția se pronunța pe loc dacă se poate așa ceva,
dacă necesită probe amâni, dar nu înseamnă că unești cu fondul automat.
6.2. Excepția: unirea soluționării excepției cu administrarea probelor sau cu fondul
cauzei
În acest caz, se derogă de la regula rezolvării anticipate, înainte de administrarea
probelor și de dezbaterea fondului, iar excepția se va uni fie cu administrarea probelor, caz în
care judecătorul o va soluționa după ce s-a terminat administrarea probelor (după terminarea
cercetării procesului) fie, mai mult decât atât, o va uni chiar cu fondul, ceea ce înseamnă că se
va pronunța asupra ei odată cu soluția pe fond.
/!\ Dacă decide să o unească cu fondul, nu înseamnă că excepția se topește în fond.
Ea trebuie soluționată, trebuie să existe o pronunțare și de cele mai multe ori va exista o
pronunțare care va spune întâi soluția pe excepție și apoi soluția pe fond. NU trebuie trasă
concluzia că unirea cu fondul îl absolvă pe judecător de a mai soluționa excepția. Excepția
rămâne, atât că momentul în care judecătorul se va pronunța a fost deplasat după dezbaterile
în fond, la deliberarea finală.
Dacă soluția pe excepție este de respingere, atunci se soluționează fondul.
Dacă soluția pe excepție este de admitere, de obicei, se respinge fondul.
Pentru a exista o astfel de unire fie cu probele, fie cu fondul, trebuie îndeplinite 2
condiții cumulative:
- pentru judecarea excepției este necesară administrarea de probe;
- aceste dovezi sunt comune cu cele necesare pentru finalizarea cercetării procesului
sau chiar cu soluționarea fondului.
Exemplu: lipsa calității procesuale active în procesele privind acțiunea în revendicare –
identitatea reclamantului este legată de existența titlului de proprietate. Administrarea probei
cu titlu de proprietate este o probă care este necesară și pentru excepție, dar și pentru fond,
astfel încât se poate uni cu fondul. La sfârșit judecătorul se va pronunța mai întâi asupra
excepției și apoi asupra fondului.
De principiu, soluția va suna așa: respinge excepția lipsei calității procesuale pasive și
admite acțiunea reclamantului, dispunând obligarea paratului să predea bunul sau, din
contra, admite excepția lipsei calității procesuale active, respinge acțiunea reclamantului.
Unirea excepției prescripției cu fondul este posibilă.
Dacă se unește excepția cu fondul, judecătorul analizează mai întâi excepția și după
fondul. Nu se contopesc ca apa cu sarea. Se unesc, dar rămân separate. La acțiunea reală, el

39
 verifică întâi dacă reclamantul este titularul și admite excepția lipsei calității procesuale
active. Dacă constată că este proprietar, respinge excepția.
[De reținut aceste condiții cumulative – pică la examen și se greșește mult, dovezile
trebuie să fie comune, nu doar să fie necesară administrarea lor!]
6.3. Dacă se invocă simultan mai multe excepții
Cum se ajunge la invocarea simultană a mai multor excepții? Chiar codul menționează
faptul că atunci când există mai multe excepții, ele trebuie invocate simultan în virtutea
logicii procesuale – de principiu pârâtul invocă tot ce are de invocat prin întâmpinare, tot ce
cunoaște până atunci, indiferent de natura excepțiilor (ordine publică/privată; chiar dacă pe
cele publice le-ar mai putea amâna, loialitatea procesuală îl îndeamnă să nu).
Apare dilema care excepția este soluționată înaintea alteia și care nu? Textul este
enigmatic. Adevărul este că orice variantă ar fi ieșit prost oricum. Varianta pe care o oferă
codul este că instanța va determina ordinea de soluționare în funcție de efectele pe care le
produce eventuală admitere a unora dintre excepții asupra celorlalte, mergând pe logica
următoare: trebuie să fie văzut care excepție influențează soarta celorlalte fie prin faptul că
ele devin inutile, fie că se soluționează luând în calcul anumite decizii din excepția anterioară.
Codul este ca oracolul din Delphi cu privire la ordinea de soluționare. Ce înseamnă
efectele pe care unele le au asupra altora?
EXEMPLUL 1 Necompetență + prescripție + autoritate de lucru judecat
Ordinea 1. Necompetența – dacă te apuci să 2. Autoritatea de lucru judecat 3. Prescripția
soluționării soluționezi prescripția, ai respinge acțiunea – prescripția presupune existența
excepțiilor ca prescrisă, după care hotărârea ar fi dreptului, numai că nu mai
desființată, pentru că a fost pronunțată de o există o condiție pentru
instanță necompetența (ar fi un act inutil). Și condamnarea pârâtului, în timp
în caz de admitere, și în caz de respingere a ce autoritatea de lucru judecat
prescripției ar fi un act inutil, pentru că în presupune inexistența dreptului.
ambele cazuri s-ar pune problema că, Deci nu poate fi vorba despre
ulterior, rezolvând excepția de prescripție în legătură cu un
necompetență, instanța ar putea spune că a drept inexistent. Pentru a vorbi
respins excepția prescripției, dar apoi și-a despre prescripție trebuie
dat seama că este necompetentă, deci trebuie stabilit, în primul rând, faptul că
să fie făcută declinare, iar în declinare se dreptul există. Dacă dreptul nu
anulează toate actele făcute de un judecător există, nu are ce trebuie să fie
necompetent, mai puțin probele prescris.

40
 administrate.

EXEMPLUL 2 Necompetența + incompatibilitate + lipsă calitate procesuală activă

1. Incompatibilitatea – trebuie să vezi dacă cel care se 2. Necompetența 3. Lipsa calității
pronunță este într-un complet corect compus. Indiferent procesuale active
de soluția pe care ar lua-o un complet greșit compus cu
Ordinea privire la necompetență, aceasta ar fi nulă. În primul
soluționării rând, trebuie să există o instanță care să se poată
excepțiilor pronunța. Primul lucru pe care îl face un tribunal corect
compus este să-și verifice competența, dar pentru a face
asta, el trebuie să fie corect compus, legal. Daca ești
incompatibil nu poți verifica nici măcar competența.

EXEMPLUL 3 Netimbrare + necompetența + conexitate

Discuția este între netimbrare și necompetență, pentru că judecătorii spun că ei nu pot verifica nimic
până nu este plătită taxa de timbru, iar justițiabilii spun că cineva trebuie să le spună lor dacă este
plătită corect taxa de timbru, iar acest lucru poate fi făcut doar de către un judecător competent.
Problema este tranșată prin faptul că la art. 200 NCPC problema timbrajului se ridică în procedura
de regularizare, ceea ce înseamnă că ipotetic legiuitorul a acceptat faptul că timbrajul prevalează
asupra competenței, punându-l într-o fază scrisă, în timp ce necompetența a fost pusă abia în faza de
cercetare.
/!\ Textul se referă la competență, nu și la repartizarea pe secții. Repartizarea pe secții, care este
asimilată problemelor de competență, dar nu este competență, poate fi evaluată în faza de
Ordinea regularizare, iar această problemă prevalează asupra timbrării. De ce? Pentru că dacă avem o
soluționării pricină civilă sau de contencios-administrativ, timbrajul în administrativ va fi diferit de cel din civil,
excepțiilor iar dacă este declarată ca fiind litigiu de muncă, este scutită de taxa de timbru. În cazul acesta,
repartizarea pe secție va prevala asupra timbrajului, pentru că timbrajul nu poate fi calculat
până nu se știe la ce secție este.
1. Repartizarea pe secții
2. Netimbrare
3. Necompetența
4. Conexitatea
Conexitatea este ultima, pentru că conexarea poate opera, dar acea instanță care dispune conexarea
trebuie să fie competentă. Este adevărat că implică o prorogare de competență, dar cele două instanțe
trebuie să fie competente pentru pricina pe care o judecă.

41
Soluționarea
asupra Excepție Măsura dispusă Calea de atac
excepției
- anularea cererii; De regulă același
- constatarea perimării; regim ca soluția pe
- respingerea cererii pentru lipsa calității procesuale fond.
Peremptorie active, autoritate de lucru judecat sau acțiune prescrisă Excepție:
= soluții finale care se dau printr-o sentință sau perimarea.
ADMITERE
decizie (dacă excepția este invocată într-o cale de
atac).
Se amână sau se declină competența și se pronunță o
Dilatorie încheiere interlocutorie sau sentință (la declinarea
competenței).
Încheiere interlocutorie sau hotărâre (dacă se unește Se atacă odată cu
RESPINGERE Peremptorie/Dilatorie cu fondul). fondul dacă legea
nu prevede altfel.

SECȚIUNEA IV – PROBELE ÎN PROCESUL CIVIL

1. Considerații generale privind probele
Proba = mijloc de dovadă. Se folosește și pentru faptul care urmează a fi dovedit.
Noi aici vorbim de mijloace. Intră fapte și acte. Există și unele reguli de drept care
trebuie dovedite. Probele sunt mijlocul pentru aflarea adevărului, dar sunt și marea piedică
pentru aflarea lui. Justiția nu caută adevăruri, ci vrea doar să calmeze oamenii care vin la ei.
Ea nu aduce Adevărul pe pământ. Ar trebui să dăm drumul la toate probele nelegale. Ea a fost
creată ca să ordoneze. Când și se pune o dovadă în față, întreabă întâi de unde o are.
2. Legea aplicabilă
Admisibilitatea și puterea doveditoare a probelor preconstituite și a prezumțiilor
legale = legea în vigoare la data producerii/săvârșirii faptelor juridice (art. 26).
Administrarea este guvernată de legea în vigoare la administrarea probei. Avem o
modificare pe L. 310/2018. Vorbim la martori.
3. Convențiile asupra probelor
Conform art. 256 NCPC, convențiile asupra admisibilității, obiectului sau sarcinii
probelor sunt valabile, cu excepția celor care privesc drepturi de care părțile nu pot dispune, a
celor care fac imposibila ori dificilă dovada actelor sau faptelor juridice, după caz sau
contravin ordinii sau bunelor moravuri.

42
 Părțile pot deroga de la normele dispozitive. De exemplu, pot deroga de la regula
conform căreia nu se poate face o depoziție de martor pentru un înscris cu o valoarea mai
mare de 250 de lei. Cu alte cuvinte, se deduce faptul ca referitor la admisibilitatea, obiectul
și sarcina probei, de principiu, normele sunt dispozitive, în sensul că părțile pot deroga de
la regulile prevăzute în NCPC sau alte legi.
3.1. Condițiile prevăzute de art. 256 NCPC
1) Să nu contravină bunelor moravuri sau ordinii publice
De exemplu, în materia martorilor, art. 315 NCPC menționează persoanele care pot fi
ascultate ca martori, lucru ce ține de problema admisibilității probelor. Nu pot fi martori
rudele și afinii până la gradul al treilea inclusiv, soțul, fostul soț, logodnicul, concubinul, cei
aflați în dușmănie, persoanele puse sub interdicție judecătorească, cei condamnați pentru
mărturie mincinoasa. Părțile pot conveni expres sau tacit să fie ascultate ca martori
persoanele prevăzute la punctele 1-3, adică mai puțin cei condamnați pentru mărturie
mincinoasă și cei puși sub interdicție.
Este concretizarea clasică a art. 256 NCPC. Deci, dacă partea adversă acceptă să aibă
ca martor o rudă a celui cu care se judecă, este problema lui. Dar statul nu poate accepta să
fie martor cel care a depus mărturie mincinoasă, pentru că este o problemă de protecție a
statului și nici cel pus sub interdicție judecătorească, pentru că nu are discernământ.
2) Să nu facă imposibilă sau dificilă dovada actelor sau faptelor juridice
Cu alte cuvinte, nu se poate face o convenție prin care să se restrângă probatoriul
admisibil de așa maniera încât să nu se mai dovedească nimic. De exemplu, să convină părțile
că în caz de răspundere delictuală să nu fie admisibilă proba cu martori, iar acest lucru ar
reduce doar la interogatoriu. Pârâtul vine și spune că nu este adevărat ce s-a întâmplat, iar
înscrisuri la răspunderea delictuala nu pot fi administrare, fiind o chestiune de fapt, și astfel s-
a stins procesul.
3) Trebuie să fie drepturi de care părțile să poată dispună
Toate drepturile privind filiația sau toate procesele privind filiația nu sunt susceptibile
de tranzacție. Tot probatoriul în materia drepturilor nepatrimoniale privind filiația nu este
susceptibil de convenții în privința probelor, așadar. Per a contrario din cele spuse mai sus,
nu ar putea face obiectul unor convenții puterea doveditoare a probelor și
administrarea lor.
a. Administrarea probelor înseamnă dacă citez sau nu citez martorul, dacă
depune jurământ, cum depune jurământ, cine pune întrebările mai întâi (instanța, părțile, care
dintre părți, reclamant sau pârât), semnează declarația sau n-o semnează, i-o citesc înainte sau

43
nu i-o citesc. Toate regulile acestea nu pot fi stabilite de către părți, ele sunt stabilite de
lege și părțile nu pot interveni. La administrare – sunt norme imperative, de regulă. Prevăd
modul în care se prezintă în instanță proba. Art. 261 NCPC – derogare expresă.
b. În ceea ce privește puterea doveditoare.
Ce ar însemna? Am da o forță probatorie mai mare decât alteia. Noi stabilim că prima
să fie expertiza și dacă ea dă un rezultat, bate toate probele. În legătură cu înscrisurile, copiile
legalizate care ar face un început de dovadă scrisă, noi le considerăm dovezi. Aceasta s-ar
putea? Se poate, dar nu ține de puterea doveditoare, ci de admisibilitate. Dacă ai avea un
început de dovadă scrisă, singur, el ar fi inadmisibil. Prin convenție, el devine admisibil.
Puterea doveditoare este apreciată de judecător, nu de părți.
Aici sunt discuții, însă BRICIU consideră că nu se poate deroga nici de la aceasta,
pentru că, de exemplu, la art. 270 NCPC se vorbește despre puterea doveditoare a înscrisului
autentic. Înscrisul autentic poate face deplină dovadă, față de oricare în parte, până la
declararea sa ca fals cu privire la constatările făcute personal de cel care a autentificat
înscrisul în condițiile legii. Nu este posibilă o convenție prin care părțile să spună că “este
adevărat că înscrisul autentic poate fi combătut doar prin înscrierea sa în fals, dar noi
acceptam să fie și martori, pentru că nu vrem să-l condamne pe acela pentru fals, vrem să
vedem dacă este adevărat sau nu, nu ne interesează să mergem în penal, ne mulțumim cu
niște martori în civil”. Nu se poate, deoarece, chiar dacă pentru părți acest lucru are logică,
pentru stat nu (subminează încrederea în funcția publică a aceluia, iar astfel este subminat și
statul).
De asemenea, mai există art. 271 NCPC, unde unii autori spun că ar putea fi convenție.
Înscrisul autentic, întocmit fără respectarea formelor prevăzute pentru încheierea sa valabilă
ori de o persoană incompatibilă, necompetentă sau cu depășirea competenței este lovit de
nulitate absolută.
Alin. (2) este interesant, spune că înscrisul prevăzut la alin. (1) face dovada deplină ca
înscris sub semnătura privată, dacă este semnat de părți, iar dacă nu este semnat, reprezintă
un început de dovada scrisă. Conform acestor autori, părțile pot stabili faptul că, chiar dacă
înscrisul nu este semnat de ele, nu are putere de început de dovada scrisă, ci de înscris sub
semnătură privată. Părțile pot face aceasta, dar nu este o convenție a părților.
De exemplu, cel care s-a dat notar nu este notar, ci zugrav. Acest act este nul, dar el
poate fi valabil dacă este semnat de ambele părți. Dacă nu este nici semnat, poate fi un
început de dovadă scrisă. Sigur că pârâtul căruia îi este opus un asemenea act ar putea spune
că vrea să facă o convenție cu reclamantul pentru a se considera că este un înscris sub

44
semnătură privată, dar nici aceea nu ar fi o convenție asupra puterii doveditoare. Cel mult
poate fi de acord să piardă procesul fără probe – este dreptul tău. Aceasta nu este o
convenție cu privire la probe, este de fapt o achiesare la pretențiile reclamantului.
Seamănă cu o convenție, dar nu cu privire la puterea doveditoare, aceasta implică ca dinainte
părțile să stabilească prin convenție că în măsura în care actele noastre nu pot fi valabile,
decidem să fie veritabile înscrisuri sub semnătură privată.
De la administrarea dovezilor se poate deroga în contextul în care probele sunt
administrate de avocați. Regula este ca administrarea probelor se face de către instanță, dar
există și excepții, atunci când toate părțile convin ca administrarea probelor să se facă la
cabinetele avocaților sau consilierilor juridici. Este o derogare acceptată și este prevăzută în
lege, la art. 261 NCPC, dar nu o să vedeți în practică așa ceva. Avocații au alte treburi.
Dacă părțile ar vrea să ia o depoziție avocatului care a fost apărătorul lor și care a luat
cunoștință sub secret profesional despre anumite date. Este admisibilă? Ce ar viza?
Admisibilitatea. Este de ordine publică. Așadar este lovită de nulitate. Dar dacă avocatul
încalcă și el norma și spune ce și cum? Hotărârea este nulă dacă se ia în calcul mărturia.
Adevărul nu există dintr-o probă nelegală (cum este aici, încălcarea secretului profesional).
4. Subiectul, obiectul și sarcina probei
1) Subiectul probei – judecătorul, pentru că el debruie convins.
2) Obiectul probei sunt actele și faptele ce trebuie dovedite, cu precizarea că nu
trebuie dovedite:
a. Actele pe care instanța trebuie să le cunoască din oficiu, iar instanța
trebuie să cunoască din oficiu doar actele normative publicate în Monitorul Oficial,
potrivit principiului că instanța cunoaște întotdeauna legea, iura novit curia (art. 252).
Nu merge regula pentru legea străină. Aici se aplică regulile de DIPR din C.civ art.
2562.
Evident că este o prezumție, dar nu se poate trăi fără a se crede aceasta. Textul de la
art. 251 și 252 nu acoperă o serie de convenții, tratate care nu sunt integrate într-o lege care
să fie publicată (trebuie dovedite de cel care le invocă), nu cuprinde legea străină (art. 2562
C.civ.), nu cuprinde jurisprudența care nu este publicată în M. Of. (iar în M. Of. sunt
publicate doar RIL-urile, hotărârile prealabile în dezlegarea unor probleme de drept,
jurisprudența CJUE în cauzele privind România). Dacă se invocă o altă cauză CJUE trebuie
dovedită, pentru că legiuitorul nu spune Buletinul Uniunii Europene, ci M. Of. Regulile
locale, uzanțele comerciale trebuie dovedite cu acte de la instituțiile respective, camerele de
comerț (i.e. uzanțele comerciale), coduri deontologice.

45
 b. Actele clasificate pot fi consultate numai de cei care dețin un certificat
ORNISS.
Cu alte cuvinte, în unele litigii penale, avocatul nu poate vedea nici dosare dacă nu are
certificatul.
c. Faptele necontestate de părți
Pentru faptele necontestate de părți, judecătorul ar putea, din oficiu, să administreze
proba, pentru că el are obligația, potrivit art. 22 NCPC să afle adevărul chiar dacă părțile se
împotrivesc. Cu alte cuvinte, chiar dacă reclamantul spune ceva, iar pârâtul acceptă, de
principiu, nu este nevoie de probe. Dacă totuși judecătorul constată că acest lucru tinde să
eludeze un adevăr, poate administra probe.
d. Faptele notorii
În ceea ce privește faptele notorii, ele sunt cunoscute de toată lumea, iar notorietatea se
stabilește de la caz la caz.
e. Faptele negative nedeterminate nu sunt dovedibile
Faptele negative nedeterminate nu sunt susceptibile de dovadă, dar faptele negative
determinate pot fi dovedite prin faptul pozitiv contrar. Adică afirmația că nu ai fost într-un
oraș, într-o anumita zi poate fi făcută cu dovada că ai fost în alt oraș, în aceeași zi, iar între
cele două nu se putea ajunge într-o zi.
3) Sarcina probei
Exemplu: 197? C.civ. În lipsa unei convenții. Pot zice că pârâtul, nu reclamantul are
sarcina probei. Dacă face imposibilă dovada, nu mai este legală convenția.
De principiu, apasă pe umerii celui care pretinde/afirmă ceva, adică reclamantul.
Pârâtul are o situație mai buna, în sensul că, dacă reclamantul nu reușește să-și dovedească
pretențiile, nici el nu are sarcina probei. Pe simpla lui tăcere, va câștiga. Lucrurile sunt, însă,
mai complicate, pentru că uneori paratul poate formula cerere reconvențională, caz în care
are poziția de reclamant și îi revine sarcina probei cu privire la acele pretenții. [Se pot face
grile bune și bune foarte. Mare grijă!]
În al doilea rând, pârâtul invocă uneori excepții. În excepție, pârâtul trebuie să invoce și
să dovedească ceea ce invocă. De exemplu, dacă invocă autoritatea de lucru judecat, el
trebuie să vină cu proba hotărârii definitive. Nu o poate invoca spunând că, dacă nu depune
nimeni hotărârea, el a câștigat. În excepție, pârâtul devine reclamant. Mai există și alte
excepții:
a. Art. 339 C.civ., prezumția de comunitate;

46
 b. Art. 35 din Legea nr. 202/2001 privind egalitatea de șanse între femei și
bărbați. “Sarcina probei revine persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea sau
reclamația, ori cererea de chemare în judecată pentru fapte care permit a se prezuma
existența unei discriminări directe ori indirecte, care trebuie să dovedească neîncălcarea
principiului egalității de tratament între femei și bărbați”. Reclamantul/reclamanta
(discriminatul) trebuie să facă doar dovada unei fapte care permite prezumția unei fapte care
ar fi susceptibilă de discriminare. De exemplu, el trebuie să spună că a picat examenul, pentru
că este băiat, iar unele femei au trecut. Este suficient pentru el. Corectorului îi revine
obligația să dovedească faptul că el a picat examenul din alte motive, nu pentru că el este
bărbat, iar ceilalți au trecut din alte motive, nu pentru că sunt femei.
c. OG nr. 137/2000, cam aceeași idee, numai că se referă la orice formă de
discriminare. “Persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată
prezența unei discriminări, iar persoana împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine
sarcina de a dovedi că nu s-a încălcat principiul egalității de tratament, folosindu-se inclusiv
înregistrări audio, video”. De exemplu, dacă un negru nu este lăsat în club, patronul poate
arăta pe camerele video că în clubul sau au fost n persoane de culoare, dar acesta nu
îndeplinea eticheta clubului.
d. OUG nr. 34/ 2014 în legătura cu litigiile dintre consumatori și
profesioniști – pentru obligațiile ce decurg în legătură cu informarea clienților în contractele
încheiate la distanță, unde sarcina informării revine profesionistului (chiar dacă este pârât) și
în cazul litigiilor privind clauzele abuzive, unde dovada negocierii clauzelor standard revine
tot profesionistului, chiar dacă el ar avea poziția de pârât. Astfel, profesionistul trebuie să
facă un proces-verbal de negociere, proces-verbal de stabilire a condițiilor contractului,
minuta.
În muncii proba este a angajatorului. Nu pot părțile să încheie o convenție prin
care să inverseze sarcina!
Sarcina probei revine celui care vrea să dovedească ceva în instanță. Există și situații în
care pârâtul devine actor al sarcinii probei, atunci când invocă o excepție. Logica firească ar
fi, ca cel ce afirmă ceva în instanță, dacă nu reușește să dovedească, să piardă procesului
(acțiunea va fi respinsă ca neîntemeiată sau excepția ca nefondată).
Această afirmație este corectă în esență, trebuie însă luată sub un amendament care o
pune într-o lumină ceva mai prietenoasă. În dreptul nostru, nu există acțiuni respinse ca
nedovedite, adică pentru faptul că nu ai reușit să clarifici problema probatoriului, ci aceste
acțiuni se vor respinge ca neîntemeiate.

47
 Diferența constă în faptul că, dacă se respinge o acțiune ca nedovedită, oricând cel care
ar găsi dovada mai târziu (în limita termenului de prescripție) ar putea să vină cu ea și să
obțină o hotărâre favorabilă. În dreptul nostru, lipsa de dovadă la momentul judecății
generează o respingere ca neîntemeiată, ceea ce generează autoritate de lucru judecat.
Astfel, chiar dacă ai găsi, ulterior, acele dovezi care te-ar fi propulsat în poziția de câștigător
al procesului nu ai mai putea iniția o acțiune, pentru că ți s-ar opune autoritatea de lucru
judecat. Aceasta este rezultată dintr-o hotărâre care a fost respinsă din cauza faptului că din
lipsă de dovezi partea adversă are dreptate pe fond (și nu pentru că tu nu ai avut dovezi).
Astfel, în realitate, judecătorul nu poate fi obligat, atunci când simte că adevărul ar
putea fi altfel, să accepte jocul rezultat din actori incumbit probatio, “n-ai probe iți resping
cererea” sau “ai invocat în apărare ceva și n-ai dovedit iți resping apărarea”. Acest lucru
ține de rolul activ al judecătorului, art. 22 NCPC: în acest scop (de a o pronunța o hotărâre
temeinică și legală) cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care pârțile le
invocă judecătorul este în drept să dispună administrarea probelor”. Cu atât mai mult în
cazul în care părțile nu se împotrivesc, dar nu cer probe. Din moment ce acest articol afirmă
faptul că judecătorul poate administra probe chiar peste voința parților, cu atât mai mult
judecătorul este îndreptățit să administreze probe din oficiu când părțile nu se împotrivesc,
dar nici nu le solicită.
De exemplu, într-o acțiune în revendicare, dacă sunt îndoieli cu privire la suprafața
terenului revendicat, îndoieli care ar rezulta din unele afirmații ale martorilor, chiar dacă
pârâtul nu ar cere o expertiză care să identifice exact suprafața de teren, judecătorul o va
putea dispune din oficiu. El va zice că “pârâtul a zis că sunt 500 mp, reclamantul a zis 800
mp reclamant, nu pot da 800 mp când văd că din probatoriul administrat rezultă îndoieli,
chiar dacă pârâtul pare indiferent”. Așadar, judecătorul va dispune o expertiză topografică
pentru a vedea cât urmează să restituie pârâtului, dacă trebuie să restituie, deci aceste lucruri
sunt posibile oricând.
Afirmația actori incumbit probatio nu are un caracter fundamental absolut, ci este o
orientare în ceea ce privește cercetarea procesului.
Trebuie subliniat faptul că, dacă judecătorul nu își exercită acest rol activ și nu solicită
probe din oficiu, în contextul în care părțile nu le-au cerut, părțile nu se pot plânge în căile
de atac de împrejurarea că judecătorul nu a administrat anumite probe pe care ele nu
le-au solicitat. Această regulă de drept este inclusă în art. 254 alin. (6) NCPC: cu toate
acestea, părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu
probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii. Cu alte cuvinte, rolul activ

48
al judecătorului joacă, dar nu te poți baza pe el, este genul de situație care poate să joace în
favoarea ta, dar nu te poți plânge că nu ai câștigat.
Art. 254 alin. (5) NCPC confirmă art. 22 NCPC spunând că, dacă probele propuse nu
sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune că părțile
să completeze probe. Este o reluare a art. 22 NCPC într-un text special în materia probelor.
Timp de zeci de ani Tribunalul Suprem, iar apoi ICCJ, au pronunțat mai multe hotărâri
în care, în lipsa unui astfel de text cum este alin. (6) al art. 254, dispuneau casarea cu trimitere
spre rejudecare pentru împrejurarea conform căreia judecătorii nu și-au exercitat în mod
suficient rolul activ. NCPC nu văzut cu ochi prea bun casările cu trimitere într-un număr prea
mare, deoarece acestea, dincolo de faptul că ele produc o completă lămurire a pricinii, au și
un dezavantaj și anume, lungesc foarte mult procesul, iar orice legislație trebuie luată sub
imperiul politic (stabilește ceea ce se dorește până la urma de la o lege: să fie mai rapidă, dar
cu mai puține garanții sau cu mai multe garanții, dar să fie o justiție mai înceată).
Sigur că ideal ar fi fost ca judecătorul de casare să spună ca rolul activ nu a fost
suficient exercitat, dar nu s-a dorit să se meargă pana acolo, deși anterior legislația noastră
așa era. S-a considerat că a fost necesară nu restrângerea rolului activ, ci posibilitatea
invocării rolului activ pentru a obține reîntoarcerea dosarului spre rejudecare. Este o măsură
tipică de politică judiciară, pe care legiuitorul și-a asumat-o în momentul în care NCPC a fost
redactat.
5. Reguli comune privind admisibilitatea, încuviințarea, administrarea și
aprecierea probelor
Sunt reguli comune, pentru că se aplica în cazul tuturor probelor, ceea ce înseamnă că
poate sunt cele mai importante pentru a le înțelege.
5.1. Condițiile de admisibilitate
Pentru ca o proba să fie admisă, art. 255 spune că “probele trebuie să fie admisibile
potrivit legii și să duca la soluționarea procesului”, asta este tot ceea ce spune textul.
Doctrina a extras, în realitate, patru condiții din aceasta formulare:
1) Proba să fie legală (sub aspectul obiectului sau mijloacelor)
Adică să nu fie oprită de legea materială sau procesuală, cum ar fi dispoziții care să
oprească o anumită probă în legea materială. De exemplu: interogatoriul la abținere/recuzare.
Art. 421 alin. (3) C.civ. în materia acțiunilor privind filiația: (1) Orice persoană interesată
poate contesta oricând, prin acțiune în justiție, filiația stabilită printr-un act de naștere ce nu
este conform cu posesia de stat.

49
 (2) În acest caz, filiația se dovedește prin certificatul medical constatator al nașterii,
prin expertiza medico-legală de stabilire a filiației sau, în lipsa certificatului ori în cazul
imposibilității efectuării expertizei, prin orice mijloc de probă, inclusiv prin posesia de stat.
Prin urmare, nu poți să folosești proba cu martori, ea ar deveni inadmisibilă ori de cate
ori fie ar exista posibilitatea efectuării unei expertize medico-legale, abia după ce dovedești
că aceasta nu este posibilă, poți să recurgi la proba cu martori.
Texte asemănătoare sunt la art. 1011 C.civ și art. 2200 C.civ. Art. 1011 alin. (4)
C.civ. spune că bunurile mobile corporale de până la 25.000 lei pot face obiectul unui dar
manual, cu excepția celor prevăzute de lege. Darul manual se încheie valabil prin acordul
părților, însoțit de tradițiunea bunului. Alin. (3) spune că bunurile mobile care constituie
obiectul unei donații trebuie menționate și evaluate într-un înscris, chiar sub semnătură
privată, sub sancțiunea nulității absolute a donației. Acesta este un alt exemplu în care dacă o
parte vine cu martori pentru a face dovada anumitor bunuri, aceasta probă ar fi nelegală.
Nu este singurul caz de probă nelegală. Există și în NCPC exemple, la martori, la
admisibilitatea probei cu martori, art. 309 alin. (2) NCPC, spune că niciun act juridic nu
poate fi dovedit cu martori dacă valoarea obiectului sau este mai mare de 250 lei. Sigur, apar
ulterior numeroase excepții și derogări, dar ca regula, dacă nu te încadrezi în acele derogări, a
cere proba cu martori, în contextul în care valoarea actului este mai mare de 250 lei este un
lucru nelegal. Dacă ai un act de o valoare mai mare de 250 de lei, nu o poți proba prin
martori. Ține de legalitate, este de ordine privată.
Acolo unde proba este nelegală, trebuie să luam în calcul faptul că există nelegalități de
ordine publică și nelegalități de ordine privată. De exemplu, ipoteza cu donația, actele de
filiație (chestiune de ordine publică), deci părțile nu ar putea să se înțeleagă să vina martori.
În schimb, art. 309 alin. (2) este o chestiune de ordine privată și părțile pot conveni, deși vor
să dovedească un act juridic a cărui valoare este mai mare de 250 lei să audieze martori.
Trebuie să evaluam în fiecare caz dacă legalitatea este care ține de ordinea publică sau
privată. Acest aspect este mai greu decât stabilirea legalității (pentru acest lucru este suficient
să cunoaștem textul).
Poate fi nelegală și în ceea ce privește obiectul: secrete de stat, de război. Aici nu
doar mijlocul, ci proba în sine este ilegală.
Informațiile cunoscute de un avocat pe care le-a aflat în timpul exercitării mandatului.
Nu poate fi audiat pe aceste informații. Nu ține de informațiile în sine, ci de mijlocul de
obținere al lor. Dacă le afli pe altă cale legală, este perfect admisibilă.

50
 Uitați-vă mereu și la mijlocul probei și la obiectul ei. Ambele trebuie să fie legale.
Dacă doar mijlocul este nelegal, putem găsi un altul legal pentru a ajunge la probă. Dacă
proba este nelegală, s-a terminat povestea.
2) Proba să fie verosimilă
Să tindă la dovedirea unor fapte credibile. Aceasta condiție este doctrinară, dar rezultă
din faptul că textul de la art. 255 spune că probele trebuie să duca la soluționarea procesului,
ori obiectul procesului trebuie să fie un obiect posibil. Astfel, dacă obiectul procesului este
posibil și instanța n-a anulat cererea ca fiind fără obiect sau având un obiect imposibil, atunci
și proba trebuie să conducă către niște lucruri posibile. Există vreun proces în care o parte să
ceară o probă care să conducă la lucruri imposibile? De exemplu, un cetățean, aparent normal
(hihi), cere instanței o probă cu o expertiză ciudată, telepatică, pentru a demonstra că asupra
lui au fost făcute atacuri psihotronice de către agenți KGB. Instanța va respinge proba, pentru
că este neverosimilă.
3) Proba să fie pertinentă
Să aibă legătura cu pretențiile sau cu apărările părților.
4) Proba să fie concludentă
Să conducă la soluționarea cauzei. O probă poate fi pertinentă, dar nu concludentă, dar
întotdeauna concludența include pertinența. De exemplu, confruntat cu acțiunea în daune
pentru fapta prepusului, comitentul tinde să dovedească că el a făcut instructajul prevăzut de
lege cu prepusul. Această probă este pertinentă, are legătură cu procesul, dar nu este
concludentă, deoarece comitentul răspunde pentru fapta prepusului, chiar dacă i-a făcut
instructajul și prepusul a produs o daună în contextul în care comitentul nu este vinovat cu
nimic (răspunderea comitentului nu are la bază culpa lui, ci o garanție pe care o oferă pentru
actele prepusului). În schimb, are relevanță în măsura în care există o chemare în garanție
(comitentul îl cheamă în garanție pe prepus pentru suma de bani), unde ar fi și pertinentă și
concludentă, dar în cererea principală este doar pertinentă.
Dacă sunt întrunite aceste 4 condiții, proba poate fi admisă.
5.2. Momentul în care se propun probele
Art. 254 NCPC: „(1) Probele se propun, sub sancțiunea decăderii, de către reclamant
prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune
altfel. Ele pot fi propuse și oral, în cazurile anume prevăzute de lege.”
5.1.1. Reclamantul
În principiu, reclamantul poate solicita probe prin cererea de chemare în judecată.
Art. 194 NCPC prevede la lit. e) arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de

51
cerere, ceea ce ne arată că, dacă sunt mai multe capete de cerere ar trebui că dovezile să se
raporteze la fiecare capăt și nu global (pentru că judecătorul să aprecieze concludența și
pertinența în raport cu fiecare cerere în parte).
Tot reclamantul, deși nu scrie, poate să își modifice cererea de chemare în judecată la
primul termen, iar dacă modificarea presupune și probe, atunci va putea să le solicite.
De asemenea, se pune în discuție dacă reclamantul ar putea să solicite probe după ce
citește întâmpinarea pârâtului, pentru că el are o viziune asupra probatoriului, însă pârâtul
îi opune o altă viziune. Așadar, este posibil ca uneori reclamantul să reevalueze probatoriul,
să constate că viziunea lui asupra procesului era una poate mai ușoară decât ceea pe care o
oferă pârâtul, care are suficiente probe să-l combată.
Sunt două opinii:
a. Dacă în urma citirii întâmpinării reclamantul simte nevoie să-și reevalueze
probatoriul, îl va reevalua prin răspunsul la întâmpinare;
b. Întrucât nu există un text care să spună că prin răspunsul la întâmpinare
trebuie să soliciți și probe, ar însemna că el ar putea să facă acest lucru la primul termen de
judecată la care este legal citat. Astfel, ai putea la primul termen, ca reclamant, să soliciți
probe noi fie care urmare a unei modificări a cerere de chemare în judecată, fie ca urmare a
faptului că soliciți prin contra probe ceea ce a invocat pârâtul prin întâmpinare.
BRICIU este adept al primei opinii, iar faptul că nu scrie undeva că răspunsul la
întâmpinare ar trebuie să cuprindă și probe, nu prea ar fi un impediment, pentru că spune că
trebuie să-l depui într-un anumit termen și că ești decăzut, iar tocmai acesta este rostul
răspunsului la întâmpinare (o raportare a reclamantului la conținutul întâmpinării – atât
prin contra argumente cat și prin probele care susțin contraargumentele oferite).
*Anul acesta n-a zis nimic despre asta si nu știu ce mai crede acum. Deși pe semestrul
I a spus același lucru la modificarea CCJ.*
5.1.2. Pârâtul
Pârâtul poate să formuleze solicitarea de probe prin întâmpinare. Dacă nu este
obligatorie întâmpinarea, până la primul termen la care părțile sunt legal citate. Textul nu
spune ce se întâmplă dacă pârâtul formulează cererea reconvențională. În ceea ce o privește,
va trebui să ceară probe prin ea, la fel și reclamantul care face întâmpinare la cererea
reconvențională, va trebui să ceară probe prin aceea întâmpinare. Textul nu mai menționează,
pentru că este logic, reconvenționala având regimul unei cereri de chemare în judecată.

52
 5.1.3 Terții intervenienți
Art. 65 alin. (2) în materia intervenitei principale și accesorie menționează faptul că
intervenientul va prelua procedura în starea în care se află în momentul admiterii intervenției,
dar va putea solicita administrarea de probe:
- prin cererea de intervenție;
- cel mai târziu la primul termen de judecată.
ATENȚIE, pârâtul și reclamantul pot cere acum contraprobe noi pentru a se apăra în
fața pretențiilor intervenientului). Textul este aplicabil, chemării în garanție conform art. 74
alin. (2), chemării în judecată a altei persoane și în cazul celui arătat că titular al
dreptului. La cererea de chemare în garanție, părțile inițiale, prin întâmpinare pot cere probe.
În ceea ce privește pe cel chemat în judecat din oficiu sau cel introdus în judecată ca
urmare a ridicării din oficiu de către instanță a necesității participării lui în proces (art.
78 NCPC), avem art. 79 NCPC conform căruia acest terț va lua procedura în starea în care
se află în momentul introducerii în proces, dar instanța la cererea lui va putea dispune
readministrarea probelor sau administrarea de probe noi. Prin urmare, acesta, la termenul la
care este introdus în proces, va putea solicita (el nefăcând o cerere), atunci când este citat, fie
readministrarea probelor, fie administrarea de probe noi de la primul termen la care este
introdus în cauză.
[De reținut foarte bine situația terților intervenienți, chiar dacă textul de la probe
se referă doar la reclamant și pârât].
În cazul în care probele nu sunt solicitate în condițiile acestea, sancțiunea care
intervine este decăderea din dreptul de a mai administra probe.
5.3. Decăderea din dreptul de a mai administra probe
Este reglementat la art. 263 conform căreia partea decăzută din dreptul de a mai
administra o probă va putea totuși să se apare, discutând în fapt și în drept temeinicia
susținerilor și dovezilor părții potrivnice. Cu alte cuvinte, ea nu mai poate administra probe
proprii, dar poate să susțină, să discute în fapt sau în drept temeinicia susținerilor și a
dovezilor parți potrivnice.
De exemplu, partea nu a cerut deloc probe, a uitat să facă întâmpinare, iar sancțiunea
nedepunerii întâmpinării este imposibilitatea de a mai invoca excepții relative și
imposibilitatea de a mai solicita administrarea de probe. Dacă reclamantul va cere o
expertiză, pârâtul nu mai are dreptul să ceară el însuși o expertiză, are dreptul să comenteze
și să spună punctul de vedere cu privire la temeinicia cererii reclamantului de a administra o
expertiză și să discute dacă obiectivele stabilite de reclamant sunt corecte sau nu, să indice

53
cum ar fi corecte anumite obiective, să solicite completarea unor obiective (el n-are dreptul
să ceară probe, dar odată ce s-a stabilit că proba expertizei este acceptabilă, în ceea ce
privește formularea obiectivelor de către expert, el poate să aibă opinii în aceasta privință).
Referitor la martori, pârâtul nu mai are dreptul să ceara martori, dar dacă reclamantul
cere și i se încuviințează proba cu martori, pârâtul va putea să le pună întrebări, el nu va sta
mut la audierea lor, poate să le pună întrebări, să-i încurce, să-i confrunte, să ceara reaudierea
lor dacă mai are întrebări.
La fel, nu poate cere interogatoriul, dar poate să-și dea cu părerea dacă o întrebare la
interogatoriu este legală sau nelegală, dacă tinde la un lucru verosimil sau neverosimil, dacă
tinde la un lucru care a fost dovedit sau contrazis printr-un înscris. Pârâtul păstrează aceste
aptitudini, dar nu poate cere administrarea de probe.
Mai mult, dacă reclamantul cere expertiza și aceasta presupune deplasarea la fața
locului, vor fi citate ambele părți, nu doar reclamantul, în sensul în care pârâtul nu a cerut
expertiză, deci nu va fi citat, el are dreptul să comenteze, să vină la fața locului la expertiza
cerută de reclamant, să își spună punctul de vedere, de unde trebuie să înceapă măsurătoarea,
ce metode trebuie folosite pentru măsurătoare.
5.4. Excepții de la regula momentului în care trebuie cerute probele
Prin cerere de chemare în judecată, întâmpinare, cerere reconvențională sau prin
modificarea cererii de chemare în judecată – art. 254 alin. (2):
1) Necesitatea probei rezultă din modificarea cererii
La primul termen de judecată la care este legal citat, reclamantul poate să-și modifice și
dacă din modificarea lui rezultă necesitatea de a administra și alte probe, poate să extindă
probatoriul în legătură cu aceea modificare. Modificarea cererii va fi comunicată pârâtului,
care va avea dreptul și obligația să depună o întâmpinare la modificare în care va putea să
invoce și noi probe față de probe solicitate prin modificare. Textul de la întâmpinare nu
distinge despre care e vorba deci și prin această a doua întâmpinare se pot propune probe
Acea întâmpinare se depune cu cel puțin 10 zile înainte de termenul acordat de instanță, dacă
nu se prevede altfel.
2) Nevoia administrării probei rezultă din cercetarea judecătorească și
partea nu o putea prevedea
Sunt 2 condiții cumulative:
- proba să nu fi fost necesară la începutul procesului și necesitatea ei să fi rezultat din
cercetarea procesului;

54
 - nici măcar să nu-și fi putut închipui partea că cercetarea procesului ar fi dus către o
astfel de probă, adică germenii necesitații ei să nu fi existat în apărările parților (cerere de
chemare în judecată, întâmpinare, răspuns la întâmpinare), să fie un aspect totalmente nou.
De exemplu, invocarea unei excepții de ordine publică, dar nu prin întâmpinare – aici ar
fi trebuit făcut răspuns la întâmpinare, în cursul procesului de către una dintre parți. Invocarea
unei excepții de ordine publică necesită administrarea unei probe (uneori sumare, alteori mai
complexe). Necesitatea nu rezultă nici din cererea de chemare în judecată, nici din
întâmpinare, partea căreia i se opune o excepție nu avea cum să anticipeze că la al cincilea
termen se va invoca o excepție care va fi însoțită de probe pe care va trebui să le combați.
Așadar, excepțiile se rezolvă în perioada cercetării procesului.
Anumite elemente de probatoriu decurg exact din administrarea altor probe. De
exemplu, un martor zice că a auzit ceva de la X. Atunci trebuie să-l audiezi pe X.
3) Partea învederează instanței că, din motive temeinic justificate, nu a
putut propune în termen probele cerute
Este o veritabilă repunere în termen specială, în sensul că motiv temeinic justificat pot fi
multe: proba nu a putut fi obținută în perioada respectivă, a făcut o cerere și arhivele
naționale eliberează documentul doar după 60 de zile și primul termen a fost cu 30 de zile în
urmă.
4) Administrarea probei nu duce la amânarea judecații
Cu alte cuvinte, chiar dacă nu ai cerut proba, ai putea oricând în cursul procesului să vii
și ceri o proba nouă și instanța poate spune că nu a fost cerută prin cererea de chemare în
judecată/întâmpinare etc., iar tu să spui că nu amână judecata. Ar putea fi vorba de orice
probă, cum ar fi:
a. un înscris (îl depui pur și simplu, nu amână judecata. Ar putea-o amâna în
ipoteza în care nu-l ai la tine și ceri un termen ca să-l aduci – nu te mai încadrezi. Dacă spui
”depun un înscris”, te încadrezi, dar dacă ceri însă să se facă o adresă la arhivele naționale ca
să trimită înscrisuri pe care nu le ai, nu te încadrezi);
b. interogatoriul. Dacă partea adversă este în sala și ai interogatoriul la tine, îl
poți administra pe loc. Dacă partea adversă nu este în sală, va trebui citată și atunci nu se
încadrează în acest text de lege;
c. martorii. Dacă sunt în sală, poți cere proba cu martori – trebuie doar verificat
dacă proba este concludentă. Partea cealaltă va cere dreptul de a cere contraprobă la proba cu
martori, dar aceștia nu sunt în sală. Problema este că probele trebuie să fie administrate, pe
cât cu putință, în același timp, ori regula aceasta conduce automat la ideea că se amână

55
judecata și este paralizată până când aduce și partea adversă martorii (pentru că nu poți fi
învinovățit că martorii nu erau în sală), de aceea trebuie să spui că vrei contraproba în
momentul în care tu ai zis că ai martorii la tine. Simplul fapt că procesul se va amâna, pentru
ca și partea adversa să-și aducă martorii nu este în măsură să ducă la inadmisibilitatea probei
tale cu martorii pe care îi ai în sală).
Instanțele confundă această probă cu contraproba. De exemplu, eu depun un înscris.
Adversarul zice că duce la amânare, pentru că el vrea să-l citească. Nu contează. Nu ține de
administrare, ci de asimilarea ei și de pregătirea apărării. Nu are legătură cu administrarea,
aceasta s-a făcut pe loc. Este admisibilă și rămâne să vedem cum te poziționezi față de ea.
Sau el zice că nu este semnată sau că este falsă. Este altă problemă. EL a introdus acest
incident care se va rezolva separat de administrare. Nu le confundați!
5) Există acordul expres al tuturor părților
Regula privind decăderea este de ordine privată, altfel părțile n-ar putea prin acordul lor
să încalce regulile de solicitare a probelor. Tot acest text arată că ne aflăm în fața unei
reglementari cu caracter realmente pervers. Dacă toate părțile sunt de acord, se înlătură
decăderea. De aici reiese că normele ce țin de probe sunt de ordine privată (supletive). Ea
cere un acord expres, ceea ce face totul. Tăcerea nu are valoare. În caz de tăcere,
judecătorul invocă din oficiu decăderea, deși este o normă de ordine privată. În practică,
este foarte greu de aplicat, este de ordine de privată, dar se va aplică atât de rar ca și cum ar fi
de ordine publică. De obicei, acordul este tacit. Dacă n-ar fi fost expres s-ar fi petrecut în
felul următor: la al 15-lea termen X cere termen, Y nu este prezent, nu are cine să invoce
excepția decăderii (fiind de ordine privată), X își va administra proba. Însă, existând acest
text, faptul că Y nu este prezent sau este, dar tace în bancă, nu-l ajuta cu nimic pe X tăcerea
lui Y. Tăcerea poate veni fie din acceptare, fie din ignoranță (în sensul că nu este prezent) sau
din prostie.
Dacă reclamantul nu a cerut probe și la primul termen cere toate probele. Pârâtul ori nu
este prezent ori nu zice nimic. ”Ce vrea? Probe? Așa și?”. Judecătorul poate invoca
decăderea din oficiu? DA. Trebuie deblocată situația. Este o mare diferență între întrebarea
pusă pârâtului prezent ce părere are de probe și el povestește de fond. Alta este când îl
întreabă dacă este de acord să se administreze probe noi. Efectul este catastrofal.
În realitate, acest punct, deși păstrează principiul că sancțiunea decăderii este una care
intervine în cazul încălcării unor norme de ordine privată, cerând acord expres o face foarte
greu aplicabilă, pentru că va fi foarte complicat ca partea să se ducă la partea adversă și să o
întrebe dacă este de acord să solicite proba cu martori, deși a uitat să o invoce la timp. Sigur

56
că era mult mai comod să spui “solicit proba cu martori”, iar partea adversă neștiind că se
poate opune (puteai să ai de a face cu unul care nu știa că ar fi putut să se opună) sau ar fi
spus “mă opun să aprobe proba cu martori, pentru că este nelegală”, iar tu ai fi spus “de ce
este nelegală?” și el să spună “există un act juridic”, iar tu să spui “act juridic? Am un
început de dovadă scrisă”. Era acceptabil, intrai pe alt fir al discuției, dar de termen n-a zis
nimeni și nimic și atunci dovedeai că este legală sub aspectul fondului, pentru că aveai un
început de dovadă scrisă și judecătorul va zice “am unul care a solicitat proba cu martori,
peste termen, dar n-a invocat nimeni decăderea și unul care spunea că proba cu martori este
nelegală, pentru că actul este peste 250 lei, dar cel care a cerut a spus că are dovadă scrisă.
Dintre cei 2 a câștigat primul. Nu pun în discuție faptul că s-a cerut peste termen, pentru că
nu s-a invocat”.
Din cauza acestui pct. 5, acest tablou nu mai este posibil, pentru că dă posibilitatea
instanței că ori de câte ori nu există acord expres al părții adverse să invoce excepția
decăderii, ceea ce înseamnă că a rămas de ordine privată, dar este mai greu de îndeplinit
posibilitatea de a invoca probe peste termen.
/!\ Dacă întâmpinarea nu este obligatorie, atunci pârâtul va putea invoca probe până la
primul termen la care este legal citat, putând să facă acest lucru verbal, în ședința publică –
art. 157 alin. (2) NCPC.
Partea care e decăzută nu poate cere alte probe în fața acelei instanțe. Dar te poți apăra
față de probele administrate, cerute de adversari. Poți pune întrebări martorilor celuilalt, poți
să contești obiectivele expertizei propuse de celălalt. Mai poți face ceva: art. 254 alin. (5)
teza II. Judecătorul poate din oficiu să ordoneze alte probe, chiar dacă părțile se împotrivesc.
Ține de rolul activ. Dacă el o consideră esențială, judecătorul o poate administra. Decăderea
nu operează pentru el. Poate oricând să o propună. Chiar și la deliberări, repunând cauza pe
rol.
/!\ Partea nu se poate plânge în calea de atac că, deși putea, judecătorul nu a administrat
o probă. În trecut așa era și se casau în veselie hotărâri. Era prea subiectivă aprecierea
instanței superioare că mai trebuia ceva administrat.
La art. 260 se spune, la alin (6), că, dacă proba cu martori a fost încuviințată în
condițiile art. 254 alin (2), dovada contrară se cere în aceeași ședință, dacă partea e prezentă.
Dacă nu, în ședința imediat următoare, iar în caz de împiedicare, la primul termen la care se
înfățișează. Acest articol instituie un principiu care se aplică tuturor.
Art. 254 alin (4) instituie reguli de asigurare a celerității, puse în sarcina părții care
invocă probele peste termen in baza alin (2), după cum urmează: „În cazul amânării, pentru

57
motivele prevăzute la alin. (2), partea este obligată, sub sancțiunea decăderii din dreptul de
a administra proba încuviințată:
a) să depună lista martorilor în termen de 5 zile de la încuviințarea probei, când se
cere proba cu martori;
b) să depună copii certificate de pe înscrisurile invocate cu cel puțin 5 zile înainte de
termenul fixat pentru judecată, dacă s-a încuviințat proba cu înscrisuri;
c) să depună interogatoriul în termen de 5 zile de la încuviințarea acestei probe, în
cazurile în care interogatoriul trebuie comunicat, potrivit legii;
d) să depună dovada plății cheltuielilor necesare efectuării expertizei, în termen de 5
zile de la numirea expertului sau în termenul stabilit de instanță potrivit dispozițiilor art. 331
alin. (2), dacă s-a încuviințat proba expertizei.
5.5. Încuviințarea probelor. Actul procedural de încuviințare a probelor
Probele se încuviințează printr-o încheiere. Această încheiere trebuie să menționeze, ce
se dovedește, prin ce și obligațiile ce revin părților în legătură cu administrarea:
a. Faptele ce urmează a fi dovedite – ce trebuie să dovedești;
Trebuie indicate pentru fiecare probă. Nu trebuie să se menționeze că se administrează
proba cu martori și înscrisuri și la fapte ce trebuie dovedite să menționeze ceva global,
precum dreptatea în dosar. De ce? Poți să ai proba cu martori care să fie inadmisibilă pentru
anumite categorii de fapte lato sensu, adică actele juridice, dar să fie admisibile pentru alte
fapte din același dosar. De exemplu, într-un dosar poți să ai un act juridic care valorează mai
mult de 250 de lei. Singura proba acceptată este prin înscris, dar în legătură cu modul în care
părțile au înțeles să interpreteze clauzele acelui act, este admisibilă și proba cu martor, DAR
trebuie să menționezi, pentru că atunci când vor veni martorii, părțile vor avea tendința să-i
întrebe despre tot (martorii trebuie chestionați numai cu privire la aspectele pentru care au
fost chemați), ori limitele în care audiezi un martor sunt stabilite prin încheiere
(“martorii vor fi chemați exclusiv pentru a se vedea modul în care părțile au înțeles să
interpreteze clauza x”), altfel părțile o să înceapă să-i întrebe dacă a existat contractul, dacă
nu cumva părțile l-au înlăturat, alte aspecte care exced probele. Cu toate că judecătorul știe ce
are de făcut, trebuie menționat, pentru că uneori se poate schimba și instanța, în sensul
compunerii ei, deci încheierea trebuie să fie foarte clară, pentru că leagă instanța într-o
anumită măsură. Încheierea trebuie să fie extrem de riguroasă, iar aceste trei elemente (fapte,
mijloace de proba și obligațiile parților) trebuie să fie bine evidențiate și pentru fiecare mijloc
în parte, nu global.

58
 b. Mijloacele de proba încuviințate – prin ce anume dovedești (martori,
înscrisuri, expertiză etc);
c. Obligațiile care revin părților în legătură cu administrarea acestora – ce
anume trebuie să facă părțile.
Dacă, de exemplu, instanța dispune o expertiză, ea trebuie să stabilească cine va suporta
onorariul expertului, cuantumul, data până la care trebuie depusă suma sau dacă sunt martori,
cine va suporta cheltuielile acestora. Altfel proba nu ar putea fi administrată, pentru că, dacă
nu menționezi cine plătește, expertul va spune că nu a fost plătit și nu face expertiza. Deci,
trebuie stabilite și aceste obligații privind administrarea probelor.
Încheierea are caracter preparatoriu. De ce se spune în doctrină și în jurisprudență
că aceasta încheiere are caracter preparatoriu? Art. 259 NCPC spune că instanța poate reveni
asupra unor probe încuviințate, ceea ce indica caracterul preparatoriu, în sensul că nu este
legată, dacă după administrarea unor probe apreciază că administrarea vreuneia nu mai este
necesară. Instanța este obligată să pună în discuția părților aceasta împrejurare (ține de
contradictorialitate).
Textul de la art. 259, afirmă că încheierea este preparatorie, dar nu în totalitate, ci
doar în ceea ce privește aspectul legat de utilitatea probei, adică aceea proba care părea
utilă inițial, dar dat fiind faptul că au fost administrate și alte probe, apare acum ca inutilă,
pentru că problema s-a rezolvat.
Ea NU are caracter preparatoriu în ceea ce privește legalitatea, adică acest text nu
dă în niciun caz dreptul instanței să spună că a încuviințat proba cu martori în încheiere, dar
între timp a citit art. 309 alin. (2) și a constatat că proba cu martori nu este admisibilă
(instanța nu trebuia să o admită, pentru că nu era concludentă, ci pentru că nu era legală și
atunci să revină). Nu acesta este sensul articolului 259 NCPC, ci sensul este de oportunitatea,
concludența probei, de aceea și spune dacă după administrarea unei probe, aceasta a devenit
oarecum inutilă. Acest lucru este destul de posibil, pentru că, de exemplu, ai proba cu martori
și proba cu interogatoriu. La interogatoriu partea căreia i se ia, recunoaște fapta, iar
judecătorul consideră că recunoașterea este una sinceră și nu ascunde o eludare a legii, astfel
încât nu mai ai de ce să audiezi martori (faptele deja au fost dovedite prin recunoașterea celui
care i se opun faptele respective și atunci ar reveni asupra încheierii – în sensul acesta este
preparatorie).
Această încheiere NU se atacă imediat, ci se atacă odată cu fondul, ceea ce înseamnă
că poți să critici în calea de atac faptul că prima instanță a respins anumite probe, deși legea
spunea că sunt admisibile sau, deși instanța a zis că nu sunt utile, totuși instanța de apel a

59
considerat că sunt utile. Nu se confundă cu situația în care nu poți critica în calea de atac
faptul că instanța nu a administrat din oficiu o probă, în contextul în care nu a cerut-o nimeni.
În acest caz, tu ai cerut o probă și ea a fost înlăturată de către instanță, evident că o poți
critica.
De asemenea, poți critica în căile de atac și faptul că instanța a administrat o probă deși
era ilegală, consecința ar fi admiterea apelului și rejudecarea procesului fără a se ține cont de
probele ilegale. De exemplu, instanța a admis proba cu martori, deși era un act mai mare de
250 de lei, iar în apel se cere înlăturarea probei cu martori și întrucât nu există niciun înscris,
rejudecarea procesului, ceea ce va duce la respingerea cererii reclamantului că neîntemeiată
(pentru că nu a făcut dovada actului). Deci poți să faci acest lucru, dar se critică odată cu
fondul.
Încheierea prin care judecătorul respinge anumite probe solicitate de către parți, el
trebuie să motiveze și de ce anume a respins, pentru că altfel dacă nu ar motiva și de ce a
respins probele, nu s-ar putea exercita niciun control judecătoresc în căile de atac, pentru că
nu s-ar putea cunoaște ce raționament a stat la baza judecații respective.
5.6. Locul administrării probelor
De regulă, administrarea probelor se face în fața instanței de judecată sesizate, în
ședință publică.
Există excepții de la regula conform căreia administrarea probelor se face în fața
instanței sesizate (principiul nemijlocirii administrării probei). Instanța trebuie să-și
întemeieze hotărârea pe probele pe care chiar ea le-a analizat, ceea ce înseamnă că nu poți să-
ți întemeiezi hotărârea pe probe administrate de o altă instanță, într-un alt dosar, chiar dacă
din el ar rezulta informații valoroase (e.g. expertiza din care rezultă că valoarea unui imobil
este de x. Nu poți folosi această expertiză și să demonstrezi valoarea obiectului, trebuie să
faci o altă expertiză).
Deși este complicat, problema este că părțile sunt într-un alt proces și își exercită un
drept la acțiune în acest proces, iar dreptul la acțiune presupune inclusiv dreptul de a discuta
probele, de a le combate. Dacă probele se iau dintr-un alt dosar se discută despre drepturile
exercitate de părți în legătură cu o altă acțiune. Desigur, în ipoteza aspectelor care au
autoritate de lucru judecat, acolo avem o excepție. Aici este vorba despre simple declarații,
spre exemplu, într-un dosar un martor a spus un anumit lucru. Acel lucru nu poate fi luat ca
atare, trebuie ca martorul să fie audiat din nou, acesta trebuie să trăiască. Dacă nu mai
trăiește, ceea ce a spus într-un alt dosar este o prezumție, nu o proba cu martori. Acesta este
principiul nemijlocirii.

60
 De la aceasta regulă sunt o serie de excepții, unele parțiale, altele chiar adevărate.
Acestea sunt parțiale, pentru că cele adevărate conduc la autorități de lucru judecat. Ele sunt:
1) Comisia rogatorie
Este situația în care locul administrării probei este în altă parte decât orașul unde își are
sediul instanța. În acest caz, instanța, potrivit art. 261 NCPC, deleagă o altă instanță de la
locul administrării probei, să administreze ea probele respective.
Această “altă instanță” este o instanță egală în grad cu cea care judecă procesul sau
dacă în localitatea unde trebuie administrează proba nu există o instanță egală în grad, chiar o
instanță inferioară.
După ce se administrează probele la acea instanță unde are loc comica rogatorie, se
trimit instanței care judecă procesul care repune cauza pe rol și va judeca pricina.
Din ansamblul total, se observă că instanța care judecă procesul este cea care stabilește
admisibilitatea probei și tot ea este cea care va evalua proba adică va aprecia puterea ei
doveditoare în ansamblu. Instanța la care se trimite dosarul doar pentru administrarea probei
nu are rolul nici de a se pronunța asupra admisibilității, nici asupra efectelor pe care le
produce cauza, ci face doar un act de gestiune sub aspectul administrării propriu-zise a
probei.
De exemplu, pricina se judecă la București, iar terenul asupra căruia trebuie efectuată o
expertiză se află la Baia Mare (cum a ajuns o pricină de la Baia Mare la București? Chestiune
de contencios administrativ. Domiciliul reclamantului este în București și în contencios
administrativ se poate face acțiunea și la domiciliul reclamantului sau poate fi autoritatea de
la București și atunci avem alternativă) în cazul acesta este complicat să desemnezi un expert
de aici pentru a se duce acolo. De asemenea, se poate dispune cercetarea la fața locului
(judecătorul trebuie să se deplaseze). În acest caz, judecătorul discută cu un judecător de la
Baia Mare, care, după ce instanța din București stabilește dacă expertiza se face sau nu (ea
încuviințează proba), stabilește obiectivul, termenul de depunere, iar instanța de la Baia Mare
urmează să desemneze un expert din zona să primească expertiza și să o trimită la București.
Apoi, instanța de la București va vedea în ce măsură o aplica sau nu în dosar. Poate dispune o
altă expertiză, contraexpertiză.
Sau poate fi o strămutare ori nu s-a invocat excepția de necompetență teritorială sau e
doar o acțiune personală (o acțiune în despăgubirea pentru cheltuielile făcute unui imobil dat
în locațiune).
Și martorii pot fi audiați la fel. De principiu, martorul se audiază în instanță, dar dacă
martorul nu este transportabil, trebuie că instanța să se deplaseze și atunci se pune problema

61
dacă este în localitate sau în alt județ pentru că dacă este în alt județ, mai bine se dispune o
comisie rogatorie.
Se face cu citare sau fără, dacă acestea consimt.
Aprecierea probei este a instanței care cere comisia.
2) Asigurarea dovezilor
3) Probele administrate de o instanță necompetentă
În cazul în care o instanță este necompetentă, se anulează toate actele, DAR probele
sunt câștigate cauzei, iar instanța competentă va putea să le refacă numai pentru motive
temeinice, ceea ce înseamnă că, de regulă, probele rămân administrate și utilizabile. Acest
lucru înseamnă că, practic, o instanță își va întemeia soluția pe niște probe administrate de o
altă instanță. Acest caz este o derogare de la principiul nemijlocirii.
4) Probele administrate în situația perimării
Perimarea este încetarea unui dosar pentru faptul că părțile l-au lăsat în nelucrare o
perioadă mai mare de 6 luni, ceea ce înseamnă că el se stinge. În cazul în care s-au
administrat probe în dosar, în cazul unei noi acțiuni, vor putea fi folosite probele administrate
până a intervenit perimarea.
Este o derogare de la regula nemijlocirii, pentru că instanța nouă, învestită cu o altă
acțiune își va întemeia soluțiile pe probele administrate în fața unei instanțe unde cauza s-a
perimat, dar care până la perimare a administrat niște probe care sunt câștigate.
5) Folosirea probelor administrate de instanța penală, atunci când aceasta a
lăsat acțiunea civilă nesoluționată
5.7. Cheltuielile necesare pentru administrarea probelor
Art. 262. NCPC. Prima regulă constă în faptul că sarcina cheltuielilor asupra probei
revine celui care a solicitat proba. Cel care a cerut proba cu expertiza, trebuie să plătească
experții. Cel care a cerut proba cu martori, trebuie să plătească deplasarea martorilor.
Însă, în cazul în care proba este solicitată fie de procuror când a formulat acțiunea
(art. 92 alin. (1) – când procurorul acționează în numele minorilor, persoanelor puse sub
interdicție), fie când proba este dispusă de către instanță (în virtutea rolului activ are
dreptul să ceară completarea probatoriul și să administreze probe din oficiu chiar și atunci
când părțile se împotrivesc). Atunci apare problema cine o plătește. În cazul acesta,
dispozițiile art. 262 alin. (2) NCPC spune faptul că cheltuielile vor fi puse în sarcina uneia
dintre părți sau în sarcina ambelor părți, cum apreciază instanța.
De principiu, instanța va pune cheltuielile respective în sarcina acelei parți pe care o
socotește că i-ar profita proba respectivă. Instanța spune că vrea să afle adevărul, să

62
lămurească un aspect, deși părțile nu vor, dar acel adevăr profită reclamantului sau pârâtului.
De exemplu, în ipoteza în care reclamantul revendică 800 mp, iar din unele declarații ale
martorului rezultă că ar fi vorba de 500 mp, dar pârâtul tace, instanța trebuie să clarifice,
trebuie să știe cât dă, dacă admite acțiunea (nu-i convine să dea 800, în măsura în care erau
doar 500 – vine executorul și va zice că n-a putut executa hotărârea, pentru că nu erau 800, ci
doar 500, 800 ar fi în stradă). Pentru a nu se ajunge în aceste situații, instanța administrează
proba cu expertiza. Se pune problema cine o plătește. Pârâtul, pentru că lui îi profită, chiar
dacă tace.
Dacă nu reușește să stabilească cui profită, de exemplu o moștenire care se împarte
50%-50%, plătesc amândoi.
Ce se întâmpla în cazul în care nu plătește nimeni cheltuielile necesare pentru
administrarea probelor? Mai multe teorii:
a. În cazul în care nu sunt achitate costurile puse în sarcina părții de către
instanță, instanța va judeca pricina pe baza probelor existente, părțile nemaiputând să se
plângă în căile de atac că proba nu a fost încuviințată.. BRICIU accepta aceasta teorie.
b. Va interveni decăderea;
BRICIU zice că nu va interveni decăderea pentru că decăderea este numai pentru părți.
Fiind o probă cerută de instanță din oficiu nu are cum să opereze decăderea (sancțiune ce se
aplica părților, nu instanței). Instanța poate în tot cursul procesului, până la închiderea
dezbaterilor, să mai găsească probe. Tot ce am discutat aici vizează numai părțile, nu și
instanța. Instanța poate chiar și după termenele acelea (era și logic, pentru că era vorba de
cerere de chemare în judecată, întâmpinare, primul termen de judecată), în tot cursul
cercetării procesului și chiar după închiderea cercetării să simtă nevoia de administrarea unor
probe. Mai mult, chiar și după închiderea dezbaterilor poate repune cauza pe rol pentru adm
unor probe.
c. Suspendarea procesului – instanța consideră că fără proba respectivă nu
poate judeca procesul;
BRICIU accepta teza c) precum și judecarea fără probă, partea care nu achită suma de
bani asumând-și riscurile neadministrării probei.
Depinde de situație, pentru că în unele cazuri intervine situația în care instanța nu are o
răspundere foarte mare, în sensul că este o chestiune ce este între părți. Dacă partea în
favoarea căreia instanța a dispus probe din oficiu, nu a înțeles să plătească, în cazul acesta
judecă. Sunt situații în care proba este absolut necesară din considerente de ordine publică,
cum ar fi de a vedea dacă terenul nu este cumva pe domeniul public. În acest ultim caz, nu

63
mai contează că una dintre părți nu vrea să administreze proba, pentru că instanța a dispus
proba fiind o problemă de ordine publică, deci instanța ar putea suspenda procesul. Așadar,
când reclamantul (se presupune că este interesat să continue procesul) va achita, se va relua
procesul, în limita termenului de prescripție.
Conform art. 242 NCPC: când constată că desfășurarea normală a procesului este
împiedicată din vina reclamantului prin neîndeplinirea obligațiilor stabilite în cursul
judecații potrivit legii, judecătorul poate suspendă judecata, arătând prin încheiere
obligațiile ce nu au fost respectate. Deci dacă este o chestiune de ordine publică pentru care
instanța consideră că dacă nu are o expertiză, nu-și poate asuma riscul să dea o hotărâre, se
poate aplica suspendarea pentru a nu risca să dea o hotărâre netemeinică.
Ce se întâmplă dacă instanța sau procurorul dorește o probă și nu sunt bani? În acest
caz, se impune părților să plătească (ca avansare a plății), urmând ca la final ca ele să fie
trecute la cheltuieli de judecată.
Dacă părțile se împotrivesc administrării, cine plătește?
- Partea care ar beneficia de probă. Instanțele asta fac.
- Instanța va trece la judecarea procesului fără acea probă.
- BRICIU: este mai bine să-l pui pe reclamant să plătească, și dacă nu vrea, suspenzi
facultativ procesul (art. 242). Doar dacă reclamantul nu se conformează obligațiilor
prevăzute la art. 242 se va suspenda procesul.
Care este sancțiunea în cazul în care partea în sarcina căreia se pun cheltuielile de
administrare a probelor nu plătește? Decăderea din dreptul de a le mai administra (art. 262
alin. (3), dar această sancțiune nu intervine în situația în care proba a fost dispusă din
oficiu, ci numai pentru regulă. Dar și de la această sancțiune a decăderii există o serie de
excepții:
a. Art. 262 alin. (4) NCPC: depunerea sumei prevăzute la alin. (1) (necesară
pentru administrarea probei), se va putea face și după îndeplinirea termenului dacă
prin aceasta nu se amână judecata
Sunt situații în care decăderea nu operează, întrucât exista un text contrar care absorbi
sancțiunea decăderii.
Ipoteza: se întâmplă ca părțile să nu plătească, dar expertul nu poate face expertiza, nu
pentru că nu s-a plătit, ci pentru că obiectiv nu poate. Nu operează decăderea, fiind un caz
prevăzut de lege care o instanță a dispus expertiza, s-a pus în vedere reclamantului sau celui
care a cerut-o să plătească onorariul într-un termen de x zile, n-a plătit, expertul face o adresă
la instanță în care spune că nu poate să facă expertiza întrucât este supra-aglomerat sau că nu

64
este de competența sa și solicită să fie înlocuit. În cazul acesta faptul că nu a plătit onorariul
nu conduce la amânarea judecații, instanța oricum trebuie să dispună înlocuirea, ceea ce
înseamnă că pricina a fost amânată nu din cauza neplății, ci din faptul că expertul trebuia
înlocuit. În schimb, dacă expertul face o adresă la instanță prin care spune că nu a făcut
expertiza în termenul stabilit de instanță, întrucât nu a fost plătit onorariul, intervine
decăderea. Dacă invocă alte motive, că în prima situație, decăderea nu intervine și instanța
mai dă un termen în interiorul căruia se poate plăti suma de bani.
b. Art. 311 alin. (4) NCPC: decăderea din dreptul de a administra dovada cu
martori pentru neîndeplinirea obligațiilor de avansare a costurilor deplasării
martorilor, se acoperă dacă aceștia se înfățișează la termenul fixat pentru ascultarea lor
Deci nu le-a plătit nimeni deplasarea, ceea ce i-ar fi autorizat să spună că nu vin la
instanță dacă nu le plătește nimeni costurile, dar totuși ei vin. În cazul acesta nu operează
decăderea, ci va fi înlăturată, pentru că martorii sunt audiați. Ar fi extrem de riguros și
neproductiv în acest caz, pentru că decăderea era aplicată pentru faptul că neplătind ar fi
urmat să se amâne procesul pentru neprezenta martorului, dar din moment ce martorii au
venit și neplătiți, înseamnă că scopul decăderii nu se mai regăsește și se va înlătura
sancțiunea.
5.8. Administrarea probelor
5.7.1. Ordinea administrării probelor
Nu există de principiu. Este stabilită de instanța de judecată, însă există și anumite
reguli. Astfel, în cazul în care s-a dispus o cercetare la fața locului, aceasta se va efectua mai
înainte de administrarea celorlalte probe, dar de regulă nu avem astfel de priorități, ci instanța
este cea care stabilește ordinea administrării probelor.
Uneori chestiunile acestea sunt pe cât posibil de logice, dar nu obligatorii, pentru că, de
exemplu, ca regulă, instanțele administrează înainte de orice altă probă, proba
interogatoriului, ceea ce este destul de logic, pentru că în urma lui ar putea să apară
recunoașteri care ar face inutilă administrarea altor probe. Mai mult, uneori este necesară
administrarea probei cu înscrisuri înaintea probei cu expertiză, pentru că expertizele, de multe
ori, se pot face numai pe baza unor înscrisuri ce urmează a fi administrate de părți. Până la
urmă această logică este apreciată de către instanță de la caz la caz, în afara de situația
cercetării la fața locului – se face înaintea altora. În sistemul anglo-saxon se administrează
orice fel de probă și abia după judecătorul trebuie să aprecieze care sunt concludente pentru
cauză.

65
 5.7.2. Momentul administrării
De principiu, probele se administrează chiar în ședința în care s-au încuviințat, dar nu
tot timpul este posibil acest lucru și sunt și cazuri în care se administrează în alte ședințe. De
exemplu, la proba interogatoriului poți să administrezi în ședința în care s-a încuviințat numai
dacă părțile sunt prezente, dar dacă nu sunt prezente, trebuise citate în vederea prezentării la
interogatoriu. La fel și în cazul martorilor, dacă încuviințezi proba cu martori astăzi îi poți
audia doar dacă sunt prezenți în sală, dacă nu, trebuise citați.
În orice caz, probele se administrează înaintea începerii dezbaterilor asupra fondului
(art. 260 alin. (3)). Acest lucru este firesc, acesta fiind scopul cercetării procesului.
Dovada și dovada contrară vor fi administrate pe cât cu putință în aceeași ședință.
Nu este o regulă imperativă, ci de bună-conduită, bună-administrare a procesului, dar nu una
obligatorie cu orice preț, ci spune pe cât posibil. De exemplu, reclamantul are 2 martori de
audiat, pârâtul are tot 2 martori. De regulă, toți 4 ar trebui audiați la aceeași ședință, însă dacă
din motive mai presus de voința părților care fac imposibilă venirea 1 martor la ședința
respectivă și niciunul dintre cei 3 prezenți nu ar mai putea veni data viitoare tot din motive
temeinice => instanța va audia 3 martori odată și pe al patrulea data viitoare.
De ce există regula să fie audiați împreună? Este posibil ca, dacă unii sunt audiați la altă
ședință, să citească ce au spus ceilalți și să-și aranjeze depozițiile în funcție de cea ce au spus
ceilalți martori, așa dacă se audiază toți de o dată, când se audiază 1, ceilalți 3 sunt afară, intră
2 (2 rămân în sală) etc. Mai mult, instanța îi poate să confrunta după ce îi audiază pe toți.
Astfel încât, aceasta regulă n-ar mai fi respectată dacă 2 martori ar fi audiați la 1-2 luni după
ce au fost audiați primii.
5.7.3. Reguli speciale ce apar în cazul în care se solicită probe
Art. 254 alin. (2). În condițiile în care nu au fost cerute prin cererea de chemare în
judecată sau prin întâmpinare și ne aflăm într-unul dintre cele 5 motive care permit
administrarea de probe mai târziu, în timpul cercetării procesului.
1) Dacă s-a solicitat o probă cu martori și a fost încuviințată în condițiile art. 254
alin. (2), adică pentru motive de excepție, dovada contrară va fi cerută sub sancțiunea
decăderii în aceeași ședință dacă ambele părți sunt de față (art. 260 alin. (6)). Dacă una
dintre părți nu este de față (cea căreia i se opune proba), va putea solicita contraproba la
termenul imediat următor (art. 260 alin. (7)).
Această regulă este necesară, pentru că partea respectivă și-a asumat că partea nu vine
la proces, dar nu avea de unde să știe că la acel termen partea cealaltă va solicita o probă care
se va încadra în excepțiile prevăzute la art. 254 alin. (2).

66
 /!\ La art. 254 dacă una dintre părți nu este la proces, pct. 5 – acordul expres al tuturor
părților, nu se aplică, pentru că nu are cine să-și dea acordul, dar se poate încadra în alte
ipoteze cum ar fi pct. 2 sau 4.
2) Art. 254 alin. (4): atunci când se administrează probe în condițiile special
prevăzute la alin. (2) (în ipoteze de excepție) sub sancțiunea decăderii trebuie îndeplinite o
serie de obligații [este bine să le știm]:
a. să depună lista martorilor în termen de 5 zile de la încuviințarea probei, când
se cere proba cu martori;
Evident că dacă proba a rezultat din cercetarea procesului (dintr-o excepție invocată de
exemplu) nu ai cum să ceri părții să indice martorii tot atunci, ea știe că are nevoie de proba
cu martori, dar nu știe coordonatele lor.
b. să depună copii certificate de pe înscrisurile invocate cu cel puțin 5 zile înainte
de termenul fixat pentru judecată, dacă s-a încuviințat proba cu înscrisuri;
c. să depună interogatoriu în termen de 5 zile de la încuviințarea acestei probe, în
cazurile în care interogatoriul trebuie comunicat, potrivit legii;
d. să depună dovada plății cheltuielilor necesare efectuării expertizei, în termen
de 5 zile de la numirea expertului sau în termenul stabilit de instanță potrivit dispozițiilor art.
331 alin. (2), dacă s-a încuviințat proba expertizei
Toate acestea apar în situația în care instanța încuviințează niște probe în cursul
cercetării procesului, că urmare a apariției unui caz de excepție prevăzut la art. 254 alin. (1),
(2). Altfel, în mod normal, martorii când sunt indicați trebuie indicați cu nume și adresă,
înscrisurile trebuise depuse, certificatele la fel, interogatoriul în cazul în care este persoană
juridica trebuie să-l ai atunci când ceri proba. Având în vedere faptul că ipotezele de la art.
254 alin. (2) vizează de multe ori situații intempestive, se acordă acest termen de 5 zile.
5.7.4. Aprecierea probelor
Din art. 264 NCPC reiese faptul că nu există o regulă generală de apreciere a probelor,
nu mai avem la ora actuală o regulă care să ne spună că dintre toate probele cea mai
importantă este x și cea mai puțin importantă este y. Ține de aprecierea instanței, de aceea
textul spune instanța va examina probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în
ansamblul lor. Mai mult, conform alin. (2): în vederea stabilirii existenței sau inexistenței
faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod
liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare.
Regula este aceea că judecătorul este liber să stabilească puterea doveditoare a unei
probe după aprecierea lui, mai puțin în situații în care chiar legea stabilește că unele probe au

67
o putere doveditoare superioară altor, dar nu este o regulă generală, ci numai în anumite
cazuri.
Legiuitorul a făcut o ierarhie a admisibilității, nu a aprecierii probelor.
/!\ A NU SE CONFUNDA problema puterii doveditoare cu problema
admisibilității. În momentul în care instanța spune că pentru acte juridice mai mari de 250 de
lei se admite numai proba prin înscrisuri, nu face aici o clasificarea între puterile doveditoare
ale probelor, ci doar stabilește o regulă de admisibilitate. Putere doveditoare ar fi fost dacă ar
fi spus “se poate încuviința și proba prin înscrisuri și proba cu martori, dar cea cu înscrisuri
este mai puternică”, instanța a spus doar că se administrează proba cu înscrisuri. Însă dacă
părțile fac o convenție și spun că pe lângă proba cu înscrisuri pentru acest act acceptă și proba
cu martori (au acest drept), nu mai este nicio regulă de superioritate a probei prin înscrisuri
(era de admisibilitate, nu de superioritate). Dacă părțile au derogat de la regula admisibilității,
câmpul este deschis. Așadar, este greșită soluția instanței care spune că “am admis proba cu
martori contra unui înscris, pentru că părțile s-au învoit, am avut convenția lor, dar evaluez
totuși că ceea ce rezultă din înscris este mai puternic pentru simplu fapt că este înscris”.
Instanța poate evalua că ceea ce este în înscris este mai puternic, pentru că nu au convins-o
martorii, dar acela trebuie să fie motivul. Aici nu este o regulă de putere doveditoare, ci de
admisibilitate.
Conform art. 421 C.civ. orice persoană interesată poate contesta oricând prin acțiune în
justiție filiația stabilită printr-un act de naștere, care este neconform posesiei de stat. În acest
caz, filiația se stabilește prin certificatul constatator al nașterii, prin expertiza medicală de
stabilirea a filiației sau, în lipsa certificatelor ori imposibilității efectuării expertizei, prin
orice mijloc de probă. Cu toate acestea, dovada filiației nu se poate face prin martori decât în
cazul prevăzut la art. 411 alin. (3) C.civ. sau atunci când există înscrisuri care fac demnă
de crezare acțiunea formulată. Cu alte cuvinte, în acest caz, proba cu expertiza medico-
legală este net superioară oricărei alte probe – martori, prezumții etc. Însă, excepția este
parțială și aici, pentru că legiuitorul a plecat de la o problemă de superioritate a puterii
doveditoare, dar a făcut din această superioritate a puterii doveditoare realmente o problemă
de admisibilitate, spunând că nici nu mai are rost să le administrați pe celelalte cât timp este
posibilă expertiza.
Înainte de C.civ. nu exista o astfel de prevedere, dar era o practică constantă că
niciodată nu o să poți veni cu martori pentru a combate în materie de filiație o expertiză
medico-legală, spunând că o expertiză medico-legală poate fi combătută numai printr-o probă

68
cu greutate științifică similară. Aceasta era o chestiune de putere doveditoare. Acum alte
probe pot fi administrate numai dacă expertiza nu este posibilă.
/!\ Există o regulă: probele tehnice nu pot fi combătute decât prin probe similare.
6. Asigurarea probelor
Art. 359-365 NCPC. Este o procedură care intervine atunci când există pericolul ca o
probă să nu poată fi administrată din cauza unor evenimente precum dispariția obiectului
probei sau dificultatea de administrare în viitor.
De principiu, procesul are o desfășurare logică. Reclamantul face o cerere de chemare
în judecată (cere prin ea probe), pârâtul face o întâmpinare (cere prin ea probe), reclamantul
face răspuns la întâmpinare (vedem dacă se mai cer dovezi noi), se ajunge la primul termen
unde instanța pune în discuție administrarea probelor după ce își constată competența și dă o
încheiere prin care își stabilește competența. Prin aceeași încheiere poate dispune și cu privire
la probe și acordă un termen în vederea administrării lor dacă nu pot fi administrate pe loc.
În ipoteza în care un reclamant știe că urmează să facă un proces, nu l-a făcut încă sau a
introdus cererea de chemare în judecată, dar până să ajungă să discute probele mai durează
(până se comunică cererea pârâtului, până face întâmpinare, până face reclamantul răspuns la
întâmpinare și apoi îl citează după 60 de zile – poate dura între 4-6 luni). Reclamantul își dă
seama că peste 6 luni, atunci când va veni discuția probelor, unele dintre ele nu vor mai putea
fi administrate, pentru că este un martor care poate muri ori poate pleca într-o țară
îndepărtată, poate fi un înscris supus distrugerii sau o expertiză ADN. Expertizele ADN se
pot face dacă persoana mai există, iar dacă persoana a murit ai cam două zile să faci expertiza
(până la înmormântare/ardere). În acest ultim caz este exact ipoteza art. 421 C.civ. de mai
sus unde se va proceda la proba cu martorii din cauza imposibilității efectuării expertizei.
Sau un martor este pe moarte și este unul important. Dacă aștepți prea mult, o să ceri
mijlocul de probă cu globul de cristal. Sau dacă martorul se mută în Kuala Lumpur. Nu o să
facă judecătorul comisie rogatorie în Malaysia.
Un alt exemplu este cel al expertizei judiciare: ai o antrepriză. Antreprenorul invocă
anumite drepturi pe care beneficiarul nu i le recunoaște. Antreprenorul consideră că este în
graficul de execuție, iar beneficiarul nu. Ce poate face el? să dea în judecată antreprenorul și
să oprească construcția. Ori să continue construcția și să-l dea în judecată pe antreprenor.
Dacă continuă lucrările, un expert ar avea probleme să zică cum arăta șantierul la momentul
la care antreprenorul a plecat. Beneficiarul o să zică că toate îmbunătățirile au fost făcute de
al doilea antreprenor, iar primul antreprenor va zice că el a făcut de fapt totul. Cel mai bine

69
este să se facă o expertiză imediat după ce se părăsește șantierul, pentru a avea mai târziu
proba.
A părăsit unul șantierul, tendința beneficiarului ar fi să continue lucrările cu apa și apoi
să ceară despăgubiri de la cel care a părăsit șantierul pentru faptul că a lăsat lucrarea
neterminată, iar el plătise lucrarea în integralitate sau într-o proporție mai mare decât ceea ce
făcuse. Problema beneficiarului este că, teoretic, ar trebuie să lase șantierul în starea în care
se afla timp de 5-6 luni până ajunge la primul termen că să se facă expertiza, pentru că dacă el
construiește acoperă tot și expertul va veni și va spune că construcția este terminată și că nu
are cum să știe cum arata construcția la momentul părăsirii. Pârâtul va spune că mai avea
foarte puțin de construit când l-a părăsit (10%), iar reclamantul că mai avea mult (80%). O să
se încerce demonstrarea cu acte, cu materiale care erau achiziționate dinainte. În cazul acesta
ori lași șantierul așa 5-6 luni ori apelezi la formule de a devansa o probă care se plasează în
mod obișnuit în faza cercetării procesului, adică să fie luată și să fie administrată fie înainte
de a începe procesul, fie după ce a început procesul, dar până să ajungă în faza cercetării,
adică în avans. De aceea se numește asigurarea dovezilor și procedura. De aceea se numește
procedura administrării de probe in futurum, adică pentru viitor.
Potrivit art. 359 NCPC, orice are interes să constate de urgență mărturia unei persoane,
părerea unui expert, starea unor bunuri, mobile sau imobile ori să obțină recunoașterea unui
înscris, a unui fapt sau a unui drept, dacă este pericol că proba să dispară sau să fie greu de
administrat în viitor, va putea cere, atât înainte, cat și în timpul procesului, administrarea
acestor probe.
6.1. Scopul
Este dat de necesitatea conservării unor probe care pot fi de folos în viitor. Este o
excepție de la principiul nemijlocirii.
6.2. Condiții
1) Să fie o probă legală.
2) Să existe interes. Partea să arate că ar putea fi reclamant/pârât într-un proces
viitor, să arate că există raportul juridic între el și cealaltă persoană.
3) Urgență. Poate să nu existe dacă părțile își dau acordul.
Are o natură contencioasă. Trebuie să se indice și față de cine vrea să-și asigure proba,
nu se administrează erga omnes.
Nu se analizează concludența! Ci doar aspectele ce țin de legalitate. N-ai nimic dedus
judecății, deci n-ai ce concludență să verifici.
În realitate, deducem că avem două forme:

70
 - administrarea probelor înaintea procesului, competența revine judecătoriei în
circumscripția căreia se află obiectul probei, se invocă pe cale principală;
- administrarea probelor în timpul unui proces început, dar mult înainte de a se ajunge
în faza cercetării procesului, competența revine instanței competente să judece cauza, se
invocă pe cale incidentală. De exemplu, între momentul depuneri cererii de chemare în
judecată și a comunicării ei către pârât.
Regula este aceea a unei urgențe. Deci toată această inversare a logicii procesului se
justifică printr-o urgență.
Urgența este determinată de acest pericol de dispariție a probei sau de o dificultate
foarte mare de administrare a ei în viitor. Totuși, este de reținut că în cazul în care există
acordul părții adverse, nu mai este nevoie să justifici urgența. Cu alte cuvinte, până a
avea pericolul acesta iminent, te poți înțelege cu partea adversă să administreze niște probe
înainte de a începe procesul, nu este exclus. Astfel, sunt situații în care ambele părți își dau
seama că nu prea are probleme de drept, ci numai probleme de fapt care țin de o expertiză și
știu faptul că orice instanța din lume le va încuviința expertiza. Dacă se va face expertiza,
nicio instanța din lume nu va putea trece peste proba acelui expert. Că atare, părțile nu vad
niciun motiv pentru a amâna expertiza pentru că nu mai are rost.
În ipoteza în care părțile nu se înțeleg, urgența trebuie dovedită.
6.3. Procedura de soluționare
Instanța competentă diferă după cum este vorba despre o cerere de asigurare a
dovezilor făcută:
1) Înainte de începerea unui proces;
În acest caz, cererea este făcută pe cale principală, nu ai cerere pe fond.
Competența aparține judecătoriei în circumscripția căreia se afla obiectul probei. Astfel,
dacă este expertiză – locul unde se face, dacă este cercetare la fața locului – locul unde se
face cercetarea, în cazul martorului – locul unde se află martorul.
2) După ce a început un proces, dar care nu a ajuns încă în faza cercetării;
În cazul în care cererea de asigurare a dovezilor se face în legătură cu un proces care
deja a debutat prin depunerea cererii de chemare în judecată, dar care nu a ajuns încă în faza
cercetării procesului – cererea este incidentală.
Competența aparține instanței care a fost învestită cu judecarea procesului respectiv.
6.4. Cuprinsul cererii
Art. 360 NCPC indică că cererea trebuie să cuprindă faptele ce se urmăresc a fi
dovedite și motivele care justifică urgența sau dacă nu este urgentă, acordul părții adverse.

