UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA”

Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport Departamentul de Geografie

Specializarea Educaţie fizică şi sport - geografie

GEOGRAFIA INDUSTRIEI
Octavian Groza
Marinela Istrate Radu Căpitan

Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”

Iaşi, 2003

0
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”
Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport
Facultatea de Geografie-Geologie
Departamentul de Geografie

Autori:

conf. dr. Octavian Groza

asist. drd Marinela Istrati
asist. drd. Radu Căpitan

Referenţi:

prof. dr. Alexandru Ungureanu

conf. dr. Ionel Muntele

Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2003

1
Introducere .................................................................................................................................. 4
Caracterizarea geografică generală a ramurilor industriale ........................................................... 5
1.Industria extractivă ............................................................................................................... 5
1.1.Industria extractivă a produselor energetice .......................................................................... 6
1.1.1.Industria de extracţie a cărbunelui ................................................................................ 6
1.1.1.1.Extracţia cărbunilor şi organizarea spaţiului geografic ............................................... 7
1.1.1.2.Tipuri de localizare a industriei de extracţie a cărbunilor ........................................... 9
1.1.2.Industria de extracţie a petrolului şi a gazelor naturale ................................................... 11
1.1.2.1.Extracţia petrolului şi organizarea spaţiului geografic.............................................. 12
1.1.2.1.1.Tipuri de localizare a industriei de extracţie a petrolului ................................... 14
1.1.2.1.2.Localizarea industriei de extracţie a petrolului şi reţelele de transport ................. 16
1.1.2.2.Extracţia gazelor naturale şi organizarea spaţiului geografic ..................................... 17
1.1.3.Industria de extracţie a metalelor radioactive................................................................ 19
1.2.Industria extractivă a produselor neenergetice .................................................................... 20
1.2.1.Extracţia şi prepararea minereurilor metalifere (feroase şi neferoase) .............................. 20
1.2.1.1.Extracţia şi prepararea minereurilor metalifere feroase............................................ 20
1.2.1.2.Extragerea şi prelucrarea minereurilor metalifere neferoase ..................................... 21
1.2.2.Industria de extracţie a mineralelor, minereurilor şi rocilor nemetalifere .......................... 22
2.Industria alimentară şi a băuturilor alcoolice ...................................................................... 23
3.Industria textilă şi a produselor textile ................................................................................ 25
4.Industria pielăriei şi încălţămintei ....................................................................................... 28
5.Industria de exploatare şi prelucrare a lemnului .................................................................. 28
6.Industria celulozei, hîrtiei, cartonului şi a produselor din hîrtie şi carton ............................ 30
6.1.Industria celulozei, hîrtiei, cartonului şi a produselor din hîrtie şi carton ................................ 31
6.2.Industria poligrafică (edituri, poligrafie, reproducerea înregistrărilor pe suporţi)...................... 31
7.Industria de prelucrare a ţiţeiului, cocsificarea cărbunelui şi tratarea combustibililor nucleari
.............................................................................................................................................. 32
7.1.Industrializarea cărbunilor ................................................................................................ 32
7.2.Industrializarea petrolului................................................................................................. 33
7.3.Industrializarea uraniului .................................................................................................. 34
8.Industria chimică şi a fibrelor sintetice şi artificiale ............................................................ 35
8.1.Fabricarea produselor chimice de bază .............................................................................. 36
8.1.1.Industrializarea clorului ............................................................................................. 36
8.1.2.Industrializarea sulfului ............................................................................................. 37
8.1.3.Industrializarea fosforului .......................................................................................... 38
8.1.4.Industrializarea potasiului .......................................................................................... 39
8.1.5.Industrializarea azotului ............................................................................................ 39
8.2.Fabricarea textilelor chimice (artificiale şi sintetice) ............................................................. 40
8.3.Fabricarea săpunurilor, detergenţilor şi a produselor cosmetice şi de parfumerie .......... 40
9.Industria de prelucrare a cauciucului şi a maselor plastice .................................................. 42
9.1.Producţia de articole de cauciuc ........................................................................................ 42
9.2.Fabricarea maselor plastice ............................................................................................... 42
10.Industria altor produse din minerale nemetalifere.............................................................. 44

2
 10.1.Industria sticlei şi a produselor din sticlă .......................................................................... 44
10.2.Fabricarea produselor din ceramică refractară şi nerefractară .............................................. 45
10.3.Industria cimentului şi a betoanelor ................................................................................. 46
10.4.Localizarea industrializării materialelor de construcţii ........................................................ 46
11.Industria metalurgică ........................................................................................................ 48
11.1.Siderurgia ..................................................................................................................... 48
11.1.1.Localizarea siderurgiei ............................................................................................. 49
11.1.1.1.Siderurgia statelor industrializate ........................................................................ 50
11.1.1.2.Siderurgia statelor în curs de dezvoltare .............................................................. 53
11.2.Metalurgia neferoasă ...................................................................................................... 56
11.2.1.Localizarea metalurgiei neferoase .............................................................................. 56
11.2.1.1.Metalurgia aluminiului ...................................................................................... 58
11.2.1.2.Industrializarea staniului.................................................................................... 60
11.2.1.3.Industrializarea cuprului .................................................................................... 60
11.2.1.4.Industrializarea plumbului şi zincului .................................................................. 61
11.2.1.5.Industrializarea metalelor preţioase..................................................................... 63
12.Industria construcţiilor metalice şi a produselor din metal ................................................. 64
13.Industria de maşini şi echipamente.............................................................................. 65
13.1.Etapa regiunilor industrial-carbonifere (1800-1900) ........................................................... 66
13.2.Etapa regiunilor industrial-petrolifere (1850-1950) ............................................................ 68
13.3.Etapa zonelor (platformelor) industriale (1950-1975) ......................................................... 70
13.4.Etapa nucleelor neoindustriale (după 1975) ...................................................................... 72
14.Alte activităţi industriale .................................................................................................... 76
14.1.Bijuteria şi giuvaergia ..................................................................................................... 76
14.2.Orfevrăria .................................................................................................................... 77
15.Industria energetică........................................................................................................... 77
15.1.Energia-factor indirect de localizare................................................................................. 78
15.1.1.Energia calorifică .................................................................................................... 78
15.2.Energia-factor direct de localizare ................................................................................... 79
15.3.Industria termoenergetică ............................................................................................... 80
15.3.1.Comportamentul teritorial al uzinelor termoelectrice .................................................. 80
15.4.Industria hidroenergetică................................................................................................ 82
15.4.1.Resursele hidraulice şi localizarea activităţilor economice ............................................. 83
15.5.Balanţa energetică a statelor lumii şi influenţa sa asupra localizărilor economice .................... 85
Structuri industriale planetare .................................................................................................... 87
Structuri industriale integrate ................................................................................................ 87
Structuri industriale în tranziţie ............................................................................................. 89
Structuri industriale izolate .................................................................................................... 90
Lumile industriei şi ale industrializării ....................................................................................... 91
Hărţi de reperaj ......................................................................................................................... 95
Bibliografie................................................................................................................................ 97

3
 Introducere

Dincolo de a fi o simplă activitate economică dezvoltată în ultimele două secole, industria

se revelează ca un fenomen complex, capabil să influenţeze sau să transforme radical sisteme economice,
politice, sociale şi culturale. Factorul industrial cel mai virulent al acestor transformări este tehnologia. Sumă
de cunoştinţe tehnice şi de aplicaţii practice ale acestor cunoştinţe, tehnologia a permis accelerarea fără
precedent a ritmurilor cotidiene, a redus extraordinar de mult acţiunea pe care distanţa o opune
activităţilor umane (permiţînd astfel o intensificare a interacţiunilor socio-economice), a masificat şi
standardizat producţia şi consumul, a mărit timpul liber al indivizilor permiţîndu-le accesul facil la
activităţile turistice şi de agrement şi nu în ultimul rînd a globalizat problemele omenirii (mondializarea
economică şi culturală, poluarea, efectul de seră fiind doar cîteva exemple).
În acest curs nu sînt prezentate decît compartimentele productive ale industriei (ramurile
industriale), insistîndu-se asupra sistematicii lor (subramurile), asupra esenţei lor tehnologice (specificul
activităţilor de producţie), asupra comportamentului lor spaţial (modul în care ele se concentrează sau se
dispersează în spaţiul geografic) şi asupra mizelor pe care fiecare dintre aceste ramuri industriale le are în
lumea contemporană. Cursul este în mod deliberat structurat în funcţie de clasificarea naţională a
activităţilor economice care, din 1991, este conformă cu NACE (Nomenclatura Activităţilor din
Comunitatea/Uniunea Europeană). Prin urmare, industriile nu sînt prezentate nici în funcţie de
importanţa lor în economia actuală şi nici în funcţie de logica proceselor tehnologice. Această alegere ne-a
fost dictată de experienţa profesională, şi urmăreşte facilitarea accesului studenţilor la sistematica primară a
activităţilor industriale1.
La începutul prezentării fiecărei ramuri industriale, cititorul va găsi sistematica oficială a
ramurii respective, limitată pînă la nivelul subramurilor notate cu trei cifre. Cursul debutează cu industria
extractivă (notată cu C, deoarece A şi B revin sectorului primar, respectiv activităţilor agricole, silvice şi
pisciculturii). Notaţiile care cuprind două majuscule CA, CB (sau DA, DB... etc.) reprezintă ramurile
majore ale sectorului industrial. Cele care cuprind două cifre (10, 11... 18... etc.) reprezintă ramurile
activităţilor majore iar cele cu trei cifre (101, 102... etc.) reprezintă primul nivel al subramurilor industriale.
Datorită complexităţii, pentru unele ramuri am optat pentru analizarea unui număr limitat de subramuri,
considerate mai importante. Pentru industriile de maşini şi echipamente, cu un număr impresionant de
ramuri şi subramuri, opţiunea noastră a fost aceea de a prezenta modul în care activităţile acestui sector s-
au agregat spaţial în funcţie de revoluţiile industriale care s-au succedat începînd cu a doua jumătate a
secolului al XIX-lea (cea bazată pe cărbune şi pe maşina cu abur, cea axată pe petrol şi pe motorul cu
ardere internă, căreia i se adaugă minirevoluţia electricităţii, şi în fine, cea declanşată de microelectronică).
În final cursul prezintă o sinteză didactică a situaţiei actuale a industriei mondiale în
scopul schiţării unei panorame generale a posibilităţilor de evoluţie economică a statelor planetei, ştiut
fiind faptul că, de cele mai multe ori, industrializarea este sinonimă cu dezvoltarea economică şi cu
progresul individual şi comunitar.

1 O abordare mai complexă a problematicii geografice a activităţilor industriale poate fi găsită în O. Groza – Geografia industriei,

Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2000.

4
 Caracterizarea geografică generală a ramurilor industriale
Conform unei definiţii uzuale ("Le Petit Robert de la langue française"), industria este
ansamblul activităţilor economice care au drept obiect exploatarea resurselor minerale şi a diverselor surse de energie, precum
şi transformarea materiilor prime de origine minerală, vegetală sau animală în produse fabricate. Această definiţie, cu
rădăcini în experienţa umană cotidiană, este în acelaşi timp o definire lărgită (introducerea activităţilor
miniere în sectorul secundar), dar şi restrictivă (deoarece lasă deoparte activităţile finale legate de
activitatea productivă de tip industrial (de exemplu legăturile cu pieţele de desfacere).
R. Fouet (1975) propune o definiţie mai complexă, prin care industria este definită ca
fiind "ansamblul de operaţii care, plecînd de la transformarea materiilor prime sau a materialelor brute provenind din sfera
biogeologică, conduce la elaborarea unui produs fabricat care este livrat pieţelor de desfacere în scopul utilizării sau
consumului". Prin această definiţie se exclud din activitatea industrială operaţiile productive specifice
sectorului extractiv şi sînt introduse în cadrul manufacturii o parte din activităţile legate tradiţional de
sectorul serviciilor (activităţi de transport, depozitare şi chiar comerţ).
Pentru M. Goussot (1998), "cuvîntul industrie desemnează un ansamblu complex de
operaţii realizat de către om cu ajutorul maşinilor, şi care are drept scop să livreze un produs care nu exista
pînă atunci în natură. Această activitate este deosebită de cea agricolă prin aceea că în agricultură munca
umană raţionalizează şi ameliorează o producţie naturală, dar şi de cea a serviciilor şi comerţului, care nu
produce nici un bun material. În amontele activităţii industriale se regăseşte transformarea materiilor prime
şi a materialelor brute extrase din natură plecînd de la sfera biogeologică. În avalul activităţilor industriale
se regăsesc produsele finale, care pot fi finite sau semi-finite".
Se observă faptul că definirea industriei ca activitate economică nu este deloc simplă, dat
fiind faptul că între extracţia resurselor naturale şi obţinerea produselor finale se desfăşoară un sistem
extrem de complicat de operaţii tehnologice, care conduc la o întreagă panoplie de bunuri manufacturate
(produse intermediare, echipamente casnice, echipamente industriale, echipamente de transport, bunuri de
consum curent, bunuri de consum îndelungat). Tocmai această complexitate a activităţilor industriale a
impus mai multe tipuri de clasificări (v. Groza, 2000), însă în acest curs ne vom limita la abordarea clasică,
cea bazată pe ramurile industriale.