71
 6.5. Citarea părților
Această procedură se face cu citarea părților, de regulă, dar instanța poate dispune și
efectuarea ei fără citare, în măsura în care citarea ar reprezenta un pericol de întârziere ce ar
afecta substanțial utilitatea procedurii. Adică urgența este atât de mare încât chiar și citarea
pentru 24h ar fi prea mult. Diferă de la caz la caz: expertiza cu ADN-ul s-ar putea dispune
fără citare. Chestiunea cu expertiza la o construcție lăsată neterminată – cu citarea.
Întâmpinarea nu este obligatorie.
6.6. Soluțiile
Dacă se admite – se dă o încheiere executorie care nu este supusă niciunei căi de
atac. Se dă o încheiere de încuviințare și după o încheiere de administrare.
Dacă se respinge – se dă o încheiere de respingere a administrării probei, caz în care
aceasta este susceptibilă de un apel separat (în cazul în care nu ne aflăm în cursul unui
proces este clar că este separat că nu este în proces), termenul fiind de 5 zile de la
pronunțare (s-a dat cu citarea părților) sau de la comunicare (s-a dat fără citarea părților).
Soluție Actul instanței Calea de atac Termen
ADMITERE Încheiere executorie Nu există
Cu citare – 5 zile de la pronunțare.
RESPINGERE Încheiere Apel separat Fără citare – 5 zile de la
comunicare.
Dacă se încuviințează proba, se administrează de îndată sau în interiorul unui termen pe
care îl fixează instanța (depinde de natura probei: dacă este martor – se audiază imediat, dacă
este un înscris – îl poți recunoaște imediat, dar dacă este expertiză – nu o mai poți face
imediat, ci trebuie să dai termen pentru a numi expertul, pentru a se duce expertul la fața
locului, să convoace părțile etc).
După ce se administrează proba, se dă o încheiere care nu este suspusă niciunei cai
de atac. Această încheiere nu face decât să constate că proba s-a administrat, nici nu ai de ce
să o ataci, nu spune dacă proba este bună sau nu, dacă este utilă sau nu, ci doar că s-a
administrat (nu are rost să fie atacată).
Cheltuielile de judecată necesare pentru administrarea acestor probe nu se vor da în
această procedură, ci se vor acorda în procedura de fond, adică fie în procesul care va începe
în viitor, dacă va începe, fie în procesul început, dar neajuns în faza cercetării procesului.
Această procedură are o particularitate: instanța care încuviințează proba nu face o
analiză cu privire la admisibilitatea probei, decât sub aspectul urgenței. De multe ori, această
instanță nu știe ce proces va fi. Nu poate spune că nu încuviințează audierea martorului, deși

72
este clar că sunt toate temeiurile să consideri că este o urgență, pentru că în viitorul proces
proba cu martori este inadmisibilă. Instanța nu poate face acest lucru deoarece:
- s-ar pronunța pe un proces neînceput;
- nu știe ce va cere la proces;
- nu știe dacă nu cumva între timp părțile vor conveni să se audieze proba cu martori;
- nu știe dacă între timp n-o să apară un început de dovadă scrisă ce va face posibilă
administrarea probei cu martori.
Instanța trebuie să se pronunțe numai asupra urgenței, utilitatea probei și admisibilitatea
sub aspectul legalității nu le analizează instanța, ci instanța care va folosi probele în procesul
viitor sau cel început, dar care n-a ajuns încă în faza cercetării procesului.
Prin urmare, poți să administrezi probe in futurum și să ai surpriza că instanța de fond
să nu le admită. Nu poți spune că, dacă o instanța le-a acceptat să fie administrate trebuie să
fie și admise. Aceste probe administrate în acest mod vor putea fi folosite într-un proces
viitor dacă sunt admisibile. Instanța nu a apreciat admisibilitatea lor, ci numai urgența.
Această instanță, care administrează probele in futurum nu analizează nicidecum
puterea lor doveditoare. Aceea va fi analizată în procesul de fond. Instanța sesizată cu
procesul principal va analiza puterea lor probantă. Și aici avem o derogare parțială de la
regula nemijlocirii, pentru că instanței care judeca procesul îi scapă administrarea.
Admisibilitatea și utilitatea îi rămân. Nu înseamnă că părțile nu pot administra alte probe.
Chiar pot completa proba asigurată.
6.7. Constatarea de urgență a unei stări de fapt
În acest caz nu se mai discută despre o probă care trebuie administrată, ci verificarea
stării unor lucruri. Diferențele sunt majore, pentru că o probă presupune elemente de evaluare
a experților, care își dau cu părerea din punct de vedere tehnic asupra unei situații fapt,
martorul își da cu părerea asupra unei situații de fapt, relatează ce a văzut. Aici, este vorba
despre situația de fapt care este descrisă din punctul de vedere al prezentării ei de către un
executor judecătoresc. Textul permite executorului judecătoresc să facă verificarea unor
situații de fapt și să le consemneze într-un proces verbal.
Art. 364 alin. (1) NCPC. Executorul ar putea constata, de exemplu, că o mașina ar
putea fi în curtea cuiva la ora 20.00 și mașina are numărul cutare. Uneori, însă, ar putea fi
foarte folositor, de exemplu într-un proces de partaj sau într-un proces de executare silită,
când apare problema în posesia cui se află un bun mobil. Bunurile mobile se pot transmite de
la unul la altul, dar dacă executorul constată faptul că un bun mobil era într-un anumit loc și
acel loc era în posesia cuiva, se poate trage o anumită prezumție că bunul respectiv este în

73
posesia persoanei respective. Astfel, când se va pune problema la partaj în posesia cui a fost
bunul în toată perioada, se va cunoaște unde a fost și cel interesat va putea fi despăgubit cu
valoarea folosinței mașinii în perioada în care, deși exista coproprietate, a fost folosita
exclusiv.
Mai sunt și exemple de vecinătate. Aceste constatări erau tipice atunci când ultimul
proprietar, de la etaj, bloca intrarea în pod, pentru că își amenajase propria locuință, deși
podul era comun, nu îi lăsa pe ceilalți proprietari să folosească podul. Acest proces ar fi fost o
mare problemă, pentru că voiau să lase liber acces spre pod, iar martorii ar fi spus jumătate
într-un fel, jumătate în alt fel. Instanța să se fi dus ea sau să numească un expert, ar fi fost
complicat. Singura soluție a fost să se trimită un executor in cognitio și să verifice dacă ușa
de la pod este închisă sau nu. Dacă era închisă, se prezuma că cei care susțineau că nu au
accesul zic adevărul.
Constatările nu presupun o evaluare din partea executorilor. Executorii nu pot veni
să spună că lucrul respectiv este viciat. Aceea nu ar fi o constatare, ci o expertiză.
Pentru a se constata de urgență o stare de fapt există următoarele condiții:
a. Dovedirea obiectului constatării de fapt. Ceva ce nu ține de o evaluarea a
executorului. Unele părți i-au cerut să constate că lucrările sunt incipiente. Executorul a fost
rezervat. N-a știut ce să zică, nu era chiar expertiza lui;
b. dovedirea interesului;
c. dovedirea urgenței, adică a pericolului că starea de fapt se schimbă;
d. acordul părții celeilalte, dacă constatarea presupune concursul ei. Adică, de
exemplu, executorul nu poate intra în casa unei persoane decât dacă deschide sau dacă nu
deschide, are nevoie de acceptul instanței.
Practic, partea are la îndemână doua modalități: fie se duce direct la executor, dar
numai în ipoteza în care, pentru a constata nu este nevoie de acordul celeilalte părți (este în
domeniul public, un loc unde cealaltă parte nu poate controla vizual, nu poate închide ușa),
fie dacă este nevoie de acordul ei (să vezi ce este în casă), trebuie obținut acordul sau
executarea instanței pentru a pătrunde cu forță.
Executorul face un proces-verbal în care descrie ce a văzut! Nu face evaluări. Se
comunică părții care a cerut constatarea și eventual celuilalt. Ceea ce consemnează, face
dovada până la înscrierea în fals. Valoarea constatării rămâne la aprecierea instanței.
Instanța competentă este judecătoria în raza teritorială a căreia se face constatarea și,
într-adevăr, tocmai pentru a se păstra rațiunile acestei proceduri, instanța poate judeca fără

74
citarea părților. Deci este posibil, chiar fiind pe rolul unei instanțe, partea care se confrunta cu
o astfel de procedură să nu știe, deci să rămână la fel de in cognitio.
Dacă este pericol mare de întârziere, aceste proceduri (asigurarea probelor +
constatarea de urgență a unei stări de fapt) pot fi efectuate chiar și în zilele de sărbători legale
și chiar și în afara orelor legale, care sunt cu depășirea orelor 06.00-20.00. Deci depinde cat
de urgentă este situația, însă numai cu încuviințarea instanței.
7. Proba prin înscrisuri
Art. 265 NCPC.
7.1. Clasificare
1) Preconstituite și nepreconstituite
Probele preconstituite sunt redactate în vederea unui viitor litigiu.
Art. 281. Nu este o probă constituită. Mențiunea n-a fost mijloc de dovadă, ci ca să țină
minte că s-a plătit. Poate fi folosită dacă pârâtul face rost de ea în mod legal. La fel hârtiile
domestice (art. 272). Contează aici legea aplicabilă. Art. 26. Înscrisurile preconstituite se vor
supune legii in vigoare la momentul redactării lor, iar cele nepreconstituite se vor supune
legii de la începerea procesului, adică momentul înregistrării cererii de chemare în judecată
LA INSTANTA (momentul înregistrării la oficiul poștal prezintă importanță doar pentru
calculul termenului în care trebuiau depuse actele).
2) În funcție de obiectul înscrisurilor preconstituite
- Originare
- Recognitive
- Confirmative
3) Semnate și nesemnate
Art. 268: semnătura face credință despre consimțământul părții până la proba contrară.
Dacă este a unui funcționar public, ne aflăm în fața unui înscris nesemnat. Art. 289. Nu
contează mereu semnătura, dacă avem alte dispoziții legale. Dacă semnătura aparține unui
funcționar public, ea va conferi înscrisului autenticitate.
Conform art. 269 alin (1) teza a II-a, autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea
identității părților, exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținut, semnătura
acestora și data înscrisului.
4) După modul de întocmire
- Acte autentice;
- Sub semnătură privată;
- Pe suport informatic;

75
 - În formă electronică.
Diferența dintre primele două este esențială. Cele autentice fac dovadă până la
înscrierea în fals cu privire la ce agentul instrumentator a luat la cunoștință prin propriile
simțuri, iar cele sub semnătură privată până la proba contrară.
5) Originale, duplicate, copii. Are relevanță sub aspectul valorii probante.
7.2. Înscrisurile autentice
Importanța lor a crescut foarte mult, mai ales după apariția C.civ., care prevede
obligația întocmirii înscrisurilor în forma autentică pentru foarte multe acte juridice pentru
care, sub VCC, era suficientă semnătura privată.
Actele notariale sunt doar o parte. Este o specie. Sunt mult mai multe acte autentice:
hotărârile instanțelor, împuternicirea avocațială de exemplu.
Definiția este cuprinsă la art. 269 NCPC: este un act făcut de o autoritate publică, de
notarul public, de o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma și condițiile
stabilite de lege.
Prin urmare, mitul conform căruia între înscris autentic și înscris notarial există semn
de egalitate nu este adevărat. Înscrisul notarial, așa cum rezultă din art. 269 NCPC este
numai unul dintre înscrisurile autentice (mai răspândite decât înscrisul autentic notarial sunt
actele executorilor judecătorești sau actul procedural de citare – întocmit de agentul
procedural învestit, pentru comunicarea actelor de procedură, cu o funcție publică).
Este adevărat că o pondere foarte importantă în actele juridice o reprezintă actele
notariale, certificate de notarul public. Astfel art. 90 din Legea notarilor publici și a
activității notariale 36/1995 prevede că înscrisul autentic notarial este cel întocmit sau,
după caz, primit și autentificat de către notarul public ori de către personalul misiunilor
diplomatice și al oficiilor consulare, în forma și în condițiile stabilite prin prezenta lege. Este
o definiție diferită de cea arat. 269, dar nu o contrazice cu nimic.
Art. 269 NCPC, menționează și în ce constă autenticitatea sau asupra căror elemente
cade autenticitatea înscrisului. Astfel, autenticitatea se referă numai la 4 aspecte:
a. Identitatea părților;
b. Exprimarea consimțământului lor cu privire la conținutul actului;
Cu alte cuvinte, existența consimțământului sau realitatea consimțământului,
caracterul neviciat al consimțământului nu cad în sfera autenticității. Într-adevăr, notarul sau
orice agent autentificator poate să verifice dacă cineva răspunde „da” la întrebarea „sunteți de
acord cu autentificarea?”, dar nu poate stabili dacă voința este reală sau dacă este de acord

76
numai de teamă să nu i se întâmple ceva, dacă nu cumva este în eroare (nu știe despre ce este
vorba) – aceste chestiuni țin de aspectele interioare ale individului.
c. Semnătura;
d. Data.
Restul elementelor din înscris nu sunt autentice. Numai aceste 4 elemente vizează
autentificarea.
În ceea ce privește numărul de exemplare al actelor notariale, 1 singur exemplar este
original, care se păstrează de notar. Părțile nu primesc exemplare originale, ci duplicate care
nu poartă semnăturile lor. Astfel, în circuitul juridic nu se plimbă originalul, dar se plimbă
duplicatele care au aceeași forță. Originalul poate fi cel mult scos în ipoteza în care, de
exemplu, se pune în discuție falsul – instanța va dori să facă o expertiza gazoscopică.
Conform art. 100 alin. (2) din L. 36/1995 reprezintă constatări personale ale
notarului cele făcute prin propriile simțuri (nu contrazice cu nimic NCPC):
a. Faptul prezentării părților și a tuturor persoanelor participante la procedura de
autentificare, precum și identificarea acestora. Corespunde cu identitatea părților din art. 269
NCPC;
b. Locul și data încheierii actului;
c. Exteriorizarea consimțământului;
Corespunde cu exprimarea consimțământului din art. 269 NCPC. Este mai exactă
exprimarea din legea notarilor publici, dar de fapt vor să spună același lucru, în sensul că nu
consimțământul în sine este autentificat, ci numai faptul că cineva a spus „da, sunt de
acord”. Notarul nu verifică calitatea consimțământului, ci doar că există la momentul
respectiv.
Puterea doveditoare a înscrisurilor autentice. Art. 270 NCPC. În ceea ce privește
elementele asupra cărora poartă autenticitatea (cele 4), înscrisul autentic face dovada până la
înscrierea în fals, în sensul că nimeni, nici părțile și niciun terț, nu va putea să conteste cele 4
elemente prin orice mijloace de probă în procesul civil, ci dacă le contestă va trebui să facă o
înscriere în fals (dosarul va fi transmis procurorului pentru cercetarea falsului). Cu alte
cuvinte, în măsura în care nu vrei să te angajezi într-un demers penal și iei latură civilă, nu ai
mijloace să combați aceste 4 elemente ale înscrisului autentic.
În legătura cu declarațiile părților cuprinse în înscrisul autentic, acestea fac dovada
atât pentru părți, cât și pentru terți. De asemenea, fac dovada atât pentru părți, cat și pentru
terți, mențiunile din înscris care sunt în legătură directă cu raportul juridic. Mențiunile care
nu sunt în legătură cu raportul juridic au doar caracter de început de dovada scrisă. Fac

77
dovadă până la proba contrară. O parte spune că a primit prețul dublu. Doar spune, notarul nu
știe ce și cum. Acea declarație face dovadă până la proba contrară, atât între părți cât și față
de alte persoane.
Cu alte cuvinte, cele 4 elemente fac dovada până la înscrierea în fals, dar mai sunt alte
aspecte, de exemplu, într-un act se menționează faptul că prețul vânzării a fost plătit de către
cumpărător anterior autentificării actului. Aceasta nu este o mențiune care intră sub puterea
autenticității, ea poate fi combătută și prin alte metode decât înscrierea în fals. De ce? Pentru
că notarul nu spune „în fața mea s-a numărat suma de bani și a fost remisă celeilalte părți”,
el doar autentifică declarația unei părți conform căreia i s-a plătit suma anterior. Notarul a
autentificat faptul că o parte a declarat acest lucru, dar faptul plății în sine, dovada, are
legătură cu actul juridic, dar poate fi combătut prin alte mijloace de probă decât înscrierea în
fals.
Sunt și mențiuni care nu au legătură directă cu actul juridic și care constituie un început
de dovadă scrisă între părți. De exemplu, într-un înscris se pot face mențiuni cu privire la
modul în care au fost dobândite bunurile anterior, de către autorii celor care fac actul (într-un
contract de schimb fiecare parte începe să prezinte bunul pe care îl dă spre schimb este trecut
în cartea funciară, dar mai adaugă și că „îl am de pe timpul lui Ștefan cel Mare”). Simpla
înscriere în cartea funciară este suficientă, mențiunile acestea nu au legătură directă cu actul,
ele au o logică, dar constituie doar un început de dovada înscrisă. Se deosebește aceasta de
mențiunea făcută anterior referitoare la plata plății – plata prețului este importantă, are
legătură cu contractul, este o mențiune care nu este autentică, nu este sub puterea
autenticității, însă face dovada și poate fi combătută prin orice mijloc de probă, dar nu
neapărat prin procedura falsului.
/!\ Înscrisul autentificat de notarul public care constată o creanță certă, lichidă și
exigibilă este titlu executoriu (art. 101 legea 36/1995). Ceea ce înseamnă că cel ce are o
astfel de creanță, nu va mai trebui să facă un proces în sensul de iurisdictio, să facă un proces,
ci va merge cu acest înscris direct la executor și va debuta procedura executării silite directe,
ceea ce înseamnă că a scăpat de jumătate de proces și cel mai costisitor.
Conversiunea. Dacă nu este valabil ca înscris autentic, el este lovit de nulitate
absolută. Dacă este semnat, este înscris sub semnătură privată, iar dacă nu este semnat, este
început de dovadă scrisă. Trebuie completat cu alte probe.
Art. 271 NCPC. În ceea ce privește valabilitatea înscrisului, nu este valabil că înscris
autentic pentru motivele următoare înscrisul care:
a. S-a încheiat fără respectarea formelor prevăzute de lege;

78
 b. S-a încheiat de o persoană necompetentă incompatibilă, necompetentă sau cu
depășirea competenței;
Acest înscris va fi lovit de nulitate absolută, DAR va valora ca înscris sub semnătură
privată dacă cuprinde semnătura părților, dacă nu cuprinde semnătura părților constituie
început de dovadă scrisă (înseamnă că nu va putea conduce singur la câștigarea procesului,
dar permit folosirea lui în coroborare cu alte probe – martori sau chiar prezumții).
Avantajele înscrisului autentic, spre deosebire de înscrisul sub semnătură privată:
a. Se bucură de prezumția de legalitate, în sensul că cel care îl folosește nu
trebuie să dovedească legalitatea lui;
b. Combaterea celor 4 elemente nu poate fi făcută decât prin înscrierea în fals;
c. Dacă este înscris autentic notarial și constată o creanță certă, lichidă și
exigibilă nu mai este nevoie de proces;
d. Este opozabil și terților, inclusiv sub aspectele datei lui.
7.3. Înscrisurile sub semnătură privată
VI.3.1. Aspecte generale
Deși înscrisul autentic ocupă o plajă destul de largă în spectrul actelor juridice, ca
urmare, mai ales a C.civ., totuși, regula rămâne înscrisul sub semnătură privată. C.civ. nu
a reușit să facă prea multe acte autentice în mod obligatoriu sub aspectul probațiunii, astfel
încât, majoritatea rămân acte sub semnătură privată.
Actul sub semnătură privată are o singură condiție generală: să poarte semnătura
părților. Semnătura semnifică prezumție de dare a consimțământului la încheierea actului,
până la proba contrară.
În unele cazuri, pentru anumite acte juridice, înscrisul trebuie să îmbrace o formă mai
complexă, unde nu este necesară doar semnătura, ci mai sunt alte condiții. Vom discuta
imediat.
VI.3.2. Puterea doveditoare a înscrisului sub semnătură privată
Conform art. 273 NCPC înscrisul sub semnătură privată, recunoscut de cel căruia îi
este opus sau, după caz, socotit de lege că recunoscut, face dovadă între părți până la proba
contrară. Nu se bucură de o prezumție de validitate, trebuie acceptat de cealaltă parte. Dacă
partea nu-și recunoaște semnătura, înscrisul nu mai poate fi utilizat decât dacă se dovedește
că semnătura este a părții printr-o expertiză de verificare de scripte. Se poate combate ce este
reținut în înscris prin proba contrară.
Proba contrară poate fi făcută, de principiu, tot prin înscris, dacă nu există excepții.

79
 Problema este “recunoașterea”. La înscrisul autentic nu trebuie să fie recunoscut de
partea căreia i se opune. Pe când pentru înscrisul sub semnătură privată depus într-un dosar
de către o parte, instanța o va întreba pe cealaltă “Recunoașteți acest înscris? Este semnătura
dumneavoastră?” Dacă zice da, este în regulă, dacă zice nu înseamnă că va trebui să treacă
printr-o procedură de verificare. Problema este că procesul nu va mai curge, trebuie să te
oprești, să vezi dacă înscrisul va fi păstrat sau nu, el nu se bucura de prezumția de legalitate –
aici este diferența. Mai mult, terții pot să nu recunoască înscrisul sub semnătură privată, iar
data înscrisului nu este opozabilă terților, în afara de cazul în care are o dată certă.
Mențiunile care sunt în directă legătura cu raportul juridic fac dovada până la proba
contrară, iar celelalte mențiuni pot servi doar ca un început de dovadă scrisă. Exemple oferite
la înscrisul autentic, pot fi reținute și aici.
VI.3.3. Condiții speciale ce privesc anumite înscrisuri
VI.3.3.1. Pluralitatea de exemplare
Atunci când un înscris sub semnătură privată vine să constate un act juridic
sinalagmatic, pe lângă semnătura părților (condiție generală), mai trebuie să aibă și condiția
pluralității de exemplare. Condiția pluralității de exemplare sau multiplului de exemplare
presupune că înscrisul respectiv trebuie să fie redactat în atâtea exemplare câte părți cu
interese contrare sunt, iar pe fiecare exemplar să se menționeze numărul total al
exemplarelor.
Aceasta mențiune vine să garanteze împotriva adăugirilor, modificărilor pe care una
dintre părți le-ar aduce pe exemplarul pe care îl are în posesie. Dacă ar fi doar un exemplar
care s-ar afla în posesia unei părți, ar exista suspiciunea că partea va adăuga, va șterge
anumite mențiuni. În schimb, dacă sunt atâtea exemplare câte părți cu interese contrare sunt,
acest pericol este mai mic, pentru că, chiar dacă una dintre părți ar face acest lucru pe
exemplarul ei, oricând adevărul ar putea ieși la iveală prin faptul că celelalte părți ar depune
propriile exemplare și s-ar vedea diferențele. Această regulă nu este aplicabilă în câteva
situații:
1) Părțile au depus de comun acord singurul exemplar în păstrarea unui terț
Pericolul nu mai există, deoarece rațiunea era ca una dintre părți să nu modifice, dar toți
au fost de acord să-l aleagă pe X să-l lase exemplarul (avocat, notar, terț – depozitar de
încredere pentru toți) – art. 274 alin. (4).
2) Raporturilor dintre profesioniști – art. 277
Ca urmare a faptului că se prezumă că profesioniștii au mare încredere în ei și că
urmare a faptului că raporturile dintre ei se derulează cu mare viteză.

80
 3) Alte cazuri
a. Actul este nul ca act autentic, dar este convertit în act sub semnătură privată.
Inițial, părțile doreau să aibă un act autentic, nu aveau de unde știi că au nevoie de
multiplu exemplar.
b. Actele încheiate la distanță la fel.
c. Dacă se încheie o tranzacție. Hotărârea de expedient se prezumă a fi corectă,
onestă, fără greșeli.
d. Toate exemplarele sunt aduse instanței. În acest caz, nu mai contează că nu s-a
menționat în ele cate sunt, pentru că dacă toate au fost depuse în instanță și părțile adeveresc
că doare acelea sunt, viciul a fost acoperit.
e. Lipsa mențiunii numărului de exemplare nu poate fi opusă de cel care a
executat obligația prevăzută în înscris – art. 274 alin. (3).
f. Lipsa mențiunii numărului de exemplare nu poate fi opusă nici de terți, pentru
că mențiunea era în vederea protecției părților nu și a terților. Terții pot invoca alte elemente
în legătură cu înscrisul: nu recunosc semnătura, data, dar numărul de exemplare nu era nicio
garanție pentru ei. Totuși, trebuie văzut ce înseamnă terți, pentru că, de exemplu, succesorii
părților nu înseamnă terți.
Sancțiunea neîndeplinirii formalități multiplului exemplar = înscrisul nu poate fi
folosit ca proba, este nul ca instrumentum probationis. Nu este o nulitate a actului! El
poate fi folosit ca început de dovadă scrisă, ceea ce înseamnă că va putea fi utilizat, dar va
trebui completat cu alte probe – martori, prezumții.
VI.3.3.2.Mențiunea “bun și aprobat”
Se aplică actelor care constată obligații unilaterale și anume: obligația părții de a da o
sumă de bani sau o cantitate de bunuri fungibile. Mențiunea nu este sacramentală, poate fi
înlocuită cu altele, dar care să conducă la același rezultat.
Mențiunea astfel cum este prevăzută în C.civ., constă în menționarea fie cu scrierea
actului de mână a celui care se obligă (act olograf; nu doar semnătura, tot să fie olograf), fie
lângă semnătura formulei “bun și aprobat” pentru suma de x și indicată suma în cifre și litere
sau cantitatea (dacă este vorba de bunuri fungibile) pentru care partea se obligă.
Cu alte cuvinte, această condiție este o condiție alternativă, poate fi satisfăcută în 2
modalități:
- înscrisul este scris în întregime de mână celui care se obligă. Nu mai este cazul de
“bun și aprobat”;

81
 - nu este făcut de mâna celui care se obligă, dar de mâna celui care se obligă trebuie
aplicată formula “bun și aprobat” lângă semnătură și suma în cifre și litere sau cantitatea
datorată.
Este o protecție împotriva înscrisurilor sub semnătură dată în alb, adică este o
modalitate de a preveni ipoteza în care o parte aflată într-o mare strâmtorare dă o hârtie în alb
care conține doar semnătura ei, iar deasupra cel care este în posesia hârtiei semnată în alb,
completează suma pe care el o dorește. De aceea este necesar că mențiunea “bun și aprobat”
să se facă cu mână de cel care se obligă sau să fie tot actul făcut de mână lui.
Rațiunea este a evita emiterea unor astfel de acte în alb. Aplic o semnătură pe o
foaie, o las cuiva și acela completează ce vrea el acolo, orice sumă, orice bun. Acest lucru
este indezirabil. Desigur, există acte date sub semnătura în alb (în materia cambiei, biletului
la ordin), dar există o reglementare specială (presupune o convenție de completare și se
completează potrivit convenției). Nu înseamnă că în toata lumea înscrisurile date sub
semnătură în alb sunt interzise! Unele au regim special, cum ar fi cambia, biletului la ordin,
cecul. La fel, este permisă și o semnătură în alb aplicată unui contract de leasing pentru
clauza care spune care sunt scadențele (în practică, părțile completează cum vor, dar există și
mijloace de contestare în astfel de cazuri reglementate – în NCPC nu există un regim de
genul acesta și atunci s-a introdus condiția formulei “bun și aprobat”).
Art. 275 alin. (2) – obligația există pentru suma cea mai mică, dacă există
neconcordanță între sumele din act. Este o prezumție simplă, poate fi vorba de o eroare, de
exemplu.
Nu este necesară formula “bun și aprobat” în cazul în care:
1) Înscrisul este nul ca înscris autentic, dar valorează ca înscris sub semnătură
privată, ca urmare a conversiunii actului. În acest caz el n-a fost redactat ca un înscris sub
semnătură privată, ci ca un înscris autentic, dar a decăzut din calitatea de înscris autentic și
căzut în calitatea de înscris sub semnătură privată (legea permite această cădere într-o altă
categorie, fără nicio altă mențiune – trebuie privit ca atare).
2) Când obligația are obiect un bun individual determinat.
3) Când vizează obligații de a face sau a nu face.
4) Nu se aplică profesioniștilor, ca la condiția multiplului exemplar.
5) Alte cazuri.
De exemplu: chitanțele liberatorii, pentru că cel care semnează nu se obligă să dea
ceva, ci doar spune că nu mai trebuie să primească ceva (atunci când se dă un înscris în alb
pentru tot ce trebuie să primească, partea acceptă faptul că nu va mai primi nimic de la

82
nimeni, știind la cât renunță – problema este că atunci când ai un înscris semnat în alb în
sensul că partea se obliga să dea, obligația de a da poate fi infinită).
Sancțiunea neîndeplinirii condiției mențiunii “bun și aprobat” atrage nulitatea
mijlocului de probă. Negotium-ul supraviețuiește și poate fi folosit ca început de dovadă
scrisă completat cu alte probe, martori, prezumții, interogatorii.
VI.3.3.3. Data certă
1) În raporturile dintre părți
Între părți data înscris sub semnătură privată are aceeași putere ca toate celelalte
mențiuni, poate fi combătută numai prin proba contrară.
2) În raporturile cu terții
Mențiunea privind data înscrisului sub semnătură privată este opozabilă altor persoane
decât cele care au întocmit înscrisul numai din ziua în care a devenit dată certă (art. 278
NCPC). Astfel, față de terți data actului poate fi folosită numai dacă este data certă.
Această dată este necesară pentru protecția drepturilor terților. De exemplu, ipoteza
unui adjudecatar la o licitație care adjudecă un imobil, știe că acel imobil este închiriat pe 5
ani de acum încolo (când l-a adjudecat a văzut extrasul de carte funciară, a luat locațiunea la
cunoștință), însă el decide să cumpere știind că 5 ani de acum încolo trebuie să respecte
locațiunea, dar are dreptul să încaseze chiria de acum încolo.
Mai încolo, chiriașul îi spune că a plătit chiria pe 5 ani în avans debitorului (urmăritul,
cel care a pierdut imobilul prin vânzarea la licitație). Dacă va cere la debitor puțin probabil să
recupereze ceva (tocmai a fost executat, că nu avea bani). Adjudecatarul va spune “cum
dovedești că ai plătit?”, chiriașul îi va arata o chitanță care are o dată. Este posibil ca data
plății în avans să fie ulterioară notării în carte a urmăririi imobilului de către adjudecatar,
precum este posibil și ca acea data să fie anterioară acestui moment. Chiar dacă pe chitanță
scrie dacă data este anterioară, aceasta poate fi nereală, întrucât acel înscris sub semnătura
privată putea fi făcut cu o zi înainte și antedatat. Că să nu fie pus într-o astfel de situație,
adjudecatarul va invoca faptul că pentru el înscrisul respectiv nu are data care să-i fie
opozabilă, motiv pentru care rămâne îndreptați să primească chiria.
Alin. (2) al art. 278 prevede că sub rezerva unor dispoziții legale contrare, instanța,
ținând seama de împrejurări, poate să înlăture aplicarea, în tot sau în parte, a dispozițiilor
alin. (1) în privința chitanțelor liberatorii. Logica există, pentru că de cele mai multe ori când
dai o chitanță o dai celui care ți-a plătit suma de bani. Logica este că de cele mai multe ori
când ai o chitanța nu te gândești la toată această încrengătură din exemplul anterior, de obicei
chitanța este dată pentru cel care a plătit o suma de bani. Însă textul spune „în lipsa unor

83
dispoziții legale contrare”, dispoziții pe care le vom găsi la procedura executării silite (în
sensul că plățile în avans trebuie notate în cartea funciară. Această dispoziție interzice
instanței că în cazul menționat mai sus să procedeze la înlăturarea datei certe, întrucât ea a
fost dobândită tocmai prin notarea în cartea funciară).
Art. 278 NCPC indică care sunt acele cazuri prin care înscris sub semnătură
privată poate dobândi dată certă (data de la care ea devine opozabilă oricărui terț).
Înscris sub semnătură privată pot primi dată certă prin 6 modalități (de fapt sunt doar
5):
1) Din ziua în care au fost prezentate spre a se conferi dată certă de către
notarul public, executorul judecătoresc sau alt funcționar competent în această privință
Notarul are competenta de a da dată certă, la fel și executorul.
Avocatul nu este funcționar, deci nu poate fi asimilat funcționarului public (conform
legii avocaturii). Totuși, este asimilat funcționarului public în situația în care atesta
identitatea părților, a conținutului și a datei actelor prezentate spre autentificare (art. 32 și art.
393 din L. 51/1991 pentru exercitarea și organizarea profesiei de avocat). Așadar, în această
privință funcționează că un funcționar public și are dreptul de a da dată certă în virtutea art. 3
din legea mai sus menționată.
Însă, nu este așa simplu de a da dată certă, trebuie să înregistrezi într-un registru
electronic, care se închide la sfârșitul zilei, trebuie să fie legat de un registru central. Aceste
garanții există, pentru că în cazul acestor profesii să nu existe posibilitatea antedatării. Data
certa este introdusă ca o garanție contra antedatării.
2) Din ziua când au fost înfățișate la o autoritate sau instituție publică,
făcându-se despre aceasta mențiune pe înscrisuri
Exemplu: planurile pe care le depui la o primare în vederea eliberării unei autorizații de
construire (în momentul depunerii, autoritatea scrie pe ele: vizat spre neschimbare și pune
stampilă – dobândește dată certă).
3) Din ziua când au fost înregistrate într-un registru sau alt document public
Exemplu: într-un proces verbal al unui executor; executorul face un proces-verbal cu
bunurile pe care le-a găsit în casă, printre bunurile respective găsește și actul care va dobândi
dată certă prin menționarea lui în procesul-verbal.

2
Art. 3. Activitatea avocatului se realizează prin […] redactarea de acte juridice, atestarea identității
părților, a conținutului și a datei actelor prezentate spre autentificare;
3
Art. 39. În exercitarea profesiei, avocații sunt ocrotiți de lege, fără a putea fi asimilați funcționarilor
publici, cu excepția situațiilor în care atestă identitatea părților, a conținutului sau datei unui act.

84
 Exemplu: DNA –> percheziția –> inventariază bunurile, printre ele există niște acte
care dobândesc dată certă (deci pe lângă disconfortul cauzat, ai dobândit ceva: data certă, te-
au scutit de mersul până la notar, hihi).
4) Din ziua morții ori din ziua când a survenit neputința fizică (absolută,
echivalentă morții) de a scrie a celui care l-a întocmit sau a unuia dintre cei care l-au
subscris, după caz
În VCPC, textul se referea doar la ziua morții, astfel încât în momentul în care o parte a
invocat data certă dobândită prin constatarea medico-legală că mâinile erau paralizate în urma
unui accident, instanța a respins această susținere spunând că textul trebuie interpretat
limitativ (dacă a murit, ultima zi în care mai putea semna sau antedata este clar ziua morții,
dar dacă n-a murit mai putea, chiar dacă nu mai avea mâini, hihi – instanța este instanță, și ea
se crede ruptă din rai). Odată cu C.civ., a fost completat textul (decât să schimbi convingerea
judecătorilor, mai bine schimbi codul – hihi).
5) Din ziua în care cuprinsul lor este reprodus, chiar și pe scurt, în înscrisuri
autentice întocmite în condițiile art. 269, precum încheieri, procese-verbale pentru
punerea de sigilii sau pentru facere de inventar
Exemplu: prezinți înscrisul instanței. Din acel moment dobândește dată certă prin
încheierea de ședința (s-a prezentat contractul nr. xx, încheiat între A și B).
Cu ocazia sechestrării imobilului, o parte a prezentat acea chitanță și executorul a
trecut-o în procesul-verbal, ea de atunci are dată certă.
Situația unei percheziții penale. Face proces-verbal, zice tot ce a găsit și peste 5 ani ai
nevoie de o dată certă. Ți-a dat dată certă pe acel înscris menționat în procesul-verbal.
6) Din ziua în care s-a petrecut un alt fapt de aceeași natură care dovedește
în chip neîndoielnic anterioritatea înscrisului
Acest text nu exista în vechea reglementare, de aceea a fost posibil ca instanța să spună
dacă nu ai murit, chiar dacă este evident că nu mai poți semna, nu te încadrezi în text (care
era de strictisimă interpretare, C.civ. nu l-a mai făcut de strictisimă interpretare prin acest
punct). Esența este de a găsi un caz care face imposibilă sau greu de conceput anterioritatea
actului.
Exemplu: executarea ce a urmat întocmirii înscrisului, ștampila poștei aplicată pe
înscrisul expediat.
3) În raporturile dintre profesioniști
Textul privind data certă nu se aplică în cazul raporturilor dintre profesioniști.

85
 Potrivit art. 277 alin. (3) NCPC, înscris sub semnătură privată întocmit în exercițiul
activității unei întreprinderi este prezumat relativ a fi fost făcut la data consemnată în
cuprinsul său. Practic, în cazul raporturilor dintre profesioniști, ar fi suficientă data
menționată în înscrisul respectiv (inclusiv pentru terți), chiar dacă nu este trecută printr-una
din ipotezele de la art. 278 alin. (1) NCPC. Totuși, înscrisul trebuie să fie întocmit în
activitatea curenta a întreprinderii respective. De regulă, profesioniștii au registre de ținere a
actelor.
Partea care dorește să răstoarne această prezumție relativă (partea care contestă data
consemnată în înscris), poate face dovada prin orice mijloc de probă (data înscrisului sub
semnătură privată poate fi combătută cu orice mijloc de probă).
În ipoteza în care înscrisul sub semnătură privată întocmit în exercițiul activității unei
întreprinderi nu conține nicio dată, aceasta poate fi stabilită în raporturile dintre părți cu orice
mijloc de probă. Per a contrario, față de terți, data înscrisului sub semnătură privată nu poate
fi stabilită prin orice mijloc de probă, acesta fiindu-le opozabilă numai data certă, adică data
devenit certă printr-una dintre modalitățile prevăzute la art. 278 NCPC.
VI.4. Începutul de dovadă scrisă
Art. 310 NCPC. Este acea scriere (deci nu neapărat un înscris) căreia ii lipsește
semnătura părților (ceea ce caracterizează un înscris), indiferent de forma sau motivul pentru
care a fost făcută (consemnări pe diverse foi, pe caiete, pe agende, nu neapărat în sensul de a
fi preconstituite în vederea unui raport juridic), scrierea însă trebuie să provină de la cel
căruia i se opune și să facă credibil faptul pretins.
A fost considerat început de dovadă scrisă situația în care între părți nu s-a semnat un
contract de închiriere, dar existau chitanțe privind plata chiriei. Instanța a spus că, chiar dacă
nu există un contract de închiriere, există un început de dovadă scrisă: chitanțele emise de
locator (cel căruia i se opune proba cum că ar exista un contract de închiriere, dar el nu
recunoaște, pentru că el vrea să evacueze). Dacă el a eliberat chitanțele și chiar dacă pe ele nu
scrie că sunt pentru plata chiriei, instanța a considerat că există un început de dovadă scrisă
(plăti regulate în aceeași suma, lunare) care poate fi completat cu alte probe (martori,
prezumții) pentru a se ajunge în final la concluzia că există un raport de locațiune. Din
moment ce cineva care stă în spațiul care este proprietatea locatorului, îi plătește lunar
aceeași suma de bani care este credibil că este chirie, devine destul de plauzibil că a fost
încheiat un contract de locațiune.
Există și alte fapte sau acte care, chiar dacă nu se înscriu neapărat în tipologia dată de
art. 310 NCPC, sunt considerate de lege că început de dovada scrisa. De exemplu:

86
 - actul autentic care nu valorează act autentic din cauza necompetenței organului
instrumentator și care nu valorează nici ca înscris sub semnătură privată, pentru că nu conține
semnătura părților, caz în care va valora că început de dovadă scrisă;
- actul sub semnătură privată care nu respectă condiția multiplului exemplar sau cea a
mențiunii „bun și aprobat” și care este retrogradat în categoria începutului de dovadă scrisă;
- în materia interogatoriului, art. 358 NCPC conform căruia cel care nu se prezintă
sau refuză în mod nemotivat să răspundă la interogatoriu, va fi considerat că poziția lui
reprezintă fie o mărturie deplină, fie numai un început de dovadă scrisă, la aprecierea
instanței;
Esența începutului de dovadă scrisă: elementul definitoriu al acestui mijloc de proba
este că el nu poate conduce singur la câștigarea procesului (adică la dovedirea unui fapt
care să duca la câștigarea procesului). Pentru dovedirea unui fapt începutul de dovadă trebuie
completat cu alte mijloace de probă care pot fi: mărturisiri ale părții adverse, martori, chiar și
prezumții simple.
VI.5. Administrarea probei prin înscrisuri
1) Înscrisul se află în posesia părții care dorește să-l folosească.
Depune copii certificate pentru conformitate. Partea are obligația de a avea asupra ei
originalul. Înscrisurile se depun de principiu în copii certificate de parte (nu în original, nici
măcar în copii legalizate) în sensul că ele sunt conforme cu originalul. Cu toate acestea,
partea trebuie să aibă asupra sa originalul astfel încât în tot cursul procesului, fie la cererea
părții adverse, fie din oficiu, instanța să poată confrunta exemplarul din dosar cu originalul.
Sancțiunea neprezentării originalului în cazul confruntării este înlăturarea înscrisului
din dosar, întrucât nu se va putea ține cont de copia respectivă.
Înscrisurile care sunt într-o limbă străină se depune cu o traducere legalizată.
Uneori instanța poate solicita chiar depunerea în original a unor înscrisuri. Astfel,
atunci când se declanșează procedura falsului, când se face verificarea de scripte, trebuie
depus înscrisul în original. În aceste cazuri înscrisul va fi păstrat în dosar la arhiva de valori a
instanței pentru a nu se deteriora sau a nu fi sustras de persoane rău intenționate.
2) În ceea ce privește înscrisurile care se află în posesia adversarului, partea
nu are în posesia ei înscrisul pe care vrea să-l dovedească (asta pentru că de multe ori poate
exista un înscris relevant pentru drepturile părții, dar acesta se află la partea potrivnică). În
acest caz, partea poate solicita depunerea înscrisului de către partea adversă (să solicite
instanței să oblige partea adversă să depună înscrisul la dosar). Dacă partea adversă, deși se
dovedește că are înscrisul, nu-l depune la dosar sau refuză să se prezinte la interogatoriul luat

87
pentru dovedirea existenței înscrisului asupra ei, toate aceste atitudini vor fi sancționate prin
faptul că se vor aprecia ca dovedite afirmațiile pe care partea care a propus proba le face în
legătură cu respectivul înscris. Este o prezumție instituită de legiuitor, pentru că altfel proba
cu înscrisul respectiv ar fi iluzorie.
Niciodată partea căreia i se solicită să depună un înscris, dacă ar ști că înscrisul
respectiv folosește părții celeilalte, nu l-ar depune. În primă fază instanța va chema această
parte la interogatoriu și o va întreba dacă are acel înscris asupra ei. Dacă partea, că să nu fie
nevoită să mintă instanța, nu vine, această atitudine va fi considerată a fi una de sustragere și
din momentul respectiv se va considera că tot ce spune partea care a propus proba în
legătură cu înscrisul este adevărat. Astfel, legea îl scoate din poziția defensivă pe cel care
deține înscrisul, pentru că s-ar putea ca, uneori, partea cealaltă să afirme lucruri mai grave
decât scrie în înscris și astfel este în interesul părții care deține înscrisul să-l depună, că să nu
fie considerat adevărat tot ce spune partea adversă. La fel, dacă se dovedește că partea are
înscrisul, refuzul de a-l depune este sancționat în același mod.
Obligația de a depune înscrisul intervine în cazul în care:
- înscrisul este comun părților;
- partea adversa însăși a făcut referire la înscris (e.g. când s-a aparat paratul a invocat
înscrisul în întâmpinare, dar nu l-a depus);
- după lege partea este obligata să înfățișeze înscrisul.
Exemplu din L. 554/2004 privind contenciosul administrativ:
Art. 13: Citarea părților, relații:
(1) La primirea cererii, instanța va dispune citarea părților și va putea cere autorității
al cărei act este atacat să îi comunice de urgență acel act [prin ipoteză este pârâtă],
împreună cu întreaga documentație care a stat la baza emiterii lui, precum și orice alte
lucrări necesare pentru soluționarea cauzei.
În cazul acesta, autoritatea publică înaintează toate lucrările care au stat la baza unui act
(e.g. o autorizație de construire este atacată, cel care o atacă știe conținutul ei și de aceea o
atacă, dar nu știe toate actele făcute în baza autorizației, cum ar fi: avizele, eventualele
discuții ce au avut loc între departamentele primăriei în legătură cu legalitatea actelor depuse,
iar aceste acte sunt relevante, pentru că sunt operațiuni administrative ce susțin actul
administrativ).
Art. 5 OUG nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate
industrială:

88
 (1) La solicitarea unei părți care a prezentat elemente de probă, în mod rezonabil
accesibile și suficiente în susținerea afirmațiilor sale și dacă aceste elemente se află sub
controlul părții adverse, instanța judecătorească competentă poate să ordone ca aceste
elemente de probă să fie produse de partea adversă, sub rezerva asigurării protecției
informațiilor confidențiale.
(2) În cazul încălcărilor drepturilor de proprietate industrială protejate, săvârșite la
scară comercială, instanțele judecătorești competente pot, la cererea unei părți, să ordone
comunicarea documentelor bancare, financiare sau comerciale [ca să vadă, spre exemplu,
câte vânzări au avut în legătură cu un produs falsificat sau contrafăcut], care se găsesc sub
controlul părții adverse, sub rezerva ca protecția informațiilor confidențiale să fie
asigurată.
Aceste dispoziții sunt aplicații în legislațiile speciale ale textului general de la art. 293
alin. (2), în sensul că oricând o parte poate să ceară depunerea, fără a încalcă secretul
comercial. Având în vedere faptul că în proprietate industrială, partea adversă se putea
prevala de secretul comercial, ar fi putut să apară probleme în legătură cu conflictul de legi
(NCPC te obligă să depui, dar există și altă lege care te obligă să păstrezi secretul), astfel
încât legiuitorul a intervenit pentru a elimina o astfel de discuție în fața instanțelor
judecătorești. Desigur, instanța trebuie să păstreze de așa manieră încât să protejeze secretul
comercial.
Cererea de depunere a înscrisului va fi respinsă în următoarele situații:
- înscrisul vizează chestiuni strict personale privind demnitatea sau viața privată a unei
persoane;
- depunerea înscrisului ar încalcă îndatorirea legală de păstrare a secretului;
- depunerea înscrisului ar atrage urmărirea penala a părții, a soțului sau a unei rude ori
afin până la gradul al treilea inclusiv (expresia conform căreia “nimeni nu este obligat să se
incrimineze pe el sau o persoană apropriată”).
Dacă înscrisul nu mai există, adversarul trebuie să dovedească că nu mai există. Dacă
nu depui înscrisul nu pierzi procesul, așa cum fac unele instanțe. Ce scrie în înscris nu are
legătură directă cu soluția finală, nu în el stă soluția.
3) În ipoteza în care înscrisul se află în posesia unui terț, terțul va fi citat că
martor și i se va pune în vedere să depună și înscrisul. În acest caz, sancțiunea înlăturării
înscrisului din dosar (în cazul neprezentării înscrisului) nu este aplicabilă, ci se vor aplica
amenzi, inclusiv aducerea lui cu mandat (fiind martori).

89
 Când deținătorul este persoană juridică, reprezentanții vor fi citați ca martori. Cu
toate acestea, terțul poate refuza depunerea înscrisului în aceleași condiții ca partea (art.
294).
Instanța poate cere de exemplu procesul-verbal de la anumite autorități, de exemplu,
procesul-verbal al ședinței de la Barou, care are multe-multe probleme discutate. De aceea, ar
fi normal să se ceară un doar extras.
Art. 299. Nu se pot cere trimiterea în original a planurilor, cărții de funciare, testamente
depuse la instanțe, notari publici sau avocați, registrele autorităților. Se trimit copii certificate
ale acestora. Prin excepție, în procedura verificării înscrisului.
Art. 296. Dacă sunt prea voluminoase etc. se verifică acolo unde se găsesc. Litigiul
între o societate care gestionează drepturile artiștilor și artiștii. Cum se distribuie? Ne
amintim de la DPI (hihi sau hehe mai bine spus). El are dreptul la o sumă care nu se ia per
prestație, ci per cifră, pe frecvență. Ar trebui să asculți 70 de ani de emisiuni radio ca să știi
frecvența. Sau societatea poate să-ți dea emisiunile transcrise. Dar așa obții un camion de
hârtii. Sau poate să-ți trimită în formă informatică.
NCPC vizează și ipoteza înscrisurilor aflate la o autoritate publică sau o instituție
publică (art. 298). În aceste cazuri, ar fi vorba tot de un terț, dar un terț oarecare, ci de o
instituție sau autoritate publică, astfel încât nu se mai citează ca martori, ci se va face o adresă
de către instanța instituției/autorității publice punându-i-se în vedere să trimită înscrisul. Dacă
nu se conformează, se vor aplica amenzi asupra conducătorului instituției, și nu asupra
funcționarului (ci chiar asupra ministrului, primarului, celui care răspunde de activitatea
instituției, tocmai că impactul să fie unul mai mare).
În cazul în care înscrisul vizează siguranța publică, apărarea naționala sau relațiile
diplomatice autoritatea publică poate refuza trimiterea înscrisului, dar instanța poate decide,
în aceste cazuri, depunerea unor extrase cu eliminarea părților care vizează interesul în aceste
aspecte de interes public sau raporturi între state.
De asemenea, dacă sunt aspecte clasificate, judecătorul sau avocații care le consultă
trebuie să aibă certificat ORNISS, care le permite să citească documente clasificate.
În cazul în care se solicită originalul anumitor acte care sunt absolut necesar
funcționarii unor instituții (cărți funciare, planuri, registre, testamentele depuse la arhivele
notarilor publici, instanțelor, avocaților), acestea NU se trimit în original, ci se vor trimite
copii certificate de către cel care le deține (art. 299 alin. (1)).

90
 Totuși, dacă instanța vrea să vadă originalul lor, se poate deplasa la sediul unde se
află, citând părțile sau poate să ceară aducerea lor dosar în original pentru un singur scop, în
cazul testamentelor, și anume pentru a face expertiza gazoscopica.
VI.6. Verificarea înscrisurilor
Dacă înscrisul depus de una din părți este contestat de adversar ori dacă instanța are
dubii asupra autenticității înscrisului, se va recurge la verificarea de scripte sau la procedura
falsului.
VI.6.1. Verificarea de scripte
Art. 301 NCPC. Înscrisurile sub semnătură privată vor face dovada între părți dacă
sunt recunoscute. Prin urmare, dacă nu sunt recunoscute sau dacă partea spune că nu
recunoaște semnătura, înscrisul sub semnătură va fi supus proceduri de verificare de scripte.
Verificarea de scripte este un incident în legătură cu administrarea probei cu înscrisul sub
semnătură, care intervine atunci când se contesta un înscrisul sub semnătură, mai exact:
- când cel căruia i se opune actul nu recunoaște scrierea sau semnătura;
- dacă succesorul celui care a semnat spune că nu cunoaște semnătura autorului său.
Aceasta “contestare” a scrierii/semnăturii sau simplul faptul că nu cunoști semnătura
poate fi făcută până la primul termen de la depunerea înscrisului. Cu alte cuvinte, legiuitorul
a fixat un termen limită, relativ strâns pentru a nu crea incidente care măresc durata
procesului într-o fază târzie a procesului (normal înscrisurile sunt depuse la primul termen,
deci normal ar fi atunci, dar poate fi depus și mai târziu). Sub sancțiunea decăderii, trebuie să
ceri verificarea de scripte până la următorul termen după ce a fost depus.
În cazul în care nu ai contestat un înscris, nu te-ai opus și s-a pronunțat o hotărâre în
baza lui, nu poți invoca faptul că înscrisul nu era semnat de tine.
Trebuie avut în vedere faptul că înscrisuri pot fi depuse și în apel și în recurs, ceea ce
înseamnă că această procedură va putea avea loc și în căile de atac dacă vizează înscrisuri
depuse în căile respective atac.
/!\ Faptul că recursul nu vizează cercetarea de fapt și că nu permite proba cu expertiză,
nu este un impediment, pentru că este vorba de un incident în legătură cu administrarea
probei cu înscrisuri. Proba prin expertiză este pentru a se afla dacă e utilizabil sau nu
înscrisul, este o probă într-o probă, nu este ceva care dezleagă o problemă din fond.
Înscrisurile fiind permise în recurs și incidentele sunt prezente. Înseamnă că este admisă și
contestarea înscrisului respectiv, chiar dacă aceasta va presupune efectuarea unei expertize.
VI.6.2. Procedura verificării de scripte
Ce se întâmplă dacă are loc contestarea? Art. 302.

91
 1) Comparare: instanța va solicita părții care se presupune că a făcut înscrisul
sau care a semnat să scrie de mână în fața ei un text.
Instanța va compara scrierea contestată cu cea făcută de parte în fața ei, eventual și cu
alte înscrisuri și care nu sunt contestate. În urma acestei confruntări, instanța se poate lămuri,
în sensul că scrierea aparține persoanei pretinse sau nu (de cele mai multe instanța nu se
lămurește, pentru că în concret scrisul poate fi schimbat, semnăturile la fel). Compararea
scrierii/semnăturii părții de la art. 302 pct. 1 nu prea dă rezultate.
2) Se va face o expertiză. În acest scop se adună scripte de comparație care pot
fi:
- Înscrisurile autentice;
- înscrisuri necontestate de către cel căruia i se atribuie scrierea;
- partea din înscris necontestată;
- semnături aplicate pe înscrisuri autentificate de notarul public sau de alte autorități.
Pe baza lor se face o expertiză grafoscopică care compară scrierea de pe înscrisul
contestat cu toate înscrierile de pe aceste înscrisuri. După efectuarea expertizei, coroborând și
cu alte mijloace de probă, instanța decide păstrarea la dosar a înscrisului sau înlăturarea lui
din dosar. Încheierea este interlocutorie.
VI.6.3. Procedura falsului
Procedura falsului este tot un incident în legătură cu administrarea probei prin
înscrisuri, dar, spre deosebire de verificarea de scripte care nu reprezentă o chestiune
prejudicială, pentru că rămâne în fața instanței civile, procedura falsului se constituie într-o
veritabilă chestiune prejudicială, deoarece transcende din zona civilului spre instanța penală.
Se aplică înscrisurilor autentice când partea căreia îi este opus un înscris autentic
dorește să conteste cele 4 elemente constatate de agentul instrumentator: exteriorizarea
consimțământului (nu consimțământul în sine), data, identitatea părților și semnătura.
Este obligatorie atunci când partea dorește să conteste acele chestiuni din înscrisul
autentic asupra cărora poartă autenticitatea, adică cele referitoare la aspectele pe care agentul
instrumentator le-a preluat prin propriile simțuri, restul nu. Așadar, dacă se invoca faptul că
partea nu și-a dat un consimțământ valabil, pentru că se afla în eroare, cauza era ilicită sau a
fost violentată, nu te poți înscrie în fals, pentru că nu vorbești despre exterioare
consimțământului, ci despre vicierea consimțământului.
Exemple de înscriere în fals:
a. partea respectivă nu a fost prezentă și a semnat altcineva în locul ei;
b. actul a fost făcut la o altă dată decât cel din încheierea notarului public.

92
 Deși nu este obligatoriu, procedura înscrierii în fals poate fi folosită și pentru
înscrisul sub semnătură privată. Poate fi folosită numai procedura verificării de scripte, dar
partea poate să declare falsul înscrisul sub semnătură atunci când susține nu numai faptul că
nu-și recunoaște semnătura, ci și faptul că semnătura nu este justificată. Astfel, una este să
spui “nu este semnătura mea”, alta este să spui “pare să fie a mea, dar cineva a făcut-o în
locul meu” (merg pe procedura de fals). Teoretic, procedura verificării de scripte este
folositoare, dar nimeni nu te poate obliga să nu recurgi la procedura falsului, ca să afli ce s-a
întâmplat.
În ceea ce privește termenul, la fel că și la procedura verificării de scripte, defăimarea
ca fals în înscris, trebuie făcută la termenul imediat următor depunerii acestuia în instanța.
Prin urmare, această procedură poate fi făcută în căile de atac, inclusiv în recurs.
Aici nu se aplică luarea termenului în cunoștință! Trebuie citat!
Legiuitorul civil nu a văzut cu simpatie procedura falsului, este privită cu o anumită
rezervă. De ce?
a. este, de principiu, tergiversatoare: debutul acestei proceduri va conduce la
stoparea procesului civil până la rezolvarea unui alt proces care este penal (termenul
optim și rezonabil este afectat);
b. presupune pe lângă scopurile specific civile și anumite scopuri penale care nu
au legătura cu interesul instanței civile, dar care țin în loc instanța civilă;
c. utilizarea acestei proceduri cu lipsă de responsabilitate din partea celui care
defăimă ca fals ar putea avea un efect nedorit, pentru că, dacă în cele din urmă se constată că
înscrisul nu era fals și că partea știa acest lucru (de multe ori știa, pentru că, dacă spune că n-a
fost la notarul public, deși notarul public a scris acolo, și după 3-4 ani de proces penal se
dovedește că a fost acolo), va săvârși o altă infracțiune care înainte era cea a denunțului
calomnios, echivalentul actualmente a inducerii în eroare a organelor judiciare. Presupune
că cel care denunță existența unei fapte penale și știe că nu s-a săvârșit, va putea el însuși să
fie tras la răspundere penală.
Având în vedere aceste considerații, se observă că legiuitorul procesual civil a încercat
pe cât posibil, să creeze un sistem destul de meticulos astfel încât, să responsabilizeze la
maximum pe cel care face defăimarea ca fals și să atragă și atenția celuilalt că păstrarea
înscrisului în dosar ar putea conduce la o durată excesivă a procedurii. Cu alte cuvinte, este
vorba de punerea în scenă a unui mecanism în care legiuitorul a încercat să creeze suficiente
modalități de stopare a procedurii falsului într-o faza incipientă. Astfel:

93
 1) Cel care defăimează ca fals înscrisul trebuie să arate motivele pe care se
sprijină (semnătura, prezența, altă mențiune).
De multe ori, la întrebarea judecătorului “ce anume este fals?” părțile ezită, una este să
spui că este fals și să crezi că gata, ai zis că este fals, se stopează procesul și nu mai vii la
instanță, nu mai dai ochii cu nimeni. Nu este așa, trebuie să fii acolo, te întreabă “chiar n-ai
fost în ziua respectiv? Te mai întreb odată”.

2) Citează partea care folosește înscrisul.

Citația se face, chiar dacă partea celeilalte are termenul în cunoștință (ea are termen
în cunoștința în general pentru actele uzuale ale procesului, nu și pentru o procedură atât de
importantă cu consecințe penale, ceea ce înseamnă că trebuie citată). Mai mult, este citată și
pentru faptul că la procedura falsului părțile nu se prezintă decât personal sau prin mandatar
special (mandatul general nu este de ajuns, trebuie să scrie “îl reprezintă în procedura
falsului” deoarece consecințele sunt de ordin penal). În urma acestei citări apar următoarele
situații:
a. dacă la termenul acordat în vederea discutării falsului, partea care utilizează
înscrisul (deci cea căreia i se opune) (i) nu se prezintă la proces, deși a fost legal citată, (ii)
refuză să răspundă la întrebările instanței sau (iii) declară că nu se mai servește de înscris,
instanța va considera înscrisul înlăturat în tot sau în parte și va continua procesul fără
înscrisul respectiv => procedura falsului nu va mai avea loc.
Nu este imposibil acest lucru (punctul iii) și nu reprezintă neapărat o temere a părții.
Briciu s-a folosit de această tactică când și-a dat seama că, dacă insistă în folosirea
înscrisului, adversarul o să susțină în continuare falsul și o să meargă cu toții vreo 2-3 ani
într-un proces penal, timp în care procesul civil va stagna, însă și-a retras înscrisul și a
câștigat procesul mult mai repede (2-3 luni), pentru că avea alte argumente. DAR acest lucru
îl faci:
- când înscrisul nu este singurul elemente probatoriu;
- înscrisul chiar este fals – decât să se dovedească, mai bine îl retragi.
Este o procedură care permită replierea, instanța civilă îi va zice “ia-ți înscrisul și du-te,
noi continuăm procesul fără”. Nimic nu împiedică partea care a retras înscrisul să facă
plângere penală separată, dar nu mai oprește procesul civil, pentru că înscrisul nu mai este la
dosar.
b. dacă partea care a denunțat înscrisul ca fals (i) lipsește (după ce a declarat
falsul nu mai vine la proces), (ii) refuză să răspundă la întrebările instanței sau (iii) își retrage

94
declarația de denunțare, înscrisul va fi consolidat și va rămâne în dosar ca probă,
nemaiputând-se ulterior invoca falsul => procedura falsului nu mai continuă.
c. dacă amândoi se prezintă îi întreabă.
Mai folosiți înscrisul? Dacă nu, se scoate din dosar.
Dacă da, îl întreabă pe cel înscris în fals dacă mai vrea să se înscrie în continuare. Dacă
nu, se merge mai departe cu procesul.
Dacă da, judecătorul îl semnează spre neschimbare și-l dă parchetului.
Cu alte cuvinte, legiuitorul consideră orice atitudine echivocă a unuia sau a altuia drept
o desistare fie de înscris, fie de procedură. Astfel, va obține cât mai multe argumente/ipoteze
pentru a nu se ajunge la derularea procedurii. Desigur, părțile ar putea să-și mențină punctul
de vedere, astfel încât, cel care folosește înscrisul să se prezinte și spună că se folosește de
înscris, chiar cu riscul de a merge în penal, iar celălalt, cel care l-a defăimat ca fals, să se
prezinte și să spună de ce anume l-a defăimat ca fals, să explice și să-și mențină poziția. În
acest caz, instanța va întocmi un proces-verbal în care va constata starea materiala a
înscrisului, acesta va fi semnat de președinte, grefier și de părți, după care va trimite înscrisul
la parchetul competent pentru a declanșa cercetările și dacă este cazul urmărirea penală (art.
305 și 307).
În legătură cu situația procesului civil, instanța trimițând procurorului actului în vederea
derulării procedurii falsului în fața organelor penale și dacă este cazul în fata instanței penale,
va putea suspenda procesul civil numai dacă este indicat autorul sau complicele faptei.
Să nu fie cu autor necunoscut, hihi. Prin urmare, suspendarea este una facultativă, se va
aprecia de la caz la caz, în funcție de circumstanțele, seriozitatea demersului de denunțare ca
fals a actului, de natura pricinii. În orice caz, nu poate lua în calcul suspendarea procesul
decât dacă cunoaște autorul sau complicele, când falsul este conturat în legătură cu o anumită
persoană. Dacă nu se știe cine a făcut falsul, instanța trimite procurorului, dar nu suspendă,
pentru că perspectivele procesului penal sunt de lungă durată și nu are de ce să aștepte.
Dacă nu suspendă procesul, ci decide să-l continue, ia în calcul înscrisul și va pronunța
o hotărâre care se va baza pe înscrisul defăimat că fals, iar ulterior, instanța penală va
constata falsul, hotărârea instanței civile pronunțată în atare condiții, este supusă revizuirii
(art. 509 alin. (1) pct. 3 NCPC). Trebuie văzut cât de important era acel înscris. Era
singurul? Era determinant? Era o hârtiuță?
Atunci când acțiunea penală nu poate fi pus în mișcare, iar când a fost pusa în mișcare
nu mai poate fi exercitată din alte motive decât acela conform căruia fapta nu ar exista,
cercetarea falsului se poate face de către instanța civilă pe cale incidentală, folosind

95
orice mijloace de probă (art. 308). Această regulă, exista și pe VCPC și se explică prin
faptul că anumite cauze care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau nu permit
continuarea ei (moartea autorului, dezincriminarea (puțin probabil) sau prescripția) care
prezintă relevanță din punctul de vedere al tragerii la răspundere penală, dar nu prezintă nicio
relevanță sub aspectul justiției civile din perspectiva problemei falsității actului (dacă
exprimă o realitate sau nu, dacă este real sau fals). Așadar, aceste cauze care împiedică
începerea sau stopează procesul penal nu pot lasă un gol în civil, de aceea instanța civilă va
analiza ea însăși pe cale incidentală dacă există sau nu fals (în acest caz, altă sancțiune decât
înlăturarea înscrisului de la dosar nu ar fi). Se face pe calea unei revizuiri sau pe calea unei
acțiuni în constatare.
Art. 308 NCPC trebuie coroborat cu art. 315 NCPP care prevede clasarea în cazul în
care există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 (1) NCPP. Art. 16 NCPP prevede pe
lângă aspecte precum lipsa faptei (ar dezinteresa și instanța civilă), celelalte care deși nu mai
permit cursul procesului penal, lasă deschisă problema în civil.
Alin. (2) al art. 315 NCPP prevede că ordonanța de clasare cuprinde printre altele și
mențiunea conform căreia procurorul va sesiza judecătorul de cameră preliminară cu
propunerea de desființare totală sau parțială a unui înscris. Cu alte cuvinte, în filozofia NCPP,
în măsura în care procurorul clasează cauza penală pentru faptul că nu poate pune în mișcare
acțiunea penală fiind incident unul dintre cazurile de la art. 16 NCPP, totuși, va sesiza
judecătorul de cameră preliminară pentru desființarea înscrisului. Ceea ce înseamnă că art.
308 a dobândit un câmp de aplicare mai restrânsă (exista o coliziune între art. 308 NCPC și
art. 315 NCPP. Textul special este cel din NCPP). Regula este că cel care va desființa
înscrisul va fi judecătorul de cameră preliminară care de fapt este judecătorul de cameră
preliminară de la instanța care ar fi judecat cauza, în măsura în care s-ar fi pus în mișcare
acțiunea penală.
Procedura de la art. 5491 NCPP spune exact cum se judecă o astfel de cerere de
desființare a înscrisului fals, atunci când există o ordonanță de clasare a cauzei penale și este
trimisă la judecător exclusiv pentru desființarea înscrisului.
Aparent, art. 308 NCPC a rămas fără domeniu de aplicare, însă nu total pentru că:
1) este posibil că procurorul să nu sesizeze judecătorul de cameră preliminară
(acolo scrie că trebuie, dar nu tot ce trebuie se întâmplă) și dacă ordonanța nu este atacată în
termen, s-a terminat discuția cu penalul;
2) în realitate judecătorul de cameră preliminară consideră că nu întotdeauna se
poate pronunța asupra desființării înscrisului, ci numai în măsura în care, până să dispună

96
clasarea, procurorul a administrat suficiente probe din care să rezulte caracterul fals sau
adevărat. Atunci când procurorul a clasat înainte de administrarea de probe cu privire la
caracterul fals/adevărat (adică o expertiză), judecătorul de cameră preliminară nu poate
soluționa el însuși, pentru că în procedura camerei preliminare nu are amploarea
probatoriului pe care ar trebui să-l administreze pentru a afla dacă înscrisul este fals/adevărat
(expertiza cu toate garanțiile: citarea părților, contraexpertiză, toate aceste posibilități).
judecătorul de cameră preliminară nu-și asumă un astfel de demers decât în ipoteza în care
din probe deja exista suficiente dovezi și el doar le apreciază.
Speță: procurorul n-a făcut nimic, ci doar a constatat că de la momentul la care s-a
săvârșit pretinsul fals și până la data la care s-a făcut sesizarea a trecut un termen care a
depășit termenul de prescripție, astfel încât nu mai avea rost să facă și expertiză, să vadă cum
stăteau lucrurile dacă nu ar fi fost prescrisă –> ordonanță –> trimis judecătorului de cameră
preliminară –> judecătorul de cameră preliminară a zis că n-are nicio probă și că n-o poate
desființa, a respins propunerea procurorului din lipsă de probe, spunând în încheierea că
singura modalitate prin care se poate desființa este fie ca ordonanța de clasare să se atace,
pentru ca procurorul să administreze probe, fie să se ducă pe art. 308 din NCPC la instanța
civilă, pentru ca aceasta să rezolve pe cale incidentală.
Art. 308 NCPC rămâne în continuare cu o aplicabilitate de conjunctură, dar suficientă.
Celelalte înscrisuri se fac la seminar!!!
Înscrisuri sub semnătură electronică, extinsă (asimilat cu un act autentificat) sau nu.
Poate fi combătută cu o expertiză informatică prin care să se demonstreze că, deși ea este o
semnătură electronică, avem o eroare.
Nu confundați înscrisurile sub semnătură electronică cu cele stocate în formă
electronică (au o semnătură fiind înscrisuri, dar ea este una aplicată pe hârtie, hârtie care este
transpusă în format electronic).
Cele sub semnătură electronică nu au semnătură olografă.
Cele stocate în format electronic sunt obișnuite, dar sunt redate în formă electronică.
Art. 282 NCPC le prevede puterea doveditoare.
Art. 283 – prezumția de validitate. Se prezumă că este suficient când înscrierea este
făcută de un profesionist. Nu orice mesaj listat este înscris stocat în formă electronică.
Trebuie să fie semnat. Un mesaj pe WhatsApp nu este înscris. Pe urmă, trebuie să garanteze
nealterarea, condiție realizată adesea de profesioniști (arhiva de active mobiliare, avocații).

97
 Art. 284 – dacă nu se prevede altfel, se face până la proba contrară. Alin. (2) este mai
important: dacă înscrisul nu este garantat, poate fi valorificat ca început de dovadă scrisă sau
ca mijloc material de probă.
8. Proba cu martori
8.1. Admisibilitatea probei cu martori
Este o probă decăzută. Cea mai dificilă chestiune este legată de admisibilitate, pentru că
este admisibilă, în principiu, pentru tot ceea înseamnă fapte juridice, dar în ceea ce privește
actele juridice, există o limitare drastică (actele juridice a căror valoare este mai mare de 250
de lei nu pot fi dovedite prin martori, ci numai prin înscrisuri). Mai mult, există și fapte
juridice care nu pot fi dovedite prin martori, cum ar fi nașterea sau moartea, dar în măsura în
care certificatele de naștere/moartea nu pot fi produse, se poate apela ulterior la proba cu
martori.
Pentru fapte juridice este suverană. Nu ai restricții.
Pentru acte juridice, ai alte reguli și multe opreliști:
1) Dacă obiectul actului este mai mare de 250 de lei, proba cu martori este
interzisă și trebuie administrată proba prin înscrisuri.
Excepție: împotriva unui profesionist, pentru actul făcut în exercițiul activității sale
profesionale se poate face și proba prin depozițiile martorilor, iar nu numai prin înscrisuri.
Este vizată exclusiv situația părților. Terții pot dovedi actul prin orice mijloc de probă,
actul juridic fiind un fapt juridic pentru ei.
2) În cazul în care legea cere forma scrisă pentru validitatea unui act juridic
[ad validitatem], acesta nu poate fi dovedit cu martori – art. 309 alin. (3) NCPC.
Forma scrisă fiind un element constitutiv al unor acte juridice, este firesc să nu poată fi
dovedită cu martori. Mai mult, în lipsa formei scrise, actul juridic nici nu există, astfel că nu
se mai pune problema probei. Ca atare, indiferent de forma scrisă impusă de legiuitor
(autentică, sub semnătură privată, electronică etc.) pentru validitatea unui act juridic, acesta
nu poate fi dovedit cu martori și nu poate produce efectele avute în vedere de părți la
încheierea sa.
Spre exemplu, vânzarea unei moșteniri trebuie încheiată în formă autentică (art. 1747
alin. (2) C.civ.). Contractul de arendă trebuie încheiat în formă scrisă (art. 1838 alin. (1)
C.civ.). În ambele cazuri vorbim despre o formă scrisă ad validitatem.
3) În cazul în care legea cere forma scrisă pentru dovedirea unui act juridic
[ad probationem], acesta nu poate fi dovedit cu martori – art. 309 alin. (4) NCPC.

98
 Restricția este impusă în scopul asigurării protecției părților și, totodată, al determinării
lor să-și preconstituie înscrisuri pentru acele operațiuni juridice pe care legiuitorul le
consideră că dau naștere unor raporturi juridice mai complexe între părți, chiar dacă valoarea
lor este mai mica de 250 lei.
Spre exemplu, tranzacția trebuie încheiată în formă scrisă ad probationem (art. 2272
C.civ.).
4) Proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce
cuprinde un înscris [nu poți proba cu martori că ceva ce este scris, în realitate, părțile n-au
vrut să-l scrie sau că părțile au scris, dar au mai vrut să spună și alte lucruri pe care nu le-au
scris] și nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma
întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisa pentru dovedirea actului juridic
respectiv – art. 309 alin. (5) NCPC.
Se consideră că din moment ce părțile au încheiat un înscris, tot ce au vrut să spună este
în acel înscris și nimic altceva nu mai contează. Când se redactează un înscris, tot ceea ce s-ar
fi spus înainte, în timpul sau după el, nu mai contează, ne raportam doar la înscrisul respectiv.
Când faci o probă preconstituită, înseamnă că doar pe aceea o vrei. Chiar dacă ai un act
juridic scris expres, mai mic de 250 de lei, nu poate fi probat cu martori. Nu ai mai dorit să
fie și alte probe în proces.
Aceste restricții vizează numai părțile și succesorii lor în drepturi, terții fiind liberi să
combată sau să completeze înscrisul prin proba testimoniala, soluție statuată și în
jurisprudență. De asemenea, restricțiile vizează numai înscrisurile preconstituite, nu și
celelalte înscrisuri probatorii.
În schimb, restricțiile nu se aplică și, ca urmare, proba testimoniala este admisibilă,
atunci când se urmărește stabilirea unor acte sau fapte distincte de actul constatat prin
înscris și ulterioare încheierii lui. EXCEPTII de la situațiile în care proba cu martori este
admisă:
a. Partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a întocmi un
înscris pentru dovedirea actului juridic.
Conform art. 2124 alin. (2) C.civ., depozitul necesar poate fi dovedit prin orice mijloc
de probă, oricare ar fi valoarea lui. Depozitul necesar este cel care presupune predarea unor
bunuri că urmare a unei constrângeri, întâmplări neprevăzute ce făcea cu neputința alegerea
persoanei depozitarului. Împrejurările fiind complicate (e.g. un incendiu), nu prea poți face
proces-verbal de predare bunuri (ideea este să stingi focul). Acesta este un text prevăzut în

99
C.civ., dar pot fi și alte situații care să semene (accidente neprevăzute), care nu permit
condițiile materiale de a se face acte scrise.
În ceea ce privește imposibilitatea morală, există o bogată practică în această materie,
care urmează doua linii:
- imposibilitatea morală ce decurge din afinitățile dintre 2 persoane (grad de rudenie,
prietenia îndelungată, sentimente amoroase (handicapează tendința de a face acte, hihi);
- imposibilitatea morală ce decurge din încheierea de acte între persoane care se află în
poziții ierarhice diferite (șef și subaltern). Sunt clasice aici ipotezele de împrumut, unde
subalternul împrumută superiorul, astfel că solicitarea de a se face un act scris putea fi
percepută de către superior ca o jignire, o neîncredere.
b. Există un început de dovadă scrisă, potrivit prevederilor art. 310 NCPC.
Dacă există, se poate completa prin martori sau chiar prezumții.
c. Partea a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau de
forță majoră.
d. Părțile convin, fie și tacit, să folosească această probă, însă numai privitor
la drepturile de care ele pot să dispună.
Exemplu: reclamantul solicită proba cu martori, deși actul juridic este mai mare de 250
de lei, iar pârâtul nu invoca inadmisibilitatea probei (aici simpla tăcere = acord. În alte cazuri
legea spune expres că trebuie acord expres, aici spune că poate fi și tacit). Unii spun că
judecătorul în virtutea rolului activ ar putea să spună pârâtului că se poate opune potrivit
legii, Briciu zice că aceasta ar fi consultanță juridică, ceva ce judecătorul nu face (unii știu,
alții nu știu. Așa și? Hihi).
e. Actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, dol, violență ori este lovit
de nulitate absolută pentru cauză ilicită sau imorală, după caz.
Textul putea să și lipsească deoarece toate acestea sunt veritabile fapte juridice și nu
se tinde la combaterea înscrisului, ci se constata niște fapte care nu combat înscrisul în sine,
ci valabilitatea operațiunii juridice. Faptele se dovedesc cu martori fără niciun bai.
f. Se cere lămurirea clauzelor actului juridic.
Nu este o probă care să combată ceea ce scrie, nu facem o probă cu martori pentru a
spune că, de fapt, părțile au vrut să spună altceva decât au scris (inacceptabil), dar dacă
clauza scrisă are un caracter confuz, se pot audia martori pentru a vedea ce au vrut părțile să
spună atunci când au scris (este clauza penală sau clauza de dezicere?).
Art. 309 alin. (5) – BRICIU are rezerve.

100
 Se zice că aceste 5 cazuri ar fi excepții și de la regula numărul 3. Să zicem că a fost în
imposibilitate morală și materială. Dacă ai făcut un act cu amanta totuși, ai putea să vii cu
martori ca să combați înscrisul făcut? Imposibilitatea morală a dispărut, din moment ce ai
făcut înscrisul, deci prezumția a dispărut.
Dacă partea a pierdut înscrisul, da poți veni cu un martor. Depinde ce înscris era. Dacă
actul juridic necesită un act ad probationem este în regulă. Dacă era cerut ad validitatem, este
cam greu. Martorii dovedesc faptul că actul a existat și după vorbim de forma juridică. La fel
la imposibilitate. Dacă 2 prieteni fac o ipotecă, au nevoie de un înscris, altfel nu există
negotium.
Dacă părțile convin, da, este dispoziția lor.
La ultimele 2 nu este cazul.
Așadar, ar fi trebuit să eliminăm doar primul caz.
8.2. Cine poate fi martor
Teoretic, orice persoană poate fi martor, cu singura condiție să cunoască anumite fapte
care să aibă relevanță în cauza respectivă.
8.2.1. Cine nu poate fi martor
Art. 315 NCPC.
(1) Nu pot fi martori:
1. rudele și afinii până la gradul al treilea inclusiv;
2. soțul, fostul soț, logodnicul ori concubinul;
3. cei aflați în dușmănie sau în legături de interese cu vreuna dintre părți;
Norme dispozitive – părțile pot conveni să audieze persoanele respective. Convenția
poate fi și tacită – tu propui o rudă, partea adversă știe că este rudă și nu se opune.
4. persoanele puse sub interdicție judecătorească;
5. cei condamnați pentru mărturie mincinoasă.
Norme de ordine publică – părțile nu pot să audieze astfel de persoane, chiar dacă ar
conveni. Se poate invoca din oficiu și se poate invoca nulitatea depoziției chiar în căile de
atac. Instanța nu va primi o astfel de mărturie.
(2) Părțile pot conveni, expres sau tacit, să fie ascultate că martori și persoanele
prevăzute la alin. (1) pct. 1-3.
În ceea ce privește rudele, ele pot fi audiate drept martori, fără convenția părților, în
procesele de familie, de divorț și cele referitoare la filiație. Însă, descendenții nu pot fi
trimiși ca martori. Sunt prea subiectivi. Rațiunea este că în aceste procese, datorită
intimității relațiilor de familie, sfera persoanelor care cunosc informații directe, nemijlocit

101
sunt rude. Persoanele care nu sunt rude, cunosc situația via rudelor, “am auzit că …”, nu sunt
utile în cazul mărturiei, pentru că în cazul martorilor interesează cunoașterea directă a
faptelor, nu cunoașterea lor indirectă (nu prezintă suficientă încredere, se bazează pe o
relatare subiectivă a cuiva).
8.2.2. Persoanele scutite de a depune mărturie
Pe lângă persoanelor care nu pot fi martori, exista o categorie de persoane care nu pot
fi obligate să depună mărturie. Mărturia nu este facultativă, mulți spun “ai vrea să fii
martor?”, poți întreba din curtoazie, dar nu are un drept de dispoziție, astfel încât, persoana
care știe un lucru care face obiectul unui proces, are obligația de a depune mărturie care se
materializează în momentul în care instanța o citează.
În cazul în care persoanele care pot refuza să depună mărturie, dacă ele o depun, este
valabilă, dar ele nu pot fi obligate. Aceste scutiri de a depune mărturie sunt în legătură cu
persoane, care, prin mărturia respectivă, ar devoala un secret profesional, ceea ce înseamnă
că, de cele mai multe ori, dacă ar face greșeala și ar depune mărturia ar fi supuse unor
sancțiuni disciplinare sau pecuniare în sfera serviciilor pe care le furnizează.
Art. 317: Persoanele scutite de a depune mărturie
(1) Sunt scutiți de a fi martori:
1. slujitorii cultelor, medicii, farmaciștii, avocații, notarii publici, executorii
judecătorești, mediatorii, moașele și asistenții medicali și orice alți profesioniști cărora
legea le impune să păstreze secretul de serviciu sau secretul profesional cu privire la faptele
de care au luat cunoștință în cadrul serviciului ori în exercitarea profesiei lor, chiar și după
încetarea activității lor;
Textul este general, multe din aceste profesii au ele însele reglementari stricte în ceea
ce privește posibilitatea de a fi martori. Astfel, Legea 51/1995 prevede în mod expres că
avocatul nu poate fi chemat ca martor în legătura cu faptele pe care le-a aflat în exercițiul
contractului pe care l-a încheiat cu un client. Mai mult, chiar dacă mandatul avocatului a
luat sfârșit, tot ce a aflat în legătură cu cauza respectivă trebuie să păstreze secret. Secretul
profesional este de ordine publică. Este baza încrederii în avocat, baza apărării și aici oare
mai contează dacă partea îl poate dezlega sau nu? Mărturia dată este nulă. El nu poate fi
martor și punct. Nelegalitatea nu pică pe mijlocul probei, ci pe obiectul ei. Secretul
profesional este protejat.
La fel și pentru notari și executori. Secretul este o obligație.

102
 În legătură cu secretele profesionale, avocatul nici măcar de către parte nu poate fi
dezlegat. El poate depune o mărturie privind împrejurări ce au avut loc sub mandatul lui,
dar fără să zică ceva de secretele profesionale. Nici măcar partea nu-l mai poate dezlega.
2. judecătorii, procurorii și funcționarii publici, chiar și după încetarea funcției
lor, asupra împrejurărilor secrete de care au avut cunoștință în această calitate;
3. cei care prin răspunsurile lor s-ar expune pe ei înșiși sau ar expune pe vreuna
din persoanele arătate la art. 315 alin. (1) pct. 1 și 2 la o pedeapsă penală sau la disprețul
public.
Principiu: nimeni nu este obligat să se incrimineze pe el sau pe cel apropriat. Nemo
contra se edere cogitur.
(2) Persoanele prevăzute la alin. (1) pct. 1, cu excepția slujitorilor cultelor, vor putea
totuși depune mărturie, dacă au fost dezlegate de secretul de serviciu ori profesional de
partea interesată la păstrarea secretului, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
(3) Vor putea, de asemenea, depune mărturie și persoanele prevăzute la alin. (1) pct. 2,
dacă autoritatea au instituția pe lângă care funcționează ori au funcționat, după caz, le dă
încuviințarea.
Aceste persoane nu sunt interzise, ci sunt doar scutite. Adică pot fi audiate, dacă vor.
Nu sunt obligate. Dacă depun mărturie, mărturia este valabilă, dar pot fi sancționați pentru că
și-au încălcat alte obligații de cei față de care au dezvăluit secrete. Aceasta este teoria clasică,
care este un pic greșită conform BRICIU. El crede că totuși ele nu pot fi audiate bazându-se
pe alin. (2). Logica doctrinei clasice trebuie judecată prin acest alineat. Pare să fie o normă
privată. Dacă vin părțile și te dezleagă de obligația de confidențialitate, putea depune
mărturie doar dacă legea nu prevede altfel. Trebuie să vedem în legile speciale ce dispoziții
speciale sunt cele care reglementează activitățile acestor profesioniști.
În legătura cu aceste persoane, printr-o dispoziție generală se arată că ele vor depune
mărturie dacă au fost dezlegate de secretul de serviciu sau profesional de către partea care
avea această calitate. Însă, dispoziția este generală, pentru că, de exemplu, în cazul
avocaților nu poți fi dezlegat, în cazul judecătorilor n-are cine să dezlege de secretul
deliberării (CSM-ul nu are aceasta atribuție). Așadar, uneori este un interes public în
păstrarea secretului.
La fel, în cazul slujitorilor cultelor, există text expres conform căruia nu pot fi dezlegați
în legătură cu activitatea de serviciu în care au aflat secretul. Trebuie privit mai amplu,
această reglementare vorbește de preoții în genere, trebuie să mergi la reglementările
specifice fiecărei categorii de cult. Astfel, în ceea cea ce privește reglementarea bisericilor

103
ortodoxe române, într-adevăr, se face o distincție între secretele aflate sub taina
spovedaniei care nu pot fi dezlegate și secretele aflate într-o altă împrejurare, dar în
activitatea preoților pentru care ei pot fi dezlegați, pot primi dreptul de a depune mărturie de
la superiorul lor. În legătură cu alte faptele care s-au petrecut în afara activității de preot, nu
au nevoie de o astfel de dezlegare.
Nu există o limită de vârstă pentru a fi martor. În ceea ce privește minorii mai mici de
14 ani și cei lipsiți de discernământ, aceștia pot depune mărturie, dar nu depun jurământ și
instanța va avea în vedere, la evaluarea mărturiei lor, situația specială în care se află.
Uneori dacă numai proba cu martori poate sluji la aflarea adevărului, iar la fața locului
au fost numai minori, judecătorul n-are ce face, trebuie să-i audieze (e.g.: accident într-o
clasă, învățătorul este parte în proces, deci nu poate depune mărturie, iar restul sunt minori).
Desigur, nu poți audia un minor cu privire la sensul prevederile unui contract, dar îl poți
audia în legătură cu faptul că într-o camera au fost anumite persoane.
La fel și pentru cei lipsiți de discernământ, ei nu sunt puși sub interdicție, au perioade în
care au discernământ și perioade în care nu. În funcție de întrebări, instanța va evalua dacă
lipsa de discernământ este una atât de grava încât nu-i poți întreba sau este vorba de un act de
recunoașterea unui persoane, chestiuni uzuale.
8.3. Administrarea probei cu martori
8.3.1. Aspecte generale
Martorii trebuie citați. În NCPC se vorbește și de ipoteza în care partea s-a obligat să
aducă martorul, astfel încât, este posibil că una dintre părți să zică “nu mai citați, aduc eu
martorii, pentru că sunt propuși de mine”. În cazul în care martorii nu vin, instanța va trebui
să-i citeze, pentru că nu poate sancționa partea pentru indolența martorului, motiv pentru
care, de cele mai multe ori, martorii sunt citați de la bun început.
În cazul în care martorul nu se prezintă, va fi amendat și se va dispune aducerea lui
cu mandat, iar, dacă nu vine nici după dispunerea aducerii cu mandat, instanța va proceda la
judecarea pricinii. Nu-l va mai audia și își va întemeia hotărârea pe audierea celorlalți martori
sau pe alte probe. Nu este vina părții că nu se prezintă, dar nici instanța nu poate stopa
procesul.
Aducerea cu mandat înseamnă că un polițist delegat de instanță se duce la martor
acasă și-l invită la instanță, însoțind-l, DAR polițistul nu-l poate reține (nu este caz de
reținere). Aici depinde de cum este martorul: unii dacă vedeau polițistul la ușă și erau în
pijama, în pijama se duceau la instanță (hihi), alții răspund la afirmația “am venit să vă duc la
instanță”, “ei și cum o s-o faci?”. În acest ultim caz, polițistul va face proces-verbal în care va

104
consemna acest lucru. Dacă martorul nu vrea să meargă, nu poate fi constrâns. El are
două atitudini: merge de bună voie sau, dacă știe că nu poate fi reținut, refuză să fie însoțit la
instanță. Doar amenda este incidentă (și incitantă).
Dacă nici după această procedură nu se prezintă, instanța continuă procesul fără a-l mai
audia. Dar ce vină are partea? Nu poate fi culpa in eligendo. În practică se permite părții care
are un deficit de apărare să propună un alt martor.
Înlocuirea martorilor. Martorii odată admiși, nu mai pot fi înlocuiți după cum vrea
partea. Desigur, până la încuviințarea probei partea îi poate schimba, dar odată încuviințată și
au fost identificați martorii, schimbarea lor nu poate avea loc oricum (nu mai sunt ai părții,
sunt ai cauzei, astfel încât, chiar dacă partea ar renunța la audierea lor, partea adversă poate
insista ea pentru audiere). Instanța nu ți-a admis 2 martori, ci audierea martorilor X și Y,
determinați.
Totuși, motive precum moartea, dispariția sau alte cazuri bine justificate (nu vrea să
vină, este plecat pentru mult timp undeva departe) pot îndreptăți partea să schimbe martorul
după ce a fost admis. Acest lucru se face pe baza unei încheieri în care instanța apreciază
dacă motivul este întemeiat și dă un termen de 5 zile în care să depună o listă cu alți martori.
Sancțiunea nedepunerii listei este decăderea.
De regulă, martorii se audiază în fața instanței. Martorii pot fi audiați și în afara
instanței atunci când martorul este împiedicat, este netransportabil, are o boală gravă (art.
314 NCPC). În acest caz, instanța se va deplasa, iar dacă se află într-o altă localitate, poate
face o comisie rogatorie.
Dacă martorii sunt audiați în afara instanței, părțile trebuise citate, pentru că și ele pot
pune întrebări martorilor, grefierul că să consemneze și procurorul dacă participă la proces.
În practică se încearcă de multe ori și chiar se reușește să se creadă că ar fi suficientă
depunerea unei declarații autentificate a acestuia. Chiar părțile întreabă. Martorii sunt jenați
uneori să vină în instanță. Dar este ilegal conform legii române. În alte state sunt permise, dar
nu sunt nici ele văzute ca niște audieri. Trebuie să fie confruntată declarația scrisă cu cea
verbală. Se încalcă posibilitatea instanței și a părților de a pune întrebări martorilor. Acest
lucru este esențial, mai ales pentru instanță. Declarația scrisă ar putea fi făcută și de altcineva
și însușită de martor. Instanța va trebui să nu ia în seamă declarația aceasta scrisă.
8.3.2. Audierea martorilor
Înainte de a fi audiați propriu-zis martorii, au loc următoarele operațiuni:
1) Identificarea martorilor – art. 318 NCPC
Aceasta operațiune vizează 3 elementele:

105
 a. numele, prenumele, profesia, domiciliul și vârsta martorului. Prima parte a
identificării are un dublu scop:
- să identifice că persoana care depune mărturie este cea care a fost chemată;
- profesia și vârsta: configurarea personalității martorului, astfel încât, unele întrebări,
anumite așteptări și unele aprecieri ale probei, vor avea indisolubil legătura cu vârsta și
profesia martorului. Martorii de vârste diferite pot avea percepții diferite asupra unor lucruri,
iar cei care au profesii diferite vor răspunde cu dezinvoltura la anumite întrebări sau nu vor
înțelege nimic din alte întrebări.
b. dacă este rudă sau afin cu una dintre părți și în ce grad.
Această întrebare are rolul de a permite părții adverse să se opună la întreaga mărturie
(poate partea adversă nu cunoaște gradul de rudenie, iar acesta ar fi momentul limită la care
ar putea să se opune).
Rudenia este un caz de neacceptare a martorului, dar interdicția este una relativă, în
sensul că partea adversă va putea să accepte ca martorul să depună mărturie. Chiar și în acest
caz informația este necesară, deoarece, în funcție de acest lucru, judecătorul va aprecia
sinceritatea martorului.
c. dacă se află în serviciul uneia dintre părți.
Această ultimă întrebare vizează de pe o parte posibilitatea părții adverse celei care a
propus martor, să se opune mărturiei, deoarece persoanele aflate în dușmănie sau în legături
de interese cu vreuna dintre părți nu pot fi audiate că martori (dacă este în serviciul uneia
dintre părți, se poate spune că are interes în legătură cu partea respectivă) și pe de alta parte,
contează chiar dacă partea adversa nu se opune, în ceea ce privește aprecierea sincerității.
2) Depunerea jurământului – art. 319 NCPC
Decomandată, legislația noastră, cu toate că statul este laic, nu a găsit altă formulă de a
garanta sinceritatea martorului decât tot cea religioasă. Discuții au fost, mai ales cu privire la
faptul dacă martorul ar trebui să jure sau să aibă o altă garanție a sincerității lui. Într-o
societate în care sinceritatea ar fi o trăsătură generală, teoretic n-ar fi nevoie de așa ceva, dar
încă din vremuri mai vechi s-a constatat că oamenii nu au ca trăsătură generală sinceritatea și
că ea poate fi obținută în cazul unora prin conștiința lor, iar în cazul celorlalți prin jurământ.
S-a dovedit de-a lungul timpului că în fața emoției produse de jurământ, martorul nu minte
atât de mult. Până în prezent, nu a fost dovedită o altă valoare care să înlocuiască jurământul.
Realitățile din spatele acestei formule sacramentale nu mai sunt la fel de solide ca în 1800,
jurământul a rămas, dar credința în valoarea jurământului nu mai este aceeași.

106
 Formula jurământului este adaptată pentru a permite utilizarea ei de către cei care au o
altă confesie, inclusiv de către atei.
Jurământul clasic presupune formulă "Jur că voi spune adevărul și că nu voi ascunde
nimic din ceea ce știu. Așa să-mi ajute Dumnezeu!”. Se spune ținând mâna pe cruce sau pe
Biblie. Apare o altă întrebare pe care judecătorul trebuie să o adreseze martorului: dacă este
creștin, dacă are altă confesiune sau dacă este ateu, pentru a știi cum să adapteze formula.
Dacă martorul are altă confesiune, referirea la divinitatea se schimbă în funcție de
confesiunea martorului. Referirea la divinitate rămâne, dar punerea mâinii pe cruce sau pe
Biblie, în principiu, nu se mai traduce în cadrul altor religii.
Martorul fără confesiune va depune următorul jurământ: "Jur pe onoare și conștiință că
voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu."
Mai există o formulă care se adresează celor care au o confesiune, dar confesiunea le
interzice jurământul. Anumite biserici creștine interzic jurământul în sine, astfel încât
aceștia vor spune "Mă oblig că voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce
știu".
Despre jurământ se face mențiune în depoziția martorului, pentru că altfel nu se poate
ști dacă s-a făcut să nu, iar lipsa jurământului atrage nulitatea mărturiei (ar fi lipsită de
singura garanție găsită de legiuitor).
BRICIU zice că lipsa jurământului atrage nulitatea relativă (deși anul trecut a zis
că este absolută). Însăși credința în depoziția martorului are la bază ideea că el spune
adevărul, pentru că jură. Nu se poate invoca în căile de atac.
După depunerea jurământului, președintele va pune în vedere martorului că, dacă nu va
spune adevărul, săvârșește infracțiunea de mărturie mincinoasă. Și despre acest lucru se va
face mențiune în procesul-verbal al depoziției martorului. Nemenționarea acestui aspect
atrage sancțiunea nulității relative. Intervine nulitatea, încât dacă nu i se pune în vedere
acest aspect, se pleacă de la premisa că el nu a fost la fel de stimulat să zică adevărul pe cât ar
fi fost dacă i se spunea că riscă să săvârșească o infracțiune, ceea ce înseamnă că mărturia lui
are mai puțină credință. Nu este absolută, căci oricum martorul ar fi trebuit să știe că mărturia
mincinoasă este sancționată de legea penală, în virtutea principiului nemo censetur ignorare
legem.
/!\ Minorii mai mici 14 ani și cei care nu au discernământ, dar nu sunt puși sub
interdicție nu depun jurământ.
3) Audierea propriu-zisă

107
 Martorii sunt audiați separat. Trebuie audiați în aceeași ședință, dar nu este o regulă
imperativă. Trebuie în final ca martorii să nu știe ce au zis ceilalți, ca să nu-și modifice
mărturia. La început martorul este lăsat să expună liber aspectele pe care le cunoaște în
legătură cu motivele pentru care a fost citat.
După care, i se pun întrebări în următoarea ordine:
a. președintele, eventual unul dintre judecători din complet dacă completul este
colegial;
b. partea care l-a propus (NU automat reclamantul!);
a. partea adversă;
b. procurorul, dacă participă la judecată.
În principiu, întrebările puse martorului se pun prin intermediul Președintelui, dar
ceilalți judecători, precum și părțile și procurorul pot solicita Președintelui dreptul de a pune
întrebări directe. Corectă este formula “Domnule Președinte, întrebați, vă rog, martorul
următorul lucru”, Președintele, dacă acceptă întrebarea, îi va spune martorului “răspundeți la
această întrebare: [o repetă]”. Uneori, însă, părțile sau alt judecător va spune “Domnule
Președinte, îmi permiți să pun direct o întrebare martorului”, nespunând care. De ce via
Președinte?
- este obligatoriu ca întrebările să se adreseze prin Președinte, pentru că el conduce
ședința;
- el poate cenzura anumite întrebări dacă nu au legătură cu dezlegarea procesului.
Încheierea prin care s-au stabilit martorii stabilește și împrejurările de fapt care urmează a fi
dovedite. Înseamnă că o întrebare în afara împrejurărilor respective nu poate fi acceptată.
Totuși există posibilitatea punerii de întrebări directe și partea poate uza de ea în
ipoteza în care vrea un efect imediat. Prin întrebarea indirectă, se pierde ceva timp, martorul
are o perioadă în care gândește. Reacția/ezitarea lui la întrebarea directă poate fi evaluată,
pentru că, de multe ori, la martor nu evaluezi numai ce spune, ci și cum spune, emoțiile cu
care spune.
/!\ Și la întrebările directe Președintele poate opri martorul din a răspunde dacă
apreciază că întrebarea nu are legătura cu procesul.
Art. 321 alin. (6). Întrebările se consemnează din oficiu! După legea 310 nu mai
este la cerere. Este o protecție în plus pentru părți.
Depoziția martorului este liberă, nu trebuie să citească răspunsul, dar cu încuviințarea
Președintelui poate să se folosească de anumite hotărâri atunci când este vorba de calcule,
cifre, date, denumirea unor părți sau ale unor alte persoane.

108
 După ce au fost ascultați, martorii rămân în sala de judecată, pentru că în funcție de
depozițiile celorlalți martori, dacă apar neconcordanțe, judecătorul poate dispune reaudierea
lor sau chiar confruntarea martorilor a căror depoziții prezintă neconcordanțe.
Mărturia se consemnează de grefier. Acum mărturia este consemnată cuvânt cu cuvânt
de către grefier direct, fără nicio implicare a președintelui. Era posibil ca președintele să
distorsioneze mărturia. Ba folosea sinonime, ba scurta și partea credea că era foarte
importantă partea spusă de ea în integralitate. Este un pic prea scrupuloasă schimbarea.
Această modificare se aplică de îndată, fiind vorba de o administrare a probelor,
indiferent de data la care a început procesul.
După consemnarea mărturiei, va fi citită de martor și semnată de grefier, judecător și
martor. În cazul în care martorul refuză să semneze, se va face referire în încheierea de
ședință și mărturia va fi valabilă.
Locurile nescrise din declarație trebuie barate cu linii, astfel încât să nu se poată face
adăugiri. Orice adăugiri, ștersături sau schimbări în cuprinsul mărturiei trebuie încuviințate și
semnate de judecător, de grefier și martor, sub sancțiunea de a nu fi luate în considerare.
8.4. Aprecierea probei cu martori
Arta de a prezida și a conduce dezbaterile judecătorești – Mihail Trigoane, Președinte la
Curtea de Apel Timișoara în perioada interbelică.
Nu orice probă legală este și utilă. Trebuie să se verifice sinceritatea martorului. Se
afirmă faptul că proba cu martori este o probă nesigură, de multe ori. Aproape totul este
subiectiv în această materie. Martorul cult reconstruiește un film al evenimentelor aproape
identic cu cel real din punct de vedere al cursivității logice, dar fals. Creează un teatru
perfect.
Mărturia în sine a scăzut ca probă, este o probă nesigură. La baza era mai sigur decât
înscrisul deoarece jurământul garanta, avea o solidă acoperire în realitate, în privința
oamenilor, în timp ce înscrisul era o probă nesigură pentru mijloacele de depistare a falsității
erau reduse (acum sunt mai mari, în timp ce încrederea în jurământ a scăzut foarte mult).
Pragul de 250 de lei se explică prin scăderea puterii probei cu martori. Cu toate acestea, în
anumite domenii proba cu martori rămâne esențială, întrucât în multe situații nu este proprie
proba cu înscrisuri (pricini delictuale, posesie, uzucapiune, latura civilă a proceselor penale
etc.).
Aprecierea probei se face de judecător care apreciază sinceritatea martorului și măsura
în care depoziția corespunde realității. Sinceritatea este o problemă care se raportează la

109
convingerea proprie. O mărturie nesinceră este înlăturată și se naște prezumția de comitere a
infracțiunii de mărturie mincinoasă, dacă se îndeplinesc condițiile.
Înlăturarea depoziției unui martor trebuie motivată. O înlăturare nemotivată atrage
casarea hotărârii că neîntemeiată. Un martor poate fi suficient pentru ca judecătorul să-și
întemeieze hotărârea, după cum poate înlătura mărturia a 10 martori și să-și întemeieze
hotărârea pe mărturia unuia singur (dar trebuie să motiveze).
Aspectele legate de evaluarea sincerității și realității sunt chestiuni de fapt și nu intră
sub controlul instanței de recurs, care judecă numai în drept. Judecătorul va determina:
- sinceritatea martorului;
- în ce măsura depoziția să corespunde realității.
Alterarea mărturiei se poate face prin ascunderea realității (deși martorul o cunoaște)
sau prin modificarea realității. Judecătorul poate aprecia această alterare ținând cont de relația
dintre martor și cel care l-a propus (spre exemplu, noțiunea de legături de interese este una
largă). Sinceritatea se poate desluși prin analizarea aspectelor asupra cărora se întreabă
martorul înainte de luarea depoziției, potrivit art. 318 NCPC.
Dacă va constata că depoziția este nesinceră, instanța o va înlătura din proces.
Depoziția ar putea să nu corespunda realității, chiar dacă martorul este sincer, întrucât
martorii pot percepe realitatea în mod diferit. De obicei, evenimentul descris de martor este
privit de acesta marginal, din exterior, are o percepție diferită față de cea avută de părți.
Trebuie verificată și realitatea celor spuse. Martorul poate fi sincer, dar să știe lucruri
false. Mai trebuie observat caracterul direct al informației prezentate de martor. Judecătorul
trebuie să chestioneze martorul pentru a vedea dacă ceea ce spune a cunoscut prin propriile
simțuri sau reprezintă, în realitate, o expunere a altcuiva (adică o probă indirectă). De
principiu, trebuie să fie folosite în proces doar probele directe. Dacă martorul răspunde la
întrebarea judecătorului “de unde știți lucrurile?” că le cunoaște “de la partea care m-a
propus martor” atunci mărturia este ineficientă, întrucât se confundă cu o mărturie a părții.
Dacă răspunde “cunosc aceste aspecte de la X”, atunci instanța poate dispune ascultarea lui X
că martor. Dacă X a murit, este bună și mărturia celui din proces, dar proba va fi mai slabă.
Se vor avea astfel în vedere împrejurările în care martorul a luat cunoștință despre cele
relatate, dacă a luat cunoștința în mod direct, vârsta martorului, ocupația lui, gradul de
cultură, timpul scurs între luarea la cunoștință și relatarea faptului.

110
 9. Prezumțiile
9.1. Noțiune
Conform art. 327, prezumțiile sunt consecințele pe care legea sau judecătorul le trage
dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut. Astfel, prezumția în sine nu este o
probă ca natură juridică, ci este un raționament logic care se bazează pe o situație premisă
cunoscută și care, prin forța rațiunii, conduce la anumite consecințe necunoscute, dar pe care
le vom aprecia ca fiind cunoscute, fie în virtutea unei dispoziții legale (prezumții legale), fie
în virtutea gândirii judecătorului (prezumții judiciare/simple). Exemplu clasic de prezumție
legala (art. 414 C.civ.):
a. Avem un fapt cunoscut că un bărbat este căsătorit cu o femeie;
b. Avem un al doilea fapt cunoscut: femeia a născut, iar copilul a fost conceput
în timpul căsătoriei;
c. Ele nasc prezumția că un fapt necunoscut (al cui este copilul) este cunoscut:
tatăl copilului este soțul mamei.
Astfel, din 2 fapte cunoscute, tragem concluzia unui fapt necunoscut și anume că soțul
mamei este tatăl copilului.
Dar este o prezumție relativă, pentru că permite proba contrară. Alin. (2) prevede acest
lucru. Nu este suficient să creezi un dubiu pentru a o răsturna, ci o probă indubitabilă. Nu este
o prezumție simplă, nu poate fi înlăturată prin orice mijloc de probă.
Clasificarea în legale și judiciare se face în funcție de cine face conexiunea logică:
legiuitorul sau judecătorul.
Acest raționament funcționează pentru orice prezumție. Trebuie găsit un fapt dovedit și
în legătură cu acest fapt se găsește un fapt conex ce trebuie dovedit.
9.2. Prezumțiile legale
Prezumțiile legale sunt determinate, se găsesc în textele de lege. Se împart în:
a. prezumții legale simple/relative (iuris tantum) – permit proba contrară. În
exemplul de mai sus, soțul mamei poate veni cu dovezi din care să rezulte că această
prezumție bazată pe un comportament obișnuit al raporturilor de familie, nu se verifică în
cazul respectiv;
b. prezumții absolute (iuris et de iure) – împotriva lor nu se poate face proba
contrară.
BRICIU: la ora actuală, această clasificare a rămas fără fundament, astfel că în prezent
nu mai identificăm astfel de prezumții. În Codul din 1824 există prezumția de adevăr
rezultată din puterea lucrului judecat, dar NCPC nu a mai păstrat această prezumție. Nu

111
înseamnă că nu a mai păstrat autoritatea de lucru judecat, ci a înlocuit noțiunea de putere de
lucru judecat cu noțiunea de autoritatea de lucru judecat care exprimă același lucru, dar al
cărei fundament nu se mai găsește într-o prezumție absolută de adevăr, ci în necesitatea de a
nu repeta la infinit litigiile, adică principiul imutabilității unui litigiu. Sursa acestei reguli nu
mai este prezumția absolută de adevăr, ci necesitatea absolută de ordine socială.
BRICIU: noțiunea de absolut este incompatibilă cu noțiunea de prezumție, nu
poate fi prezumție și tot odată absolută. Noțiunea de prezumție include în ea probabilitatea,
deci nu poate fi o probabilitate absolută, deci un lucru atât de probabil încât este absolut.
Dacă ai constatat că un lucru este absolut, atunci nu mai este prezumție, ci regulă de drept
(cum autoritatea de lucru judecat a trecut din rândul prezumțiilor în rândul regulilor de
drept).
La fel se întâmplă și în cazul incapacităților, care au la bază niște probabilități pe care
legiuitorul, pentru a nu le verifica de la caz la caz, le-a ridicat la rangul de reguli de drept. De
exemplu, incapacitatea medicilor curanți de a primi donații. Aici este o prezumție, se
prezumă că, de principiu, cel care îngrijește pe cel bolnav are o influență marcantă asupra
liberalităților pe care le-ar putea face, dar pentru a nu verifica (la asta a fost, la asta n-a fost),
legiuitorul din această prezumție, a tras o regulă de drept și anume incapacitatea (la baza a
avut un număr repetat de prezumții verificate). Legiuitorul și-a asumat această probabilitate,
spunând că decât să stea judecătorii să verifice fiecare caz în parte, stabilește el regula drept a
incapacității.
Aceeași este situația și în cazul pusului sub interdicție, poate uneori mai este lucid,
dar legiuitorul a spus că toate actele sale sunt nule, tocmai pentru a nu mai verifica cât de
lucid a fost, dacă și-a revenit sau nu. Și în acest caz este o prezumție conform căreia cel lipsit
de discernământ nu va reuși să-și gestioneze afacerile, dar s-a făcut regulă de drept.
/!\ Nu trebuie să confundam regulile de drept cu prezumțiile. Prezumțiile în sine
implică o probabilitate.
c. prezumțiile mixte – permit proba contrară, dar nu cu orice mijloc de probă, ci
cu un anumit mijloc de probă sau de anumite persoane sau în anumite situații. Exemple:
- Art. 412. Timpul legal al concepțiunii:
(1) Intervalul de timp cuprins între a trei suta și a o sută optzecea zi dinaintea
nașterii copilului este timpul legal al concepțiunii. El se calculează zi cu zi.
(2) Prin mijloace de probă științifice (nu poți să vii cu martori, ci o probă cu
expertiză) se poate face dovada concepțiunii copilului într-o anumită perioadă din intervalul
de timp prevăzut la alin. (1) sau chiar în afara acestui interval.

112
 - Art. 660. Prezumția de coproprietate asupra despărțiturilor comune:
(1) Zidul, șanțul, precum și orice altă despărțitură între două fonduri sunt prezumate a
fi în proprietatea comună a vecinilor, dacă nu rezultă contrariul din titlul de proprietate,
dintr-un semn de necomunitate ori dacă proprietatea comună nu a devenit proprietate
exclusivă prin uzucapiune, în condițiile legii.
/!\ Uzucapiunea nu este o probă, ci o realitate juridică. Deci, excluzând ipoteza
uzucapiunii, dacă proba este intrinsecă, vorbim despre titlul de proprietate, iar dacă proba este
extrinsecă, trebuie să existe un semn de necomunitate. Nu se poate folosi proba cu martori.
- Art. 411. Posesia de stat conformă cu actul de naștere:
Nicio persoană nu poate reclama o altă filiație fată de mamă decât aceea ce rezultă
din actul său de naștere și posesia de stat conformă cu acesta.
Se acceptă orice mijloc de probă, dar doar în contextul existentei unei hotărâri
judecătorești prin care s-a stabilit că a avut loc o substituire de copil ori că a fost înregistrata
că mama a unui copil o altă femeie decât aceea care l-a născut.
- Remiterea voluntară a înscrisului original constatator al creanței făcută de
creditor către debitor – art. 1503 C.civ.
Sub imperiul Codului civil de la 1864 era o prezumție absolută (prezumția stingerii
obligației de plată). Actualmente, este o prezumție mixtă. Este situația în care creditorul are
un înscris cu semnătură privată cu mențiunea “bun și aprobat”, într-un singur exemplar, prin
care este dovedită creanța față de debitor. Creditorul remite înscrisul debitorului, în contextul
în care știe că nu va putea dovedi creanța prin martori. Dacă creditorul dă debitorului
(adversarului) singura dovadă contra lui, înseamnă că nu mai are niciun interes să mai
urmărească creanța. Din faptul remiterii și faptul că înscrisul era unica dovadă a creanței
rezultă concluzia (pe baza unei probabilități suficient de mari) că stingerea datoriei s-a produs
în vreun fel. Totuși, proba contrară revine celui interesat să dovedească stingerea obligației pe
altă cale. Se face proba că nu s-a stins prin plată, ci că s-a stins prin alt mod. Chiar debitorul
ar fi interesat să facă această dovadă.
Așadar, singura probă contra acestei prezumții se face arătând-se că stingerea obligației
s-a făcut pe altă cale. Sub imperiul Codului civil de la 1864, proba contrară nu se putea face
decât pe cale de mărturisire. Dacă înscrisul original remis voluntar este întocmit în formă
autentică, creditorul are dreptul să probeze că remiterea s-a făcut pentru un alt motiv decât
stingerea obligației (spre exemplu, poate era un pericol de incendiu și creditorul a remis
înscrisul autentic debitorului pentru a-l conserva). Înscrisul autentic nu este singurul
exemplar.

113
 9.3. Prezumțiile judiciare
Prezumții judiciare sunt infinite, în orice proces judecătorul va opera prezumții.
Pentru că o prezumție judiciară să fie admisibilă– 2 condiții cumulative:
a. prezumția să aibă greutatea și puterea de a naște probabilitatea faptului
pretins și necunoscut – să aibă rezonabilitatea de a conduce la un anumit fapt;
Legătura de conexitate și vecinătate între faptul cunoscut și cel necunoscut trebuie să
fie una semnificativă, doar că nu a fost identificată de legiuitor, pentru că aceasta creează o
situație particulară. Potrivit jurisprudenței, nu pot sta la baza prezumțiilor judecătorești
simplele alegații ale părților, fără să existe o bază probatorie. De asemenea, se mai consideră
în doctrină și în jurisprudență că faptul cunoscut pe care partea trebuie să-l dovedească pentru
a ajunge prin conexitate la faptul cunoscut trebuie să fie procurat în mod licit.
b. este admisibilă numai în măsura în care este admisibilă și proba cu
martori. În cazurile în care proba cu martori nu este admisibilă, nici prezumțiile judiciare nu
vor putea fi folosite.
Există o discuție în doctrină și jurisprudență legată de posibilitatea instanței
superioare de a analiza admisibilitatea probei cu prezumția judiciară. Se face o
diferențiere:
- îndeplinirea condiției 2 – ar putea fi verificată de instanța superioară de apel sau de
recurs, pentru că admisibilitatea probei cu martori este o problemă de drept.
- în privința condiției 1 – aceasta ar putea face obiectul controlului judiciar numai în
fața instanței superioara de apel, nu și în fata celei de recurs, întrucât aprecierea puterii și
greutății este o chestiune de fapt ce nu intră în competentele instanței de recurs.
9.4. Efectul prezumției
Art. 328 NCPC. În primă fază, partea trebuie să dovedească numai faptul vecin și
conex celui generator de drepturi și obligații. În a doua fază intervine o scutire de probă în
privința faptului generator de drepturi și obligații.
Afirmația potrivit căreia prin existența unei prezumții partea este scutită de dovada este
neadevărată. Trebuie făcută dovada faptului vecin și conex (faptul că era căsătorit la
momentul nașterii copilului etc.), partea fiind scutită de dovedirea faptului necunoscut, ce se
dovedește prin prezumția însăși. Dacă se dorește răsturnarea prezumției, se inversează sarcina
probei.

114
 10. Expertiza
10.1. Noțiune
Este o probă care presupune că judecătorul are nevoie de opinia unui specialist,
deoarece pentru înțelegerea unei situații de fapt, cunoștințele lui nu sunt suficiente. Limitele
cunoștințelor judecătorului sunt în zona dreptului. Expertiza este mijlocul de probă prin care
se lămuresc aspecte de fapt pentru care sunt necesare cunoștințe de specialitate.
Expertiza are caracter facultativ. Rezultă din art. 330 NCPC (atunci “când”) care
prevede că atunci când instanța apreciază că este, dispune expertiza. Însă, există cazuri
excepționale în care legiuitorul obligă pe judecător să facă expertiză.
Cazuri în care expertiza este obligatorie:
a. Expertiza psihiatrică în cazul punerii sub interdicție, ceea ce înseamnă că
judecătorul nu poate dispune decât după ce a obținut avizul unor specialiști. Aceștia se vor
pronunța în legătură cu bolile de care suferă persoana lipsită de discernământ, dacă lipsa de
discernământ este totală/parțială, continuă/discontinuă;
b. În cazul conceperii copilului într-o anumită perioadă a timpului concepțiunii
sau în afara acestuia se cer mijloace științifice de probă (proba cu expertiză, art. 412 C.civ.);
c. În cazul înregistrării tardive a nașterii (Legea nr. 119/1996 instituie
obligativitatea avizului experților). Nu se declara nașterea când are loc, ci peste 1-2 ani;
d. În cazul despăgubirilor pentru expropriere. Legea nr. 33/1994 privind
exproprierea pentru cauză de utilitate publică prevede că: dacă organul expropriator face o
ofertă, dar expropriatul nu o vrea, se face o cerere de expropriere și se desemnează automat o
comisie de experți pentru a se verifica valoarea reală care nu poate fi mai mică decât cea
oferită de către expropriator și nici mai mare decât cea cerută de expropriat;
e. În cazul garantării drepturilor gerantului împotriva celui gerat – art. 1337
C.civ. arată că gerantul va putea să-și înscrie în cartea funciară suma reprezentând cheltuielile
pe care le-a făcut în calitatea sa de gerant, dar numai după o expertiză efectuată de către un
expert desemnat de instanță;
f. În cazul formării loturilor în procesul de partaj – art. 985 alin. (3) NCPC:
instanța va dispune efectuarea unei expertize pentru formarea loturilor. Judecătorul nu poate
face el loturile după cum apreciază, ci trebuie expertiză care să spună ce valoare au bunurile,
pentru că în funcție de valoarea lor se fac fel și fel de variante de loturi, care trebuie să fie
proporționale. Dacă părțile se înțeleg cu privire la cum se împart bunurile, nu se mai face
nicio expertiză, intervine mutuus consensus.

115
 10.2. Sediul materiei.
Regulile se află, în principiu în NCPC (art. 330 – 340), dar există și reguli speciale în:
- OG 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și
extrajudiciară;
- OG 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină
legală;
- OG 190/2000 privind regimul metalelor prețioase;
- OG 75/2000 privind autorizarea experților criminaliști.
Se observă faptul că nu exista un singur fel de expertiză, ci mai multe:
- expertize tehnice:
 expertiza tehnică evaluatoare;
 expertiza tehnică privind starea construcțiilor – pricina în care se invocă viciile
lucrului vândut, trebuie un expert care să spună dacă viciile sunt de structură sau nu, dacă pot
fi remediate sau nu;
 expertiza tehnică topografică etc.
- expertize contabile;
- expertize medico-legale;
- expertiza de autentificare a unui obiect de artă;
- expertize criminalistice (expertiza grafoscopică mai ales în materia falsului în
înscrisuri).
10.3. Încuviințarea expertizei
Se încuviințează fie la cererea uneia dintre părți, fie din oficiu, dar după punerea în
discuție părților. Încheierea de încuviințarea a probei cuprinde/stabilește:
a. Desemnarea expertului/experților;
Instanța desemnează 1 sau 3 experți, niciodată 2 pentru a se putea forma majoritatea în
cazul în care între ei apar divergențe. Sunt desemnați fie prin consimțământul părților, adică
ambele părți zic că îl vor pe X, fie dacă părțile nu se înțeleg, sunt desemnați prin trageri la
sorți. În ambele cazuri nu poate fi desemnat oricine, ci numai un expert autorizat. Experții
autorizați se află pe o listă făcută de Biroul de Expertize care se găsește pe pagina
Ministerului Justiției.
OG 2/2000 ne zice ce este un expert autorizat. Trebuie să te înscrii pe o listă a
ministerului justiției, pe specialități. Lista este publicată. Se desemnează la nivel local.

116
 În cazul în care într-un domeniu nu există experți autorizați, se va apela la specialiști.
Specialiștii nu sunt experți autorizați, ci persoane care întrunesc aceleași calități de pregătire
ca un expert autorizat, dar care nu au dorit să-și ia atestatul de expert autorizat. Art. 330 se
aplică și specialiștilor.
Instanța poate desemna un laborator în cazul expertizelor medico-legale sau
criminalistice.
Dincolo de experții desemnați de instanță, părțile au dreptul să-și desemneze și ele
experții proprii care să le consilieze la efectuarea expertizei. Ei nu sunt desemnați de instanță,
ci aleși și plătiți (direct pe baza de contract) de părți, dar sunt încuviințați de către instanță,
pentru că și ei trebuie să întrunească condiția de a fi experți autorizați sau specialiști. Aceste
persoane joacă rolul de consilieri ai părților și îi reprezintă la lucrările expertizei, fac
observații, pun întrebări, eventual întocmesc un raport separat.
b. Obiectivele expertizei adică întrebările la care expertul/experții trebuie să
răspundă (“în dovedirea …” – încheierea stabilește și împrejurările care trebuise dovedite);
c. Termenul în care trebuie efectuată expertiza;
d. Onorariul provizoriu al expertului/experților;
Trebuie depus în termen de 5 zile de la numirea expertului, sub sancțiunea decăderii din
dreptul de a mai administra proba de către partea care nu depune. De principiu, onorariul este
pus în sarcina părții care a solicitat proba, dar dacă proba este comună ambelor părți, instanța
le poate obliga pe ambele, stabilind cota fiecăreia.
Totuși, chiar dacă nu se depune onorariul, iar expertiza nu se face din alte motive
(motiv de amânare), nu se mai aplică sancțiunea decăderii.
Onorariul este provizoriu, pentru că, după efectuarea expertizei, pe baza efortului,
instanța poate mări onorariul la cererea expertului.
e. Cheltuielile de deplasare. Dacă expertul se deplasează pentru efectuarea
lucrărilor.
Art. 331 alin. (2) – poate audia expertul pentru a-l întreba cu privire la costuri.
În încheierea instanței se mai menționează și că:
- se emite adresă către expert pentru a fi înștiințat să depună cu cel puțin 10 zile înainte
de termenul de judecată fixat la o dată, în exemplare suficiente pentru instanță și fiecare
parte;
- se emite o adresă către Biroul Local de Expertize pentru a se comunica numirea
expertului în cauză în specialitatea X. Plata expertului nu se face direct în contul lui, ci în
contul Biroului de Expertize, iar acesta, pe baza adresei instanței, va dirija suma către expert.

117
 10.4. Recuzarea și înlocuirea expertului
Este posibilă. Motivele sunt aceleași ca la constituirea completului. Cererea se face în 5
zile de la numirea expertului dacă motivele sunt anterioare sau de la cunoașterea lor dacă sunt
ulterioare numirii. Recuzarea expertului se judecă de către completul investit, cu citarea
părților și a expertului, în ședință publică (spre deosebire de recuzarea judecătorilor care se
judecă de către un alt complet sau de același fără cel recuzat, fără citarea părților).
Se pronunță o încheiere care se atacă odată cu fondul (la judecători se atacă odată cu
fondul numai dacă se respinge cererea, dar dacă se admite nu există nicio cale de atac). Este
ca orice altă încheiere interlocutorie.
Dincolo de motivele de recuzare care, dacă sunt reale și se încuviințează recuzarea, duc
la înlocuirea expertului, mai sunt și alte motive de înlocuire. Astfel, motive de înlocuire pot
fi:
a. expertul nu se înfățișează la solicitările instanței;
b. expertul nu depune raportul în termenul stabilit de instanță;
c. expertul are incapacități temporare sau totale de efectuare a lucrărilor
(motiv de boală);
d. expertul spune că nu este specialitatea lui domeniul respectiv de expertiză,
chiar dacă apare în lista experților judiciari ca fiind în domeniu, poate problema ridicată în
dosar implică o specializare mai profundă (e.g. știe să evaluează terenuri, clădiri de birouri,
de locuință, dar nu știe să evalueze centrale nucleare).
10.5. Administrarea expertizei
Sunt 2 moduri de administrare a expertizei:
1) Prin ascultarea expertului în ședință
Instanța solicită expertului să răspundă întrebările ce formează obiectivele expertizei. Și
părțile pot pune întrebări expertului. Opinia expertului se menționează într-un proces-verbal.
În acest caz, expertul va fi citat la fel ca un martor și i se vor aplica regulile de la martor
în ceea ce privește aducerea cu mandat și amenda dacă nu se prezintă. Totuși, aceste reguli
nu se aplică atunci când avem de a face cu un specialist (art. 330 alin. (4)). Explicația
constă în faptul că experții judiciari se află într-un corp al experților judiciari în care s-a
înscris de buna-voie, în timp ce specialiștii sau personalitățile din domeniile strict specializate
nu sunt pe lista aceea. Spre exemplu, nu este posibilă aducerea cu mandat a unui profesor
specialist în pictura olandeză pentru a face o expertiză privitoare la anumite tablouri.
Această regulă este rar aplicabilă, de obicei se regăsește în arbitraj. În realitate, de cele
mai multe ori, a doua modalitate de administrare a expertizei este regula.

118
 2) Efectuarea unei lucrări scrise: raportul de expertiză
Instanța acordă un termen în interiorul căruia expertul face un raport pe care îl depune
instanței cu cel puțin 10 zile înainte de termenul fixat pentru judecată.
Acest raport de expertiză (efectuarea expertizei) se poate face cu citarea sau fără citarea
părților. Efectuarea expertizei cu citarea părților în mod obligatoriu de către expert – 2
cazuri:
a. dacă nevoie de o cercetare, o lucrare la fața locului (expertiza topo-cadastrală
care presupune măsurarea unor terenuri);
b. dacă sunt necesare explicațiile părților. Expertul simte nevoia de a da părților
explicații. Este necesară prezența ambelor părți, deoarece explicațiile se dau în
contradictoriu.
Există și cazuri în care pentru efectuarea expertizei nu este nevoie de citarea părților.
Spre exemplu, expertiza contabilă presupune doar verificarea registrelor contabile ale părților
care sunt la dosar. În schimb, dacă expertul are nevoie de lămuriri din partea uneia dintre
părți, trebuie să le citeze pe ambele, în virtutea contradictorialității.
Citarea părților înseamnă întâlnirea părților fie la momentul la care se desfășoară
lucrarea la fața locului, fie atunci când trebuie să dea explicații. Nu înseamnă că expertul le
citează în momentul în care scrie el raportul de expertiză, ceva ce face după ce a auzit
explicațiile părților.
Citarea trebuie să se facă de către expert prin scrisoare recomandată cu conținut
declarat, iar recipisa trebuie transmisă cu cel puțin 5 zile înainte de termen și dovada
comunicării trebuie atașată raportului de expertiză.
Efectuarea raportului de expertiză fără citarea părților, deși era obligatorie ca urmare a
uneia dintre cele două ipoteze atrage nulitatea relativă a raportului de expertiză. Este
vorba de nulitate relativă, ceea ce înseamnă că partea care este nemulțumită va putea invoca
acest caz de nulitate până la primul termen de la depunerea raportului de expertiză.
10.5.1. Opunerea uneia dintre părți la efectuarea lucrării
Atunci când este nevoie de o deplasare, de o lucrare la fața locului, poate avea loc o
opunere a unei părți la efectuarea lucrării. Astfel, o parte opune rezistență sau împiedică
efectuarea unei expertize, atunci când efectuarea expertizei ține de posibilitatea acestei părți
de a se opune. Spre exemplu, un apartament trebuie evaluat pentru a fi împărțit, dar este
locuit de pârât care nu-i permite expertului să între în apartament.
În cazurile acestea, legiuitorul, pentru a nu bloca cursul justiției, a creat o prezumție
relativă împotriva părții care împiedică efectuarea lucrării, în sensul că se va considera ca

119
fiind adevărate susținerile părții adverse cu privire la obiectul respectiv (art. 335 alin. (3):
“în contextul administrării tuturor celorlalte probe” nu este o prezumție absolută așadar.
Înseamnă că, dacă din celelalte probe rezultă că totuși nu este așa, prezumția poate cădea).
Prezumția este creată și pentru a stimula pe cel care s-ar opune expertizei, să nu se opună.
Mai mult, cheltuielile efectuate cu expertiza până la data refuzului vor fi suportate de
partea care refuză. Chiar dacă ea va câștiga, tot nu poate să-și recupereze costurile. Ea le
suportă, nu doar le avansează.
Însă, exista și excepții, situații în care acest raționament baza pe prezumție nu
funcționează. Spre exemplu, A și B se judecă pentru un imobil, fiecare are 1/2, fiecare vrea
partea mai bună. Problema este că imobilul nu este în stăpânirea niciunuia dintre ei, în
schimb este în stăpânirea a 20 de familii care nu au titlu legal, dar stăpânesc imobilul în fapt.
Pe experți i-au atacat și au uitat de expertiza și de tot. Nu se poate trage nicio prezumție în
acest.
Astfel încât, conform art. 335 alin. (5): în mod excepțional, când aflarea adevărului în
cauză este indisolubil legată de efectuarea probei cu expertiză tehnică [ce nu se poate face
din cauza rezistenței unei părți sau unui factor extern cum este în exemplul de mai sus],
instanța va autoriza folosirea forței publice [expertul va fi însoțit de jandarmi, hihi] în scopul
efectuării expertizei, prin încheiere executorie pronunțată în camera de consiliu, după
ascultarea părților.
10.6. Raportul de expertiză
Expertul își concretizează lucrarea printr-un raport în care va arata obiectivele avute în
vedere, metodele folosite, constatările și concluziile motivate la care a ajuns. Acest raport se
depune cu cel puțin 10 zile înainte de termenul fixat pentru judecată. În cazurile urgente,
instanța poate dispune și un termen mai scurt pentru depunerea raportului de expertiză (art.
336 alin. (1) NCPC).
Efectul încălcării termenului de 10 zile de către expert trebuia analizat ținând-se
seama de faptul că eventualele nulități ale expertizei, eventualele obiecțiuni se vor putea face
numai la primul termen de la depunerea raportului. Se prezumă că termenul de 10 zile
(dacă este respectat) este suficient pentru ca părțile să cunoască efectele raportului de
expertiză și le dă timp să formuleze eventuale critici. Dacă se încalcă termenul de 10 zile (se
depune doar cu câteva zile înainte de termenul fixat pentru judecată), atunci părțile pot
solicita o amânare pentru a analiza dosarul și pentru a avea timp să formuleze eventuale
obiecțiuni. Aceasta este miza termenului de 10 zile. În cazul încălcării termenului de 10 zile,
expertul poate fi amendat (art. 187 alin. (1) pct. 2 lit. h NCPC).

120
 Raportul de expertiză va cuprinde părerea expertului, iar dacă sunt mai mulți experți va
cuprinde opinia majoritară (adică acelor 2). Dacă au fost mai mulți experți cu păreri diferite,
există posibilitatea redactării opiniei separate, în cadrul aceluiași raport de expertiză, prin care
fiecare expert își va motiva poziția sa (art. 336 alin. (2) NCPC).
De asemenea, dacă legea impune obținerea unor avize, acestea trebuie atașate raportului
de expertiză (e.g. expertiza topo-cadastrală trebuie avizată de către Oficiul de Cadastru).
Experții consilieri ai părților, pot formula rapoarte separate dacă nu sunt de acord cu
concluziile raportului întocmit de expertul/experții desemnați. Sunt aleși de părți, numiți de
instanță, trebuie să fie tot pe acea listă, cheltuielile sunt suportate de părțile care-l propun.
Opiniile lor nu se consemnează în raportul de expertiză, ci într-un act separat.
În legătură cu forma raportului, există o reglementare specială (art. 21 OG 2/2001)
în care se arată că raportul cuprinde toate opiniile, chiar dacă există opinii contrare. Raportul
de expertiză cuprinde:
a. parte introductivă: organul care a dispus efectuarea expertizei, data la care s-
a dispus efectuarea acesteia, numele și prenumele expertului sau ale specialistului,
specialitatea acestuia, data întocmirii raportului de expertiză, obiectul acesteia și întrebările la
care expertul sau specialistul urmează să răspundă, materialul pe baza căruia expertiza a fost
efectuată și dacă părțile care au participat la aceasta au dat explicații în cursul expertizei;
b. conținutul: descrierea operațiunilor de efectuare a expertizei, obiecțiile sau
explicațiile părților, precum și analiza acestor obiecții ori explicații pe baza celor constatate
de expert sau de specialist;
c. concluziile: cuprind răspunsurile la întrebările puse și părerea expertului sau a
specialistului asupra obiectului expertizei.
Se observă că exista mai multe categorii de mențiuni:
- unele sunt legate de prezența părților, de locul efectuării expertizei. Fac dovada
până la înscrierea în fals, pentru că expertul este un funcționar public. De exemplu, expertul
spune “părțile au fost prezente la fața locului și au spus blabla”. Se poate combate și dovedi
că părțile au zis ”blublu” doar prin procedura înscrierii în fals;
- altele, cum sunt concluziile, fac dovada până la proba contrară. De exemplu,
expertul spune la sfârșitul lucrării “apreciez că imobilul respectiv prezintă vicii de structură”.
Aceasta se poate combate prin orice mijloc de probă.
10.7. Lămuriri. Completare. Refacerea
După depunerea raportului de expertiză, părțile sau instanța, din oficiu, pot
cere/dispune lămurirea, completarea sau chiar o nouă expertiză.

121
 1) La cererea părților
a. Obiecțiuni
Mai întâi părțile pot face obiecțiuni până cel mai târziu la primul termen de la
depunerea raportului de expertiză sub sancțiunea decăderii.
/!\ Sancțiunea decăderii se aplică numai dacă raportul a fost depus cu cel puțin 10 zile
înainte de termen. Dacă nu, nici partea nu este obligată la primul termen să facă obiecțiuni, ci
din contra, va putea cere termen și la termenul acordat de instanță, va putea veni cu
obiecțiuni.
Obiecțiunile se fac în 3 ipoteze:
- expertiza cuprinde aspecte neclare (lămuriri pe care partea le cere expertului);
- există contradicții între părerile experților (lămuriri);
- nu s-a răspuns la toate obiectivele (completare a raportului).
Mijlocul este obiecțiunea. Motivele sunt cele trei de mai sus. Rezultatul este
dispunerea de către instanța a unei lămuriri sau a unei completări a raportului de expertiză,
depinde după cum vorbim despre contradicții, neclarități sau obiecțiuni.
Acestea se pot face la primul termen la depunerea raportului. Dacă nu este depus în 10
zile, părțile pot cere termen pentru a-l citi și a face obiecțiuni.
b. Refacerea expertizei
Dincolo de obiecțiuni, partea nemulțumită va putea solicita refacerea expertizei în
totalitate. Se poate face atunci când lămuririle nu a fost date, fie sunt considerate
nemulțumitoare, fie când expertul nu a efectuat completarea dispusa. Astfel, dacă instanța
consideră că este corect ceea ce susține partea, va dispune o nouă expertiză.
Cererea de refacere a expertizei poate fi formulată motivat sub sancțiunea decăderii
(art. 338 alin. (2) NCPC):
- la primul termen de la depunerea raportului de expertiză. Deși textul nu spune, poți
face cererea de la bun început, totul depinde de încuviințarea ei de către instanță;
- la primul termen de la depunerea răspunsului la obiecțiuni;
- la primul termen de la depunerea completărilor (raportului suplimentar).
Legiuitorul vede gradual: mai întâi faci obiecțiuni, solicitând lămuriri sau completări,
vezi dacă te lămuresc sau nu, după care, te poți considera lămurit sau poți trece mai departe și
să spui că vrei o altă expertiză.
2) De către instanță, din oficiu

122
 Deși părțile nu contestă raportul de expertiză, instanța se poate considera nelămurită și
ar putea solicita lămurirea, completarea sau refacerea expertizei, oricând în cursul
procesului.
Lămuririle și completarea se fac de către același expert care a făcut lucrarea în legătură
cu care s-au ridicat obiecțiuni.
Efectuarea unei noi expertize se face de către un alt expert sau alți experți.
/!\ Efectuarea unei noi expertize NU se confundă cu refacerea expertizei, ca
urmare a anularii raportului de expertiză, pentru că, de exemplu, părțile nu au fost citate
(în acest caz, se va face un nou raport de expertiză, probabil de același expert, dar cu citarea
părții. Aceasta dacă nu cumva va fi recuzat, pentru că s-a antepronunțat).
Dacă se anulează raportul de expertiză și se reface expertiza, onorariul se plătește o
singură dată.
Dacă se mai face încă o expertiză, se mai plătește un onorariu de expert.
10.8. Aprecierea probei cu expertiza
Instanța nu este ținută de concluziile expertului. În ciuda faptului că plecăm de la
premisa faptului că instanța a solicitat proba, tocmai pentru că nu stăpânește domeniul de
specialitate al experților, totuși, NCPC nu a lăsat procesul în mână experților, ci a lăsat
dreptul instanței de a stabili dacă se va folosi sau nu de concluziile expertului. Așadar, proba
este lăsată la libera apreciere a instanței.
Instanța poate înlătura concluziile experților, dar numai motivat, iar motivele trebuie să
aibă la bază argumente de aceeași natură cu cele ale experților (cu valoare științifică, legală).
Instanța nu va putea înlătura raportul de expertiză, pentru că martorii au spus altfel sau pentru
că-l consideră nesincer.
BRICIU este cam trist, pe bună dreptate, zice că multe hotărâri alte instanțelor sunt
date pe baza expertizelor, iar de multe ori, deși instanța este sigura că ceva nu este în regulă,
nu are cum să motiveze de ce nu vrea să se folosească de expertiză, așa că dă o hotărâre, care
la un moment dat va fi definitivă, va avea autoritatea de lucru judecat, dar va fi neadevărată.
De aici și problemele abuzului în serviciu etc.
S-a reținut în practică, că, dacă instanța decide să combată părerea unor experți, atunci
când are mai multe rapoarte de expertiză, nu poate să facă din mai multe rapoarte unul,
creând un mixaj. Tertium non datur. Nu face ”Expertitia” tertia. Astfel, fie nu va adopta
nicio opinie, fie va adopta una dintre pozițiile experților, înlăturând-le motivat pe celelalte.
De exemplu, expertul nr. 1 a zis că terenul valorează 500, expert nr. 2 făcând o nouă
expertiză a zis că valorează 1000, instanța nu va putea spune că stabilește prețul la 750,

123
pentru că este media dintre cele 2, ci va trebuie să adopte fie 500, fie 1000, spunând de ce n-a
adoptat pe celălalt.
Poate înlătura numai motivat o expertiză și cu aceleași argumente pe care un expert le-
ar aduce nu oricum. Instanța s-ar putea inspira din opiniile experților-părți.
Constatările de fapt ale experților, precum prezența părților, susținerile acestora, data
raportului, arătarea operațiunilor adoptate în prezența părților și susținerile părților în fața
experților fac dovada până la înscrierea în fals, întrucât experții sunt delegați ai instanței.
Referitor la onorariul expertului, în prima faza se stabilește unul provizoriu care se va
putea majora, la cererea expertului, prin încheiere dată cu citarea părților, după depunerea
raportului și răspunsul la obiecțiuni sau depunerea completărilor.
/!\ Orice plata făcută de către una dintre părți expertului fără încuviințarea instanței =
dare de mita (respectiv luare de mita; expertul – funcționar public).
11. Mijloace materiale de probă
Sunt acele semne care se păstrează și care ar duce la stabilirea unui fapt (fotografii,
benzi înregistrate, filme, obiecte plasate în locuri care dau indicii cu privire la anumite stări).
Ele pot fi utilizate în instanță cu următoarele condiții:
1) Însușirile, aspectul, semnele ori urmele lor servesc la stabilirea unui fapt care
poate duce la soluționarea procesului și partea să le înfățișeze.
2) Obținerea lor să nu fie contrară legii sau bunelor moravuri. Este o condiție
extrem de sensibilă. Prin aceasta înțelegem legile care nu contravin art. 74 C.civ.
BRICIU nu este de acord cu ideea că putem folosi aici orice probă, oricum obținută.
Probele sunt neclare, nefiind preconstituite. Nu știi ce înțelegi dintr-o fotografie. Legea la noi
este mai drastică, decât moravurile, în mod ciudat. Moravurile sunt atitudinile general
acceptate de societate ca fiind rezonabile în raporturile interumane. Există și un argument
care decurge din codul penal (art. 226 C.pen.). Alin. (4) este discutabil. Ce zic oamenii? Eu
am un interes, vreau să dovedesc adevărul. Vin cu telefonul pe înregistrare și-l forțez să zică
ceva și după se duce plocon în instanță. Totuși textul este în codul penal. Poate nu este
infracțiune, dar aceasta nu înseamnă că este legal. Sigur este o formă de ilicit, măcar civil.
Ce ar fi interes legitim? Am o bonă. Și am camere de supraveghere în casă. Casa mea
devine și casa bonei. Văd pe înregistrări că-mi bate copii. Aceasta ar fi legitimă, conform
legii penale măcar, chiar dacă bona nu știa. Dar în civil este legitim? Nu pare.
3) Pentru faptele respective să nu fie solicitată proba prin înscrisuri.
Art. 344 NCPC. Mijloacele de probă se depun la instanță și se dau înapoi după proces.
Dacă nu mai sunt revendicate, ele devin proprietatea privată a unității administrativ-teritoriale

124
unde se află instanța. Aceste mijloace de probă de folosesc în materie de pricini urgente:
suspendarea unei lucrări privind o construcție nelegală. Pe fond se face expertiză, dar într-o
săptămână nu se poate face expertiza. În acest caz, instanța va întreba la ce nivel este
construcția, cât de avansată este construcția. Când se dispune suspendarea trebuie ca
judecătorul să se raporteze la pagube. Daca construcția este avansată sau chiar aproape de
finalizare, prejudiciul este deja făcut. Dacă este la fundație, se dispune suspendarea ca să nu
se facă paguba. Dacă reclamantul spune că este la etajul doi și pârâtul spune că este
terminată, se poate aduce o poză. Este un mijloc material de probă. Judecătorul se poate duce
și la fața locului. Se amână 24 de ore și judecătorul merge acolo.
La distribuirea drepturilor de autor. Vezi speța din cursurile trecute cu melodiile si de
câte ori au fost difuzate melodiile. Înregistrările sunt mijloace materiale de probă.
12. Mărturisirea
12.1. Noțiune
Mărturisirea este recunoașterea unei părți fie din proprie inițiativă, fie în mod provocat,
a unui fapt pe care partea adversă își întemeiază pretențiile sau apărările. Prin urmare,
mărturisirea poate fi făcută și de pârât, dar și de reclamant, în legătură cu apărările pârâtului,
deci nu este un act specific pârâtului. Pârți înseamnă și intervenienți. Nu se ia față de terți!
12.2. Felurile mărturisirii. Admisibilitate
Există mai multe feluri de mărturisiri:
1) Mărturisire extrajudiciară. Este făcută în fața unui notar, în fața unor
martori, în alt proces. Rezultată din:
a. declarații făcute de una dintre părți în afara litigiului;
b. din înscrisuri făcute de una dintre părți în afara litigiului;
c. din declarații făcute într-un alt litigiu decât cel în care se opun pretențiile (e.g.
declarația făcută într-un proces penal este o mărturisire extrajudiciară pentru un proces civil,
pentru că are alt obiect);
d. poate fi scrisă (admisibilă prin regimul probei cu înscrisuri) și verbală (doar
dacă este admisibilă depoziția cu martori).
2) Mărturisi judiciară se obține în cursul judecații.
Această distincție are semnificație importantă doar atunci când vorbim da mărturisire
extrajudiciară verbală.
Dacă mărturisirea extrajudiciară este verbală, proba nu poate fi făcută decât dacă este
admisibilă proba cu martori, pentru că altfel s-ar ajunge la o eludare a dispozițiilor privind
admisibilitatea probei cu martori.

125
 Mărturisirea extrajudiciară consemnată în înscrisuri poate fi depusă în cadrul probei
cu înscrisuri (o cerere făcută de parte în care vrând anumite lucruri, a recunoscut și altele care
acum îi sunt opuse). De exemplu, acum 20 de ani, partea face un memoriu către poliție în
care spune că nu poate intra în posesia unui teren care este în viziunea ei proprietatea sa, iar
peste 20 de ani, partea respectivă cere uzucapiunea respectivului teren spunând că a început
posesia de 30 de ani. Pârâtul poate veni cu aceea cerere depusă la poliție acum 20 de ani și să
arate că nu are posesie de 30 de ani, pentru că acum 20 de ani cerea să între în posesie.
Caracterele mărturisirii judiciare (art. 349):
a. Mărturisirea judiciară poate fi spontană sau provocată (partea este chemată
să recunoască faptele).
Mărturisirea judiciară este mult mai circumscrisă, pentru că, în măsura în care faci o
mărturisire judiciară, deja știi ce se pretinde contra ta și în funcție de ce se pretinde recunoști
sau nu. În schimb, la cea extrajudiciară, când spui lucrurile respective, nu ai viziunea
pretențiilor care iți sunt opuse, ele vor fi, de cele mai multe ori, ulterioare.
b. Mărturisirea judiciară face deplină dovadă împotriva aceluia care a făcut-o.
Poate fi combătută cu alte mijloace de probă.
c. De principiu, nu poate fi divizată, ci trebuie luată ca atare, așa cum este
făcută. Totuși, ea poate fi divizată dacă cuprinde fapte distincte care nu au legătură între ele.
Astfel, din acest punct de vedere, există 3 feluri de mărturisiri judiciare:
1) Mărturisirea simplă
Exemplu: “este adevărat că ți-am dat 1000$?” se răspunde “da”.
2) Mărturisirea calificată: este cea care pe lângă faptul recunoscut, se mai
adaugă un fapt conex cu primul și indisolubil legat care schimbă natura juridică a operațiunii,
făcând ca de fapt răspunsul să fie negativ.
Exemplu: “este adevărat că ți-am dat 1000$?” se răspunde “da, dar nu ca titlu de
împrumut, ci ca preț al unei biciclete pe care ți-am vândut-o”.
3) Mărturisirea complexă: pe lângă faptul recunoscut, se mai adaugă un alt fapt
care este sau nu conex cu cel cunoscut și care este ulterior, astfel că, dacă faptul ulterior nu
are legătură cu primul (cu cel recunoscut), se poate diviza mărturisirea (se ia că recunoaștere
partea recunoscută, iar pentru partea adăugată se cere proba din partea celui care a adăugat).
Exemplu: “este adevărat că ți-am dat 1000$?” se răspunde “da, dar i-am restituit”.
/!\ În acest exemplu, mărturisirea NU poate fi divizată, pentru că faptul ulterior este în
interiorul aceluiași raport juridic, ceea ce înseamnă că mărturisirea nu va fi primită, pentru că
nu valorează nimic.

126
 În schimb, dacă la întrebarea “este adevărat că ti-am dat 1 000$?” se răspunde “da, am
primit, dar pentru că și tu aveai o datorie de 1 000$ către mine, ele s-au compensat” – în
acest caz, susținerea a doua, care se adaugă, reprezintă un raport juridic distinct, care poate fi
rupt și cerută probă, în sensul că judecătorul va zice “iau de bună partea cu recunoașterea,
iar dacă susține că s-a compensat, să facă dovada creanței pe care o avea împotriva
celeilalte părți”. Astfel, această mărturisire va putea fi divizată, pentru că cuprinde fapte
distincte care nu au legătura între ele.
d. Este irevocabilă. Se poate revoca numai pentru eroare de fapt scuzabilă.
e. Este un act de dispoziție. Trebuie să provină de la o persoană cu
discernământ.
f. Se face personal sau prin mandat cu procură specială.
g. Trebuie să se facă cu privire la drepturi de care părțile pot dispune.
13. Interogatoriul
Interogatoriul este un mijloc de probă prin care se urmărește obținerea unei mărturisiri
provocate. Având în vedere că se încearcă obținerea unei mărturisiri, interogatoriul vizează
părțile procesului, nu vizează participanții sau terții.
La fel ca orice mijloc de probă, interogatoriul presupune o etapă de propunere a
mijlocului de probă (admisibilitate –> încuviințare –> administrare –> apreciere).
În privința propunerii:
1) Potrivit art. 194, reclamantul trebuie să propună probe prin cererea de
chemare în judecată, iar forma în care trebuie propus acest mijloc de probă se regăsește la
art. 194 lit. e). Astfel, dacă interogatoriul urmează a fi luat unei persoane fizice, reclamantul
trebuie să solicite prin cererea de chemare în judecată înfățișarea în persoană a pârâtului. În
situația în care interogatoriul vizează o persoană juridică, reclamantul, o dată cu solicitarea
acestui mijloc de probă, trebuie să anexeze la cererea de chemare în judecată întrebările
interogatoriului.
2) Potrivit art. 205 lit. d), pârâtul poate cere interogatoriul reclamantului, ca
regulă, prin întâmpinare (textul face trimitere la art. 194 lit. e)).
Ca orice mijloc de probă, interogatoriul poate fi propus și peste cererea de chemare în
judecată/întâmpinare, în condițiile art. 254 alin. (2), dacă ipotezele de la acest text sunt
aplicabile. Mai mult, el poate fi propus și din oficiu de judecător (art. 351), fiind pus, mai
întâi, în discuția părților.
Întrucât interogatoriul vizează obținerea unei mărturisiri provocate a uneia dintre părți,
prin întrebările propuse trebuie să vizeze recunoașterea unor fapte personale ale părților.

127
Astfel, este admisibil în orice materie, cu condiția de a fi concludent și util soluționării
cauzei. Totuși, în materie recuzării, interogatoriul nu poate fi administrat. În consecință,
întrebările, pe lângă faptul că trebuie să vizeze fapte personale ale părții, trebuie să nu vizeze
fapte cu privire la care părțile s-au pronunțat deja prin actele de procedură (cererea de
chemare în judecată, întâmpinare). Cu alte cuvinte, dacă părțile au avut o anumită poziție,
întrebarea din interogatoriu nu poate relua aceea poziție, pentru că nu este utilă cauzei.
Dacă aceste condiții sunt respectate (termenul, forma, structura întrebărilor), instanța va
încuviința interogatoriul prin încheiere preparatorie și va declanșa administrarea acestuia.
13.1. Administrarea interogatoriului
Administrarea probei diferă în funcție de partea căreia i se ia interogatoriul (persoana
fizică/persoana juridică).
13.1.1. Interogatoriul luat persoanei fizice
Partea care a propus interogatoriul are obligația numai să ceară acest mijloc de proba
prin cererea de chemare în judecată/întâmpinare, nu are obligația să anexe lista întrebările,
deoarece partea trebuie să fie surprinsă de conținutul întrebărilor și nu trebuie să le lectureze
în prealabil, altfel, efectul de surpriza al interogatoriului se va pierde. Astfel, în momentul
administrării, partea va înmâna judecătorului sau președintelui completului lista de întrebări.
Partea supusa interogatoriului va răspunde personal la aceste întrebări fără să depună
jurământ (nu este martor) și fără să fie asistată de avocat, chiar dacă acesta este prezent
în sală. Aceasta modalitate de administrare vizează o relație directă între judecător și parte.
Întrebările puse de partea vor fi citite de judecător. Mai mult, anumite întrebări pot fi
respinse de judecător motivat (se pune o întrebare la care partea a luat poziție deja).
Răspunsul la întrebări este consemnat pe scurt de judecător în dreptul întrebării puse
(de mână). De asemenea, lista propusă de parte poate fi suplimentată de:
- președintele completului;
- de fiecare dintre judecători completului via președinte;
- de procuror, dacă participă la judecată, cu acordul președintelui;
- partea adversă;
/!\ Toate aceste întrebări sunt supuse filtrului președintelui care le încuviințează sau nu.
Partea nu are voie, ca regula, să citească un răspuns, să consulte cu avocatul, să ceara
un termen că să studieze răspunsul la respectiva întrebare. Partea trebuie să răspundă în
ședință. Prin excepție, conform art. 352 alin. (3), (4):
- partea se poate folosi de însemnări, cu încuviințarea președintelui, dar numai cu
privire la cifre sau denumiri;

128
 - în situația în care partea, pentru a răspunde la interogatoriu, învederează instanței că
este nevoie să cerceteze înscrisuri, registre, dosare, se poate fixa un termen pentru
interogatoriu (se poate amâna răspunsul în mod excepțional).
Interogatoriul luat persoanei fizice presupune prezența efectivă a persoanei fizice la
interogatoriu. Ca regulă, acest mijloc de probă nu poate fi administrat prin mandatar
avocat/neavocat.
De asemenea, potrivit art. 229 alin. (2) pct. 3, partea nu mai are termen în cunoștință,
chiar dacă avea până atunci, ceea ce implica că, dacă partea nu este prezentă, va fi citată cu
mențiunea expresă că este citată pentru a răspunde la interogatoriu.
Totuși, se poate admite că interogatoriul se poate lua persoanei fizice prin mandatar,
însă numai în condițiile restrictive prevăzute de art. 356 NCPC. Conform acestui text există
3 condiții care trebuise îndeplinite:
a. interogatoriul se ia unei persoane fizice;
b. partea se află în străinătate la momentul când ar trebui administrat interogatoriul;
Din formularea textului, rezulta că “partea se află” înseamnă că poate să aibă
domiciliul/reședința în străinătate sau nu, singura condiție este bifarea unei situații de fapt, și
anume aflarea părții în străinătate. Textul nu condiționează aflarea părții în străinătate de
vreun motiv anume (temeinic, netemeinic).
c. partea să fie reprezentată în proces de către mandatar.
Textul nu distinge deci putem fi în ipoteza unui mandatar avocat sau neavocat.
Dacă aceste 3 condiții sunt îndeplinite, partea va putea fi interogată prin mandatar după
procedură de la art. 356 alin. (2). Astfel, în practică s-au dezvoltat 2 opinii:
a. această procedură ar funcționa după următoarea configurație:
- partea supusă interogatoriului sau mandatarul ei face dovada că la data administrării
se afla în străinătate;
- instanța va comunica mandatarului judiciar întrebările;
- mandatarul judiciar le va transmite părții aflate în străinătate;
- partea aflata în străinătate va răspunde în scris la întrebări și va înapoi răspunsul
mandatarului;
- mandatarul va depune răspunsul în scris instanței.
Pentru această depunere, trebuie să justifice calitatea de mandatar printr-o procură
specială autentică sau împuternicire specială (dacă este avocat). Specială înseamnă că va
avea trecută mențiunea expresă că va răspunde la interogatoriu, în condițiile art. 356. Cu alte
cuvinte, procura mandatarului avocat/neavocat de a reprezenta/asista în instanță (mandatul

129
judiciar) nu ar fi suficient în această situație, legiuitorul cere o clauză specială în acest mandat
– dreptul mandatarului de a răspunde la interogatoriu.
b. În realitate se comunică întrebările mandatarului avocat/neavocat, iar acesta în
baza unei procuri speciale autentice sau unei împuterniciri avocațiale, va răspunde el în
numele părții la întrebări, cu toate că întrebările vizează fapte personale ale părții
reprezentate.
Opinia 1 este majoritară, dar opinia 2 cu toate că este mai rară în practică, este mai
corectă pe text, pentru că, dacă mergem pe prima varianta, acel mandatar devine un simplu
curier. Dacă este un simplu curier, oare n-ar fi fost suficient mandatul judiciar dacă a făcut o
simplă activitate de curierat (fără caracterul special)? Din acest motiv legiuitorul a vrut un
mandat special pentru răspunsul la interogatoriu, pentru că, dacă mandatarul poate face
recunoașteri care să te angajeze pe tine (tu, partea), iar dacă mandatarul va recunoaște ceva ce
tu nu i-ai dat mandat să recunoască, este o problemă între mandatar și mandant. Din această
cauză, legiuitorul a prevăzut procura specială, pentru că, dacă ar fi vrut să fie un simplu
curier, mandatarul judiciar era mai mult ca suficient.
Nu mandatarul răspunde! El are procură să depună interogatoriul care este scris de
parte, iar răspunsurile sunt scrise în procură. ”Îl mandatez pe X în procesul Y să depună
următoarea procură cu următoarele răspunsuri”. Singurul caz în care s-ar putea ca
mandatarul să răspundă el, este să dai un mandat prin care să recunoști toate. Dar aceasta nu
mai este răspuns la interogatoriu, ci o recunoaștere a pretențiilor, o altă instituție.
Luarea interogatoriului presupune prezența în sală a părții, însă potrivit art. 357 luarea
interogatoriului se poate face la locuința celui chemat la interogatoriu printr-un judecător
delegat, dacă există motive temeinice că partea ar fi împiedicată de a veni în fața instanței
(motiv de boală). Poate fi întrebat de către cealaltă parte dacă este prezentă. Întrebările se pun
prin judecător, nu direct.
După ce judecătorul trece răspunsurile la întrebări, vine momentul semnării
interogatoriului. Acesta va fi semnat pe fiecare pagină de următoarele persoane:
președintele completului, grefierul, partea care a propus interogatoriu și partea care a răspuns
la interogatoriu. Astfel, spre deosebire de declarație de martori, partea care a propus proba
semnează și ea. Mai mult, orice modificare/corectură/completare trebuie semnată de toate
celelalte persoane. În cazul în care partea care a răspuns la interogatoriu refuză să semneze,
acest lucru se va consemna nefiind un viciu cu privire la luarea interogatoriului. Ședințele
oricum se înregistrează.

130
 13.1.2. Interogatoriul luat persoanelor juridice
Interogatoriu persoanelor juridice se ia în scris. Astfel, conform art. 355 statul și
celelalte persoane juridice de drept public, precum și persoanele juridice de drept privat vor
răspunde în scris la interogatoriul ce li se va comunica în prealabil în condițiile prevăzute la
art. 194 lit. e). De aceea, la art. 194 se spune că, dacă partea propune interogatoriu, trebuie
să și anexeze întrebările, pentru că odată cu cerere de chemare în judecată/întâmpinarea se
transmite și interogatoriul părții adverse.
În concret, se va răspunde în scris la interogatoriu care va fi semnat de reprezentantul
părții persoanei juridice și depus la dosar cauzei. Alin. (2) spune că se exceptează de la
această probă societățile de persoane (societățile în nume colectiv și în comandită simplă), ai
căror asociați cu drept de reprezentare vor fi citați personal la interogatoriu (se aplică regulile
de la persoana fizică). Ele sunt interogate ca o persoană fizică. Sunt citați personal asociații
cu drept de reprezentare.
Trebuie recunoscut faptul că în cazul persoanelor juridice, efectul de surpriză al acestui
mijloc de probă este practic anulat, deoarece persoana juridică poate sta cu avocatul lângă și
da răspunsuri care nu prea pot ajuta litigiul.
Interogatoriul luat în scris (unei persoane juridice sau a unei persoane fizice care are
domiciliu în străinătate) trebuie să prevadă întrebările în cererea de chemare în judecată, altfel
ești decăzut din dreptul de a-l mai cere.
13.1.3. Reprezentantul legal
Art. 353 NCPC. Minorii și cei fără capacitate nu au ce căuta la interogatoriu!
Interogatoriul este un act de dispoziție! Este altfel decât la mărturie, atenție! Pot fi chemați
reprezentanții legali, dar pentru fapte comise de ei, nu de cei pe care-i ocrotesc. Este o
excepție de la regula conform căreia terții nu sunt interogați.
Sancțiunea neprezentării la interogatoriu (deși este citată cu aceasta mențiune) sau
refuzului de a răspunde fără motive temeinice. Dacă nu ai motive temeinice, ești obligat să
te prezinți și să răspunzi, iar dacă ai motive temeinice, care este o problemă de fapt, lăsată la
aprecierea judecătorului, poți să nu te prezinți și să se amâne interogatoriul sau poți să nu
răspunzi fără să fii pasibil de o sancțiune.
La art. 358 legiuitorul oferă instanței 2 variante de sancționare:
- instanța poate socoti aceste împrejurări (neprezentare/refuz) ca o mărturisire
deplină. Această sancțiune este cea mai drastică. Dacă nu te prezinți/refuzi să răspunzi,
înseamnă că ai recunoscut ce te-a întrebat partea. Este o mărturisire tacită, efect al poziției
procesuale.

131
 - instanța poate socoti aceste împrejurări (neprezentare/refuz) ca un început de dovadă
în folosul aceluia care a propus interogatoriul. Atât dovada cu martori, cât și alte probe,
inclusiv prezumțiile pot fi admise pentru completarea probatoriului.
Practica judiciară. Dacă în speța respectivă, există și alte mijloace de probă
încuviințate și administrate se va aplica teza a-2-a, adică va fi un început de dovadă scrisă în
folosul părții care a propus interogatoriul. Dacă nu există și alte mijloace de proba, se va
aplica teza 1, adică se va merge pe ideea unei mărturisiri tacite.
Nu se încheie procesul atunci, dacă se consideră o recunoaștere. La final, în deliberări,
judecătorul apreciază această probă.
Să nu se confunde neprezentarea cu răspunsul negativ. La interogatoriu se poate minți
fără probleme, fără sancțiuni. Este un fel de ”inculpat” civil.
13.2. Aprecierea probei cu interogatoriul
Dacă partea nu recunoaște, nu poate fi sancționată în niciun fel procesual (amenzi),
astfel că judecătorul trebuie să se întemeieze pe alte mijloace de probă.
Dacă partea recunoaște, operează o mărturisire provocată totală sau parțială și care
poate genera o hotărâre parțială în condițiile art. 436 NCPC (desigur dacă reclamantul cere o
hotărâre parțială sau totală în măsura recunoașterii. Dacă nu, va fi coroborată cu celelalte
mijloace de probă).
14. Cercetarea la fața locului
Deplasarea instanței pentru a vizualiza starea unor lucruri. Va trebui să citeze părțile
acolo, chiar dacă au termen în cunoștință, și acolo va putea administra alte probe (art. 346
alin. (2)). Toate se consemnează într-un proces-verbal.
SECȚIUNEA V – ETAPA DEZBATERILOR
Acum nu mai sunt separate de cercetarea procesului decât din punct de vedere
intelectual și juridic, după L. 310/2019. În forma inițială, se dădea o încheiere și se acorda
termen pentru dezbateri în ședință publică. Avea ideea că cercetarea procesului trebuia să fie
în camera de consiliu, lucru care niciodată nu a avut loc și care s-a și abrogat.
Cercetarea procesului se termină printr-o încheiere prin care se constată încheierea
etapei, dar nu mai este nevoie de acordarea unui termen, căci ambele etape sunt publice
acum. Dezbaterile pot continua la aceeași ședință unde s-a terminat cercetarea. La cererea
părților, instanța poate dispune ca dezbaterile să aibă loc la o altă ședință. De exemplu, au
fost prea multe cauze într-o zi și suntem obosiți sau este nevoie de concluzii scrise. Există
posibilitatea separării etapelor, dar doar facultativ (art. 244 și art. 394).
Dacă au loc dezbaterile, se intră pe și urmă în deliberare și pronunțare.

132
 SECȚIUNEA VI – ETAPA DELIBERĂRII ȘI A PRONUNȚĂRII
1. Deliberările
Odată încheiate dezbaterile, urmează o etapă a procesului care nu mai presupune
participarea părților: etapa deliberării. Ulterior, urmează procedura hotărârii. Numai
judecătorii din complet deliberează. Grefierul nu are ce căuta acolo.
Deliberarea este un proces de analiză și de notare a unei soluții.
În primul rând, judecătorii examinează toate soluțiile posibile aducând argumente în
favoarea unora, altora, după care trec la un vot pentru a-și exprima opinia (art. 395).
Deliberarea este o procedura secretă care are loc în camera de consiliu. În L. 303/2004
privind statutul judecătorilor și procurorilor se prevede o sancțiune disciplinară pentru
dezvăluirea secretului deliberării. Constituie modul în care judecătorul își formează opinii.
De multe ori este posibil să se revină asupra unei opinii. Dacă n-ar fi secretă, ar
însemna că părțile să știe de cate ori judecători și-au schimbat opinia ca urmare a
argumentelor aduse de un alt judecător din complet.
În mod obișnuit deliberarea are loc chiar în ziua în care au avut loc dezbaterile, dar
legea prevede și posibilitatea pentru judecător de a amâna pronunțarea, ceea ce însemna că și
deliberarea va avea loc la un moment ulterior zilei dezbaterilor.
Amânarea pronunțării poate fi făcută pe o durată de cel mult 15 zile. Dacă instanța a
fixat un termen pentru pronunțare, ea nu poate pronunța hotărârea mai repede, chiar dacă
între timp s-a clarificat, trebuie să aspecte termenul respectiv, sub sancțiunea nulității (art.
396).
În cazurile în care se amâna pronunțarea, există două consecințe colaterale:
a. încheierea de dezbateri, de la termenul la care au avut loc dezbaterile, va face
corp comun cu hotărârea judecătorească ce se va pronunța, iar aceasta nu va mai menționa în
cuprinsul ei dezbaterile. Acest lucru înseamnă că orice nulitate asupra încheierii de dezbateri,
se va răsfrânge și asupra hotărârii pronunțate;
b. când se amâna pronunțarea, președintele completului poate stabili că
pronunțarea să nu se facă în ședință publică, ci să fie pusă la dispoziție soluția prin mijlocirea
grefei instanței – derogare de la regula pronunțării în ședință publică (art. 396 alin. (2)).
În cadrul deliberării fiecare judecător este obligat să-și spună părerea. NCPC spune că
președintele este cel care ia opinia tuturor, începând cu cel mai nou în funcție și terminând cu
opinia lui. De ce? Ca să nu influențeze prin poziția pe care o are. De principiu, cel cu
autoritate morală mai mare trebuie să-și spună părerea ultimul pentru a nu-i influența pe
ceilalți.