1.Industria extractivă
C C INDUSTRIA EXTRACTIVĂ
- CA INDUSTRIA EXTRACTIVĂ DE PRODUSE ENERGETICE
10 10 Extracţia şi prepararea cărbunelui (inclusiv şisturile şi nisipurile bituminoase)
101 101 Extracţia şi prepararea antracitului şi huilei
102 102 Extracţia şi prepararea cărbunelui brun şi a lignitului
103 103 Extracţia şi prepararea turbei
111 111 Extracţia şisturilor şi nisipurilor bituminoase
11 11 Extracţia petrolului şi gazelor naturale (exclusiv prospecţiunile)
111 111 Extracţia petrolului brut
111 111 Extracţia gazelor naturale
112 112 Activităţi de servicii anexe extracţiei petrolului şi gazelor naturale (exclusiv prospecţiunile)
Extracţia şi prepararea minereurilor radioactive
120 120 Extracţia şi prepararea minereurilor radioactive

Definiţia industriei ca obiect de studiu al geografiei economice evidenţiază caracterul

fundamental al resurselor în cadrul proceselor industriale. Din întreaga gamă a resurselor, resursele minerale
joacă unul dintre rolurile principale în cadrul activităţilor industriale. Prelevarea lor din natură este realizată
de o sumă întreagă de activităţi care, în esenţă, efectuează un proces de preluare din mediul natural, pe cale
mecanică sau chimică, a anumitor roci şi minerale considerate utile de către societate la un anumit moment
al dezvoltării sale.
Aceste activităţi, deşi simple în aparenţă, sînt foarte diferite între ele deoarece necesită
tehnologii specifice şi au comportamente spaţiale proprii, în funcţie de distribuţia, calitatea şi cantitatea
resurselor vizate. Apariţia şi funcţionarea în teritoriu a activităţilor miniere depinde de asemenea de tipul

5
de proprietate asupra resurselor subsolului, de existenţa economiilor de scară (de proporţie)2, de existenţa
sau de non-existenţa capitalurilor masive – publice sau private -, de riscurile economice şi politice, de
evoluţia preţurilor produselor extrase, precum şi de propriile caracteristici de producţie, de consum şi de
schimb.

1.1.Industria extractivă a produselor energetice

Combustibilii minerali sînt, la scară istorică, resurse epuizabile (refacerea lor necesită
perioade de sute de milioane de ani). Resursele sigure, exploatate la nivelul actual al producţiei, mai asigură
consumurile societăţii umane vreme de 800 de ani pentru cărbune (4 000 de miliarde de tone), 60 de ani
pentru gazele naturale (120 000 de miliarde de metri cubi), 50 de ani pentru uraniu (1,7 milioane de tone)
şi 45 de ani pentru petrol (139 de miliarde tone).
Resursele energetice (cărbunii, petrolul, gazele naturale şi combustibilii nucleari) au fost
puse în loc în urma unor combinaţii locale extrem de precise de factori genetici. Ca urmare, distribuţia lor
planetară este foarte inegală. Constrînsă să copieze distribuţia neuniformă a resurselor, industria extractivă
a produselor energetice realizează cu acestea o distribuţie de proximitate, prezentînd prin urmare acelaşi
caracter de inegalitate a reparţitiei în spaţiul geografic. Regiunile care beneficiază de prezenţa industriilor
extractive a produselor energetice prezintă organizări spaţiale diverse, în funcţie de axarea acestora pe
cărbune, pe petrol şi gaze naturale sau pe metale radioactive.

1.1.1.Industria de extracţie a cărbunelui

Exploatarea industrială a cărbunilor a fost iniţiată în Marea Britanie, în jurul anului 1750,
fiind legată de difuzia spaţială a tehnicilor de utilizare a energiei aburilor. Ulterior, activitatea a fost
adoptată de majoritatea statelor din Europa, expansiunea mondială a Europei exportînd-o apoi în întreaga
lume.
De la început, extracţia cărbunilor s-a efectuat în apropierea aglomeraţiilor umane,
deoarece, printr-o şansă istorică (condiţionată de anumite cauze de ordin geologic), populaţia s-a
concentrat în regiuni care mai tîrziu aveau să se dovedească importante areale carbonifere: Scoţia Centrală
(Lowlands), Anglia Centrală (Midlands), Ţara Galilor (Wales), bazinul rîului Ruhr (afluent pe dreapta al
Rhinului), bazinul franco-belgian, Alsacia, Silezia, Banatul, Ucraina meridională, Uralul etc.
Exploatarea zăcămintelor, efectuată în subteran sau în cariere ("la zi"), necesită o cantitate
mare de forţă de muncă, chiar în condiţiile actuale, cînd majoritatea activităţilor sînt mecanizate şi
automatizate. Forţa de muncă este cerută de complexitatea organizărilor miniere, care cuprind, în linii
mari, următoarele sectoare de activitate:
- construirea şi întreţinerea infrastructurilor, care necesită un numeros personal auxiliar
specializat în tehnologia şantierelor miniere. Principalul element de infrastructură sînt puţurile verticale de
acces în galerii. Acestea sînt cimentate, pentru a preveni infiltraţiile şi scurgerile de noroi, servind la urcarea
şi coborîrea personalului, a maşinilor şi materialelor de manutanţă, a pietrişului pentru rambleele căilor
ferate interne, precum şi la evacuarea cărbunilor extraşi. Tot puţurile permit instalarea ţevilor de aer
comprimat care alimentează motoarele din adînc, cablurile electrice pentru echipamentele de iluminat,
cablurile telefonice şi conductele de evacuare a apei pompate din galerii. Un al doilea element al
infrastructurilor este constituit din sistemele de galerii orizontale principale şi secundare, care sînt întărite
cu elemente din lemn, din beton sau cu arcuri metalice recuperabile. Ranforsarea acestora este efectuată
mereu, pe măsura avansării lor în căutarea cărbunelui sau pentru exploatarea acestuia. Al treilea element al
infrastructurilor subterane este sistemul de evacuare a cărbunelui extras, care se face prin intermediul
vagoneţilor sau al benzilor transportoare, între abataj şi partea inferioară a puţului vertical. La suprafaţă,
acest sistem se continuă cu alte şine sau benzi transportoare care evacuează cărbunele de la partea
superioară a puţului către gura minei şi de aici către spaţiile de depozitare sau către punctele de expediere
(terminale rutiere, feroviare sau fluvio-maritime).
- efectuarea activităţilor de extracţie propriu-zisă care constă, în funcţie de gradul de dezvoltare
al sistemului economic în care se execută activitatea minieră, în sfărîmarea stratului de cărbune cu ajutorul
explozivilor şi al uneltelor de mînă (în ţările în curs de dezvoltare) sau cu ajutorul sapelor rotative verticale

2 Principiul economiei de proporţie este acela al scării invers proporţionale: cu cît o uzină este mai mare (sau cu cît o organizare
industrială geografică este mai puternică), cu atît costul pe unitatea de produs va fi mai redus.

6
ori orizontale ale abatajelor complet automatizate (în ţările dezvoltate). Acesta este sectorul de activitate al
muncitorilor specializaţi, respectiv al minerilor.
- construirea, întreţinerea şi susţinerea infrastructurilor şi activităţilor de la suprafaţă. Organizarea de
suprafaţă a unei mine cuprinde o serie de clădiri social-administrative (birouri, cantine, dormitoare, posturi
medicale, sedii de pompieri), precum şi o întreagă panoplie de infrastructuri şi echipamente necesare
lucrului în subteran: centrul de distribuţie a energiei electrice dublat de grupurile electrogene autonome de
intervenţie, compresoarele de aer necesare alimentării utilajelor de extracţie, locomotivelor subterane sau
benzilor transportoare, schelele troliurilor pentru ascensoarele de mare capacitate etc.
- echiparea şi menţinerea activităţilor de prelucrare primară a cărbunelui, sector care necesită de
asemenea o cantitate deloc neglijabilă de forţă de muncă. Cărbunele, odată extras, trebuie să fie separat de
sterilul care îl însoţeşte. Cantitatea acestuia depinde de forma de extracţie utilizată: atunci cînd activitatea
se face manual, cantitatea de steril scoasă la suprafaţă este mai mică, pe cînd abatajele mecanizate rup
adesea, odată cu stratul de cărbune, şi mari cantităţi de rocă nefolositoare. De exemplu, în minele din
bazinul nordic al Franţei, în anii 1950, doar 30% din cantitatea extrasă era steril, pe cînd în anii 1970
proporţia acestuia atinsese 50%. Din această cauză, cărbunele trebuie măcinat şi apoi "spălat", operaţie
prin care se separă roca utilă de cea inutilă. După "spălare", fragmentele de cărbune obţinute sînt triate în
instalaţii de mare capacitate, în funcţie de destinaţia finală: sorturile mari sînt trimise cocseriilor sau marilor
centrale termoelectrice îndepărtate, pe cînd sorturile mici şi prafurile de cărbune sînt fie brichetate local,
fie trimise centralelor termoelectrice apropiate. Sterilul este depozitat în apropierea minelor, sub forma
haldelor conice sau alungite, care crează un peisaj specific.
În cazul exploatărilor "la zi" activitatea este relativ mai simplă, însă forţa de muncă cerută
rămîne importantă, deoarece, pe lîngă exploatarea propriu-zisă care se efectuează fie cu sape rotative
verticale, fie cu ajutorul explozivilor şi a excavatoarelor, este nevoie de o întreagă activitate de manutanţă:
decaparea sau îndepărtarea rocii inerte, efectuarea lucrărilor de drenaj şi de desecare a carierei, transportul
şi prelucrarea primară a cărbunilor etc.
Apare astfel evident rolul de element polarizator pe care industria de extracţie a cărbunelui îl
exercită asupra populaţiei din regiunile mai apropiate sau mai îndepărtate de locul extracţiei. De aici derivă
una dintre caracteristicile de bază ale comportamentului spaţial al industriei carbonifere şi anume aceea că
această activitate devine elementul principal de organizare a teritoriului pe care se desfăşoară: concentrează populaţia,
conduce la creşterea aglomeraţiilor urbane existente, crează alte aşezări, atrage diferite echipamente şi
reţele de transport rutier, feroviar, fluvial, crează baza energetică şi de materii prime pentru o serie întreagă
de industrii din aval (industria energetică, industria metalurgică, industria de prelucrare a cărbunelui,
carbochimia, industria materialelor de construcţii etc.). Această caracteristică a fost utilizată - direct sau
indirect - pentru umanizarea şi industrializarea unor spaţii anterior lipsite de sisteme socio-economice
moderne: Kazahstanul, Siberia sudică şi central-estică, estul şi centrul Statelor Unite ale Americii, vestul
Canadei, estul şi sud-vestul Australiei, nord-estul Mexicului, insula indoneziană Kalimantan etc.

1.1.1.1.Extracţia cărbunilor şi organizarea spaţiului geografic

Cărbunii sînt roci sedimentare combustibile, avînd o reparţitie spaţială a dezechilibrată.