133
 Art. 395. Dacă un judecător care a luat parte la dezbateri nu mai funcționează la
instanța respectivă (detașat, delegat, promovat) va fi ținut să participe la deliberări cu
excepția cazului în care nu mai are funcția de judecător, a decedat, este în imposibilitate
motivată, lungă sau este suspendat din funcție pentru motive disciplinare. În aceste din urmă
cazuri, cauza se repune pe rol și se reiau dezbaterile cu citarea părților. Acea nouă compunere
va rămâne iar pentru deliberare.
Cum se ia decizia? Printr-un vot majoritar, caz în care avem și opinie separată.
Judecătorul minoritar își exprimă opinia separată în hotărâre.
Putem avea și opinii concurente. Ele au același rezultat ca opinia principală, dar altă
motivare. Și ea trebuie trecută în hotărâre.
Majoritățile se fac ușor la completurile cu numere impare.
2. Completul de divergență
În ipoteza unui complet colegial (2 judecători) și opinii divergente, adică nu se poate
face o majoritate, art. 399 prevede că se va relua judecata într-un complet de divergență.
Reluarea judecății va avea loc în aceeași zi sau într-un termen ce nu poate depăși 20 zile, iar
în pricinile urgente, nu mai mare de 7 zile. Părțile vor trebui citate, pentru că ele nu mai au
termen în cunoștința, ele așteaptă hotărârea, nu să fie citate înapoi la proces.
Completul va fi format din cei 2 judecători inițiali care nu s-au înțeles și un al treilea
judecător, membru al completului de permanență. În cadrul acestui complet de divergență se
vor relua numai aspectele asupra cărora există neînțelegeri, deci nu toată pricina (de obicei
neînțelegerea privește toata pricina sau poate sunt 3 capete de cerere, iar divergența vizează
numai 1 capăt care va fi pus în discuție).
În VCPC pozițiile divergente ale judecătorilor se motivează astfel încât părțile când pun
concluzii să știe cu privire la ce poartă divergența. NCPC nu a menținut această soluție ca
urmare a presiunii judecătorilor care considerau că sunt prea expuși dacă părțile știu dinainte
sunt opiniile lor, deși textul vechi spunea că nu este motiv de recuzare. BRICIU zice că
NCPC este mai incorect din acest punct de vedere, pentru că părțile, practic, vor pune
concluzii asupra unei divergențe pe care nu o cunosc. Li se aduce la cunoștință divergența
chiar în ziua dezbaterilor, până atunci ei nu știu.
Repunerea pe rol pentru judecarea divergenței presupune reluarea dezbaterilor. Art.
399 alin. (2): se pot administra probe noi și orice alte măsuri legale dacă sunt necesare.
După punerea unor noi concluzii, completul va rămâne din nou în deliberare și
pronunțare și va relua procedura deliberării. În noua procedura de deliberare, judecători care
și-au exprimat un punct de vedere inițial și-l pot schimba, fără să existe vreo sancțiune (de

134
aceea nu este motiv de recuzare. Completul de divergență oferă posibilitatea judecătorilor să-
și schimbe opiniile inițiale, singura dată când pot face acest lucru) (art. 399 alin. (4)).
După pronunțare însă, judecătorii nu mai pot reveni!
Cu alte cuvinte, își pot schimba opiniile inițiale, dar vine al treilea care va înclina
balanța în favoarea uneia sau alteia sau este posibil să nu fie 2-1, ci chiar 3-0 sau cei 2 inițiali
să ajungă la o poziție comună, iar cel care a venit să rezolve problema să rămână cu o opinie
separată.
Dacă în urma divergenței apar 3 opinii, judecătorii ale căror opinii se apropie mai mult
sunt obligați să-și unească opiniile într-una singură (judecător 1: respinge, judecător 2:
admite, judecător 3: admite în parte –> judecătorul 2 + judecătorul 3 trebuie să-și unească
opinia într-una singură și practic se va admite în parte) (art. 398 alin. (2)).
Aceeași soluție se aplică, fără a fi caz de divergență, completelor de 3 sau 5 judecători.
Poate exista divergență nu doar pentru hotărârea finală! Legea prevede că, dacă se face
complet de divergență pentru o chestiune intermediară, după rezolvarea ei, judecata continuă
în formula inițială (art. 399 alin. (5)).
3. Situația completului nelegal compus
Reluăm ideea ce se întâmplă în ipoteza în care între momentul dezbaterilor și momentul
deliberării, un judecător pierde calitatea de judecător, este suspendat din funcție, a decedat,
este în comă?
a. procesul trebuie repus pe rol și schimbat judecătorul respectiv (probabil cu
colegul care face completul de permanență);
b. părțile vor relua dezbaterile;
c. se va rămâne din nou în deliberare și pronunțare (art. 395 alin. (3)).
Ce se întâmplă dacă judecătorul a părăsit instanța, pentru a promova sau pentru că a
fost detașat/delegat la o altă instanță? Va putea să delibereze și să pronunțe hotărârea
/!\ Art. 400. Pricina poate fi repusă pe rol, ori de cate ori, în cadrul deliberării,
completul apreciază că sunt necesare probe noi sau lămuriri pe care părțile ar trebuie să le
dea. Astfel încât, părțile vor fi citate, iar procesul se va relua, instanța punând în discuția
părților fie probe, fie lămuriri. De exemplu, inițial instanța a tratat cu superficialitate
probatoriul și a zis că poate calcula singură, dar la deliberare își dă seama că este nevoie de o
expertiză.
Un alt exemplu: poate a uitat să pună în discuție vreo excepție și nici părțile n-au făcut-
o, iar, dacă pronunță soluția pe excepție, hotărârea va fi nulă, pentru că nu a pus-o în discuția

135
părților sau dacă pronunța hotărârea făcând totalmente abstracție de excepție iar este nulă,
pentru că mai întâi trebuia să rezolve excepția ca să rezolve fondul.
Mai poate fi și cazul în care uită să pună în discuție o cerere incidentală, o intervenție
accesorie (nu este imposibil, uneori pot fi 20 de cereri incidentale într-un dosar).
4. Minuta
După ce are loc deliberarea și există o soluție, aceasta se va consemna într-un act numit
minută. Minuta este dispozitivul hotărârii, dar pe scurt, adică nu se vor trece în el și datele de
identificare ale părții, ci va zice numai „admite acțiunea reclamantului, obligă pârâtul la
plata sumei de x, cu cheltuieli în cuantum de x, cu căile de atac prevăzute de lege”. În
dispozitivul hotărârii soluția va fi aceeași cu precizarea datelor de identificare ale părților.
În minuta se trece opinia separată, dacă există. Trebuie semnată sub sancțiunea
nulității de judecători, nu și de grefier (el nu participa la deliberare). Se trec semnăturile
judecătorilor pe fiecare pagină, iar la ICCJ și a magistratului-asistent care participă la
deliberări. La litigiile de muncă și semnăturile consilierilor sunt necesare.
Se scrie de mână de obicei, dar, dacă este amplă, se poate tehnoredacta.
Se trec și opiniile minoritare. Prezența mai multor opinii nu scade din forța opiniei
majoritare.
În cazul în care nu există concordanța între minută și dispozitivul ce se va redacta
ulterior, sancțiunea nu este nulitatea dispozitivului hotărârii, ci refacerea lui conform minutei.
De ce? Dacă sancțiunea ar fi nulitatea, ar însemna că s-ar da posibilitatea, pe cale ocolită,
judecătorilor să-și invalideze propria hotărâre prin scrierea unui dispozitiv diferit, ori regula
este că judecătorul, odată ce a pronunțat soluția, nu mai poate reveni asupra ei, chiar dacă are
un act de iluminare care li face să își dea seama că hotărârea lui este proastă. Asta este,
rămâne să se rezolve pe calea apelului/recursului, în niciun caz prin răzgândire.
Trebuie să fie și data! Data minutei = data pronunțării hotărârii.
Minuta este cea mai importantă, motivarea se face în 30 zile.
Mai mult, minuta nesemnată duce la nulitate, în timp ce hotărârea nesemnată nu,
deoarece poate fi semnată ulterior. Minuta nesemnată duce la nulitate, pentru că nu este
sigur că judecătorul respectiv a fost la deliberare. Din moment ce minuta se face imediat după
deliberare și nu este semnătura lui atunci, cu ocazia deliberării, dacă ar semna ulterior, acest
lucru ar însemna cel mult că el este de acord cu deliberarea celorlalți, dar esențial este că el
să participe la deliberare, de aceea lipsa semnăturii pe minută nu poate fi complinită.
După redactarea minutei, aceasta se trece într-un registru special care se ține la grefa
instanței atât în formă scriptică, cât și electronic. După trecerea în acest registru, are loc

136
pronunțarea în ședință publică, mai puțin în situațiile în care s-a amânat pronunțarea și grefa
va pune la dispoziția publicului mențiunea din registrul respectiv. Dar nu este obligatorie
pronunțare în ședință publică (L. 310/2019)!
CAPITOLUL VIII – UNELE INCIDENTE PROCEDURALE
I. SUSPENDAREA PROCESULUI
II. PERIMAREA CERERII
III. ACTELE PROCESUALE DE DISPOZIȚIE
Cercetarea judecătorească nu se oprește la probe, pentru că în această perioadă pot
apărea și alte incidente (apar în cursul judecații) și care sunt de natură de a temporiza sau
chiar de a bloca procesul civil. Incidentele ce pot apărea sunt următoarele: suspendarea
procesului, perimarea procesului și actele procesuale de dispoziție.
SECȚIUNEA I – SUSPENDAREA PROCESULUI
5. Noțiune și feluri
Suspendarea este aceea măsură procesuală care constă în oprirea cursului judecății din
motive, împrejurări voite (avem în vedere prezumția de desistare a părților din continuarea
procesului) sau independente de voința părților (cazuri de imposibilitate fizică sau juridică a
părților de a continua procesul).
Cazurile de drept comun în materie de suspendare sunt reglementate la art. 411 și
procedura aferentă de la art. 415 NCPC, însă la acest drept comun în materie de suspendare
se adaugă alte cazuri de suspendare din cuprinsul NCPC sau din reglementări speciale.
În funcție de natura împrejurărilor care determină suspendarea, aceasta este de 3 feluri:
a. suspendarea voluntară. Presupune voința părților (inclusiv intervenienți, mai
puțin cei accesorii). Nu este posibilă dacă se duce la pierderea unor drepturi ale minorilor sau
ale persoanelor puse sub interdicție;
b. suspendarea legală de drept;
c. suspendarea legală facultativă.
Deși există această clasificare, în toate cele 3 cazuri suspendarea se va dispune numai
în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege. Aceste cazuri nu pot fi
suplimentate/înlăturate prin voința părților.
6. Suspendarea voluntară
Suspendarea voluntara este de doua feluri: expresă și tacită.

137
 2.1. Suspendarea voluntară expresă
Judecătorul va suspenda judecata când amândouă părțile o cer. Acest caz de suspendare
este, în realitate, o aplicare a principiului disponibilității. Presupune un acord expres al
părților cu privire la măsura suspendării procesului.
Din formularea textului rezultă că judecătorul este obligat să suspende în acest caz (“va
suspenda”). Întrucât presupune un acord al părților, se va dispune numai la cererea lor și nu
poate fi dispusă din oficiu.
Acest caz de suspendare nu presupune o motivare (deși poate avea în spate o eventuală
tranzacție de exemplu).
2.2. Suspendarea tacită/subînțeleasă
Judecătorul va suspenda judecata când niciuna dintre părți, legal citate, nu se
înfățișează la strigarea cauzei. Lipsește total contradictorialitatea. Se trage concluzia că
părțile nu mai sunt interesate.
Cu toate acestea, cauza se judecă dacă reclamantul sau pârâtul (măcar unul) a cerut în
scris judecarea în lipsă. Cererea de judecare în lipsă produce efecte numai la instanța în fața
căreia a fost formulată. Întrucât textul este aplicabil și în fond și în căile de atac, pentru a
produce efecte și a nu se suspenda cauza, cererea de judecare în lipsă trebuie reiterată la
fiecare nivel jurisdicțional. De asemenea, nu înseamnă că se renunță la dreptul de a fi citat!!!
Acest caz are la bază o voință tacită de suspendare pe care legiuitorul o înțelege din
neprezentarea părților la proces. Prezența părților în procesul civil nu este obligatorie, însă tot
legiuitorul a spus că, dacă părțile legal citate nu se prezintă și cumulativ nici măcar una dintre
ele nu a cerut judecarea în lipsă, se consideră că părțile s-au desistat la judecată, iar
judecătorul este obligat să dispună suspendarea.
Cererea de judecare în lipsa trebuie făcută în scris, poate fi inserată în cererea de
chemare în judecată/întâmpinare sau poate fi făcută separat. Mai mult, se poate face verbal în
ședință și va fi consemnată în încheiere.
De asemenea, potrivit ROI al instanțelor, art. 121 alin. (5) teza I a instituit o procedură
în ședința de judecată, în sensul că, dacă la prima strigare părțile nu se prezintă și nici nu au
cerut judecarea în lipsă, cauza va fi lăsată la a doua strigare (la sfârșitul listei), iar dacă la a
doua strigare rămânem în aceeași ipoteză de neprezentare a părților, instanța va rămâne în
pronunțare pe art. 411 alin. (1) pct. 2 și va suspenda judecata.
Trebuie menționat faptul că art. 411 alin. (1) pct. 2 este o normă de ordine publică,
ceea ce înseamnă că instanța nu are o facultate, ea va fi obligată să suspende cauza cu toate
consecințele care decurg din suspendare.

138
 Acest incident este aplicabil și se poate aplica numai dacă părțile au fost legal citate
(condiție prealabilă), cu alte cuvinte, dacă una dintre părți nu a fost legal citată și nu s-a
prezentat niciuna, nici nu au cerut judecarea în lipsă, nu se va suspenda cauza, ci se va amâna
judecata pentru refacerea procedurii de citare, iar doar dacă la termenul următor vom fi în
această ipoteză, se va suspenda judecata.
Mai mult, fiind un incident de procedură, măsura suspendării este prioritară față de
unele excepții procesuale de procedură. De exemplu, între excepția netimbrării și
incidentul cu privire la suspendarea pe art. 411 alin. (1) pct. 2, va avea prioritate
suspendarea procesului. Dacă cererea este netimbrată, nulă, depusă la o instanță
necompetentă. Ce intervine prima? Suspendarea voluntară! Ea are prioritate față de alte
incidente.
Suspendarea voluntară (art. 411) nu se aplica în materie contravențională (art. 34
alin. (1) OG 2/2001). Este o situație de conjunctură. De obicei, intervine suspendarea
efectului actelor de sancționare. Contravenientul, ca să-și prelungească suspendarea, nu venea
la proces. Pârâtul oricum nu vine de obicei la astfel de procese. După 6 luni se perima
acțiunea.
Efectul: se suspendă procesul și nu mai face niciun act de procedură. În aceasta situație
de suspendare voluntară, întrucât are la bază atât un acord expres sau tacit al părții, iar
instanța este obligată să suspende cauza, procesul poate fi repus pe rol în condițiile art. 415,
însă legiuitorul a înțeles să aplice și o taxă de timbru suplimentară drept sancțiune: 50% din
taxa datorată la momentul depunerii cerere de chemare în judecată. Cu alte cuvinte, oricare
dintre părți care cere repunerea cauzei pe rol. Pentru ca instanța să ia în discuție cererea de
repunere pe rol, va trebui să facă dovada achitării a 50% din taxa introductivă, altfel se
anulează cererea de repunere ca netimbrată și cauza rămâne suspendată.
Nu se aplică mereu. În legea medierii se prevede că părțile pot suspenda dacă convin să
suspende litigiul printr-o mediere, iar reluarea procesului nu atrage plata taxei de timbru. În
cazul acesta nu curge perimarea timp de 3 luni.
3. Suspendarea legală de drept
În cazul suspendării de drept, instanța este obligată să dispună suspendarea în cazurile
anume prevăzute de lege. Această suspendare are la bază o împrejurare străină de voința
părților, ele fiind în imposibilitate fizică sau juridică de a mai continua procesul. Sediul
materiei: art. 412 NCPC.
Art. 412 NCPC prevede mai multe cazuri în care intervine suspendarea legală de drept:

139
 1) Prin decesul uneia din părți, până la introducerea în cauza a
moștenitorilor, în afara de cazul când partea interesata cere termen pentru
introducerea în proces a acestora
Este un caz de imposibilitate fizică de continuarea a procesului de către partea care a
decedat, ipoteză care presupune o oprire a cursului judecații, o suspendare a judecații, până
când intervin moștenitorii care pot sau nu să continue procesul.
Decesul trebuie să intervină după sesizarea instanței de judecată, până la rămânerea în
pronunțare, pentru că, dacă partea era decedată înainte de introducerea cererii de chemare în
judecată, cererea va fi lovită de nulitate absolută (Zidaru zice că se respinge, dar este același
lucru în final) având în vedere că una dintre părți nu mai are capacitate procesuală de
folosință.
Pot fi reprezentați și de un curator.
2) Prin interdicție judecătorească sau punerea sub curatela a unei părți,
până la numirea tutorelui sau a curatorului
Este o imposibilitate juridică, deoarece partea în sine nu mai are exercițiul drepturilor.
Ea va dura până la numirea tutorelui sau a curatorului.
3) Prin decesul reprezentantului sau al mandatarului uneia dintre părți,
survenit cu mai puțin de 15 zile înainte de ziua înfățișării, până la numirea unui nou
reprezentant sau mandatar
Partea nu are timp să se pregătească pentru termenul respectiv. Termenul de 15 zile este
considerat un termen optim, pentru ca partea să-și regândească apărarea. Intervine
suspendarea legală de drept până la numirea unui nou reprezentant sau mandatar. Dacă
evenimentul se produce într-un termen mai lung, se va amâna judecata și nu se va suspenda.
BRICIU pune o întrebare fără răspuns. Dacă partea este pârâtul? Cel mai bine pentru el
este să nu-și mai numească un alt reprezentant, dacă interpretezi ad litteram textul. Îl
capturezi pe reclamant în suspendare. De aceea, trebuie interpretat rațional și să se aplice și
pârâtului.
4) Prin încetarea funcției tutorelui sau curatorului, până la numirea unui
nou tutore sau curator
Este tot vorba despre o imposibilitate juridică, dar care privește tutorele sau curatorul
care sunt reprezentanți ai părții.
5) Când persoana juridică este dizolvată, până la desemnarea lichidatorului
Suspendarea dăinuie până la numirea lichidatorului (până atunci nu are cine să
reprezinte societatea).

140
 6) Prin deschiderea procedurii insolvenței, în temeiul unei hotărâri
judecătorești definitive, dacă debitorul trebuie reprezentat, până la numirea
administratorului ori lichidatorului judiciar
Cazurile 5 și 6 sunt două cazuri de drept comun în materie de suspendare, deoarece
legislația în materie de insolvență sau verificare judiciară (legislație specială) are aceleași
cazuri de suspendare (desigur odată cu deschiderea procedurii de insolvență), norme care se
aplică cu prioritate, iar normele din NCPC se vor aplica pe viitor în cazul în care acele norme
speciale ar fi abrogate. Au conținut identic cu cele din NCPC.
7) În cazul în care instanța formulează o cerere de pronunțare a unei
hotărâri preliminare adresata Curții de Justiție a Uniunii Europene, potrivit
prevederilor tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană
8) În alte cazuri prevăzute de lege
În acest sens putem menționa:
a. Art. 49 alin. (1) – în materia declarației de abținere (“nu se poate face niciun
act de procedură” semnifică ipoteza unei suspendări de drept);
b. Art. 64 alin. (4) – judecarea cererii principale se suspendă până la
soluționarea căii de atac exercitate împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii
de intervenție (nu se mai aplică!!!);
c. Art. 74 alin. (4) – dacă cererea de chemare în garanție se disjunge, va fi
suspendată până la judecarea cererii principale;
d. Art. 138 alin. (6) – în caz de litispendență dacă unul din dosare se află în
recurs;
e. Art. 134 – conflictul de competență.
f. Regula că „penalul ține în loc civilul” – „până la rezolvarea în primă instanță
a cauzei penale, dar nu mai mult de un an”. Art. 27 alin. (7) CPP. Dacă părțile nu s-au
constituit parte civilă în procesul penal, partea vătămată sau succesorii săi pot introduce la
instanța civilă acțiune civilă. Dacă se pune în mișcare acțiunea penală, va interveni
suspendare acțiunii civile până la rezolvarea în primă instanță a acțiunii penale, dar nu mai
mult de un an. Se suspendă numai dacă se ajunge la o certitudine în procesul penal,
adică se pune în mișcare acțiunea penală.
Textul spune până la rezolvarea în primă instanță a cauzei penale, dar nu mai mult de
un an. Dacă nu se pronunță o hotărâre penală in termen de un an, procesul civil nu mai este
suspendat de drept, dar instanța poate dispune suspendarea legală facultativă.

141
 Dacă se dă o hotărâre în termen de un an, continuă suspendarea până la rămânerea
definitivă a hotărârii penale.?????
g. Cel din L. 85/2014 art. 75: de la data deschiderii procedurii din lege, în cazul
acțiunilor, inclusiv executării silite, pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului. Are
mare aplicabilitate: debitorul trebuie să figureze în proces și procesul trebuie să aibă obiect
recuperarea unei creanțe față de el. Suspendarea există până la rămânerea definitivă a
hotărârii de declanșare a procedurii insolvenței.
Dacă hotărârea devine definitivă, procesul nu se mai suspendă, ci încetează (nu mai
poate fi repus niciodată pe rol), pentru că toate creanțele sunt aduse la masa credală.
Dacă a intrat în procedura insolvenței, se suspendă procesele civile de recuperare a
averii debitorului până când hotărârea este definitivă, adică sigur va fi insolvență.
Este diferit textul față de cel din NCPC.
h. Amânarea repetată prin învoiala părților, căci lipsește contradictorialitatea.
Dacă părțile nu stăruie în judecată, judecata va fi suspendată și cauza va fi repusă pe rol cu
plata a jumătate din valoarea taxei. Instanța este obligată să vadă dacă nu este cumva o
simulație de învoire de comun acord.
i. Până la soluționarea de ICCJ a hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept.
Aceste cazuri de suspendare de drept pot fi evitate uneori prin acordarea unui termen,
dar acest lucru trebuie să fie prevăzut expres de cod. Art. 412 alin. (1) pct. 1 oferă această
posibilitate. Cu alte cuvinte, atunci când partea decedează, instanța, la cerere poate acorda un
termen pentru a fi introduși în cauză moștenitorii de către partea care rămâne în proces.
Potrivit art. 412 alin. (2) aceste cazuri nu mai sunt aplicabile dacă au intervenit după
închiderea dezbaterilor. Adică ele trebuie să intervină de la momentul sesizării instanței până
la rămânerea în pronunțare. După acest moment, aceste cauze nu mai determină suspendarea
judecății, pentru că nu mai ai ce să suspenzi, judecata nu mai există odată cu rămânerea în
pronunțare, hotărârea va fi pronunțată.
În schimb, poate determina, după caz, întreruperea/suspendarea termenului pentru calea
de atac, recomunicarea cererii.
4. Suspendarea legală facultativă
Suspendarea facultativă este lăsată la aprecierea instanței de judecată, însă această
apreciere poate funcționa numai în cazurile limitativ prevăzute de lege – art. 413 NCPC.
Caracterul facultativ rezultă din art. 413 alin. (1) care menționează că instanța “poate”
suspenda. Această facultate aparține puterii discreționare a judecătorului care are varianta

142
suspendării facultative, iar dacă n-o va dispune, NCPC propune alte soluții de remediere. Cu
alte cuvinte, dacă instanța nu suspendă, nu apare o problemă cu privire la hotărârea
pronunțată sau o problemă de nulitate, pentru că nu există o obligație și există remedii
procesuale dacă judecătorul nu suspendă. Această suspendare poate avea la bază o bună
măsura de administrare a justiției pentru a evita pe viitor promovarea unor eventuale căi de
atac de retractare.
1) când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența sau
inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți
Acest caz reglementează așa-zisa chestiune prealabilă sau prejudicială. Are influență în
dosarul pe rol a cărui suspendare se cere. Acest caz presupune că este un proces pe rol și o
altă judecată în care se pune în discuție existența/inexistența unui drept care determină soluția
în dosarul principal. Poate fi o problemă arbitrală, de contencios administrativ.
De exemplu, există o revendicare între A și B și se pornește un proces separat prin care
A cere constatarea nulității absolute a titlului lui B, desigur că revendicarea ar trebui
suspendată până când se tranșează problema nulității, pentru că, dacă titlul lui B va pica,
soarta revendicării este clară (B nu mai are titlu).
În schimb, în practică s-a reținut că textul nu este aplicabil și nu este incident acest caz
de suspendare în cazul în care se dezbate procedura succesorală notarială (acolo nu este o
“altă judecată” ci este o procedură necontencioasă).
De asemenea, nu este aplicabil nici în situația în care există o procedură în fața
comisiilor de fond funciar reglementată de L. 18/1991 – nu este procedură contencioasă, nu
se judecă.
Chiar dacă există 2 judecăți, aparent cu legătura între ele, nu trebuie să conducă
automat la pronunțarea suspendării. De exemplu, un partaj făcut în timpul căsătoriei (permis
de NCC, la ora actuală nu presupune un motiv temeinic) nu ar avea influență în procesul de
divorț (nu ar trebui suspendat până când partajul din timpul căsătoriei ar fi tranșat).
Poate opera și conexarea, nu sunt incompatibile. Conexarea se poate cere doar până la
primul termen. Se invocă succesiv.
În timpul unui proces, orice parte poate invoca excepția de neconstituționalitate sau
chiar instanța din oficiu, spunând că un text de lege sau o ordonanță care are legătură cu
soluționarea litigiului, este neconstituțională. Este un incident, o chestiune prejudicială,
pentru că aceea excepție pleacă la CCR.
S-a pus problema dacă în acest caz ar trebui sau poate fi suspendată judecata pe art.
413 alin. (1) pct. 1.:

143
 Soluția în practică a fost că da, spunând că până se soluționează excepția de
neconstituționalitate, judecătorul poate suspenda, după care repune cauza pe rol și continuă
judecata. Totuși, este o aplicare forțată a acestui text, pe ideea că L. 47/1992 privind
organizarea și funcționarea Curții Constituționale nu mai are un text în cuprinsul ei de
suspendare facultativă așa cum a fost în trecut (textul este abrogat), aducând-se că argument
că, în situația în care instanța invocă din oficiu excepția, ar fi incorect să-l obligi pe judecător
să judece cauza pe un text pe care chiar el îl consideră neconstituțional și atunci, judecătorul
poate suspenda judecata pe baza acestui text. BRICIU este de acord.
Dinu (opinie care nu este îmbrățișată de practică): art. 413 (1) pct. 1, nu ar trebui să
fie aplicabil, pentru că procesul de la CCR nu pune în discuție existența/inexistența unui drept
care face obiectul unei alte judecăți. CCR nu judecă dacă există sau nu există drepturi (cine
are dreptate), ci judecă conformitatea unui text cu Constituția. Astfel, nefiind o judecată în
sensul tranșării unui litigiu, textul nu ar fi aplicabil.
2) când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o
înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede
altfel
Nu se confundă cu primul caz. Acolo era latura civilă a unei acțiuni penale. Aici
condițiile sunt mai laxe. Nu trebuie să fie parte vătămată. Condițiile:
a. s-a început urmărirea penală – trebuie interpretat strict procesual penal,
nefiind suficientă o depunere de plângere penală, de sesizare, de denunț, nici efectuarea unor
acte de urmărire penală față de suspect, dacă nu s-a început procedural urmărirea (se dispune
prin ordonanța procurorului). A nu se confunda cu dispozițiile de la fals. Acolo din momentul
trimiterii la parchet se poate dispune suspendarea fără ca urmărirea penală să fi început. Este
un caz special;
b. textul are în vedere o urmărire penală in rem, pentru că trebuie să vizeze
infracțiunea/infracțiunile, nu contează persoana fața de care se va continua urmărirea. De ce
trebuie să vizeze infracțiunea? Pentru că art. 412 alin. (1) pct. 2 vizează această urmărire
drept o infracțiune care are sau poate avea o influență hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează
a se da – influența nu mai vine dintr-un proces civil ca la pct. 1, ci poate veni dintr-un proces
penal.
În contenciosul administrativ, art. 28 alin. (2), instanța de contencios nu poate
suspenda judecata pricinii când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune săvârșită în
legătură cu actul administrativ atacat dacă reclamantul, persoană vătămată (în contenciosul
administrativ) stăruie în continuarea judecății. Este caz de suspendare, dar numai dacă vrea

144
reclamantul. Dacă reclamantul nu vrea, nu intervine suspendarea. În rest, suspendarea legală
facultativă poate fi invocată și de instanță din oficiu.
Cele 2 cazuri de mai sus pot fi invocate de părți dar și de instanță din oficiu.
3) În alte cazuri prevăzute de lege
a. Dacă instanța constată că desfășurarea procesului este împiedicată de
reclamant care nu își îndeplinește obligațiile stabilite în cursul judecății (art. 242) judecătorul
îi pune în vedere reclamantului să arate adresa pârâtului, reclamantul nu arată adresa pârâtului
care astfel nu poate fi citat și astfel nu există contradictorialitate. Judecătorul dispune
suspendarea procesului până îndeplinește obligația de a indica adresa pârâtului sau până
aduce o adresă de la evidența populației prin care se demonstrează că pârâtul nu are
domiciliul cunoscut.
Trebuie să stabilească valoarea bunului și nu are nicio dovadă. Îi spune reclamantului
să aducă dovezi pentru a se demonstra că imobilul este înscris sau nu la cartea financiară
pentru a afla care este valoarea lui de impunere, iar reclamantul nu aduce înscrisul. În acest
caz se suspendă până când va repune cauza pe rol cu plata a 50% din taxele judiciare datorate
inițial.
Dacă trebuie să indice temeiul de drept în situația în care judecătorul nu are suficiente
elemente faptice și nici nu poate să anuleze cererea, pentru că are motivare în fapt, dar nu are
motivare în drept.
b. Art. 307 – pe durata procedurii de declanșare a falsului;
c. In cazul litispendenței internaționale. La cea de drept comun se unesc
procesele sau al doilea se suspendă legal de drept. Daca este internațională (aceeași cauză
este la instanța rămână și la cea străină), suspendarea este un legală facultativă (art. 1076).
d. Invocarea excepției de neconstituționalitate și se admite, adică se trimite la
CCR. Judecătorul poate continua procesul, dar se supune unei eventuale revizuiri dacă se
admite excepția de neconstituționalitate în legătură cu un text care are legătură cu cauza
respectivă sau poate să decidă suspendarea procesului până când se soluționează excepția de
neconstituționalitate.
e. O altă instanță trimite la ICCJ pentru pronunțarea unei HP. Este situația în care
nu judecătorul care trebuie să soluționeze cauza a trimis la ICCJ, ci observă că alt judecător
cu o cauză asemănătoare a trimis la ICCJ. Dacă judecătorul în cauza lui decide să întrebe
ICCJ, suspendarea este legală de drept. Alți judecători care au cauze similare pot observa că
alți judecători au sesizat ICCJ și ei nu vor trimite sesizare la ICCJ, dar parcă nici nu ar judeca.

145
Ei apreciază după confortul pe care îl au în interpretarea acelei probleme și vor suspenda sau
vor judeca. Daca ICCJ dă o soluție potrivnică, se poate casa de instanța superioară.
f. Art. 143 – în cazul strămutării;
Până când durează suspendarea? Art. 413 alin. (2) spune că suspendarea va dura
până când hotărârea pronunțată în cauza care a provocat suspendarea a devenit definitivă,
adică până în momentul în care se termină acel proces. Cu toate acestea, ipoteza de la acest
text nu este suficientă să acopere toate cazurile.
Astfel, textul acoperă în totalitate primul caz, adică se așteaptă definitivarea în celălalt
proces civil lato sensu în care se tranșează existența/inexistența, însă pentru cazul 2 cu
problema din penal, alin. (2) acoperă doar o parte. Hotărârea penală definitivă se dă în acel
proces și atunci ar fi momentul la care se repune pe rol procesul civil, însă nu este obligatoriu
ca în toate procesele penale să se ajungă la o hotărâre, pentru că procesul se poate finaliza în
faza urmăririi penale prin ordonanța procurorului. Așadar, textul trebuie interpretat că, dacă
procurorul prin ordonanță termină procesul penal (clasează), momentul este rămânerea
definitivă a ordonanței procurorului (chiar dacă este contestată ordonanța, va fi judecata și
dacă este respinsă devine definitivă).
Ce se întâmpla dacă nu se dispune suspendarea pe art. 413 (ea fiind facultativa)?
Codul prevede remedii de la caz la caz. Astfel, la art. 145 alin. (2), dacă nu s-a
suspendat și se va strămuta, se va spune și ce se întâmplă cu actele de procedură (rămân/nu
rămân).
De asemenea, se poate exercita revizuirea pe art. 509 alin. (1) pct. 3, 11.
Ca noutate legislativă, art. 413 alin. (3) pentru acest caz de suspendare facultativă vine
cu o soluție pe care judecătorul o poate îmbrățișa, în anumite condiții, de revenire asupra
suspendării. Suspendarea se face, de regulă, datorită existenței unui alt proces (civil sau
penal) care vizează cauza respectivă și este posibil ca acel proces să fie tergiversat și atunci
este firesc ca legiuitorul să permită judecătorului să revină. Astfel, judecătorul poate reveni
motivat asupra suspendării dacă:
- se constată că partea care a cerut-o nu are un comportament diligent în cadrul
procesului care a determinat suspendarea, tergiversând soluționarea acestuia (este vorba de
prima ipoteză: a cerut suspendarea și în procesul civil lato sensu în care este, face acte de
tergiversare);
- dacă urmărirea penală care a determinat suspendarea durează mai mult de 1 an de la
data la care a intervenit suspendarea în civil, fără a se dispune o soluție în aceea cauză.

146
 Astfel, această suspendare facultativă este, ca regula, până la data definitivării, dar
instanța poate reveni dacă această dată a definitivării tinde să se lungească foarte mult (nu
este un capăt de țară, chiar dacă nu se va ține cont de ceea ce se întâmplă în acele dosare care
au determinat suspendarea, există remedii procesuale pentru hotărârea din dosarul principal).
Condițiile vor fi apreciate de judecător de la caz la caz, va aprecia în ce măsura acest
proces penal și soluția din procesul penal poate influenta procesul civil. De exemplu, titlul în
proces civil este un înscris care face obiectul unei proceduri în fals – trebuie așteptat procesul
penal, exista/nu exista acel înscris.
4.1. Procedura suspendării
Sediul materiei: art. 414 NCPC. Conform acestui articol, suspendarea se dispune prin
încheiere interlocutorie judecătorească. Chiar în ipoteza suspendării facultative pe art. 413
alin. (3), faptul că instanța poate reveni nu schimbă caracterul interlocutoriu, când situația
este de fapt alta, adică s-a tergiversat acel proces. Suntem într-o altă situație. Atunci acest
caracter interlocutoriu se păstrează.
Încheierea asupra suspendării poate fi atacată cu recurs, în mod separat, la instanța
ierarhic superioară, iar când suspendarea a fost dispusă de ICCJ, hotărârea este definitivă.
Dacă procesul se soluționează printr-o hotărâre definitivă. Se mai atacă? ICCJ a zis că da, nu
este recurs la recurs.
Putem avea o soluție de admitere sau de respingere a suspendării, în ambele situații se
pronunță o încheiere interlocutorie:
a. dacă se respinge suspendarea –> se continuă judecata;
b. dacă se admite suspendarea –> procesul se suspendă.
Întrebarea este: care încheiere se poate ataca separat? În ambele ipoteze se poate ataca
separat? În doctrină există 2 opinii:
a. Greșit: se atacă numai încheierea prin care s-a dispus suspendarea, iar dacă s-
a respins suspendarea prin încheiere, aceasta urmează a fi atacată odată cu fondul. În acest
ultim caz, am ajunge la o lipsă de interes a părții, pentru că nu ar mai avea niciun interes să
facă calea de atac și să atace faptul că suspendarea a fost refuzată, instanța de control judiciar
nu are ce să facă (era o suspendare facultativă), nu poate reveni în timp și să suspende, cauza
a fost judecată (ar avea interes în cazul suspendării de drept, dar în alte situații nu).
b. Dinu + BRICIU: indiferent de soluția dată pe suspendare, încheierea poate fi
atacata separat! De ce? Pentru că textul NU distinge (nu spune “împotriva încheierii prin
care s-a admis”), astfel că în ambele situații trebuie să recunoaștem dreptul de ataca separat
cu recurs aceasta încheiere.

147
 Opinia majoritară este 1.
Calea de atac este recursul în mod separat, la instanța ierarhic superioară. Sunt 2
opinii:
a. Greșit: Boroi: dacă hotărârea din dosarul respectiv urma să fie definitivă (e.g.
dosarul era în apel la CA, fiind apelul ultima instanță), încheierea de suspendare a dosarului
din apel, întrucât hotărârea de fond nu este supusă recursului, ea nu poate fi supusă
recursului, mergând pe ideea că accesoriul urmează principalul;
b. BRICIU + Ciobanu + Dinu: indiferent de faptul că hotărârea cauzei este sau
nu definitivă încheierea poate fi atacată separat cu recurs la instanța superioară, singurul caz
în care nu se poate fiind numai încheierea de suspendare dată de ICCJ.
Prin RIL 2/2017 ICCJ a tranșat problema în sensul opiniei 2, hihi: “în interpretarea și
aplicarea unitară a dispozițiilor art. 414 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă,
recursul formulat împotriva încheierii prin care a fost suspendată judecata, precum și
împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a cauzei este admisibil,
indiferent dacă încheierea de suspendare a fost pronunțată de instanță într-o cauză în care
hotărârea ce urmează a se da asupra fondului este sau nu definitivă.”
Cu alte cuvinte, nu contează hotărârea care urmează a se da pe fond, încheierea de
suspendare se atacă întotdeauna cu recurs, cu excepția încheierii de suspendare dată de ICCJ.
Termenul de recurs. Acesta este un termen special și poate fi făcut cât timp durează
suspendarea cursului judecării procesului, atât împotriva încheierii prin care s-a dispus
suspendarea, cât și împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea cererii de repunere pe
rol a procesului. Există două opinii:
- Opinia 1 – numai pentru situațiile în care s-a suspendat, nu și pentru care s-a respins
cererea de suspendare.
- Opinia 2 – și când s-a admis, și când s-a respins suspendarea. Termenul nu mai poate
fi pe durata suspendării. Termenul ar fi cel de drept comun, adică 30 de zile de la data
pronunțării încheierii (dreptul comun pentru recurs).
BRICIU: să se atace imediat și separat de fond, fie că se admite sau respingere cererea
de suspendare. Dacă se judecă procesul și el ar fi trebuit suspendat, efectele ar fi mai
dramatice, pentru că trebuie anulată hotărârea.
Zidaru: hotărârea de admitere a cererii de repunere pe rol nu se poate ataca!
Același regim are și încheierea de respingere a repunerii pe rol.

148
 4.2. Efectele suspendării
Ce se întâmpla dacă se suspendă? Suspendarea presupune rămânerea în nelucrare
(premisa perimării) a procesului. Astfel, orice act de procedură făcut în perioada suspendării,
în afară de cererea de repunere pe rol sau de recurs, este lovit de nulitate relativă. Este o
nulitate relativă si trebui invocată la primul termen la care s-a produs neregularitatea.
Suspendarea operează în bloc: produce efectele pentru toate părțile procesului
(principale, intervenienți) și cu privire la toată cauza. Cu alte cuvinte, dacă avem cauze
conexate, suspendarea va opera cu privire la toate cauzele conexate, nu numai la una dintre
ele.
În anumite situații, odată cu dispunerea suspendării, începe să curgă termenul de
perimare: acele cazuri în care suspendarea este voluntară.
Procedura de reluarea a judecații procesului: art. 415 NCPC:
a. în cazul suspendării voluntare: prin cererea de redeschidere făcută de una
dintre părți, când suspendarea s-a dispus prin învoirea părților sau din cauza lipsei lor. În
această situație, părțile nu mai au termenul în cunoștință, deci se impune citarea părților
pentru punerea în discuție a reluării judecării procesului (art. 229 alin. (2) pct. 1).
b. în cazul suspendării de drept: prin cererea de redeschidere a procesului,
făcută cu arătarea moștenitorilor, tutorelui sau curatorului (punerea sub interdicție/încetarea
funcției tutorelui sau curatorului, a celui reprezentat de mandatarul defunct, a noului
mandatar ori, după caz, a părții interesate, a lichidatorului, a administratorului judiciar ori a
lichidatorului judiciar, în cazurile prevăzute la art. 412 alin. (1) pct. 1-6;
c. se repune și din oficiu în cazurile prevăzute la art. 412 alin. (1) pct. 7, după
pronunțarea hotărârii de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene. După rezolvarea
conflictului de competență, reluarea procesului după sesizarea CJUE/ICCJ/CCR. Sunt
sesizări făcute de instanță, chiar dacă unele sunt la cererea părților. Dar instanța întreabă cele
3 instanțe. După soluționarea situațiilor, instanța trebuie să repună cauza din oficiu pe rol. În
restul cazurilor intervine reluarea judecății la cererea părții interesate, chiar și într-un proces
penal.
d. prin alte modalități prevăzute de lege: procesul se repune pe rol, de regulă, din
oficiu sau, la cererea părților.
În ceea ce privește reluarea judecății, regula este că reluarea judecății se face la cererea
părții interesate. Dacă avem suspendare voluntară sau din cauze imputabile acestora se va
taxa cu 50% din taxa judiciară de timbru inițială.

149
 Nu se aplică această regulă suspendărilor legale de drept, mai puțin cea privind
amânarea succesivă a cauzelor.
Nu se va aplica suspendărilor legale facultative, pentru că nu este culpa părților că
există un proces paralel civil sau penal, sau că se trimite de instanță la ICCJ). Se va distinge
după caz. Se aplică taxa de 50 % în cazul suspendării facultative care intervine în momentul
în care instanța constată că reclamantul nu își îndeplinește obligațiile puse în sarcina lui de
instanță.
Cererea de repunere pe rol va fi soluționata printr-o încheiere care poate poate fi:
- de respingere. De exemplu: degeaba fac cerere de repunere pe rol dacă nu vin
moștenitorii. Cauza rămâne în continuare suspendată și atunci există recurs potrivit RIL
2/2017 (art. 414 alin. (2));
- de admitere (încheiere interlocutorie) prin care se repune cauza pe rol și se continuă
judecata. Aceasta încheiere nu poate fi atacată (Dinu zice că da, dar încă nu s-a dat un RIL).
Odată cauza repusă pe rol, se reia de la momentul la care a fost suspendată, iar actele
de procedură făcute anterior suspendării sunt câștigate cauzei.
SECȚIUNEA II – Perimarea
1. Noțiune și natură juridică
Potrivit art. 10 NCPC, părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură, printre
altele, în termenele stabilite de lege sau de judecător. Pornind de la această obligație ca un
proces să fie soluționat într-un termen optim și previzibil (obligație care incumbă părților în
primul rând, și apoi judecătorului), legiuitorul a definit o sancțiune procedurală, și anume
perimarea. Perimarea sancționează lipsa de continuitate între actele de procedură efectuate
într-o cauză civilă determinând stingerea procesului respectiv în faza în care se găsește
(judecata/executarea silită) dacă acest proces a rămas în nelucrare din vina părții, un anumit
timp prevăzute de lege. În realitate, pe lângă natura de sancțiune procedurală care intervine
pentru lăsarea în nelucrare a pricinii din vina părții, perimarea are și natura unei prezumții
de desistare, spunând legiuitorul că, dacă părțile nu mai stăruie o anumită perioadă, se
presupune că au renunțat la proces, iar dacă au renunțat, trebuie să existe o sancțiune prin
care acel dosar este scos de pe rolul instanței.
2. Domeniul de aplicare și termenul de perimare
Nu se perimă procesul, ci cererea! Are însemnătate deosebită dacă perimarea
intervine în apel. Ce se perimă acolo? Tot litigiul sau cererea de apel? Doar cererea, deoarece
rămâne valabilă hotărârea atacată. În interpretarea art. 414 NCPC, sancțiunea perimării se
referă la toată activitatea procesuală, fie că este judecată în primă instanță sau în căile de atac.

150
Totuși, perimarea nu afectează probele deja administrate în dosar, rămânând câștigate
cauzei.
Pentru intervenirea acestei sancțiuni 3 condiții trebuie analizate de judecător pentru a
pronunța perimarea:
1) Să existe o cerere, în sensul art. 416 alin. (1), adică un proces (cerere
introductivă, cerere de cale de atac, cerere de retractare) și să nu fie din cele neperimabile.
Regula dată de art. 416 alin. (1) este că perimarea se aplică pentru “orice cerere”,
adică se aplică pentru orice proces civil lato sensu, indiferent de obiectul litigiului sau de
părți, se aplică pentru judecata în primă instanță și pentru toate căile de atac. De ce? Pentru că
este o sancțiune care visează procesul civil și nu un nivel jurisdicțional.
Prin excepție, s-a considerat că perimarea nu este aplicabilă:
a. în cazul RIL-urilor (aici nu este vorba de o cerere a părții, partea nu are
calitate procesuală activă să sesizeze ICCJ cu un RIL);
b. în cazul HP-urilor;
c. nu se perimă acțiunile civile disjunse din cauzele penale și nici cele atașate
acțiunii penale;
d. hotărârilor judecătorești;
e. procurorului, atunci când acesta pornește procesul civil, pentru că odată ce l-a
pornit, părțile sunt introduse în proces, iar odată introduse ele pot să se folosească de toate
drepturile procesuale pe care le au și pot, de asemenea, din atitudinea lor procesuala să
conducă la perimare;
f. în materia arbitrajului. Lăsarea în nelucrare în materie de arbitraj timp nu
atrage sancțiunea perimării cererii arbitrale, ci sancțiunea caducității arbitrajului (art. 567
NCPC).
2) Cererea să rămână în nelucrare 6 luni
Adică nu se fac acte de procedură în acest timp. Acest termen s-a unificat atât în
materia judecații, cat și în faza executării silite. Rămânerea în nelucrare înseamnă că nu s-a
făcut niciun în act în acest termen de procedură în vederea reluării judecării. Este un termen
imperativ, dar sancțiunea nu este decăderea. Fiind un termen prevăzut de lege, se aplica
art. 181 alin. (1) pct. 3. De când curge acest termen?
Art. 416 alin. (2) spune că termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură
îndeplinit de părți sau de către instanță. De obicei stă o altă instituție, suspendarea sau
întrerupere (cazuri neprevăzute de lege). Termenul curge de la data încheierii de
suspendare, nu de la comunicare! Acest moment este o chestiune de fapt care este lăsată la

151
aprecierea judecătorului cauzei. De exemplu, la art. 411 și art. 242, termenul de perimare
curge de la data încheierii prin care s-a dispus suspendarea.
Fiind un termen legal, ar trebui să curgă fără întreruperi și fără suspendări, însă
legiuitorul a prevăzut un caz de întrerupere a termenului (înseamnă că termenul scurs anterior
se întrerupe și eventual, dacă cauza este lăsata în continuare în nelucrare, va începe să curgă
un alt termen de 6 luni) și cazuri de suspendare a termenului.
Este un termen special și are reguli speciale de întrerupere și suspendare.
3. Întreruperea termenului de perimare
Este unul singur. Art. 417 NCPC prevede că perimarea se întrerupe:
- prin îndeplinirea unui act de procedură (în interiorul termenului de 6 luni);
- făcut în vederea judecării procesului de către partea (nu de instanță);
- care justifică un interes.
Așadar, actul de procedură trebuie să fie apt să duca la reluarea judecării procesului. De
exemplu, în cazul suspendării voluntare, actul care ar întrerupe perimarea ar fi cererea de
repunere pe rol a cauzei, dacă este admisă. Un act al părții prin care cere studierea dosarului
la arhivă, fotocopierea dosarului în perioada de suspendare nu este apt să atragă o întrerupere
a perimării, pentru că nu este un act făcut în vederea reluării judecării. Sau cererea de
comunicare a încheierii de suspendare, la fel nu este un act întreruptiv. Nu este un act
întreruptiv un act de procedură nevalabil. Nulitatea unui act produce și ștergerea efectelor lui
procesuale (aici un efect ar fi fost întreruperea termenului de perimare). De exemplu, o parte
cere rejudecarea, dar nu timbrează cererea.
De obicei reclamantul este cel care face cererea, intervenientul principal, pârâtul prin
cererea reconvențională, un pârât într-o cerere de partaj, un intervenient accesoriu chiar
De asemenea, art. 419 NCPC reglementează situația coparticipării procesuale,
conform căruia: în cazul în care sunt mai mulți reclamanți sau pârâți împreună, cererea de
perimare ori actul de procedură întrerupător de perimare al unuia folosește și celorlalți. Acest
articol este o excepție de la principiul independenței procesuale, pentru că actele utile profită
coparticipării (actul de întrerupere este un act util).
Efectul: curge un alt termen de perimare. Produce efecte față de toate părțile, indiferent
de natura participării. Nu ne mai uităm dacă profită sau nu cuiva. Aici este în bloc. Ea stinge
toate cererile (principale, incidentale, accesorii)! Dacă unul blochează ceva, toți blochează.
4. Suspendarea termenului de perimare
a. Intervine când avem un caz de suspendare a judecății procesului potrivit
regulilor de la art. 413 (suspendarea legală facultativă). Cât este suspendată cauza, este

152
suspendat și termenul de perimare. Suspendarea judecății are loc până la data la care
cauzele rămân definitive. De la momentul rămânerii definitive a hotărârii, termenul de
perimare începe să curgă. Dar nu se reia automat procesul! Avem nevoie de o cerere. Azi se
suspendă procesul având un dosar penal în curs. Dacă peste 7 ani se termină procesul printr-o
hotărâre definitivă, după 7 ani începe termenul de perimare. Hotărârea trebuie să fie
definitivă, nu comunicată (care se face peste zile, luni, ani)! Eventualele căi extraordinare (de
retractare) nu prelungesc suspendarea termenului de perimare.
[Fiți foarte atenți, se coc grile bune din acestea].
b. Cazurile de la art. 412 produc și ele efecte, dar numai pentru o lună, dacă a
intervenit în ultimele 3 luni ale termenului de 6 luni. Textul are o hibă. BRICIU zice că, deși
se face trimitere la art. 412 in corpore, în realitate nu tot art. 412 este incident. Trebuie tot
luat, mai puțin pct. 7 (ar interveni suspendarea până la pronunțarea CJUE). Aici partea nu are
niciun control asupra Curții. Nu este ca la mandatar sau la tutore. Ea nu poate decât să
aștepte. Textul este copy-paste din trecut, doar că pe atunci nu aveam CJUE. Așadar, pct. 7
intră la alte cauze, dacă suspendarea nu intervine din culpa părților.
Și în situațiile de la art. 412 poate să curgă perimarea. De exemplu, dacă s-a suspendat
prin decesul uneia dintre părți, până la introducerea în cauza a moștenitorilor, regula spune că
termenul se suspendă, dar până când? Dacă s-a făcut succesiunea, iar partea care a rămas în
viață în proces are cunoștință de moștenitori (acest lucru se dovedește prin orice mijloc de
probă), de la data când cunoaște moștenitorii ea este în culpă cu repunerea pe rol (începe să
curgă termenul de perimare), astfel că ar trebuie să facă în maximum 6 luni o cerere de
repunere pe rol și să indice moștenitorii. Deci dacă inițial se pleacă cu o suspendare a
perimării pentru nicio culpă a părților și nu ești obligat să cunoști moștenitorii, de la data
când se probează că i-ai cunoscut, intervine termenul de perimare.
c. Un alt caz este cel în care partea este împiedicată să stăruie în judecată din
motive neimputabile. Nu trebuie să fie forță majoră. Poți fi plecat și în Kuala Lumpur cu
afaceri sau ți-a murit un verișor din Hong Kong și mergi la funeralii. Mai sunt și alte cauze de
suspendare (toate celelalte: un conflict de competență, disjungerea cererii de chemare în
garanție) care nu intervin din culpa părților.
d. Dacă suspendarea voluntară a intervenit, pentru ca părțile să declanșeze
procedura de mediere prin care vor să stingă procesul în legea medierii se prevede că
termenul nu curge timp de 3 luni de la data contractului de mediere. Dacă intervine
suspendarea, timp de 3 luni nu curge perimarea, dar să nu fie mai mult de 3 luni de la
încheierea contractului de mediere. Repunerea pe rol a cauzei după reușita/eșecul medierii

153
este scutită de plata taxelor de timbru. Este o excepție de la plata a 50% din taxă pentru a se
încuraja recurgerea la mediere.
3) Rămânea în nelucrare se datorează culpei părții/părților
În realitate, este o chestiune de fapt. Ori de câte ori nu există o culpă, perimarea nu
poate opera. Perimarea nu operează, culpa nu se reține (art. 416 alin. (3)):
a. când se dispune suspendarea pe art. 412 (de drept, partea nu se socotește în
culpă), dar și aici în funcție de ceea ce se întâmplă după, partea poate fi socotită în culpă.
Chiar dacă procesul s-a suspendat, dar nu părțile trebuiau să repună pe rol procesul, atunci nu
se reține culpa, oricât de mult timp ar trece. Când ar trebui făcut din oficiu? La conflictul de
competență, la strămutare, la abținere, casare cu trimitere;
b. când actul de procedură trebuia făcut din oficiu. De exemplu: partea a depus
cerere de chemare în judecată la instanță, dar instanța nu fixează primul termen de judecată –
> dacă nu s-a fixat termen în 6 luni de la depunere și nu s-au mai făcut acte de procedură, nu
ține de culpa părții, ci de culpa instanței;
c. când dosarul nu a ajuns la instanța competentă să judece. De exemplu: în cazul
în care se declină competența, dosarul este luat de la o instanță și mutat la alta, iar dacă între
această mutare și primul termen la instanța cealaltă, trec mai mult de 6 luni, nu este culpă
părții.
d. când din motive neimputabile părții nu se poate fixa termen de judecată.
/!\ El curge și împotriva incapabililor, deși nu este legat de culpă. Dacă el rămâne fără
tutore, art. 418 ne spune ce se întâmplă. Dacă după o lună nu se numește tutorele, începe
termenul de perimare!
4) Să nu existe un alt caz dintr-o normă specială care prevalează asupra
perimării
Art. 925 de la divorț. Soții se pot împăca, chiar dacă nu s-a plătit taxa de timbru. Este
un mod particular de stingere a procesului. Ce s-a întâmplat? Doi soți au decis să divorțeze.
Instanța a admis cererea. Numai un soț era nemulțumit. Celălalt a introdus apel. A intervenit
o împăcare de facto. După un an și-au adus aminte că au proces. Judecătorul a vrut să
perimeze cererea. ”Nu contează dacă v-ați împăcat și vreți să înlăturați și prima hotărâre”.
Se perimă cererea de apel și rămâne hotărârea din primă instanță în picioare și ei avea statutul
de divorțați. De aceea, s-a intervenit în acest domeniu.

154
 5. Procedura și constatarea perimării
Conform art. 416 alin. (1), perimarea operează de drept. În toate cazurile trebuie să
existe o hotărâre judecătorească care se constatate perimarea (impusă și de art. 420).
Când se pronunță o hotărâre prin care se constată perimarea, instanța verifică cele 4 condiții.
Problema perimării, deși aparent vizează un interes privat în procesul civil, fiind o
sancțiune procedurală, poate fi constatată și din oficiu, normele fiind de ordine publică (art.
420 alin. (1): perimarea se constată din oficiu sau la cererea părții). Se ridică și de procuror
dacă participă la judecată.
Perimarea poate fi invocată pe cale de excepție (dacă procesul este în curs) sau prin
cerere (prin calea de atac sau printr-o cerere de repunere pe rol și de constatarea perimării).
Excepția de perimare este o excepție de procedură, vizează formele procesului. Este o
excepție absolută și peremptorie (admiterea ei duce la finalizarea procesului).
Pentru constatarea perimării judecătorul va cita de urgență părțile și va dispune
grefierului să întocmească un referat asupra actelor de procedură în legătură cu perimarea.
Deși este o excepție de ordine publica, legiuitorul a prevăzut la art. 420 alin. (3) faptul
că perimarea cererii de chemare în judecată nu poate fi ridicată pentru prima oară în instanța
de apel. Este o limită! Poate fi invocată din oficiu de instanța de fond, dar poate fi invocată și
de instanța de apel în apel, cu condiția să fi fost invocată în fond și respinsă.
Întrucât perimarea este un incident de procedură, este judecat în aceeași compunere și
în aceeași constituire de către completul/instanța care a fost investită cu respectivul litigiu ce
urmează a fi perimat.
Mai mult, dacă participarea procurorului era obligatorie, va fi obligatorie să participe și
la constatarea perimării, sub sancțiunea nulității.
Actul de procedură care se pronunță cu privire la perimare – art. 421 NCPC:
- instanța constată că perimarea nu a intervenit –> încheiere prin care se va respinge
excepția de perimare – încheiere interlocutorie care poate fi atacată numai odată cu fondul;
- instanța constată că perimarea a intervenit –> hotărâre (sentință în primă instanță sau
decizie în recurs, întrucât se termină procesul) care este supusă recursului la instanța ierarhic
superioară în termen de 5 zile de la pronunțare. Spre deosebire de suspendare (unde este
definitivă, art. 414 alin. (1) teza finală), când perimarea este constatată de o secție a ICCJ
(adică se perimă un recurs) și atunci există recurs, care va merge la completul de 5 judecători.
Se atacă cu recurs, chiar dacă hotărârea este definitivă. Dacă am perimarea unui recurs,
atacarea cu recurs a hotărârii nu este un recurs la recurs. Vechea discuție.

155
 6. Efectele perimării
Perimarea este o sancțiune procedurală, astfel încât efectele unei asemenea sancțiuni
sunt, în primul rând, procedurale.
1) Stingerea procesului în mod indivizibil în faza în care se găsește, împreuna
cu toate actele de procedură făcute până la acel moment (se sting, se șterg). Cu alte cuvinte,
este ca și cum procesul nu ar fi existat, un fel de repunere a părților în situația anterioară
sesizării instanței.
În cazul cererii de chemare în judecată, se sting toate efectele și actele subsecvente.
Înseamnă că se șterge efectul întreruptiv de prescripție, cu aplicarea art. 2539 alin. (2) C.civ.
Dacă în 6 luni introduce o nouă cerere și se admite, se bucură de întrerupere în continuare.
2) Perimarea operează împotriva tuturor părților, persoane fizice sau
juridice, chiar împotriva incapabililor (art. 416 alin. (1)).
3) Perimarea nu afectează dreptul subiectiv în mod direct. Perimarea stinge
procesul procedural, dar nu se poate vorbi de o autoritate de lucru judecat, deoarece
procesul nu mai este judecat prin perimare, astfel încât se poate introduce o nouă cerere de
chemare în judecată, cu condiția că reclamantul să se regăsească în termenul de prescripție
extinctiv. Trebuie precizat faptul că hotărârea de perimare anulează efectul întreruptiv al
prescripției (dacă se introduce o cerere de chemare în judecată se întrerupe prescripția, iar
prin efectul constatării perimării, efectul întreruptiv pică). Însă, conform art. 2539 alin. (3)
C.civ., dacă i se constată perimată cererea, reclamantul poate, o singură dată, să introducă din
nou o cerere în termen de 6 luni de la data definitivării hotărârii de perimare, iar efectul
întreruptiv este câștigat. Condiții: (i) 6 luni de la data când s-a perimat în mod definitiv, (ii) să
fie admisă și (iii) să fie făcută o singură dată (dacă se mai perimă încă odată, asta este, trebuie
să vezi dacă mai ești în termenul de prescripție).
4) Dacă se face o cerere de chemare în judecată, părțile pot folosi dovezile
administrate în cursul judecării cererii perimate, în măsura în care noua instanță socotește
că nu este necesară refacerea lor. Astfel, perimarea, ca regulă, nu afectează probele (la fel
se întâmplă la declinare). Este o excepție de la principiul nemijlocirii.
5) Perimarea apelului are ca efect dobândirea caracterului executoriu de către
hotărârea primei instanțe de fond.
Cum am mai spus, perimarea nu afectează direct dreptul subiectiv dedus judecații, din
moment ce reclamantul mai poate face o cerere de chemare în judecată, fără să i se opună
autoritatea de lucru judecat. Însă, dacă se perima calea de atac (apel, recurs), se afectează
direct și dreptul subiectiv, pentru că efectul perimării unei cai de atac este definitivarea

156
hotărârii atacate. Astfel, dacă se perimă apelul, se definitivează soluția de la fond, iar
recursul nu mai poate fi făcut omissio medio, pentru că apelul s-a perimat. Dacă se perimă
recursul, se definitivează hotărârea recurată => va fi afectat în mod direct dreptul subiectiv
care a fost tranșat prin hotărârea care urmează a se definitiva.
Nu se poate reapela. Doar o dată poți merge pe o cale de atac.
6) Perimarea lipsește procesul/cauza de efectele procesuale. Însă, dacă actele
de procedură conțin și manifestări de voință, producătoare de efecte juridice, acestea pot fi
folosite și aceste efecte nu se pierd. Astfel, dacă într-o cerere de chemare în judecată,
reclamantul recunoaște o plată parțială de la pârât și pe urmă cererea se perimă. În cazul în
care se face o nouă cerere de chemare în judecată, pârâtul poate folosi cerere de chemare în
judecată nr. 1 ca înscris (sub semnătură privată), chiar dacă este scos ca act de procedură
dintr-un dosar perimat. Cu alte cuvinte, efectele de drept substanțial a acelor manifestări de
voință din actul de procedură perimat rămân în viață.
7) Perimarea operează în bloc, cu privire la toate părțile, chiar și în ipoteza
unei coparticipări procesuale –> se stinge procesul, dosarul.
7. Perimarea instanței
Pe lângă perimarea care este o sancțiune procedurală și vizează perimarea judecării
procesului, legiuitorul a reglementat un alt caz de perimare: perimarea instanței. Astfel,
conform art. 423 orice cerere adresată unei instanțe și care a rămas în nelucrare timp de 10
ani se perimă de drept, chiar în lipsa unor motive imputabile părții. Dispozițiile art. 420 se
aplică în mod corespunzător.
Cu alte cuvinte, perimarea instanței este tot o sancțiune, dar care nu mai presupune
culpa părților (nu mai contează). Astfel încât, dacă o cauză din culpă/fără culpa părților
rămâne la o instanța 10 ani nelucrată, aceea cauza se perimă, pentru că se perimă instanța,
adică va fi scoasă de pe rolul instanței respective, iar singura condiție care trebuie verificată
este termenul de 10 de ani și să nu fi fost întreruptă de vreo suspendare a acestui termen.
Este o măsură de bună-administrare a justiției care conduce la scoaterea de pe rol a unor
cauze în care n-au mai insistat nici instanța, nici părțile. De exemplu, o acțiune în revendicare
suspendată până când s-a soluționat constatarea nulității titlului, în mod normal după ce s-a
constatat sau nu nulitatea titlului în mod definitiv, revendicarea ar trebui repusă din oficiu pe
rol sau la cererea părților, dar întrucât s-a tranșat problema titlului, nici părțile nu mai cer
repunerea pe rol (este clară situația, cine câștiga, cine pierde), nici instanța nu a repus din
oficiu cauza pe rol. Astfel, dacă trec 10 ani, se poate constata perimarea instanței, nu mai
contează de ce nu s-a mai repus pe rol, cauza trebuie scoasă și gata.

157
 SECȚIUNEA III – ACTELE PROCESUALE DE DISPOZIȚIE
1. Justificare și enumerare
Toate sunt acte de dispoziție sunt:
a. renunțarea (la judecată sau la drept);
b. achiesarea (la pretențiile reclamantului sau la hotărârea pronunțată);
c. tranzacția.
Frecvența în practică este destul de mare, dar nu întotdeauna sunt totale, adică nu duc
mereu la finalizarea litigiului. Astfel, ele pot fi doar pe anumite capete de cerere sau față de
anumite persoane (atunci când există o coparticipare procesuală).
Așadar, cursul normal al procesului poate fi influențat și de actele de dispoziție ale
părților, fie că provin de la reclamantul (renunțare la judecată/la drept – poate fi act specific
pârâtului în cazul în care există o cerere reconvențională), de la pârât (achiesarea – act
specific pârâtului) sau de la ambele părți (tranzacția).
Caracteristici generale – fiind acte de dispoziție:
- au caracter unilateral, mai puțin tranzacția, ceea ce înseamnă că, de principiu, sunt
irevocabile;
- cel care le face trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu, iar dacă este minor
sau pus sub interdicție, este nevoie de autorizarea autorității tutelare;
Art. 81 alin. (2) NCPC referindu-și la actele de dispoziție, dar în materia reprezentării,
spune că: “actele procedurale de dispoziție prevăzute la alin. (1), făcute în orice proces de
reprezentanții minorilor, ai persoanelor puse sub interdicție și ai dispăruților, nu vor
împiedica judecarea cauzei, dacă instanța apreciază că ele nu sunt în interesul acestor
persoane”. Cu alte cuvinte, nu numai că pentru minori sau persoane puse sub interdicție este
necesară autorizarea autorității tutelare, dar, deși există autorizarea, instanța ar putea să nu
țină cont de actul de dispoziție respectiv dacă îl apreciază drept contrar intereselor celui
reprezentat.
- sunt acte personale, pot fi făcute de parte sau de un mandatar (convențional), cu
procură specială și autentică. Nu se pot face în baza unui mandat ad litem dacă nu se
menționează expres dreptul de a face un anumit act de dispoziție și limitele în care se face.
Dacă se dă mandat de reprezentare în proces, nu se include și dreptul de a renunța la
proces, de a fi de acord cu pretențiile părții adverse sau de a încheia o tranzacție. Pentru acest
lucru trebuie o procură specială. În cazul avocaților nu este necesară procura, tot
împuternicirea face dovadă, dar trebuie menționată o clauză specială în contractul de
asistență.

158
 - vizează drepturi de care părțile pot dispune, nu pot interveni în anumite materii.
1. Renunțarea
Renunțarea la judecată
Presupune o desistare a reclamantului (și a celor
care au poziție de reclamant) de proces, ceea ce
înseamnă că își conservă dreptul de a face în viitor un
alt proces. Pârâtul, chematul în garanție nu pot.
Definiție Nu presupune o abandonare a dreptului, ci numai
a procedurii. Acesta este motivul pentru care
legiuitorul o privește cu o mai mare îngăduință sub
aspectul formelor, dar și cu o anumită rezervă din
partea pârâtului.
Oricând în cursul judecății.
Totuși, la art. 924 alin. (1) NCPC, în materie de
divorț spune că reclamantul poate renunța la judecată
Termen
în tot cursul judecății, chiar dacă pârâtul se
împotrivește. Și în apel, oricând în cursul judecății se
poate renunța.
Verbal în ședință sau cerere scrisă depusă la
dosar.
În cazul în care declarația verbală sau cererea
Formă scrisă este făcută de mandatar, trebuie procură
specială, autentică, care să prevadă exact procesul la
care se renunță, iar în cazul avocatului, mențiune
specială în împuternicire.
Condiții Este necesar consimțământul pârâtului în unele
cazuri*(vezi după tabel). Dacă cererea de renunțare
intervine:
• până la data comunicării cererii de chemare în
judecată (când pârâtul nici nu știe că există un
proces): nu ai nevoie de consimțământul pârâtului
(nici nu ai avea cui) și nu poți solicita cheltuieli de
judecată (ți le suporți pe ale tale);
• după comunicarea cererii de chemare în
judecată, dar până la primul termen de judecată: nu
159
Renunțarea la dreptul pretins
Presupune abandonarea chiar a dreptului
dedus judecății, ceea ce înseamnă că reclamantul
(sau alte părți care au poziție de reclamant), odată
ce face acest act de dispoziție, nu va mai putea
face un nou proces în care să reclame dreptul
respectiv, pentru că i se va opune hotărârea
judecătorească pronunțată.
Nu poate fi vorba de un intervenient
accesoriu.
Oricând în cursul judecății, fără a fi nevoie
de consimțământul pârâtului. Aceasta pentru
că reclamantul nu are posibilitatea reluării
procesului printr-o cerere nouă. O nouă cerere de
chemare în judecată se va respinge ca
neîntemeiată. Nu mai există dreptul.
Verbal în ședință (judecătorul verifică datele
de identificare ale părții) sau înscris autentic (ca
să certifice semnătura părții).
Dacă este făcut prin mandatar, este nevoie de
o procură specială.
NU este nevoie de consimțământul pârâtului
indiferent de faza procesuală (în primă instanță,
în apel sau recurs). De ce? Pentru că odată ce
reclamantul a făcut actul de dispoziție, se
pronunță o hotărâre care respinge cererea
reclamantului pe fond, iar el nu va putea formula
o nouă cerere de chemare în judecată, pentru că i
se va opune excepția inexistenței dreptului,
astfel încât pârâtul nu are niciun motiv pentru a
nu fi de acord cu o astfel de renunțare, indiferent
 este nevoie de consimțământul pârâtului, dar pârâtul de când va interveni (nu există pericolul reluării
va putea solicita plata cheltuielilor de judecată, pentru procedurii cum este în cazul renunțării la
că se presupune că a început să-și facă apărarea, să judecată).
angajeze avocat, a făcut întâmpinare, o strategie;
• la primul termen de judecată la care părțile sunt
legal citate sau ulterior, în tot cursul judecății (apel,
recurs): este nevoie de consimțământul pârâtului și
pârâtul poate cere și cheltuieli de judecată.
În legătură cu mijlocul prin care se obține
consimțământul pârâtului, art. 406 alin. (4) NCPC
acceptă și un consimțământ tacit al pârâtului. Acordul
tacit nu se obține oricum, astfel că, dacă pârâtul nu
este prezent la termenul la care se face renunțarea, se
va acorda un termen și pârâtul va fi citat cu
mențiunea de a-și exprima poziția cu privire la
renunțare, iar dacă nu-și exprimă nicio poziție, se
consideră că și-a dat consimțământul. BRICIU crede
că trebuie citat pârâtul și el nu are termen în
cunoștință cu privire la acest aspect, deși pare
paradoxal. El are termenul în cunoștință pentru
judecarea pe fond. Pârâtul este interesat, deoarece nu
există autoritate de lucru judecat la renunțarea la
judecată și reclamantul poate reintroduce oricând
cererea.
/!\ A nu se confunda cu alte acte de dispoziție
unde trebuie consimțământ expres – modificarea
cererii de chemare în judecată sau la propunerea de
probe peste termen.
Actul Se ia act de renunțare și se închide dosarul. • hotărâre (sentință; decizie). Va spune
prin • se dispune printr-o hotărâre (sentință – intervine “respinge cererea ca nefondată (pe fond)”;
care se la prima instanță; decizie – intervine la instanța de • se atacă numai cu recurs la instanța ierarhic
dispune apel sau de recurs). Prin aceea sentință/decizie se va superioară;
; regim menționa “ia act de renunțarea la judecată”; • dacă este dată de ICCJ, se atacă cu recurs
juridic • se atacă numai cu recurs la instanța ierarhic (nu mai există apel) la completul de 5

160
 superioară (nu are drept de apel); judecători. Diferența de tratament este dată de
• dacă este dată de ICCJ, hotărârea nu se mai faptul că legiuitorul privește mai riguros
atacă deloc, fiind definitivă. renunțarea la drept decât renunțarea la judecată
Sunt două soluții pentru renunțarea parțială: prin prisma efectelor pe care le produce cu privire
- fie se disjunge; la drepturile părții, în sensul că nu mai are
- fie se dă o încheiere prin care se ia act de posibilitatea să reclame ulterior dreptul respectiv.
renunțare, caz în care calea de atac va fi doar recursul
la instanța ierarhic superioară.
• Se ia act de renunțare și se închide dosarul. Se respinge ca nefondată cererea
Reclamantul poate formula o nouă cerere, reclamantului. O nouă acțiune nu mai poate fi
deoarece nu există autoritate de lucru judecat. Trebuie făcută sau daca va fi făcută, va fi respinsă fără a
ca cererea să nu se fi prescris, cu incidența art. 2539 fi judecată în fond pe argumentul că reclamantul
C.civ. nu mai are dreptul subiectiv (excepție de ordine
publică)**(vezi după tabel).
Dacă intervine în căile de atac, implică anularea hotărârilor pronunțate. Astfel va trebui mai întâi
să desființeze hotărârile pronunțate și să dispună închiderea dosarului.
Produce efecte numai în privința părții care a făcut cererea de renunțare și nu afectează cererile
incidentale și cele care au caracter de sine stătător, deci produce efecte numai în privința capetelor de
cerere cu privire la care s-a renunțat. Poate privi doar anumite persoane sau la anumite capete!
Astfel este posibil ca aceste renunțări să nu conducă la finalizarea în totalitate a procesului, pentru că
din 5 capete poți renunța la 3, procesul continuă pe cele 2, se disjung și se dă o hotărâre pentru cele cu
Efecte privire la care s-a renunțat, iar judecarea celorlalte 2 continuă.
De asemenea, poate să nu vizeze toate părțile din proces – ai 3 pârâți, renunți la 2, mai rămâne 1.
Mai mult, daca s-a renunțat la cererea de chemare în judecată sau reclamantul a renunțat la dreptul
subiectiv dedus judecății, dar pârâtul are și el cerere reconvențională, aceasta va continua să se judece.
Dacă este o cerere de intervenție principală, renunțarea la cererea de chemare în judecată sau la dreptul
subiectiv de către reclamant, nu împiedică judecarea cererii de intervenție principală. Totuși, dacă s-a
renunțat la judecată sau la drept, judecarea cererii de intervenție accesorie sau de chemare în garanție
(aceasta se admite numai dacă reclamantul câștigă, automat rămâne fără obiect) nu va mai continua.
• Reclamantul poate formula o nouă cerere dacă • Reclamantul nu mai poate formula o nouă
dreptul material nu s-a prescris. cerere, deoarece dreptul nu mai există.
• Se restituie 50% din taxa judiciară de timbru
când reclamantul a renunțat la judecată până la
comunicarea cererii de chemare în judecată către pârât
(renunțarea făcută într-o fază incipientă).

161
 [Foarte posibil la examen comparație între cele 2.]
*Fiind acte de dispoziție, ele nu trebuie justificate, dar nu înseamnă că nu ai motiv.
Motivele pot fi: te-ai săturat, ți-ai dat seama că investiția într-un proces este prea mare pentru
efectele pe care le obții, fie pentru că apreciezi că vei pierde oricând sau sperând că altă data
îl vei câștiga. Această ultimă ipoteză nu va fi privită foarte prietenos de pârât, pentru că el nu
vrea să-ți dea posibilitatea să te regrupezi și să faci procesul altă dată când vei avea probabil
mai multe probe, pârâtul ar vrea să te prindă acum, când nu ai probe și să obțină o hotărâre
care să aibă autoritate de lucru judecat, nu să scape de proces și să fie confruntat ulterior cu
altul. Mai mult, paratul are și el cheltuieli în legătură cu procesul pe care trebuie să și le
acopere.
1.1. Condițiile renunțării
Trebuie menționat art. 437 C.civ.: (1) În acțiunile privitoare la filiație nu se poate
renunța la drept. (2) De asemenea, cel care introduce o acțiune privitoare la filiație în
numele unui copil sau al unei persoane puse sub interdicție judecătorească, precum și
copilul minor care a introdus singur, potrivit legii, o astfel de acțiune nu pot renunța la
judecarea ei.
Cu alte cuvinte, drepturile respective trebuie să fie supuse renunțării, iar în materie de
filiație nu sunt drepturi la care să poți renunța. Ține de dreptul subiectiv, dar acest articol
arată că nu poți renunța nici măcar la judecată.
Trebuie reținut și art. 81 NCPC conform căruia instanța poate să nu țină cont de
renunțare și să continue judecata.
Conform art. 28 alin. (3) L. 554/2004: acțiunile introduse de persoanele de drept
public și de orice autoritate publică, în apărarea unui interes public [deci nu toate actele de
contencios, ci numai acestea], precum și cele introduse împotriva actelor administrative
normative [hotărâri de guvern sau ordine ale ministerelor] nu mai pot fi retrase [nu se poate
renunța la judecată], cu excepția situației în care sunt formulate și pentru apărarea
drepturilor sau intereselor legitime de care pot dispune persoanele fizice sau juridice de
drept privat.
Cu alte cuvinte, dacă o acțiune este introdusă de o persoană de drept public sau de o
autoritate publică care vizează un interes public sau un act normativ, nu mai poate fi retrasă
cu excepția situației în care ele au fost făcute și pentru apărarea unui drept/interes privat (e.g.
acțiunea făcută de procuror potrivit legii contenciosului administrativ care face acțiunea și
pentru apărarea drepturilor și intereselor private, atunci persoana poate renunța la acțiune).

162
 1.2. Efectele renunțării**
Există în doctrină o poziție corectă conform căreia hotărârea de renunțare la judecată
(aici clar nu are) sau la dreptul subiectiv nu are autoritate de lucru judecat, pentru că soluția
nu decurge dintr-o judecată. Însă, aceeași autori recunosc că excepția care poate fi opusă este
la fel de energică ca autoritatea, în sensul că ține de imputabilitatea litigiului (principiul din
care decurge și autoritatea), astfel tot de ordine publică va fi și excepția inexistentei
dreptului.
/!\ A nu se confunda renunțarea la apel/recurs cu renunțarea la judecată.
Renunțarea la apel/recurs = renunțarea la calea de atac, nu la judecată, ceea ce
înseamnă că soluția de prima instanța se definitivează.
Renunțarea la judecată = ceri să desființezi hotărârea primei instanțe ca să închidă
dosarul.
Cum poți fi păcălit? S-a pierdut de către reclamant procesul în prima instanță, se face
apel. În apel, el depune o cerere care spune “renunț la judecată în fața instanței de apel”,
pârâtul este întrebat “sunteți de acord cu renunțarea la judecată?” (și nu “renunțarea la
judecata apelului?”), pârâtul va răspunde ”DA!” pentru că a înțeles că reclamantul cere
renunțarea la apel și a crezut că hotărârea pe care a obținut-o în prima instanță se va
definitiva. Instanța va lua act de poziția sa și soluția va fi că admite apelul, desființează
hotărârea primei instanțe și dispune închiderea dosarului ca urmare a renunțării.
A doua zi, reclamantul a făcut o nouă acțiune și pârâtul nu a putut să invoce hotărârea
pronunțată inițial, pentru că tocmai a fost de acord cu desființarea ei. Astfel, reclamantul și-a
asigurat un proces de la 0 fără a mai avea o hotărâre judecătorească în defavoarea lui. În apel
trebuia să convingă că hotărârea era greșită; în schimb de la 0 are o șansă nouă.
2. Achiesarea
Achiesarea este un act procedural de dispoziție specific pârâtului, pentru că se recunosc
pretențiile reclamantului. Este de 2 feluri:
a. achiesarea pârâtului la pretențiile reclamantului (art. 436-437 NCPC);
b. achiesarea la hotărârea pronunțată (privește partea care pierde,
reclamant/pârât, dacă este de acord cu hotărârea pronunțată) (art. 463-464 NCPC).
/!\ Achiesarea la hotărârea pronunțată = renunțarea la calea de atac, de unde se
confundă în practică cu renunțarea la judecată.
Achiesarea la
Achiesarea la hotărârea pronunțată
pretențiile reclamantului
Termen În fața instanțelor de fond (prima  la pronunțare – art. 404 NCPC: renunțarea la calea

163
 instanță/apel). de atac se poate produce chiar cu ocazia pronunțării.
Pronunțarea, de principiu, se face în ședință publică, mai
puțin în cazurile în care se amână pronunțarea, iar
pronunțarea se face prin intermediul grefei.
Cu alte cuvinte, este posibil ca părțile să fie prezente,
iar când judecătorul va spune ”acțiunea se
admite/respinge”, partea care a pierdut procesul poate veni
în fața judecătorului să spună “luați act că nu declar
apel/recurs”. Astfel, dacă se face o asemenea declarație, se
ia act printr-un proces-verbal, care este semnat de
judecător și grefier.
 ulterior pronunțării – prin prezentarea părții înaintea
președintelui instanței sau a persoanei desemnate de acesta
ori prin înscris autentic. Dacă este făcut prin mandatar
trebuie procură specială și în cazul avocatului împuternicire
specială.
Acest lucru se poate face cât timp dosarul se află la
instanța care a pronunțat hotărârea.
 după declararea căii de atac – dacă s-a făcut apel și
dosarul a plecat la instanța care urmează să judece apelul,
cererea de achiesarea se va face în fața acelei instanțe.
 verbal în instanță;  verbal în instanță – se face proces-verbal;
 act autentic (la fel de puternică ca  înscris autentic;
Forma
renunțarea la drept a reclamantului);  mandat special și autentic.
 mandat special.
Feluri  spontană/provocată prin  totală/parțială – poți recunoaște anumite părți din
interogatoriu; hotărârea pronunțată și să nu fi de acord cu unele, ceea ce
Achiesarea spontană produce efecte înseamnă că se va definitivă în privința părților
cu privire la cheltuielile de judecată. Art. recunoscute și apelul/recursul va continua doar cu privire
454 NCPC: Pârâtul care a recunoscut, la la părțile nerecunoscute;
primul termen de judecată la care părțile /!\ Este necesar ca aceste părți să nu fie indivizibile,
sunt legal citate, pretențiile reclamantului pentru că, dacă ele nu pot fi disjunse, se va considera că nu
nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor mai este achiesare.
de judecată, cu excepția cazului în care, Exemple de achiesare parțială: sunt de acord cu

164
prealabil pornirii procesului, a fost pus în înapoierea împrumutului, dar nu sunt de acord cu
întârziere de către reclamant sau se afla penalitățile. Sunt de acord cu rezoluțiunea, dar nu sunt de
de drept în întârziere. Dispozițiile art. acord cu restituirea bunului, pentru că l-am restituit deja.
1.522 alin. (5) din C.civ. rămân  condiționată/necondiționată;
aplicabile. Art. 463 alin. (2) NCPC arată că achiesarea
Cu alte cuvinte, achiesarea spontană și condiționată, nu produce efecte decât dacă este acceptată
nu cea smulsă prin interogatoriu poate să expres de partea adversă. De exemplu, ”sunt de acord cu
aducă și acest beneficiu al scăpării plății renunțarea la calea de atac formulată dacă partea adversă
cheltuielilor de judecată. nu cere cheltuieli de judecată”, astfel că partea adversă
 totală/parțială; trebuie să spună “sunt de acord că nu voi cere cheltuieli de
Dacă pârâtul recunoaște parțial judecată”. Avem nevoie de o acceptare expresă a
pretențiile reclamantului, art. 436 NCPC celuilalt. Dacă nu spune acest lucru, nu este achiesare,
dă posibilitatea să se pronunțe o hotărâre pentru că înseamnă că partea nu a achiesat, ci a făcut o
parțială, în limitele recunoașterii și să propunere de tranzacție într-un fel. Fiind un fel de
continue procesul numai cu privire la tranzacție (ca natură juridică. Nu se finalizează într-o formă
pretențiile nerecunoscute. De exemplu, se de tranzacție, dar este o propunere tranzacțională. Nu este
solicită plata unei sume de bani și tranzacție în măsura în care nu se va da o hotărâre de
penalități, iar pârâtul spune că datorează expedient, dar strict vorbind este un contract judiciar, o
suma de bani, dar nu recunoaște că are de convenție a părților în fața instanței). Este și normal ca
dat penalități, pentru că a intervenit un caz acordul să fie expres, nu poate fi tacit, pentru că, în
de forță majoră care l-a împiedicat să realitate, renunță la un drept acceptând propunerea de
plătească la timp –> procesul va continua achiesare la hotărâre.
cu privire la penalități. Este unul din Achiesarea necondiționată poate fi și tacită.
cazurile, puține, în care se recunoaște  expresă/tacită:
hotărârea parțială. ➢ expresă: partea care are dreptul să atace hotărârea
Importanța apare la art. 448 NCPC declară după pronunțare că renunță la calea de atac.
conform căruia hotărârile parțiale, date în ➢ tacită: art. 464 alin. (3) NCPC – rezultă din faptul
limita recunoașterii sunt executorii de că partea care a pierdut execută de bunăvoie hotărârea prin
drept. Cu alte cuvinte, căile de atac făcute fapte certe și concordante.
împotriva lor, nu împiedică executarea (în 3 forme de achiesare:
mod normal hotărârile devin executorii - renunțarea la a declara apel;
după ce trec de apel). Acest lucru este - am declarat apel, dar renunț la apelul deja declarat.
logic, deoarece șansa de a se admite o cale Să nu confundați renunțarea la calea de atac cu

165
de atac, în urma recunoașterii este mică. renunțarea la judecată.
BRICIU: ”Să se ia act la renunțarea la judecată în
calea de atac”. Partea vede și instanța întreabă dacă este de
acord, pârâtul zice da, și închide dosarul.
Achiesarea se face fără consimțământ.
Reprezintă renunțare la calea de atac:
✓ o hotărâre de prima instanță care este supusă
apelului, apel suspensiv de executare (hotărârea nu este
încă executorie) și cu toate acestea, pârâtul pierzător, o
execută înainte de a curge termenul de apel. Cât timp el
avea încă 30 de zile să facă, se duce și o execută de
bunăvoie. Legea spune că termenul de 30 de zile în care
poți face apel și ulterior dacă ai făcut apel, inclusiv calea de
atac a apelului până la soluționarea ei, suspendă
executarea. Nu ești obligat să execuți hotărârea, dar dacă
înainte să expire termenul de apel pârâtul se duce și o
execută => se consideră, în general, în practică, a fi o
achiesare tacită la hotărârea pronunțată (o renunțare la
calea de atac a apelului).
Dacă fac gestul în urma unei somații de la executor și
nu contest somația și execut de frică sau dacă hotărârea
este executorie (în muncii), chiar dacă curge termenul de
apel, avem un echivoc. Nu este caz de achiesare.
✓ împotriva unei hotărâri care a dat dreptate parțial
reclamantului și parțial pârâtului, reclamantul a făcut cale
de atac. În calea de atac a reclamantului, s-a prezentat
pârâtul care a cerut respingerea cererii de apel a
reclamantului, pentru că hotărârea este temeinică și legală.
S-a respins apelul. Ulterior același pârât care a spus că
hotărârea este temeinică și legală face apel împotriva
aceleași hotărâri (era în termen, pentru că era un viciu de
procedură în ceea ce privește comunicarea hotărârii la el, i-
a fost comunicată la altă adresă, deci pentru el încă nu

166
 începuse să curgă termenul de apel și nici nu se încadra
într-un caz de echipolență). Instanța a apreciat că poziția
pârâtului de a veni în apelul reclamantului și să susțină că
hotărârea este temeinică și legală fără să amintească că el
are nemulțumiri proprii vizavi aceea hotărâre pentru care
face apel fără să facă atunci un apel, se consideră de a fi un
act destul de clar de achiesare la hotărârea pronunțată
și a respins apelul acestui pârât nu pentru că n-ar fi fost
în termen, ci ca inadmisibil, pentru că renunțase la
calea de atac a apelului în mod tacit, prin atitudinea pe
care o avusese la apelul reclamantului (a dat și pe
semestrul I exemplul).
NU reprezintă o renunțare la calea de atac următoarele
fapte:
 ipoteza în care reclamantul, câștigând procesul,
chiar în interiorul termenului de apel, începe o executare
silită împotriva pârâtului, deoarece atunci atitudinea
pârâtului ar putea fi considerată ca un fel de supunere față
de actul executor. Sigur, cel mai probabil executarea va fi
nelegală, dar logica ar fi că din moment ce ai venit de la
executor, te supui, după care contești, nu înseamnă că s-a
renunțat astfel la căile de atac (când o să câștige apelul,
pârâtul o să meargă și el la executor să-i dea înapoi ce i-a
luat), nu este o faptă univocă, nu este clară.
 o hotărâre dată cu executare provizorie (pentru
hotărârile care se execută de îndată) și atunci pârâtul spune
“din moment ce hotărârea este dată cu execuție provizorie,
nu vreau să aștept executorul, o execut a doua zi, fac apel
și dacă voi câștiga apelul, o să întorc executarea”. Pârâtul
a executat, pentru că, daca nu ar fi executat, soluția cealaltă
ar fi fost să se trezească cu un executor, ceea ce ar fi
însemnat că ar fi plătit și cheltuielile de executare, astfel
încât, el s-a supus repede, dar nu din dorința de a renunța la

167
 calea de atac, ci din dorința de a evita cheltuielile de
executare, însă evident el continuă procesul. Poziția lui este
echivocă.
Se pronunță o hotărâre (sentință în Se ia act prin proces-verbal care se face când se
primă instanță; decizie în apel). prezintă partea care a pierdut procesul la pronunțare sau
Dacă intervine în apel, hotărârea ulterior pronunțării dacă dosarul încă este la instanța care a
primei instanțe se desființează în pronunțat hotărârea.
limitele recunoașterii, pentru că poate Dacă se trimite dosarul la instanța superioară, cerere
hotărârea primei instanțe nu era în de achiesare se face la instanța care judecă apelul/recursul
favoarea reclamantului, dar dacă pârâtul s- și se pronunță o decizie care se atacă cu calea de atac
a decis să recunoască pretențiile prevăzută de lege pentru hotărârea respectivă.
reclamantului în apel după ce a câștigat Dacă se dă o hotărâre judecătorească în calea de atac
hotărârea primei instanțe, trebuie va menționa în dispozitiv că respinge calea de atac ca
desființată hotărârea (ce l-ar determina inadmisibilă, pentru că ai renunțat la dreptul de exercitare
pe pârât să facă un astfel de gest? Poate l-a a acelei căi de atac, deci este un exercițiu fără drept.
lovit vreun sentiment religios. Oricum nu
Act de trebuie să justifici).
procedură Se atacă doar cu recurs la instanța
; regim ierarhic superioară (art.436 NCPC).
juridic De data aceasta legea nu mai spune că
hotărârea ICCJ ar fi definitivă. BRICIU
spune că este logic. Logica este
următoarea: nici nu avea de ce să spună
așa ceva, pentru că nu se poate achiesa în
recurs, iar ICCJ judecă numai recursuri,
astfel că ipoteza în sine nu avea cum să se
nască. Nu mai vorbim de fond acolo, ci de
legalitatea hotărârii. În orice caz, când
ICCJ admite recursurile, trimite spre
rejudecare, astfel încât, în caz de admitere
a recursului, poți achiesa după trimiterea
spre rejudecare la instanța de apel sau la
primă instanță.
Efecte • Se admite cererea reclamantului. Renunțând la calea de atac prin faptul aderării la

168
 • Dacă intervine în apel se anulează hotărârea pronunțată, hotărârea judecătorească devine
sentința, în limitele achiesării pentru a se definitivă.
da loc pronunțării hotărârii pe baza Chiar dacă se renunță numai la apel, recursul nu se
achiesării. poate exercita daca nu faci mai întâi calea de atac a
• Un nou proces nu mai este posibil. apelului, ceea ce înseamnă că nu numai că s-a renunțat la
/!\ A nu confunda răspunsul la apel, dar s-a renunțat și la recurs, ceea ce înseamnă că
interogatoriu cu o achiesare! Este adevărat hotărârea devine automat definitivă.
că achiesarea poate decurge și din De obicei, achiesarea este folosită, pentru că probabil
interogatoriu, dar o recunoaștere a părțile s-au înțeles să se definitiveze hotărârea cât mai
faptelor nu este o achiesare, pentru a fi repede. În practică regăsim achiesări chiar din partea celui
achiesare este nevoie ca pârâtul să spună care a câștigat procesul, pentru că vrea să treacă cât mai
că este de acord cu admiterea repede termenul de apel. Astfel încât, va spune “eu
pretențiilor reclamantului, nu că achiesez la hotărâre, nu mai trebuie să-mi comunicați
recunoaște anumite lucruri din ceea ce hotărârea, să curgă termenul de apel, nu-mi mai calculați
spune reclamantul. De exemplu, la termenul de apel, calculați-l numai părții adverse”.
întrebarea “recunoașteți că ați primit o
sumă de bani de la reclamantul cu titlu de
împrumut?”. Dacă spune că “da”, avem o
mărturisire pură și simplă, dar nu este o
achiesare, ci o mărturisire care va conduce
la admiterea acțiunii în fond.
Pentru a fi achiesare, pârâtul trebuie
să spună “recunosc că am primit, sunt de
acord cu pronunțarea unei hotărâri în
baza achiesării mele”, altfel mărturisirea
lui va fi valorificată ca probă și va
conduce la admiterea acțiunii, dar nu pe
baza achiesării (presupune solicitarea de a
se pronunța o hotărâre fără alte probe).
3. Tranzacția
Tranzacția este două feluri:
- extrajudiciară – preîntâmpină un litigiu;
- judiciară – stinge un litigiu deja început;
Contractul de tranzacție este reglementat de art. 2267 C.civ.:

169
 (1) Tranzacția este contractul prin care părțile previn sau sting un litigiu, inclusiv în
faza executării silite, prin concesii sau renunțări reciproce la drepturi ori prin transferul
unor drepturi de la una la cealaltă.
(2) Prin tranzacție se pot naște, modifica sau stinge raporturi juridice diferite de cele
ce fac obiectul litigiului dintre pârți.
Cu alte cuvinte sunt acele tranzacții care, tranzacționând asupra obiectului litigiului,
una dintre părți spune că este de acord cu faptul că cealaltă parte este proprietarul asupra
bunului litigios dacă îi dă în schimb un album. Ceea ce înseamnă că reclamantul își
consolidează dreptul de proprietate prin acea tranzacție, iar pârâtul prin aceeași tranzacție va
dobândi proprietatea unui bun care nu este în litigiul (de principiu mai puțin valoros) sau îi dă
o sumă de bani, ori invers reclamantul spune că este de acord ca pârâtul este proprietar și îi dă
o suma de bani/un alt bun prin tranzacție.
Tranzacția se poate face prin renunțări la drepturi din interiorul procesului sau prin
transferul unor drepturi care nu fac obiectul procesului respectiv.
Condiția generală: tranzacția trebuie să vizeze drepturi de care părțile pot dispune.
Astfel încât nu pot face obiectul unei tranzacții:
- bunurile proprietate publică a statului (inalienabile);
- drepturile din materia filiației;
- actele de stare civilă;
- capacitatea persoanei.
Forma tranzacției judiciare este scrisă, ad probationem.
Procedura tranzacției. Poate interveni în tot cursul procesului, inclusiv în faza
executării silite. Părțile se pot prezenta la termen și să spună că au ajuns la soluția încheierii
unei tranzacții, dar părțile nu trebuie să aștepte neapărat termenul, ci se pot prezenta cu
soluția de tranzacționare chiar înainte de termen, adică atunci când sunt pregătite să
tranzacționeze.
În cazul în care se prezinta înainte de termen, hotărârea se va da în camera de
consiliu.
Dacă se prezintă la termenul de judecată, atunci când este complet colegial, nu trebuie
să fie toți judecătorii, este suficient să fie prezent unul singur (hotărârea se va da de toți, dar
atunci când se ia act de tranzacție nu se face o activitate de judecata, ci doar se ia act de faptul
că părțile sunt de acord cu încheierea tranzacției).

170
 Se poate da și între termene, nu doar la termen, dar trebuie să fie toate părțile în fața
judecătorului ca să-și exprime consimțământul. Dacă tranzacția este într-un act autentic,
nu mai este nevoie de prezența lor.
Dacă judecătorul apreciază că părțile sunt de acord cu tranzacția și că obiectul este unul
tranzacțional și că nu se încalcă regulile de ordine publica, va pronunța o hotărâre de
expedient.
Hotărârea de expedient are o particularitate: dispozitivul ei este constituit din
tranzacția părților. Hotărârea înlocuiește dezlegarea data de instanță cu dezlegarea data de
părți. Instanța doar consemnează punctul de vedere al părților. Instanța analizează:
- consimțământul;
- dacă sunt drepturi de care părțile pot dispune;
- aspecte de nulități absolute;
- dacă sunt minori, puși sub interdicție, dispăruți, instanța poate să nu ia act de
tranzacție, dacă consideră că actul contravine intereselor părții.
Cam atât analizează. Procedura tranzacției este mai suplă.
Calea de atac este numai recursul care se poate promova numai pentru motive de
procedură. Cu toate acestea, tranzacția în sine este un contract, ceea ce înseamnă că acest
contract de tranzacție va putea fi atacat separat cu o acțiune în nulitate, anulare, rezoluțiune,
reziliere, simulație, acțiune revocatorie, toate acțiunile care pot viza un contract, dar printr-o
acțiune distinctă. Cu alte cuvinte, dacă este viciu de consimțământ nu faci recurs, ci faci
acțiune în anulare (art. 2278 C.civ.).
Sub VCPC acest lucru nu era clar, nu era separat domeniul recursului cu domeniul
acțiunii pe cale directă, dar doctrina spunea acest lucru, astfel că pentru aspectele de
procedură, cum ar fi, pentru faptul că una dintre părți nu era legal reprezentată prin mandatar,
nu avea procură specială, se face recurs, dar cu privire la eroare/violență/nerespectarea
termenului tranzacției, trebuie să faci acțiune separată.
Dacă se admite o acțiune în rezoluțiune, o acțiune în anulare, în declararea simulației
sau revocatorie împotriva tranzacției, care este soarta hotărârii? Rămâne o hotărâre valabilă,
este buna că hotărâre judecătorească, dar nu are efecte juridice substanțiale.
În ceea ce privește hotărârea de expedient s-a purtat o discuție referitoare la autoritatea
de lucru judecat a hotărârii de expedient. Unii dintre autori au spus că nu are autoritate de
lucru judecat, pentru că, în realitate, nu este vorba de o judecată a instanței, ci este vorba de o
decizie a părților. Cu toate acestea, aceeași autori spun că, dacă una dintre părți ar încerca să
reia procesul după ce s-a finalizat printr-o tranzacție, cealaltă parte va putea opune o excepție

171
la fel de energică ca autoritatea de lucru judecat și anume o excepție care s-ar numi exceptio
litis per transactionem finitae, adică pentru un lucru finalizat prin tranzacție, care ar avea un
regim similar autorității de lucru judecat, pentru că ambele provin din principiul
imutabilității litigiului (ce s-a decis odată printr-un litigiu nu se mai poate relua).
Desigur, decurge și din puterea convențiilor dintre părți care, sub rezerva normelor de
ordine publica au putere de lege, sta la baza acestei excepții, însă BRICIU zice că este mai
mult decât atât, pentru că ideea imutabilității litigiului face diferența dintre tranzacția
extrajudiciară (își trage puterea exclusiv din convenția părților) și tranzacția judiciară, de
aceea este o excepție de ordine publică.
Medierea. Tranzacția poate interveni evident că urmare a efortului direct al părților,
dar și că urmare a unei proceduri de medieri reglementată de L. 192/2006, care presupune
aducerea în fața unei terțe persoane a disputei dintre părți. Exista 3 posibilități:
- una dintre părți să nu vrea să medieze, să nu semneze contractul de mediere;
- ambele părți semnează contractul de mediere, dar nu găsesc nicio soluție;
- părțile semnează contractul de mediere și găsesc o soluție de comun acord făcând o
tranzacție.
Art. 61 din legea medierii prevede exact ipoteza în care conflictul dedus judecății este
adus în fața mediatorului și conform alin. (2): la încheierea procedurii de mediere,
mediatorul este obligat în toate cazurile să transmită instanței de judecată competente
acordul de mediere, dacă s-a ajuns la o înțelegere sau doar procesul-verbal în situațiile
prevăzute la art. 56 lit. b) și c) (celelalte 2 posibilități de mai sus).
Art. 63 prevede că în cazul în care litigiul a fost soluționat pe calea medierii, instanța,
la cererea părților, va pronunța o hotărâre de expedient. Alin. (2) prevede că odată cu
pronunțarea hotărârii, instanța dispune, la cererea părții interesate, restituirea taxei
judiciare de timbru plătite pentru investirea instanței, cu excepția cazului în care conflict
soluționat pe calea medierii este legat de transferul vreunui drept de proprietate sau pentru
constituirea unui alt drept real. Această ultimă teză a fost introdusă pentru a nu se folosi
tranzacția pentru a eluda impozitul pe transferul dreptului de proprietate.
CAPITOLUL IX – HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ
I. DISPOZIȚII GENERALE
II. EFECTELE HOTĂRÂRII JUDECĂTOREȘTI
III. ÎNDREPTAREA, LĂMURIREA ȘI COMPLETAREA HOTĂRÂRII
IV. EXECUTAREA PROVIZORIE
V. CHELTUIELILE DE JUDECATĂ

172
 SECȚIUNEA I – DISPOZIȚII GENERALE
1. Clasificarea hotărârilor
Hotărârea este actul final al judecății.
1) După nivelul judecății:
a. sentințe: acele hotărâri judecătorești prin care se judecă procesul în primă
instanță, fie că soluționează fondul, fie că rezolvă o excepție peremptorie.
b. decizii: acele hotărâri prin care se finalizează procesul în căile de atac (apel,
recurs, contestație în anulare, revizuire).
c. încheieri: acele hotărâri adoptate în cursul unei proceduri, la fiecare termen.
Atunci când se adoptă o încheiere, toate aspectele referitoare la deliberare și pronunțare sunt
aplicabile și în cazul ei.
Mai mult, când instanța se pronunța asupra excepției necompetenței, lipsei calității,
conexității, litispendenței (fie că este vorba de excepții dilatorii, fie că sunt peremptorii)
procedura de pronunțare va fi aceeași, tot va fi deliberare și pronunțare.
Deliberarea are loc și în ședința pentru lipsa de procedură. Deliberarea poate fi scurtă
sau lungă în funcție de problema respectivă. Astfel, dacă una dintre părți invocă că procedura
x este incompletă, pentru că n-are semnătura părții și nici nu a fost afișată unde trebuie –> are
loc o deliberare, dar este simplă. Cum se asigură secretul? Se pune dosarul în fața
judecătorilor și ei se uita unul la altul (hihi), președintele va spune că având în vedere
invocarea lipsei de procedură, completul dispune amânarea pricinii și dispune citarea părții la
adresa indicată.
Însă, dacă situația este mai complicată, cum ar fi lipsa calității, judecători pot decide să
rămână în pronunțare exclusiv pe problema respectivă. Astfel, dacă resping excepția dau o
încheiere (va fi adoptată în aceeași procedură de deliberare și de pronunțare ca și o hotărâre
judecătorească), iar dacă o admit dau o sentință.
2) Exista sau nu posibilitatea atacării lor cu apel sau recurs:
a. nedefinitive: acele hotărâri pronunțate în prima instanță și care pot fi atacate
cu apel;
b. executorii: ele pot fi atacate cu recurs și sunt puse în executare, chiar dacă nu
sunt definitive (art. 633):
- acele hotărâri împotriva cărora s-a făcut apel și apelul a fost respins, anulat sau
perimat. Ele nu sunt încă definitive, dar pot fi executate. Se poate face încă recurs împotriva
lor. Executarea se poate face pe riscul creditorului, el face executarea, dar în măsura în care

173
se va admite recursul, va fi desființată executarea, întoarsă și va obligat să plătească toate
cheltuielile de executare;
- hotărârile date în primă instanță, fără drept de apel, ori cele în legătură cu care părțile
au convenit să exercite direct recursul.
c. definitive: acele hotărâri împotriva cărora nu se mai poate face recurs.
Hotărârile definitive sunt descrise la art. 634 NCPC:
- hotărârile care nu sunt supuse apelului și nici recursului;
- hotărârile date în primă instanță, fără drept de apel, neatacate cu recurs;
- hotărârile date în primă instanță, care nu au fost atacate cu apel [nici recurs nu se mai
poate face omisso medio];
- hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs [unde
legiuitorul a suprimat sau partea nu a făcut recurs];
- hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii;
- orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.
Esențial pentru hotărârile definitive este să nu mai existe drept de recurs asupra lor.
La hotărârile executorii legea este mai simplă, spune hotărârile date în apel dacă prin lege nu
se prevede altfel. Astfel, există hotărâri date în apel pentru care legea spune că totuși nu sunt
executori (e.g. desființarea unei construcții: legea prevede că o astfel de hotărâre nu se poate
executa decât când rămâne definitive. Dacă tai copacii nu mai poți spune că a fost o
greșeală).
Dacă o hotărâre este dată în primă instanță și se atacă doar cu recurs ce e? Executorie!
Dacă e dată în apel și nu s-a exercitat recursul? Este definitivă.
Dar o hotărâre de prima instanță susceptibilă de apel, dar neapelată în termen? Este
executorie și definitivă! Este definitivă, pentru că nu am apel și recurs nu fac omisso medio.
3) După conținutul lor:
a. integrale: rezolvă în întregime procesul, dezinvestind instanța de întregul
dosar.
b. parțiale: hotărârea care se dă când pârâtul recunoaște doar o parte din
pretențiile reclamantului, caz în care, instanța admite acțiunea reclamantului în limitele
achiesării. Hotărârea parțiala este executorie de drept. Nu trebuie aștept să se epuizeze căile
de atac împotriva ei.
4) După acțiunea în timp:
a. nelimitate în timp: hotărâri propriu-zise, care rezolvă fondul și au o acțiune,
de regulă, nelimitata în timp.

174
 b. provizorii: hotărâri cu caracter temporar și prin care se iau măsuri vremelnice
în cursul procesului. Exemple:
- acțiunea posesorie. Are valoarea până când se decide asupra proprietății, ea vizează
numai posesia însă, la final există acțiunea petitorie care are autoritate de lucru judecat și
chiar dacă ai câștigat posesia, dacă petitoriu zice că celălalt este proprietar, ai pierdut și
posesia;
- ordonanța președințială. Cea prin care se adoptă anumite măsuri până la soluționarea
fondului;
- hotărârea prin care se adoptă masurile asiguratorii. Durează până când se soluționează
pretenția pe fond, după care masurile se ridicau sau deveneau masuri de executare;
- hotărârea prin care s-a stabilit locuința minorului.
5) După obiectul condamnării:
a. cu o singură condamnare: hotărârile prin care pârâtul este obligat la
efectuarea unei prestații determinate, cum ar fi plata unei sume de bani, predarea unui bun
etc;
b. cu condamnare alternativă: hotărârile prin care reclamantul solicită
obligarea pârâtului la o prestație principală, iar în măsura în care ea nu va fi posibilă, la o
prestație secundară, alternativă. Se folosesc pentru a se evita împiedicarea executării.
Exemplu: „obligați-l pe parat să-mi predea următoarele bunuri mobile, iar dacă ele nu
vor fi găsite, să-mi plătească echivalentul lor în suma de x”. Executorul judecătoresc va
încerca mai întâi să execute principalul, dar dacă nu va reuși, nu mai este nevoie de un alt
proces pentru a-i cere bani, ci va trece direct la executarea conturilor bancare sau ale sumelor
de bani ale paratului. Dacă n-ar exista o astfel de hotărâre, ar însemna că reclamantul, eșuând
în executarea în natură, să vina și să ceară o altă hotărâre prin care să ceară obligarea prin
echivalent.
Acest lucru se întâmplă mai ales când există o suspiciune cu privire la existența
bunului, cel mai des în partaj (sunt bunuri mobile destul de multe care, de principiu, sunt în
posesia unei persoane care, toată procedura de partaj, extrem de furioasă pe ideea că trebuie
să le dea, mai sparge din ele, le aruncă, le face cadou. Reclamantul are dovadă că au existat,
dar aceasta nu înseamnă că ele vor exista și la momentul executării, ele intră în masa
partajabilă, sunt evaluate și judecătorul urmează ca să zică că în lotul cutare intră bunurile
respective, iar dacă nu vor fi găsite, sume de bani în echivalent).

175
 Ce se întâmplă dacă nu ceri de la început prin echivalent? Există varianta să ceri în faza
executării pronunțarea unei hotărâri de executare prin echivalent, dar asta înseamnă o nouă
procedură, care presupune o altă instanță, alte căi de atac, altă discuție.
2. Redactarea hotărârii judecătorești
Forma hotărârii. Hotărârea judecătorească are 3 părți:
a. partea introductivă (practicaua hotărârii);
b. considerente (cea mai consistentă);
c. dispozitivul (cea mai concisă și cea care se execută).
2.1. Partea introductivă
Partea introductivă cuprinde mențiunile pe care le cuprinde orice încheiere
judecătorească, motiv pentru care Codul nu mai menționează ceea ce cuprinde și face direct
trimitere la art. 233 care menționează cuprinsul încheierilor judecătorești. Totuși, acest
articol trebuie aplicat în mod corespunzător: numai acele mențiuni care se potrivesc cu partea
introductivă (e.g. semnătura judecătorilor nu va apărea în partea introductivă, ci la sfârșit.
Soluția nu va apărea în partea introductivă, ci în dispozitiv).
Practicaua cuprinde identificarea instanței, identificarea părților, obiectul pricinii, dacă
părțile au fost prezente sau nu, dacă a participat sau nu procurorul, ce au spus părțile.
Această parte este importantă din cauza faptului că menționează numele judecătorilor,
adică compunerea completului. În cazul în care mențiunile privind compunerea completului
nu concordă cu semnăturile de pe minută, este caz de nulitate pentru că se ajunge la
concluzia că hotărârea a fost decisă (în deliberare) de alți judecători decât cei care au luat act
de dezbateri.
Mai mult, în cazurile în care participarea procurorului este obligatorie, iar în practicaua
hotărârii nu scrie că acesta a participat, hotărârea va fi nulă.
Tot această parte reflectă dacă părțile au fost prezente sau nu. Mențiune care face
dovada până la înscrierea în fals (pentru că hotărârea judecătorească este act autentic). Partea
introductivă menționează ce au spus părțile, ce au declarat în fața instanței, iar pe urmă
coroborezi cu ce a decis instanța. Considerentele explică de ce instanța a luat o decizie,
dispozitivul spune care este decizie, dar partea introductiva menționează ceea ce au cerut
părțile la ultima ședință la dezbateri. Cum poți să verifici plus petita, minus petita dacă nu
vezi ce au cerut părțile la ultima ședința, la dezbateri? Desigur, există cererile scrise, dar
poate în ultima zi, una dintre părți zice că și-a restrâns pretențiile astfel încât, singura
modalitate prin care se poate verifica este prin partea introductivă.

176
 În cazul în care pronunțarea hotărârii a fost amânată (art. 396 NCPC), pentru ședința
de dezbateri, se face o încheiere redactată la termenul la care au avut loc dezbaterile, numită
încheiere de dezbateri. În acest caz, hotărârea judecătorească nu va mai cuprinde în partea
introductivă și ceea ce s-a discutat în ședința respectivă, ci numai mențiunile privind
compunerea completului, participarea procurorului, denumirea părților, spunând că în ceea ce
privește prezența părților și legala lor citare la termenul la care au avut loc dezbaterile,
precum și ceea ce au spus părțile, se găsește în încheierea de dezbateri. Așadar, hotărârea
judecătorească în acest caz va avea mai puține informații, dar aceste informații se regăsesc în
încheierea de dezbateri, ceea ce înseamnă că încheierea de dezbateri face corp comun cu
hotărârea, astfel încât orice nulitate a încheierii de dezbateri va atrage implicit și
nulitatea hotărârii. Mai mult, când se va comunica hotărârea, va trebui comunicată și
încheierea de dezbateri. Încheierea de dezbateri este de fapt introducerea hotărârii. Cu
alte cuvinte, există două situații:
- clasică: astăzi au avut loc dezbaterile, astăzi se pronunță instanța, ceea ce înseamnă că
nu mai este încheiere de dezbateri, ci numai o singură hotărâre care în partea introductivă
menționează ceea ce s-a întâmplat cu ocazia respectivă;
- atipică: instanța amână pronunțarea și face doua acte: încheierea de dezbateri și
hotărârea (care nu mai cuprinde ceea ce s-a discutat la termenul când au avut loc dezbaterile,
menționând că aceste aspecte se pot regăsi în încheierea de la termenul respectiv).
2.2. Considerentele
Considerentele ocupă cel mai mare spațiu din hotărâre, deoarece cuprind pe lângă
obiectul pricinii și susținerile pe scurt ale părților:
- expunerea situației de fapt pe care o face instanța (în baza probatoriului administrat);
- motivele de drept și de fapt pentru care a dat o anumită soluție;
- motivele pentru care nu a primit apărările părții care a pierdut procesul.
Ar trebui reținute următoarele aspecte:
1) Considerentele reprezintă o garanție împotriva arbitrariului, pentru că fără
considerente nu poți înțelege de ce judecătorul a ajuns la o anumită soluție în dispozitiv.
2) Dacă lipsește, hotărârea se casează. La fel dacă este insuficientă sau
neclară/contradictorie (ambele apărări par bune/rele).
3) Considerentele trebuie să răspundă atât la problematica pentru care instanța a
adoptat o soluție, dar și de ce nu a primit apărările părții care a pierdut. Astfel,
considerentul trebuie să aibă o contradictorialitate. Desigur, instanța justifică poziția, dar
trebuie să motiveze și de ce nu a primit apărările părții care a pierdut. În cazul în care

177
motivările nu se regăsesc, se poate considera că motivarea este incompletă, ceea ce atrage
nulitatea hotărârii. Astfel, motivarea incompletă este cea care nu precizează de ce anume
instanța nu a luat în considerare anumite argumente prezentate de către partea care a pierdut
procesul.
Mai mult, tot motivare incompletă este și cea care are formulări generale, de genul „din
probele administrate rezultă că pretențiile reclamantului sunt întemeiate”, care nu este în
regulă, trebuie să spună exact care sunt acele probe care au condus la temeinicia pretențiilor
reclamantului („din depoziția martorului X rezultă că ceea ce afirmă reclamantul se
adeverește” sau „din depoziția martorului X coroborata și cu prezumția Y rezulta că ceea ce
susține reclamantul are potențial de adevăr”). O formulare generală este asimilată
inexistenței.
4) Motivarea cu considerente contradictorii este nulă.
Considerente contradictorii înseamnă că în cadrul acelorași considerente se spune și de
ce reclamantul are dreptate și de ce pârâtul are la fel de multă dreptate. Astfel de considerente
nu duc către soluție, nu explică soluția. Dacă se spune că niciunul nu are dreptate, ar putea
câștiga pârâtul, pentru că reclamantul nu și-a dovedit temeinicia pretențiilor, dar și în acest
caz, judecătorul trebuie să pună o fraza în care să zică „întrucât niciunul nici altul nu au
dreptate, în virtutea principiului potrivit căruia pârâtul este absolvit de probă cât timp
reclamantul nu-și dovedește pretențiile, actori incumbit probatio, instanța respinge cererea”.
5) Un alt viciu al considerentelor este contradicția dintre considerente și
dispozitiv. În acest caz, dispozitivul nu numai că nu poate fi înțeles prin considerente, dar
este și contrazis de considerente. Așadar, în dispozitiv admite cererea reclamantului, iar în
considerente spune de ce reclamantul nu are dreptate.
Contradicția se poate regăsi chiar în cadrul dispozitivului, pentru că se poate întâmpla
următorul aspect: să ai cerere principală și cerere reconvențională (incidentală), iar în cererea
reconvențională se invocă nulitatea titlului pe care își întemeiază pretențiile reclamantul.
Instanța admite cererea principala și cererea reconvențională, ceea ce înseamnă că a admis
niște pretenții pe baza unui titlu pe care tot ea îl consideră nul. La nivelul considerentelor se
va regăsi și de ce reclamantul are dreptate să-și întemeiază pretențiile pe un titlu și tot în
aceleași considerente se vor regăsi alte prevederi care spun de ce titlul respectiv este nul, ceea
ce te conduce cu gândul că nu poți avea niște pretenții valabile în baza unui titlu nul.
Considerentele contradictorii conduc la nulitate.
6) În ciuda faptului că considerentele trebuie să fie complete, nu este
neapărat nevoie că ele să fie stufoase. Așadar, judecătorul nu trebuie să se piardă în

178
amănunte care nu au semnificație pentru soluționarea pricinii, în dispute doctrinare legate de
clasificarea unor instituții sau să combată jurisprudența altor instanțe. În mod evident
judecătorul poate valorifica doctrina și jurisprudența, dar acest lucru se face în procesul
deliberării, nu trebuie să scrie în hotărâre cu note de subsol ce jurisprudență a văzut și ce
doctrina a consultat. Acest lucru ține de procesul intelectual de deliberare.
7) Considerentele trebuie să fie clare și de înțeles chiar și de un nespecialist
(un om mediu dintr-o societate care se presupune că are o anumită cultură juridică. Instanța
nu trebuie să facă un abuz de limbaj juridic licențios, adică foarte pretențios). O astfel de
nerespectare (fie că judecătorul are limbaj greoi, fie că este neclar) nu atrage nulitatea, dar
când va conta în momentul în care judecătorul respectiv va dori să avanseze în grad.
8) Se consideră că nu este nevoie ca judecătorul să răspundă chiar la tot. El
poate grupa argumentele și să răspundă cu un singur dispozitiv.
9) Pot fi și motivații implicite. Mă pronunț pe ea, dar nu o motivez, deoarece
reiese din altă motivație. De exemplu, resping cererea principală și zic de ce, iar cererea
accesorie nu o mai motivez. Dispunerea nu poate fi implicită! Doar motivarea ar putea.
2.3. Dispozitivul
Dispozitivul cuprinde soluția, care trebuie să concorde în totalitate cu minuta. În
plus față de minută, în dispozitiv se trec și datele de identificare ale părților.
Neconcordanța dintre dispozitiv și minută nu se sancționează cu nulitatea, ci cu
refacerea dispozitivului în conformitate cu minuta. Dacă judecătorii ar provoca nulitatea
hotărârii, s-ar încălca regula că odată ce se pronunță hotărârea, judecătorii nu mai pot reveni.
În dispozitiv se va arata soluția dată tuturor cererilor deduse judecății. Cu alte cuvinte,
lăsarea cererilor nesoluționate este un viciu al dispozitivului, iar acest viciu se numește minus
petita (mai puțin decât s-a cerut). Acest viciu poate fi înlăturat, dar nu prin căile de atac, ci
printr-o cerere de completare a hotărârii. Dispozitivul ar putea cuprinde în mod greșit și
cereri pe care părțile nu le-au făcut, caz un care ne afla într-un caz de plus petita, iar în acest
caz hotărârea va fi desființată.
Deși este vorba numai de cereri, în dispozitiv poate fi regăsită și soluția cu privire la o
excepție procesuală de fond, de principiu, dacă aceasta a fost unită cu judecarea fondului, caz
în care nu se pronunța asupra ei prin încheiere, ci odată cu fondul.
Pe lângă mențiunea legată de soluție, se mai regăsesc câteva mențiuni:
a. dacă hotărârea este sau executorie. Are rol de informare, deoarece
executorialitatea, de cele mai multe ori, este dată de către lege, deci faptul menționării de
către judecător sau nu, nu schimbă natura ei executorie sau neexecutorie, dar este un mijloc

179
de informare atât pentru reclamant (știe că va pute trece la executarea hotărârii), cat și pentru
pârât (știe că trebuie să o execute de bună voie și să nu aștepte să vină executorul la el, caz în
care va trebui să plătească și cheltuielile de executare). Dacă nu o are, nu înseamnă că nu are
acest caracter. Mențiunea este pur enunțiativă, informativă, nu constitutivă de drepturi.
/!\ Un act de executare voluntară din partea pârâtului =/= act de achiesarea tacită,
pentru că el se va întemeia pe ceea ce era menționat în hotărâre, faptul că execută nu
înseamnă că este de acord, se supune hotărârii până când va obține desființarea ei prin
intermediul cailor de atac.
b. dacă hotărârea este supusa vreunei cai de atac sau dacă este definitivă.
Are caracter de informare pentru părți, pentru că nu judecătorul dă calea de atac. În privința
căilor de atac funcționează principiul legalității, conform căruia calea de atac este dată sau nu
de către lege, și nu de către judecător. El doar informează părțile că împotriva acelei hotărâri,
legea prevede o anumită cale de atac. Problema apare atunci când judecătorul greșește și scrie
că o hotărâre care este definitivă are cale de atac sau din contra, spunând că are cale de atac,
ea este în realitate definitivă potrivit legii. Și mai complicat, atunci când judecătorul
greșește calea de atac (indica apel în loc de recurs sau invers). Lucrurile acestea se întâmplă
și pot avea la bază neatenția judecătorului, neștiința sau interpretarea diferită (eronată sau nu)
a unor prevederi legale. De exemplu, mulți au greșit, pentru că erau obișnuiți să spună “cu
recurs”, pentru că în VCPC era suprimat apelul. Noul cod a suprimat recursul și a rămas
apelul.
Nu se anulează hotărârea dacă nu se prevede calea de atac, iar dacă este indicată
o cale greșită, partea trebuie să exercite calea legală. Dacă merge pe calea greșită, i se
respinge cererea ca inadmisibilă, dar este repus în termen pentru cea corectă. De la momentul
comunicării hotărârii partea poate să declare apel, în urma lămuririi date în hotărâre. În felul
acesta se dă prioritate și eficacității principiului că partea trebuie să știe legea. Efectivitatea
principiului este în concurență și cu ideea că judecătorul este prezumat a ști legea.
Acest principiu nu se aplică atunci când partea face calea de atac neprevăzută de
lege și neprevăzută nici în hotărâre, adică are ea o bănuială că ceea ce scrie în hotărâre
este greșit, dar în realitate este corect. Ea își asumă riscul.
c. Tot în dispozitiv trebuie menționată data pronunțării, care trebuie să fie
conformă cu data din minută și mențiunea că s-a pronunțat în ședință publica sau în altă
modalitate prevăzută de lege. Nepronunțarea în ședință publică este motiv de nulitate
necondiționată potrivit art. 176 NCPC. Dacă instanța amână pronunțarea, adică dacă nu dă
hotărârea în ziua în care au avut loc dezbaterile, va putea să nu mai fie pronunțată în ședință

180
publică, ci să fie pusă la dispoziția părților prin intermediul grefei (art. 396). Însă, lipsa
oricărei mențiuni atrage nulitatea hotărârii.
d. Hotărârea trebuie să cuprindă și semnăturile membrilor completului, și
semnătura grefierului. Față de minută ea trebuie să poarte și semnătura grefierului.
Hotărârea are și partea introductivă, care este făcută pe baza mențiunilor luate de către grefier
în ședință. Este adevărat că dispozitivul și considerentele sunt doar contribuția judecătorului,
dar partea introductivă este contribuția grefierului și el trebuie să semneze. Chiar dacă textul
vorbește despre semnăturile membrilor completului, trebuie înțeles că vizează și semnătura
asistenților judiciari (dacă vorbim despre litigiul de muncă, pentru că și ei participa la
deliberare cu vot consultativ) și magistrații-asistenți ai ICCJ (dacă vorbim de un litigiu la
ICCJ, pentru că și ei participă la deliberare cu vot consultativ). În plus, magistrații-asistenți
pot să facă și considerente, sigur sub îndrumarea judecătorilor. Magistrații-asistenți au rang
de judecători.
e. Mai există o ultimă mențiune: pentru hotărârea supusă apelului sau
recursului, se prevede în dispozitivul hotărârii și locul unde se depune cererea de apel
sau cererea de recurs, adică instanța care a pronunțat hotărârea. Deci, dacă tribunalul a
pronunțat hotărârea, un recurs sau un apel se va depune la tribunal.
În VCPC nu era o astfel de precizare, în schimb exista o sancțiune care spunea că
depunerea cererii de apel sau de recurs direct la instanța care judeca apelul/recursul, iar nu la
instanța care a pronunțat hotărârea este sancționata cu nulitate. Nulitatea era necondiționată,
iar CCR a dat o hotărâre în care a spus că această norma care sancționează cu nulitatea
nedepunerea cererii la instanța care a judecat procesul ar fi neconstituțională și a motivat că,
deși sancțiunea este logică, pentru că într-adevăr există toată logica că cererea de apel să se
depună la instanța care a pronunțat hotărârea, pentru că ea înaintează dosarul și verifică dacă
a trecut termenul de apel/recurs pentru toate părțile, sancțiunea este disproporționată, nu
respectă principiul proporționalității, întrucât de cele mai multe ori partea nu citește în cod să
vadă unde se depune apelul sau recursul, ci în baza unei judecați logice i se pare că, dacă
apelul se judecă la curtea de apel, să-l și depună acolo. Atunci, în lipsa unei informări, alta
decât textul din cod care exista, ar fi prea gravă sancțiunea nulității.
BRICIU crede și el că partea se poate exonera de nulitate.
NCPC a păstrat sancțiunea nulității, în sensul că exista sancțiunea nulității dacă cererea
de apel sau de recurs este depusă la altă instanță decât cea care a pronunțat hotărârea, dar a
eliminat considerentele CCR, făcând exact ceea ce CCR a spus că lipsește, anume informarea
părților unde anume trebuie să depună hotărârea, astfel încât să nu se mai spună că depunerea

181
cererii de apel sau de recurs la o altă instanță decât cea la care s-a pronunțat hotărârea ar fi
rodul unei neînțelegeri, unei logici corecte, dar neacoperită de știința juridică. Acum nu mai
este nevoie de știința juridică pentru a citi ultima propoziție din dispozitiv.
3. Reguli comune
3.1. Termenul de redactare
Potrivit art. 426 alin. (5) NCPC hotărârile se redactează în 30 de zile de la
pronunțare dacă legea nu prevede un alt termen (precum cele de la art. 999 din materia
ordonanței președințiale care prevăd alt termen de redactare: 48h).
Tot în același termen de 30 de zile trebuie să fie redactate și opiniile separate (dacă
există) și opiniile concurente. Opinia concurentă este a unui judecător care este de acord cu
soluția adoptată de majoritate, dare care are alte motive decât cele exprimate de către
majoritate (fie că sunt și alte motive (este de acord cu motivele lor, dar mai are unele
suplimentare), fie că nu este de acord cu motivele expuse și vede aceeași soluție, dar pentru
alte motive). Judecătorul cu opinie concurentă nu este un minoritar (pentru că opinia
majoritară se formează pe dispozitiv), ci un separatist în ceea ce privește considerentele și
atunci i se dă posibilitatea să facă opinie concurentă.
Cu toate acestea, nici opinia separata, nici opinia concurenta nu slăbesc cu nimic forța
unei hotărâri, tot obligatorie este.
Termenul de redactare este un termen pe cât de obligatoriu, pe atât de nerespectat,
pentru că nu există nicio sancțiune asupra actului procesual (chiar dacă se redactează în 2 ani
hotărârea este tot obligatorie, tot executorie, tot are autoritate de lucru judecat, este tot înscris
autentic etc). Pentru acest motiv judecători consideră acest termen ca unul de recomandare
(însă din textul de lege reiese clar că este unul obligatoriu), întrucât nu intervine sancțiunea
nulității.
Însă sancțiuni există pentru nerespectarea termenului rezonabil al procesului4 (ceea ce
nu invalidează hotărârea, dar poate fi obligat statul la plata de daune într-o procedură cum
este cea din fața CEDO). Mai mult, la un număr foarte mare de hotărâri redactate peste
termen poate să intervină sancțiunea disciplinară din partea CSM-ului (în L. 303/2004 exista
mențiunea că este faptă disciplinară întârzierea sistematică (caracter repetat) în efectuarea
lucrărilor).
În practica situația nu este uniformă. Sunt judecători care redactează în 30 de zile, sunt
și judecători care redactează într-un an.
4
1) Art. 99 Constituie abateri disciplinare:
h) nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu
celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile;

182
 Se poate amână de două ori, adică maximum 30 de zile.
3.2. Semnarea hotărârii
Hotărârea este semnată de judecători, de asistenții judiciari (în litigiile de muncă), de
magistrații-asistenți de la ICCJ și de grefieri (art. 426 alin. (3) NCPC).
În cazul în care un membru al completului se află în imposibilitate de a semna
hotărârea, semnează pat el președintele completului (ceea ce înseamnă că trebuie să fie un
complet colegial). Dacă este un complet unic și judecătorul nu poate să semneze pentru el va
semna președintele instanței. Deși avem nulitate expresă pentru nesemnarea minutei, pentru
hotărâre avem o larghețe mare.
În cazul grefierului semnează grefierul-șef în măsura în care grefierul de ședință se afla
într-o imposibilitate de a semna. Pot apărea multe întrebări, dar ele sunt antice și clasice. Așa
a fost procedura sute de ani. În trecut se considera că doar dispozitivul intra în autoritate de
lucru judecat, dar acum și considerentele intră. În trecut era așa larghețe, pentru că
dispozitivul era de fapt minuta care era semnată. Restul hotărârii era ca un articol de pe
Juridice. Dar astăzi, considerentele au o mult mai mare importanță, iar ele nu apar în minută.
Avem un dezechilibru (art. 426 alin. (4)).
/!\ Toate aceste persoane semnează, menționând și motivul imposibilității (poate fi
vorba de un concediu, de o spitalizare).
Președintele completului stabilește și judecătorul care redactează hotărârea. Așadar,
este o operă individuală, dar devine operă colectivă prin însușirea de către ceilalți prin
aplicarea semnăturii pe hotărâre, astfel încât ei pot să revină și să roage pe cel care a redactat
să reformuleze anumite părți. Dacă nu este de acord cu reformularea, cel nemulțumit de ea
poate face opinie concurentă, și nu separată, pentru că a fost de acord cu soluția. De obicei
însă judecătorii se înțeleg și acolo unde nu sunt chestiuni decisive pentru soarta hotărârii și
ajung la un punct comun.
Referitor la numărul de exemplare originale, acestea sunt 2 (art. 426 alin. (6)
NCPC): unul se pune în dosar, iar altul în mapa instanței, ceea ce se comunică părților sunt
copii.
4. Comunicarea hotărârii
Art. 427 NCPC. Intervine din oficiu și se comunica tuturor părților, intervenienților
care au fost acceptați în proces, și chemaților în garanție dacă s-a admis cererea în acest sens
sau altor terți participanți care au fost primit în proces. Intervenientului căruia i s-a respins
cererea de intervenție principală nu i se comunică hotărârea, ci încheierea de respingere ca
inadmisibilă a cererii de intervenție și el o poate ataca cu fondul (art. 64 alin. (3)).

183
 În realitate, în anumite cazuri hotărârile pot fi comunicate și altor persoane decât
cele implicate în cauză:
a. art. 427 alin. (2) NCPC vorbește de faptul că în cazul în care s-a dispus o
înscriere în cartea funciară sau în alte registre publice, hotărârea se va comunica din oficiu și
instituției sau autorității care tine acele registre. De exemplu: avem o hotărâre prin care se
dispune o radiere din cartea funciară, automat ea se comunică și registrului de cadastru și
carte funciară, din oficiu, chiar dacă el nu a fost parte în proces.
b. Art. 198 C.civ.: hotărârea prin care se constată nulitatea unei persoane juridice
se comunică din oficiu pentru a fi notată în registrele publice în care persoana juridică a fost
înregistrată sau, după caz, menționată (adică ONRC sau registrul asociațiilor și fundațiilor).
c. Art. 427 alin. (3) spune că anularea, în tot sau în parte, a unui act notarial se
comunică și notarului care a făcut actul fie direct, fie prin intermediul camerei notarilor
publici în circumscripția căreia funcționează notarul public instrumentator, deși notarul nu a
fost parte în proces.
d. Art. 427 alin. (4): hotărârile prin care instanța se pronunță în legătură cu
prevederi cuprinse în TFUE și în alte acte juridice ale UE se comunică, din oficiu, chiar dacă
nu sunt definitive, și autorității sau instituției naționale cu atribuții de reglementare în
materie.
e. Art. 928 alin. (4) NCPC: în procedura divorțului, instanța la care hotărârea de
divorț a rămas definitivă o va trimite, din oficiu, serviciului public comunitar local de
evidență a persoanelor unde a fost încheiată căsătoria (pentru a opera în registrul respectiv
modificarea), Registrului național al regimurilor matrimoniale și, dacă unul dintre soți este
profesionist, și registrului comerțului.
f. Prevederi similare mai găsim în NCPC în ceea ce privește procedura de punere
sub interdicție (unde se comunică hotărârea unor autorități cu atribuții în domeniu, art. 941),
precum și în cazul hotărârii de declarare a morții, art. 947.
N.B.: în ceea ce privește comunicarea hotărârii NCPC a operat o schimbare de
concepție față de VCPC unde se comunica hotărârea numai atunci când era necesară
comunicarea pentru a curge un termen de exercițiu a unei căi de atac (ceea ce înseamnă că
hotărârea care nu mai putea fi atacată cu recurs nu se comunica, iar hotărârea care se ataca
într-un termen care curgea de la pronunțare nu se comunica nici ea). În prezent NCPC
prevede comunicarea indiferent dacă hotărârea este supusă sau nu căilor de atac (se comunica
și hotărârile care nu mai pot fi atacate, ideea fiind că nu trebuie să se comunice numai când

184
este de făcut cale de atac, ci trebuie ca părțile să vadă motivarea în orice caz, pentru a ști de
ce s-a dat o anumita soluție. Este o extindere a principiului contradictorialității).
SECȚIUNEA II – EFECTELE HOTĂRÂRII JUDECĂTOREȘTI
1. Dezînvestirea instanței
Art. 429 NCPC. Instanța nu mai are atributul de a decide în cauza respectivă. Așadar,
judecătorul nu mai poate reveni asupra soluției pe care a dat-o, chiar dacă poate o regretă.
Eventuala eroare va fi îndreptată prin intermediul căilor de atac.
Atunci când judecătorul nu se pronunță asupra unor cereri, lui i se va putea solicita să
completeze hotărârea cu privire la soluția relativă asupra cererilor la care nu s-a pronunțat. În
acest caz, unii autori spun că este o derogare de la principiul dezînvestirii.
BRICIU nu o consideră chiar o derogare (ea este una aparentă), pentru că judecătorul
nu s-a pronunțat asupra tuturor cererilor, el s-a dezînvestit numai cu privire la aspectele
asupra cărora s-a pronunțat (cu privire la ce nu s-a pronunțat el nu s-a dezînvestit). Astfel,
pronunțarea asupra eventualei cereri de completare nu este o încălcare a efectului
dezînvestirii, ci mai curând este o aplicare a lui, în sensul că judecătorul trebuie să se
dezînvestească și cu privire la ce a uitat să se pronunțe. Pronunțarea constând în minus petita
nu înseamnă o admitere parțială a pretențiilor. Când reclamantul vrea 500.000 și judecătorul
admite 400.000 și spune că admite în parte, s-a pronunțat pe tot. Dacă spune că admite
400.000 din 500.000 există de fapt două soluții: se admit 400.000 și se resping 100.000.
Nepronunțarea ar fi în felul următor: partea cere să se dispună rezoluțiunea contractului
și repunerea părților în situația anterioară, instanța admite acțiunea (nu spune în parte) și
dispune rezoluțiunea contractului, însă uită să mai menționeze și ce se întâmplă cu repunerea
în situația anterioară. Nici nu scrie că admite în parte ca să se poată trage concluzia că partea
care nu s-a admis s-a respins, deci concluzia este că instanța a uitat.
2. Forța de înscris autentic a hotărârii
Art. 434 NCPC. Acest lucru este important, pentru că:
a. Atunci când există o hotărâre care ține loc de contract de vânzare, iar
promitentul-vânzător nu își respectă obligația de a încheia contractul, instanța poate suplini
consimțământul său printr-o hotărâre care să țină loc de act de vânzare. Dacă pentru acel act
de vânzare, legea prevede o formă autentică, hotărârea judecătorească care suplinește
consimțământul îndărătnicului promitent-vânzător va fi suficientă, pentru că este act autentic
(cumpărătorul nu trebuie să se mai ducă la notar).
b. Atunci când se încheiere o tranziție judiciară care presupune transferul unor
drepturi, iar pentru transferul acelor drepturi legea prevede forma autentică ad validitatem, nu

185
mai este necesar ca părțile să meargă la notar, pentru că judecătorul, consfințind tranzacția și
introducând-o chiar în corpul hotărârii, forma autentică a fost complinită.
Mențiunile pe care judecătorul le face în hotărâre cu privire la prezența părților în fața
sa, cu privire la ce a spus fiecare sau n-au spus, ori la ce s-a întâmplat în ședința de judecată
fac dovada până la înscrierea în fals (ele sunt mențiuni dintr-un act autentic și care sunt
percepute prin propriile simțuri ale judecătorului).
Chiar dacă hotărârea va fi anulată pentru necompetența judecătorului (mai puțin în
ipoteza în care el nu ar fi deloc judecător), nulitatea afectează actul procesual, dar nu
afectează constatările făcute personal. În mod obișnuit, la un act autentic care nu este
hotărâre judecătorească, dacă agentul instrumentator nu este competent, el devine un înscris
sub semnătură privată, dacă conține semnătura parțială, iar dacă nu o conține, un început de
dovadă scrisă. În schimb, la judecător, dacă nu este competent, toate mențiunile rămân
perfect valabile în baza dispozițiilor de la nulitate (care spun că efectele secundare, altele
decât cele pentru care a fost făcut actul juridic, cele precum declarațiile părților, rămân
valabile).
3. Executorialitatea hotărârii
Art. 433 NCPC. Hotărârile sunt date pentru a fi aplicate. Aplicarea are două forme: de
bunăvoie sau cu forța (dacă cel are a pierdut nu dorește să execute de bunăvoie).
Acesta este un efect general, însă nu toate hotărârile au acest efect:
- acțiunile în constatare nu au putere executorie în ceea ce privește capătul principal
de cerere. În schimb, în ceea ce privește capetele secundare, acelea ar putea să aibă putere
executorie: cheltuielile de judecată;
- hotărârea prin care se respinge pretenția reclamantului și nu se acordă nici cheltuieli
de judecată, instanța nu a obligat la nimic pe nimeni, deci nimeni nu are ce executa.
Din acest punct de vedere hotărârile se încadrează în următoarele categorii:
a. hotărâri de prima instanța care sunt supuse apelului. Ca regulă, nu sunt
executorii, pentru că termenul de apel și apoi întreaga perioada necesară soluționării apelului
suspendă de drept executarea hotărârii. Și aici există niște excepții (hotărâri atacate cu
apel care totuși pot fi executate). Este vorba de executarea vremelnică/provizorie (sunt
executate hotărârile dar executarea poate fi întoarsa în apel). Ea intervine în situații precum
pensiile, salariul, despăgubiri pentru vătămare corporală gravă, masurile asiguratorii (dacă s-a
dispus sechestru, spre exemplu, chiar dacă se face apel, încheierea se execută până se face
apelul). Revenim cu detalii în secțiunea privind executarea provizorie.

186
 b. hotărârile executorii. Sunt cele pronunțate de instanța de apel (când deja
hotărârea este una validată de instanța de apel sau o hotărâre pronunțată de instanța de apel
după două judecați în fond) sau cele din prima instanță pentru care legea nu mai prevede
calea de atac a apelului (încheieri de suspendare, cheltuielile de judecată).
În privința hotărârilor date în apel, ele sunt executorii, dar nu sunt definitive, ceea ce
înseamnă că mai poate interveni recursul (executarea se va face pe riscul creditorului întrucât
dacă se va admite apelul și hotărârea se va desființa, el va trebui să restituție ceea ce a
executat și să plătească și cheltuielile debitorului).
c. hotărârile definitive – ele sunt executorii, însă sunt unele hotărâri care nu
dobândesc putere executorie decât atunci când devin definitive: cele în materie de desființare
de construcții, de plantații (pentru că executarea este ireversibilă) sau cele privind radierea
din cartea funciară, pentru că de înscrierea în carte depinde și existența dreptului.
Executorialitatea hotărârii are și ea o durată. Există un termen de prescripție al
dreptului de a cere executarea silită care este diferit de termenul de prescripție pentru
introducerea acțiunii (chiar dacă partea a obținut o hotărâre judecătorească favorabilă, ea nu
poate să o execute decât într-un anumit timp de prescripție al executării).
Depășirea acestui termen nu afectează celelalte atribute ale hotărârii (forța de act
autentic, obligativitatea sau autoritatea de lucru judecat (chiar dacă și-a pierdut puterea
executorie hotărârea rămâne act autentic, are autoritate, numai că nu mai poate fi executată)).
Aceasta sub rezerva invocării excepției în termen (pentru că este o excepție de ordine
privată).
4. Obligativitatea și opozabilitatea hotărârii judecătorești
Art. 435 NCPC. Obligativitatea are legătură directă cu relativitatea efectelor hotărârii.
Este un efect ce se aplică numai părților din proces. Aceasta înseamnă că o parte care a fost
implicată într-o procedură este obligată să respecte acea procedura de bunăvoie, iar dacă nu o
va respecta, va interveni puterea executorie prin forța coercitivă a statului. Obligativitatea își
trage puterea din faptul că una dintre părți, fiind părtașă la procedură, și-a putut expune toate
apărările și a pierdut procesul în condiții de contradictorialitate.
Opozabilitatea se referă la un efect pe care hotărârea nu îl produce pentru părți, ci față
de terți. Față de terți hotărârea nu este obligatorie, pentru că pentru ei hotărârea nu este res
inter alios acta, ci pentru ei hotărârea este numai opozabilă. Asta înseamnă că terții nu pot să
ignore situația juridică stabilită printr-o hotărâre judecătorească, dar pot să o combată
prin mijloace de probă contrare și să ajungă, prin pronunțarea unei alte soluții, la o situație
juridică diferită. Nu produce efecte obligatorii sau executorii.

187
 Exemplu 1: exista o hotărâre prin care se constată că X a uzucapat o proprietate,
procedură în care s-a judecat cu Y. Pe teren se confruntă cu Z care va spune că el nu a fost în
procedura de uzucapiune și spune că X s-a judecat cu Y, nu cu el. Dacă Z aduce un titlu
pentru a susține că este proprietar sau probe zicând că posesia lui X nu a fost utilă sau că nu a
avut durata prevăzută de lege, el va putea să câștige. Dacă Z își limitează susținerea doar la
ideea că nu a fost parte în procesul respectiv și că poate ignora complet hotărârea, nefăcând
nicio probă în susținerea propriilor sale drepturi, el va pierde (judecătorul va spune „este
adevărat că nu ai fost parte, dar până la proba contrară în acel proces s-a stabilit ceva. Tu
poți să faci proba contrară; fă-o, vino și dovedește că tu ești proprietar, că X a posedat
împotriva unei persoane care nu era proprietar, că n-a posedat cum zice că a posedat, că
posesia lui n-a fost bună și atunci voi respinge acțiunea față de tine”. Dacă Z nu a făcut nicio
probă contrară, chiar dacă hotărârea dintre X și Y nu este executorie, judecătorul poate
pronunța o hotărâre între X și Z pe baza opozabilității celei dintâi).
Exemplu 2: în cazul unor acțiuni privind filiația, terții nu pot ignora o hotărâre prin care
se spune că un copil are un anumit părinte, pe baza unei acțiuni în stabilirea paternității sau că
o persoană nu este părintele unui anumit copil pe baza unei acțiuni în tăgada paternității
(părțile s-au judecat acolo între ei, dar ei au o hotărâre, nu poate să vină un terț și să spună că
el nu a fost parte în proces, deci pentru el X nu este copilul lui Y). Un terț (dacă are interes și
calitate) poate să se angajeze într-o nouă procedura și să demonstreze contrariul.
Exemplul 3: Am câștigat o revendicare contra unui X. Numai pe X îl pot executa. Ea
însă nu poate fi ignorată de ceilalți. Dacă un altul mă atacă în instanță, eu vin cu hotărârea și
zic că sunt proprietar. Și celălalt zice că nu are autoritate de lucru judecat. Da, dar produce
efecte până la proba contrară. Poți face dovada contrară? Nu. Atunci eu, cel cu hotărârea,
câștig.
Terții desăvârșiți nu pot ignora hotărârea dacă nu fac proba contrară.
Terții aparenți sunt avânzii-cauză și creditorii chirografari care dobândesc aceleași
drepturi ca cel care le-a transmis. Lor li se aplică obligativitatea.
Obligativitatea hotărârii este pentru părți, opozabilitatea (permite proba contrara) este
pentru terți.
Noțiunea de „părți” se refera la reclamant, pârât, intervenient și alții care au intervenit.
Tot aici vom include și succesorii cu titlu universal sau universali, precum și succesorii cu
titlu particular ai părților (art. 39 NCPC spune că subdobânditorii trebuie să intervină în
proces, iar dacă nu intervin, hotărârea va produce efecte și în ceea ce îi privește, mai puțin în
situația în care au dobândit cu bună-credință și nu pot fi evinși. Astfel, din punctul de vedere

188
al dreptului civil subdobânditorii sunt avânzii-cauză, însă din punctul de vedere al procesului
civil ei sunt părți, astfel încât li se aplică obligativitatea).
Exemplu: s-a judecat X cu Y, iar Z a dobândit de la Y bunul. Nu a intervenit în proces,
dar știa că există unul. X a câștigat procesul și l-a obligat pe Y să-i dea bunul. Hotărârea fiind
obligatorie față de Z, X se va duce cu executorul direct la Z (dacă ar fi fost doar opozabilă, X
ar fi trebuit să-l dea în judecată pe Z și să obțină o hotărâre. Tot ar fi câștigat, pentru că
hotărârea împotriva lui Y poate fi folosită ca probă, dar ar mai fi durat câțiva ani). În ipoteza
în care hotărârea este obligatorie, Z are două variante: fie o execută de bunăvoie, fie se
supune puterii executorii (atunci când hotărârea este doar opozabilă nu se poate apela la
puterea executorie).
5. Autoritatea de lucru judecat
Art. 430-432 NCPC. Nu mai este o prezumție irefragabilă de adevăr. Presupune o
imposibilitate de reluare a litigiului după ce el a fost dezlegat în mod definitiv.
Din punct de vedere al filosofiei autorității de lucru judecat există două teze:
- autoritatea de lucru judecat se întemeiază pe adagiul latin res iudicata pro veritate
habetur (ceea ce s-a judecat se prezumă în mod absolut ca fiind adevărat);
- autoritatea de lucru judecat provine dintr-o sursă ce decurge din pacea socială
necesară ca urmare a principiului imutabilității litigiului și prin principiul că odată ce s-a
judecat ceva nu se mai poate relua (nu neapărat pentru că el reprezintă adevărul, și pentru că
altfel nu ar exista pace socială).
Dintre cele două, VCPC mergea pe primul principiu, spunând că autoritatea de lucru
judecat este o prezumție irefragabilă de adevăr. NCPC pare să meargă pe al doilea principiu,
explicând autoritatea de lucru judecat în nevoia de imutabilitate a litigiului decurgând din
faptul că perpetuarea aspectului litigios la nesfârșit ar conduce la un război social permanent
(se merge pe principiul „mai bine o pace strâmba decât un război drept”), ceea că face că în
prezent autoritatea de lucru judecat să aibă o forța și mai mare.
5.1. Domeniul autorității de lucru judecat
Autoritatea de lucru judecat se aplica numai procedurilor cu caracter contencios.
Hotărârile date în materie necontencioasă nu a acest atribut (nu există o prevedere expresă în
acest sens, dar este logic, pentru că în materie grațioasă nu există o dispută tranșată de
instanță, ci este o persoană care solicită instanței o simplă autorizare, un aviz de funcționare
pe care nu-l opune altuia, astfel încât, neexistând o dispută pe care instanța să o stingă prin
logica ei, nici autoritate nu poate să existe, iar oricând, orice persoană care se consideră lezată
de acea hotărâre va putea să inițieze o procedură). Forța ei vine din dezbaterea contradictorie.

189
 În ceea ce privește hotărârile provizorii, nu există autoritate de lucru judecat asupra
fondului (art. 430 alin. (3)).
Exemplu 1: dacă într-o procedură de ordonanța președințială se spune „întrucât există o
procedură de fond prin care reclamantul susține că are un drept de servitute asupra
terenului pârâtului și pentru că, din aparența ce rezultă din actele depuse, s-ar constata că
prima facies fondul reclamantului este înfundat, până la clarificarea problemei de fond îi
dăm dreptul reclamantului să treacă pe terenul paratului”, o astfel de soluție nu are
autoritate de lucru judecat în ceea ce privește procedura de fond.
La sfârșit instanța de fond va spune „în ciuda aparenței care s-a creat atunci când s-a
dat ordonanța președințială, pe baza efectuării unei expertize a rezultat că fondul
reclamantului nu este înfundat, având acces și prin altă parte, motiv pentru care cererea lui
privind trecerea pe domeniul paratului este neîntemeiată”, o astfel de hotărâre va avea
autoritate de lucru judecat asupra celei dintâi care era dată provizoriu în baza unei aparențe.
Exemplu 2: în cazul în care se cere suspendarea unei construcții până la clarificarea
aspectelor legate de legalitatea autorizației. Se suspendă executarea, pentru că sunt invocate
multe aspecte din care ar rezulta că autorizația de construire este nelegală. Apoi când se
judecă pe fond și se observă că autorizația de construire era legală, tot ce s-a spus în hotărârea
provizorie de suspendare nu mai are autoritatea de lucru judecat, pentru că exista o hotărâre
de fond care are autoritate asupra ei.
1) Poate o hotărâre provizorie să aibă efecte asupra unei cereri tot provizorii?
a. dacă se cerere suspendarea executării unei construcții care se respinge și
reclamantul face o nouă cerere de suspendare a executării (tot provizorie). În acest caz se
poate opune autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri provizorii (de respingere)? DA, dar
autoritatea de lucru judecat este una relativă, în sensul că ea joacă numai în măsura în care a
doua cerere provizorie este întemeiată pe aceleași temeiuri ca prima și dacă nu s-au schimbat
temeiurile ce au stat la baza pronunțării celei dintâi.
În acest caz pot există două ipoteze:
- reclamantul face o cerere prin care cere suspendarea construirii unui bloc, pentru că
nu mai suportă zgomotul produs de macara. Judecătorul va respinge (va spune „pune-ți
dopuri”);
- reclamantul vine din nou și face o cerere prin care cere ca până se clarifică problema
legată de legalitatea autorizației să se suspende lucrările, pentru că între timp pe lângă
zgomote, i s-a fisurat și peretele casei în urma săpăturilor care se fac. În acest caz judecătorul
va admite cererea și va suspenda lucrarea până se dovedește de unde vine spărtura peretelui

190
(ea poate veni de la vecinul care construiește haotic, poate să vina din faptul că oricum casa s-
ar fi fisurat sau este posibil ca fisura să fi fost făcută chiar de reclamant pentru a stopa
lucrările). Totuși, este destul de credibil faptul că fisura este cauzată de lucrări, astfel încât
instanța va spune „chiar dacă inițial am respins cererea (pentru că s-au reclamat doar niște
inconveniente minore, zgomotele), acum se invocă consecințe mai grave, astfel încât nu mai
are autoritatea de lucru judecat prima hotărâre” (ea era una provizorie, relativă, numai pe
baza acelor motive. Acum au apărut alte motive și se impune admisa noua cerere pe baza lor).
b. În cazul măsurilor asiguratorii se face cerere de sechestru asigurator.
Instanța spune că din probe nu rezulta că este cazul să se pună sechestru, pentru că debitorul
este solvabil, nu există riscul unei neexecutări. Reclamantul introduce o nouă cerere de
sechestru asigurator arătând că între timp debitorul a fost executat pe ¾ din avere și mai are
următori pe restul. În cazul acesta judecătorul a constatat că noua cerere de sechestru se
întemeiază pe niște realități pe care nu le-a cunoscut la momentul primei cereri și o va admite
(sigur, dacă reclamantul nu face dovada acestor noi împrejurări și face din nou o cerere de
sechestru fără să aibă nimic nou se spus, cererea să se va respinge, opunând-i-se autoritatea
de lucru judecat a primeia, întrucât nu a invocat nimic suplimentar).
2) Autoritatea de lucru judecat se aplica numai dispozitivului sau și
considerentelor?
La bază, se aplica numai dispozitivului, considerentele nu contau (de asta a și fost
posibil în istorie să existe hotărâri fără considerente. Ele se făceau numai la cerere sau dacă
una dintre părți formula cale de atac). A fost o perioadă de câțiva ani în care acest sistem se
aplica, dar el vine din vechime, pentru că la bază hotărârile nici nu erau motivate. Era un act,
nu se știa dacă era jurisdicțional sau administrativ. Prin urmare, problema așa a plecat,
considerentele erau o chestiune că să fie înțeleasă hotărârea.
Mai nou au apărut teze care au spus că nu se poate înțelege dispozitivul decât dacă se
citesc considerentele, ceea ce înseamnă că considerentele, în măsura în care sunt absolut
necesare pentru a înțelege dispozitivul, sunt și ele purtătoare de autoritatea de lucru judecat.
Aceasta este teza NCPC: sunt purtătoare de autoritatea de lucru judecat acele
considerate care susțin în mod necesar dispozitivul (art. 430 alin. (2)), acele considerente
fără de care dispozitivul nu ar fi sunat așa. Avem o radiere a autorității către considerente, nu
o prelungire.
Cu alte cuvinte, există 3 categorii de considerente:
a. considerentele decisive – cele fără de care dispozitivul nu ar putea fi înțeles;

191
 b. considerentele decizorii – cele care rezolvă niște aspecte incidentale, care
puteau fi judecate și separat și numai după modul de rezolvare a lor dispozitivul arată așa;
Exemple:
- într-o acțiune în anularea unui act de vânzare-cumpărare pentru eroare, considerentele
care spun în ce constă eroare sunt esențiale (nu poate fi înțeleasă anularea dacă nu rezultă din
considerente în ce anume a constat eroarea);
- într-o acțiune privind revendicarea, A revendică de la B, iar B îi opune uzucapiunea,
dar nu face o cerere reconvențională (o opune pe cale de apărare). Judecătorul, neavând o
cerere asupra uzucapiunii, nu se va pronunța asupra ei în dispozitiv. Soluția lui va fi că va
respinge cererea reclamantului, dar această respingere a cererii reclamantului care avea titlu
de proprietate nu poate fi înțeleasă decât citind în considerente faptul că judecătorul a
considerat că apărările pârâtului privind uzucapiunea sunt întemeiate. În acest caz, apărarea
pârâtului are valoare decizorie: el spune că, deși reclamantul are titlu, el poate să uzucapeze,
ceea ce înseamnă că judecătorul trebuie să verifice mai întâi dacă sunt îndeplinite condițiile
uzucapiunii că să vadă dacă mai valorează ceva titlul reclamantului. Acest considerent (că
apărarea pârâtului privind uzucapiunea este mai puternică decât titlul reclamantului) la fel de
bine s-ar putea afla și în dispozitiv dacă pârâtul făcea o cerere reconvențională;
- reclamantul cere rezoluțiunea, iar paratul invocă excepția nulității actului pe care
reclamantul îl vrea rezolut. Cum soluția privind excepția nulității este prealabilă (nu se poate
soluționa rezoluțiunea decât dacă se verifică dacă contractul respectiv este valabil), ea se va
afla în considerente, pentru că paratul a invocat excepția ca apărare, nu prin reconvențională.
Aceste considerente însă sunt decizorii, pentru că ele, în realitate, rezolvă o parte din pricină
(problema dacă poate fi pusă în discuție rezoluțiunea). Dacă se respinge excepția nulității,
judecătorul abia atunci poate trece mai departe să discute problema rezoluțiunii;
- la fel la compensarea legală;
Ele au natură de dispozitiv, se află în considerente doar pentru că au fost introduse
incidental. Din punctul de vedere al naturii lor, ele sunt un veritabil dispozitiv. Nu s-a făcut
cerere reconvențională de exemplu, ci întâmpinare. În cazurile de mai sus și considerentele
decizorii sunt purtătoare de autoritate de lucru judecat.
c. considerentele supraabundente/indiferente cele care ar putea la fel de bine
să și lipsească. Considerentele supraabundente nu sunt purtătoare de autoritatea de lucru
judecat, pentru că ele nu susțin în mod necesar dispozitivul (nu au legătură cu soluția).
Exemple:

192
 - Instanța anulează cererea ca netimbrată, dar, după ce spune de ce cererea nu a fost
legal timbrată, mai adaugă o frază în care explică de ce și dacă cererea ar fi fost legal timbrată
soluția ar fi fost de respingere ca neîntemeiată a cererii. Aceste considerente nu susțin
dispozitivul, ele fiind supraabundente, pentru că cu sau fără ele, dispozitivul poate fi înțeles
foarte bine (ele pot fi în hotărârea, dar nu au autoritate de lucru judecat);
- ICCJ spune că admite recursul și explica de ce. Mai spune un lucru „în legătură cu
apărările făcute de către intimat prin concluziile scrise, instanța nu le poate lua în
considerare, întrucât ele nu au respectat principiul contradictorialității, nu au fost făcute în
ședință publică, ci au fost invocate abia prin concluziile scrise. Cu toate acestea, ele sunt
neîntemeiate”. La început spune că, de fapt, tot ce a spus partea la închiderea dezbaterilor,
fiind în afara principiului contradictorialității, nu este luate în considerare. Cu alte cuvinte,
soluția până acolo era suficient de bine motivată, dar, și dacă ar fi fost să fie luat în
considerare, tot nu s-ar fi ajuns la o altă soluție. Nu are autoritate. De acord, considerentul
există, nu atrage nulitatea hotărârii, dar nu are autoritate de lucru judecat, pentru că nu este un
considerent decisiv din moment ce ICCJ spune că oricum nu le poate lua în considerare,
pentru că le-a spus prea târziu, nu mai contează ce s-ar fi întâmplat dacă le-ar fi luat în
considerare. Deci în acest caz considerentele clar nu au autoritate de lucru judecat;
- Situații în care instanța spune că pronunța soluția, găsind un motiv de nulitate
întemeiat și-l tratează că atare și anulează actul. Pe celelalte motive invocate de nulitate nu le
mai examinează pentru că oricum soluția ar fi de nulitate, dar începe să se pronunțe și cu
privire la ele. Deci spune că nu le mai examinează, dar apoi spune de ce sunt neîntemeiate.
Adică spune că pentru soluția ei este un singur motiv de nulitate. De exemplu, eroare ar fi
suficienta, deci nu mai analizează și violenta, și toate celelalte. Totuși, da dezlegări cu privire
la ele. Acestea sunt niște considerente supraabundente.
3) Efectul de autoritate de lucru judecat se aplică numai asupra fondului sau și cu
privire la hotărârile date pe baza unor excepții (care nu antamează fondul)?
La bază, autoritatea de lucru judecat era numai pentru hotărârile asupra fondului. NCPC
prevede că și soluțiile date pe baza unor excepții sau a unor incidente procedurale au
autoritate de lucru judecat cu privire la dezlegarea acelor excepții (art. 430 alin. (1)).
Cu alte cuvinte, dacă instanța a respins cererea ca prescrisa și creditorul face o nouă
acțiune i se va putea opune autoritatea de lucru judecat în ceea ce privește prescripția.
Dacă s-a respins acțiunea pentru inexistența calității procesuale active și aceeași
persoană face o nouă acțiune împotriva aceleiași persoane, întemeiată pe aceleași înscrisuri,

193
în privința calității procesuale există autoritate de lucru judecat (însă o altă persoană decât cea
despre care s-a spus că nu are calitate poate să facă o acțiune privind fondul acestui litigiu).
Nu au autoritate de lucru judecat hotărârile care sunt date pe baza unor aspecte
formale (faptul că cererea nu a fost semnată, timbrată etc).
5.2. Momentul în care intervine autoritatea de lucru judecat
Autoritatea de lucru judecat intervine la data pronunțării, DAR ea nu devine definitivă
decât în momentul în care hotărârea se definitivează. Între data pronunțării și data rămânerii
definitive a hotărârii există o autoritatea de lucru judecat provizorie (care nu este apărată prin
excepția autorității de lucru judecat, ci este apărată prin litispendența sau, dacă deja a ajuns în
recurs, prin suspendarea celui de-al doilea litigiu).
5.3. Legătura dintre procedurile penale și procedura civilă
Art. 28 CPP. Hotărârea penală de achitare sau de încetare a procesului penal nu
are autoritatea de lucru judecat asupra cererii civile în ceea ce privește existența
prejudiciului și a vinovăției.
În schimb, hotărârea penală are autoritatea de lucru judecat asupra celei civile în
privința existenței faptei și a persoanei care a săvârșit-o.
Hotărârea civilă nu are autoritatea de lucru judecat asupra celei penale în ceea ce
privește existența faptei, a autorului și asupra vinovăției (nici cea penală nu are asupra celei
civile aici).
În unele hotărâri, civilul are autoritate asupra penalului: în materie de filiație, dacă
problema filiației contează în ceea ce privește infracțiunea (persoana vătămată și inculpatul
sunt rude, lucru stabilit printr-o hotărâre civilă), vor fi consecințe cu privire la pedeapsă.
Mai mult, art. 440 C.civ.5 spune că nici nu se judecă procesul penal până nu se clarifică
problema filiației, aceasta fiind o chestiune ce generează caracterul penal sau care are
relevanță în ceea ce privește sancțiunea penală (aici civilul tine în loc penalul).
5.4. Efectele autorității de lucru judecat
5.4.1. Efectul pozitiv
Înseamnă valorificarea unei chestiuni juridice rezolvate într-un alt dosar în care
chestiunea respectivă reprezintă doar o componentă a litigiului. Un litigiu soluționat definitiv
este incorporat într-un alt litigiu care începe ulterior, primul litigiu reprezentând doar o piesă
din al doilea.

5
Art. 440 Efectele stabilirii filiației asupra unui proces penal
În cazul infracțiunilor a căror calificare presupune existenta unui raport de filiație care nu este legal stabilit,
hotărârea penală nu poate fi pronunțată înainte de rămânerea definitivă a hotărârii civile privitoare la raportul de
filiație.

194
 Exemplu 1: se face o acțiune în revendicare în care X este declarat proprietar al unui
imobil. După care se face altă acțiune prin care X împreună cu alte persoane partajează niște
bunuri, printre care și acest imobil. În acest al doilea proces instanța trebuie să verifice dacă
bunurile pretins existente în masa succesorală aparțin sau nu părților. În cazul acesta există o
autoritatea de lucru judecat, pentru că printr-o hotărâre anterioara s-a stabilit că imobil
aparține într-adevăr lui X, prin urmare instanța poate trece la partaj.
Exemplu 2: într-o acțiune se pune în discuție valabilitatea unui act, reclamantul
susținând nulitatea, iar pârâtul că este valabil. Instanța dispune că acel act este valabil,
respingă acțiunea reclamantului. Reclamantul formulează o nouă acțiune în care revendică
bunul de la pârât, spunând și că pârâtul nu are titlu. Pârâtul va spune că în ceea ce privește
titlul sau constând în actul ce a făcut obiectul judecații anterioare, el există și este valabil
(problema aceasta nu mai poate fi pusă în discuție pentru că fost tranșată deja). Sigur, nu
înseamnă că pârâtul a și câștigat în acest al doilea proces (căci, deși are un act valabil și
reclamantul ar putea înfățișa un act valabil, cele două acte trebuind comparate).
Exemplu 3: se respinge o nulitate absolută pentru fraudă. În considerente se reține că
dobânditorul a fost de bună-credință și că este exclusă frauda. În alt proces, cel care a pierdut
face o revendicare față de cel care a câștigat și cere și fructele. Respinge fructele, pentru că
există autoritate de lucru judecat pe buna-credință.
Sau se respinge acțiunea de revendicare, pentru că s-a invocat uzucapiunea. În alt
proces, cel care a câștigat face o cerere de constatare a uzucapiunii pe baza primei hotărâri.
Aceasta înseamnă autoritate de lucru judecat în sens pozitiv, adică valorificarea
rezultatelor unui proces într-un alt proces unde se pune în discuție aceeași chestiune
litigioasă, dar împreună cu alte chestiuni.
În aceste cazuri nu se ridică nicio excepție, ci se invocă autoritatea de lucru judecat ca o
apărare. Pârâtul care spune că are titlu de proprietate, dovada acestui fapt regăsind-se chiar
într-o hotărâre judecătorească (în acest caz pârâtul nu face decât să vină cu probe, proba lui
fiind hotărârea judecătorească care este purtătoare de autoritate de lucru judecat și începe
litigiul cu o astfel de probă. El aduce această probă tocmai ca să se judece litigiul și nu să-l
stopeze, dar să se judece sub auspiciile rezolvării pe care el a primit-o anterior).
5.4.2. Efectul negativ
Autoritatea de lucru judecat este invocată pentru a stopa un litigiu. Procesul nu poate fi
reluat.
De exemplu, A l-a dat în judecată pe B cerând anularea unui contract și a pierdut. A
face alt litigiu împotriva lui B în care cere anularea aceleași contract pe baza acelorași

195
motive. În acest caz B va opune autoritatea de lucru judecat în sensul că va spune „stop,
procesul acesta s-a mai judecat”. B blochează procedura, ceea ce înseamnă că invocă o
excepție care:
- este absolută (poate fi invocată și de către instanță, din oficiu, și de către procuror,
dacă participă la judecată);
- este peremptorie (admiterea ei duce la stoparea procedurii. Se respinge cererea ca
fiind în autoritate de lucru judecat);
- poate fi invocată în recurs chiar omisso medio (chiar dacă nu a mai fost invocată în
apel). Înfrânge chiar și principiul non reformatio in peius (poate agrava situația părții în
propria cale de atac) (art. 432). Partea face un recurs întrucât nu a câștigat chiar tot (mai avea
vreo 20% de recuperat), iar intimatul vine în recurs și spune că cu privire la părințiile
reclamantului există autoritatea de lucru judecat, întrucât el pierduse tot printr-o hotărâre
anterioară (descoperită de intimat după câțiva ani). Astfel el invocă faptul că în mod greșit i-a
dat instanța 80%, pentru că reclamantul de fapt nu trebuia să primească nimic, pentru că
părțile se judecaseră anterior, iar una pierduse. Instanța va admite recursul, va desființa toate
hotărârile și va respinge cererea că fiind în autoritatea de lucru judecat (în contra principiului
non reformatio in peius). Într-adevăr, intimatul poate lua o amendă dacă se dovedește că el a
cunoscut existența hotărârii anterioare și a ascuns-o.
Pentru a exista efectul negativ există niște condiții: autoritatea de lucru judecat
operează numai în cazul în care există o triplă identitate de părți, obiect și cauză. La
autoritatea pozitivă este nevoie doar o identitate de părți și o identitate de chestiune dezlegată.
a. în legătura cu identitatea de părți, nu are importanță poziția procesuală pe care
părțile au avut-o în proces. În primul proces una dintre părți a fost poate reclamant, iar în al
doilea proces a fost pârât. Are importanță calitatea avută în raportul juridic dedus judecății.
Exemplu: dacă A îl dă în judecată pe B cerând nulitatea contractului și pierde procesul,
autoritatea de lucru judecat va fi și dacă în al doilea proces reclamant este B și pârât este A,
chiar dacă ei și-au schimbat poziția procesuală. Calitatea în raportul de drept dedus judecați
este aceeași (vânzător și cumpărător).
Este vorba despre o identitate juridică, nu fizica. Adică va exista identitate de părți și în
ipoteza în care în al doilea proces sunt părțile A și C, dar C este moștenitorul lui B sau cel
care a dobândit cu titlu particular de la B.
b. în legătura cu identitatea de cauză ea se referă la cauza cererii (causa debendi),
nu cauza acțiunii (causa petendi).

196
 Cauza cererii se referă la temeiul juridic dedus judecații, în timp ce cauza acțiunii se
referă la scopul spre care se îndreaptă acțiunea. În realitate, ceea ce interesează din punctul
acesta de vedere este să se vadă dacă dezlegarea dată de instanța a fost rodul unui anumit
temei de drept, adică cauza cererii de chemare în judecată. De ce? Pentru că scopul unei
acțiuni se poate dovedi prin mai multe temeiuri de drept. De exemplu, anularea unui act poate
fi obținuta și prin eroare, și prin violenta, și prin alte vicii de consimțământ. Dacă instanța
respinge cererea reclamantului pentru că nu exista eroare, evident că acest lucru nu are nicio
legătura cu o noua acțiune care se poate baza pe leziune sau pe alt viciu de consimțământ. Nu
ar fi autoritatea de lucru judecat în cazul acesta pentru că temeiurile de drept ar fi diferite.
În ceea ce privește cauza, ea nu se referă numai la temeiul juridic (adică textul de lege
sau principiul de drept), ci și la temeiurile de fapt. Cauza este compusă din temeiurile de
drept și temeiurile de fapt ce susțin cererea de chemare în judecată.
c. în legătură cu identitatea de obiect, ea există de multe ori situația în care în
autoritatea de lucru judecat nu există o identitate perfectă, în sensul că obiectul celui dintâi
proces se regăsește în obiectul celui de-al doilea, cum a fost exemplul că în primul caz se cere
anularea, iar în al doilea caz se cere revendicarea. Evident că în revendicare una dintre
probleme este dacă părțile au sau nu titlu. Nu se rezolvă tot aici, dar este o problemă. Într-un
fel se tratează o revendicare în care numai o parte are titlu și altfel se tratează o revendicare în
care ambele părți au titlu și se vede care dintre ele este preferată. Deci o componentă a
revendicării se regăsește în primul litigiu. Prin urmare, și acolo exista identitate de obiect,
chiar dacă ea nu este copiată în totalitate.
În ipoteza în care în primul proces se discută nulitatea unui contract, iar în al doilea caz
se discută rezoluțiunea. Dacă s-a respins cererea de nulitate din primul proces, evident că în
ceea ce privește rezoluțiunea nu se mai poate relua discuția dacă contractul este sau nu valabil
pe temeiurile pentru care s-au respins. Se poate veni cu alte motive de nulitate, care nu au
făcut obiectul primului proces ori se trece direct la problema rezoluțiunii. Dacă se invoca
excepția nulității, o să se opună autoritatea de lucru judecat, pentru că a fost rezolvată prin
procesul anterior. Deci există și în acest caz identitate de obiect, chiar dacă ea este inclusă,
parțială.
La efectul negativ, identitatea se vede în mod evident, pentru că sunt două litigii
identice.
La efectul pozitiv nu mai este la fel de evident, pentru că, de fapt, în ipoteză, efectul
pozitiv se manifestă când litigiul al doilea nu este identic cu primul, ci are numai în

197
compoziția lui niște probleme juridice dezlegate de un litigiu, astfel încât identitatea de obiect
și de cauză sunt mai greu de văzut.
Sunt autori care spun că tripla identitate exista numai în privința efectului negativ.
Pentru efectul pozitiv, exista numai identitate de părți. Ei au parțial dreptate. Evident că între
primul proces și al doilea nu mai există identitate de cauza și de obiect pe întregul procesului,
dar pe chestiunea dezlegată există.
De exemplu, dacă în primul caz se invocă nulitatea unui contract, se soluționează
problema, iar apoi în al doilea caz se invocă revendicarea, în care una dintre probleme este
cine are și cine n-are titlu, iar una dintre părți vrea să utilizeze același contract, care a fost
validat prin hotărârea anterioară. În cazul acesta, BRICIU zice că există identitate și de părți,
și de cauză, și de obiect, dar numai pe componenta valabilității contractului. Evident că
între revendicare și nulitate nu există identitate de obiect și de cauza, dar aici se caută
identitatea în chestiunea juridică dezlegată, nu identitatea cu obiectul litigiului, pentru că,
dacă există două litigii identice cu totul, atunci avem direct autoritatea negativă, nu cea
pozitivă.
Problema este că autoritatea de lucru judecat este una dintre marile dificultăți. De aici
încolo, problemele devin extrem de complicate. Înainte, efectului pozitiv i se spunea putere
de lucru judecat, iar efectului negativ i se spunea autoritatea de lucru judecat. Acum puterea
de lucru judecat este un concept abolit. Exista în VCC și era atașată ideii prezumției absolute
de adevăr. Ea nu mai există. Acum există autoritate de lucru judecat cu două fețe.
SECȚIUNEA III – ÎNDREPTAREA, LĂMURIREA ȘI COMPLETAREA
HOTĂRÂRII
Toate cele trei reprezintă intervenții asupra hotărârii judecătorești.
1. Îndreptarea hotărârii judecătorești
Art. 442 NCPC. Această procedură presupune înlăturarea din hotărârile judecătorești a
greșelilor materiale/omisiunilor care nu influențează soluția. Acestea se pot referi la numele
părților, la calitatea părților, reprezintă erori de calcul (e.g. ai cerut 1 milion, instanța ți-a
admis cererea în parte, dar a indicat 10.000. Se va remedia ușor, se va lua hotărârea și se va
vedea dacă a fost vreo dispută cu privire la sumă, singurele dispute au fost cu privire la faptul
dacă este datorată sau nu, nu cu privire la valoarea ei, astfel încât se va remedia doar
omisiunea „0”).
Această procedură nu produce un efect, nu schimbă soluția, ci înlătură o deficiență
formală. Tocmai pentru că are aceasta caracteristică, poate fi făcută fie la cererea părții

198
interesate, fie din oficiu, de către instanța (chiar dacă nimeni nu cere, iar instanța constată că
hotărârea are o deficiență, poate proceda la înlăturarea ei).
În ceea ce privește termenul, cererea poate fi făcută oricând. Există o opinie mai
veche în doctrină care spune că cererea ar trebui făcută în interiorul termenului de prescripție
a executării, pentru că altfel n-ar mai există interes. BRICIU zice că, în realitate, hotărârea
judecătorească nu are doar o forță executorie. Pe lângă aceasta care este strâns legată de
prescripția dreptului de a cere executarea, hotărârea judecătorească reprezintă și un înscris
autentic, or, calitatea de înscris autentic supraviețuiește chiar și pierderii puterii executorii,
astfel încât, măcar din acest punct de vedere, hotărârea trebuie să reflecte situația reală, iar nu
o situație eronată.
Competența revine chiar instanței care a pronunțat hotărârea, iar dacă nu au intervenit
modificări în structura instanței, aceluiași complet de judecată care a pronunțat hotărârea
(acesta este cel mai în măsură să-și dea seama de erorile săvârșite și să le înlăture).
Procedura este simplă, deoarece problema nu necesita abordări contradictorii, motiv
pentru care regula este că cererea se judecă în camera de consiliu, de principiu, fără citarea
părților, dar părțile pot fi citate atunci când instanța consideră necesară prezența lor pentru a
da anumite lămuriri. De exemplu, instanței nu îi este foarte clar cum o cheamă pe una dintre
părți (în unele documente apar diacritice, în altele nu) și nu există o copie a CI la dosar.
În urma acestei proceduri, se dă o încheiere, care este de rectificare în care se
menționează ce anume se rectifică din corpul hotărârii judecătorești. Încheierea respectivă
poate fi atacată cu aceleași cai de atac care sunt prevăzute și pentru hotărârea
îndreptată.
2. Lămurirea hotărârii judecătorești
Art. 443 NCPC. Aceasta procedură se angajează în cazul în care se impune clarificarea
înțelesului, întinderii sau aplicării dispozitivului hotărârii ori în situația în care hotărârea
cuprinde dispoziții contrare.
Nu este vorba de o schimbare a dispozitivului, ci numai clarificarea înțelesului
hotărârii.
Clarificarea înțelesului unei hotărâri ar fi necesară în situația:
a. în care instanța nu identifică destul de clar imobilul în legătură cu care s-a
admis acțiunea în revendicare sau în legătură cu care s-a dispus evacuarea, astfel încât,
executorul, încercând să execute hotărârea are impedimente la executare privind identificarea
imobilului din lipsa limitelor topografice;
b. lipsește numărul apartamentului care trebuie evacuat;

199
 c. hotărâre de genul „se datorează comisionul de 3% din vânzările existente în
perioada x-y”. Apare întrebarea aici care sunt vânzările? 3% din ce? Trebuie să știm care sunt
contractele (unul zice că au fost 5 contracte, celălalt zice că au fost 7. La care contracte
aplicăm comisionul?). Trebuie să vină instanța și să zică la care dintre contracte se aplică
comisionul.
Aceste exemple se învârt în jurul unei idei: hotărârea nu are aptitudinea să fie executată
sub aspectul clarității, mențiunile din ea fiind un element ce împiedică executarea silită.
Dispozitivul poate cuprinde dispoziții contrare: s-a admis cererea principală și
cererea reconvențională (solicitându-se anularea titlului pe baza căruia reclamantul își
întemeia pretențiile din cererea principală). Se admite acțiunea în rezoluțiune și cererea
reconvențională privind nulitatea contractului. La executor vor veni fiecare cu plata lui din
hotărâre.
Spre deosebire de procedura înlăturării erorilor materiale, procedura lămuririi vizează
un aspect care se poziționează în dispozitivul hotărârii, în timp ce la îndreptarea hotărârii,
eroare putea să apăra și în practicau hotărârii sau în considerente. De ce? Pentru că numai
dispozitivul se execută și atunci dacă neclaritatea nu se află în dispozitiv, nu ai
procedura lămuririi. Prin urmare, dacă considerentele sunt contradictorii, neclare sau
contrare dispozitivului, soluția nu este lămurirea, ci casarea hotărârii (înseamnă că ai o
hotărâre nemotivată).
Cererea se face numai de către partea interesată, nu din oficiu!
Termen. Cererea se poate face în orice termen, dar doctrina atașează o condiție și
anume: existența interesului, care se va analiza și în funcție de apariția sau nu a cazului de
prescripție a dreptului de a cere executarea. În primul caz, nu avea importanță prescripția
dreptului de a cere executarea, pentru că conta corectitudinea hotărârii sub aspectul de înscris,
în timp ce aici, toată problema ține de capacitatea hotărârii de a fi pusă în executare. Dacă
intervine prescripția dreptului de a cere executarea, caracterul lămuritor al dispozitivului deja
nu mai are atât de mare interes. Acest lucru nu este scris în lege, dar este o chestiune
desprinsă din doctrină.
La fel ca cererea de rectificare, competența revine instanței care a pronunțat hotărârea
și mai mult decât atât, dacă nu intervin modificări în structura instanței, este de preferat să fie
același complet (este cel mai în măsură să lămurească eventuala neclaritate generată tot de
el).
Judecata are loc numai cu citarea părților, de urgență, în camera de consiliu.