Mai mult de 92% din resurse sînt cantonate în emisfera nordică. Din cele aproximativ 4.000 de miliarde de
tone la cît se estimează resursele sigure, CSI deţine cea mai mare parte, fiind urmată la distanţă de Statele
Unite, China, India, Australia, Africa de Sud şi de unele dintre statele Europei. Exploatarea industrială a
cărbunilor s-a declanşat în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, cînd un întreg complex de factori
(construirea maşinilor cu abur, avîntul activităţilor manufacturiere, criza britanică a lemnului de foc,
urbanizarea accentuată, descoperirea procedeului de reducere a minereurilor de fier cu ajutorul cocsului) a
impulsionat activităţile miniere. Calităţile multiple ale cărbunelui (materie primă pentru chimie, combustibil
industrial şi casnic, reducător al fierului, resurse abundente grupate pe spaţii restrînse) au constituit tot
atîtea avantaje pentru primele state carbonifere: Marea Britanie, Germania, Franţa, Belgia, Rusia, România,
Polonia şi Cehia. Pe baza cărbunelui s-au cristalizat şi au evoluat ulterior primele regiuni industriale ale
globului, cu o structură relativ simplă însă fundamentală pentru industrializarea teritoriului: industrii
metalurgice feroase şi neferoase, industrii de echipament, industrii chimice, industrii ale materialelor de
construcţii şi industrii textile. Apare normal astfel fenomenul suprapunerii teritoriilor celor mai dezvoltate
peste principalele arii carbonifere ale planetei.
Comunitatea de Sate Independente, cu 44,4% din resursele lumii, prezintă o largă distribuţie
teritorială a structurilor carbonifere. În partea europeană se detaşează Ucraina, unde se exploatează huile de

7
bună calitate în bazinul rîului Doneţk (160 mil.t în 1990; 81 mil.t în 2001). Federaţia Rusă (257 mil.t în 1990;
187 mil.t în 2001) valorifică structurile productive cu cărbuni superiori din bazinul Vorkuta, din Ural şi din
Siberia meridională (bazinul Kuznetk, bazinul Ceremhovo şi bazinul Bureea). Zăcămintele ruseşti de
cărbuni energetici (cărbune brun şi lignit) sînt exploatate în bazinul rîului Moscova şi mai la nord, în
Colinele Valdai, la care se adaugă cele din sudul Siberiei. Al treilea stat al comunităţii este Kazahstanul (127
mil.t în 1990; 79 mil.t în 2001), cu strate de cărbuni aflate la mică adîncime, sau chiar la suprafaţă,
exploatate în bazinul Karagandei.
America de Nord deţine mai mult de 25% din resursele carbonifere mondiale, cea mai parte
revenind Statelor Unite (862 mil.t în 1990; 936 mil.t în 2001), care prezintă două structuri carbonifere
importante: arealul Munţilor Appalachi şi bazinul Vestului Mijlociu, acesta din urmă cu două sectoare de
extracţie (Eastern, în statele Indiana-Illinois, şi Western, în statele Yowa-Missouri), cărora li se adaugă
zăcăminte mai mici din Stîncoşi (în statele New Mexico, Arizona, Colorado, Utah, Wyoming, Montana,
Dakota de Nord şi Dakota de Sud) şi din Alaska (Nenana, Bering Rives şi Beluga). Depozitele carbonifere
ale Stîncoşilor se continuă şi pe teritoriul Canadei (35 mil.t), în provinciile Alberta (Wilow Creek, Line
Creek) şi Columbia Britanică (McLeod River, Mercoal, Shaugnessy).
Asia (20,2% din resurse) se înscrie cu zăcămintele Chinei (964 mil.t) din provinciile nord-
estice (Heilongjiang, Jilin, Liaoning, Shanxi, Hebei), nordice (Mongolia Interioară, Regiunea Autonomă
Sikiang Uigura) şi central-sudice (Sichuan, Hubei şi Hunan), ale Indiei, 318 mil.t (cu structuri productive în
nord-est, pe teritoriul statelor Bihar, Orissa şi West Bengal) şi ale Indoneziei, 94 mil.t, (recent puse în valoare
în sudul insulei Kalimantan). Cu rezerve mult mai mici urmează Coreea de Nord (bazinul Phenian), Turcia (în
Munţii Bolü), Iran, Pakistan, Japonia (în insula Hokkaido) şi Filipine.
Australia (4% din resurse şi o producţie de 263 mil.t) beneficiază de existenţa unor
zăcăminte foarte productive, cu strate groase şi aflate la suprafaţă, cantonate în depozitele geologice ale
Munţilor Mării Cumpene de Ape din statele estice Queensland şi New South Wales (Noua Galie de Sud).
Australia de Vest posedă structuri carbonifere de interes local (bazinul Collie), situaţie identică cu cea a
Australiei de Sud (Munţii Flinders).
Africa (3,2% din resurse), este un continent a cărui evoluţie geologică nu a permis
constituirea marilor zăcăminte de cărbuni, singurele state avantajate din acest punct de vedere situîndu-se
la extremitatea meridională: Republica Africa de Sud (224 mil.t), Botswana şi Zimbabwe. Resurse minore posedă
şi Zairul, Zambia, Algeria, Marocul şi Egiptul.
Europa (2% din resursele sigure) este nucleul de unde a iradiat prima revoluţie industrială,
axată pe utilizarea cărbunilor. Zăcămintele carbonifere cele mai importante se găsesc pe teritoriul Marii
Britanii (Scoţia Centrală, Anglia central-vestică şi sud-vestul Tarii Galilor-Wales; 93 mil.t în 1990; 30 mil.t
în 2001), Spaniei (Asturia şi Euskadi/Ţara Bascilor), Franţei (bazinele Nord-Pas de Calais şi Lorena), Belgiei
(Charleroi, Liège), Germaniei (Ruhr, Saar, 77 mil.t în 1990; 28 mil.t în 2001), Cehiei şi Poloniei (Silezia) şi
României (Banat şi Valea Jiului, 4 mil.t).
America Latină (0,6% din resurse) este un continent recent intrat în cursa carboniferă.
Statele carbonifere clasice ale Americii de Sud (Chile, Perù, Brazilia), cu producţii reduse, au fost depăşite de
Columbia, care, în urma descoperirii zăcămintelor de la El Cerrejn, Calenturitas şi Loma (peste 25 de
miliarde tone de cărbune) tinde să devină unul dintre marii exportatori mondiali (43 mil.t produse în
2001).

Majoritatea siturilor carbonifere amintite mai sus s-au referit la cărbunii superiori (huile şi
antraciti), utilizaţi mai ales în siderurgie şi carbochimie. Depozitele geologice de cărbuni inferiori (numiţi şi
"cărbuni energetici" deoarece sînt utilizaţi aproape în exclusivitate pentru alimentarea centralelor
termoelectrice) sînt prezente şi exploatate în unele state europene precum Germania (în bazinul saxono-
thuringian), România (în regiunile subcarpaţice şi de podiş din sudul, centrul şi vestul ţării), Cehia, Polonia,
Serbia, Croatia etc. În CSI, cărbunii inferiori sînt exploatati în bazinul mijlociu al fluviului Volga (bazinul
Moscovei), în Siberia sudică, pe traseul Transsiberianului (bazinele Ciulîmo-Eniseinsk, Kansk-Acinsk,
Irkutsk şi Cita) şi în Depresiunea Fergana din Uzbekistan. În Asia se remarcă bazinele chinezeşti din
provinciile Gansu şi Guangdong, recent fiind descoperite şi exploatate cele din Turcia (în Anatolia) şi din
Thailanda (în Podisul Khorat). Cărbunii energetici din America de Nord sînt prezenţi în structurile geologice
mai recente din Munţii Stîncoşi, care crează o serie de bazine discontinue ce se etalează pe direcţia nord-
sud din Canada (provinciile Alberta şi Saskatchewan) pînă în SUA (San Juan, Green River, Powder River,
Fort Union). În Australia a fost evidenţiat un singur zăcămînt de cărbuni inferiori, în statul Victoria (Loy
Yang, pe valea rîului Latrobe).

8
 Producţia de cărbuni superiori a planetei nu a încetat să crească de la debutul exploatării
industriale şi pînă în prezent. Cel mai important producător este China (aproape un miliard de tone),
urmată de Statele Unite (825 milioane tone), CSI (550 - 600 de milioane tone), India (200 milioane tone),
Polonia (180 milioane tone), Africa de Sud (175 milioane de tone), Australia (150 milioane tone), Marea
Britanie (100 milioane tone), Germania (75 milioane tone) şi Canada (40 milioane tone). Cele mai multe
state europene şi-au micşorat producţia, mergînd pînă la sistarea extracţiei (Franţa), preferînd să importe
cărbune mai bun şi mai ieftin din Australia, Statele Unite, Africa de Sud, CSI şi China. Din această cauză,
producţia mondială de huilă s-a plafonat în jurul valorii de 3.500 milioane tone.

Producţia carboniferă totală (2002)

Sursa: L’Etat du monde, 2003
Statul Producţia (milioane tone) Producţia (% din total)
China 1320,1 27,5
Statele Unite 1017,3 21,2
India 341,1 7,1
Australia 326,4 6,8
Rusia 270,0 5,6
Total 5 ţări 3274,9 68,2
Africa de Sud 225,6 4,7
Germania 202,1 4,2
Polonia 163,9 3,4
Indonezia 94,0 2,0
Ucraina 85,5 1,8
TOTAL MONDIAL 4802,6 100,0

Producţia de cărbuni energetici a fost relansată după 1973 (790 milioane tone în 1970,
peste 1.300 milioane tone în prezent), cei mai mari producători fiind Germania, CSI, Cehia, SUA şi
Polonia. Producţia carboniferă totală a crescut de la 3.000 milioane tone în 1973 la 4.800 milioane tone în
ultimii ani ai secolului al XX-lea, sperîndu-se 5.000 milioane tone în primele decenii ale noului mileniu.

1.1.1.2.Tipuri de localizare a industriei de extracţie a cărbunilor

Preţul cărbunilor este stabilit în funcţie de capacitatea lor calorifică, fiind scăzut pentru
cărbunii inferiori, care au o cantitate redusă de energie pe unitatea de volum (1.600-6.000 Kcal/kg) şi mult
mai ridicat pentru cei superiori, mai intensivi din punct de vedere energetic (6.600-6.800 Kcal/kg) şi cu
utilizări metalurgice care le ridică mult valoarea pe piaţă. Grija pentru diminuarea preţurilor de transport
dar şi nevoia de cocs metalurgic sînt doi factori majori care dictează tipurile de localizare a industriei de
extracţie.
Localizarea de proximitate este primul tip apărut în procesul organizării teritoriale a
industriei. Din cauza mijloacelor rudimentare de transport caracteristice secolelor al XVIII-lea şi al XIX-
lea (atelaje cu tracţiune animală sau vagonete pe şine de lemn), exploatările iniţiale de cărbune au fost
deschise în imediata apropiere a aglomeraţiilor urban-manufacturiere. După apariţia căilor ferate (1825),
cărbunii puteau fi transportaţi la distanţe mai mari, dar niciodată mai departe de 150-200 de kilometri. În
aceste condiţii, concentrările umane şi industriale facilitau deschiderea celor mai apropiate zăcăminte iar
minele cele mai productive atrăgeau în apropierea lor industriile mari consumatoare de cărbune. Acest tip
de localizare, bazat pe principiul diminuării distanţelor dintre producători şi consumatori în scopul reducerii costurilor de
transport, care a inspirat modelele locaţionale de tip weberian, poate fi denumit tipul de localizare de proximitate.
Funcţionarea acestui tip de localizare a generat regiunile carbonifer-industriale din Marea Britanie (Scoţia
sudică, Midlands, Wales), din Franţa (Nord-Pas de Calais, Lorena), din Germania (Ruhr), din Imperiul
Austro-ungar (Silezia, Banat) şi din Imperiul Ţarist (Uralul şi Ucraina sudică). După modelul european,
fostele colonii care dispuneau de resurse carbonifere, şi-au organizat propriile regiuni carbonifer-
industriale: Statele Unite în Appalachi şi în sudul Marilor Lacuri, Africa de Sud în Transvaal, Australia în
Queensland şi New South Wales, India în nord-estul Podisului Deccan (regiune denumită sugestiv "Ruhr-
ul indian") etc. Acelaşi tip de localizare funcţionează şi în nord-estul şi centrul Chinei, în Coreea de Nord
şi în insula japoneză Hokkaido.

9
 În cazul cărbunilor inferiori, aspectul de proximitate este şi mai evident, transportul lor
dovedindu-se nerentabil la distanţe mai mari de 300 de km chiar în condiţiile transportului modern. Cele
mai mari termocentrale din Germania estică, din Polonia Centrală, din România meridională sau din Rusia
se află în interiorul sau în imediata apropiere a bazinelor de extracţie a lignitului şi a cărbunilor bruni.
Industriile atrase şi sustinute de acest tip de localizare sînt iindustrii energointensive, precum industria
energiei electrice, carbochimia, industriile metalurgice, industriile chimice de sinteză organică etc.
Localizarea de tip front pionier3 este specifică statelor cu suprafeţe mari, în care condiţiile
naturale au împiedicat instalarea activităţilor economice intensive. Regiunile izolate, dar care prezentau
resurse carbonifere, au fost mai întîi dezenclavate prin construirea unor căi ferate de mare gabarit sau prin
implantarea unor porturi fluviale capabile să asigure legăturile cu restul teritoriului. Exemplul cel mai
elocvent este popularea şi industrializarea Siberiei şi a Asiei Centrale foste sovietice. După 1925, utilizîndu-
se magistrala feroviară Moscova-Vladivostok, au fost deschise, prin munca forţată a deţinuţilor politici şi a
populaţiei deportate din statele anexate, zăcămintele carbonifere din Kazahstan (Karaganda, Ekibastuz),
din sudul Siberiei centrale (Kuznetk, Kansk, Acinsk, Irkutsk), din Siberia orientală (Bureea) şi din Siberia
Nordică (în bazinul fluviului Peciora, pe cursul mijlociu al fluviului Lena şi în Peninsula Kamceatka). În
China, o parte din strategia guvernamentală de industrializare a regiunilor deşertice nord-vestice se bazează
pe exploatarea zăcămintelor de cărbune din Djungaria, unde se află 26 de miliarde de tone de cărbune
situat la foarte mică adîncime. În Australia, bazinul Collie din sud-vest a constituit suportul energetic al
implantării sistemului economic al oraşului Perth. Acelaşi caracter de pătrundere îl au şi exploatările
argentiniene din Patagonia, precum şi cele nord-americane (peste 3.800 de exploatări mici şi mijlocii) din
interiorul Munţilor Stîncoşi. Oraganizarile industriale care apar pe baza acestor noi zăcăminte deschise
copie modelul celor prilejuite de localizările de proximitate.
Localizarea de tip comercial este un tip recent de localizare, apărut după al doilea război
mondial dar intensificat după majorarea preţurilor petrolului din 1973. Acest tip de localizare este datorat
creării unei pieţe mondiale pentru cărbunii superiori, din ce în ce mai ceruţi de siderurgiile statelor
dezvoltate. Prin urmare, fluxurile de import creează în general organizări industriale de tip portuar, atît în
statele exportatoare, cît şi în cele importatoare.
În stare pură, localizarea de tip comercial se caracterizează prin deschiderea şi echiparea
unui zăcămînt cu ajutorul investiţiilor străine, majoritatea producţiei fiind contractată de statul investitor.
Echiparea zăcămîntului înseamnă nu doar instalarea utilajelor de extracţie, ci si, de multe ori, construirea
unor tronsoane de cale ferată şi a unui terminal portuar specializat în expedierea cărbunilor. Astfel de
localizări au fost puse în practică în Alaska şi vestul Canadei, unde Japonia şi Coreea de Sud au participat la
deschiderea structurilor de la Nenana, Bering Rives, Beluga, McLeod River şi Mercoal. Concomitent au
fost construite terminalele portuare de la Ridley Island şi Rolants Bank şi s-a majorat capacitatea de
încarcare a celor de la Point Roberts, Vancouver şi Prince Rupert. În Columbia, giganticul zăcămînt El
Cerrejón a fost în mare parte concesionat investitorilor din Europa (Franţa, Olanda, Spania) şi din
America (Brazilia, Panamà, multinaţionalele petroliere americane). Structurile carbonifere indoneziene din
Sumatra şi Kalimantan (Samarinda, Lloah Ullong) au început a fi valorificate în urma investiţiilor spaniole
şi japoneze.
Australia are o poziţie favorabilă în cadrul fluxurilor mondiale de cărbuni, fiind aproape
de regiunea Asiei de Est, unde sînt situaţi cei mai importanţi consumatori (Japonia, Taiwan, Coreea de
Sud). Pentru a face faţă cererilor sporite, Australia a mărit capacitatea terminalelor carbonifere din New
South Wales (Port Kembla, New Castle) şi a construit altele noi în Queensland (Abbot Point şi Hay
Point). Statele Unite sînt un vechi furnizor pentru Europa, cărbunele din Virginia fiind expediat prin
terminalul portuar Norfolk. Acelaşi tip de localizare comercială derivată din localizarea de proximitate este
specifică şi Republicii Sud-Africane, care a devenit un important nucleu de export al cărbunilor, către
Europa şi Brazilia prin terminalul de la Walvis Bay (în Namibia) şi către Asia, prin propriul terminal de la
Richard's Bay.
De cele mai multe ori, localizarea comercială este o variantă a localizării de proximitate
sau o formă ulterioară de localizare a extracţiei de tip front pionier, deoarece marile regiuni carbonifere, cu
resurse şi cu producţii însemnate şi-au orientat spre export o mare parte din cantităţile extrase (aşa cum
este cazul (estul SUA, Australia, Rusia, Africa de Sud).

3 Frontul pionier este linia de avansare a umanizării (sau a colonizării) în interiorul spaţiilor naturale nepopulate sau necolonizate.

10
 1.1.2.Industria de extracţie a petrolului şi a gazelor naturale

Extracţia hidrocarburilor a fost iniţiată la scară industrială în a doua jumătate a secolului al

XIX-lea, în trei areale de producţie: Subcarpaţii Prahovei, nord-estul SUA (Pennsylvania) şi bazinul
caucaziano-caspic din Rusia ţaristă. Deoarece primele utilizări ale petrolului şi distilatelor din petrol erau
destinate consumului direct în unele sectoare economice insuficient dezvoltate spaţial (iluminat public,
impregnarea lemnului, călăfătuirea navelor, obţinerea bitumului), iar transportul se efectua cu ajutorul
atelajelor animale sau pe căile ferate, doar bazinele petrolifere aflate în apropierea aglomeraţiilor umane erau
deschise exploatării. Ulterior, odată cu descoperirea motorului cu ardere internă şi cu motorizarea flotelor
rutiere, feroviare şi navale, şi mai ales după descoperirea tehnologiilor care făceau posibil transportul prin
conducte, exploatările petrolifere au putut să se extindă la distanţe mai mari de arealele de densă populare,
rămînînd însă destul de legate de acestea, deoarece preţul scăzut al hidrocarburilor şi costul ridicat al
transportului cantităţilor extrase şi a personalului de deservire făceau nerentabile zăcămintele îndepărtate.
Exploatarea zăcămintelor de petrol şi gaze este diferită de cea a cărbunelui, din mai multe
puncte de vedere, ceea ce face ca extracţia hidrocarburilor să aibă un alt tip de comportament spaţial: în vreme
ce activităţile miniere carbonifere concentrează în mod evident populaţia şi activităţile economice, cele
petroliere sînt un polarizator mai puţin important al spaţiului, şi aceasta datorită în primul rînd tehnologiei
extractive, care reduce mult forţa de muncă necesară, precum şi transportului mai uşor datorat sistemelor
de conducte. În cazul hidrocarburilor, procesul extractiv se desfăşoară în trei etape distincte, fiecare fiind
caracterizată de un anumit comportament al forţei de muncă şi al activităţilor anexe:
- prima etapă este cea a prospecţiunii geologice, care se desfăşoară cu personal puţin numeros,
însă de înaltă calificare şi dotat cu echipament ultraperformant. Costul activităţilor desfăşurate este destul
de ridicat, însă descoperirea petrolului duce la amortizarea rapidă a acestor cheltuieli. Prospectarea
geologică se poate efectua utilizînd fie tehnologia seismică (analiza cu ajutorul sonarelor a reflectării de către
stratele de roci a undelor seismice provocate de explozii controlate) fie tehnologia carotelor (analiza spectro-
chimică a eşantioanelor de rocă extrase cu ajutorul forajelor de explorare). Deşi metoda seismică este mai
ieftină, rezultatele puţin satisfăcătoare pe care le oferă face ca ei să îi fie preferată analiza carotelor, mult
mai sigură.
- etapa premergătoare producţiei se desfăşoară după efectuarea prospecţiunilor şi are rolul de a intercepta
şi a evalua zăcămîntul de hidrocarburi. Forajele au un diametru de 50 de cm şi pot ajunge dincolo de adîncimi
de 5000 m. În cazul interceptării stratelor productive sînt necesare întîi puţurile de confirmare care evaluează
rezervele şi dimensiunile geometrice ale zăcămîntului. Dacă eforturile se dovedesc fructuoase, se instalează
cîteva zeci sau sute de puţuri de dezvoltare, care efectuează extracţia propriu-zisă4. Dacă zăcămîntul nu
răspunde aşteptărilor, forajele de dezvoltare nu se mai efectuează. Este etapa cea mai costisitoare în
mijloace financiare, energie şi forţă de muncă, valoarea totală fiind uneori, în cadrul zăcămintelor
submarine, de peste 1 miliard de dolari.
Iniţial, în cadrul arealului prospectat se instalează mai multe schele de foraj, pentru a
sesiza limitele zăcămîntului. O schelă de foraj este alcătuită din derrick (infrastructura metalică de 30-60 de
m înălţime), care facilitează instalarea şi mînuirea tuburilor coloanelor de foraj, a conductelor de noroi, a
rotary-ului (piesa circulară mobilă în care se instalează kelley-ul, respectiv ansamblul care fixează coloana de
foraj, căreia îi transmite mişcarea de rotaţie) etc. Alături de derrick se află instalaţiile anexe, alcătuite din
grupurile electrogene sau din motoarele diesel care asigură energia pentru funcţionarea rotary-ului, a
troliurilor, a pompelor de noroi etc. Anexele sînt completate de o întreagă gamă de laboratoare de
cercetare care analizează carotele extrase de coloana de foraj (pentru a se putea indica utilizarea diferitelor
tipuri de sape de foraj în funcţie de duritatea rocii) precum şi sfărîmăturile de rocă aduse la suprafaţă de
noroiul injectat pentru răcirea sapelor, care, tratat cu ultraviolete, oferă informaţii asupra existenţei sau
non-existenţei petrolului. În cadrul acestei etape, personalul zonelor de extracţie este foarte numeros,
locuind permanent cîteva luni în spaţiile respective. Dacă faza de punere în exploatare se prelungeşte,
compania care efectuează lucrările asigură schimbarea echipelor la intervale regulate, cu ajutorul
elicopterelor sau al avioanelor.
- etapa producţiei efective începe odată cu interceptarea structurilor productive, cînd în locul
coloanei de foraj se introduce o coloană de extracţie, perforată la partea inferioară pentru a permite erupţia
hidrocarburilor conţinute în rocă şi racordată la partea superioară la "pomul de Crăciun", adică la capul de
erupţie. Acesta este constituit dintr-o structură densă de ţevi echipate cu vane, cu aparate de măsură şi

4 Economie et Géographie, no 290/décembre 1991: La filière pétrole en France

11
control al temperaturii şi presiunii, şi înlocuieşte derrick-ul, care este demontat. Din acest moment, întreaga
exploatare poate fi controlată doar de cîţiva lucrători care supraveghează extracţia. Petrolul sau
hidrocarburile gazoase obţinute sînt dirijate prin conducte către anumite spaţii de depozitare, de unde sînt
apoi evacuate prin intermediul diferitelor mijloace de transport. Dacă distanţa între exploatare şi locul de
prelucrare este mare, toate spaţiile de depozitare temporare sînt racordate la o conductă de mare
capacitate, ce va transporta hidrocarburile pe distanţe de sute sau de mii de kilometri.
În cazul în care presiunea zăcămîntului nu este foarte mare iar cea mai mare parte a
petrolului tinde să rămînă în rocă (adică atunci cînd recuperarea primară nu poate obţine decît 20-30% din
volumul conţinut), se efectuează operaţii de recuperare secundară, prin injectarea de fluid neamestecabil cu
hidrocarburile (de exemplu gazele asociate, comprimate la 300-400 de atmosfere şi reinjectate, bioxid de
carbon, propan sau butan lichefiat etc.). Dacă recuperarea secundară nu poate ridica procentul de
recuperare peste 40%, se execută operaţii de recuperare terţiară, prin schimbarea calităţilor fizice ale
petrolurilor cărora li se reduce vîscozitatea pe cale termică (injectarea de vapori supraîncălziţi la 200-300° C,
incendierea subterană în prezenţa aerului injectat), pe cale chimică (injectarea polimerilor hidrosolubili de
tipul policrilamidelor sau polizaharidelor care măresc vîscozitatea apei injectate şi reduc tensiunea de
interfaţă între apă şi petrol) sau pe cale mecanică (foraje orizontale). În cazuri foarte rare se poate ajunge pînă
la recuperarea a 80% din petrolul conţinut, valoarea medie oscilînd însă în jurul valorii de 50%. Efectuarea
acestor operaţii suplimentare umanizează un timp şi mai îndelungat arealele îndepărtate de extracţie, necesitînd
forţă de muncă suplimentară.

Se observă prin urmare că, spre deosebire de cărbune, care grupează spaţial activităţi
economice diverse, petrolul crează doar nuclee locale izolate, cu structură economică relativ omogenă.
Hidrocarburile sînt mai uşor transportabile decît cărbunele, activităţile de prelucrare a lor putîndu-se
efectua la distanţe foarte mari de locul de extracţie. Cu toate acestea, organizarea spaţială creată de petrol
(nuclee de producţie şi de consum legate între ele prin reţele de conducte) este uneori destul de bine
structurată pentru a putea fi considerată drept fundamentul unei regiuni industrial-petroliere. Astfel, sînt
considerate regiuni industrial-petrolifere sudul extrem al SUA (zona litorală de la Golful Mexic a statelor
Texas şi Louisiana), zona central-sudică a SUA (Oklahoma, Kansas, Arkansas), arealul central-vestic al
Canadei (Columbia-Saskatchewan), Subcarpaţii Prahovei, bazinul Caucaz-Caspica, bazinul Golfului Persic
etc. Hidrocarburile polarizează în structurile regionale astfel constituite industrii de construcţii metalice şi a
produselor din metal (schelării metalice, ţevi sudate, rezervoare), industrii chimice şi de prelucrare a bazelor
petrochimice, industrii ale echipamentului de transport, industrii electrotermice, industrii ale materialelor de construcţii etc.
De multe ori, petrolul stă nu numai la baza industrializării statelor în curs de dezvoltare
posesoare de resurse (Libia, Algeria, Nigeria, Camerun, Venezuela, Trinidad-Tobago, Arabia Saudită, Iran,
Irak, Indonezia sau Brunei), ci şi a zonelor izolate ale statelor dezvoltate (Alaska, Teritoriile canadiene de
Nord-Vest, Siberia nordică, China vestică, Australia de Nord-Vest etc). Exploatările petrolului marin,
conectate sistemelor economice litorale prin conducte de lungime mică şi medie, contribuie la
industrializarea sau la diversificarea industrială a Scoţiei, Norvegiei, Angliei de Est, Canadei orientale,
Egiptului, Australiei sudice şi de Vest, Kazahstanului etc.
Expansiunea spaţială a extracţiei petrolului către zonele dificile (deşerturi tropicale,
deşerturi polare, păduri tropicale umede, platformele continentale ale mărilor şi oceanelor) a fost facilitată
de concurenţa dintre cele două mari carteluri mondiale: OPEC (Cartelul producătorilor) pe de o parte şi
OPIC (Cartelul consumatorilor)5 de cealaltă parte.