200
 Se va pronunța o încheiere supusă cailor de atac prevăzute pentru hotărârea a cărei
lămurire se dispune.
3. Completarea hotărârii
Art. 444 NCPC. Această procedură intervine atunci când instanța a omis să se
pronunțe cu privire la:
- un capăt de cerere;
- o cerere conexă, incidentală, accesorie;
- cererile martorilor, experților, avocaților din oficiu, curatorilor judiciari, traducătorilor
sau interpreților cu privire la drepturile pe care ei le au în legătură cu procesul
(remunerația/despăgubiri);
Aici avem o particularitate, pentru că vorbim de niște persoane care nu au calitatea de
părți în proces, ceea ce înseamnă că este o procedură declanșată de persoane care nu au
calitatea de părți, dar sunt simpli participanți la procedură.
Termenul în care se poate solicita completarea este termenul prevăzut pentru calea de
atac (apel/recurs) împotriva hotărârii completate.
Dacă avem de a face cu o hotărâre dată în căile extraordinare de atac sau în fond după
casarea cu reținere, de principiu, împotriva ei nu mai există cale de atac, dar totuși
completarea se poate face în termen de 15 zile de la pronunțare. De ce? Instanța de recurs,
de principiu, casează cu trimitere, dar sunt situații în care casează și cu reținere, iar dacă
casează cu reținere, se va pronunța și asupra fondului și este posibil să uite să se pronunțe cu
privire la cerere și atunci, evident, nu ataci hotărârea, dar ceri să se pronunțe cu privire la ce a
uitat.
L. 310/2019 a mai adăugat o ipoteză la alin. (1). În cazul hotărârilor definitive
pronunțate în apel/recurs, se poate cere completarea în 15 zile de la comunicare. Se
observă o necorelare între tezele alin. (1) cu privire la momentul începerii curgerii
termenului pentru o hotărâre pronunțată în recurs.
Cererea se judecă de urgență, cu citarea părților, prin hotărâre separată (art. 444 alin.
(2)). La completare se judecă, de fapt, partea care nu s-a judecat. Completarea și hotărârea
inițiala fac corp comun.
Se pronunța o hotărâre care este prevăzută căilor de atac prevăzute pentru hotărârea
inițială (art. 446).
Omisiunea de pronunțare se distinge de ipoteza în care instanța nu a admis capătul de
cerere. Dacă instanța omite, înseamnă că nu a abordat o cerere, iar dacă respinge înseamnă că
a abordat capătul de cerere, dar s-a pronunțat în mod nefavorabil, nu a făcut un minus petita.

201
 a. În cazul în care reclamantul spune „obligați pârâtul la plata sumei de bani de
100.000 de lei și dobânzi de 5.000”, instanța „admite în parte cererea și obligă pârâtul la
plata sumei de 100.000 de lei”, dar nu mai spune și „respinge cerere privind dobânzile”, în
acest caz a spus că admite în parte, deci este clar că a abordat capătul privind dobânzile. Mai
mult, este suficient că în considerente există o singură propoziție în care spune că „în ceea ce
privește dobânzile, acestea nu sunt datorate pentru că ...”, este clar că dispozitivul în acest
caz nu este incomplet, ci ipoteza privind dobânzile a fost acoperită prin formularea „admite
în parte”.
b. În cazul în care se cere rezoluțiunea, iar prin cererea reconvențională se cere
anularea și instanța dispune rezoluțiunea, dar cerere reconvențională nu apare nicăieri, atunci
da, se poate cere completarea (să o respingă).
Nu există omisiune de pronunțare (minus petita) atunci când instanța omite să se
pronunțe asupra unor probe, unor excepții (chiar dacă sunt unite cu fondul) sau asupra unor
apărări. În aceste cazuri nu vorbim de cereri (cererea este cea prin care investești instanța cu o
pretenție). Nepronunțarea asupra lor nu rămâne nesancționată, din contra, sancțiunea va fi
mai gravă: admitea apelului/recursului, pentru că nu s-au luat în considerare anumite probe,
excepții. Completarea nu este o sancțiune, ci este pur și simplu o solicitare respectuoasă de a
se pronunța asupra ceea ce instanța a uitat să se pronunțe, nu vizează o reacție a părții de
control a hotărârii
4. Reguli generale pentru toate cele trei proceduri
a. NU pot fi făcute pe calea apelului/recursului. Astfel, dacă critici hotărârea în
apel, pentru că nu este lămurită sau pentru că instanța a făcut minus petita, apelul se va
respinge că inadmisibil.
b. Căile de atac împotriva încheierilor/hotărârilor prin care se finalizează aceste
proceduri sunt cele prevăzute pentru hotărârea îndreptată, lămurita sau completată.
c. Dacă sunt admise, cheltuielile de judecată rămân în sarcina statului, pentru că
niciuna dintre părți nu este vinovată.
În cazul în care nu au fost admise, vor fi suportate de către parte.
SECȚIUNEA IV – EXECUTAREA PROVIZORIE A HOTĂRÂRII DE PRIMĂ
INSTANȚĂ
Unul dintre efectele pe care le produce hotărârea judecătorească este efectul executoriu.
Acest efect nu se produce întotdeauna de drept, în sensul că, de principiu, hotărârile devin
executorii după expirarea termenului de apel sau exercitarea apelului și menținerea hotărârii
ori înlocuirea ei cu o alta hotărâre (hotărârea data în apel). Logica este simplă: orice

202
executare, chiar dacă există posibilitatea de întoarcere a executării în cazul în care se
desființează titlul, presupune o restrângere destul de severă a drepturilor părții care a pierdut
(care se confruntă cu o executare silită) și un pericol, că, dacă totuși va câștiga procesul, să nu
mai poată întoarce executarea. Tocmai de aceea, legiuitorul a găsit un echilibru și anume, ca
o hotărâre judecătorească să nu fie pusă în executare de îndată, ci numai după ce este
confirmată de către instanța de apel sau după ce instanța de apel o schimbă.
Aceasta este regula, dar există și excepții. Acestea presupun că o hotărâre
judecătorească poate fi executată de îndată, adică apelul nu este suspensiv de executare.
Asemenea excepții sunt necesare, deoarece există situații în care legiuitorul a pus în balanță
două aspecte:
- disconfortul pe care îl presupune executarea unei hotărâri neconfirmate în apel pentru
debitor și riscurile ca acesta să fie vătămat în drepturile lui printr-o executare intempestivă;
- nevoia imediată de executare pe care o presupune situația creditorului.
Așadar, a apărut măsura execuției provizorii, adică o executare care intervine chiar și
în ipoteza în care se face apel.
Executarea provizorie este de două feluri:
a. de drept – legiuitorul a stabilit că pentru anumite categorii de pricini
hotărârile se execută din momentul în care se comunică părților, iar nu după soluționarea
apelului. În acest caz, judecătorul nu are drept de apreciere, dacă admite cererea care se
încadrează în enumerarea prevăzută la art. 448, hotărârea va fi cu execuție provizorie de
drept (judecătorul nu poate spune că admite cererea respectiva, dar ar vrea să nu se execute
de îndată);
b. judecătorești – legiuitorul a cedat judecătorului analiza în fiecare caz în parte
dacă nu cumva se impune o astfel de măsură. În acest caz, judecătorul poate aprecia dacă
acordă sau nu acest beneficiu pentru cel care câștigă procesul.
1. Executarea provizorie de drept
Executarea provizorie de drept intervine în temeiul legii, în cazurile prevăzute expres.
Mai există și alte cazuri în afară de cele prevăzute la art. 448 alin. (1) NCPC, care se
regăsesc în CPC sau în legi speciale. Chiar dacă instanța nu menționează caracterul
executoriu, ea tot este executorie, deoarece legea prevede aceasta. Nu la fel este la
executorialitatea provizorie judecătorească, unde judecătorul este cel care îi dă acest caracter.
El nu o face complet arbitrar, ci după niște criterii.
În art. 448 legiuitorul a adunat diverse ipoteze care se caracterizează prin 3 elemente:

203
 a. fie este vorba de pricini care presupun o urgență în executare, în sensul că o
executare tardivă nu mai este de folos;
b. fie este vorba de pricini în care nevoia imediată a creditorului de executare
depășește importanța garanțiilor conferite debitorului, în sensul că este vorba de sume pentru
trai curent;
c. drepturile creditorului sunt evidente astfel încât, calea de atac nu poate aduce
mari surprize.
1.1. Stabilirea modului de exercitare a autorității părintești, stabilirea locuinței
minorului, precum și modul de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu minorul
Aceste hotărâri sunt supuse apelului, dar dacă se pune în discuție faptul că un părinte
maltratează minorul și se solicită schimbarea autorității părintești, în sensul să treacă la
celălalt, este absurd să se dea dreptate, dar să se aștepte până în apel pentru a vedea
confirmarea (până atunci copilul este bătut). În aceste cazuri, dacă există chiar și o autoritate
relativă, îi dăm curs imediat, ca să nu prejudiciăm prin așteptare mai mult. Dacă se va adeveri
că apelul trebuie admis, se va întoarce la programul de vizită anterior.
1.2. Plata salariilor sau a altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă,
precum și a sumelor cuvenite, potrivit legii, șomerilor
În viziunea legiuitorului, aceste sume reprezintă susținerea traiului curent al salariatului
sau al șomerului, ceea ce înseamnă că așteptarea soluționării apelului ar putea să conducă la o
stare de necesitate mult avansată, să nu aibă cu ce să-și întrețină viața lui sau a familiei sale.
1.3. Despăgubiri pentru accidente de muncă
Aceeași logică: nevoia imediată a celui accidentat de a avea despăgubiri care să îi
compenseze deficitul pe care-l are din punctul de vedere al sănătății.
1.4. Rente ori sume datorate cu titlu ce obligație de întreținere sau alocație pentru
copii, precum și pensii acordate în cadrul asigurărilor sociale
Aceeași rațiune: nevoia imediată de indemnizare, pericolul iminent ce ar apărea dacă s-
ar prelungi starea de neobținerea a îndemnizațiilor respective destinate unei întrețineri
curente.
1.5. Despăgubiri în caz de moarte sau vătămare a integrității corporale ori sănătății,
dacă despăgubirile s-au acordat sub formă de prestații bănești periodice
Au natura unei rente și se presupune că sunt date, tocmai pentru că persoana aflată în
nevoie să-și poată duce mai departe activitățile curente.

204
 1.6. Reparații grabnice
Apare ideea de urgentă din natura obiectului cererii (e.g. cererea reparării acoperișului,
dacă așteaptă soluționarea apelului, există riscul ca iarna să rămână fără acoperiș).
1.7. Punerea sau ridicarea sigiliului ori facerea inventarului
Aceste aspecte țin tot de urgență, în sensul că, în lipsa punerii sigiliului și efectuării
inventarului, ar putea să fie sustrase bunuri (se aplică în general în cazul sechestrului judiciar
sau în cazul sechestrului asigurator).
1.8. Cereri privitoare la posesie, numai în ceea ce privește posesia
Posesia odată tulburată trebuie repusă în funcție de îndată și energic, fiind o situație de
fapt, care nu este acceptat să fie tulburată prin acte violente. Dacă s-au acordat și cheltuieli de
judecată, acestea vor fi executate după rămânerea definitiva a hotărârii.
1.9. Hotărâri pronunțate în temeiul recunoașteri de către pârât a pretențiilor
reclamantului, pronunțate în condițiile art. 436
Art. 436 vorbește de ipoteza în care pârâtul recunoaște parțial pretențiile reclamantului,
urmând să se dea o hotărâre parțială pe aspectele recunoscute, iar procesul va continua cu
privire la pretențiile nerecunoscute. Hotărârea dată pe partea recunoscută de pârât, achiesată
de pârât, devine executorie de îndată.
În acest caz, apare ideea că pericolul de a înlătura o astfel de soluție în calea de atac
este minoră, soluția fiind expresia chiar a voinței pârâtului.
1.10. Orice alte cazuri în care legea prevede că hotărârea este executorie
Acest ultim caz este cel mai grav, deoarece deschide o plajă imensă care ne obligă pe
noi să ne uitam prin tot codul. Spre exemplu:
a. în materie de ordonanță prezidențială se spune foarte clar că apelul nu este
suspensiv de executare, ceea ce înseamnă că hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi
executată de îndată (este logic, este o măsură urgentă și provizorie, prin natura ei ar trebui să
se regăsească în enumerare);
b. ordonanța de plată. Calea de atac împotriva ei (acțiunea în anulare) nu
suspendă de drept executarea hotărârii;
c. hotărârea pronunțată în procedura evacuării pentru imobilele deținute fără
drept sau stăpânite în mod abuziv (este executorie de drept, apelul nu suspendă executarea);
d. sechestrul judiciar și sechestrul asigurător. Încheierile, chiar dacă sunt
atacate cu apel, pot fi puse în executare pe durata apelului.
Putem regăsi formulări de genul: „apelul nu suspendă executarea”, fie „hotărârea este
executorie de drept”, fie „hotărârea este executorie provizoriu”, fie formulări de genul

205
„instanța de apel poate suspenda executarea” (nu spune că este executorie, dar din moment
ce, de regulă, apelul este suspensiv de executare și legiuitorul spune că instanța de apel poate
suspenda executarea, acel „poate suspenda” înseamnă că nu este suspensiv, ceea ce înseamnă
că este o executare provizorie de drept).
2. Executarea provizorie judecătorească
Aceasta este lăsată la aprecierea instanței care va analiza de la caz la caz dacă acordă
sau nu o astfel de măsură favorabilă creditorului. În ce condiții poate fi cerută instanței
execuția provizorie judecătorească?
2.1. Condiții de fond:
a. obiectul procesului să aibă conținut patrimonial. Noțiunea „privitoare la
bunuri” trebuie luată într-o formulare lejeră, în sensul că se referă la hotărâri cu conținut
patrimonial;
b. obiectul procesului nu este încadrat în una dintre următoarele situații, în care
nu poate fi pronunțată executarea provizorie (art. 449 alin. (3)):
- în materie de strămutare de hotare, desființare de construcții, plantații sau a oricăror
lucrări având o așezare fixă;
- când prin hotărâre se dispune intabularea unui drept sau radierea lui din cartea
funciară;
Este logic, deoarece în aceste cazuri întoarcerea executării este fie imposibilă, fie
extrem de greu de făcut din cauza posibilității apariției unor drepturi concurente ale terților
dobânditori de bună-credință, ceea ce înseamnă că legiuitorul prevede cu rezervă în acest caz
executarea provizorie, pentru că oricât de mare ar fi dreptatea creditorului, posibilitatea (chiar
și de 1%) unei alte soluții în apel, pune justiția într-o situație complicată (să nu mai poată
întoarce executarea făcută într-un mod intempestiv). Astfel, odată strămutat hotarul (gard,
zid), construcția odată desființată trebuie să refaci construcția. La plății nici atât, iar în a treia
situație te lovești de drepturile unui eventual dobânditor care se bazează pe înscrierea nouă ca
urmare fie a intabulării, fie a radierii cererii.
c. măsura trebuie să fie necesară în raport cu (elemente alternative):
- temeinicia vădită a dreptului;
- cu starea de insolvabilitate a debitorului;
- faptul că neluarea de îndată a măsurii executării provizorii ar fi vădit prejudiciabilă
pentru creditor;
Aceste 3 criterii alternative pe care legiuitorul le trasează judecătorului pentru a analiza
de la caz la caz dacă se impune execuția vremelnică judecătorească sunt, de fapt, cele 3 pe

206
care le-a folosit pentru a stabili el însuși cazuri de execuție provizorie de drept. În cazul
executării provizorie de drept, legiuitorul a găsit cazuri cu aplicabilitate generală, dar i-a
permis judecătorului ca atunci când găsește cazuri particulare, dar care seamănă cu cele pe
care legiuitorul le-a găsit la nivel general (adică se regăsesc aceleași rațiuni), să aplice
execuția vremelnică cu 2 condiții: (i) să fie o situație patrimonială și (ii) să nu fie vreuna
dintre categoriile de litigii prevăzute la art. 449 alin. (2).
Ultimele două criterii pot fi reunite într-una singură, pentru că insolvabilitatea
debitorului presupune că, dacă nu-l execuți imediat, creditorul va fi prejudiciat. Se poate
ajunge la a treia prin a doua, dar așa s-a exprimat legiuitorul în virtutea unei tradiții a
articolului anterior.
Ele sunt cam din aceeași categorie și emană din concepția europeană asupra măsurilor
provizorii ingenue, anume când se cer măsuri provizorii, toate statele din Europa verifică
două lucruri (orice măsuri provizorii, nu numai executări provizorii, și ordonanțate
prezidențiale): analiza caracterului vădit al dreptului (așa-zisa analiza prima facies sau fumus
boni iuris. Aici nu mai este prima facies, pentru că deja s-a pronunțat o hotărâre) și
neadoptarea de îndată a măsurii va produce consecințe grave pentru creditor (este pericolul
care poate să apară în contextul în care nu se procedează de îndată executarea hotărârii
(creditorul care nu mai poate aștepta din cauza faptului că așteptarea ar putea conduce la
dispariția posibilităților de executare). Se numește periculum in mora).
Ele sunt niște elemente stereotip ale oricărei măsuri provizorii și sunt regăsite și în
această materie. Sigur, formulările sunt diferite. O să se găsească în unele materii „aparentă”.
Aici nu este aparentă, pentru că a câștigat procesul, nu mai este aparentă. Ce diferă? În unele
cazuri sunt cumulative, în alte cazuri alternative. Diferă de la stat la stat, de la instituție la
instituție. În acest caz sunt alternative. Fumus-ul este cu aromă de dreapta, iar cele cu
periculum sunt stângiste.
În contenciosul administrativ, pentru a suspenda un act administrativ trebuie îndeplinite
cumulativ:
- să fie cazuri bine justificate (tradus printr-o vădită dreptate a reclamantului);
- pagubă iminentă (tradusă prin faptul că, dacă nu se va lua măsura, consecințele
cauzate de actul administrativ vor fi greu de înlăturat).
Sunt aceleași condiții, doar că trebuie să fie îndeplinite cumulativ, nu alternativ.
Ce apare în plus aici este că instanța poate obliga pe reclamant (cel care cere execuția
provizorie) la plata unei cauțiuni. Cauțiunea este calculată potrivit unor reguli de la
contestația la executare: un procent din valoarea solicitată. Pentru a acoperi eventuala daună

207
pe care ar putea-o suferi cel care câștigă apelul, pentru că reclamantul însuși s-ar putea să fie
insolvabil, se depune o cauțiune pentru a avea o baza de la care să poată să pornească. Nu
este o cauțiune obligatorie, ci o decide instanța dacă apreciază că este necesară.
Condiții de formă. Cererea de execuție provizorie judecătorească poate fi făcută în
scris sau verbal, în fata instanței. Execuția vremelnică nu se poate da din oficiu, ci în urma
unei cereri a persoanei interesate (de regulă, creditorul) (art. 449 alin. (3)).
Termenul: în fața primei instanțe, până la închiderea dezbaterilor. Deci termenul este
unul lejer. Practic, atunci când se cere admiterea acțiunii și obligarea pârâtului la plata sumei
de x, se pot spune și anumite motive, cum ar fi că dreptul reclamantului este vădit, pentru că
debitorul este insolvabil, urmărit de alți creditori, se poate cere dispunerea și obligarea lui la
executarea provizorie. Instanța poate admite și poate dispune și necesitatea plății unei
cauțiuni.
Dacă instanța respinge cererea, cererea poate fi reiterată în apel (art. 449 alin. (4)). Din
formularea textului rezultă că cererea de execuție provizorie nu poate fi făcută direct în apel.
Decizia instanței cu privire la execuția vremelnică este una care are o autoritatea de lucru
judecat relativă. Este posibil ca prima instanța să respingă cererea, pentru că unul dintre
cazurile de mai sus nu a fost dovedite. Prima instanță constata că debitorul nu va fi insolvabil
(era cu datoriile plătite la zi), însă este posibil ca în apel debitorul, să se fi înfundat în datorii.
Așadar, cererea va fi reiterată în apel, pentru că pe toată durata soluționării apelului
debitorul să poate fi executat (apelul durează mult, așteptarea definitivării hotărârii prin
soluționarea apelului poate fi prea riscantă).
3. Suspendarea executării provizorii
Deși legiuitorul reglementează posibilitatea fie de drept, fie judecătorească a execuției
provizorii, tot el a reglementat și posibilitatea suspendării executării provizorii. Așadar,
decizia legiuitorului sau a instanței de a oferi execuție provizorie nu scapă de cenzura
instanței superioare, astfel încât aceasta ar putea suprima executarea provizorie suspendând-o.
Suspendarea execuției provizorii este o instituție aplicabilă atât execuției provizorii de
drept, cat și celei judecătorești. O tentație ar fi să considerăm că ar fi aplicabilă numai celei
judecătorești, pe ideea că ce a dat judecătorul poate lua judecătorul, iar ce a dat legiuitorul, nu
poate lua judecătorul. Desigur, este mai ușor să ceri judecătorul de apel să suspende o
hotărâre judecătorească purtătoare de execuție judecătorească, decât una de drept, dar nu este
interzis, doar că este o problemă de diferență, pentru că la legiuitorului nu i se poate critica
încadrarea unui caz, pe când la judecător se poate spune că nu întrunește una din cele 3

208
condiții, că nu este chiar insolvabil, însă din punctul de vedere al admisibilități, suspendarea
executării intervine în ambele situații.
Pentru a cere suspendarea executării provizorii trebuie mai întâi făcut apel, pentru că
cererea se face fie odată cu cererea de apel, fie în tot cursul judecății în apel.
Cererea se depune fie odată cu apelul la instanța care a pronunțat hotărârea, fie dacă se
depune separat, direct la instanța de apel.
Cererea de suspendare a execuției provizorie se soluționează de instanța de apel, fiind,
practic, o cerere incidentală în apel. Așadar, instanța investită cu soluționarea apelului va
soluționa și această cerere.
Se va pronunța asupra cererii printr-o încheiere dată cu citarea părților, dar cu
termen scurt. Practic, dacă instanța este învestită și cu soluționarea apelului și cu
soluționarea cererii de suspendare executorii, va fixa mai întâi termen scurt cu citarea părților
pentru suspendarea executării, iar pentru apel va fixa un termen mai lung, pentru că acolo
trebuie depusă întâmpinare, răspuns la întâmpinare etc.
Încheierea pe care o dă instanța are un regim vag. BRICIU: se atacă în 5 zile de la
pronunțare/comunicare, dar nu cu apel, ci cu recurs, căci ea este dată de o instanță de apel!
Și în acest caz instanța obligă partea la depunerea unei cauțiuni (art. 450 alin. (4)).
Este logic. La instituire, instanța poate aprecia dacă măsura este necesară, tocmai pentru că
creditorul este sărac. Aceasta se depune înainte de soluționarea cererii de suspendare și este
calculată potrivit regulilor de la contestația la executare (art. 719, dar nu ni-l cere).
Se face apel, se trimite dosarul la instanța de apel și aceasta găsește 2 cereri: o cerere de
apel și una de suspendare a executării hotărârii atacată cu apel. Fixează mai întâi termenul
pentru cererea de suspendare, cu citarea părților, iar pentru apel fixează un termen mai
îndelungat. Toate bune și frumoase, dar pentru a se aplica, este nevoie ca dosarul de la prima
instanța să fie înaintat instanței de apel. Numai că acest lucru durează, pentru că, dacă azi se
comunică hotărârea, tot azi curge termenul de 30 de zile pentru depunerea apelului, și chiar
dacă se depune în prima zi, instanța va trimite dosarul abia după ce trece termenul de 30 de
zile (și în cea mai fericită situație, se comunica în 32 de zile sau chiar abia peste 1 an).
În acest timp, faptul că nu se soluționează apelul nu este o mare problemă, ci problema
este că nu se poate soluționa nici cererea de suspendare. În acest timp ce cel care a câștigat
procesul și căruia i s-a comunicat hotărârea executorie de drept/judecătorească o va executa.
Așadar, se poate întâmpla ca debitorul care a formulat cererea de suspendare a execuției
provizorii să-și vadă soluționată cererea peste un timp mult mai lung decât cel necesar
creditorului s-o execute. Chiar și termenul de comunicare a dosarului cel mai scurt (32 de

209
zile) este suficient unui creditor să execute (dacă execută prin poprire durează între 5 și 15
zile), ceea ce înseamnă că, de cele mai mult ori, această cerere de suspendare făcută odată cu
apelul, de principiu, va fi judecată la un moment în care nu va mai avea nicio valoare, pentru
că executarea deja s-a făcut.
Însă, cererile trebuie să fie rezolvate într-un termen optim – în așa fel încât să mai fie
folositoare, să nu spună după ce te-a executat, că s-ar fi suspendat executarea, dar nu se mai
poate, pentru că ai fost executat deja. Genul acesta de situații în procedură nu sunt de dorit,
pentru că încalcă vădit NCPC și CEDO.
Așadar, pentru aceste considerente, s-a creat încă o instituție: suspendarea provizorie
a executării silite provizorii (art. 450 alin. (5)). Adică, până să se judece cererea de
suspendare a executării provizorii de către instanța de apel, înainte chiar de a ajunge dosarul
la instanța de apel, partea interesată poate cere suspendarea executării până la discutarea
cererii de suspendare a executării făcută odată cu apelul, pe calea ordonanței președințiale
(”suspendă-mi executarea până când mi se va judeca cererea de suspendare, pentru că
cererea mea de suspendare să nu rămână fără obiect prin parcurgerea procedurilor
specifice executării silite”). Această cerere se dă pe cale de ordonanță președințială, cu plata
unei cauțiuni (dacă se plătește aici, nu va mai fi plătită și ulterior, va fi utilizată pentru
următoarea suspendare).
În legătură cu această chestiune există un RIL 8/2015 conform căruia completul de
judecata va fi format din 2 judecători și că încheierea nu este supusă niciunei cai de
atac.
Încheierea de suspendare se va comunica din oficiu și executorului judecătoresc.
SECȚIUNEA V – CHELTUIELILE DE JUDECATĂ
Cheltuielile de judecată constau în:
- taxe judiciare de timbru;
- onorariile avocaților, experților și ale altor specialiști;
- o sumele cuvenite martorilor pentru deplasări;
- cheltuielile de cazare și transport în ceea ce le privește pe părți;
- alte cheltuieli privind procesul cum ar fi: plata traducerilor, fotocopierea lor,
onorariile pentru experții pe care partea îi angajează pentru a o consilia la o eventuală
expertiză.
NU reprezintă cheltuieli de judecată:
- amenzile pe care una dintre părți le primește;

210
 - despăgubirile care se dau împotriva unei părți pentru exercitarea abuzivă a unor
drepturi în cursul procesului.
În cazul sancțiunilor, pe lângă nulitate și decădere, există și sancțiunea amenzii și a
despăgubirii care se aplică într-o serie de cazuri care se caracterizează, în mod obișnuit, prin
încălcări ale regulilor procesuale cu caracter tergiversator sau cu caracter de executare
abuzivă a drepturilor procesuale. În aceste situații, instanța poate amenda partea. Însă, această
parte poate câștiga pe fond, dar nu înseamnă că va putea imputa părții care pierde și acele
amenzi (nu au legătură cu dreptatea pe fond, ci cu abuzul săvârșit, ceea ce înseamnă că este
deplin justificat să fie suportate de către partea respectivă). În rest, cheltuielile de judecată
menționate mai sus, sunt suportate de partea care pierde procesul.
În legătură cu cheltuielile făcute anterior procesului este o discuție cu privire la ele.
Dar pe text reiese că nu ar intra. În practică ele se dau însă dacă sunt aferente unei proceduri
prealabile obligatorii pentru declanșarea procesului (plângerea prealabilă din administrativ
sau procedura notarială succesorală). Este corectă această practică.
În legătură cu posibilitatea instanței de a dimensiona sub aspectul proporționalității
cheltuielile de judecată. Nu este vorba de dovedirea lor. Dovada trebuie să existe mereu.
Instanța spune ”da, ai dovedit, dar sunt prea mari și eu le reduc” (art. 451 alin. (2), (3) și
(4)). Cheltuielile privind taxele de timbru sau sumele cuvenite martorilor nu pot fi micșorate
de instanță. Însă, pot fi micșorate (sub aspectul lor de cheltuială judiciară, nu onorariul în sine
care se dă de către parte avocatului ales de ea în cuantumul în care ei s-au înțeles. Aici partea
nu-și recuperează integral onorariul plătit. Atât), cheltuielile aferente onorariilor avocaților,
cele privind experții judiciari și specialiștii numiri conform art. 330 NCPC (specialiștii sunt
numiți în acele domenii în care nu exista experți judiciari). Pentru aceste categorii instanța
poate reduce cheltuielile. Două condiții trebuie îndeplinite:
- să fie vădit (să fie vădit, nu cum vrem noi) disproporționate în raport cu valoarea sau
cu complexitatea pricinii cauzei.
- activitatea desfășurată de avocat și circumstanțele cauzei nu justifică onorariul
respectiv.
Textul pare fi scris de Dan Brown. E și demon, și înger. BRICIU este de acord cu
rațiunea textului, dar pune accentul pe analiza caracterului vădit disproporțional.
Reducerea cheltuielilor constând în onorariul avocaților nu reprezintă o intervenție a
instanței în raportul avocat-client. Așadar, instanța nu reduce onorariul, reduce doar
cheltuielile de judecată aferente onorariului. Cu alte cuvinte, partea care a angajat un avocat
cu un onorariu exagerat din perspectiva instanței, va fi obligată să plătească acel onorariu, dar

211
nu-și va recupera toți banii, ceea ce este un lucru care se întâmplă în mod frecvent. Sigur, în
statutul profesiei de avocat există un criteriu de stabilire a onorariului, numai că textele
respective au elemente obiective, dar și elemente subiective. De exemplu, aspectele obiective
sunt: complexitatea cauzei, caracterul de noutate, dar și aspecte subiective, cum ar fi cauzele
pe care le înlătura pentru a lua cauza respectivă.
Pentru avocat este logic, el spune: ”aceasta cauză este 5.000 de euro. Pentru a o lua,
trebuie să renunț la altele care costa 50.000. Deci ești de acord să-mi dai 55.000?” Aceasta
este o cauză subiectivă. Din punctul de vedere al avocatului este perfect justificat onorariul.
Sigur că instanța poate să înțeleagă acest lucru, dar nici nu poate nici să se dovedească
acest lucru. Nu este o formare pe niște criterii pur obiective cum s-ar aștepta, pentru că în
primul rând standardizarea serviciilor avocațiale este un mit. Majoritatea criteriilor nu pot fi
standardizate și clienții însăși nu pot fi standardizați. Criteriile nu sunt uniforme, o pledoarie
nu este uniformă. La notari se poate standardiza, pentru că o procura nu poate fi foarte
diferită.
Instanțele răspund la problemele acestea printr-o formulă și mai puerilă, pentru că
textul este prudent și spune “când sunt vădit disproporționale”. El nu vorbește despre o
proporție, ci despre o disproporție, nu spune că sunt necorespunzătoare. Cu alte cuvinte,
textul nu-l invită pe judecător să facă o apreciere, ci numai să înlăture un eventual abuz de
drept procesual pe care partea (nu avocatul) l-ar face, angajând un avocat foarte scump într-o
cauză care nu justifică un astfel de tratament. Prin urmare, textul în sine, în ciuda discuțiilor
care se petrec în spațiul vieții profesionale a avocaților și a judecătorilor este în toate
legislațiile europene.
Uneori nu se exclude varianta ca partea (nu avocatul) să abuzeze de un drept de
dispoziție, adică să angajeze orice avocat cu orice onorariu. Este dreptul ei, ea cheltuiește
onorariul, dar în unele cazuri ar putea să funcționeze ca o intimidare pentru partea adversă.
Nu neapărat în litigiile patrimoniale, pentru că omul face un calcul: dacă are o creanță de
100.000 nu poate angaja un avocat cu 200.000, pentru că nu este rentabil. Sunt litigii
nepatrimoniale, care uneori angajează eforturi mai mari decât cele patrimoniale
(încredințările de minori sau alte lucruri de genul asta). Acolo te poți trezi cu un litigiu de
genul acesta, cu o parte defavorizată și vine partea care beneficiază de niște venituri pe
măsura, să angajeze un avocat extrem de scump și să-i spună părții adverse că fie renunță la
judecata, fie se confruntă și dacă pierde își vinde casa, mașina și cățelul ca să plătească
cheltuielile de judecată. Deci pierderea procesului rămâne cea mai mică problemă.

212
 Instanțele noastre uzează într-un mod destul de pueril. Unii reduc toate cheltuielile, fără
a distinge după natura litigiului, alții spun că onorariul avocatului este xxx pentru un dosar,
iar el că judecător judeca 50 de dosare și are salariu de 7.000 lei, salariu pe care li împarte la
doi și nu da mai mult. Este adevărat, dar avocatul are și cheltuieli și nu asta ar fi mare
problema: ceea ce costa la avocat foarte mult este faptul că risca. El este un profesionist, nu
că judecătorul, care se duce la serviciu și la sfârșit lunii, judeca sau nu, ia salariu. Dacă riști,
răsplata trebuie să fie mare. Cu cat riscul este mai mare, cu atât răsplata trebuie să fie mai
mare. La fel este și cu profesionistul. El își angajează patrimoniul într-o afacere pe care poate
s-o piardă, motiv pentru care evident trebuie să câștige foarte mult astfel încât să-ti acopere
costurile, impozitele, cheltuielile de personal, iar la sfârșit să nu rămână pe zero.
De principiu, ca avocat, este bine să-i spui clientului de la început problema cu
cheltuielile de judecată. Onorariul trebuie plătit și o parte mică din el se poate recupera.
Acum a apărut o noua lege care stabilește și un onorariu minimal, astfel încât sub
onorariul minimal va fi foarte greu să se ajungă.
Termen. Cheltuielile se supun principiului disponibilității. Se dau doar la cerere. Încă
de pe vremea Tribunalului Suprem se cerea instanțelor să le atragă părților atenția, în virtutea
rolului activ.
Cererea privind cheltuielile de judecată este un capăt de cerere, o pretenție, dar
spre deosebire de celelalte capete de cerere (care se stabilesc până la primul termen la care
reclamantul este legal citat), aceasta pretenție poate fi înfățișată instanței până la închiderea
dezbaterilor asupra fondului. Cu alte cuvinte, nu este supusă regulilor de a fi formulată
până la primul termen de judecată la care reclamantul a fost legal citat, ci merge până la
închiderea dezbaterilor. Acest lucru este logic, deoarece cheltuielile pot apărea și pe parcursul
procesului.
De asemenea, dacă aceste cheltuieli nu au fost solicitate în cursul procesului sau au fost
solicitate, dar instanța a omis să se pronunțe asupra lor, ele vor putea fi solicitate separat, în
cadrul unui proces distinct. În acest caz, termenul de prescripție este cel comun de 3 ani, dar
va începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii în care s-a câștigat procesul.
/!\ Noua cerere de chemare în judecată cu privire la cheltuieli nu are nicio legătură de
competență cu vechea cerere, practic noua cerere este un proces distinct care va fi supus
regulilor de competență de drept comun, fiind o pretenție civilă, decurgând dintr-o răspundere
delictuală (fapta ar fi: a continua un proces fără a avea drept sau fapta de a întreține un proces
început de altul fără a avea dreptate).

213
 Dacă instanța a respins cheltuielile, ele nu mai pot fi cerute pe cale separată, ci vor fi
solicitate prin căile de atac (apel, recurs).
În ceea ce privește dovezile privind cheltuielile de judecată, ele trebuie depuse până
la închiderea dezbaterilor asupra fondului (art. 452). Prin urmare, nu este acceptată
depunerea de dovezi privind cheltuielile după închiderea dezbaterilor, pentru că partea
adversa trebuie să-și spună punctul de vedere cu privire la respectivele înscrisuri (acestea
fundamentează un capăt de cerere; trebuie să vadă dacă cheltuielile de transport sau de cazare
au legătura cu procesul). Mai mult, cheltuielile privind onorariul avocațial se acordă doar
pentru onorariul achitat, nu pentru cel stabilit prin contract, dar neachitat (pentru că nu este
o cheltuială efectuată și atunci trebuie văzut dacă ordinul de plată are legătură cu cazul. Poate
fi un ordin de plată din alt contract. Toate aceste aspecte trebuie verificate de instanță, iar
partea adversă trebuie să-și poată spună punctul de vedere, prin urmare, legiuitorul a vrut să
înlăture practica din VCPC în care dovezile privind cheltuielile judiciare se cereau după
închiderea dezbaterilor (reprezenta o încălcare a principiului contradictorialității și a dreptului
la apărare)).
Orice dovezi depuse după închiderea dezbaterilor nu sunt luate in calcul.
Dacă nu le-ai solicitat în primă instanță, nu le poți solicita în calea de atac, dar poți
formula o cerere nouă, separată pentru a le obține. Această cerere trebuie făcută în termenul
de prescripție de drept comun și curge de la rămânerea definitivă a hotărârii în legătură cu
care nu ai cerut cheltuieli. În legătură cu această nouă cerere aplicăm taxele de timbru? Unii
au zis nu. Dar ICCJ a zis ba da. Dacă deschizi un nou proces, plătești taxă la valoarea
solicitată.
Dar dacă procesul era scutit de taxă de timbru. Acțiunea separată e scutită? Nu!
Acțiunile sunt separate.
În legătură cu competența. El urmează regulile comune. Nu are nicio legătură cu
procesul inițial. Este un proces civil care ca obiect plata unei creanțe dintr-o faptă delictuală.
Cine le suportă? Regula: Cheltuielile de judecată se suportă de către partea care a
pierdut procesul. Noțiunea de pierdere a procesului trebuie văzută într-o manieră mai
relaxată, în sensul că, uneori, dispozitivul ar putea să spună „respinge cererea
reclamantului”, dar reclamantul să fi câștigat procesul. De exemplu, reclamantul solicită plata
unei sume de bani ca urmare a executării unui contract, iar pârâtul execută plata în timpul
procesului. Soluția în acest caz va fi: „respinge cererea reclamantului ca rămas fără obiect”,
dar el nu a pierdut procesul, ci i s-a confirmat faptul că are dreptate prin faptul că pârâtul nici

214
n-a mai așteptat să se pronunțe hotărârea și a plătit. În acest caz este evident că pârâtul va fi
obligat la plata cheltuielilor de judecată.
Dacă cererea se admite numai în parte, cheltuielile se vor admite proporțional cu
partea în care s-a admis cererea și se suportă proporțional de reclamant cu partea respinsă.
Dacă exista o cerere principala și o cerere reconvențională și se admit ambele,
cheltuielile se compensează în limita sumei celei mai mici (art. 453 alin. (2)).
La fel se întâmplă și în cazurile în care avem procese de partaj, unde, deși nu avem
cerere reconvențională, procesul de partaj este un proces în care fiecare parte are de luat ceva
din masa partajabilă, astfel încât, cheltuielile se vor compensa între copărtași și proporțional
cu cotele pe care le revendică (se consideră că procedura, deși a fost declanșată de unul,
profită tuturor).
Dacă sunt mai multe părți deopotrivă reclamante sau pârâte, adică există coparticipare
procesuală activă/pasivă, regula este că aceștia vor suporta cheltuielile după natura
raporturilor juridice deduse judecații, adică fie proporțional fiecare cu partea datorată, fie în
solidar dacă raportul dedus impune răspunderea solidară. Cu alte cuvinte, legiuitorul tratează
natura răspunderii în materia suportării cheltuielilor în corelare cu natura raportului
juridic dedus judecații. Dacă în raportul juridic răspunderea este solidară, solidare vor fi și
cheltuielile, dacă acolo răspunderea nu este solidară, cheltuielile nu vor fi suportate solidar, ci
fiecare va suporta proporțional partea pe care o datorează și în limita în care datorează (art.
455).
Intervenientul accesoriu plătește doar dacă prin apărările lui a suplimentat cheltuielile
părții pe lângă care intervine și a acționat fără știrea părții. În rest ea nici nu-și recuperează
cheltuielile, nici nu le poate cere.
Se mai reține în practică că, întotdeauna, dacă una dintre părți a promovat cheltuieli
exagerate, va fi obligată să le suporte separat. De exemplu, una dintre părți a generat o
cheltuială reprezentând o expertiză, pentru că nu a recunoscut semnătura ei pe un înscris sub
semnătură privată, cu toate că era a ei, pentru a provoca o verificare de scripte –> expertiza –
> cheltuială suplimentară. Însă, celelalte părți (pârâte) nu au avut o astfel de atitudine și au
recunoscut semnăturile, astfel încât, cheltuiala suplimentară va fi suportata doar de către
partea care a generat-o.
Exonerarea de plată a cheltuielilor de judecată. Există un caz în care partea care
pierde procesul nu va plăti cheltuieli de judecată. Condiții:
- pârâtul să recunoască pretențiile reclamantului;
- recunoașterea trebuie să fie spontană, nu provocată de luarea unui interogatoriu;

215
 - recunoașterea să fie necondiționată;
- recunoașterea să aibă loc la primul termen la care părțile sunt legal citate;
- pârâtul să nu fi fost pus în întârziere înaintea introducerii cererii de chemare în
judecată și să nu fie de drept în întârziere potrivit C.civ.
Dacă sunt întrunite aceste condiții, pârâtul este exonerat de plata cheltuielilor de
judecată și reclamantul va suporta cheltuielile de judecată ca o învățătură de minte pentru
faptul că a declanșat un proces fără să pună mai întâi în întârziere pe pârât care, probabil, se
presupune că dacă l-ar fi pus în întârziere, n-ar mai fi necesar declanșarea procesului. Textul
vizează o poziție a pârâtului loială, fermă, necondiționată, imediată de recunoaștere, dublată
de inexistența unei puneri în întârziere/puneri de drept în întârziere (cu alte cuvinte, pârâtul
este inocent din perspectiva declanșării procesului).
Se sancționează atitudinea reclamantului care nu a încercat să vadă dacă pârâtul vrea să
plătească. S-a grăbit repede la instanță. Însă, textul este puternic atenuat de un articol din
C.civ.
Art. 1522 alin. (5) C.civ.: cererea de chemare în judecată formulată de creditor fără
ca anterior debitorul să fi fost pus în întârziere conferă debitorului dreptul de a executa
obligația într-un termen rezonabil, calculat de la data când cererea de chemare în judecată
a fost comunicată. Dacă obligația este executată în acest termen, cheltuielile de judecată
rămân în sarcina creditorului. Este cam aceeași poveste, dar se schimba câteva date:
- nu este suficient potrivit C.civ. ca debitorul să recunoască, ci să execute. Poate
recunoaște (din punctul de vedere al NCPC este ok), dar n-are bani să plătească (C.civ. este
mai restrictiv);
- NCPC vorbește de primul termen la care părțile sunt legal citate, iar C.civ. de un
termen rezonabil de la data comunicării cererii de chemare în judecată (care poate fi și primul
termen, dar și un termen mai scurt sau mai lung. Instanța va aprecia de la caz la caza ce
înseamnă pentru ea termen rezonabil, în funcție de sumă, de probleme pe care le are
debitorul, circumstanțele pe care le prezintă).
Cele două texte parțial se exclud, chiar dacă spiritul este același. NCPC, cu toate că a
sesizat existența unui text paralel în C.civ. n-a decis să-l aplice, ci din contra, a decis că
dispozițiile art. 1522 alin. (5) C.civ. rămân aplicabile, ceea ce înseamnă că C.civ. se va aplica
unde nu se aplică NCPC. Când? Rareori, strict vorbind, pentru că ai 2 categorii de situații:
(i) cele în care există obligația de a pune în întârziere (unde se aplică C.civ.) și (ii) cele în
care ești de drept în întârziere unde nu se aplică nici NCPC, nici C.civ. pentru că una dintre
condiții este să fii de drept pus în întârziere. Mai rămâne o a treia categorie și anume

216
procesele care nu sunt în materia obligațiilor pentru că, într-adevăr, punerea în întârziere este
în materia obligațiilor, deci pot fi alte procese care decurgă din zona dreptului familiei unde
poți aplica textul din C.civ. (cu mențiunea că multe dintre pretențiile de acolo nu pot face
obiectul unei achiesări).
CAPITOLUL X – CĂILE DE ATAC
I. CONSIDERAȚII GENERALE
II. APELUL
III. RECURSUL
IV. CONTESTAȚIA ÎN ANULARE
V. REVIZUIREA
SECȚIUNEA I – CONSIDERAȚII GENERALE
1. Clasificarea cailor de atac
1.1. Căi ordinare/căi extraordinare de atac
Căile ordinare sunt cele care pot fi exercitate pentru simpla nemulțumire cu privite la
soluția dată.
Căile extraordinare sunt cele pentru care nu este suficientă nemulțumirea, trebuie ca
nemulțumirile să fie încadrate într-un nomenclator prevăzut de lege, adică în cazurile strict
limitativ prevăzute de lege.
Singura cale ordinară este apelul.
Restul căilor sunt extraordinare, iar din toate motivele căilor extraordinare, doar unul
singur este de fond, restul sunt de procedură. Cu alte cuvinte, în materie de căi de atac, dacă
ai trecut de apel, nu te mai salvează decât procedura, fondul se discută în mod excepțional.
1.2. Căi de reformare/căi de retractare
Căile de reformare sunt cele care supun o hotărâre controlului instanței ierarhic
superioare. Este un control judiciar de legalitate (recurs) sau de legalitate și temeinicie
(apel).
Căile de retractare, se adresează chiar instanței care a pronunțat hotărârea atacată. Este
de retractare în sensul că instanța nu exercita un control, ci pur și simplu retrage
hotărârea pentru niște aspecte survenite sau care nu erau cunoscute la momentul
hotărârii (cum ar fi: declararea ca fals a unui înscris care a stat la baza hotărârii. Instanța care
admite revizuirea critică hotărârea anterioară, ea este bună, dar se baza pe un înscris care a
fost evaluat ca fiind valabil, dar între timp s-a aflat că este fals și atunci retrage hotărârea fără
a o critica).

217
 Ele sunt personae non gratae ale procedurii române și străine, căci încalcă principiul
securității circuitului civil. Se pun multe limite legale în exercițiul lor.
Căile de reformare sunt apelul și recursul.
Căile de retractare sunt contestația în anulare și revizuirea.
1.3. Căi devolutive/căi neevolutive
Contează dacă provoacă sau nu o nouă judecată de fond.
Căile devolutive presupun că judecătorul are plenitudinea drepturilor de a analiza
pricina în drept și în fapt, adică analizând și modul în care se aplică legea, cât și temeinicia
pretențiilor prin analizarea și interpretarea fondului. Apărările sunt de fapt și de drept. De
multe ori ele se îmbină. În apel le discuți pe ambele. În recurs discuți doar aplicarea greșită a
normei de drept.
Căile nedevolutive presupun doar analizarea legilor, nu și analizarea faptelor, deci nu
mai contează cum au stat faptele, ci contează doar cum se interpretează și se aplică legea la
niște fapte care nu se mai comentează.
Devolutiv este doar apelul.
Restul sunt nedevolutive.
1.4. Căi suspensive de executare/căi nesuspensive de executare
Ca regulă, suspensiv de executare este numai apelul, în rest celelalte căi sunt, de
principiu, nesuspensive de executare. De la ambele există excepții:
- executarea provizorie –> excepție de la caracterul suspensiv al apelului;
- strămutarea de hotare –> recursul este suspensiv de executare;
- în materie de contencios administrativ, recursul suspendă executarea.
2. Reguli generale și comune privind căile de atac
2.1. Cine le atacă?
Art. 458 NCPC. Căile de atac, de principiu, se exercită de către părțile din proces, nu
este acceptat ca un terț care nu a figurat în prima instanță să facă apel. Acest lucru este logic,
pentru că hotărârea are autoritate de lucru judecat pentru părțile din proces,. Critica trebuie să
vizeze ceea ce nu a ascultat instanța, or, dacă un terț nu a figurat în prima instanța se află în
afara cercului procesual, prin urmare nu are cum să atace cu apel.
Totuși exista anumite excepții prevăzute de lege:
- procurorul poate face apel, chiar dacă nu a figurat ca parte în partea primei instanțe
(evident, poate face și atunci când a declanșat procesul);

218
 - după 310/2018 – dacă se respinge cererea de intervenție se face apel/recurs odată cu
fondul. Terțul nu a devenit parte, dar poate ataca hotărârea prin care i s-a respins intervenția.
Excepția este reală, dar parțială, căci el nu atacă hotărârea finală, pe fond.
- procedura necontencioasă (presupune niște cereri care nu sunt opuse drepturilor sau
intereselor unei părți). Apelul poate fi făcut de orice persoană interesată, chiar dacă nu a fost
citată la soluționarea cererii în prima instanța. De ce? Pentru că, prin ipoteza, nu există pârât,
ci numai reclamant (petent), or, este posibil ca petentul să îmbrace într-o cerere
necontencioasă veritabile drepturi contencioase pe care le opune acum și atunci terțele
persoane care s-ar simți lezate ar putea să facă apel (dacă arată că au interes), nefiind părți;
Excepții aparente:
- apelul făcut de creditorii chirografari, în baza acțiunii oblice, în numele debitorului
lor. Strict vorbind este o excepție, pentru că creditorii nu au fost parte în primă instanță, dar ei
nu exercita drepturile lor, ci drepturile debitorilor lor care au fost parte;
- ipoteza celui care dobândește drepturile aflate în dispută de la una dintre părțile în
proces între momentul pronunțării hotărârii și momentul expirării termenului de exercitare a
apelului (transmiterea calității procesuale –> pronunțarea hotărârii. Din punct de vedere
juridic exercită drepturile celui de la care a dobândit).
2.2. Ordinea de exercitare
Art. 459 alin. (1) NCPC. Căile extraordinare de atac nu pot fi exercitate cât timp este
deschisă calea apelului. La recurs este simplu de înțeles, cât timp ai apel, nu poți face recurs,
pentru că recursul nu poate fi făcut omisso medio, trebuie mai întâi pierdut apelul pentru a
face recurs (cu excepția cazului în care părțile se înțeleg să nu mai exercite apelul și să
exercite direct recursul).
Există o situație în care este posibilă atacarea unei hotărâri fără să existe apel. Părțile
pot consimți prin înscris autentic sau prin declarație verbală dată în fața instanței, ca recursul
să fie limitat la greșita aplicare a normelor de drept material (art. 459 alin. (2)). Care este
sensul? De accelerare a procesului. Apărările sunt de fapt și de drept, iar excepțiile sunt de
procedură și de fond. Dacă cu privire la situația de fapt ele se înțeleg și nu le contestă.
Înseamnă că au o problemă cu aplicarea legii. Cred că altfel trebuie aplicat un text. Ele zic
”de ce să mai meargă în apel? Pe noi ne interesează dreptul”. Părțile trebuie să fie loiale,
responsabile și să aibă o detașare față de cauză. Textul nu s-a aplicat până acum.

219
 2.3. Când sunt căi extraordinar pot fi exercitate concomitent
Judecata recursului are prioritate însă, pentru că, dacă ar fi admis, ar lasă fără obiect
revizuirea sau contestația în anulare (art. 459 alin. (3)).
2.4. Unicitatea căii de atac
Art. 460 NCPC. O cale de atac se poate exercita împotriva unei hotărâri o singură dată.
Astfel, dacă s-a anulat apelul ca inform, acesta nu mai poate fi refăcut. La cererea de chemare
în judecată nu este așa, pentru că dacă se anulează cererea, se poate introduce una nouă, pe
când în cazul căilor de atac, dacă și s-a anulat apelul, hotărârea de prima instanța s-a
definitivat.
2.5. Regimul întregii hotărâri
1) Dacă prin aceeași cerere au fost soluționate cereri principale, cât și cereri
accesorii, iar căile de atac prevăzute de lege pentru unele și altele sunt diferite, hotărârea fiind
un act procesual unitar care nu poate fi atacat prin căi diferite, după cum unele cereri sunt
principale, altele accesorii, calea de atac va fi cea prevăzută pentru cererea principală (art.
460 alin. (2)).
2) Însă dacă sunt mai multe cererii (unele principale, altele incidentale), situația
se schimbă. În mod normal ar fi să ne așteptăm să fie aceeași ca pentru cea principală, pentru
că am face o asemănare cu regulile de la competență. Logica ar fi următoarea: cererea
principală și cea incidentală au aceeași natură, au aceeași forță juridică (oricând cererea
incidentală ar putea fi una principală dacă nu s-ar face în interiorul unui proces deja început).
Prin urmare, le-a tratat egal aici. Astfel că atunci când ele atrag căi de atac diferite, va aplica
hotărârii regimul căii de atac celei mai favorabile pentru parte, adică apelul. Prin urmare,
dacă ai o cerere principală supusa apelului și o cerere incidentală supusa recursului, nu se va
aplica accessorium sequitur principale. Incidentalul atrage calea de atac pentru tot, pentru că
este calea mai generoasă, iar împotriva hotărârii date în apel, se va putea face și recurs (art.
460 alin. (3)). Adică pentru simplu fapt că ai făcut o cerere reconvențională care valorează 3
milioane într-un proces care are valoare de 500.000 de lei și pentru capătul de cerere principal
nu există recurs, ci numai apel, se va merge pe ideea că totul va fi supus apelului și
recursului.
Avem o cerere principală de partaj judiciar, doar apelabilă. În partaj se face o
intervenție principală care are ca obiect pronunțarea unei hotărâri judecătorești pentru a ține
loc de contract de vânzare. Este apelabilă și recurabilă. Totuși în final avem o singură
hotărâre cu regim unitar. Nu poate fi parțial apelabilă și parțial recurabilă. Ce cale alegi?

220
Legiuitorul zice că ar fi aplicat regula că este supus numai apelului. Dar incidentalul este la
fel de important ca principalul.
Nu confundați regula asta cu cea de la competență! Numai cererile accesorii urmează
principalul. Incidentalele merg cu principalul pe calea cea mai generoasă. La competență
principalul trage și accesoriile, și incidentalele.
De asemenea, dacă ai făcut o cerere incidentală într-un proces unde nu este prevăzută
calea de atac a apelului, ci numai calea de atac a recursului, iar cererea incidentala vizează și
apelul și recursul, toata hotărârea va fi supusă apelului și recursului pentru că este calea mai
favorabilă, mai generoasă.
Însă, dacă există o cerere principală/incidentală alături de o cerere accesorie, iar pentru
capătul de cerere principal/incidental nu este prevăzută nicio cale de atac, cererea accesorie
va fi atacată, totuși, cu căile de atac prevăzute de lege, deci aici nu se mai aplică
accessorium sequitur principale. Aici nu mai avem unicitatea regimului hotărârii (art. 460
alin. (4)).
De exemplu, părțile vor să divorțeze de comun acord, iar la divorțul de comun acord nu
există nicio cale de atac. Capătul de cerere principal este divorțul, iar capetele accesorii sunt
partajul și exercițiul autorității părintești (acestea sunt capete accesorii, pentru că nu se pot
discuta decât după discutarea divorțului). Divorțul nu are nicio cale de atac, dar nu va afecta
capetele accesorii, acestea se vor ataca cu apel, așa cum prevede legea.
Așadar, accessorium sequitur principale funcționează numai în situația în care
principalul are o cale de atac, iar dacă nu are nicio cale de atac, legiuitorul spune stop,
accesoriul o să aibă.
2.6. Ce se atacă?
Doar dispozitivul sau și considerentele? Se atacă soluția care este în minută (art. 461
alin. (1)). Evident critici automat dispozitivul și indirect și argumentele.
Noul cod prevede atacarea doar a considerentelor. A se vedea efectul pozitiv al
autorității de lucru judecat. Pot fi atacate numai considerentele doar dacă s-au dat dezlegări
unor probleme de drept care au constatări greșite, care nu au legătură sau conțin constatări de
fapt care prejudiciază partea (art. 461 alin. (2)).
Măsurile de administrare judiciară nu fac obiectul căilor de atac!
2.7. Legalitatea căii de atac
Art. 457 NCPC. În hotărâre este trecută calea de atac sau mențiunea că hotărârea este
definitivă. Dacă ai apel sau recurs se scrie ”cu apel/recurs”. Instanțele trec din obișnuință și
termenele, deși nu le cere legea: ”cu apel în 30 de zile de la comunicare”.

221
 Dacă mențiunea este greșită ce se întâmplă? În virtutea lui nemo censetur ignorare
legem, partea nu are altă cale și alt termen decât cele legale.
Vin alineatele următoare însă. Mai există și iura novit curia. Eu pe ce mă bazez? Pe
lege sau pe judecător. Eu citesc legea, dar cred că un judecător este mai apt să-mi zică ce să
fac. Fac așa și ajung la instanța superioară și judecătorii de acolo resping cererea ca
inadmisibilă.
Dacă partea exercită calea de atac indicată greșit în dispozitiv, se respinge calea ca
inadmisibilă, dar este repus în termenul de exercitare a căii de atac corect indicate în instanța
superioară care curge de la comunicarea hotărârii de respingere. După 310/2018 instanța
poate să nu o respingă, ci să i recalifice, dând termen.
Aceeași regulă se aplică și pentru indicarea greșită a termenului. Nu se respinge ca
tardivă, ci instanța o păstrează și o judecă.
Textele se aplică unui singur caz: dacă ai urmat indicațiile greșite din hotărâre. Nu dacă
faci tu de capul tău ceva greșit.
SECȚIUNEA II – APELUL
1. Caracterizare și obiectul apelului
Apelul este o cale de atac:
a. de reformare, ceea ce înseamnă că presupune analiza de către instanța
superioară celei care a pronunțat hotărârea;
b. ordinară. Criticile nu trebuie să se regăsească într-o prevedere expresă,
simpla nemulțumire este suficientă pentru a exercita apelul (nu trebuie încadrată
nemulțumirea respectivă în anumite prevederi legale cum este la recurs);
c. devolutivă. Permite instanței de apel să analizeze în apel pricina sub toate
aspectele de fapt și de drept și să administreze orice fel de probe;
d. suspensivă de executare. Hotărârea devine executorie după expirarea
perioadei de apel, dacă nu s-a făcut apel sau dacă se face apel, după soluționarea apelului. Cu
alte cuvinte, pe durata termenului de exercitare a apelului și durata necesară soluționării
apelului, hotărârea nu va fi pusă în executare (afirmație care are excepții).
În ceea ce privește obiectul apelului, de regula, în filozofia NCPC, apelul se exercită
împotriva oricărei hotărâri. Astfel, obiectul apelului este: hotărârea judecătorească de
prima instanța. Prin urmare, în apel, nu mai este cererea părții obiectul, ca la prima instanță,
ci obiectul este reprezentat de hotărârea și criticile părților vizavi de hotărârea
respectivă. Acest lucru este important din perspectiva soluției. Instanța nu poate spune
„admite apelul și obligă pe X la [...]”, ci trebuie să spună „admite apelul, schimbă soluția și

222
obligă pe X la [...]” (trebuie să spună ce se întâmplă cu soluția și în funcție de cum schimbă
soluția, poate obliga părțile). Soarta hotărârii de primă instanță:
- instanța de apel o păstrează –> respinge apelul;
- instanța de apel o schimbă –> admite în tot sau în parte;
- instanța de apel o anulează –> trebuie anulată sau trimisă spre rejudecare.
De la regula potrivit căreia hotărârile de primă instanță sunt apelabile (regula generală),
exista excepții:
- hotărâri care nu sunt supuse niciunei cai de atac (hotărârea de declinare a
competentei);
- hotărâri supuse numai recursului. Atunci când legea nu prevede dreptul de apel, ci
direct dreptul de a face recurs. Exemple:
 când se respinge cererea ca inadmisibilă, pentru că nu este de competența instanțelor
române;
 în materie de contencios administrativ;
 la renunțare;
 la tranzacție;
 la perimare;
 atunci când părțile convin să exercite direct recursul.
Majoritatea acestor exemple au în comun un aspect: nu prea privesc fondul, sunt
chestiuni de procedură. Astfel la tranzacție poți ataca cu recurs invocând numai aspecte de
procedură, pentru cele de fond (acțiune în anulare). Singurul caz unde este o discuție de fond
este contenciosul administrativ. În acest caz, istoria este diferită, nu ține de cod, ci ICCJ nu a
vrut să judece apelul, astfel că multe pricini la contencios administrativ încep la curtea de
apel, iar dacă nu s-ar fi derogat, amenințarea pentru ICCJ era că ar fi judecat apelul, lucru
nedorit de ea.
Mai există o situație în care anumite hotărâri pe care legea le prevede că se pot ataca cu
apel, părțile convin să nu mai exercite apelul și să exercite direct recursul. Acest lucru este
posibil pe baza unei convenții a părților, dar numai în măsura în care recursul va fi exercitat
pe motive de procedură, ceea ce înseamnă că părțile convin să sară un grad de jurisdicție.
Aparent, am putea spune că acest lucru este ciudat, deoarece gradele de jurisdicție sunt date
de lege. Este adevărat, dar legiuitorul a făcut o derogare, a permis părților să sară un grad de
jurisdicție de comun acord. De ce? Poate ele realizează că acolo este o chestiune de legalitate,
nu este o problema de fapt, nu discută faptul, ci numai interpretarea unui text de lege, caz în

223
care apelul ar fi inutil, pentru că modul în care se interpretează textul de lege va fi dat de
instanța de recurs, astfel că în apel s-ar pierde timpul. Mai devreme sau mai târziu, instanța de
recurs va putea schimba soluția instanței de apel, fără să antameze fondul problemei, ci numai
aspectul de legalitate. Așadar, pentru a scurta timpul, să reducă cheltuielile, părțile convin să
se ducă direct la instanța de recurs.
În legătura cu încheierile, regula este că ele se atacă odată cu fondul, ceea ce înseamnă
că apelul făcut împotriva sentinței, se consideră a fi făcut și împotriva încheierilor
premergătoare. Există și excepții:
- încheierea de suspendare a judecații;
- încheierea de respingere a cererii de repunere pe rol care se ataca separat;
- încheierea prin care se respingere cererea incidentală, pentru că este inadmisibilă sau
de chemare în garanție care se atacă separat.
În afara unei prevederi exprese, încheierile se atacă odată cu fondul și nici nu trebuie
menționat că se atacă și încheierea. Prin simpla menționare a atacării sentinței, se considera
că se pun în discuție și toate încheierile din dosarul respectiv, pentru că ele, fiind
premergătoare sentinței, susțin sentința respectivă.
/!\ ZIDARU: nu, așa a fost până în 2005, acum trebuie menționate în mod expres. (???)
2. Felurile apelului
1) Apel principal – ești nemulțumit de soluție și formulezi apel împotriva ei.
2) Apel incident – este formulat de intimatul din apelul principal, după
împlinirea termenului de apel, printr-o cerere care tinde la schimbarea hotărârii primei
instanțe.
Așadar, cel care este intimat într-un apel, poate face la rândul lui apel, solicitând
schimbarea hotărârii primei instanțe. Acest lucru se poate face chiar după împlinirea
termenului de apel în ceea de privește. Pentru a înțelege de ce intimatul nu a făcut apel de la
început, situația trebuie gândită circumstanțiată la anumite aspecte:
A îl dă în judecată pe B și cere o sumă de bani de 100.000. Prima instanță i-a admis
cererea în parte: 70.000. Teoretic ar putea face apel pentru diferență, dar spune că nu mai
face.
B care a pierdut procesul, face apel principal în termenul de 30 zile.
A va face și el apel pentru a-i cere restul de 30.000, pentru că atunci când a decis să nu
facă apel, s-a gândit că B va sta liniștit. Dar dacă tot l-a dat B în judecată în apel și trebuie să
angajeze avocat, va face și el apel ca să ceară 30.000 –> apel incident, pentru că este grevat
pe apelul lui B.

224
 Efectul apelului incident este acela de a-l responsabiliza pe cel care face apel principal.
Adică dacă B știe că a pierdut procesul, dar ar fi putut să fie mai rău, să se gândească de două
ori înainte să facă apel, pentru că s-ar putea să-i deschidă apetitul celuilalt de a contesta ceea
ce a pierdut și s-ar putea să fi pierdut pe nedrept (el este mai împăcat și nu face) și la sfârșit,
B să nu se simtă aparat de non reformatio in peius. Dacă nu ar exista apelul incident, B ar
spune că oricum a pierdut 70.000, ce are dacă mai fac apel, se mai joacă un an și beneficiază
de efectul suspensiv, pentru că non reformatio in peius spune că nimeni nu poate fi obligat la
mai mult în propria lui cale de atac. Legea spune că în propria cale de atac nu, dar legiuitorul
a deschis posibilitatea celuilalt de a face apel și B va fi obligat în apelul lui A, nu în apelul
lui. Așadar, în acest caz principiul non reformatio in peius ar fi respectat, este un fel de
extindere a termenului de apel pentru celălalt, determinată de însăși poziția lui B. B trebuie să
fie atent ca nu cumva să piardă și ce mai are. Apelul incident zice doar să fii atent, căci
pârâtului i se renaște dreptul să facă apel și poate să-ți ia și ce mai ai.
De ce după împlinirea termenului de apel? În exemplul de mai sus, filozofia este
următoarea: A (partea pasivă, împăcată, care este nemulțumită de faptul că B nu a avut o
atitudine identică lui) află de atitudinea lui B în momentul în care este citată în apel lui B
(pentru A termenul de apel principal a trecut (30 zile de la comunicare, teoretic se comunică
ambelor părți în același timp)). Din acel moment poate face apel.
Motivul este că nu a câștigat deplin. Pârâtul a fost exonerat doar de o parte ori
reclamantul nu a câștigat tot ce a cerut. Ei nu au făcut apel, erau mulțumiți. Dar partea
adversă nu era mulțumită și a făcut apel principal. Atunci legiuitorul a zis că cel care s-a
încrezut în hotărâre poate să facă apel incident dacă celălalt este ostil.
Termen. Apelul incident se depune odată cu întâmpinarea din apelul principal, atunci
când va primi citație în apelul principal (care îi va spune când anume trebuie făcută
întâmpinare), tot de atunci începe să-i curgă termenul de apel incident și va fi același pentru
depunerea întâmpinării în apelul principal.
În măsura în care apelul principal este anulat ca netimbrat, anulat pentru alt motiv, se
perimă sau este restrâns de apelantul principal sau orice alt motiv care nu presupune analiza
lui pe fond, și apelul incident se va respinge (art. 472 alin. (2)). Cu alte cuvinte, dacă criticile
pe care le ai împotriva hotărârii de prima instanță, la care nu ai renunța, nu trebuie să te
bazezi pe apelul incident, pentru că, oricând, partea adversă, sesizând că pericolul din apelul
incident poate fi mai mare decât câștigul pe care l-ar putea obține din admiterea propriului
apel, ar putea renunța la apelul principal și atunci cade și apelul incident.

225
 3) Apelul provocat. Intervine atunci când la prima instanță a existat o
coparticipare procesuală ori au participat terți la proces și intimatul din apelul principal după
împlinirea termenului principal declară apel nu împotriva a celui care a făcut apelul principal,
ci împotriva unui alt intimat sau chiar împotriva unuia care nu este intimat, dar care a fost
parte în procesul din prima instanță și nu mai figurează în apelul principal. Acest lucru se
poate face dacă admiterea apelului principal ar fi de natură să producă consecințe asupra
situației sale juridice în proces (în raport cu intimatul sau cu acea persoana care figura în
procesul de primă instanță, dar nu mai figurează în apelul principal care va produce oricum
efecte asupra lui).
Exemplu clasic:
a. A îl cheamă în judecată pe B revendicând un bun de la B. B formulează o
cerere de chemare în judecată împotriva lui C (cel de la care a cumpărat bunul respectiv și
care trebuie să-l garanteze pentru evicțiune). Soluția primei instanțe este aceea de a respinge
cererea lui A că neîntemeiata și totodată respinge și garanția lui B față de C ca rămasă fără
obiect;
b. A poate face apel împotriva lui B și eventual împotriva lui C dacă apreciază că
pierderea procesului ar veni ca urmare a apărărilor făcute de chematul în garanție. Oricum, el
formulează cererea solicitând schimbarea soluției în cererea principală. A nu va face
niciodată cerere de apel solicitând ca instanța de apel să se pronunțe și asupra garanției, nu
are interes;
c. B nu are de ce să facă apel împotriva chematului în garanție (chiar dacă
matematic i s-a respins cererea de chemare în garanție, în realitate a câștigat procesul);
d. C nu are de ce să facă apel principal, pentru că el a câștigat procesul;
Singurul apel principal este a lui A.
Dar dacă se admite apelul lui A și se schimbă soluția, aceasta va suna în felul următor:
„admite apelul lui A, schimbă soluția primei instanțe în sensul obligării lui B la predarea
bunului lui A”. Astfel, instanța de apel nu se va pronunța și asupra cererii de chemare în
garanție, pentru că nimeni nu a făcut apel împotriva ei, ceea ce înseamnă că B va fi într-o
situație mai proastă acum decât dacă ar fi pierdut procesul în primă instanța. Dacă ar fi
pierdut procesul în primă instanță, soluția probabil ar fi sunat în felul următor: „obliga să
preda bunul lui A, dar li obliga și pe C să-i plătească despăgubirile constând în garanția
pentru evicțiune”. El acum a pierdut imobilul, dar despăgubirile nu le mai are, pentru că a
rămas cu o hotărâre de respingere ca rămasă fără obiect.

226
 Ar putea să facă o nouă cerere, pentru că aceea hotărâre rămasă fără obiect nu are
autoritate de lucru judecat, dar ceea ce el a sperat în momentul introducerii cererii de chemare
în garanție, în sensul că, dacă va pierde imobilul, pe aceeași hotărâre va primi niște
despăgubiri, deci va apropia pierderea de despăgubiri (ca timp) și se eluda riscul ca între timp
să devină insolvabil C. Desigur, C a are tot interesul să devină insolvabil, deci știe și B spre
ce se îndreaptă lucrurile. La început B spera ca cererea lui A să nu se admită, dar acum
insolvabilitatea este o problemă mai mare.
Astfel, pentru a împiedica un astfel de scenariu, există apel provocat. Cu alte cuvinte,
după ce va primi apelul lui A, B va face tot acest scenariu. El nu trebuie să-și facă griji dacă
se va admite sau nu apelul lui A, problema este când și în ce împrejurări. Problema este
următoarea: ce se întâmpla după apelul lui A (dacă rămâne așa sau mai câștigă ceva). Deci
trebuie să facă un apel provocat pentru a elimina scenariul prost, spre care B se îndreaptă,
dacă se admite cererea de apel a lui A.
Atunci face apel provocat și-l cheamă pe C, îndeplinind-se toate condițiile: B este
intimat în apel, află acest lucru după ce s-a terminat termenul de apel și face un apel provocat
împotriva altui intimat dacă C este și el chemat în apelul lui A, iar dacă nu este chemat și în
apelul lui A, nu este nicio problemă, pentru că oricum el a fost parte în procesul la primă
instanță, ca terț. Evident că soluția din apelul principal este de natură a produce consecințe
între B și C, indirect, dar sunt consecințe, pentru că inițial era vorba despre o chemare în
garanție fără interes, iar acum este absolut necesară. Admiterea apelului lui A schimbă
interesul chemării în garanție.
Termen. Apelul provocat se depune tot în termenul prevăzut pentru depunerea
întâmpinării în apelul principal. Art. 474 se aplică apelului incident și provocat. Așadar
ambele tipuri de apel se fac peste termenul de apel principal.
Soarta apelurilor provocate și incidente depinde de apelul principal, în sensul că, dacă
apelantul din apelul principal renunță, nu timbrează, nu semnează, se anulează cererea de apel
sau se respinge fără a fi judecată pe fond, cade și apelul provocat. În acest caz, intimatul nu ar
mai avea oricum niciun interes să judece apelul principal.
Este perfect valabil apelul incident în cazul în care se face apel doar pentru
cheltuielile de judecată. Mai bine rămâi cu milioanele câștigate decât să le pierzi, pentru că
faci apel contra micșorării cheltuielilor de judecată făcute de prima instanță.
3. Sesizarea instanței de apel
3.1. Instanța competentă
Competența aparține instanței superioare celei care a pronunțat hotărârea.

227
 În cazul în care hotărârea de primă instanță este dată de curtea de apel, știind că ICCJ
nu judecă apeluri în materie civilă, calea de atac va fi cea a recursului, mai puțin în situația
în care hotărârea nu va spune că este definitivă.
3.2. Termenul de apel
Termenul general este de 30 de zile și curge de la comunicare. Acesta se aplică ori de
câte ori legea nu spune nimic, ci doar că se face apel. Excepții:
- termen de 5 zile în materie de sechestru sau de ordonanță prezidențială;
- termenul curge de la pronunțare: în materie de ordonanță prezidențială (dacă s-a dat
cu citarea părților. Dacă nu este cu citarea părților este de 5 zile de la comunicare).
Noțiunea de comunicare este cea prevăzută în materia citării. Tot la materia termenelor,
existau cazurile de echipolență, situațiile pe care legiuitorul le echivala cu momentul
comunicării, deși nu erau comunicări. [intră la examen – hello darkness, my old friend].
În ceea ce privește procurorul, termenul suferă o derogare. Atunci când procurorul are
dreptul să facă cale de atac, termenul curge de la pronunțarea hotărârii când nu a
participat la proces și de la comunicarea hotărârii când a participat la proces. Adică exact
invers decât ar fi de așteptat. Totul are o logică, pentru că hotărârea se comunică numai
participanților, iar dacă el n-a participat la proces nu i se comunică hotărârea. Acest lucru
înseamnă că, dacă s-ar prevedea curgerea termenului de la comunicare, ar fi sine die în
termen în toate cazurile în care n-a participat. Pentru aceste ipoteze, termenul curge de la
pronunțare.
3.3. Cazuri de întrerupere a termenului
1) Moartea părții care are interes să facă apel. Dacă intervine în interiorul
termenului de apel, se va face o comunicare pe numele moștenirii la ultimul domiciliu al
defunctului. Această comunicare nu va arata numele moștenitorilor, pentru că instanța nici nu
îi știe (prin ipoteză, ei nu au fost introduși în proces, moartea a intervenit după pronunțarea
hotărârii sau după închiderea dezbaterilor, astfel încât instanța nu a putut să-i introducă) și
atunci, instanța trimite o comunicare generală spunând „pentru moștenitorii defunctului X, vă
comunicăm hotărârea”, astfel încât moștenitorii să poată exercita un apel în termen de 30 de
zile la primirea acestei noi comunicări.
Este important de reținut faptul că exercitarea apelului de către moștenitori nu
reprezintă un act de acceptare a moștenirii (art. 469 alin. (3) NCPC). Cu alte cuvinte,
deși vorbim de moștenitori, este doar o conveniență de limbaj. Ei sunt de fapt succesibili, cei
care ar avea vocație la moștenire.

228
 Prevederea era necesară, căci termenul de 30 zile de zile este unul scurt fiind posibil ca
unele moșteniri să presupună o evaluare semnificativă a beneficiilor și pierderilor ca urmare a
acceptării ei, caz în care 30 zile este un termen prea mic și moștenitorul n-ar știe pe ce să se
concentreze: pe evaluarea sarcinilor moștenirii sau pe evaluarea apelului. Așadar, pentru a nu
exista o obstrucționare a dreptului de a exercita calea de atac, legiuitorul spune că nu este un
act de acceptare, deci exercită calea de atac cât mai repede și după îngrijește-te de acceptare.
2) Moartea mandatarului căruia i s-a făcut comunicare. Uneori se poate alege
domiciliul pentru comunicarea actelor la mandatar, caz în care dacă comunicarea s-a făcut la
mandatar și acesta moare în interiorul termenului de apel, va trebui să se facă o nouă
comunicare, pe adresa părții, dată de la care va curge un nou termen pentru exercițiul
apelului.
3) Pe perioada în care cel lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de
exercițiu restrânsă nu are o persoană care să-i semneze sau să-i contrasemneze actele, nu
curge termenul de apel până nu s-a numit un tutore sau un curator, ceea ce înseamnă că
aceasta figurează mai curând ca un caz de suspendare (art. 469 alin. (2) NCPC).
4) OG 51/2008 privind ajutorul public judiciar care prevede că în măsura în care
se formulează o cerere de ajutor public judiciar în interiorul termenului de exercițiu a cai de
atac a apelului sau recursului după caz, se întrerupe termenul de exercițiu a caii de atac până
la soluționarea cererii privind ajutorul public judiciar, iar de la comunicarea soluției, începe
să curgă un nou termen.
Acest lucru are în vedere ipoteza în care, de exemplu, apelul trebuie timbrat și atunci în
interiorul termenului de apel ceri ajutorul public judiciar, iar, dacă ți se va acorda, faci apel.
În situația în care nu se acordă ajutor public judiciar, nu faci apel, pentru că nu poți plăti taxa
de timbru, în schimb partea adversă va cere cheltuieli de judecată, anularea apelului ca
netimbrat, mai bine fără.
O altă situație poate fi aceea în care ai nevoie de avocat (ajutorul public judiciar
presupune taxa de timbru, dar și avocat din oficiu), astfel că nu faci apel înainte să se
numească avocatul (el de aceea se numește, să facă apel) și atunci se întrerupe termenul până
la soluționarea cererii de ajutor și va curge unul nou.
Repunerea în termen este prevăzută de art. 186 NCPC, când partea se află în
imposibilitate de a exercita calea de atac, din motive temeinice. Termenul de a cere repunerea
în termen este de 15 zile de la momentul încetării motivului temeinic, dar pentru căile de atac
termenul va fi identic cu cel care există pentru exercitarea căii de atac.

229
 3.4. Cererea de apel. Cuprinsul cererii
1) Cerințe intrinseci
a. numele, prenumele, CNP-ul (datele de identificare ale părților)
Nulitatea prevăzută pentru neindicarea acestora este o nulitate virtuală (este
condiționată de vătămare și aceasta trebuie dovedită). Pentru aceleași elemente la cererea de
chemare în judecată era o nulitate expresa. Diferența este logică, deoarece la prima instanță,
era prima data când se vedea cine este reclamant și cine pârât, în cazul apelului, numele
intimatului nu mai este la fel de important, pentru că, dacă sunt două părți și una dintre ele
face apel (el este deja în dosar, detaliile se află deja în dosarul de primă instanță care face
corp comun cu dosarul apelului). Desigur, nu se exclude nulitatea dacă se dovedește o
vătămare, pentru că pot fi coparticipanți și atunci devine important cine împotriva cui face
apel.
b. indicarea hotărârii atacate – obiectul apelului
Această mențiune este prevăzută sub sancțiunea nulității exprese.
c. motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul;
Aceste mențiuni sunt prevăzute sub sancțiunea decăderii și nu a nulității.
Lipsa mențiunilor privind motivele de fapt în cazul cererii de chemare în judecată sunt
motiv de nulitate expresă. În cazul apelului, neindicarea motivelor de drept și de fapt nu
conduce la nulitate, ceea ce înseamnă că este posibil un apel nemotivat. Acest lucru este
explicabil prin natura apelului, dar și prin art. 476 alin. (2) conform căruia: în cazului care
apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive,
mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel seva pronunța, în fond, numai pe baza
celor invocate la prima instanța. Sancțiunea este decăderea din dreptul de a motiva apelul!
Ar putea să se mai judece un apel nemotivat? Da! Spre deosebire de recurs, unde un recurs
nemotivat este nul, acest lucru nu atrage respingerea de plano a apelului, instanța de apel
fiind motivată să analizeze cauza pe baza celor invocate la prima instanță. Pentru simplul fapt
că ești nemulțumit poți declara apel. Dacă nu motivezi, nu mai poți critica cum s-au dezlegat
niște excepții respinse de exemplu. În apelul nemotivat vorbim de fond.
La cererea introductivă dacă cereai ceva și nu spuneai de ce, era clar că va fi anulată, pe
când la apel dacă nu spui de ce critici o hotărâre, poziția părții cu privire la hotărârea din
prima instanță există, astfel încât instanța de apel poate judeca apelul, este adevărat nu pe
baza unor critici (nu au fost formulate sau au fost formulate tardiv și nu se mai iau în
considerare), dar pe baza a celor spuse în primă instanță. Acesta este de fapt efectul
devolutiv al apelului: nu trebuie neapărat să critici, este suficient să spui că faci apel, ceea ce

230
înseamnă că instanța de apel va trebui să analizeze încă o dată pricina, sub toate aspectele de
fapt și de drept.
Acest lucru nu a fost înțeles de toata lumea la prima vedere, când a fost introdus apelul
în 1993, pentru că, practic, persoana care nu motivează apelul, are un apel mai extins decât
cea care îl motivează (caz în care judecata se raportează la criticile făcute. Dacă nu se
motivează se raportează la tot).
Totuși, dacă pierzi dreptul de a motiva apelul (nu-l motivezi în termen), pierzi
posibilitatea de a invoca nulitățile relative din hotărârea primei instanțe sau cele care s-au
întâmplat la ultimul termen pe care nu le-ai putut invoca în fața primei instanțe, pentru că s-
au închis dezbaterile. Într-adevăr, în situația apelului nemotivat, instanța analizează tot ceea
ce s-a spus în prima instanță, însă nulitățile din prima instanță nu mai pot face obiectul
analizei. Mai mult, instanța va relua toate cele spuse la prima instanță, însă dacă există
mijloace sau motive noi care nu au fost indicate la prima instanță și s-a pierdut termenul de
motivare nu se mai pot invoca (dacă ai mai găsit o teză juridică, un mijloc nu probă, asta
este). Așadar, în mod aparent este o situație mai bună, dar în realitate, nu este așa pentru in
concreto se va simți mereu nevoia de a veni cu o teză juridică nouă, cu o probă nouă, de a
invoca o nulitate relativă.

d. probele invocate în susținerea apelului

Probele neinvocate în susținerea apelului presupun decăderea din dreptul de a mai
invoca aceste probe. Pierderea dreptului de a face probe în susținerea apelului, de multe ori,
nu este o catastrofă, pentru că oricum instanța de apel va analiza probele care au fost
administrate la prima instanță (este obligată). Problema este că nu se mai pot aduce probe noi,
altele decât cele de la prima instanță și nici nu se mai poate cere readministrarea probelor
administrate la prima instanță, ceea ce de multe ori putea potenta posibilitățile câștigării
apelului.
e. semnătura
Lipsa semnăturii atrage nulitatea expresă, dar poate fi înlăturată în tot cursul procesului
în instanța de apel. În concret, instanța dacă constată cererea este nesemnată, va invita partea
să semneze, iar dacă nu este prezentă, o va cita cu mențiunea că trebuie să vină să o
semneze, iar, dacă nu va veni, va anula cererea. Este genul de excepție care începe cu un
efect dilatoriu pentru a produce ulterior un efect peremptoriu, în măsura în care nu se înlătură
viciul.
2) Există și două condiții extrinseci.