1.1.2.1.Extracţia petrolului şi organizarea spaţiului geografic

Petrolul6 este prezent în marile bazine sedimentare ale planetei. Emisfera sudică, relativ
stabilă în cursul erelor geologice, nu a suferit transgresiuni şi regresiuni marine importante care să permită
acumularea resturilor organice care stau la baza formării zăcămintelor petroliere, ceea ce a dus la o
repartizare neuniformă a resurselor. În consecinţă, cele mai mari structuri petrolifere (care cumulează peste
97% din resurse) se află repartizate în emisfera nordică: bazinul Golfului Mexic, bazinul Mării Nordului,

5 OPEC – Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol; OPIC – Organizaţia Ţărilor Importatoare de Petrol
6Pentru completarea informaţiilor referitoare la acest subiect sunt indicate lucrările Geografia petrolului pe glob de I. Leţea,
Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1974 şi Geografie economică mondială de Al. Ungureanu şi I. Leţea, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1979

12
bazinul Mării Caspice, bazinul Saharian, bazinul Golfului Guineea, bazinul Golfului Arabo-Persan, bazinul
Siberiei Centrale şi bazinul chinez al Golfului Po-Hai. În afara acestor mari arii sedimentare alte structuri
petrolifere sînt specifice avantfoselor7 emisferei nordice: avantfosa Munţilor Stîncoşi (zăcămintele din
Canada şi Alaska, de pe litoralul vestic al Statelor Unite), avantfosa Munţilor Appalachi (zăcămintele din
Pennsylvania continuate cu cele din sudul Marilor Lacuri), nordul avantfosei andine (Columbia şi
Ecuador), avantfosa alpino-carpato-himalayană (zăcămintele mai mici din Franţa, Germania, Italia, Austria,
Albania, România, Uzbekistan, Turkmenistan, Tadjikistan, Kirghizstan, din nord-vestul Chinei, din
Malaysia şi din nordul Indoneziei) şi avantfosa Munţilor Ural (zăcămintele din estul Cîmpiei Ruse).
În emisfera sudică (sub 3% din resursele globului), predomină zăcămintele de avantfosă:
avantfosa Munţilor Anzi (Bolivia, Argentina, Chile) şi avantfosa cordilierelor Indoneziei sudice), restul
zăcămintelor datorîndu-se unor condiţii locale de sedimentare, fiind reduse cantitativ, însă destul de
productive: structurile din bazinul Amazonului (Brazilia şi Perù), de pe litoralul sud-vestic al Africii (Zair,
Angola-Cabinda) şi structurile submarine australiene (în nord-vestul continentului şi sub strîmtoarea Bass,
din sudul acestuia).
Exploatarea industrială a petrolului s-a declanşat în a două jumătate a secolului al XIX-lea
şi s-a intensificat după 1900, odată cu punerea la punct a motorului cu ardere internă (care a permis
motorizarea pe scară largă a flotelor oceanice, terestre şi aeriene) şi a tehnicilor de producere a energiei
electrice. Primii poli ai producţiei petroliere au fost nord-estul SUA (Pennsylvania), Subcarpaţii Prahovei
(Principatele Române şi apoi România) şi bazinul caucaziano-caspic (Imperiul Rus, ulterior URSS).
Ulterior, odată cu crearea unei pieţe mondiale a petrolului, s-au deschis exploatările din America Latină
(Chile, Argentina, Mexic, Columbia, Venezuela), din Orientul Mijlociu (Iran, Irak, Arabia Saudită, Kuweit,
Bahrein, Qatar, Emiratele Arabe Unite, Oman), din Asia (Indonezia, Malaysia, China), din Africa de Nord
(Egipt, Algeria, Libia, Tunisia), din Africa de Vest (Nigeria, Ghana, Camerun, Gabon, Angola-Cabinda) şi
din Australia. Cantităţile extrase în fiecare dintre aceste regiuni au oscilat în timp, ceea ce a dus la
importante schimbări în ierarhia producătorilor.

Producţia petrolieră totală (2002)

Sursa: L’Etat du monde, 2003
Statul Producţia (milioane tone) Producţia (% din total)
Arabia Saudită 414,2 11,7
Statele Unite 353,1 9,9
Rusia 348,1 9,8
Iran 188,1 5,3
Mexic 178,2 5,0
Total 5 ţări 1481,7 41,7
Venezuela 174,0 4,9
China 164,8 4,6
Norvegia 161,5 4,5
Canada 126,6 3,6
Irak 118,4 3,3
Marea Britanie 118,1 3,3
Nigeria 111,7 3,1
Kuweit 100,1 2,8
TOTAL MONDIAL 3551,5 100,0
din care OPEC 1450,0 40,8

Pe fondul unei creşteri neîntrerupte a producţiei mondiale (200 mil. t în 1900; 2 850 mil. t
în 1973; 3 550 mil. t în prezent), ponderea regiunilor dezvoltate, care grupează principalii consumatori, a
diminuat constant (de exemplu, Europa şi America de Nord, care însumau 65,3% la începutul secolului al
XX-lea, deţineau la sfîrşitul acestuia doar 22,1%). În prezent, aceste două continente şi Japonia consumă
peste 60% din producţia petroliera totală. Apare evident faptul că statele dezvoltate sînt dependente de
importurile din regiunile care au devenit principalii poli productivi: Orientul Mijlociu (28%), CSI (18%),
America Latină (12%) şi Africa (11%). Dependenţa a fost în mod nedorit demonstrată în anii crizelor
petroliere consecutive (1972/1973 şi 1979/1980), cînd statele petroliere în curs de dezvoltare, grupate în
cadrul OPEC (Irak, Arabia Saudită, Kuweit, Qatar, Iran, Venezuela, Libia, Indonezia, Abu Dhabi, Algeria,
Nigeria, Ecuador şi Gabon), controlînd peste 87% din exporturile de petrol brut, au majorat unilateral

7 Avantfosele reprezintă forme negative de relief, situate în faţa lanţurilor montale, în care se adună sedimente de natură diferentă.

13
preţurile ţiţeiului de la 2,5 $/baril8 la 25-40 $/baril. Acest lucru a constrîns statele industrializate să
prospecteze, să finanţeze şi să exploateze regiuni tot mai periferice spaţiului umanizat, în condiţii extrem
de vitrege (deşert tropical sau polar, pădure ecuatorială, platformă continentală etc.), ceea ce măreşte mult
preţul de extracţie al ţiţeiului. Avansarea industriei extractive în aceste regiuni inospitaliere a încheiat
procesul de localizare a industriei petrolifere în spaţiul planetar.

1.1.2.1.1.Tipuri de localizare a industriei de extracţie a petrolului

În funcţie de relaţiile stabilite între regiunile producătoare şi cele consumatoare, se pot

stabili mai multe tipuri de localizare a industriei de extracţie a petrolului.
Localizarea de proximitate este specifică stadiilor de început ale activităţilor de extracţie şi se
caracterizează prin aceea că era destinată aprovizionarii consumatorilor apropiaţi. În lipsa unor tehnici
rentabile de transport (care se făcea în butoaie din metal sau, mai tîrziu, în vagoane-cisternă), primele mari
structuri intrate în exploatare între 1850-1860 au fost cele apropiate de zonele consumatoare: Pennsylvania
pentru nord-estul Statelor Unite, Texas şi Louisiana pentru jumătatea sudică a federaţiei, provinciile
canadiene Saskatchewan şi Alberta pentru vestul continentului american, Prahova şi Caucaz-Caspica
pentru Europa. Odată cu sporirea rolului petrolului în economiile naţionale, au fost deschise o serie de
structuri petroliere mici, de interes local, în bazinul austriac al Dunării (1860), în bazinul Aquitaniei de la
poalele Pirineilor francezi (1880) şi în cîmpia din nordul Germaniei (1880). Pentru a se mări rentabilitatea
transportului, rafinarea ţiţeiului extras se făcea cît mai aproape de schelele de producţie, obţinîndu-se
petrolul lampant, benzina şi carburanţii diesel, al căror preţ ridicat justifica deplasarea la distanţe mari. În
acest mod au apărut primele centre petrochimice, schiţîndu-se regiunile industrial-petroliere de mai tîrziu, care încă
sînt bine individualizate în teritoriu. Descoperirea posibilităţii transportului prin conducte a petrolului brut,
care a avut loc la sfîrşitul secolului al XIX-lea, a permis amplasarea unităţilor de prelucrare a acestuia la
depărtări mari de centrele de extracţie, caracterul de proximitate fiind păstrat deoarece aceste eforturi
aveau drept scop deservirea complexă a teritoriului naţional. Principalele industrii polarizate de acest tip de
localizare sînt industriile energiei electrice, petrochimia, industriile cauciucului, fibrelor şi firelor sintetice, îngrăşămintelor
chimice, ale echipamentelor industriale şi de transport etc.
Extracţia, transportul, prelucrarea şi distribuţia petrolului şi a produselor petroliere a
devenit monopolul cîtorva mari companii private (Exxon, Mobil, Texaco) sau a unor firme mixte, unde
participarea statului era destul de importantă (British Petroleum -BP sau Compagnie Française des Pétroles - CFP),
a căror activitate, orientată spre obţinerea unor profituri maxime, a creat al doilea tip de localizare a
industriilor petroliere.
Tipul colonial de localizare (transformată în prezent în localizare de tip comercial) este
caracterizat de exploatarea unor zăcăminte situate la mari distanţe de regiunile metropolitane de consum,
aflate fie în cadrul imperiilor politice, fie în cadrul imperiilor economice construite de transnaţionalele
petroliere. În cadrul spaţiilor metropolitane, localizările industriale prilejuite de importurile de petrol sînt în
cea mai mare parte de tip portuar. Marea Britanie şi Olanda, lipsite iniţial de resurse de petrol, au fost
primele care au amplasat unităţi de extracţie a hidrocarburilor lichide în cadrul coloniilor sau a statelor
aflate în sfera lor de influenţă: în Thailanda (1882), Indonezia (1893), Trinidad (1908), Iran (1913), Brunei
(1913), Irak (1927) etc. În această perioadă a luat fiinţă compania Royal Dutch-Shell, prin fuziunea unei
firme britanice de transport maritim (Shell) şi a unei firme olandeze de extracţie petrolieră (Royal Dutch),
care acţionau în Indonezia. Transnaţionalele americane (Exxon, Socal, Mobil, Texaco) s-au implantat în
statele independente din America Latină, deschizînd exploatări în Perù (1886), Mexic (1901), Argentina
(1907), Venezuela şi Ecuador (1917), Columbia (1921) şi Chile (1929). Alături de unele firme ruseşti şi
europene, companiile americane au intensificat extracţiile în România, Rusia, Orientul Mijlociu, în
Extremul Orient şi în Africa. Cu mici excepţii (Rusia şi România), totalitatea cantităţilor de petrol extrase
în diversele părţi ale lumii erau transportate pînă în metropolele politice sau economice, unde erau
prelucrate, distribuite şi consumate. Cu excepţia activităţilor de extracţie, industria petrolului nu a creat nici o
alta localizare industrială în regiunile extra-metropolitane, veniturile din petrol fiind încasate în proporţie de peste
90% de companiile investitoare.
În aceste condiţii, şi favorizate de diferite conjuncturi politice, sociale şi economice,
statele posesoare de rezerve au început naţionalizarea industriei petroliere: URSS în 1922, Mexic în 1938,
exemple urmate între cele două războaie mondiale şi de celelalte state sud-americane (Argentina, Uruguay,

81 baril = 158,9 litri; 7 barili = 1 tonă de petrol.

14
Perù, Bolivia şi Brazilia). După 1945 a urmat naţionalizarea din România (1948) şi din celelalte ţări est-
europene, talonate rapid de noile state independente: Iran (între 1951-1973), Algeria (1963-1971), Libia
(1968-1974), Irak (1972-1973). Industria extractivă preluată de la firmele transnaţionale a constituit nucleul
organizării teritoriale a unor complexe sau regiuni industrial-petroliere moderne. După naţionalizare,
localizările de tip colonial au devenit în parte localizări de proximitate, servind interesele proprii ale statelor
posesoare de resurse petroliere. Rafinarea ţiţeiului şi petrochimia au devenit industriile fundamentale ale
acestor ţări. După 1970 adevărate complexe industriale amplasate pe baza petrolului au fost instalate pe
litoralul caraibean al Mexicului, Columbiei şi Venezuelei, pe ţărmul mediteranean al Africii (Algeria, Libia,
Egipt), pe litoralul Golfului Guineea (Nigeria, Gabon, Ghana, Camerun), în Orientul Mijlociu (Emiratele
Arabe Unite, Arabia Saudită, Kuweit, Irak şi Iran), în Asia de Sud-Est (Indonezia, Brunei Darussalam).
Cu toate acestea, majoritatea bazinelor de extracţie continuau să funcţioneze în regim
colonial, cea mai mare parte a producţiei fiind destinată exportului către statele dezvoltate: dintr-o
producţie planetară de peste 3 miliarde de tone (din care 1,6 miliarde în statele în curs de dezvoltare), mai
mult de 30% (respectiv peste 1 miliard de tone) face obiectul schimburilor internaţionale. În aceste
condiţii, statelor grupate în OPEC le-a fost uşor să impună preţuri foarte ridicate (40 $/baril în 1981),
considerate inacceptabile de consumatorii euro-nordamericani, care au contracarat în mare parte şocurile
petroliere prin expansiunea spaţială a exploatărilor de ţiţei, realizînd un nou tip de localizare.
c) Localizarea de criză, alt tip de localizare comercială, este rezultatul jocurilor politico-
9
economice avînd drept miză petrolul . În general, prin localizare de criză se înţelege deschiderea unor
exploatări petrolifere în zone dificile din punct de vedere climatic, geologic, geomorfologic sau economic,
sub presiunea unor conjuncturi ale economiei mondiale, conjuncturi care prezintă tendinţa de a deveni
cronice. Localizarea de criză este caracteristică atît statelor cu resurse importante (care doresc mărirea
veniturilor prin sporirea producţiei, pentru echilibrarea balanţei comerciale externe), cît mai ales statelor
consumatoare cu resurse mici sau în curs de epuizare, care nu se mai pot încrede într-o piaţa planetară din
ce în ce mai nesigură. Este evident că preţul petrolului extras în aceste zone va fi mai mare decît în cele
clasice, datorită condiţiilor dificile ce caracterizeaza spaţiile în care activează instalaţiile de extracţie,
personalul de deservire şi mijloacele de transport, precum şi a distanţelor uneori foarte mari care le despart
de consumatori. Deşi localizările de criză apăruseră deja la începutul secolului nostru, cînd nu aveau încă
acest caracter, intensitatea cu care s-au desfăşurat după 1973 face legitimă considerarea lor ca tip separat.
Cele mai importante regiuni deschise producţiei după 1973 sînt cele situate în zonele
subpolare. URSS (astăzi CSI) a investit, între 1970-1985, mai multe miliarde de dolari pentru valorificarea
Siberiei nordice, intensificînd extracţia în bazinul Vorkuta (în nord-vestul Munţilor Ural) şi mai ales pe
cursul inferior al fluviului Obi (Surgut, Samotlor), de unde se obţin în prezent peste 50% (300 milioane
tone) din producţia totală a comunităţii. Statele Unite au început exploatarea zăcămintelor din nordul
statului Alaska (Prudhoe Bay - Point Barrow) iar Canada prospectează intens insulele Arhipelagului Arctic.
În zonele tropicale şi ecuatoriale, statele industrializate au putut interveni doar prin intermediul furnizării
de tehnologie şi de specialişti în schimbul unor contracte comerciale avantajoase. Echipamente franceze au
permis exploatarea petrolurilor grele din bazinul Orinoco (Venezuela) şi a petrolurilor exploatate de
Algeria în Sahara (Hassi Messaoud, Edjeleh etc.). Companii americane, europene şi japoneze sînt implicate
în exploatările din Orientul Mijlociu, din Indonezia, din Brazilia, din Africa de Vest şi din Australia. China
a reuşit punerea în valoare a zăcămintelor aflate în deşerturile temperate din nord-vest tot prin intermediul
tehnologiei occidentale.
Un dinamism accentuat a fost caracteristic şi exploatărilor de petrol submarin care asigură
în prezent peste 20% din producţia mondială. Exploatările de şelf (de platformă continentală) deja
implantate în Venezuela (în apele lagunei Maracaibo), în largul Golfului Mexic (Kol, Pu, Ixtoc), în Marea
Caspică şi în Golful Persic (Darius, Safaniyah, Zuluf) au fost intensificate prin îndesirea platformelor de
foraj. O serie de alte regiuni de şelf au fost puse în exploatare pentru prima data: îngustele platforme
continentale ale Mediteranei (Tunisia, Libia, Spania, Italia), platforma Mării Negre, a Mării Roşii (Egipt),
cea canadiană a Oceanului Atlantic şi mai ales zona Mării Nordului (împărţită între Marea Britanie,
Norvegia, Olanda, Danemarca şi Germania, care produce în jur de 300 milioane de tone pe an), alături de
care se adaugă mările din estul Chinei (Gloful Po-Hai, Marea Galbenă, Marea Chinei de Est, Marea Chinei
de Sud). Localizarea de criză nu crează în teritoriu concentrări industriale de prelucrare, fiind destinate
doar susţinerii consumului concentrărilor deja existente.

9Pentru aprofundarea cunoaşterii mizelor geostrategice petroliere o lucrare accesibilă se dovedeşte a fi René Sédillot - Istoria
petrolului, Editura Politică, Bucureşti, 1979.

15
 1.1.2.1.2.Localizarea industriei de extracţie a petrolului şi reţelele de transport

Fiecare din cele trei tipuri de localizare a industriei extractive crează o anumită reţea de
transport a petrolului către consumatori. Specificul acestor reţele este dat de modul de combinare a
mijloacelor de transport şi de desenul spaţial al fluxurilor vehiculate.
Localizarea de proximitate generează o reţea de transport divergentă (în stea), concretizată prin
sisteme de conducte care pleacă din bazinul de extracţie spre consumatori (uzine de rafinare şi de
chimizare a ţiţeiului, locale sau aflate în aglomeraţiile urban-industriale îndepărtate). Asemenea reţele sînt
tipice continentului nord-american şi Comunităţii de State Independente. Deoarece arealele de extracţie ale
acestor două mari regiuni sînt echipate în general cu rafinării şi cu combinate petrochimice, conductele de
petrol brut sînt dublate uneori de conducte de produse finite (etilenă, benzină, kerosen, motorină, păcură).
Pe continentul nord-american se înscriu în spaţiul geografic trei nuclee principale de
divergenţă a conductelor. Primul este bazinul american al Golfului Mexic, de unde pornesc trei fascicole de
petroducte: unul spre conurbaţiile de pe ţărmul pacific ("All American", "Four Corners", "Texas-Pacific"),
altul către megalopolisul atlantic ("Transcontinental", "Colonial Pipeline", "Plantation Pipeline") şi ultimul
înspre conurbaţia din sudul Marilor Lacuri ("Texas-Great Lakes", "Explorer"). Al doilea nucleu este arealul
petrolifer din Midwest (statele Oklahoma, Kansas şi Arkansas), care aprovizionează cu petrol marile regiuni
urban-industriale ale SUA, precum şi o serie de centre urbane izolate din apropiere (Saint Louis, Kansas
City) sau din Munţii Stîncosi (Denver, Salt Lake City). Ultimul nucleu de divergenţă este bazinul vest-
canadian, de unde pleacă un prim fascicol de oleoducte spre concentrările industriale din estul Canadei, cu
ramificaţii spre nordul şi nord-estul SUA ("Canada Interprovincial"). Un al doilea fascicol
("Transmountain") se îndreaptă spre centrele urban-industriale pacifice din Canada (Vancouver) şi din
Statele Unite (Seattle, Tacoma, Portland).
În CSI funcţionează de asemenea trei areale de divergenţă a reţelelor de conducte
petroliere. Primul ca importanţă este bazinul Siberiei occidentale, unde au punctul de plecare patru mari
sisteme de conducte: cel îndreptat spre concentrarea industrială a Depresiunii Kuzneţk din sudul siberian,
cel direcţionat către centrele industriale din Kazahstan, cel care aprovizionează partea europeana a CSI şi,
în final, cel care leagă zona de extracţie de terminalele de export de la Marea Neagră. A două regiune de
divergenţă este bazinul Volga-Ural care generează o reţea în stea tipică. Oleoductele diverg spre est (către
regiunile industriale din Ural şi din sudul Siberiei), spre sud (porturile Mării Negre), spre nord (porturile
Mării Baltice) şi spre vest (către Ucraina, Belarus şi către restul Europei). Al treilea nucleu este bazinul
caucaziano-caspic, cu conducte spre Marea Neagră, Ural, Kazahstan şi Siberia sudică.
În statele petroliere industrializate mai reduse ca suprafaţă (România, Albania, Austria),
sistemele de conducte sînt înlocuite sau cel puţin dublate cu transportul pe calea ferată, oleoductele fiind
utilizate doar pentru preluarea fluxurilor din import.

Localizarea de tip comercial, specifică statelor exportatoare, crează reţele de transport

complexe, care combină în general mai multe moduri de transport (prin conducte şi maritim), şi care au un
desen spaţial complicat, în linii mari fiind alcătuite din sectoare convergente (de la exploatări la porturile de
export), din sectoare liniare (rutele maritime sau conductele transcontinentale) şi din sectoare divergente
(din porturile de import spre consumatorii finali). Asemenea reţele pot fi considerate reţele multimodale
(combină mai multe moduri de transport) şi multisectoriale (prezintă sectoare diferite, specifice unui anumit
mediu – terestru/subterestru şi maritim/submarin).
Sectoarele convergente se dezvoltă în statele în curs de dezvoltare, unde teritoriul este
caracterizat de existenţa şi funcţionarea unor structuri economice de tip nuclear (punctiform), de multe ori
acestea fiind datorate activităţilor portuare. Din zonele de extracţie, fascicolele de conducte converg spre
porturi, atît pentru a alimenta propriile industrii de rafinare şi de chimizare a petrolului, cît şi pentru a
susţine exporturile de ţiţei. În bazinul petrolier al Golfului Mexic, conductele converg spre porturile
specializate din Mexic (Tampico, Tuxpan, Vera Cruz, Puerto Mexico) şi din Venezuela (Las Piedras,
Carón, Capure). În Orientul Mijlociu, conductele care pleacă din Irak, Arabia Saudită sau Kuweit se
focalizează atît în terminalele petroliere ale Golfului Persic (Fao, Mina al Ahmadi) cît şi în cele instalate pe
ţărmul Mării Roşii (Yanbu în Arabia Saudită sau Aqaba în Iordania) sau pe litoralul Marii Mediterane, în
Turcia (Iskenderun, Ceihan), Siria (Tartus, Banias), Liban (Tripoli, Sidon) şi Israel (Haifa, Ashkelon).

16
 Sectoarele liniare se desfăşoară între porturile de expediţie a petrolului şi cele de destinaţie,
fie sub forma conductelor submarine fie, mai frecvent, sub forma traficului maritim de nave-cisternă
10
(tancuri petroliere). Principalele rute petroliere al planetei sînt următoarele:
1. Golful Persic - Europa - America de Nord, cu două variante:
a) Golful Persic - Strîmtoarea Ormuz - Marea Arabiei - Golful Aden - Strîmtoarea Bab-el-Mandeb -
Marea Roşie - Canalul Suez - Marea Mediterană - Strîmtoarea Gibraltar - Oceanul Atlantic,
11
care este varianta cea mai rapidă însă navele de peste 250 000 tdw nu pot trece decît
descărcate prin Canalul Suez;
b) Golful Persic - Strîmtoarea Ormuz - Oceanul Indian - Capul Bunei Speranţe - Oceanul Atlantic -
America (Europa), o variantă mult mai lungă, practicată de petroliere cu capacităţi
cuprinse între 250 000 tdw şi 550 000 tdw.
2. Golful Persic - Japonia, prin Strîmtoarea Ormuz - Oceanul Indian - Strîmtoarea
Malacca (sau prin Strîmtoarea Torres) - Oceanul Pacific; petrolierele peste 300 000 tdw nu au acces prin
cele două strîmtori ale Asiei de Sud-Est (cu adîncimi cuprinse între 18 - 24 de metri), din care cauză sînt
obligate să înconjure Australia, prin sud.
3. Golful Mexic - Statele Unite (sudul şi estul federaţiei) şi Golful Mexic - Europa (către
Marea Mediterană sau către Marea Nordului), ambele rute utilizînd Marea Caraibelor şi Oceanul Atlantic.
4. Golful Mexic - Japonia (cu derivaţie spre coasta occidentală a SUA şi spre Australia),
care utilizează Canalul Panamà şi Oceanul Pacific, cu escală în Insulele Hawaï. Oceanul Pacific prezintă
trei benzi de circulaţie: una sudică, ce grupează rutele care vin dinspre Canalul Panamà, de pe coastele
vestice ale Americii de Sud şi dinspre Strîmtoarea Magellan, îndreaptînd petrolul argentinian, peruvian,
ecuadorian şi columbian spre Australia; una centrală -cea mai circulată- ce leagă direct Canalul Panamà de
estul Asiei şi una nordică, destinată exporturilor de petrol canadian spre Japonia şi Coreea de Sud.
Rutele petroliere erau (şi mai sînt) atent supravegheate de o serie întreagă de baze militare
ale NATO (Djibouti, Berbera, Mombasa, Comore, Diego García, Insulele Cacos, Subic Bay) şi ale CSI
(Aden, Insula Socotra, Maputo, Insulele Mauritius, Bombay, Madras, Camranh, Da Nang etc).
Sectoarele divergente ale reţelelor de transport au punctele de plecare în marile porturi de
descărcare a petrolului, de unde se desfăşoară în evantai spre unităţile de industrializare. Porturile
petroliere importante (Triest, Genova, Marsilia, Wilhelmshaven în Europa; Lake Charles, Galveston,
Mobile, New York în SUA; Tokyo, Yokohama, Niigata în Japonia) permit accesul navelor gigant direct la
chei, celelalte fiind echipate cu porturi de larg (precum terminalul petrolier de la Constanţa), unde
petrolierele sînt descărcate prin conducte. Sectoare divergente importante, dar restrînse la zonele litorale,
s-au pus în loc în Statele Unite şi în Japonia. În Europa, reţelele divergente sînt trans-continentale
deservind toate statele din vestul şi centrul continentului.