231
 a. taxa judiciară de timbru
Ca regulă generală, se datorează într-un cuantum de 50% din taxa datorată la prima
instanță, calculată numai la valoarea contestată. Așadar, dacă apelul este redus doar la
anumite aspecte, se va plăti 50% din cât s-ar fi plătit la prima instanță pentru aspectele
respective. În cazul în care se face un apel care vizează tot, se va plăti 50%.
Neplata taxei judiciare de timbru atrage o nulitate necondiționată de vătămare,
nulitate extrinsecă, dar instanța nu va anula cererea din prima, ci va pune în vederea părții
care nu a timbrat, să achite taxa judiciară de timbru, iar în cazul în care nu achită în termenul
stabilit, cererea de apel se va anula.
b. locul în care se depune cererea de apel
Sub sancțiunea nulității necondiționate de vătămare, chiar la instanța care a
pronunțat hotărârea. Cu alte cuvinte, în cazul în care cerea de apel se depune la instanța de
apel, nu mai este nimic de făcut. Este foarte adevărat că în corpul hotărârii, la dispozitiv scrie
și locul în care se depune cererea de apel.
4. Efectele cererii de apel
4.1. Investește instanța de apel
Acest lucru înseamnă că instanța de apel nu se poate investi de una singură, oricât de
greșită ar fi hotărârea de primă instanță.
4.2. Efectul suspensiv de executare
Care durează pe toată perioada necesară soluționării apelului, în sensul că pe durata
soluționării apelului, nu poate fi executată hotărârea (poate fi executată dacă este menținută
de instanța de apel sau se va executa hotărârea instanței de apel care o va înlocui pe prima).
Avem excepția hotărârilor cu executare provizorie.
4.3. Efectul devolutiv
Acest efect presupune că instanța de apel va analiza pricina sub toate aspectele de fapt
și de drept, atât sub aspectul legalității (modul de interpretare a textelor și principiilor de
drept), dar și sub aspectul interpretării, aprecierii probelor (cât de sincer a fost un martor,
cât de relevant este un înscris, cât de concludente sunt răspunsurile date la un interogatoriu,
cât de bună este opinia unui expert, dacă opinia lui ar trebui modificată).
4.3.1. Excepții de la caracterul devolutiv
a. atunci când apelantul solicită anularea hotărârii primei instanțe
Apelantul critică hotărârea primei instanțe pentru singurul motiv că nu a fost legal citat.
În acest caz nu este nicio devoluție, instanța de apel spune două lucruri:

232
 - ai dreptate (admite apelul și trimite spre rejudecare, nu devoluează nimic);
- nu ai dreptate (respinge apelul, nu devoluează nimic, pentru că discuția ține de
verificarea faptului că s-a judecat cu sau fără citare). Deci instanța de apel nu discută fondul
și nu se vorbește despre devoluție.
b. apelantul solicită admiterea apelului și anularea sau respingerea cererii
de chemare în judecată pe baza unei excepții peremptorii
Apelantul a invocat excepția autorității de lucru judecat în primă instanță, dar s-a
respins și a pierdut pe fond. În apel critică hotărârea doar pe un singur aspect și anume:
greșita soluționare a autorității, solicitând instanței de apel să admită apelul și să schimbe
soluția primei instanțe, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca existând
autoritate de lucru judecat. În cazul acesta nu este nicio devoluție. Instanța de apel va verifica
dacă este sau nu este autoritate de lucru judecat.
Dacă este autoritate îi dă dreptate, iar dacă nu, va respinge apelul, pentru că el oricum
nu a cerut altceva. Desigur, de multe ori apelantul le combină: critica lipsa autorității, dar
pentru cazul în care se trece pe acest aspect, atacă soluția pe fond.
De asemenea, apelantul poate spune că a invocat prescripția la prima instanță, instanța a
respins-o și pe fond a pierdut procesul, astfel că în apel critică soluția doar în ceea ce privește
excepția prescripției (apelantul consideră că pretenția reclamantului este prescrisă, prin
urmare cere instanței să admită apelul și să nu mai trimită spre rejudecare, ci să schimbe
soluția primei instanțe și să respingă cererea ca prescrisă). Mai mult, apelantul va spune că în
cazul în care instanța consideră că nu are dreptate pe prescripție, nu-l interesează modificarea
hotărârii pentru că oricum datorează banii.
Alte excepții ce pot fi invocate: lipsa de interes, Netimbrarea. Alte situații:
c. apelantul invocă nulitatea minutei: nu devaluează nimic, practic în acest caz se
va trimite spre rejudecare sau va judeca instanța de apel încă odată pe fond (nu și apelul).
d. apelantul invocă necompetența instanței: a fost invocată și respinsă în prima
instanță și s-a făcut apel. Dacă se admite apelul, se trimite la instanța competentă, nu există
nicio devoluție).
4.3.2. Limitele efectului devolutiv
Devoluția, în afara cazurilor de excepție de mai sus ar fi totală, dar există două limite,
două ipoteze în care efectul devolutiv este limitat:
1) Art. 477 NCPC. Tantum devolutum quantum apelatum este o expresie a
principiului disponibilității, pentru că spune că în apel se judecă atât cât partea a dorit să

233
apeleze. Cu alte cuvinte, în apel judecata va purta numai asupra a ceea ce apelantul dorește.
Este un efect al principiului disponibilității, întrucât apelantul poate deduce instanței de apel
întreaga pricină, cu toate că nimeni nu-l obligă la acest aspect (el poate fi mulțumit în
legătură cu anumite părți/cereri ale hotărârii). În cazul în care apelantul deduce instanței de
apel întreaga pricină, devoluția este totală. Însă el poate limita efectul devolutiv atacând
numai anumite aspecte ale hotărârii.
De exemplu, apelantul nu atacă hotărârea în privința unora dintre părți, ci numai cu
privire la unele părți (asta dacă nu există un acord de indivizibilitate). De asemenea, în cazul
în care sunt mai multe capete de cerere, iar unele au fost bine soluționate altele nu, le va ataca
doar pe acelea pe care le consideră greșit soluționate.
/!\ Totuși, art. 477 alin. (2) spune că devoluțiunea va opera cu privire la întreaga cauză
atunci când apelul nu este limitat la anumite soluții din dispozitiv ori atunci când se tinde la
anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil.
Deci exista 3 ipoteze în care aceasta limita efectului devolutiv nu se aplică și se revine
la regulă, devoluțiunea totală:
- partea nu a spus că vrea anumite părți și spune doar că vrea apel;
- se cere anularea hotărârii primei instanțe: nu se poate cere anularea hotărârii primei
instanțe pentru necompetență, dar nu toată: „anulați o parte din ea pentru necompetența și
restul care îmi convine lăsați-o” sau „anulați pentru nesemnarea minutei, dar doar acele
părți din hotărâre pe care le-am pierdut, cele pe care le-am câștigat și chiar dacă minuta nu
este semnată, nu vreau să fie anulate”. Acest lucru nu este posibil, s-a cerut anularea hotărârii
care este unitară. Pentru o parte a fost competentă, pentru o parte n-a fost? Nu se poate așa
ceva!;
- părțile sunt indivizibile pentru că obligațiile sunt indivizibile, ceea ce înseamnă că nu
pot fi aleși debitorii. Astfel, dacă sunt 3 debitori, degeaba îl ataci doar pe unul dintre ei și pe
restul nu. O să se afle toți în accesai situație. Așadar, chiar dacă sunt atacați doar unii, soluția
va fi schimbată în ceea ce-i privește pe toți.
La fel și în cazul revendicării: dacă cel ce pierde procesul revendica bunul numai de la
unul și ceilalți coproprietari vor fi obligați să predea bunul.
- tot la devoluțiune (regula) se revine și în situația în care anumite soluții din hotărâre
sunt dependente de altele (art. 477 alin. (1) teza finală). Așadar, chiar dacă apelantul atacă
doar unele, dacă apelul va fi admis, soluția va produce efecte și asupra soluțiilor neatacate,
ele fiind dependente de soluția schimbata.

234
 Exemplu: reclamantul invocă rezoluțiunea, pârâtul invocă anularea actului. Se admite
rezoluțiunea și se respinge apărarea privind nulitatea. Pârâtul face apel invocând doar
nulitatea, uitând să menționeze ca instanța să schimbe soluția privind rezoluțiunea. Instanța
de apel zice că actul este nul, pârâtul uitând să ceară schimbarea soluției privind rezoluțiunea,
nu poate da soluția următoare: “instanța schimbă soluția primei instanțe, anulează actul și
menține restul dispozițiilor privind rezoluțiunea”, ar înseamnă să zică că “admite apelul,
schimbă soluția în sensul că dispune nulitatea actului și o păstrează în ceea ce privește
rezoluțiunea”. În acest caz, instanța va fi nevoită să schimbe toată soluția și să respingă
cererea de rezoluțiune, chiar dacă nimeni nu a invocat, dar este dependent de ce s-a invocat.
2) Art. 478 NCPC. Tantum devolutum quantum iudicatum. E un principiu
finuț. Atât se judecă în apel (atâta se devoluează) cât s-a judecat și în prima instanță.
Legiuitorul vrea să spună că apelul rămâne, totuși, o cale de atac, în sensul că nu este permis
părților să vina cu lucruri noi care să schimbe elementele structurale al litigiului astfel cum el
a fost supus în fața primei instanței, adică să se facă în apel un nou proces. Într-adevăr, este o
cale devolutivă, adică se poate reexamina sub toate aspectele, dar numai ceea ce s-a examinat
la prima instanță.
Dacă se fac cereri noi în apel, se schimbă elementele structurale ale pricinii, avem de a
face cu un nou litigiu în apel, ceea ce înseamnă un veritabil nou proces și s-ar afecta
principiul dublului grad de jurisdicție. De ce? Ar fi o nouă problemă în apel care nu a fost
examinată în prima instanță, astfel că apelul s-ar transforma din cale de atac în prima judecată
și ar rămâne o singura judecată în fond, pentru că după apel urmează doar recursul care nu
este în fond.
În concret, principiul presupune faptul că părțile, în apel, pot solicita probe noi,
mijloace de apărare noi, pot veni cu argumente noi, dar nu se pot schimba următoarele
elemente:
a. părțile/calitatea părților nu poate fi schimbată, nu pot apărea părți noi din
punct de vedere juridic sau părțile inițiale să-și schimbe calitatea. Textul de lege vorbește și
despre calitatea părților. O parte care s-a prezentat în calitate de legatar testamentar și a
pierdut procesul, nu va putea să ceara, în apel, schimbarea soluției pentru că el este și
moștenitor legal sau invers. Este adevărat, nu mai critici nimic. Partea spune că, de fapt,
partea adversa avut dreptate că era rudă, dar între timp a descoperit că are și un testament. În
acest caz, nu se mai vorbește despre aceeași calitate. Există și o excepție: în materie
necontencioasă apelul poate fi făcut de orice persoană interesată;

235
 b. obiectul. Nu pot cere întâi partaj și în apel revendicare sau invers. Dacă ai
revendicat un bun și ai pierdut, nu poți să zici în apel că, de fapt, te refereai la casa de alături.
Au existat cazuri, s-a greșit numărul, dar în cazul acesta trebuie făcută o alta cerere, nu poți
face apel, pentru că nu s-a judecat obiectul respectiv;
c. cauza cererii. Nu pot cere întâi eroare și după garanție contra viciilor ascunse.
Dacă ai pierdut procesul în rezoluțiune și în apel ceri nulitatea. În prima instanța a cerut
rezoluțiunea pentru neconformitatea mărfii, în apel spune că, de fapt, se afla în eroare la
momentul cumpărării, astfel că cere nulitatea. Este altă cauza, se vorbește despre o altă
judecată, alt proces.
Acestea sunt elementele structurale ale litigiului, cele care configurează litigiul. Tot la
aceste elemente se raportează și autoritate de lucru judecat sau litispendența. Deci acestea par
a fi elementele în raport de care se stabilește dacă este o altă cauză sau aceeași. Vine din
necesitatea de a compatibiliza efectul devolutiv cu dublul grad de jurisdicție. Dacă s-ar
devolua tot, s-ar produce două efecte: în apel ai avea altă cerere și acea cerere va fi judecată
pentru prima dată în apel, ceea ce înseamnă că părțile nu vor avea o cale de atac.
3) Nu se pot face în apel cereri noi. Cererea noua înseamnă: o cerere
reconvenționala, o chemare în garanție, o cerere de arătare a titularului dreptului, tot din
aceleași motive, pentru că, dacă s-ar putea face asta, apelul ar reprezenta o primă judecată în
fond, ceea ce înseamnă că nu s-a respectat principiul dublului grad de jurisdicție.
Excepție: intervenția principală care poate fi făcută direct în apel, dar numai cu
acordul tuturor părților. Cu alte cuvinte, se derogă de la primul grad de jurisdicție, dar în mod
convențional.
Intervenție accesorie se poate face, deoarece ea este o simplă apărare.
/!\ Asta nu împiedica faptul că se pot ridica excepții noi de ordine publică, pentru că
ele nu sunt cereri, ci mijloace de apărare. Totul este să fie de ordine publică pentru a putea fi
invocate direct în apel, altfel ținând-se cont de regula invocării lor la termenul imediat
următor celui la care au apărut.
4) Art. 478 alin. (5) NCPC. Se pot solicita în apel, potrivit chiar unui text expres
de lege, dobânzi, penalități, rate și alte venituri cu caracter periodic care au curs după
pronunțarea hotărârii de prima instanța. Cu alte cuvinte, ele sunt niște cereri aparent noi și ar
fi o derogare parțială de la ideea cererilor noi în apel, însă ele de fapt nu sunt noi. Deși s-a
cerut suma principală, acum se cere și curgerea ei pe durata cererii apelului. S-au cerut
dobânzi, care nu au fost calculate decât până la închiderea dezbaterilor la prima instanță, iar
acum se cer aceste dobânzi pe durata soluționării procesului în apel. Practic, sunt niște lucruri

236
care nu aveau cum să fie cerute la prima instanță, au fost cerute în principal la prima instanța,
astfel încât se face doar o reactualizare pe durata procesului din apel.
5) De asemenea, în apel se poate invoca direct compensarea legală, care este o
simplă apărare. Aceasta pentru a fi invocată într-un proces nu este nevoie de cerere, este
suficientă o apărare. Poate fi invocată pe cale de apărare, pentru că invoci că datoria s-a stins
în trecut când au coexistat cele două creanțe reciproce, efectul extinctiv s-a produs atunci,
acum este doar invocat, nu se cere instanței recunoașterea creanței, ci numai constatarea
faptului că în trecut a operat.
În schimb, compensația judiciara presupune ca instanța să se pronunțe asupra unei
cereri noi, care nu poate fi făcută direct în apel.
6) O problemă controversată. Art. 478 alin. (4) spună că în apel părțile pot să
expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei
instanțe. Nu sunt cereri noi, ci sunt explicitări ale cererilor care au fost cuprinse implicit în
cererea adresată primei instanțe.
Acest text este preluat parțial din CPC francez. În CPC francez avea o continuare în
care se spunea “precum și pot formula cereri noi, dacă au legătură cu pretențiile invocate în
prima instanța”. Acest lucru nu a fost acceptat în CPC român, pentru că ar fi făcut din apel o
nouă judecata în apel. La francezi apelul presupune și posibilitatea judecării unei cereri noi,
în măsura în care aceste pretenții au legătură, oarecum decurg cu ceea ce s-a judecat în prima
instanță. În CPC român nu a fost preluată această parte, pentru că ar fi însemnat
nerecunoașterea principiilor fundamentale, așa cum recunoaște și jurisprudența română.
În concret, sunt anumite aspecte, care de-a lungul timpului au tot existat. Nu este o
situație nouă. De exemplu, se cere admiterea acțiunii în nulitate și repunerea părților în
situația anterioară, dar nu se spune și cu privire la ce, în ce constă repunerea părților în
situația anterioară. Pentru cel care cere este clar ce înseamnă, dar nu scrie negru pe alb, adică
nu spune “se cere repunerea părților în situația anterioară, reclamantul trebuie să dea suma
de bani înapoi și pârâtul imobilul”. Toate sunt bune și frumoase până când se ajunge la
executor, care nu înțelege ce presupune repunerea în situația anterioară, trebuie să citească el
contractul pentru a vedea ce a fost în contract pentru a repune în situația anterioară. El spune
că trebuie să fie făcută o cerere de lămurire, dar dacă partea oricum a făcut apel, se poate
explicita în apel, pentru că nu se schimba soluția (mai simplu decât cererea de lămurire).
Un alt exemplu ar fi situația în care se cere anularea deciziei prin care s-a desfăcut
CIM, dar nu se cere și reintegrarea în postul respectiv sau nu se cer și banii la care partea este
în drept între momentul desfacerii contractului și momentul reintegrării, dacă a fost ilegală

237
desfacerea lui. Evident că în apel va putea spune “ca urmare a înlăturării desfacerii CIM,
doresc plata drepturilor salariale”. Nu este nimic nou, pentru că era clar că, dacă se anulează
desfacerea contractului de muncă, acesta este urmarea, dar nu spusese. Problema este că
executorul, dacă se va duce, nu va executa salariul. Ori îl plătește angajatorul de bunăvoie,
dacă dorește, ori executorul n-o să-l execute dacă nu scrie negru pe alb. În acest caz, vor fi
probleme din nou: se va cere o completare sau o lămurire.
Sau în primă instanță a cerut reintegrarea și în apel zice că vrea reintegrarea pe postul
X, nemenționat în primă instanță. Nu este ceva nou, căci se deducea din prima instanță.
Soliciți predarea unor bunuri, se admite, până în apel bunurile sunt distruse. În apel poți
cere contravaloarea.
Există situații și mai complicate: într-o pricină există ipoteza în care A l-a dat în
judecată pe B și îi cere o sumă de bani, dar pe care o evaluează provizoriu, spunând că o va
cuantifica exact în momentul în care se vor administra niște probe, adică o expertiză. Instanța
nu admite expertiză în prima instanță, astfel încât A a rămas cu o evaluare provizorie pe care
instanța s-a pronunțat și a respins-o. A face apel și în apel cere din nou expertiza și i se
admite. Din aceasta rezultă o valoare diferită de cea pe care o prognozase. În cazul acesta,
evident că poate să precizeze valoarea, pentru că el nu cere altceva. El a cerut să i se
înapoieze valoarea unui bun. Înainte de expertiză a făcut o evaluare, dar nu a fost clară.
Acum, după expertiză, el poate să spună cât evaluează. Nu se consideră o majorare a
pretențiilor în apel (o cerere nouă), în cazul în care valoarea este mai mare, ci de fapt este o
cerere pe care el implicit a făcut-o la prima instanță, numai că a explicat faptul că indică o
valoare provizorie până la o expertiză. Nu i s-a admis expertiza, dar s-a admis în apel și se
poate modifica.
Există și Decizia nr. 28/2015 a ICCJ, hotărâre prealabilă, care spune ceea ce s-a
menționat mai sus. ICCJ a zis că nu se poate modifica obiectul judecății, ci doar îl explică,
pentru că în primă instanță a fost ceva neclar. Se explică faptul că acest lucru nu poate fi un
subterfugiu pentru aducerea unor pretenții noi.
5. Depunerea cererii de apel și pregătirea dosarului de apel
NCPC dorea ca dosarul să se pregătească la instanța unde se depune cererea. Nu s-a
putut din cauza logisticii. S-a abrogat. Acum, art. 4711 a fost înlocuită cu o reglementare
provizorie în trecut. Zice că instanța înaintează dosarul la instanța de apel și președintele
instanței sau persoana desemnată de acesta alocă aleatoriu apelul. Dacă judecătorii din apel
constată vicii, vor lua măsuri de complinire trimițând o comunicare apelantului cu mențiunea
de a complini lipsurile în 10 zile de la comunicare. Pare cunoscut, nu?

238
 De aici încolo se despart drumurile. În primă instanță intervenea respingerea cererii în
camera de consiliu, fără citare. În apel, codul nu mai zice nimic. Jurisprudența a zis că nu se
poate repeta sancțiunea. Dacă este vorba de o nulitate, se discută la primul termen. Dacă
trec 10 zile, cererea se comunică intimaților așa cum este ea, purgată sau nu de vicii, cu
obligația de a face întâmpinare în 15 zile. După depunerea ei, se comunică și se poate depune
răspuns la întâmpinare în 10 zile, nu se comunică, ci se ia cunoștință de ea din dosar.
Dacă nu se rectifică, la prima instanță se anulează cererea.
De exemplu, se face apel, cererea este netimbrată, se dau 10 zile pentru timbrare, dar tot
nu timbrează nimeni. Cererea de apel se comunică intimatului (nu este niciun text care să
spună că se anulează), care face întâmpinare, iar la primul termen în ședința publică se va
pune în discuție întâmpinarea. Dar la primul termen se poate veni cu taxa de timbru (poate au
trecut 80 de zile și ai făcut rost de bani, nu mai este aceeași presiune ca la prima instanță, în
sensul că dacă nu faci în 10 zile, se anulează). Acest lucru se întâmplă, și pentru că atunci
când s-a modificat codul și s-a amânat aplicarea până în ianuarie 2019, s-a dorit apariția unei
proceduri similare și au rămas mici goluri în reglementare.
6. Judecarea apelului
Dacă sunt mai multe apeluri împotriva uneia și aceleași hotărâri, regula este că apelurile
se vor judeca împreună. Aceasta regula este logică, deoarece ar fi ciudat că, dacă mai multe
părți ar face cerere de apel împotriva aceleași hotărâri, unele să se admite, altele să o
respingă, unele să anuleze hotărârea de primă instanță, altele să o mențină. Nu este
conexitate (care este o opțiune), este mai mult ca o conexitate, ține de indivizibilitatea
hotărârii judecătorești ca act de procedură. La conexitate sunt mai multe cereri care se unesc,
aici sunt mai multe cereri, dar vizează același act de procedură, ceea ce înseamnă că este o
indivizibilitate, nu o conexitate. Aici vorbim de o problemă de ordin public.
Sub aspectul probelor, în apel se poate cere:
- readministrarea probelor de la prima instanță;
- administrarea unor probe noi.
În mod evident, instanța de apel va analiza întotdeauna și probatoriu administrat în
prima instanță, dar acest urc nu trebuie cerut pentru că oricum îl analizează. Problema este
dacă se cere readministrarea sau suplimentarea cu probe noi.
Teză pe care NU o acceptam: dacă s-a încuviințat o probă în primă instanță și partea a
fost decăzută din dreptul de administrare, ca urmare a neîndeplinirii unor obligații pe care
legea/instanța le-a pus în sarcina ei, nu o mai poate cere în apel, pentru că odată ce a fost
decăzută, decăderea operează pe întreaga durata a procesului.

239
 BRICIU spune că este cam așa de fapt: de exemplu, dacă s-a cerut o expertiză, s-a
admis, dar partea a fost decăzută apoi și totuși în apel trebuie expertiză. Altă ipoteză: partea a
cerut martori, dar nu a plătit cheltuielile necesare pentru deplasarea lor, astfel că fost decăzut
din admis probei cu martori, iar în apel cere martori. În aceasta situație, mulți dintre autori au
spus că trebuie sancționată această nerespectare. Problema este că sancțiunea găsită a fost
imposibilitatea solicitării probei în apel, ca urmare a efectului decăderii.
Ideea nu este că în apel nu se produce efectul decăderii. El se produce, dar problema
este că în apel se naște un nou drept de a cere probe, din care partea nu a fost decăzută. Textul
art. 478 alin. (2) NCPC spune că “părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de
alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate în prima instanța sau arătate
în motivarea apelului”. S-ar putea să nu se ceară probe noi, se reapreciază cele de la prima
instanță. Pot cere readministrarea probelor vechi sau chiar probe complet noi. Cu alte cuvinte,
dacă partea indică în apel alte probe, indicate sau nu în prima instanță ori indicate, dar partea
nu s-a bucurat de ele din culpa sa sau din culpa altora, ori din alte motive, se discută despre
altceva. În apel apare un nou drept de administrare a probelor, pe ideea că apelul
reprezintă o nouă șansa data părților de a analiza pricina în fapt și în drept. Din acest
punct de vedere BRICIU respinge tezele anterioare, deși ele sunt argumentate logic. Aici este
și caracterul lor atractiv: au logică, au utilitate practică, pentru că sancționează până la urma
un abuz procesual, numai că acest abuz trebuie sancționat prin amendă și prin despăgubiri
pentru durata excesivă a procedurii, dar nu prin derogare de la regulile de bună funcționare a
apelului, acelea care permit invocarea de probe noi.
Poți să invoci probe complet noi, nu doar cele invocate în primă instanță care au
fost respinse.
Pe de alta parte, este și complicat, pentru că de multe ori se confundă abuzul cu pur și
simpla gândire diferită a procesului. Dacă s-a acceptat că cel care cere proba cu expertiza, îi
este admisă și este decăzut (pentru că n-a plătit expertul), atunci tot decăzut din probă este și
cel care nu a cerut deloc. Sunt două decăderi, din motive diferite, dar tot decăderi sunt, iar a
se deosebi (în sensul că unele decăderi sunt mai energice decât alte decăderi) între acestea nu
scrie niciunde. Abuzul de drept se sancționează prin amenda judiciară sau prin despăgubiri
pentru abuzarea unei instituții.
În plus, în multe situații se întâmplă lucruri de genul următor: s-a cerut expertiza prin
cererea de chemare în judecată, dar apărările din întâmpinare contrazic aspectele pe care
partea le-a invocat. Partea a cerut expertiza în ipoteza în care pârâtul va contesta multe
aspecte de fapt, dar nu este așa. Atunci, finalitatea expertizei dispare. Însă vine instanța și

240
spune că este adevărat că nu a contestat pârâtul, dar în virtutea rolului activ ea constată că în
realitate lucrurile nu sunt așa cum spun părțile, adică terenul nu este cel care spune
reclamantul că este, deși pârâtul nu contestă (instanța din înscrisuri spune că este altul).
Instanța, însă, nu repune cauza pe rol pentru a se dispune expertiza din oficiu și totuși trage
concluzia că reclamantul a pierdut procesul pe motivul că nu s-a făcut expertiza. Faptul că
expertiza nu s-a făcut din cauza unui calcul greșit nu este o chestiune de rea-credință. S-a
ajuns în aceasta situație ca urmare a unor înlănțuiri logice, mai mult sau mai puțin inspirate,
dublate și de o neinspirație a instanței care nu s-a exercitat rolul activ până la capăt, care
rămâne și nesancționat (pentru că în apel nu poți critica lipsa rolului activ al instanței).
Deci dacă se dă drumul la cutia Pandorei pentru o chestiune, problema cu abuzul de
drept va rămâne singulară. De aceea mai bine este să se sancționeze cu amenda.
Dar dacă a cerut o probă, dar a fost decăzut din dreptul de a o mai administra. Mai
poate să o ceară în apel? BRICIU: da, decăderea produce efecte perpetue, din dreptul din
care ai fost decăzut. În apel primești un nou drept. Nu ești decăzut din el.
7. Soluțiile pe care le poate pronunța instanța de apel
7.1. Admite apelul
Soluțiile sunt următoarele:
a. Admite apelul și schimbă soluția în tot/parte, cum s-a solicitat și este
corect.
b. Dacă în prima instanță s-a judecat fără judecarea fondului sau fără citarea
părții, va interveni nulitatea hotărârii de primă instanță (instanța de apel nu mai are ce să
schimbe, pentru că este nulă) și instanța de apel va judeca ea procesul pe fond evocând
fondul.
Totuși, dacă una dintre părți solicită fie prin cererea de apel, fie prin întâmpinare,
trimiterea cauzei la prima instanță, instanța de apel va trimite cauza spre rejudecare.
/!\ Această trimitere nu poate interveni decât o singură dată în cursul procesului, în
sensul că, dacă și a doua oară se întâmplă la fel, instanța de apel va judeca ea fondul.
Pentru a fi înțeles acest lucru, trebuie să plecăm de la ideea că aici este o confruntare
între două lucruri care nu se vor împăca niciodată: rapiditatea și siguranța. Procesul are două
imperative: soluționarea cauzei într-un termen optim și rezonabil (tot spre celeritate duce) și
soluția să fie conformă adevărului, cu toate garanțiile împotriva inechității. În noțiunea de
echitate, care are directă legătură cu adevărul, este și ceea ce numim dublu grad de jurisdicție,
componentă a procesului echitabil.

241
 Aici sunt, de fapt, două ipoteze în care nu prea s-a judecat la prima instanță. Dacă
cererea s-a judecat la prima instanță fără cercetarea fondului înseamnă că s-a admis o
excepție de prescripție, o excepție de autoritate de lucru judecat, de lipsă de interes, lipsă de
calitate, s-a anulat cererea, iar instanța de apel spune că este greșit și admite apelul, că toate
aceste lucruri sunt greșite. Ea spune că nu trebuia respinsă, că nu este autoritate de lucru
judecat, că avea calitate. Acest lucru înseamnă că dacă ea ar trebui să judece fondul, l-ar
judeca de fapt pentru prima dată pentru că la prima instanță nu s-a judecat. Acesta înseamnă
că nu ar mai fi niciun dublu grad de jurisdicție.
La fel și în cazul în care s-a judecat fără citarea părții, el a fost judecat pe fond, dar fără
o parte, ceea ce înseamnă că pentru o parte nu ar mai fi dublu grad de jurisdicție.
Aici legiuitorul a avut de luat o decizie: dacă mergea pe ideea respectării garanțiilor
plenare ale procesului echitabil, trebuie să trimită la prima instanță pentru a exista dublul grad
de jurisdicție. Dar legiuitorul a avut o strângere de inimă: dacă procesul durează prea mult nu
se va mai respecta celeritatea. Atunci s-a prevăzut ideea să judece instanța de apel. Adică
anulează hotărârea și judecă fondul tot ea, ceea ce înseamnă că apoi nu va mai exista decât
recurs. Vom avea o judecată la prima instanță, care nu a fost pe fond, o judecată în apel care
anulează procedura din prima instanță și se pronunță pe fond și un recurs care nu este pe
fond.
În acest caz, sunt lăsate la o parte garanțiile. Acesta este jocul. În principal, legiuitorul a
spus că dacă se anulează nu mai sunt importante garanțiile, ci important este ca procesul să se
termine repede. Atunci el a spus că anulează hotărârea și invoca chiar ea fondul, nu mai
trimite spre rejudecare. După care s-a gândit ce trebuie făcut cu dublul grad de jurisdicție.
Astfel, s-a ajuns la concluzia că, dacă una dintre părți cere trimiterea cauzei spre rejudecare,
este voința ei și trebuie să se țină cont de ea.
Deși decizia legiuitorului este să se judece fondul instanța de apel, de fapt spune în felul
următor: fondul nu se va judeca la instanța de apel decât dacă ambele părți vor. Textul spune
că “în cazul în care se constată că în mod greșit prima instanță a soluționat greșit procesul
fără a intra într-o judecată a fondului sau judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost
legal citată, instanța de apel va anula hotărârea și va judeca procesul, evocând fondul”. Este
o chestiune imperativă. “Cu toate acestea, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va
trimite cauza spre rejudecare primei instanțe sau altei instanțe, în cazul în care părțile au
solicitat acest lucru în mod expres prin cererea de apel sau prin întâmpinare”. Adică cererea
uneia dintre părți este suficientă, nu se cere consimțământul ambelor părți.

242
 De fapt, regula este a doua parte, iar prima este excepția. De cele mai multe ori cel
puțin una dintre părți (pârâtul) va cere rejudecarea la prima instanță. Cu alte cuvinte, concret,
legiuitorul a relativizat principiul dublului grad de jurisdicție, spunând că, de principiu, el
rămâne, dar în virtutea principiului celerității, dacă niciuna dintre părți nu-l invocă, nu se mai
aplică. Una dintre părți trebuie să-l invoce prin cererea de apel sau întâmpinare.
BRICIU: este de acord. Dar apare problema celerității. Dar este un principiu ”sfânt”?
Nu. Nu este constituțional. Îl dăm părților să se joace cu el. timpul tot al lor este. Dacă cer
bine, trimitem spre rejudecare, dacă nu, le dăm timp și continuăm apelul. Retrimiterea poate
avea loc doar o singură dată!
În măsura în care se trimite spre rejudecare, dezlegarea data problemelor de
drept de către instanța de apel este obligatorie pentru prima instanța care rejudecă
cauza. Obligatorie este și necesitatea administrării unor probe. Adică instanța de apel trimite
cererea spre rejudecare, spunând că cererea nu trebuie respinsă și cere ca în rejudecare să se
administreze și o anumită probă. Ceea ce se deduce din expertiză este libertatea primei
instanțe, dar s-o administreze este obligată, dacă a zis instanța de apel.
c. Dacă prima instanță nu este competentă, soluția instanței de apel este de
admitere a apelului, de anulare a hotărârii date de instanța necompetentă și trimiterea
cauzei la instanța competentă sau menținerea ei dacă instanța de apel este competentă
să judece în primă instanța. În acest caz, admite apelul și anulează hotărârea primei
instanței și reține cauza în primă instanță (va judeca un complet de un judecător). Pentru că în
acest caz, împotriva hotărârii de primă instanță va putea exista un apel, iar împotriva apelului
recurs.
Diferența față de alin. (3), unde anulează hotărârea și evocă fondul, este că acolo se va
judeca evocarea fondului de către doi judecători și hotărârea va fi supusă numai recursului
sau niciunei căi de atac, dacă este cumva dată fără drept de recurs. Pe când la alin. (4) este
necompetentă, pentru că s-a judecat la judecătorie și este de competența tribunalului. Instanța
de apel, care este chiar tribunalul, admite apelul, anulează și reține, pentru că era competentă,
dar era competentă în prima instanța, deci se va constitui complet de un judecător și va da o
hotărâre susceptibilă de apel. De exemplu, hotărârea are la bază o hotărâre nulă (raport de
expertiză făcut fără citarea parților).
d. Dacă există un motiv de nulitate cu privire la sentința atacată, iar prima
instanță a judecat cauza în fond, instanța de apel în tot sau în parte procedura de la
prima instanță și că reține procesul spre judecare, pronunțând o hotărâre care este
susceptibilă numai de recurs (dacă există recurs în cauza respectivă). Aici este o nulitate a

243
procedurii de primă instanță, dar spre deosebire de cazul anterior, la prima instanță s-a
judecat fondul. Deci nu este o nulitate bazată pe necitarea părților, ci decurge din altceva. Ce
ar putea fi? Nu este semnată minuta. Deci ea s-a judecat pe fond. Atunci se anulează
procedura și se judecă direct la instanța de apel, nu se mai trimite pe fond, pentru că pe fond
se pare că a fost analizată. Aici nu se mai încalcă dublul grad de jurisdicție, pentru că oricum
s-a judecat în baza unei hotărâri nule, dar totuși a fost analizată pe fond. Un alt exemplu este
cel în care s-a judecat la primă instanță, dar judecătorul era incompatibil. În acest caz, se
anulează hotărârea, pentru că judecătorul era incompatibil, dar va judeca instanța de apel
fondul și hotărârea se va supune numai recursului. În cazul acesta, părțile nu mai pot cere
trimiterea spre rejudecare.
După L. 310/2018, avem incompatibilitate. În cazul în care prima instanță a soluționat
acțiunea pe baza unei excepții peremptorii și instanța de apel a zis că a fost greșit soluționată
pe acea excepție, judecătorii inițiali nu sunt incompatibili. Ei acum vor soluționa fondul.
Prima dată ei nu l-au atins. Materia litigioasă este alta acum. A se vedea art. 41 alin. (1).
7.2. Respinge apelul
7.3. Anulează apelul
7.4. Constată perimarea lui
8. Principiul non reformatio in peius
Art. 481 NCPC. În apel nu se poate crea apelantului o situație mai grea în propriul
apel, dar poate primi o situație mai grea că urmare a apelului celuilalt sau a apelului incident,
dar nu este propria cale de atac. Aceasta regula își are sorgintea în neconstrângerea
psihologică, decizională a părții atunci când formulează calea de atac.
Principiul non reformatio in peius nu te apară de apelul celuilalt și nici de apelul
incident (când celălalt nu mai are timp să fac apel, iar ca urmare a apelului tău i se deschide
posibilitatea de a formula apel incident). Însă dacă ai pierdut tot în prima instanță, nu ai de ce
să te temi. Principiul non reformații în păiuș este generat când ori ai câștigat ceva, ori nu ai
pierdut tot. El vine la pachet și cu deschiderea posibilității de a face apel incident de către
partea adversă.
De asemenea, non reformatio in peius nu este o normă de ordine publică. Se pare că
este de ordine privată, căci părțile pot deroga. Astfel, partea poate consimți la agravarea
situației în propria cale de atac. Ce interes are? Puțin important, dar poate face o tranzacție și
vrea să cedeze părții adverse anumite drepturi care au fost recunoscute în hotărârea primei
instanțe și vor să schimbe hotărârea, în sensul că drepturile pe care le-a câștigat să le cedeze,
iar cealaltă parte să-i dea altceva. Dacă principiul ar fi de ordine publică, ar împiedica

244
tranzacția. Prin urmare, partea poate consimți la agravarea situației în propria cale de
atac.
Mai mult, se poate înrăutăți situația apelantul ca urmare a excepției autorității de lucru
judecat. Astfel, dacă a câștigat procesul în parte (fără a i se acorda cheltuielile de judecată) și
face apel și dacă instanța constată că exista autoritate de lucru judecat cu privire la drepturile
câștigate, partea le poate pierde(???). Chiar dacă partea nu făcea apel și nu se afla de
autoritatea de lucru judecat, mai exista calea de atac a revizuirii hotărârii din prima instanță.
Art. 482 NCPC. Regulile procedurale din prima instanță se aplică și în apel dacă nu
sunt potrivnice celor referitoare la apel.
SECȚIUNEA III – RECURSUL
Recursul este o cale de reformare, ca și apelul, dar, spre deosebire de apel, este o cale
extraordinară de atac. Nu este devolutiv și nici suspensiv de executare, de regulă.
1. Obiectul recursului și felurile recursului
Obiectul recursului este hotărârea pronunțata în apel, numai că uneori există și
hotărâri fără drept de apel, drept pentru care obiectul recursului devine hotărârea de primă
instanță (e.g. hotărârea dată în materie de contencios administrativ unde nu există calea de
atac a apelului. Încheierile premergătoare pot fi atacate cu recurs, dar numai în cazurile
expres prevăzute de lege) și unele încheieri premergătoare supuse recursului.
În legislație sunt acte normative anterioare și ulterioare NCPC. Nu s-a făcut un
nomenclator al tuturor actelor normative care menționează anterior NCPC expresia „hotărâre
atacată numai cu recurs”. NCPC a spus că în toate actele normative înainte de NCPC în care
apare expres „hotărâre atacată numai cu recurs” sau „hotărârea este definitivă” (în
terminologia VCPC era cu recurs. Când era fără recurs era irevocabilă) se înlocuiesc sau vor
fi citite cu expresia „hotărârile sunt supuse numai apelului”. De ce? Pentru că nimeni nu a
avut curajul să le ia pe toate și să zică „avem 1001 de acte normative în care apare numai
recurs și în toate modificăm și punem numai apel”, astfel că exista riscul să mai fie actul
1002 sau 1003 în aceeași situație și s-ar fi zis că „dacă s-au oprit la 1001, pentru 1002 și
1003 rămâne recursul”. Așadar, legiuitorul nu a vrut să se complice și a zis că pentru toate
în loc să citim cu recurs/definitiva, vom citi cu apel.
În actele normative ulterioare NCPC, nu se mai aplică această regulă, norma este
numai pentru actele anterioare.
Problema este că multe dintre actele anterioare NCPC au fost modificate ulterior, fără a
modifica articolul în care apăreau expresiile respective și a apărut întrebarea: dacă s-a
modificat actul normativ și articolul unde scria „cu recurs” nu, nu cumva legiuitorul a vrut să

245
fie „numai cu recurs” în continuare pe NCPC? Răspunsul este că nu, legiuitorul a citit cu
apel și nu l-a mai modificat, a considerat că modificarea în ceea ce privește calea de atac se
subînțelege, pentru că avem o norma în acest sens deja în LPA6.
În NCPC a operat o schimbare de filozofie: VCPC voia să reducă numărul căilor de
atac, astfel că suprima apelul și deveneau hotărâri supuse numai recursului. NCPC a păstrat
aceeași logică de a suprima, în unele cazuri, câte o cale de atac (motive de urgență,
simplitatea cazului), dar a suprimat recursul, nu apelul (apelul este o cale de atac mai
generoasă sub aspectul probelor, problemelor care se pot pune în discuție).
Această filozofie nu se aplică contenciosului administrativ unde atât în VCPC, cât și
în NCPC scrie ”cu recurs”. Mai mult, tot în legea de punere în aplicare a NCPC scrie că
prevederea de mai sus nu se aplică cauzelor de contencios administrativ.
NU pot face obiectul recursului:
1) Cauzele care sunt de competența judecătoriei (art. 94 pct. 1 lit. a-j3);
Logica este clară: dacă începe la judecătorie, se termină la tribunal. Altfel ar fi o
problemă: începem la judecătorie, apelul la tribunal, iar recursul la curtea de apel. Așadar, am
încălca principiul că recursurile ar trebui să fie la ICCJ.
Lit. k) art. 94 pct. 1 este exceptată. Pe ea se pot face recursuri. Dacă avem o categorie
care este evaluabilă în bani, dar care se regăsește la celelalte litere, nici ea nu are recurs (un
partaj de exemplu, o acțiune posesorie).
2) cererile în materie de asigurări sociale sau litigiile de muncă;
3) cererile în materie de exproprie;
4) cererile pronunțate în materia protecției consumatorului;
5) cererile privind asigurările;
6) cererile privind L. 77/2016;
7) cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judecare;
8) cererile privind navigația civilă și activitate portuară.

6
Art. 7
(1) Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că
hotărârea judecătorească de primă instanță este "definitivă", de la data intrării în vigoare a Codului de procedură
civilă, aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară.
(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea
judecătorească de primă instanță este "supusă recursului" sau că "poate fi atacată cu recurs" ori, după caz,
legea specială folosește o altă expresie similară.
(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) nu se aplică în materie de contencios administrativ și fiscal, inclusiv
în materia azilului.

246
 În ceea ce privește formele recursului există:
- recurs principal;
- recurs incident;
- recurs provocat.
Tot ceea ce am subliniat la apel se aplică în mod corespunzător.
În legătură cu subiectele recursului, se aplică în totalitate regulile de la apel, în sensul
că recursul poate fi făcut numai de părțile în procedura instanței de apel, cu distincțiile pe
care le-am făcut acolo (succesori ai părților, creditori chirografari care exercită acțiunea
oblică și atunci formulează ei recursul, procurorul în anumite condiții, chiar dacă nu a fost
parte).
Observația conform căreia recursul nu s-ar putea exercita decât prin avocat sau prin
consilier juridic a căzut ca fiind neconstituțională (pentru persoane fizice și juridice).
2. Instanța competentă
Până la L. 310/2019 plenitudinea de competență în materie de recurs aparținea ICCJ.
Acest lucru s-a schimbat prin art. 483 alin. (3) și (4).
Acum este altfel. ICCJ s-a legat la ochi și a ignorat ce scria în lege. A fost o schimbare
administrativă mai mult. Recursul se formulează acum la instanța imediat ierarhic superioară.
Dacă hotărârea aparține unei secții a ICCJ și este recurabilă, recursul este judecat de
un complet de 5 judecători.
Din alin. (3) reiese faptul că recursul are un scop legat fundamental de ICCJ. ICCJ
trebuie să examineze conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile. Cu alte cuvinte,
instanța de recurs nu mai judecă speța, ci hotărârea și o compară nu cu realitatea
faptică, ci numai cu regulile de drept. ICCJ este un pilon de bază al recursului, iar recursul
vizează o comparare a legii cu regulile de drept, iar nu și cu realitatea faptică (rămâne în zona
instanțelor de fond).
3. Motivele de recurs
Motivele de casare sunt cuprinse în art. 488 NCPC. Ele vizează numai aspecte de
nelegalitate, nu de fapt. Ele pot fi de procedură sau de interpretarea și aplicarea dreptului
material. Aceste motive sunt prevăzute în mod limitativ, dar ele nu sunt aplicabile pentru
recursul împotriva considerentelor. Necesită câteva precizări:
- toate motivele de la art. 488 sunt motive de nelegalitate, ele nu urmăresc
contrazicerea situației de fapt reținute de instanțele de fond;
- aceste motive nu se aplică în cazurile unui recurs exclusiv împotriva considerentelor,
pentru că există art. 461 NCPC care indică motivele pentru care se pot ataca numai

247
considerentele (text special, pentru că nu se referă la calea de atac împotriva hotărârii, ci la o
cale de atac împotriva unei părți din hotărâre, astfel încât se aplică în mod prioritar).
Dar asupra corelării art. 461 cu art. 488 sunt niște dispute în doctrină.
Motivele de casare nu pot fi primite decât dacă (art. 488 alin. (2)):
a. nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecății apelului;
b. au fost invocate în apel, dar au fost respinse;
c. au fost invocate în apel, dar instanța de apel a omis să se pronunțe asupra lor.
Nu este vorba de omisso medio care privește cerere/capete de cerere. Aici este vorba de
un motiv care a fost invocat, iar instanța a omis să se pronunțe asupra lui. În situația în care
instanța omite să se pronunțe asupra unui capăt cerere, se va face completare, nu recurs!
Pot fi invocate direct în recurs, peste regula aceasta, autoritatea de lucru judecat, dar și
necompetența generală. De ce? Cele din urma vizează direct instanța de recurs, pentru că,
dacă este vorba de necompetența instanțelor române, instanța de recurs este tot instanța
română.
Această mențiune conform căreia nu poți invoca în recurs motive care nu au fost
invocate pe calea apelului sau în cursul judecații apelului este o transpunere a principiului
conform căruia nu poți ataca omisso medio. Regula omissio medio se transpune și la nivelul
motivelor, căci nu se pot folosi în recurs motive care puteau fi folosite în apel, dar partea nu
le-a invocat, le-a ignorat (nu vorbim de motivele care au apărut în legătura cu hotărârea
instanței de apel).
d. motivele pentru care poți să ataci doar considerentele: dacă s-au dat dezlegări
asupra unor probleme de drept care nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt
greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea.
e. sistemul căilor de atac: căile de atac vin din treaptă în treaptă: apel și după
recurs. Nu se poate face recursul fără să fi exercitat mai întâi apelul!
Exemplu: în primă instanță A invocă necompetența materială a primei instanțe (ordine
publică). Instanța o respinge și dă o hotărâre defavorabilă lui A care face apel, dar potrivit
principiului disponibilității nu invocă ca motive de apel și greșita soluționare a excepției
necompetenței. În virtutea principiului limitării efectului devolutiv al apelului (tantum
devolutum quantum apelatum) instanța nu va lua în considerare acea excepție și va respinge
apelul. A face recurs în care critică unele lucruri criticate și în apel, dar își aduce aminte că la
prima instanța a invocat și excepția necompetenței pe care în mod greșit, zice A, prima
instanța i-a respins-o și pe care el n-a invocat-o în apel, pentru că s-a concentrat pe alte critici.

248
NU este posibil, trebuia s-o invoce și apel, iar dacă instanța de apel respingea apel pe acel
motiv, o putea invoca în recurs. Nefăcând această critică în apel i s-a închis motivul respectiv.
Această regulă se aplica atât nulităților relative, cât și nulităților absolute. Cu toate
acestea, conform art. 488 alin. (2), strict vorbind, n-ar avea logică decât pentru cele de ordine
publică, deoarece cele de ordine privată nu pot invocate decât la primul termen, sub
sancțiunea decăderii. Deci, n-ar mai trebui să vină în recurs să spună că nu poți să vii cu ele
direct în recurs, pentru că nu le-ai invocat în apel, ci ar trebui să zică că trebuia să le invoce la
primul termen după ce s-au produs. Astfel, această regulă ar fi in primul rând pentru cele de
ordine publică, sigur le cuprinde și pe cele de ordine privată.
Este aplicabil și instanței textul? Și ei, și părților. Nu se aplică principiul că instanța nu
poate fi decăzută, pentru că aici nu vorbim de o decădere. Este o inadmisibilitate.
Neindicarea motivelor de recurs atrage nulitatea recursului, spre deosebire de apel
unde instanța de apel judecă apelul pe baza celor invocate la prima instanță. Aici nu, pentru
că aceasta este și diferența, vorbim de o cale extraordinară de atac, care nu mai permite
examinarea decât în limita anumitor motive (dacă nu le invoci înseamnă că instanța nu poate
examina). Intervine nulitatea, dacă găsește motive de casare pe care le poate invoca din
oficiu.
Aceeași soluție se aplică și atunci când motivarea există, dar este tardivă, pentru că
se va admite excepția tardivității, apelul va deveni nemotivat, pentru că efectul actului făcut
peste termen este socotit un act nul, iar actul nul nu produce niciun efect, ceea ce înseamnă că
nu există => recurs nemotivat => se va anula.
Neîncadrarea în motivele prevăzute la art. 488 NCPC se sancționează cu nulitate.
Nu se pot invoca alte motive decât cele 8 (e.g. neluarea/interpretarea greșită a unor probe,
motive noi, nu se iau în seamă).
În schimb, indicarea greșită a motivului nu duce la nulitate dacă instanța poate
încadra corect într-unul din cele 8. De exemplu, partea indica un aspect de nulitate, cum ar fi
nesemnarea minutei, dar spui că el este încadrat la pct. 8, adică partea nu face distincție între
material și procesual. Motivul indicat de parte se încadrează la pct. 5. În acest caz, instanța nu
anulează recursul, ci constată că partea s-a încadrat greșit și califică ca fiind corect la pct. 5 și
îl admite ca atare. Dacă nu ai făcut nicio încadrare, este nul. Trebuie să ai o încadrare
nereușită.
Instanța de recurs poate invoca și motive din oficiu, caz în care, dacă recursul este
nemotivat, nu mai intervine nulitatea.

249
 3.1. Când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale
Este vorba de încălcarea normelor de organizare sub aspectul compunerii sau
constituirii completului de judecata. Pot intra aspecte privind:
- numărul de judecători care au compus completul;
- pe obligativitatea participări procurorului când el trebuia să participe și nu a
participat;
- pe incompatibilitatea unora dintre judecători/grefieri/procurorului/asistenților-
judiciari, dacă este absolută, invocată și respinsă;
- aspecte privind nerespectarea distribuirii aleatorii.
Motivul în mare măsură este de ordine publică, mai puțin în privința
incompatibilităților (unele sunt de ordine publică, iar altele de ordine privată. Astfel dacă s-a
încălcat unul de ordine publică, este motiv de ordine publică și invers).
3.2. Când hotărârea a fost pronunțată de un alt judecător decât cel care a luat parte
la dezbaterea pe fond a procesului/de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu
pentru soluționarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii
Primul motiv vizează un lucru firesc, continuitatea procesului: regula potrivit căreia cel
care a participat la dezbateri, trebuie să fie cel care pronunță hotărârea (altfel s-ar încalcă
principiul dreptului la apărare). Prin urmare, nu se poate accepta ca fiind validă o astfel de
hotărâre. Cum afli acest lucru? Compari numele judecătorului din încheierea de dezbateri cu
semnăturile aflate pe minuta hotărârii (consemnează rezultatul deliberării).
Al doilea motiv vizează apărarea principiului distribuirii aleatorii, în sensul că odată
distribuit aleatoriu dosarul nu se mai poate schimba completul.
Al treilea motiv vizează respectarea principiului continuității. Completul odată
desemnat nu trebui să-și schimbe compunerea (art. 19 NCPC).
3.3. Când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei
instanțe, invocate în condițiile legii
Acest text oferă 2 mențiuni extrem de importante:
- este vorba numai de competența de ordine publică, ceea ce înseamnă că
competența de ordine privată, indiferent dacă a fost soluționată bine sau nu, indiferent dacă
a fost invocată sau nu în termen, nu va putea face obiectului recursului.
Astfel, dacă partea consideră că s-au încălcat norme de competență privată (competența
teritorială alternativă sau competența teritorială de drept comun) și le-a invocat în prima
instanță în termen (prin întâmpinare), i s-a respins excepția, a făcut apel și i s-a respins și
apelul, nu mai poate invoca în recurs acest aspect.

250
 - în schimb, competența de ordine publică (competența materială, teritorială exclusivă,
generală și internațională) poate fi invocată în recurs, însă numai dacă a fost invocată în
condițiile legii până atunci. Astfel, în condițiile legii înseamnă: chiar dacă este competentă de
ordine publică, nu te scutește de invocarea ei în fața primei instanțe, pentru că competența
teritorială exclusivă și competența materială trebuie invocate la primul termen, dacă nu au
fost invocate atunci, nu mai pot fi invocate nici în apel, nici în recurs. Competența generală și
internațională pot fi invocate direct în recurs.
3.4. Când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești
Este vorba de încălcarea limitelor puterii judecătorești atunci când instanța săvârșește
un act care fie aparține puterii executive, fie aparține puterii legiuitoare. Doctrina clasică o
numește exces de putere. Sunt astfel de abateri:
- deciziile prin care instanța se pronunță pe cale de reglementare, în sensul că creează
norme de drept. Dacă nu există nicio normă de drept, instanța trebuie să aplice principiile
generale ale dreptului;
- instanța judecă în echitate, cu toate că legea nu-i dă acest drept;
- instanța refuză să aplice anumite texte de lege ori consideră că anumite texte au fost
abrogate în mod injust și le aplică în continuare, ceea ce înseamnă că se substituie
legiuitorului;
- instanța face incursiuni în zona actelor administrative. De exemplu: emite o
autorizație de construire sau un aviz de funcționare care este în competența unei primării,
inspectoratului în construcții. Dar ea poate obliga autoritatea să emită actul;
- instanța aplică cu bună-știință un text abrogat, zicând că de fapt nu este abrogat. CCR
s-a pronunțat prin 2010 cu privire la un conflict de puteri, unde judecătorii au ignorat
abrogarea unui text.
/!\ Instanța ar putea să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ atunci
când consideră că condițiile legii erau întrunite, iar refuzul autorității este unul nejustificat
(aici nu este o substituie, ci instanța constată că autoritatea a eludat legea).
NU există un act de încălcare a puterii judecătorești în situația în care:
- instanța înlătură aplicarea unei legi, dar în virtutea faptului că contravine unei
convenții internaționale la care Romania este parte. Instanța dă prioritate anumitor legi în
defavoarea altora, potrivit unor dispoziții constituționale, ceea ce înseamnă că acționează în
atribuțiile sale;
- instanța dă prioritate DUE aplicând un principiu la care România a aderat. Instanța
înlătură textele de lege prin raportare la alte texte;

251
 - instanța declară că un text anterior Constituției din 1991 nu mai este în vigoare ca
urmare a intrării în vigoare a Constituției sau constată că un text este declarat
neconstituțional.
/!\ Însă instanța nu poate face un control de constituționalitate, numai CCR poate decide
în legătură cu constituționalitatea sau neconstituționalitatea unor legi/OG.
- instanța înlătură o lege care nu mai este în vigoare. Aplicarea în timp a legilor este
atributul instanței judecătorești, nu a CCR.
Motivul este un motiv de ordine publică, pentru că ține de structura statului, depășește
interesatul privat al părții.
3.5. Când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror
nerespectare atrage sancțiunea nulității
Acest motiv este un motiv „sac”, intră în el toate greșelile de procedură care nu sunt în
celelalte (tot de procedura erau și în celelalte):
- nu este semnată minuta;
- nu au fost citate părțile (citate nelegal, fără respectarea termenului prevăzut de lege);
- nu s-a dat cuvântul uneia dintre părți.
Trebuie făcută o distincție:
- nulitatea absoluta poate fi invocată pentru prima oară ca motiv de casare, dacă legea
nu o interzice în mod expres și de asemenea, după sesizarea instanței de recurs, pe cale de
excepție absolută, dar numai dacă pentru soluționarea acesteia nu este necesară administrarea
altor dovezi în afara înscrisurilor noi (art. 247 alin. (1) teza a II-a NCPC);
Dacă au apărut la prima instanța și nu au fost invocate în apel, nu mai pot fi invocate
direct un recurs.
- nulitatea relativă poate fi invocată ca motiv de casare numai de către partea ocrotită
prin norma încălcata, cu condiția să nu i se datoreze chiar ei neregularitatea și numai dacă a
fost invocata în termen în fata instanței unde s-a produs neregularitatea (art. 247, alin. 2
NCPC).
Se exceptează de la această ultimă condiție neregularitățile referitoare la hotărârea
atacată, care pot fi invocată ca motiv de casare, deoarece dezbaterile fiind închise, partea nu
avea posibilitatea să le invoce mai întâi în fața instanței de apel sau a instanței care a
pronunțat hotărârea fără drept de apel. Așadar, nulitățile relative trebuie invocate anterior (la
prima instanță sau în apel, în funcție de unde au apărut) și soluția dată de instanța în fața
căreia au fost invocate poate fi criticată prin motivele de recurs. Dacă nulitățile vizează
chiar hotărârea de apel, partea nu avea când să le invoce decât prin cererea de recurs.

252
 Noțiunea “atrage sancțiunea nulității” trebuie privită cu o oarecare îngăduință, pentru
că sunt și sancțiuni procedurale care nu atrag direct sancțiunea nulității. De exemplu, aici ar
intra și încălcarea regulilor privind decăderea, chiar dacă ele în sine nu atrag direct sancțiunea
nulității, dar, dacă după ce partea fost decăzută din termen efectuează actul respectiv de
procedură, tot nulitatea intervine.
Tot aici intră și motivele legate de așa-numitele inadmisibilități care, de fapt, la bază
sunt tot niște nulități. De exemplu, când instanța respinge o cerere de constatare ca
inadmisibila, tot aici se încadrează, chiar dacă nu este vorba de o nulitate. Altfel, am ajunge la
concluzia că nu există recurs în acest caz, ceea ce ar fi absurd. Instanța a aplicat greșit
regulile de procedură privind condițiile de exercițiu ale acțiunii în constatare (tot o regulă de
procedură este, chiar dacă soluția în sine nu este nulitatea acesteia). Un alt exemplu ar fi:
instanța a respins în mod greșit cererea ca inadmisibilă, pentru că nu a îndeplinit o procedură
prealabilă. Textul spune că nu se anulează, ci se respinge ca inadmisibilă, dar pe acest motiv
aici s-ar ajunge, este tot o încălcare a regulii de procedură, trebuie privită mai lejer această
formulare privind nulitatea.
Atenția trebuie să cadă pe ideea că s-au încălcat reguli de procedură (sancțiunile
sunt de obicei: nulitatea, decăderea, care oricum este urmată de nulitate și uneori legea mai
spune și inadmisibilitate).
3.6. Când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde
motive contradictorii ori numai motive străine de cauza ei
Se referă la vicii de motivare, care pot fi de mai multe feluri:
- motivarea să nu existe;
- motivarea să fie incompletă;
- motivarea să fie contradictorie;
Ipoteze:
a. Situația precum contradicția dintre dispozitiv și considerente. Există
considerentele, dar ele nu susțin soluția din dispozitiv: dispozitivul zice că anulează
hotărârea, iar considerentele spun că nu este caz de nulitate. În acest caz hotărârea este
motivată, dar motivarea nu are legătură cu dispozitivul, astfel încât dispozitivul în sine dacă
vrei să-l înțelegi, tot nu poți să-l înțelegi, situația este chiar mai confuză decât dacă nu ar fi
motivată deloc.
b. Situația contradicției dintre considerente. Sunt considerente care se contrazic
între ele, unele spun că actul este valabil, altele spun că actul este nul.

253
 c. Cazul în care considerentele sunt insuficiente. Nu răspund la toate motivele
invocate de părți (hotărârea trebuie să spună de ce s-a dat soluția x și de ce s-au înlăturat
apărările părții care a pierdut procesul). Astfel, sunt multe hotărâri care cuprind doar prima
parte, judecătorul spune de ce a dat el hotărârea, dar nu argumentează și de ce apărările părții
care a pierdut nu sunt susținute. Judecătorul se mulțumește să prezinte unilateral, ori
hotărârea trebuie să fie oglinda contradictorialității. Logica prin care judecătorul a ajuns la
rezultat nu este suficientă, el trebuie să arate și pe ce logică argumentele celelalte nu sunt
corecte.
S-a reținut că, copierea de către instanța de control judiciar a considerentelor instanței
pe care o controlează nu satisface cerința motivării și, practic, ne aflăm în fața unei hotărâri
nemotivate, deși s-ar putea să existe vreo 20 de pagini de motivare, dar ele să fie identice cu
cele anterioare.
Totuși, anumite aspecte spuse de prima instanță care nu au fost contrazise de părți sau
la care instanța de apel aderă, evident că vor fi preluate, dar formularea trebuie să arate faptul
că instanța de apel a analizat critic, în sensul că soluția primei instanțe fiind examinată și de
către noi, este considerată corectă pentru următoarele argumente [...].
Practica instanțelor arata că se acceptă ca instanța să întrupeze argumentele prezentate
de una dintre părți și să răspundă la ele printr-un motiv comun (adică nu trebuie atâtea
argumente, cu atâtea contraargumente să vina și instanța. Dacă unele argumente pot fi
grupate într-un motiv comun, instanța poate răspunde, inclusiv implicit asupra unora dintre
ele).
Acest motiv este de ordine publică, deși s-ar putea afirma că motivarea ar viza partea
căreia i se opune hotărârea. Corecta motivare a unei hotărâri depășește interesul privat, ci ține
de regularitatea unui act de procedură care va avea forța de act autentic, va fi opozabil și
terților
3.7. Când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat
Autoritatea de lucru judecat este unul dintre acele motive care poate fi invocat direct în
recurs, chiar dacă nu a fost invocat la prima instanța sau la instanța de apel.
3.8. Când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de
drept material
Strict vorbind este singurul motiv care vizează dreptul material, restul vizează normele
de procedură. Particularități ale acestui motiv:

254
 Permite exercitarea recursului omisso medio dacă ambele părți se înțeleg să nu mai
exercite apelul. În celelalte cazuri, părțile nu pot conveni asupra procedurii, în sensul că dacă
există autoritate de lucru judecat să meargă direct la recurs sau dacă este nula hotărârea, din
cauza faptului că judecătorul nu a semnat minuta, să meargă direct la recurs.
Dacă problema este una ce ține de aplicarea greșită a normelor de drept material, tot
instanța de recurs va spune cum se interpretează, astfel încât legea permite părților să sară
peste apel și să meargă direct la recurs.
În ceea ce privește taxa judiciară de timbru, toate cele 7 motive anterioare se timbrează
o suma fixa (100 lei). Motivul 8 se timbrează cu 50% din taxa datorată pentru introducerea
cererii de chemare în judecată, dar numai în limita contestării (ca în apel).
Încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material nu înseamnă:
- interpretarea greșită a probelor;
Exemplu: instanța din evaluarea probelor ajunge la concluzia că este vorba de o posesie
de buna-credința și aplica impecabil regulile posesiei de buna-credința. În acest caz, partea nu
va putea în recurs să susțină că instanța a greșit regulile de drept material pentru că a ajuns la
concluzia că era b-c, dar, de fapt, era de rea-credința. Singura șansa este că instanța să aplice
în mod greșit regulile de drept aplicabile posesie de b-c. Discuția referitoare la buna/reaua
credința s-a închis.
- calificarea greșita a naturii actului – nu este o problema de aplicare greșita a
normelor de drept material. Dacă instanța ajunge la concluzia (greșita) că un contract este de
întreținere (vas contract de vânzare), partea nu poate critica în apel calificarea aceasta. Dacă
ulterior instanța ii aplica contractului de întreținere reguli greșite, se poate discuta în recurs.
/!\ Textul de lege zice încălcarea sau aplicarea greșita a normelor de drept material, ci
nu a actelor ce fac obiectul probatoriu. Faptul că instanța interpretează o clauza drept
penalizatoare (vas clauza de dezicere), discuția s-a închis. Mai departe se discuta dacă s-au
aplicat corect regulile pentru cea aleasa. Interpretarea actului de o natura sau de alta este
închisa.
În VCPC exista un text conform căruia: „este motiv de recurs și atunci când instanța
schimba natura juridica vădita a unui act juridic”. Nici acolo nu era limita, trebuia să fie
vădita (ex: scria pe contract că este de vânzare și instanța la calificat drept donație și nu era
niciun element din care rezulta acest lucru).
Voința legiuitorului a modificat motivele de recurs, astfel că și un element vădit de
încălcare a situației de fapt nu este motiv de recurs. Recursul rămâne, practic, de drept pur.

255
 Lucrurile nu trebuie luate la extremă. În realitate, sunt situații în care greșeala de drept
substanțial/procesual generează greșeli privind situația de fapt. Astfel că poate exista o
situație de fapt care are la baza o greșeala de drept material sau o greșeala de drept procesual.
Exemplu: ipoteza în care instanța evaluează anumite probe, dar la baza exista o nulitate
în ceea ce privește administrarea regulilor respective sau o regula privind administrarea
probelor (regula de drept procesual) cum ar fi o prioritate în stabilirea probelor – partea nu
discuta aprecierea probelor, ci faptul că una dintre probe a avut valoarea probatorie mai mare
decât alta, fapt capoate constitui motiv de nulitate (pct. 5 – instanța a greșit o regula de drept,
nu este vorba de aprecierea greșita a situației de fapt).
Aici se poate încadra o problema legata de interogatoriu, când instanța nu tine cont de
regula legata de indivizibilitatea mărturisirii (este o greșeala de drept, nu una de fapt – ea
putea să constate ce vrea din interogatoriu, dar nu avea voie să greșească luând în considerare
numai o parte din mărturisire – ori lua în considerare tot interogatoriul, ori nu li lua deloc); se
încalcă o regula de procedura privind legalitatea probei, nu interpretarea ei.
La fel pot exista calificări diferite – răspundere contractuala/răspundere delictuala –
care să privească dreptul substanțial (material) cu consecința aplicării unui sistem probatoriu
greșit. Problema aici este că în materie delictuala culpa trebuie dovedita, pe când în materie
contractuala ea este presupusa – instanța putea să ajungă la orice concluzie cu privire la
existenta sau nu a răspunderii, dar ea a neglijat o regula de drept substanțial cu consecințe
asupra sarcinii probei (intenta de recurs va spune că este anulabila hotărârea întrucât trebuie
reanalizata plecând de la alta premisa, de la alt tip de răspundere decât cel reținut de prima
instanța).
Tabloul motivelor de casare se relativizează foarte mult în funcție de viziunea
judecătorului din recurs (întotdeauna avocații tind să le extindă, judecători să le restrângă, iar
până la urma se ajunge la un compromis juridic).
4. Cererea de recurs și efectele ei
4.1. Cerințe formale intrinseci ale cererii de recurs
Art. 486 alin. (1) NCPC. Cererea de recurs trebuie să cuprindă:
a. Numele și prenumele, domiciliul sau reședința părții în favoarea căreia se
exercită recursul, numele, prenumele și domiciliul profesional al avocatului care formulează
cererea ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și numele și
prenumele consilierului juridic care întocmește cererea. Prezentele dispoziții se aplică și în
cazul în care recurentul locuiește în străinătate.

256
 Sancțiunea incidentă este nulitatea expresă (diferit de apel, unde nulitatea este
virtuală).
Spre deosebire de apel, devine foarte importantă și indicarea datelor de identificare ale
avocatului sau consilierului juridic care întocmește cererea.
b. Numele și prenumele, domiciliul sau reședința ori, după caz, denumirea și
sediul intimatului. Sancțiunea incidentă este nulitatea virtuală.
Menționarea în cerere a datelor de identificare ale avocatului sau ale consilierului
juridic se va face numai în cazul în care cererea este făcută printr-un atare reprezentant
convențional, fără a mai constitui o obligație în acest sens.
După L. 310/2019, s-a adăugat mențiunea privind obligativitatea indicării de către
recurentul care își are domiciliul în străinătate a unui domiciliu ales în România.
În caz de nerespectare a acestei prevederi, nu există practic sancțiune, ci partea va fi
citată prin scrisoare recomandată la domiciliul din străinătate, conform tezei finale a art. 156
NCPC.
c. Indicarea hotărârii care se atacă – obiectul recursului. Sancțiunea incidentă
este nulitatea expresă.
d. Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor
sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Sancțiunea
incidentă este nulitatea expresă.
Motivele de nelegalitate trebuie depuse în termenul prevăzut pentru exercițiul
recursului, dar pot fi depuse printr-un memoriu separat, nu neapărat odată cu recursul, dar tot
în interiorul termenului de recurs
e. Semnătura părții sau a mandatarului părții, reprezentantul legal sau
consilierul juridic. Sancțiunea incidentă este nulitatea virtuală.
Recursul trebuie semnat de parte, însă poate fi semnat și de mandatar, caz în care
mandatarul trebuie să întrunească condițiile de la art. 83 alin. (2) NCPC, respectiv să fie soț
sau rudă până la gradul al doilea inclusiv al părții și să fie licențiat în drept.
Semnătura părții sau a mandatarului părții poate fi acoperită în tot cursul procesului în
fata instanței de recurs (ca la apel).
Dacă motivele de recurs nu se încadrează în cele expres prevăzute de lege, sancțiunea
este nulitatea expresă a recursului (recursul este o cale extraordinară de atac, astfel încât nu
poate fi exercitat decât pentru motivele anume prevăzute de lege, care nu presupun întregul
spectru al nedreptății).

257
 Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de către instanță, caz în care nu
mai intervine nulitatea recursului (chiar dacă nu este motivat recursul, nu mai este anulat,
dacă instanța găsește ea însăși motive de ordine publică). Dacă legea nu dispune altfel,
motivele de casare care sunt de ordine publica pot fi ridicate și din oficiu de instanța, chiar
după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în ședință
publică. Deși textul vorbește despre motive, în realitate sunt avute în vedere excepții de
ordine publică, deoarece motivele se invocă prin cererea de recurs, iar în cursul judecații
mijlocul procesual de invocare este excepția. Totuși, există anumite excepții de ordine
publică ce pot fi invocate doar până la un anumit termen (spre exemplu, excepția
necompetenței materiale și teritoriale exclusive).
Atunci când instanța invocă din oficiu motive de ordine publică, este obligată să le pună
în discuția părților. Totuși, dacă partea nu precizează motivele invocate, nu se poate plânge
de faptul că nici instanța nu le-a ridicat, întrucât invocarea motivelor de ordine publică
rămâne la discreția acesteia.
4.2. Cerințe extrinseci ale cererii de recurs
a. Se pot atașa înscrisuri noi (se pot folosi și alte înscrisuri decât cele depuse la
instanțele de fond), acestea fiind singurele probe admise în recurs. Trebuie depuse, din
perspectiva recurentului, odată cu cererea de recurs și, din perspectiva intimatului, odată cu
întâmpinarea. În mod excepțional, dacă recursul a fost declarat admisibil în principiu și
urmează a fi soluționat în ședința publica, pot fi depusa înscrisuri noi până la primul termen
de judecată.
Sancțiunea depășirii termenului este decăderea, art. 492 NCPC.
b. În privința taxei judiciare de timbru, întrucât recursul nu presupune analiza în
fond a cererilor, este prevăzută o taxă de timbru în sumă fixă (100 lei), cu excepția motivului
de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 NCPC (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau
aplicarea greșită a normelor de drept material). Acest motiv este singurul care presupune
analiza legii de drept substanțial (taxa de timbru este calculată la fel că la apel: 50% din
valoarea datorată la prima instanță, raportată numai la valoarea contestată).
Sancțiunea este nulitatea necondiționata de vătămare.
c. La cererea de recurs va trebui atașată (ipoteze alternative): împuternicirea
avocațială/delegația consilierului juridic, în măsura în care este semnat de către aceștia.
Lipsa mențiunilor și dovezilor referitoare la reprezentantul convențional nu mai este
sancționată cu nulitatea.

258
 5. Efectele cererii de recurs
1) Investirea instanței de recurs.
2) Deschiderea posibilității de a cere suspendarea executării hotărârii.
Recursul, de regulă, nu este suspensiv de executare, dar legea prevede posibilitatea că
instanța de recurs să suspende executarea de la caz la caz (prin examinarea seriozității
motivelor de recurs sau altor aspecte precum pericolul de a nu obține întoarcerea executării
pentru cel care a formulat recursul, pericolum în mora generat de imposibilitatea repunerii
părților în situația anterioară).
Obligație care subzistă numai dacă partea dorește să fie reprezentată convențional, în
condițiile în care, în prezent, în recurs nu mai este obligatorie reprezentarea prin avocat sau
consilier juridic.
Cererea de suspendare a executării se soluționează de către un complet al instanței de
recurs. Prin urmare, este un complet format din 3 judecători.
De principiu, se soluționează cu citarea părților și cu darea unei cauțiuni. Cauțiunea se
achita anticipat și se va pronunța o încheiere definitiva.
În ceea ce privește ICCJ că instanța de recurs în mod obișnuit, avem 3 ipoteze:
- cererea de suspendare vine înainte de dosarul de dosarul de recurs. În acest caz se
distribuie unui complet de 3 desemnat aleatoriu;
- cererea de suspendare vine după ce completul de filtru a fost investit (dosarul a ajuns
deja la ICCJ). În acest caz completul de filtru va fi cel care va soluționa cererea de
suspendare;
- cererea de suspendare se formulează când există deja un termen fixat în ședință
publică. Va fi soluționată de completul care judecă cauza în ședință publică.
Dacă cererea de suspendare este făcut în momentul în care dosarul încă nu a ajuns la
recurs și s-a desemnat un complet de 3 judecători, numit aleatoriu, iar între timp, până la
soluționarea cererii, ajunge dosarul și se desemnează un complet de titlu, competența rămâne
câștigată în legătura cu cererea de suspendare pentru completul inițial desemnat.
Se suspendă numai după plata unei cauțiuni.
Sunt anumite cereri în care recursul este suspensiv de drept (art. 484 alin. (1)):
- în materie de contencios administrativ recursul suspenda executarea fără să faci nicio
cerere, în virtutea legii;
- desființarea de construcții, plantații sau alte așezări fixe.
6. Depunerea cererii de recurs
Cererea de recurs se depune la instanța care a pronunțat hotărârea.

259
 La fel că și în cazul apelului, odată ce trece termenul de recurs pentru toate părțile,
cererea de recurs va fi înaintata instanței superioare (ICCJ sau altei instanțe special
prevăzute) și acolo se va face regularizarea care consta în solicitarea de a se rectifica
eventualele vicii în termen de 10 zile. La expirarea acestui termen, fie că se rectifică, fie că
nu, instanța comunică intimatului cererea de recurs. El are la dispoziție 30 de zile să facă
întâmpinare (dublu față de apel) și se poate face răspuns la întâmpinare în termen de 10 zile
de către recurent.
La ICCJ ajunge dosarul, se stabilește aleatoriu un complet de titlu și nu se mai face
procedura de regularizare, pentru că după ce se primesc întâmpinarea și răspunsul la
întâmpinare se va face un raport de către completul de filtru.
A fost abrogată pentru viitor procedura de filtru – se aplica numai procedurilor la
ICCJ.
7. Judecarea recursului și soluțiile pe care le poate pronunța instanța de
recurs
Art. 496 NCPC. Admiterea în principiu a recursului presupune judecarea recursului în
ședință publică (nu înseamnă admiterea recursului pe fond).
În ceea ce privește probele, în recurs sunt admisibile numai înscrisurile noi
(neutilizate în celelalte grade). Se depun odată cu cererea de recurs sau cu întâmpinarea, însă
în ceea ce privește judecarea în ședință publică, ele se pot depune și la primul termen (art.
492 NCPC doar dacă se ajunge în ședință publică).
Nu se aplică unei judecări cu casare cu reținere unde se judecă pe fond în fața
judecătorilor din recurs!
Art. 498 NCPC. În ceea ce privește soluțiile, instanța poate admite, respinge, anula sau
constata perimarea recursului:
a. admiterea recursului – singura soluție posibilă este casarea hotărârii atacate,
casare care poate fi în tot sau în parte, cu trimitere sau cu reținere (potrivit distincțiilor făcute
de art. 497-498 NCPC);
b. respingerea recursului în anumite ipoteze:
- dacă motivele de casare sunt neîntemeiate sau vădit nefondate și deci hotărârea
atacată este considerată legală;
- dacă hotărârea atacata nu este susceptibilă de recurs sau recursul a fost exercitat
omisso medio – respingere ca inadmisibil;
- dacă recursul nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege – respingere ca tardiv;

260
 - dacă recursul a fost introdus de o persoană căreia legea nu îi recunoaște calitatea
procesuală activă – respingere ca fiind introdus de o persoana fără calitate;
- dacă recurentul nu justifică interes – respingere ca fiind lipsit de interes.
c. anularea recursului în anumite ipoteze:
- în cazul în care recursul nu a fost depus la instanța a cărei hotărâre se atacă;
- în cazul în care recursul nu este motivat;
- dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488;
- dacă recursul nu este timbrat;
- dacă recursul a fost introdus de o persoană care nu-și justifică calitatea de
reprezentant;
d. perimarea recursului se constată în condițiile art. 416 și urm. NCPC, dacă
recursul a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni de la ultimul act de
procedură îndeplinit de părți sau de instanță.
7.1. Soluțiile pe care le poate pronunța ICCJ
a. Anulează, constată perimarea recursului, respinge în temeiul unei excepții
peremptorii;
b. respinge recursul ca nefondat. Dacă recurentul invocă un motiv greșit, se
respinge ca inadmisibil.
c. Admite recursul și casează hotărârea:
 Instanța admite recursul, casează hotărârea și trimite spre rejudecare. ICCJ nu
rejudecă fondul. De obicei face așa. Doar în 2 ipoteze casează cu reținere: când s-a încălcat
autoritatea de lucru judecat și când s-au depășit limitele puterii judecătorești. Se aplică o
singură data! (L. 310/2019). Dacă revine cauza la ea, ICCJ casează cu reținere și rejudecă
fondul. ICCJ poate trimite spre rejudecare la prima instanța sau la instanța de apel, depinde
care este motivul de casare:
- dacă motivul de casare este nemotivarea hotărârii de apel (cea de primă instanță fiind
motivată) atunci casează și trimite la instanța de apel (care va rejudeca și va motiva);
- dacă nici cea din prima instanță, nici cea din apel nu este motivată atunci le casează
pe amândouă și trimite la prima instanță (de regulă se trimite la instanța de apel);
Exemplu 1: în prima instanță s-a judecat fără citarea părților. Una dintre părți a făcut
apel și a solicitat să se admită apelul, pentru că nu a fost citată și să se trimită cauza spre
rejudecare la prima instanță și instanța de apel a respins apelul. Dacă instanța de recurs îi dă
dreptate părții, atunci nu va mai trimite la instanța de apel, pentru că în apel tocmai ce zisese
partea că, dacă se admite apelul să se trimită la prima instanță. Soluția instanței de recurs va fi

261
admiterea recursului, casarea hotărârii instanței de apel, admiterea apelului, anularea hotărârii
pronunțate în prima instanță (ca efect al admiterii apelului) și trimiterea cauzei spre
rejudecare la aceasta din urmă.
Exemplu 2: nemotivarea a vizat hotărârea de apel, soluția va fi casarea hotărârii
instanței de apel și trimiterea spre rejudecare la această instanță.
ICCJ poate trimite spre rejudecare și altei instanțe de același grad ca cea a cărei
hotărâre este casată. Art. 497 NCPC spune că atunci când interesele bunei administrări a
justiției o cer, cauza va putea fi trimisă oricărei alte instanțe de același grad, cu excepția
casării pentru lipsa de competenta, când cauza va fi trimisă instanței competente sau
organului competent. Aceasta prevedere ascunde o marjă de apreciere în favoarea instanței de
recurs ce echivalează cu o strămutare mascată, bazată pe încrederea pe care o are ICCJ într-o
instanță sau în alta (este vorba de o neîncredere specifică strămutărilor, desprinsă de orice
motiv). De asemenea, poate fi vorba și de faptul că numărul incompatibilităților existente la
instanța care a pronunțat hotărârea este unul semnificativ care ar genera dificultăți în
organizarea unui complet în caz de rejudecare a pricinii (această situație se poate naște în
contextul în care casarea la ICCJ nu este singulară, ICCJ putând să caseze cu trimitere de câte
ori vrea, ceea ce înseamnă că, de fiecare dată, va trimite la aceeași instanță. Cu cât sunt mai
multe casări, cu atât șansele ca un judecător să nu se fi pronunțat deja în cauza respectivă sunt
mai mici). În acest caz ICCJ anticipează faptul că pricina nu se va putea rejudeca la o anumită
instanță și își dă seama că trimiterea la acea instanța înseamnă blocarea litigiului pentru
câteva termene până când judecătorii își dau seama cine poate și cine nu poate să judece
(pentru ca în final să se ajungă la soluția trimiterii la altă instanță). ICCJ nu face decât să
accelereze acest proces, luând ea inițiativa trimiterii la altă instanță.
 instanța casează hotărârea și trimite cauza instanței competente sau unui organ
cu activitate jurisdicțională competent. Aceasta se întâmplă atunci când motivul de recurs
admis a vizat necompetența instanței. Greșita admitere a necompetenței. S-a invocat în primă
instanță, s-a respins, în apel s-a atacat soluția care s-a menținut și se face recurs, motivul de
necompetență fiind de ordine publică. Prin natura ei se poate face doar o singură dată.
Observație! În materia contenciosului, când sentința va rejudeca litigiul în fond sau
când hotărârea primei instanțe a fost pronunțată fără a se judeca fondul ori dacă s-a făcut în
lipsa părții care a fost nelegal citată atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea
fondului (cumulativ), cauza se va trimite o singură dată spre rejudecare.

262
  instanța casează hotărârea și respinge cererea ca inadmisibilă în cazul depășirii
puterii judecătorești de către instanțele de fond sau în caz de încălcare a autorității de
lucru judecat. În aceste situații nu se mai trimite spre rejudecare (că nu are de ce).
Tot aici intră și situația în care ICCJ constată că pricina este de competența instanțelor
altui stat (ceea ce este tot o inadmisibilitate) sau este de competența unui organ fără activitate
jurisdicțională.
Aceste reguli nu se aplică în materia contenciosului administrativ. În această
materie instanța de recurs (fie că este ICCJ, fie că este altă instanță) dacă casează hotărârea,
va rejudeca chiar ea litigiul în fond (casare cu reținere), cu doua excepții (casare cu trimitere):
- când prima instanță (în contencios nu avem apel) nu a judecat fondul (s-a pronunțat pe
baza unei excepții peremptorii);
- când judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citata, atât la administrarea
probelor, cat și la dezbaterea fondului (lipsa de contradictorialitate totala – dacă partea a fost
citată la unul dintre aceste două momente cheie, se casează, dar nu cu trimitere, ci cu
reținere).
Mai mult, în contencios administrativ casarea nu poate avea loc decât o singură dată
în cursul procesului.
ICCJ rareori se atinge de fond (ea este mai specială și ar trebui să comparam fondul cu
munca câmpului). Ea discută numai legea (procedura) și eventual, dacă sunt probleme ce
impun refacerea probatoriului, va trimite instanțelor de fond (mai jos).
7.2. Soluțiile pe care le pot pronunța alte instanțe de recurs
Alte instanțe pot fi fie cele de contencios administrativ sau instanțe civile (numai în
materie de tranzacție, achiesare, renunțare la judecată, renunțare la drept, perimare,
necompetența instanțelor române sau competența unui organ fără activitate jurisdicțională și
altele de acest gen).
Soluțiile pot fi de admitere, respingere, anulare sau constatare a perimării.
Cele mai multe casări sunt cu reținere (dacă se impune refacerea probatoriului, se va
casa cu reținere, iar acesta va fi refăcut de aceeași instanță).
Sunt și casări cu trimitere, dar ele se fac în mod excepțional:
- în materia contenciosului administrativ (numai dacă în prima instanța s-a pronunțat
asupra unei excepții peremptorii (prescripția) și instanța de apel a respins apelul și a zis că
este prescrisă, instanța de recurs va zice că nu este prescrisă și va trimite spre rejudecare în
apel, pentru că nu s-a judecat fondul deloc);

263
 - în situația în care judecata s-a facula în lipsa părții care nu a fost citată atât la
administrarea probelor, cât și la dezbateri.
Prevederile referitoare la trimiterea la instanța competentă în măsura în care s-au
depășit puterile judecătorești sau se încălcat autoritatea de lucru judecat și se respinge cererea
ca inadmisibila se aplica și în acest caz.
8. Forma hotărârii de recurs și efectele acesteia
8.1. Forma hotărârii de recurs
Art. 499 NCPC. Are o particularitate: considerentele cuprind numai motivele de
casare invocate și analiza acestora (nu se mai spune toată povestea: ce s-a întâmplat în
prima instanță, ce s-a întâmplat în apel etc. Este logic, pentru că, dacă vrei să vezi ce s-a
întâmplat la celelalte două instanțe, citești hotărârile de acolo).
Dacă recursul nu se analizează în fond, considerente vor surprinde numai motivarea
soluției, fără analizarea motivelor de casare (e.g. în cazul în care recursul este netimbrat, se
spune că recursul este netimbrat punct, nu se mai analizează și motivele în ipoteza în care ar
fi fost timbrat).
Motivarea se face în 30 de zile de la pronunțare (gluma, hihi). Pe cat de ferm este
acest termen, pe atât de relativ. Cu toate acestea, a spus că este un termen de recomandare, nu
în sensul că el nu ar trebui respectat, ci în sensul că nerespectarea lui nu atrage sancțiunea
nulității, ci numai sancțiuni de ordin administrativ (disciplinare). În practică, instanțele au
luat acest termen ca pe un veritabil termen de recomandare și există termene de motivare
chiar și 1 an.
Nu se poate amâna mai mult de 90 de zile.
8.2. Efectele hotărârii de recurs
Art. 500 NCPC. Ele sunt puse în legătură strictă cu faptul că o hotărâre devine
executorie după apel, dar caracterul executoriu presupune că executarea se face pe riscul
creditorului. Această executare este limitată de recursul făcut de partea adversă care, dacă își
va produce efectele, hotărârea atacată nu va mai avea nicio putere, actele de executare sau de
asigurare făcute în baza hotărârii atacate sunt desființate de drept (fără măcar că instanța de
recurs să dispună ceva) și instanța de recurs, chiar și din oficiu, poate dispune întoarcerea
executării chiar prin dispozitiv. Este o derogare de la judecata non ex officio. Dacă nu o
dispune, ar putea să o dispună instanța care rejudeca fondul după casare (uneori instanța de
recurs nu dispune pentru că nu știe că s-a executat). Uneori este posibil să fi fost executată.
Dacă se admite apelul și se dispune rejudecarea. Se trimite dosarul la instanța de apel
sau de primă instanță. În primă instanță este necitat. Face apel, se respinge. Face recurs, se

264
admite, casează hotărârea din apel și se trimite în primă instanță. Este o situație rară. Trebuie
să fi într-un caz în care instanța de apel trimite spre rejudecare.
8.3. Rejudecarea în fond după casare
1) Casarea cu trimitere și casarea cu reținere (ICCJ nu casează decât cu trimitere,
restul instanțelor, de principiu, cu reținere).
Aceasta clasificare contează în privința incompatibilităților, pentru că la casarea cu
reținere judecători care au admis recursul sunt compatibili să judece și pe fond, nefiind caz de
incompatibilitate, în timp ce la casarea cu trimitere judecători care au judecat în prima
instanță sau în apel devin incompatibili, cu excepția cazului în care se pronunță asupra altor
chestiuni decât cele dezlegate de instanța de recurs (art. 41 alin. (1)).
Contează și în ceea ce privește introducerea în proces a unor terți. Dacă se casează cu
reținere, se mai pot face numai intervenții accesorii, în timp ce dacă se casează cu trimitere la
prima instanța, se poate face cerere de intervenție principală, de chemare în garanție de către
reclamant, se deschid niște posibilități de atragere a terților sau instanța poate invoca din
oficiu participarea unui terț sau să o pună în discuția părților.
De asemenea, aceasta clasificare are importanță în privința căilor de atac, pentru că la
casarea cu reținere se pronunță o hotărâre care este definitivă, în timp ce la casarea cu
trimitere se pronunță, după rejudecare, o hotărâre care la rândul ei este supusă căilor de atac.
2) Casarea este totală sau parțială. De obicei acest lucru nu este menționat expres, ci se
deduce din considerente dacă este totală sau parțială (unele sunt evident totale, căci, dacă este
vorba de o necompetență, spre exemplu, casarea este evident totală, instanța nu poate fi
competentă pentru niște elemente ale hotărârii și necompetentă pentru altele. La fel și la
incompatibilitate sau nemotivare). Se determină limitele judecării. Se casează pentru
necompetență, se reia procesul de la 0. Eventual unele probe pot fi conservate. Dacă se
casează pentru nesemnarea minutei, se reia de la dezbateri. Dacă este nemotivată hotărârea,
ne întoarcem tot la dezbateri. Sau nu a fost citată când trebuia să fie, nemaiavând termenul în
cunoștință. Contează să știi momentul pentru a vedea cine mai poate interveni în proces.
Sunt și situații (precum pct. 5) unde sunt nulități parțiale. De exemplu, când instanța
constată că partea nu a fost legal citata la ultimul termen din apel, trimite spre rejudecare, dar
nu pentru toată dezbaterea din apel, ci doar pentru ultima ședință, pentru că atât este nul de
acolo. Administrarea probelor din apel nu se mai reia, este valabilă. La fel și dacă este
nesemnată minuta, instanța de recurs trimite spre rejudecare (normal ar trebui să trimită în
faza deliberării, dar dacă în faza deliberării nu poate trimite, pentru că nu pot delibera

265
judecătorii care nu au audiat părțile, iar cei care i-au audiat au devenit incompatibili, se va
trimite la ultimul) la ultimul termen la care au avut loc dezbaterile, să asculte judecătorii
părțile, să rămână în pronunțare, să pronunțe o hotărâre pe care să o semneze.
Această clasificare are relevanță sub aspectul introducerii unor terți în proces. La o
casare totală pentru necompetență se trimite spre rejudecare la o altă instanță unde se va relua
procesul de la 0 și partea poate modifica cererea de chemare în judecată, fiind la primul
termen. Dacă se casează și se trimite la prima instanță, pentru că judecătorul care a intrat la al
treilea termen era incompatibil (casare parțială), cererea nu mai poate fi modificată, pentru că
casarea cu trimitere este până la al treilea termen de la prima instanța (de acolo se va anula).
8.4. Reguli comune privind rejudecarea fondului după casare
Hotărârea instanței de recurs este obligatorie pentru rejudecarea fondului după casare
(indiferent că este cu reținere sau cu trimitere. Dacă este cu reținere este mai simplu de
înțeles, pentru că sunt aceiași judecători care nu își schimbă opinia). Practic, la casarea cu
trimitere, problemele de drept dezlegate sunt obligatorii. Chiar dacă ar cuprinde sfaturi,
indicii cu privire la probe sau situația de fapt, ele nu sunt obligatorii.
Aici este o diferență fata de apel, unde erau obligatorii problemele de drept dezlegate și
necesitatea administrării unor probe (art. 479). În ceea ce privește rejudecarea după casare,
instanța care rejudecă nu mai este ținută de administrarea unor probe, pentru simplul fapt că
ICCJ nu are cum să spună despre necesitatea administrării unor probe, ele căzând în sfera
fondului. Ar putea face referiri la necesitatea administrării unor probe, dar ar fi un exces de
zel.
În ceea ce privește probele, după casarea cu reținere sau cu trimitere se pot
administra probele specifice fondului. Ambele sunt în fond. Așadar putem administra orice
probă care respectă legea, ca și cum am fi pentru prima dată în fond.
Când se dispune casare cu trimitere nu apar probleme: se trimite în apel, se
administrează probele specifice apelului. Problemele apar la casarea cu reținere, unde instanța
de recurs, casând hotărârea și admițând cererea, acordă termen pentru judecarea pe fond a
pricinii. Aici apăre problema ce probe se administrează.
Unii zic că tot înscrisuri pentru că suntem în fata instanței de recurs. Alții spun că
suntem în fața instanței de recurs, dar aceasta nu mai judecă recursul, ea rejudecă după
admiterea recursului (or regula înscrisurilor noi se aplică numai recursului).
Legiuitorul a pus capăt unei practici neunitare și a zis că se aplică probele din recurs
numai fazei recursului. După ce s-a admis recursul și se rejudecă fondul, instanța de recurs va

266
aplica reguli de fond (și atunci ICCJ a spus că este de acord, dar că ea va casa numai cu
trimitere pe viitor) (art. 501 alin. (4)).
Recurentului nu se poate agrava situația în propria cale de atac, cu aceleași precizări de
la apel. Este posibil însă un recurs incident! Exact ca la apel (art. 502).
SECȚIUNEA IV– CONTESTAȚIA ÎN ANULARE
Caracteristica principală a căilor de atac de retractare este faptul că nu presupun un
control judiciar pe cale ierarhică. Așa cum le spune numele, “retractare”, au la bază o
retragere a hotărârii, venită chiar din partea instanței care a pronunțat-o, de principiu, pe
aspecte care nu pun în discuție autoritatea de lucru judecat. Astfel, caracteristica generală a
căilor de retractare este să nu procedeze la o rejudecare a procesului. Prin ipoteză, ne aflam în
situații de hotărâri care fie sunt definitive, fie au alte caracteristici care nu presupun un
control obișnuit de reformare. Logica nu cade pe critică și cenzură. Este vorba de înlăturarea
uneori nelegalități sau netemeinicii generate de factori necunoscuți de instanță.
Sunt căi extremisim de strict interpretate și folosite. Efectul lor este asupra unei hotărâri
care produce efecte în circuitul civil. Motivele sunt înguste și se interpretează la fel de îngust.
Contestația în anulare este definită ca o cale de retractare extraordinară, nesuspensivă
de executare și nedevolutivă. Din perspectiva felurilor ei, exista o definiție/clasificare
doctrinara:
- contestația în anulare de drept comun (obișnuită) care se exercita împotriva
oricărei hotărâri definitive, indiferent de instanța care a dat-o;
- contestația în anulare specială. Poarta această denumire, pentru că este destinată, de
principiu, numai hotărârilor pronunțate în recurs. Printr-o extrapolare, va fi utilizată, în unele
cazuri, și hotărârilor date în apel, dar care nu au drept de recurs.
1. Contestația în anulare de drept comun
1.1. Motivele
Art. 503 NCPC.
1) Contestatorul (partea) nu a fost (legal) citat și nici nu a fost prezent la
termenul la care a avut loc judecata (atunci când au avut loc dezbaterile finale, ultimul
termen).
Este o citare nelegală, totală sau nu ești citat în termen. Din start, nu ne aflam în situația
în care partea nu a fost citata cândva în cursul judecații, ci este necesar că lipsa citarii să fi
intervenit chiar la momentul la care au avut loc dezbaterile finale. Observații:

267
 a. Trebuie că procedura respectiv[ să impună citarea (să nu ne aflam în fata
unei proceduri în care fie se face fără citare, fie citarea este lăsata la aprecierea instanței (în
materia ordonanței președințiale)).
b. Lipsa citarii trebuie să fi intervenit doar la momentul dezbaterilor.
Dacă partea a fost citată sau nu se impunea citarea, dar hotărârea nu a fost comunicată,
nu există deschisă calea în contestație în anulare, ci este deschisă calea apelului sau
recursului, pentru că nefiind comunicata hotărârea, înseamnă că nu a început să curgă
termenul de apel sau de recurs. Contestația în anulare nu poate fi exercitată decât atunci când
hotărârea este definitivă. Prin urmare, dacă hotărârea nu a fost legal comunicată (a fot
comunicată la o altă adresă de exemplu), termenul de apel sau de recurs nu a început să
curgă, deci nu suntem în fata unei hotărâri definitive.
Sunt situații în care termenul curge de la pronunțare. La judecată nu ai fost citat.
Termenul curge de la pronunțare și l-ai pierdut, nefiind citat. Nici în acest caz nu ai
contestație în anulare. Doctrina și jurisprudența au zis așa: când termenul curge de la
pronunțare, citarea la primul termen joacă rolul unei veritabile comunicări a hotărârii. Deci
citarea și comunicarea sunt inseparabile. Tot apel sau recurs faci și acolo se unesc
problemele. Dacă se constată că ai fost nelegal citat, înseamnă că ești în termen și este
admisibilă calea de atac.
Mențiunea este importantă, pentru că, de foarte multe ori, lipsa de citare are la bază un
element care se va reflecta și în comunicarea hotărârii. Astfel, lipsa de citare poate fi un
eveniment totalmente izolat pentru termenul la care au avut loc dezbaterile (a fost căscat
grefierul și a uitat să facă citarea), dar este posibil să aibă la bază o greșeală ce ține de
numărul de apartament al persoanei care trebuie citată. Astfel, dacă în loc de apt. 87 s-a pus
apt. 97, lipsa de citare legală la momentul dezbaterilor se va afla și la momentul comunicării,
pentru că nu are cine între timp să avertizeze că citarea nu a fost bine făcută. Dacă
comunicarea hotărârii nu este nici ea conform legii, partea nu trebuie să exercite contestație
în anulare, pentru că pierzând timpul cu aceasta, o să piardă timpul să facă în recurs.
contestație în anulare va fi respinsă ca inadmisibila, în schimb, în timp, partea va ieși din
termenul de recurs (când va afla că contestația în anulare este inadmisibilă, nu are când să
facă recurs).
În plus, dacă procedura a fost fără citare (sechestru asigurator) și nu s-a comunicat nici
hotărârea, partea are deschisă calea apelului, nu a contestației în anulare.
Motivul că nu a fost citat nu înseamnă neapărat lipsa efectivă a procedurii de citare, ci
în acest concept de a nu fi citat intră și:

268
 - viciile procedurii de citare (există procesul-verbal de citare, dar nu este semnat de
agentul procedural);
- a fost citația făcută, dar nu s-a încadrat în termen (5 zile înainte de termen sau în mai
puțin de 24h în ipoteza în care judecătorul a dispus termenul la 24h).
Mai corect ar fi să spunem că nu a fost citat sau nu a fost legal citat.
1.2. Condițiile de admisibilitate
Acestea sunt mai dificile decât motivele. Acest lucru este logic, pentru că ne aflăm în
fața unor căi extraordinare de atac, care sunt de retractare, adică legiuitorul le-a privit cu o și
mai mare rezervă. Dacă recursul a fost privit de legiuitor ca o cale extraordinară, dar privit cu
bună-voință din punctul de vedere al condițiilor de exercițiu (era suficient să fie o hotărâre
pronunțata în apel), la contestația în anulare, pe lângă faptul că a pus niște motive limitativ
prevăzute de lege, a limitat exercițiul lor printr-o serie de condiții care sunt foarte restrictive
(este clară voința legiuitorului ca utilizarea acestor căi de atac să fie una cât mai rarisimă
posibil).
1) Hotărârea trebuie să fie definitivă
Astfel, trebuie să fim atenți la acele hotărâri în care legiuitorul a precizat că nu sunt
supuse niciunei căi de atac. Aici contează distincția între hotărâre definitiva și hotărâre
nesupusă niciunei căi de atac. Astfel, hotărârea definitivă este hotărârea împotriva căreia nu
se mai poate face recurs, dar se poate face contestație în anulare. Atunci când legea spune
“nicio cale de atac” nu există nici recurs, nici contestație în anulare, nici revizuire. Când
legiuitorul spune “nicio cale de atac” avertizează asupra inadmisibilității unei căi de
retractare. De exemplu, în materia divorțului când se pronunță prin acordul părților, nu este
nicio cale de atac cu privire la divorț, hotărârea de declinare sau asigurarea de probe. La
strămutare hotărârea este definitivă.
2) Motivul să nu fi putut fi invocat pe calea apelului sau a recursului (prin
căile de reformare)
Trebuie să fi avut o necitare la momentul la care au avut loc dezbaterile, dar această
necitarea nu putea fi invocată prin apel sau prin recurs. Necitarea trebuia să apară, teoretic, în
recurs. Dacă apare în apel, este o problemă, pentru că te întreabă dacă nu ai fost legal citat în
apel, de ce nu ai invocat în recurs. Dacă nu ai fost legal la prima instanța, ai două probleme:
te întreabă de ce nu ai invocat în apel și de ce nu ai invocat, ulterior, în recurs problema
respectivă.
Astfel, deja este o dilemă din care este greu de ieșit, pentru că dacă spui “am invocat în
recurs și recursul s-a respins”, o să-ți spună că este închisă calea contestației în anulare,

269
pentru că instanța în acest caz nu rejudecă ceea ce s-a judecat în recurs. În contestație în
anulare nu se reiau dezbaterile din recurs sau din apel, pentru că există autoritate de lucru
judecat: dacă nu ai fost legal citat în apel, ai făcut recurs invocând acest lucru, iar instanța de
recurs a spus că partea a fost legal citată și i se pare ei că nu a fost. Dacă instanța a spus acest
lucru, contestația în anulare este închisă.
Prin urmare, partea trebuie să se afle în ipoteza în care nu a putut să invoce, pentru că
dacă a invocat este clar că i s-a spus care este soluția. Să nu fi putut invoca este doar în
recurs, pentru că dacă este în apel, poți invoca în recurs. Altă ipoteza este cea a apelului în
care nu exista calea de atac a recursului.
Exista 2 excepții de la regula 2:
- motivul a fost invocat în recurs, dar a fost respins, pentru că avea nevoie de verificări
de fapt incompatibile cu recursul;
E.g. stabiliea domiciliului real cu martori. Respinge recursul ca neîntemeiat.
E.g. partea a spus că nu a fost legal citată, pentru că adresa ei nu este cea corectă.
Instanța de recurs se uită pe buletin și vede că adresa este corectă, partea spune că în fapt stă
în altă parte și poate veni cu niște martori să demonstreze acest lucru. Instanța va respinge,
pentru că nu putea să dovedească lucrul respectiv, ceea ce propunea partea ca fiind probatoriu
nu era acceptat în recurs. Instanța de recurs nu putea verifica decât cel mult un document,
documentul era neclar. Varianta cu situația de fapt pe care instanța de recurs trebuia să
răstoarne prezumția rezultată din document, nu era corectă. Instanța de recurs a respins
recursul pe motiv că nu a fost legal citata în apel, dar respingerea s-a făcut pe ideea că este
inacceptabilă analiza situației de fapt care consta în a demonstra că situația reală este alta
decât cea rezultat din actele de stare civilă (pe teoria domiciliul de fapt).
Ideea ce trebuie reținută: partea a invocat în recurs, dar recursul a fost respins pentru
aspecte ce țin de imposibilitatea instanței de recurs de a intra pe analiza situației de fapt
vizând chestiunea de citare.
- când motivul a fost invocat în recurs, dar recursul a fost respins fără culpa părții și
fără a fi cercetat în fond.
Practic, nu s-a mai ajuns la analiza motivelor de recurs, pentru că el s-a respins fără o
analiză asupra motivelor de recurs (s-a anulat, s-a perimat), dar totuși trebuie să nu fi fost
culpa părții. În legătură cu această excepție nu prea există cazuri de aplicare. Excepția este
preluată din VCPC, unde motivul de recurs a fost invocat prin cererea de recurs, dar recursul
a fost respins fără a fi cercetat în fond.

270
 Nu era condiția de a nu exista culpa părții. Cu alte cuvinte, ți se respingea recursul din
culpa ta, fără a fi analizat pe fond și în acest mod, nu se mai analiza problema nelegalei citări
la instanța de apel. În practica judiciară au fost critici: din moment ce s-a respins recursul din
culpa părții, cum îi mai dă instanța posibilitatea să facă contestație în anulare, pentru că, dacă
nu era culpa ei, avea posibilitatea să se judece în recurs și să câștige, astfel încât textul a fost
completat. Această completare, face că excepția să fie rar întâlnită (este foarte greu ca
recursul să fie respins fără culpa părții. De aceea VCPC nu reținea condiția culpei părții,
pentru că era de plano lipsa părții dacă s-a respins recursul). Astfel, textul rămâne fără o
aplicație concretă, faptul că s-a adăugat “fără culpa părții” lasă ca aplicația să fie pur
teoretică.
În consecință, contestația în anulare va fi și mai greu de exercitat în NCPC decât în
VCPC (era suficient ca recursul să fi fost respins fără a fi analizat în fond, nu conta de ce).
Actualmente, partea trebuie să demonstreze că recursul i-a fost respins și că i s-a respins fără
să fi fost vinovat.
3) Nu se poate face o nouă contestație în anulare către aceeași parte, chiar
dacă se invocă motive diferite
Această condiție este o particularizare a unei reguli privind nulitatea, conform căreia
atunci când există mai multe motive de nulitate a unui act de procedură, trebuie invocate toate
de odată. Legiuitorul a simit nevoia să particularizeze această regulă în materie de contestație
în anulare. Astfel, dacă partea a făcut o contestație în anulare, nu mai poate face una nouă,
chiar dacă invoca alte motive. Cu alte cuvinte, partea având 4 motive de contestație în
anulare, să nu facă 4 contestații și să vadă dacă nu-i iese prima s-o facă pe a doua și tot așa.
Logica este aceea de ordine procedurală, de împiedicarea abuzului de drept.
Este important de subliniat că, la fel ca în cazul contestației în anulare specială,
contestația în anulare are o particularitate: toate motivele sunt apărute la momentul
pronunțării hotărârii. Deci ele nu sunt niște motive (ca la revizuirea) care apar unul azi, al
doilea mâine etc. Toate motivele de contestație în anulare există la momentul pronunțării
sau comunicării hotărârii!
Din acest motiv s-a renunțat la vechea formulare, conform căreia “nu se poate face o
nouă contestație în anulare, de către aceeași parte, pentru motive care erau cunoscute la
data celei dintâi”. Această formulare era inutilă, deoarece prin natura motivelor sunt toate
cunoscute la momentul comunicări hotărârii, nu sunt dintre cele care să apară ulterior.

271
 2. Contestația în anulare specială
2.1. Motivele
1) Hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de către o instanța necompetentă
absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței (compunerea sau
constituirea completului de judecată) și, deși se invocase excepția corespunzătoare,
instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia
Competența este cea materială, teritorială exclusivă și cea generală.
În ceea ce privește încălcarea regulilor privind alcătuirea instanței avem:
- incompatibilitățile absolute (pot fi invocate direct în recurs);
- problemele legate de distribuirea aleatorie a dosarului;
- continuitatea completului de judecată, adică schimbarea judecătorilor vor avea un
motiv temeinic. Și aceste elemente sunt cunoscute la data comunicării hotărârii.
Excepția corespunzătoare (excepția de necompetență sau excepția greșitei compuneri
sau constituiri ale completului) trebuie să fi fost invocată, dar instanța de recurs a omis să se
pronunțe asupra acesteia. Cu alte cuvinte, dacă nu ar fi aceasta precizare, lucrurile ar fi mai
simple: ar fi o necompetență absolută sau o greșită alcătuire, dar nu este suficient. Astfel,
trebuie că partea să fi invocat aceasta excepție în fata instanței de recurs, iar aceasta din urma
avea mai multe atitudini posibile:
- să o admită. Nu este cazul pentru că dacă o admitea, nu mai ajungeam la contestație în
anulare;
- să o respingă. Nu mai este contestație în anulare, pentru că ar trebui că partea să
înfrângă în contestație în anulare ce a spus instanța de recurs, iar acest lucru nu este permis;
- instanța a omis să se pronunțe (cea mai rară ipoteză).
Legea spune “excepția corespunzătoare”, astfel încât se deduce că nu ne aflăm în fața
unei contestații în anulare admisibile dacă problema de necompetență sau greșită alcătuire a
completului de judecată a apărut în apel, iar în recurs s-a invocat ca motiv de recurs greșita
dezlegare a problemei necompetenței sau a compunerii completului de judecată de către
instanța de apel. În acest caz, nu este o excepție, ci este un motiv de recurs. Astfel, totul se
reduce la o problema apăruta în fata instanței de recurs. Acest lucru produce anumite
consecințe, pentru că la competența materială și teritorială nu poate fi necompetentă material
sau teritorial doar instanța de recurs. Ea eventual este necompetentă ca urmare a
necompetenței de primă instanță și care s-a repercutat asupra celei superioare. Prin urmare,
problema nu este a instanței de recurs, ci este a primei instanțe care nu a fost competentă și
care a determinat necompetența instanței de apel, care a generat necompetența instanței de

272
recurs. Strict vorbind, instanța de recurs este competentă, pentru că trebuie să fie ICCJ sau o
alta instanță dacă prevede legea (este greu să fie ea însăși necompetentă material).
Așadar, partea nu poate valorifica nici competența materială, nici cea teritorială, în
schimb poate valorifica necompetența generală sau cea a instanțelor romane. Acestea din
urmă pot fi invocate și direct în recurs (nu ca motiv de recurs).
/!\ Distincție între motive și excepții:
- când s-a respins un apel, partea face motive de recurs, criticând ceea ce i s-a întâmplat
în apel. Astfel, dacă prima instanță era necompetentă material și partea a invocat în apel
necompetența primei instanțe (care a respins-o) este motiv de recurs (partea nu invocă în
recurs o excepție);
- excepția este în legătură cu o procedură în curs. Partea invocă în recurs o excepție
când chiar instanța de recurs este necompetentă (celelalte fiind competente sau nepunând în
discuție competența lor). Cu alte cuvinte, singura ipoteză în care partea poate veni în recurs
să zică că instanța de recurs este necompetentă (la prima vedere singura) este necompetența
generală sau cea a instanțelor romane (partea nu este obligată să facă un motiv de recurs).
La greșita alcătuire a instanței, partea nu poate spune că invoca excepția greșitei
alcătuiri a instanței din apel. În acest caz nu este o excepție, partea invocă în recurs motivul
de apel constând în greșita compunere sau alcătuire a instanței din apel. Cu alte cuvinte,
trebuie să fie o greșită alcătuire a instanței de recurs (e.g. partea a invocat că unul dintre
judecătorii din recurs este incompatibili și instanța de recurs s-a făcut că ploua și i-a dat părții
cuvântul pe fond).
2) Dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale
Acest motiv seamănă cu îndreptarea erorilor materiale, însă procedurile diferă după
importanța greșelii în rezultatul final. La îndreptarea erorilor materiale era vorba de erori
materiale care nu influențează soluția (X în loc de Y), pe când aici, este o greșeală materială,
teoretic, sub aspectul fizionomiei seamănă cu cealaltă, însă are o pondere semnificativă,
determinantă în rezultatul final al procesului. De exemplu, judecătorul nu a văzut că la dosar
există foaia de vărsământ cu care s-a achitat taxa judiciară de timbru și a anulat cererea ca
netimbrată (greșeală materială). Dacă ar fi fost o propoziție care să zică că “taxa de timbru
prin foaie x” și în cazul în care instanța ar fi greșit numărul paginii, s-ar fi mers pe îndreptare,
pe când aici, instanța nu a văzut deloc foaia și atunci a tras concluzia că cererea era
netimbrată, astfel încât a anulat recursul.
De exemplu, instanța nu a văzut chitanța din dosar sau grefierul n-a cusut chitanța și a
anulat recursul. Inițial nu se accepta, dar acum este văzută ca o eroare materială., chiar dacă

273
judecătorul în cazul al doilea nu a comis o greșeală. Sau se respinge recursul ca tardiv
bazându-se pe viza de primire la registratură. Nu se observă că este și un plic cu data corectă.
Prin urmare, trebuie să fie erori materiale și nu erori de judecată sau de apreciere a
probelor. Astfel, nu intră în această ecuație ipoteza în care judecătorul nu a observat că una
dintre părți este scutită de taxa de timbru (greșeală de judecată). O altă ipoteză: instanța nu a
observat că la dosar exista un act adițional prin care se amenda contractul, instanța întemeind-
și hotărârea exclusiv pe baza contractului neamendat (problemă de apreciere a probelor, nu
mai este o problemă de eroare materială). De exemplu, dacă s-a timbrat o cerere făcută de o
instituție publică, instanța poate zice pe la colțuri că a greșit, dar nu poate admite contestație
în anulare, nefiind o eroare materială, ci de drept.
Se mai reține că:
- nu trebuie să existe culpa părții, adică partea să nu fi indus ea în eroare instanța;
- eroarea să fie esențială (cea care a determinat soluția; dezlegarea este rezultatul unei
greșeli). Astfel, dacă este o eroare materială, dar ea nu este cea care a determinat soluția, nu
este deschisă calea contestației în anulare.
3) Instanța de recurs, respingând recursul sau admițând-l în parte, a omis să
cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen
Instanța trebuie să fi respins recursul sau să-l fi admis doar în parte, pentru că dacă îl
admite în tot, nu mai are importanță că nu a analizat un motiv de recurs, pentru că trimițând-l
spre rejudecare oricum instanța care-l rejudecă, analizează toate aspectele, inclusiv motivele
neanalizate de instanța de recurs.
Motivul de casare trebuie să fie invocat în termen, nu este vorba de un motiv pe care
partea l-a invocat peste termen și instanța nu s-a mai pronunțat asupra lui (aici oricum era
tardiv).
Este vorba de omisiunea a instanței de recurs, nu și de motive pe care instanța le-a
respins, ci asupra cărora a uitat să se pronunțe.
În caz de admitere în totalitate, motivele necercetate vor fi avute în vedere la judecarea
fondului după casare, ceea ce nu dă dreptul la contestație în anulare.
Clasic vorbind, regula este că nu este deschisă contestația în anulare atunci când
motivarea este neconvingătoare, ci numai atunci când instanța de recurs a uitat să
analizeze un motiv de recurs. Astfel, dacă analiza motivelor de recurs este nesatisfăcătoare,
în sensul că partea o critică (trebuia să fie mai amplă, mai clară), nu mai este deschisă
contestație în anulare, pentru că principiul este că partea nu trebuie să critice, ci doar să spună
că instanța a uitat.

274
 Prin influența CEDO s-a început o ușoară reformă la acest motiv, de a se considera ca
fiind acceptabilă contestația în anulare și atunci când motivarea este pur formală (judecătorul
spune “în legătura cu motivul de recurs x, instanța respinge întrucât este nefondat” sau “este
nefondat, întrucât nu se încadrează în motivele de recurs”). În acest caz, este clar că instanța
nu a omis, dar este și clar că nici nu a analizat. Actualmente s-ar admite și această concepție.
Putem folosi această relaxare în cazul în care clientul nostru este dezavantajat. Sunt hotărâri
care spun că este vorba că trebuie ca instanța să fi omis să se pronunțe, dar o propoziție din
care rezultă că instanța nu a uitat, dar nici nu a analizat temeinic, nu este în afara logicii.
Trebuie să fie soluția respingerii recursului sau a admiterii în parte.
4) Instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile
declarate
Practic, este motivul 3, dar raportat nu la motive, ci chiar la recurs. Motivul 4 este
aplicabil exclusiv în ipoteza în care avem de a face cu o hotărâre atacată de către mai multe
părți (recursuri multiple care se judecă împreuna). Dacă instanța uită să se pronunțe asupra
unuia dintre recursuri, hotărârea va fi anulată.
2.2. Condițiile de admisibilitate
Fiind o contestație în anulare specială, toate motivele de mai sus se aplică, de principiu,
numai hotărârilor de recurs, dar ele se aplică și hotărârilor date în apel, dacă hotărârea din
apel nu este susceptibilitate de recurs (definitivă).
Condiția generală de a nu putea face o nouă contestație în anulare de către aceeași
parte.
Observam că toate motivele sunt cunoscute la data comunicării hotărâre, nu este
vreunul care să apară ulterior. Astfel, la momentul la care partea decide să facă contestație în
anulare, are tabloul exact al tuturor viciilor de legalitate ce se încadrează în procesul de
contestație în anulare, neavând o scuză că le-a aflat mai târziu.
L. 310/2019 a bulversat logica, căci înainte nu se aplica pct. 3 pentru instanța de apel.
Era logic, căci nu poți delimita clar motivele de apel în apel. La recurs ai 8, la apel ai
nenumărate, și fapte, și drept. La apel nu sunt motive de apel care să fie separate în mod
separat, partea poate spune că este nemulțumită de hotărâre punct. Nu se pot identifica
motivele de apel la fel de bine ca motivele de recurs. Dacă s-ar aplica motivul nr. 3 la
motivele de apel, ele nefiind la fel de bine segmentate și structurate, practic s-ar contesta în
anulare toată hotărârea. Mai sunt și toate apelurile nemotivate).
Un motiv este susținut de mai multe argumente. Pot fi grupate argumentele si să se dea
un răspuns global.

275
 3. Sesizarea instanței competente
Fiind o cale de retractare, contestație în anulare este de competența instanței care a
pronunțat hotărârea atacată.
Termenul: 15 zile de la comunicare, dar nu mai târziu de un an (termen limită) de la
data la care hotărârea a rămas definitivă. Textul pleacă de la o realitate, de principiu,
nerespectată și anume că instanța de recurs comunică hotărârea în interiorul unui an (CPC
zice 30 de zile, dar așa scrie în cod. În realitate 1 an, 1 an jumate).
Hotărârea devine definitivă de la pronunțare dacă este o hotărâre dată de instanța de
recurs sau de instanța de apel unde nu ai recurs.
Acest termen de un an are rolul de a contribui la certitudinea raporturilor juridice și de a
limita în timp durata unui proces. Nu are semnificația de a lăsa la latitudinea părților să
formuleze contestație în anulare alternativ, în 15 zile de la comunicarea hotărârii sau într-un
an de la data rămânerii definitive.
Cu alte cuvinte, dacă termenul de 15 zile de la comunicarea hotărârii a fost depășit,
contestația va fi privită ca tardivă, chiar dacă la data introducerii sale nu se epuizase termenul
de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii.
Anul acesta ne încurcă, este limită de timp (tot termen de decădere este). Partea “nu
mai mult de un an de când a rămas definitivă” trebuie corelată cu îndeplinirea de către
instanța a obligației de a redacta hotărârea în interiorul termenului prevăzut legal de 30 zile.
CPC este un mecanism aparent perfect: instanța redactează în 30 zile, o comunică, partea are
15 zile de la comunicare. Toată premisa legiuitorului cade dacă instanța comunica peste 12
luni fără 3 zile și partea poate în 15 zile, care de fapt sunt 3 zile.
BRICIU zice că termenul de 1 an se respectă în măsura în care judecătorul respectă
termenul de 30 zile, dacă nu, partea poate cere repunerea în termen. Unele motive, partea le
poate știi de la momentul pronunțării, altele pe care le află odată cu motivarea hotărârii (dacă
instanța nu s-a pronunțat pe un recurs, pct. 4, partea poate știi de la pronunțare, căci vede
minuta. Faptul că s-a invocat excepția de necompetență, iar instanța a omis să se pronunțe nu
ai cum să știi de la pronunțare, trebuie așteptată motivarea: dacă minuta zice că instanța
respinge recursul, partea trage concluzia că undeva în considerente va exista o mențiune în
considerente în care excepția de necompetență va fi respinsă, însă surpriză, instanța a omis să
se pronunțe asupra ei). Prin urmare, este absurd a se cere unei părți să facă contestație în
anulare înainte de a cunoaște hotărârea motivată.
Astfel, dacă comunicarea nu a avut loc, pentru că hotărârea nu a fost redactată sau dacă,
redactată fiind hotărârea, partea a solicitat comunicarea acesteia și actul de procedură nu a

276
fost îndeplinit, credem că nu i se poate imputa în niciun fel părții interesate pasivitatea în
neexercitarea căii de atac a contestației în anulare și o eventuală cerere de repunere în termen
ar trebui admisă.
Conform actualului art. 427 alin. (1) NCPC, hotărârea se comunică din oficiu pârților,
în copie, chiar dacă este definitivă, ceea ce explică prevederea conform căreia termenul de
introducere a contestației în anulare începe să curgă de la data comunicării hotărârii atacate.
În anumite situații, hotărârea care se atacă este deja definitivă de la data pronunțării.
Dacă, prin ipoteză, comunicarea acesteia va avea loc după mai mult de un an de la această
dată, atunci partea nu ar mai putea introduce contestație în anulare, prevalându-se de
termenul de 15 zile de la data comunicării7.
Nemotivarea cererii atrage nulitatea, fiind o cale extraordinară.
4. Reguli privind judecata
Art. 508 NCPC. În ceea ce privește procedura de judecata, se aplică regulile judecații
din etapa procesuală în care a fost pronunțată hotărârea atacată. Astfel, dacă se atacă o
hotărâre de recurs, se aplică regulile de la recurs.
Judecătorii care au pronunțat hotărârea atacată sunt incompatibili să judece contestația
în anulare (în VCPC nu erau. Se considera că este o retractare și că nu se pronunță asupra
lucrurilor pe care s-au pronunțat sau asupra unor aspecte pe care au greșit material).
Incompatibilitatea este de ordine publică.

Nu este suspensivă de executare, dar se poate cere suspendarea cu plata unei cauțiuni
(art. 507).
Întâmpinarea este obligatorie, nu se comunică. Nu avem procedură scrisă sau
regularizare.
5. Soluții
Se respinge.
Se admite, se anulează hotărârea și se judecă cauza.

7
Pe aceeași linie de gândire, a se vedea T.C. Briciu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod, vol. I,
2013, p. 1159: „Dacă comunicarea hotărârii se va realiza mai devreme de un an, termenul de 15 zile va începe să
curgă de la acest moment, iar nerespectarea acestuia va fi sancționată cu decăderea, chiar dacă contestația se
formulează în limita unui an de la rămânerea definitivă a hotărârii”; M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. III,
2014, p. 258:
„Dacă de la data comunicării hotărârii și până la împlinirea duratei de un an de la rămânerea definitivă a acesteia
au rămas mai puțin de 15 zile, partea are la dispoziție pentru exercitarea contestației în anulare doar intervalul de
timp respectiv, iar nu 15 zile”.

277
 Se dau două hotărâri dacă nu se poate judeca pe fond, pentru că ai nevoie de informații
suplimentare. Se dă o hotărâre provizorie și încă una după rejudecare (art. 508 alin. (3)).
6. Căi de atac
În ceea ce privește căile de atac, hotărârea dată în contestație în anulare este supusă
acelorași căi de atac ca hotărârea contestată. De principiu, fiind definitive hotărârile atacate,
prin ipoteza se atacă tot cu o contestație în anulare sau cu o revizuire (recurs nu merge, pentru
că sunt definitive hotărârile atacate).
La contestația în anulare specială se poate exercita numai o altă contestație în anulare
sau revizuire, recurs nu ai.
SECȚIUNEA V– REVIZUIREA
1. Caracterizare. Obiect
Revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, nesuspensiva de executare și
nedevolutivă (nu poate determina o nouă judecată în fond).
Obiectul revizuirii este mai relaxat decât obiectul contestației în anulare. La prima
vedere, art. 509 NCPC spune „unei hotărâri pronunțate”, de unde s-ar putea trage concluzia
că ar putea fi supusa revizuirii orice hotărâre. Însă acest text trebuie citit corelat.
Pentru ca hotărâre să fie supusa revizuiri trebuie să fie definitivă și să fie data asupra
fondului sau să evoce fondul. Există și excepții (alin. (2): pentru anumite este posibilă
revizuirea asupra unor hotărâri care nu evocă fondul). Ce înseamnă?
- hotărâri prin care se admite cererea de chemare în judecată sau se respinge ca
neîntemeiată;
- hotărâri prin care se respinge un apel (pentru a-l respinge, trebuie analizat fondul) sau
se schimb hotărârea ca urmare a admiterii unui apel;
- atunci când instanța anulează hotărârea primei instanțe și evocă fondul în apel
(pronunță o hotărâre care evocă fondul. Hotărârea intermediară prin care anulează hotărârea
primei instanțe și dispune evocarea fondului nu evocă fondul).
/!\ Dacă recursul se respinge că nefondat, hotărârea nu este supusa revizuirii, pentru că
înseamnă că motivele de recurs nu exist[, adică nu sunt acceptate (motivele de recurs sunt de
legalitate). Singura ipoteză posibilă este cea în care instanța de recurs admite recursul și
reține cauza spre rejudecare și dispune asupra fondului. Doar aceasta este o hotărâre dată
asupra fondului. Acest lucru nu este posibil la ICCJ, ci doar la curțile de apel sau tribunal ori
în instanțele de contencios-administrativ.
NU pot face obiectul revizuirii hotărârile (ele nu evocă fondul):
a. prin care se anulează cererea;

278
 b. prin care se respinge cererea ca prescrisă;
c. prin care se respinge cererea pe baza altei excepții peremptorii;
d. prin care se perimă cererea;
e. prin care se anulează, se respinge sau se constată perimarea recursului;
f. prin care se admite recursul și se trimite spre rejudecare (instanța a zis că
motivele de recurs sunt întemeiate, iar abia când se rejudecă fondul se evocă fondul
respectiv).
Din această prezentare reiese în domeniul predilect al revizuirii nu prea contează
hotărârile date în recurs. Mai curând vorbim de hotărâri de prima instanța sau hotărâri date
în apel. Nu se exclude varianta hotărârii de recurs (să fie o excepție sau să fie un recurs de
contencios-administrativ în care admite recursul și rejudecă fondul tot instanța de recurs).
NU rezultă condiția că hotărârea să nu poată fi atacată cu apel (în VCPC exista această
condiție unde hotărârea era definitivă, dar definitivă înseamna ce înseamnă astăzi executorie).
Conform art. 459, căile extraordinare de atac nu pot fi exercitate atât timp cât există calea
de atac a apelului. Astfel, dacă nu mai este condiția expresis verbis ca în VCPC, ea există
prin coroborarea cu acest articol. Prin urmare, revizuirea poate fi făcută abia după ce
hotărârea este executorie (nesusceptibila de apel). NU EXISTĂ CONDIȚIA SĂ FIE
EXERCITAT APELUL! Se poate face revizuire dacă nu a făcut apel? DA. Este necesar
doar să nu mai fie deschis apelul (partea a lăsat să curgă termenul de apel și nu a făcut apel,
deci nu mai există calea apelului). Nu se aplică omisso medio (condiție care se aplică, în
general, la căile de reformare. Este logic, pentru că un motiv de revizuire este partea a
descoperit anumite înscrisuri noi de care nu știa, dar care sunt determinate, astfel partea nu a
făcut apel, pentru că a crezut că n-are dreptate, dar dacă după 3 ani a descoperit înscrisuri, nu
trebuie condiționată revizuirea de exercitarea apelului. Aceasta ar înseamna să se facă apel ori
de câte ori partea nu are de ce, pe simplul fapt că, dacă s-ar afla mai târziu că există înscrisuri
noi, să poată facă revizuirea).

2. Motivele de revizuire
2.1. S-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat
asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut
„lucruri care nu s-au cerut” – extra petita, s-a depășit regula potrivit căreia instanța se
pronunță numai asupra obiectului fixat de către reclamant.

279
 „nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut” – minus petita. Poți face completare. Dacă
nu ai făcut completare, poți face revizuire. Dar nu pot fi concomitente.
„a dat mai mult decât s-a cerut” – plus petita. Poți face apel.
Exprimă principiul disponibilității unit cu regula că judecătorul nu se pronunță de
regulă din oficiu.
Nu reprezintă minus petita. Nu înseamnă că a respins, ci a omis să se pronunțe:
a. nepronunțarea asupra unei excepții sau asupra unui motiv de recurs;
Petitul este obiectul cererii de chemare în judecată. Dacă instanța nu se pronunță asupra
unui motiv de recurs, partea are deschisă contestația în anulare.
Minus petita ar fi situația în care instanța admite recursul, reține spre rejudecare, se
pronunță pe cerere, dar nu dă tot (trebuie să se ajungă la cerere).
b. nesoluționarea unei cereri accesorii atunci când a fost respinsă cererea
principală. Dacă instanța a respins cererea principală, nu mai are rost să se pronunțe asupra
celei accesorii. Este ceva implicit.
c. nesoluționarea unei cereri subsidiare dacă a fost admisă cererea
principală;
Exemplu: reclamantul cere anularea, iar dacă cumva nu este anulare, să se dispună
rezoluțiunea, pentru că, pe lângă faptul că este eroare, pârâtul nu a plătit nici prețul. Dacă
instanța admite anulare, nu mai are rost să se pronunțe asupra cererii subsidiare, pentru că
instanța urma să o analizeze doar dacă o respingea pe prima (instanța nici nu era învestită să
analizeze, partea a investit-o doar în situația în care respingea cererea principală).
d. admiterea în parte a unei cereri;
Instanța s-a pronunțat, admiterea în parte înseamnă faptul că instanța a acceptat o parte,
iar cealaltă parte a respins-o. Dacă instanța zice „admit în parte 50.000”, este logic că, dacă
partea a cerut 100.000, restul de 50.000 a fost respins. Dacă instanța zice „admite cererea,
acordă 50.000” ar fi minus petita, pentru că nu zice „în parte”, din formulare pare că instanța
a uitat ceea ce a cerut partea (100.000).
e. S-a modificat cererea de chemare în judecată cu încălcarea art. 204
NCPC (reclamantul poate modifica cererea doar la primul termen de judecată, iar prin
excepție poate și mai târziu, dar numai cu consimțământul expres al celorlalte părți). Astfel,
dacă reclamantul modifică cererea cu încălcarea termenului sau fără consimțitul celorlalți, iar
instanța nu se pronunță asupra cererii adiționale, nu este minus petita, pentru că instanța a
considerat că nu este învestită cu aceea cerere (ar fi fost legal învestită numai în măsura în

280
care ar fi fost făcută în termen sau în afara termenului, dar cu consimțământului expres al
celorlalte părți).
NU reprezintă extra petita/plus petita:
a. Când se modifică cererea de chemare în judecată cu greșita aplicare a art.
204. Instanța a acceptat tardiv modificarea, dar i-a răspuns la ce a cerut. Greșeala este la
acceptare care e motiv de apel sau de recurs.
b. Dacă se admite o cerere nouă în recurs.
c. Când instanța se poate pronunța din oficiu.
Exemplu: la divorț, autoritatea părinteasca, numele pe care părinții îl vor avea,
cheltuielile pe care părțile trebuie să le angajeze în legătură cu minori, locuința minorului.
d. Într-o cerere de partaj reclamantul cere partajarea potrivit cotelor legale pe
care eu le vad ca fiind 1/3 pentru fiecare (soț supraviețuitor și 2 copii). Instanța spune că
admite cererea, dar potrivit cotelor legale, în acest caz, cotele sunt altele. Nu este plus/extra
petita, pentru că nu era o convenție între părți conform căreia ele înțeleg să deroge de la
cotele legale (reclamantul a cerut cotele legale, dar nu știa care sunt, instanța i le-a dat pe cele
prevăzute de lege). Părțile pot deroga de la aceste cote (nu sunt de ordine publică), dar nu
există o tranzacție în acest sens.
La fel și la partaj: reclamantul cere partaj în sensul să i se atribuie lui imobilul și
celuilalt mașina. Reclamantul a cerut pur partaj, mai departe, modalitatea în care se va face
partajul poate face obiectul unei convenții sau o decide instanța după anumite reguli. În acest
caz, instanța va dispune partajul, dar imobilul se va partaja la doi, pentru că este ușor
partajabil în natură. Nu este un extra petita, pentru că partea fixează limitele judecații la
partaj, iar mai departe legiuitorul spune că în cazul unui partaj nu se întâmplă ceea ce dorește
partea neapărat, ci ceea ce spune legea/ceea ce vor ambele părți.
Pentru minus petita mai există și posibilitatea completării. Calea completării nu
anulează posibilitatea de a face revizuirea. Astfel, partea poate face completare, iar dacă nu
a făcut-o, poate face revizuirea. În schimb, dacă partea a făcut completare și i s-a respins, nu
mai poate face revizuire (există autoritate de lucru judecat).
/!\ Apelul și recursul sunt inadmisibile pentru minus petita.
Revizuirea pentru acest motiv, nu se poate exercita decât în legătura cu hotărâri care fie
sunt pronunțate pe fond, fie evocă fondul.

281
 2.2. Obiectul pricinii nu se află în ființă
Bunurile ce fac obiectul procesului sunt distruse și procesul are ca obiect predarea lor în
natură. În acest caz, ar fi logic să nu poți pune în executare hotărârea. Dacă hotărârea de
primă instanță îl obligă pe B să predea o serie de bunuri mobile, identificate, iar B sau un terț
le distruge, executorul va cauta bunurile și are doua variante: (i) le găsește și le predă sau (ii)
nu le găsește și face un proces-verbal de imposibilitate de executare. Cu acest proces, partea
are două variante:
- face o cerere nouă prin care cere obligarea părții care trebuia să predea bunurile pe
care le-a distrus la contravaloarea lor (acesta presupune să faci un nou proces);
- revizuire (taxa timbru 50 lei. Dacă este o hotărâre dată în apel, se reia din fața apelului
și nu se mai reia de la prima instanță, ceea ce înseamnă că este posibil să mai fie doar recurs
sau poate nici recurs dacă acesta nu este prevăzut).
Partea a ajuns în această situație, pentru că nu avut o hotărâre cu executare alternativă
(ar fi trebuit să ceară, pentru că, dacă partea nu cerea, iar instanța îi dădea o hotărâre cu
executare alternativă, ar fi făcut un plus petita). Astfel, dacă partea nu avut inspirația să ceară
executarea alternativă, iar bunul dispare până la executare, părții îi rămâne calea revizuirii, iar
dacă pierde termenul revizuirii, introducerea unei noi cereri.
NU există caz de revizuire dacă:
- imobilul a fost înstrăinat (nu este dispariție);
- pe teren s-a edificat o construcție (nu a dispărut bunul, s-a schimbat situația lui
juridică);
- s-a desființat postul în care s-a dispus reintegrarea angajatului.
Revizuirea este aplicabilă numai dacă hotărârea nu este dată cu executare alternativă
(nu mai este nevoie de revizuire). În acest caz, executorul poate pune în aplicare hotărârea
fără a apela la revizuire.
Partea poate uza de anumite dispoziții prevăzute în materia executării silite (art. 891 și
892). Astfel, când predarea unui bun a devenit imposibilă ca urmare a distrugerii, ascunderii,
deteriorării ori a altor cauze asemănătoare, în materie de executare silită, există o procedură
simplificată care seamănă cu revizuirea, în sensul că, atunci când executorul constată că nu
poate executa bunurile pentru motive mai ample decât revizuirea (ipoteze multiple), partea se
va adresa instanței de executare pentru a înlocui obligația de predarea cu obligația de a da o
sumă de bani. Această procedură operează atunci când partea pierde termenul de revizuire.
Aceste proceduri nu se contrazic, ci sunt căi alternative de rezolvare a aceleași
probleme, cu mențiunea că cea din faza de executare are un domeniu mai amplu decât

282
revizuirea. Mai mult, termenele de exercițiu sunt diferite (de aici interesul de a executa una
sau cealaltă).
Procedura în materia executării silite este urgentă, astfel avocatul va aprecia dacă mai
există termen de revizuire, care taxă este mai mare, care este procedura mai rapidă (la
revizuire poate hotărârea este de apel și este mai avantajos, pentru că în acest fel, ar mai fi
doar recurs sau nici măcar recurs dacă procedura este fără drept de recurs, pe când la instanța
de executare, ar fi prima instanță și apel).
Hotărârea trebuie să fie neapărat una care evocă fondul.
2.3. Un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecata, a fost condamnat
definitiv pentru o infracțiune privitoare la pricina sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui
înscris declarat fals în cursul ori în urma judecații, când aceste împrejurări au influențat
soluția pronunțată în cauză. În cazul în care constatarea infracțiunii nu se mai poate face
printr-o hotărâre penală, instanța de revizuire se va pronunța mai întâi, pe cale incidentală,
asupra existenței sau inexistenței infracțiunii invocate. În acest ultim caz, la judecarea cererii
va fi citat și cel învinuit de săvârșirea infracțiunii.
Prima ipoteză: un judecător, martor sau expert, condamnat definitiv pentru o
infracțiune privitoare la pricină, în măsura în care a influențat soluția;
A doua ipoteză: declararea ca fals a unui înscris utilizat în pricină, dacă înscrisul
respectiv a influențat soluția cauzei.
În cazul în care constatarea infracțiunii nu se mai poate face prin hotărâre penală
(motive: moartea autorului, prescripția sau alte cazuri care împiedică punerea în mișcare a
acțiunii penale, altele decât cele conform cărora nu există fapta sau că nu a fost săvârșită de
persoana respectivă).
Instanța de revizuire se va pronunța mai întâi pe cale incidentală cu privire la faptă, iar
în funcție de rezultatul cu privire la această chestiune incidentală, va judeca revizuirea pe
fond sau nu. Va da o încheiere de admitere în principiu spunând că înscrisul este fals. Mai
încolo, instanța de revizuire, dacă constată înscrisul ca fiind fals, va schimba soluția (poate fi
fals, determinant în cauză, dar să nu schimbe soluția).
La judecarea cererii, va fi citat și cel învinuit de săvârșirea infracțiunii (martorul,
judecătorul, expertul sau cel care făcut falsul înscrisului nu este parte). Dacă a murit, se
citează moștenitorii. De infracțiune au scăpat, dar se pot cere daune. Astfel, partea care a
pierdut a pierdut procesul prevalând-se de înscrisul fals (ea fiind inocentă și crezând în buna-
credință a lui) se va îndrepta cu daune împotriva celui care va fi considerat cel care a săvârșit

283
fapta. Tocmai pentru a nu se crea opozabilități dezavantajoase, el trebuie să participe la
proces pentru a se putea apăra.
De exemplu, un terț a făcut un fals, reclamantul câștigă, intervine amnistia pentru terț.
Pârâtul face revizuire. Reclamantul se poate întoarce în daune contra terțului pentru daune.
De aceea se citează.
Nu este caz de revizuire pe acest motiv, la fals, când vorbim de o simulare (sancțiune
civilă) sau când nu corespunde actul voinței juridice a părților (anulabilitatea actului).
Ordonanța de clasare prevede sesizarea judecătorului de cameră preliminară pentru a se
pronunța cu privire la desființarea unui înscris când nu s-a pus în mișcare acțiunea penală,
ceea ce face ca această parte a textului să rămână ipotetică în cele mai multe cazuri. Însă,
există situații în care art. 315 NCPP nu a fost aplicat: când procurorul nu a sesizat
judecătorul de cameră preliminară sau l-a sesizat, dar acesta a respins cererea ca fiind
inadmisibilă, pentru că nu avea elemente de probe că să desființeze înscrisul. Nu rezultă dacă
era fals sau nu (caz în care va spune instanța de revizuire).
O altă problemă este că judecătorul, martorul sau expertul a fost condamnat pentru o
infracțiune privitoare la pricină. Trebuie subliniat că nu trebuie să fie neapărat judecătorul
care a judecat (de cele mai multe ori așa este).
Dacă este vorba de un judecător, hotărârea nu trebuie să evoce fondul (poate fi o
hotărâre dată pe baza unei excepții. Poate judecătorul a luat mită ca să respingă cererea ca
prescrisă).
Dacă este vorba de martor, expert sau înscris, trebuie să fie vorba de o hotărâre care
evocă fondul. Martorul sau expertul nu putea să intervină decât în legătură cu aspecte de
fond, iar înscrisul trebuie să vizeze aspecte de fond (atunci când se anulează cererea sau se
respinge pe baza unei excepții nu se analizează marturii, expertize sau înscrisuri sub aspectul
falsității, ele ținând de fond).
2.4. Un judecător a fost sancționat disciplinar definitiv pentru exercitarea funcției
cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă aceste împrejurări au influențat soluția în cauză
Condiții:
a. un judecător să fi fost sancționat;
Nu trebuie să fie neapărat cel care a judecat cauza. VCPC prevedea să fie același, dar
NCPC a flexibilizat motivul, vorbind de influențarea soluției în cauză, poate fi judecătorul
care a distribuit aleatoriu procesul (e.g. într-o instanță se știe jurisprudența fiecărui complet,
astfel dacă partea are o cerere de revendicare și știe că un complet admite cererile mai ușor

284
decât altele, iar un judecător face astfel încât să ajungă la completul care admite, completul
va face o crimă fără să știe).
b. sancțiunea să nu fie oarecare, ci să fie pentru rea-credință sau gravă
neglijență;
Acestea sunt definite în L. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor 8). În
doctrină se spune că grava neglijență este asimilabilă dolului (acel lucru nescuzabil, trebuie să
fie unul vădit, adică nu există o scuză pentru faptul că un judecător nu știe un RIL).
c. sancțiunea să fie definitivă;
d. fapta să fie determinantă pentru soluție (dacă există rea-credință, dar nu
influențează soluția: este sancționat un judecător pentru adresarea verbală violentă față de
părți. Aceasta poate atrage sancțiuni, dar soluția poate nu are legătură cu ea).
În cazul în care nu se dispune pe cale disciplinară, nu există posibilitatea ca materia
infracțiunii să se analizeze pe cale incidentală. Astfel, dacă s-a pierdut termenul de prescripție
în materie disciplinară, se închide calea revizuirii.
2.5. După darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea
potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților
Motivul de revizuire care acoperă cele mai multe ipoteze. Este cel mai utilizat, fiind
neînțeles. Condiții:
a. să existe un înscris (legat). Nu consemnarea unei mărturii în scris (nu
dezlegat);
b. să aibă o forță probantă prin el însuși (să nu fie un început de dovadă
scrisă);
c. să fie prezentat de revizuent, iar nu să solicite instanței obligarea părții
adverse să-l depună sau o adresă către o instituție publică sau altă instituție ca să-l trimită;
d. înscrisul să fi existat la data hotărârii a cărei hotărâri se cere, să nu fie
ulterior fabricat. Fostul Tribunal a zis că atunci când înscrisul constă într-o hotărâre
judecătorească, condiția preexistenței se raportează la data introducerii cererii de chemare în
judecată, nu când se pronunță soluția, pentru că partea nu are de unde ști ce va fi în viitor.
Trebuie să nu fi fost utilizat până atunci în proces.

8
Art. 991
(1) Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material
ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.
(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav,
neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual

285
 Condiția rezultă din „reținute” sau „nu au putut fi înfățișate”. Prin urmare, nu se
acceptă înscrisurile create după pronunțarea hotărârii (altfel, hotărârea ar fi în pericol
permanent de a fi contestată cu un număr infinit de înscrisuri). În practică se acceptă ca
înscris o adresă care atestă că în Arhivele Naționale există un înscris care exista la data
procesului și care, din varii motive, nu a putut fi folosit anterior.
e. neprezentarea înscrisului să decurgă:
- din faptul că au fost reținute de partea potrivnică;
- dintr-o împrejurare mai presus de voința părților (caz fortuit). Este mai mult decât
motivele temeinice (faptul că înscrisul era în Arhivele Naționale și partea nu a făcut adresă la
momentul procesului și s-a gândit abia acum);
f. înscrisul să fie determinant, să aibă aptitudinea de a duce la un alt rezultat
decât cel pronunțat în cauză.
/!\ Determinant nu înseamnă că va conduce cu adevărat la schimbarea soluției, dar să
conțină aptitudinea (poate cealaltă parte vine cu contraprobă, iar pe baza coroborării, înscrisul
nu mai duce la schimbarea soluției) de a contesta chestiunile deja pronunțate.
Există o discuție în jurisprudență și în doctrină: hotărârea judecătorească pronunțată în
alt dosar poate fi valorificată ca înscris nou? Exemplu: acțiune în rezoluțiune admisă, dar
există alt proces paralel în care se admite o acțiune în anularea acelui contract și atunci partea
vrea să revizuiască hotărârea în rezoluțiune spunând că cealaltă instanță a dispus anularea.
Atenție! Partea nu a conexat procesele, nu a suspendat procesul de rezoluțiune până la
soluționarea celui în anulare. Astfel, partea se regăsește cu două proceduri paralele, cu
hotărâri definitive și va spune că vrea să revizuiască hotărârea (înscris nou: hotărâre
judecătorească în care s-a dispus că contractul s-a anulat).
Doctrina și jurisprudența spun că se poate, pentru că hotărârea este un înscris autentic,
cu condiția că hotărârea folosita că înscris nou să fi fost obținuta într-un proces care a debutat
anterior pronunțării hotărârii a cărei revizuire se solicita. S-a dorit evitarea că în urma
pierderii unui proces, partea să declanșeze noi prin care să obțină hotărâri care să-i fie baza
unei revizuiri.
În cazul în care procesul privind nulitatea a început anterior pronunțării hotărârii a cărei
revizuire procesului, partea nu poate controla procesul, astfel încât nu este vina părții că nu s-
a terminat înainte (cel mult poate fi vina părții pentru faptul că nu a cerut suspendarea sau s-a
cerut și s-a respins ori conexarea).
Legiuitorul a dorit să împiedice ca autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri să fie
pusă în pericol prin declanșarea unor procese ulterioare. Dacă procesul privind anularea

286
contractului a debutat ulterior hotărârii în rezoluțiune, înscrisul nu mai este nou, ci este unul
ulterior.
În acest caz se derogă de la una dintre condițiile de mai sus (înscrisul să fi existat la
data pronunțării hotărârii). Hotărârea judecătorească privind anularea contractului nu exista la
data pronunțării hotărârii, ci exista cererea de chemare în judecată în baza căreia s-a
pronunțat hotărârea. Cu alte cuvinte, doctrina și jurisprudența au mutat această regulă,
aplicând-o nu înscrisului, ci actului care a generat procedura din care a rezultat înscrisul (o
persoană nu poate determina durata unui proces, ci doar momentul depunerii cererii de
chemare în judecată).
2.6. Dacă s-a casat, s-a anulat ori s-a schimbat hotărârea unei instanțe pe care s-a
întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere
De această dată nu mai este o hotărâre judecătorească care lovește într-un act ce stă la
baza unei hotărâri, ci hotărârea judecătorească a cărei revizuire se cere se sprijină pe o altă
hotărâre, care este ulterior anulată, desființată sau schimbată.
Nu are importanță natura civilă, administrativă sau penală a hotărârii pe care se sprijină
hotărârea a cărei revizuire se cere. Pot fi hotărâri ale unor organe cu activitate jurisdicțională,
cum ar fi hotărârea arbitrală.
Ipoteza clasică: printr-o hotărâre arbitrală s-a stabilit că o parte a încălcat un contract.
Ca urmare a hotărârii arbitrale (că o parte a încălcat obligațiile statuate într-un contract), într-
un proces în fața unei instanțe se angajează obligații precum obligația de a suporta penalități
pentru cel care a încălcat contractul. Instanța învestită cu cererea de a obliga una dintre părți
să plătească penalități va spune „printr-o hotărâre arbitrală s-a constatat deja că una dintre
părți și-a încălcat obligațiile, iar constatând că în contract existau penalități, instanța le
acordă”. O parte din hotărârea dată de instanță se sprijină pe hotărârea arbitrală. În cazul în
care hotărârea arbitrală este anulată, va cădea și hotărârea pronunțată de instanța civilă (prin
care s-au acordat penalitățile), pentru că aceasta din urmă a plecat de la o autoritate de lucru
judecat pozitivă, în sensul că deja s-a stabilit că există obligații încălcate.
Acest motiv pleacă de la premisă că într-o hotărâre s-a utilizat autoritatea de lucru
judecat pozitivă a altei hotărâri. Aceea autoritate pozitivă era provizorie, care a căzut printr-o
desființare (poate a fost revizuită chiar hotărârea respectivă sau a fost contestație în anulare și
a fost înlăturată).

287
 2.7. Statul ori alte persoane juridice de drept public, minorii și cei puși sub
interdicție judecătorească ori cei puși sub curatelă nu au fost apărați deloc sau au fost apărați
cu viclenie de cei însărcinați să îi apare
Cazul ”gâgă”. Pentru minori sau puși sub interdicție motivul are logică, ele sunt
persoane care nu se pot apărea singure. Sunt la mâna celor care îi apără.
Sub VCPC s-au invocat excepții de neconstituționalitate pe care CCR le-a respins sub
argumentul că textul are la baza ideea că statul operează cu valori superioare, în sensul că
garantează bunuri proprietate publica etc. Însă, nu toate bunurile în legătură cu care statul
poarta procese sunt proprietate publică (există mai degrabă procese cu cele din domeniul
privat. Cu cele din domeniul public mai rar, pentru că ele oricum sunt inalienabile,
insesizabile și imprescriptibile).
Motivul nu se aplică persoanelor juridice de interes public, ci numai celor de drept
public (interpretarea ar trebui să fie restrictivă).
Lipsa de apărare poate fi imputabilă, pentru stat cel puțin. De exemplu, revizuentul a
fost citat, dar nu s-a aparat.
Motivul nu se aplică dacă apărarea s-a făcut numai în scris, pentru că textul spune
„deloc”. Astfel, simpla întâmpinare este suficientă (nu spune „nu au fost apărați temeinic”).
Mai mult, dacă există o cerere la dosar în care partea spune că vrea să studieze dosarul, iar
ulterior depune o întâmpinare (oricât de mică ar fi) este apărare (deși nu destulă). Acel
„deloc” trebuie interpretat cât mai restrictiv, în sensul că, chiar dacă partea nu a venit la
proces prin reprezentant, dar a depus un material scris, este totuși o apărare.
În mod evident, motivul nu se aplica apărărilor greșite, deficitare sau incomplete.
În cazul vicleniei, trebuie demonstrată. În acest caz apărarea există, dar actele de
apărare au dus la un rezultat contrar (renunțări la recursuri, achiesări la hotărâri).
2.8. Există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de
grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri
Trebuie să avem în vedere două procese în care nu s-a invocat litispendența (nu s-au
unit), nu s-a invocat suspendarea (nu s-a suspendat unul până la soluționarea celuilalt), ci au
mers paralel, existând triplă identitate de părți, obiect, cauză și s-a ajuns la pronunțarea a
două hotărâri care, în final, sunt și potrivnice. S-a realizat exact riscul pentru care au fost
înființate instituțiile precum litispendența și suspendarea judecații.
Așadar, una dintre hotărâri este data cu încălcarea autorității de lucru judecat. Care? A
doua. Trebuie anulată. Condiții:
a. hotărârile să fie potrivnice;

288
 NU este necesar ca ambele să rezolve fondul cauzei (e.g. una respinge cererea ca
prescrisă, iar cealaltă spune că cererea este fondată și obligă pe una dintre părți să plătească
suma de bani).
Contrarietatea trebuie să se găsească la nivelul dispozitivelor celor două cereri și nu
este vorba de o contrarietate pe considerentele lor. Aceasta soluție este clasică, unii autori, de
mare valoare, o înlătură pe ideea că pe NCPC autoritatea s-a extins și asupra dispozitivelor.
BRICIU a păstrat-o în rațiuni de prudență, pentru că soluția pe care o impune legiuitorul în
cazul acestui motiv este anularea invariabilă a celei de a doua hotărâri, ori dacă contradicția
este numai la nivelul considerentelor și nu a dispozitivului, nu se poate anula a doua hotărâre
(instanța trebuie să explice o parte din considerente și să rejudece al doilea proces. Nu se mai
încadrează în ipoteza pe care o solicita legiuitorul că fiind soluția). BRICIU acceptă ideea că
există autoritate de lucru judecat la nivelul considerentelor, dar în caz de contradictorialitate
nu este aplicabilă revizuirea (mecanismul de reglare nu este revizuirea).
b. să existe o tripla identitate de părți, obiect și cauză între cele 2 procese;
c. hotărârile să fi fost pronunțate în procese/dosare diferite. Nu același
dosar;
Nu este vorba despre același dosar în cicluri diferite pentru că atunci unele hotărâri se
desființează în dauna altora și nu mai sunt două hotărâri existente.
Nu este necesar ca hotărârea să rezolve fondul, poate fi și de procedură. Contrarietatea
se poate găsi și la nivelul dispozitivelor, dar și în considerente ca autoritate cu efect pozitiv.
d. în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat
sau instanța să nu se fi pronunțat asupra ei ori să nu se fi invocat apărarea autorității de
lucru judecat sau instanța să nu se fi pronunțat asupra ei;
Dacă s-a invocat și instanța a respins-o, revizuirea ar înseamnă încălcarea autorității
instanței care a respins excepția autorității de lucru judecat (o instanță a zis că nu este triplă
identitate, nu se poate face revizuire ca să zici că instanța a gândit prost. S-ar încalcă
autoritatea acelei hotărâri). Astfel, este inadmisibilă revizuirea în acest caz, indiferent dacă a
doua instanță a respins în mod greșit autoritatea de lucru judecat.
Condiție alternativă: la d.: s-a invocat excepția, dar instanța a omis să se pronunțe
asupra ei. Într-un fel sau într-altul excepția autorității trebuite să nu fi fost dezlegată de
instanța de a doua investire.
e. să se ceară anularea celei de-a doua hotărâre, care s-a pronunțat cu
încălcarea autorității de lucru judecat.

289
 Prin urmare, acest motiv de revizuire nu presupune un concurs de calitate între cele
două hotărâri, ci, în realitate, prima hotărâre care a dobândit mai întâi autoritate de lucru
judecat, se impune față de cea de-a doua. Oricât de bună ar fi a doua hotărâre, încalcă
autoritatea (poate pe fond este bună, dar procedura este dezastru).
Nu se anulează toată hotărârea ulterioară, se desființează partea referitoare la autoritatea
pozitivă și se rejudecă (L. 310/2019).
2.9. Partea a fost împiedicată să se înfățișeze la judecată și să înștiințeze instanța
despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voința sa
Nu avem motive temeinice, deci trebuie să fie caz fortuit (accidente de circulație). Nu
presupune o spitalizare simplă, pentru că în acest caz, partea nu putea să se prezinte, dar
putea anunța instanța.
Condiții cumulative: partea să nu se înfățișeze în mod obiectiv, dar nici să înștiințeze.
2.10. CEDO a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale
datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continua să se
producă
Condiții:
a. să fie o hotărâre a Curții de la Strasbourg;
b. hotărârea să constate o încălcare;
c. încălcarea să intervină printr-o hotărâre judecătorească;
d. încălcarea să continue să-și producă efectele;
Astfel, dacă este o hotărâre CEDO conform căreia s-a încălcat termenul rezonabil, dar
între timp procesul s-a terminat, revizuirea nu va fi admisibilă.
Dacă s-a încălcat protocolul 1 privind dreptul la proprietate revizuirea va fi admisibilă.
Acest punct poate fi exercitat în legătură cu hotărâri care nu antamează fondul, pentru
că poate fi o încălcare ale unor drepturi procesuale faptul că nu s-a permis accesul la justiție
(e.g. s-a respins cererea pe un motiv care încalcă drepturile părții. I s-a impus o cauțiune
pentru a declanșa procesul).
2.11. După ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituționala s-a pronunțat
asupra excepției invocate în aceea cauză, declarând neconstituțională prevederea care a făcut
obiectul acelei excepții
Condiții:
a. hotărârea să fie definitivă;
b. excepția s-a invocat în acel proces;
c. CCR a declarat neconstituționalitatea;

290
 d. decizia CCR a fost publicată în M.Of, adică hotărârea a rămas definitivă;
Acest motiv se aplică inclusiv hotărârilor care nu antamează fondul, pentru că prin
Decizia nr. 866/2015 s-a decalarăți neconstituțional textul care spunea că se aplica numai în
ipoteza în cea s-a judecat fondul.
2.12. Motiv din legea contenciosului administrativ
Există o hotărâre pronunțată cu încălcarea principiului priorității DUE9.
Acest motiv nu le elimina pe cele din NCPC, ci se adaugă lor. Legea nu spune nimic
altceva, poate fi orice, ceea ce se și întâmplă (nu-l înțelege nimeni, dar trebuie să-l știm).
Judecătorul național trebuie oricum să aplice principiul priorității DUE când judecă
recursul sau când judecă în prima instanța. Dacă nu l-a aplicat, se presupune că l-a evaluat și
că nu este aplicabil. Dacă vine partea și spune ulterior că nu l-a aplicat, este o încălcare a
autorității de lucru judecat.
Motivele de revizuire sunt făcute pentru chestiuni născute ulterior sau existe înainte, dar
pe care judecătorul nu le cunoștea. Principiul priorității DUE rezultă din tratate, judecătorul le
știe, se presupune că le aplică.
BRICIU a explicat (teorie acceptată) că textul trebuie aplicat acolo unde rezultă că
judecătorul nu a analizat problema DUE, adică nu s-a invocat și nici el, din oficiu, nu a
discutat-o (a omis. Nu au observat nici părțile sau ele au observat, dar judecătorul a ignorat).
Acolo unde s-au aplicat normele, iar judecătorul a spus că nu sunt aplicabile, conform Briciu,
revizuirea nu este admisibilă.
De la punctul 3 (în afara de ipoteza judecătorului) 4, 7 până la 10 se poate formula
revizuire și în legătura cu hotărâri care nu evoca fondul (art. 509 alin. (2)).
Nu este cerută condiția exercitării apelului, astfel că poate fi o hotărâre neapelată.
Între revizuire și recurs, recursul va avea prioritate la soluționare (art. 459 alin. (3)).
Logica: dacă se admite recursul, revizuirea sau contestația în anulare (care se face împotriva
hotărârilor de recurs) rămân fără obiect.
Revizuirea nu este aplicabilă în materie de divorț dacă unul dintre soți s-a recăsătorit.
3. Sesizarea instanței competente
Regula generală: art. 510. fiind o cale de retractare, se judecă de către aceeași instanță
care a judecat hotărârea a cărei revizuire se solicită.

9
Art. 21: Căile extraordinare de atac
Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunțarea
hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar,
reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată. Cererea de
revizuire se soluționează de urgență și cu precădere, într-un termen maxim de 60 de zile de la înregistrare.

291
 Excepție: pct. 8, cea cu hotărârile contrare, pentru că încalcă autoritatea de lucru
judecat, competența va fi instanța mai înaltă în grad, față de cea care a pronunțat prima
hotărâre. În cazul în care una dintre instanțe este ICCJ, tot ea va judeca revizuirea.
Nu operează prorogarea de competență dacă un motiv de revizuire atrage o
competență, iar alt motiv de revizuire altă competență și se exercita amândouă. Practic, se vor
disjunge și se vor trimite la instanțele competente.
Este important să se rețină, deoarece nu se aplică regulile de la apel și recurs. Dacă sunt
mai multe revizuiri sau contestații, se judecă separat
Termenele. Art. 511. Nu este doar unul. Primul, cel general, este de o lună, dar curge
în mod diferit.
Pct. 1 – termenul curge de la comunicarea hotărârii. Atunci vezi că ai ceva în plus, în
minus.
Pct. 2 – curge de la ultimul act de executare. Atunci afli că nu poți executa hotărârea.
Pct. 3 – curge din ziua în care partea a luat cunoștință de hotărârea de condamnare a
persoanei sau de declarare ca fals a înscrisului, dar nu mai târziu de un an de la data
rămânerii definitive a hotărârii penale. Nu mereu cel care face revizuirea este parte în
procesul penal.
Dacă nu există hotărâre penală, deoarece acțiunea penală nu a mai putut fi exercitată.
Atunci termenul curge de la momentul la care revizuientul a aflat de împrejurările care pot
conduce la existența unui proces penal, dar nu mai târziu de 3 ani.
Pct. 4 – de când află de hotărârea prin care judecătorul a fost sancționat, dar nu mai
târziu de un an.
Pct. 5 – termenul este de o lună. Curge de la data descoperirii înscrisului. Țineți minte
că nu este orice înscris, ci trebuie să îndeplinească condițiile de care am vorbit la motive.
Pct. 6 – termenul este de o lună și curge din ziua în care a aflat de hotărâre, dar nu
mai mult de un an. Faceți distincție între comunicare (act de procedură care se dovedește
prin procesul-verbal de predare, până la înscrierea în fals. Nu poate fi probat prin elemente
extrinseci) și luare la cunoștință (situație de fapt care se dovedește prin orice mijloc de
probă).
Pct. 7 – din ziua în care statul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un
an. Minorii și cei sub curatelă, termenul este de 6 luni de la data la care a luat cunoștință
de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la dobândirea capacității de exercițiu, înlocuirea
tutorelui/curatorului.
Pct. 8 – o lună de la rămânerea definitivă a ultimei hotărâri.

292
 Pct. 9 – 15 zile de la data la care a încetat împiedicarea părții.
Pct. 10 și 11 – 3 luni și curge de la data publicării hotărârii în Monitorul oficial al
României.
Motivarea: este obligatorie. În lipsa ei, cererea este nulă. Termenul în care se
motivează este același ca pentru declararea căii de atac.
Fiind o cale extraordinară, nu produce suspendarea hotărârilor. Hotărârea este
executorie. Instanța de revizuire va putea să dispună suspendarea cu plata unei cauțiuni (art.
512).
Întâmpinarea este obligatorie, dar trebuie depusă cu 5 zile înainte de termen și nu se
comunică, se ia cunoștință de ea din dosar (art. 513 alin. (2)). Nu există o limită în ceea ce
privește probele. Motivele de revizuire se discută doar pe admisibilitate, deci nu prea poți
propune altceva decât înscrisuri (art. 513 alin. (3)).
4. Reguli privind judecata
Se aplică procedura din faza de judecată specifică hotărârii a cărei revizuire se cere.
Mai mult, judecătorii care au judecat hotărârea a cărei revizuire se cere sunt incompatibili să
judece cererea de revizuire (art. 41).
În ceea ce privește întinderea dezbaterilor, ele sunt limitate numai la admisibilitatea
revizuirii și la faptele pe care se întemeiază aceasta.
Dacă se admite revizuirea, se dispune schimbarea soluției revizuite în tot sau în parte
sau anularea celei de-a doua în cazul contrarietății de hotărâri (pct. 8).
Se poate pronunța o singura hotărâre, adică prin aceeași hotărâre să se admite revizuirea
și să se schimbe soluția, dar sunt situații în care trebuie procedat mai întâi la admiterea
revizuiri în principiu printr-o încheiere interlocutorie, iar apoi rejudecarea procesului. De
exemplu, la fals, dacă instanța de revizuire este chemată să analizeze falsul pe cale
incidentală (nu are o hotărâre penală prin care înscrisul este declarat fals, trebuie să facă ea
analiza), va trebui mai întâi să vadă dacă înscrisul este fals sau nu, să admită în principiu și
apoi să rejudece.
La pct. 1 este nevoie de un singur pas, deoarece elimini din start ce este în plus în
hotărâre.
În cazul pct. 8 se pronunță o singura hotărâre, pentru că instanța nu are ce să evalueze,
nu le compară, ci se va anula a doua hotărâre dacă vorbim de încălcarea autorității de lucru
judecat în efectul ei negativ.
Dacă contradicția este în considerente pe efectul pozitiv, soluția va fi anularea celei de-
a doua hotărâri și rejudecarea ei de instanța competentă să judece cauza (art. 513 alin. (4)).

293
 L. 310/2019: a rămas necorelat textul cu textul de la termenele de revizuire. Termenul
este de la pronunțare. De la pronunțare nu ai cum să știi considerentele. Este o necorelare de
texte. În trecut neexistând autoritate la nivelul autorității de lucru judecat în sens pozitiv.
În ceea ce privește căile de atac:
Regula generala: hotărârea este supusă, de regulă, acelorași cai de atac ca hotărârea a
cărei revizuire se cere. Fiind de retractare, hotărârea se înlocuiește cu alta care poate fi atacată
în mod normal (art. 513 alin. (5));
Excepție: la pct. 8 calea de atac este recursul, cu mențiunea că dacă una dintre hotărâri
este dată de ICCJ, recursul se va exercita la completul de 5 judecători (art. 513 alin. (6)).
Recursul este posibil numai pentru a doua hotărâre (cea supusă anularii), legiuitorul a
vrut să zică că nu se poate face apel (nu că iți dă recurs acolo unde nu există). Cu alte cuvinte,
când legiuitorul a zis că hotărârea de anulare se dă cu recurs, a vrut să zică că nu ai apel, că
este numai cu recurs, dar aceasta înseamnă că aceea hotărâre să fi fost supusă recursului (dacă
era o hotărâre care era supusa numai apelului și nu aveai recurs, nu mai ai drept de recurs,
practic, hotărârea din revizuire este definitivă). Trebuie ca și a doua hotărâre să fie recurabilă!
CAPITOLUL XI – PROCEDURI SPECIALE
I. DIVORȚUL
II. ORDONANȚA PREȘEDINȚIALĂ
III. ORDONANȚA DE PLATĂ
SECȚIUNEA I – DIVORȚUL
Se învață din cod și carte. Nu interesează problema de divorț de la dreptul familiei.
SECȚIUNEA II – ORDONANȚA PREȘEDINȚIALĂ
Se adoptă măsuri cu caracter provizoriu. Pentru a fi admisibilă se cer 4 condiții. De fapt
sunt 3. 2 criterii sunt relevante în legislațiile europene, fie alternativ, fie cumulativ: bonus
fumus iuris și pericolum in mora. La noi avem mai mult pericolum.
1. Condiții
1) Urgența. Decurge fie din necesitatea păstrării unui drept ce s-a păgubit din
întârziere, fie din ivirea unei pagube iminente ce nu se poate repara, fie din înlăturarea unei
piedici care poate interveni într-o executare (care prin esența ei este urgentă) (art. 997 alin.
(1)). Ce ar putea fi urgent? Ridicarea unei construcții în vecinătate care riscă prin modul de
construire să prejudicieze imobilul. Se fac săpături neautorizate care riscă să surpe clădirea.
Cer sistarea autorizației. Sau vorbim de niște emisiuni calomnioase. Se cere stoparea
acestora.

294
 Sunt situații când legiuitorul prevede că o măsură se ia pe calea ordonanței. Urgența
este prezumată. Art. 217 C.civ.
Sunt cazuri în care trimite la ordonanță în mod corespunzător, înseamnă că judecătorul
verifică condițiile. Art. 255 C.civ., Art. 920 NCPC.
2) Caracterul vremelnic. Este o măsură provizorie (art. 997 alin. (2)). Se
adoptă până la clarificarea problemei de fond. Vremelnicia rezultă din natura măsurii (la
exemplul cu lucrările). Chiar legea prevede că ea produce efecte până la un moment. Art. 450
NCPC.
S-a pus în discuție dacă trebuie însoțită de o acțiune de fond. S-a zis în final că nu este
o condiție esențială. Prin vremelnicie nu înseamnă că trebuie să determini clarificarea
situației de fond. Se poate lua doar măsura care poate deveni veșnică prin acceptarea
celeilalte părți. Partea adversă poate să ceară un proces pe fond. Caracterul provizoriu este
doar de natura ordonanței.
3) Neprejudecarea fondului. Nu trebuie să se dezlege aspecte de fond. Nu poate
fi obligat pârâtul la plată, la demolări, doar la sistarea unor lucrări, nu poate di exclus un
asociat, nu se declară nulități, rezoluțiuni (art. 997 alin. (5)).
4) Mai este a patra condiției, dar ea ține direct de admisibilitate: este necesar să
existe o aparență de drept în favoarea reclamantului. Dintr-o analiză la prima facie să
rezulte destul elemente din care să rezulte că reclamantul are susținere pe fond.
2. Judecata
Procedura. Regula este că se citează. Când cazurile sunt foarte urgente, se poate face
fără citare (nicio parte nu se citează). Întâmpinarea nu este obligatorie. Se poate face cerere
reconvențională, dar se pot cere tot lucruri vremelnice (art. 999).
Terți. Doar intervenția accesorie este admisibilă. Intervenția principală presupune
cererea unui drept.
Probele. Nu ne spune codul ce probe sunt sau nu admisibile. Doar că sunt admisibile
acele probe care sunt compatibile cu natura urgentă a ordonanței președințiale.
Calea de atac. Apelul în 5 zile de la pronunțare/comunicare (art. 1000 alin. (1)). Dacă
este la ICCJ, avem recurs.
Hotărârea este executorie, dar poate fi suspendată executarea (art. 1000 alin. (2)).
Autoritatea de lucru judecat. Nu are autoritate de lucru asupra unei proceduri de
fond. Are față de o altă cerere formulată pe cale de ordonanță? Da, dar este relativă, numai
dacă condițiile nu s-au schimbat (art. 1002).

295
 Posibilitatea ca cererea de ordonanța se să transforme în proces de drept comun. Este o
modificare a cererii de fapt care se poate face până la încheierea dezbaterilor. Pârâtul va fi
citat (art. 1001).
SECȚIUNEA III – ORDONANȚA DE PLATĂ
Art. 1014 NCPC. Domeniul de aplicare se referă la sume de bani (nu obligații de a
face) care rezultă dintr-un contract civil. Vizează numai creanțe certe (recunoscute printr-un
act anterior), lichide și exigibile. Art. 663. Existența neîndoielnică a creanței trebuie să
rezulte din titlul executoriu. Orice îndoială profită debitorului și se respinge ordonanța.
Procedura. Există una prealabilă obligatorie. Trebuie făcută o somație cu 15 zile
înainte (art. 1015). Sancțiunea este respingerea ei ca inadmisibilă. Întâmpinarea este
obligatorie. Nedepunerea ei poate atrage recunoașterea pretenției, dar nu este obligatoriu. Nu
se comunică întâmpinarea. Părțile se citează (art. 1019).
Probe. Numai înscrisuri. Dacă este nevoie de alte probe, se respinge ordonanța (art.
1021 alin. (2)).
Soluții. Se dă prin încheiere când debitorul face apărări din care să rezulte caracterul
îndoielnic al pretențiilor sau dacă sunt necesare mai multe probe decât înscrisuri.
Dacă dovedește ce și cum trebuie, se admite cererea prin ordonanță.
Dacă se admite cererea, ordonanța este executorie.
Cale de atac. Cerere în anulare se face în 10 zile și se judecă de instanța care a
pronunțat acea ordonanță, dar de doi judecători (art. 1024).
Art. 1024 alin. (5) și 1025 NCPC. Ordonanța este executorie, dar completul care
judecă cererea în anulare poate dispune suspendarea cu plata unei cauțiuni. Dacă creditorul
pierde în ordonanța de plată, poate face o nouă cerere pe drept comun.
CAPITOLUL XII – EXECUTAREA SILITĂ
I. DISPOZIȚII GENERALE
II. TITLUL EXECUTORIU
III. PERIMAREA EXECUTĂRII
IV. PRESCRIPȚIA EXECUTĂRII
V. CONTESTAȚIA LA EXECUTARE
VI. ÎNTOARCEREA EXECUTĂRII
SECȚIUNEA I – DISPOZIȚII GENERALE
Se învață din cod și carte.
SECȚIUNEA II – TITLU EXECUTORIU
Se învață din cod și carte.

296
 SECȚIUNEA III – PERIMAREA EXECUTĂRII
Se învață din cod și carte.
SECȚIUNEA IV – PRESCRIPȚIA EXECUTĂRII
Se învață din cod și carte.
SECȚIUNEA V – CONTESTAȚIA LA EXECUTARE
Se învață din cod și carte.
SECȚIUNEA VI – ÎNTOARCEREA EXECUTĂRII
Se învață din cod și carte.

297