Localizarea de criză crează mai ales reţele liniare, care merg direct din zona de producţie către
consumator. Specifice sînt conductele de petrol ale Mării Nordului, care transportă ţiţeiul spre rafinăriile
litorale cele mai apropiate din Norvegia şi Marea Britanie, sau conductele australiene care aduc petrolul
extras în Strîmtoarea Bass direct la rafinăriile Altona, de pe ţărm). În unele cazuri, reţelele liniare pot fi
multimodale. De exemplu, exploatările din nordul statului Alaska sînt legate printr-o conducta
("Transalaskian Pipeline") de portul Valdez, la Oceanul Pacific, de unde ţiţeiul este preluat de petroliere
care îl transportă spre conurbaţiile pacifice ale SUA.

1.1.2.2.Extracţia gazelor naturale şi organizarea spaţiului geografic

Gazele naturale sînt formate dintr-un amestec de hidrocarburi gazoase, însoţind

zăcămintele de petrol (caz în care se numesc gaze asociate) sau alcătuind zăcăminte proprii (caz în care
poartă numele de gaze libere). Neglijate sau arse pînă nu demult în procesele de extracţie a petrolului, gazele
naturale au fost reconsiderate odată cu declanşarea crizei energetice, producţia crescînd de la 1 300
miliarde de metri cubi în 1973 la peste 2 500 de miliarde de metri cubi în prezent. Caracteristic gazelor
naturale este faptul că producţiile cele mai mari se înregistrează nu în zonele cu cele mai mari rezerve, ci în zonele
dezvoltate, acolo unde necesarul de energie este foarte mare.

10Din engl. tank = rezervor.

11TDW = deadweight cargo capacity = greutatea maximă a mărfurilor, măsurată în tone, cu care poate fi încarcată o navă.

17
 Producţia gazeiferă totală (2002)
Sursa: L’Etat du monde, 2003
Statul Producţia (miliarde metri cubi) Producţia (% din total)
Rusia 575,4 22,6
Statele Unite 550,0 21,6
Canada 185,7 7,3
Marea Britanie 112,9 4,4
Algeria 79,3 3,1
Total 5 ţări 1503,3 59,1
Olanda 77,8 3,1
Indonezia 62,5 2,5
Iran 60,6 2,4
Norvegia 56,6 2,2
Arabia Saudita 53,7 2,1
TOTAL MONDIAL 2544,4 100,0

Cel mai important producător este Comunitatea de State Independente, cu zăcăminte în Siberia
de vest (Medvejie, Iamburg, Vingapur), în bazinul petrolier Volga-Ural (pe teritoriul republicilor Başkire şi
Tătare), în bazinul Caucaz-Caspica (pe teritoriul republicilor Cecenă, Inguşă, Adigheeană, Abhază,
Karaceaevo-Cercheză, Kabardino-Balkară, Osetină, Armeană, Daghestaneză) în Asia Centrală (Kazahstan,
Uzbekistan, Tadjikistan, Turkmenistan şi Kirghizstan), precum şi în Ucraina sub-carpatică (la Daşava şi
Şebelinka).
Pe locul secund urmează Statele Unite, cu exploatări în zona Golfului Mexic (unde
domurile Sabina-Monroe asigură 25% din producţie), în Vestul Mijlociu (structura petro-gazeiferă
Panhandle-Hugoton) şi în Munţii Stîncosi, unde cîmpurile productive se extind pînă în provincia canadină
Alberta (Medicine Hat, Viking, Prouvost, Marten Hills). Recent au fost puse în evidenţă resurse de gaz în
Alaska, în delta fluviului Mackenzie şi în insula Melville din arhipelagul arctic canadian.
Europa (peste 260 de miliarde metri cubi) se înscrie cu producătorii importanţi din
regiunea Mării Nordului. Exploatările submarine asigură producţii însemnate Marii Britanii şi Norvegiei.
Olanda, cu structuri gazeifere continentale şi submarine, a devenit al doilea producător european (78
md.mc obţinuţi pe baza zăcămintelor de la Gröningen, Leeuwarden, Harlingen şi Slootdorp). România a
pierdut locul al patrulea (13 md.mc), fiind depăşită de Germania (21,5 mdmc şi Italia (14 mdmc) şi fiind
urmată de Ungaria, Polonia, Serbia etc.
America Latină prezintă o serie de zăcăminte de gaze asociate şi de gaze libere, terestre sau
oceanice, exploatate de Mexic (José Colomo, San Romàn, Ramirez, Reynosa), de Venezuela (în bazinul
Maracaibo şi în provincia Oriente) şi de Argentina (în Gran Chaco, în Patagonia şi în Terra del Fuego).
Printre producătorii sud-americani minori se numără Bolivia, Ecuador şi Perù (care utilizează structurile
andine) şi Brazilia (care valorifică depozitele gazeifere amazoniene şi atlantice.
Africa posedă în special gaze asociate zăcămintelor de petrol, exploatate mai ales în
regiunea sahariană a Algeriei (Alrar, Rhourde Chouff, Hassi R'Mel), în Libia nordică (Hateiba, Meghil) şi în
Egipt. Pe coasta occidentală se remarcă Nigeria, principalul furnizor african al Statelor Unite.
Orientul Mijlociu, cu o producţie de doar 180 miliarde mc, mult sub posibilităţile reale, este
domeniul zăcămintelor supergigantice din Iran (Aghar, Dalan, Kangan, Salakh), Arabia Saudită, Qatar
(North West Dome) şi din Emiratele Arabe Unite (Sharjah).
Statele producătoare din Asia (Malaysia, Indonezia, Brunei, China) exploatează gazele
naturale în cadrul structurilor petrolifere, spre deosebire de Australia, care extrage hidrocarburile gazoase
din zăcăminte de gaze libere, în Australia de Sud (Moomba), Queensland (Mount Isa, Rolleston, Saltern
Creek), Australia de Vest (Dongara, Gardarino) şi în Teritoriul de Nord (Palm Valley, Mereenie).

Cea mai mare parte a cantităţilor extrase este consumată local, în petrochimie, în industria
îngrăşămintelor chimice, a medicamentelor, explozivilor sau în industria energiei electrice şi termice, gazul
natural fiind un înlocuitor preţios al petrolului. Din această cauză, majoritatea localizărilor industriei
extractive sînt localizări de proximitate. Nu lipsesc însă nici localizările de criză, valorificarea structurilor
gazeifere din zona subpolară din Alaska şi din Canada, a celor submarine din Marea Nordului sau a celor
din regiunile deşertice din nord-vestul Chinei fiind exemple concludente. Localizări comerciale derivate din cele
de proximitate sînt specifice CSI (furnizorul principal al Europei si, în perspectivă, al Japoniei), Canadei (care

18
exportă spre Statele Unite), Olandei (care alimentează Uniunea Europeană) şi Boliviei (care trimite 2-3
md.mc/an către regiunea industrială din nordul Argentinei). Localizările comerciale pure sînt mai rare,
deoarece transportul pe distanţe mari a gazelor naturale este de 7-8 ori mai scump decît cel al petrolului.
Cu toate acestea există sisteme de conducte continentale (CSI-Europa; Canada-SUA) şi conducte
submarine (Algeria-Italia; Algeria-Spania; Marea Nordului-Norvegia-Olanda-Marea Britanie) care asigură
transportul gazelor de la producător spre consumatori.
Transporturile maritime de gaze creează localizări specifice, deoarece terminalele de
export trebuie să fie echipate cu uzine de lichefiere a gazelor naturale (ULGN) iar terminalele de import necesită
uzine de regazeificare (URGN). Aceste echipamente, precum şi flotele speciale de metaniere, necesită investiţii
importante, făcute în general de statele dezvoltate. Cele mai mari porturi de expediţie sînt cele echipate cu
ULGN din Algeria (Arzew, Skikda), Libia (Marsa el Brega), Nigeria (Bonny Island), Iran (Kangan-Nar),
Emiratele Arabe Unite (Das Island), Indonezia (Bontang) şi Brunei (Lumut). Toate aceste instalaţii au fost
puse în loc de statele industrializate, care şi-au construit terminale de import echipate cu URGN:
Saudegara (Japonia), Lake Charles, Mobile, Savannah, Brunswich (SUA), Fos sur Mer, Montoir en
Bretagne, Le Hâvre (Franţa), Canvey Island (Marea Britanie), Zeebrügge (Belgia), Wilhelmshaven
(Germania). Gazele naturale importate se utilizează în cea mai mare parte în cadrul industriei energiei
electrice, ale cărei uzine sînt localizate în porturi sau în lungul gazoductelor. Aceleaşi tipuri de localizare
sînt specifice şi statelor exportatoare, care îşi amplasează unităţile de producţie a energiei electrice în
punctele de convergenţă a conductelor de gaze.

1.1.3.Industria de extracţie a metalelor radioactive

Principalele metale radioactive utilizate drept combustibili pentru centralele nucleare sînt
uraniul şi thoriul. Cantităţile relativ reduse de uraniu extrase în lume nu permit industriei uranifere să joace
în mod direct un rol important în organizarea spaţiului. Cu toate acestea, în plan local, extracţia uraniului
crează o serie de localizări care se impun în peisaj.
Producţia de uraniu (2002)
Sursa: L’Etat du monde, 2003
Statul Producţia (tone) Producţia (% din total)
Canada 12 992 36,3
Australia 7 720 21,6
Niger 2 900 8,1
Uzbekistan 2 350 6,6
Namibia 2 239 6,3
Total 5 ţări 28 210 78,8
TOTAL MONDIAL 35 781 100,0

Uraniul este principalul combustibil nuclear, utilizat în centralele termoelectrice care

utilizează energia rezultată în urma fisiunii atomilor acestui metal. Majoritatea resurselor (cifrate la peste
12
1,7 milioane de tone) sînt cantonate în vechile scuturi continentale . Astfel, scutul canadian, cu 8.000-12.000 t
extrase anual din depozitele provinciei Saskatchewan (Goldfields, Cigar Lake) şi din Teritoriile de Nord-
Vest (Bear Lake) este cea mai importantă regiune uraniferă. În scutul australian, uraniul este prezent în
nordul continentului (Mary Kathleen, Nabarlek, Alligators River), furnizînd 6.000-8.000 tone de uraniu în
fiecare an. Africa prezintă cîtiva mari deţinători de resurse (RSA, la Witwatersrand; Namibia, cu
zăcămintele Langer Heinrich şi Rössing; Nigerul, cu zăcăminte în regiunea deşertică din nord-vest), care
realizează împreună în jur de 5.500 t/an. Alţi producători majori din zonele de platforme vechi sînt
Brazilia (zăcămîntul Itataia), China (în provincia Hunan) şi India (în centru Podişului Deccan). Resurse
relativ mari de uraniu sînt prezente şi în arealele de geosinclinal cutat. Statele Unite posedă structuri uranifere
în Munţii Stîncosi (în statele Arizona, Utah, Colorado şi New Mexico), Perù la Macusani (în Munţii Anzi),
CSI în Caucaz şi Pamir etc.
Pentru a fi rentabile, rocile uranifere (în principal pecheblenda) trebuie să aibă un conţinut
util mediu de 0,2-0,3% U238. În cazul în care uraniul este un subprodus de extracţie, conţinutul mediu
poate fi considerat util chiar la valori care oscilează în jurul a 0,1%, ca de exemplu atunci cînd se extrage
împreună cu aurul (în Africa de Sud), cu fosfaţii (Maroc, SUA, Brazilia) sau cu cuprul, precum în SUA şi

12Scuturile continentale sunt unităţi de platformă, dure, foarte vechi, şi foarte stabile din punct de vedere tectonic.

19
Canada. Exploatările care au drept scop principal obţinerea uraniului se efectuează în cea mai mare parte
în cariere, deşi există şi state care practică extracţia în subteran (Franţa, Spania, Portugalia, Austria,
România, Rusia, China). Carierele de minereuri uranifere crează nuclee industriale simple, deoarece singura
activitate pe care o polarizează este cea de concentrare a uraniului, operaţie efectuată întotdeauna în
imediata apropiere a locului de extracţie (de exemplu, pentru exploatările de roci uranifere de la Crucea, în
Carpaţii Orientali, uzina de concentrare este la Feldioara).
Concentrarea uraniului se efectuează printr-o serie de operaţii chimice efectuate asupra
rocilor extrase şi măcinate. În cadrul acestei activităţi predomină filiera bazată pe atacarea fragmentelor de
rocă cu acid sulfuric şi apoi cu acid nitric. În acest mod se poate recupera peste 95% din uraniul conţinut
în minereu, fabricîndu-se concentrate de uraniu (uranat de magneziu sau nitrat de uranil) cu o concentraţie
cuprinsă între 50 şi 70% U238. În statele în curs de dezvoltare, construirea uzinelor de concentrare şi chiar
deschiderea carierelor sînt operaţii finanţate şi supravegheate de companii publice locale sau de cele private
cu originea în statele industrializate. Exploatările de uraniu pot iniţia industrializarea unor spaţii din statele
în curs de dezvoltare (Gabon, Niger, Namibia, Brazilia, China, Perù), însă strategia de dezvoltare pe baza
exportului de concentrate este riscantă, piaţa uraniului fiind foarte fluctuantă.

1.2.Industria extractivă a produselor neenergetice

- CB INDUSTRIA EXTRACTIVĂ DE PRODUSE NEENERGETICE

13 13 Extracţia şi prepararea minereurilor metalifere
131 131 Extracţia şi prepararea minereurilor feroase
132 132 Extracţia şi prepararea minereurilor neferoase şi rare (exclusiv mineralele radioactive)
14 14 Alte activităţi extractive
141 141 Extracţia minereurilor pentru industria materialelor de construcţii
142 142 Extracţia nisipului si argilei
143 143 Extracţia şi prepararea minereurilor pentru industria chimică
142 144 Extracţia şi prepararea sării
142 145 Extracţia şi prepararea altor minereuri nemetalifere

Ca şi subramura precedentă, industria de extracţie a produselor neenergetice prezintă o

distribuţie mai concentrată sau mai dispersată în spaţiu în funcţie de modul de distribuire a resurselor
vizate.

1.2.1.Extracţia şi prepararea minereurilor metalifere (feroase şi neferoase)

1.2.1.1.Extracţia şi prepararea minereurilor metalifere feroase

Valorizate de avîntul industriei carbonifere, minereurile metalifere feroase au intrat masiv

în atenţia civilizaţiei umane în secolul al XIX-lea. Greutatea substanţială şi volumul mare al minereurilor
care trebuiau deplasate spre furnalele metalurgiei, au impus utilizarea zăcămintelor care erau situate în
apropierea aglomeraţiilor umane. În general, asemenea aglomeraţii umane se aflau şi în apropierea
bazinelor carbonifere, ceea ce a condus către organizarea teritoriului sub forma regiunilor carbonifer-siderurgice
(Anglia Centrală, Ruhr, Banat, Ucraina de Sud). Aceste zăcăminte de proximitate se epuizau însă rapid,
încît, în perioada interbelică, siderurgiştii britanici şi cei germani au fost nevoiţi să importe minereuri din
Spania, Suedia şi Franţa, costul transportului aducînd oţelul produs la limita rentabilităţii. Germania
interbelică a încercat chiar să implanteze uzine în străinătate: în Lorena, Normandia şi Ucraina.
Cu toate acestea, datorită importanţei strategice a ramurii, siderurgia europeană, nord-
americană, rusească şi japoneză au continuat să se dezvolte într-un ritm foarte susţinut. Dinamismul
siderurgiei, alături de primele importuri de minereuri din exterior, au creat o anumită experienţă, o anumită
practică a spaţiului, care, după al doilea război mondial a permis exploatarea zăcămintelor aflate la mari
depărtări, în regiuni lipsite pînă atunci de industrii metalurgice (Australia occidentală, Africa de Vest,
Brazilia, Venezuela etc).
Transportul minereurilor de la mari distanţe a fost posibil datorită construirii navelor
mineraliere (din categoria navelor vrachiere), cu capacităţi superioare valorii de 50.000 tdw. Elementul
principal care afecta rentabilitatea transporturilor era conţinutul minereului în fier. De exemplu, pentru
obţinerea unei tone de fontă este nevoie de 3 t de minereu cu o concentraţie de 35% şi de doar 1,66 t de
minereu cu o concentraţie care depăşeşte 50%. Prin urmare, după anii 1960 au început să fie exploatate

20
numai zăcămintele care aveau un conţinut în fier de peste 45%. Asemenea zăcăminte au fost puse în
exploatare în Mauritania, Algeria, Sierra Leone, Africa de Sud, Swaziland, Venezuela, Brazilia, Perù,
Australia, India, Canada, Rusia, Norvegia şi Suedia. Minereurile de fier sînt exploatate în proporţie de peste
90% în cariere, deci "la zi", prin excavarea rocii ferifere.
Aflate uneori la distanţe mari de litorale, carierele sînt legate de porturi prin căi ferate de
mare gabarit. Cu toate acestea, cantitatea mare de steril transportată reducea mult rentabilitatea
transportului. Ca urmare, a fost nevoie de realizarea unor tehnici de concentrare a minereurilor.
Principalele tehnici sînt peletizarea (măcinarea, concentrarea minereurilor prin sortare gravimetrică şi crearea
prin operaţii pirometalurgice a unor fragmente sferice de minereu feros îmbogăţit numite pelete) şi fabricarea
bureţilor de fier (crearea unor structuri spongioase prin amestecarea pirometalurgică a minereurilor cu fier
vechi). Spre deosebire de uraniu, în cazul fierului nu se urmăreşte purificarea minereurilor, deoarece
sterilul (calcar şi siliciu) este foarte important în cadrul şarjelor, unde crează zgura, reziduu ce adună toate
impurităţile nedorite de metalurgişti în topitura din furnal.

Producţia mondială de minereu de fier (2002)

Sursa: L’Etat du monde, 2003
Statul Producţia (milioane tone) Producţia (% din total)
China 224 21,1
Brazilia 195 18,4
Australia 168 15,8
Rusia 87 8,2
India 75 7,1
Total 5 ţări 749 70,5
TOTAL MONDIAL 1 061 100,0

În urma acestor activităţi, în apropierea carierelor se concentrează unităţi de producere a

energiei electrice, instalaţii de măcinat, de sortat şi de concentrat minereurile, instalaţii de transport a
minereurilor extrase prin decapare mecanică sau prin explozii, echipamente de transport a concentratelor,
clădiri administrativ-sociale. Forţa de muncă astfel polarizată se stabilizează şi, dacă exploatările se
efectuează în spaţii îndepărtate şi izolate, apar primele aşezări umane. Un astfel mod de organizare a
teritoriului crează premisele apariţiei industriei siderurgice şi diversificarea economică a spaţiului respectiv.

1.2.1.2.Extragerea şi prelucrarea minereurilor metalifere neferoase

Expansiunea spaţială a extracţiei minereurilor neferoase a avut aceleaşi trăsături ca şi cea a

minereurilor feroase: dinamismul metalurgiei neferoase şi epuizarea resurselor din statele dezvoltate a
condus către valorificarea unor structuri productive din continentele sudice: Africa, America Latină,
Australia, precum şi deschiderea unor zăcăminte noi în vestul SUA, în nordul Canadei, în Siberia, în Asia
de Est şi de Sud-Est etc.
Principalele metale neferoase se găsesc sub forma unor minereuri foarte complexe:
aluminiul în bauxită, nefelin şi alunit, cuprul în pirite, plumbul şi zincul în sulfuri complexe de genul galenei şi
blendei, staniul în casiterită. Situaţia este valabilă şi pentru nickel, wolfram, molibden, vanadiu, platină,
paladiu, iridiu şi alte neferoase rare. Chiar aurul, argintul, cromul şi manganul se găsesc în diferite
combinaţii fizice sau chimice care fac dificilă recuperarea metalelor pure.
Avînd în vedere faptul că neferoasele se utilizează în stare quasi pură, transportul acestor
minereuri, care conţin mult steril, se dovedeşte costisitor, mai ales în condiţiile crizei energetice actuale.
Din această cauză, în apropierea carierelor se amplasează obligatoriu uzine de fabricare a concentratelor.
Deoarece majoritatea operaţiilor de concentrare au nevoie de energie mecanică şi termică, organizarea
teritoriului este întregită de unităţi de producere a energiei electrice sau termice.
Astfel, minereul de cupru (1-5% Cu) este sfărîmat, măcinat şi îmbogăţit prin flotaţie,
concentratele obţinute ajungînd pînă la 20-50% Cu conţinut. Următoarea fază constă în primul tratament
termic la temperatură înaltă, obţinîndu-se cupru blister (99% Cu în aliaj cu bismut, argint, platină etc.).
Eliminarea - prin afinare şi rafinare - a acestor ultime "impurităţi" (numite metale de proces metalurgic) se
efectuează în cadrul metalurgiei neferoase, în apropierea centrelor consumatoare din statele dezvoltate.
Procesele sînt asemănătoare pentru obţinerea concentratelor de plumb şi zinc, a aluminei, a concentratelor
de staniu etc.

21
 Aglomerarea acestor activităţi în arealele de extracţie concentrează un număr mare de
lucrători, ceea ce duce chiar la crearea de orăşele industriale, uneori în arii izolate şi foarte dificile: în
interiorul Munţilor Anzi, în pădurile tropicale umede din Brazilia, Surinam, Venezuela, Jamaica, Guineea,
Australia nordică, Indonezia sau Indochina. Strategiile de dezvoltare ale acestor state valorifică potenţialul
industrializant al extracţiei neferoaselor prin crearea unor complexe industriale bazate pe funcţionarea
industriilor metalurgice neferoase (afinarea şi rafinarea concentratelor, obţinerea profilatelor, trefilatelor şi
laminatelor din neferoase) şi a industriilor de construcţii metalice. Şi această strategie de dezvoltare este
vulnerabilă, fiind sensibilă la oscilaţiile de piaţă ale preţurilor metalelor în ciuda existenţei şi activităţii unor
organizaţii mondiale (pentru cupru, staniu, aluminiu etc.) care au drept obiectiv protejarea producătorilor.

1.2.2.Industria de extracţie a mineralelor, minereurilor şi rocilor nemetalifere

Mineralele, minereurile şi rocile nemetalifere principale care prezintă o reparţitie concentrată

în spaţiul terestru şi care crează industrii extractive de sine-stătătoare sînt destul de numeroase: fosfaţii şi
azotaţii naturali, piritele, galenele şi blendele cu concentraţii mici în metale utile, sarea, sulful, azbestul,
pietrele preţioase şi semipreţioase, calcarul, caolinul, gipsul, ardezia, precum şi unele roci rare de
construcţii (marmura, travertinul, granitul policolor, bazaltul).
Unele dintre acestea (sarea, azbestul, diamantul) crează peisaje industriale asemănătoare
exploatărilor carbonifere subterane, în vreme ce majoritatea celorlalte sînt extrase în cariere sau prin alte
metode " la zi ". Deoarece în multe cazuri aceste resurse naturale prezintă o concentrare spaţială foarte
ridicată (un număr redus de state deţine esenţialul resurselor şi producţiei mondiale, v. mai jos cazul
diamantelor naturale), mineralele, minereurile şi chiar rocile nemetalifere pot crea importante fluxuri de
export şi pot avea o evidentă importanţă geostrategică.

Producţia de diamante naturale (2000)

Sursa: L’Etat du monde, 2003
Statul Producţia (milioane carate) Producţia (% din total)
Australia 14,7 26,4
Congo (-Kinshasa) 14,2 25,5
Rusia 11,6 20,9
Africa de Sud 6,5 11,7
Botswana 5,0 8,9
Total 5 ţări 51,9 93,4
TOTAL MONDIAL 55,6 100,0

Minereurile comune destinate industriei materialelor de construcţii, industriei ceramice

sau industriei produselor abrazive (pietrişul, nisipul, argila) au o largă răspîndire spaţială, extrăgîndu-se la zi
din luncile rîurilor sau din alte zone de sedimentare.
Cu excepţia minereurilor cu valoare mare (pietre preţioase şi semipreţioase) sau a
celor cu destinaţie specializată (azbest, nisipuri cuarţoase superioare, caolin de înaltă calitate, sulf,
baritină, roci ornamentale), care se pot exploata la distanţe mari de locurile de consum, majoritatea
minelor şi carierelor pentru toate celelalte sînt deschise în proximitatea arealelor populate, echipate cu
infrastructuri de transport de mare gabarit şi cu instalaţii majore de producere şi de distribuire a
energiei electrice sau termice.
Apariţia acestor industrii extractive în teritoriu conduce automat şi la echiparea
respectivului teritoriu cu industrii chimice diverse, cu industrii ale materialelor de construcţii, cu
industrii ceramice etc. Necesitatea implantării industriilor prelucrătoare amintite este generată de masa
mare, dar de valoare mică, a materialelor extrase, al căror transport devine nerentabil la distanţe mai
mari de 10 - 100 km. Dacă se consideră şi importanţa pe care o au aceste industrii pentru realizarea
infrastructurilor unui stat (reţele de drumuri, construcţii diverse – militare sau civile) se reliefează clar
rolul industrializant al industriei de extracţie a minereurilor nemetalice.

22
 2.Industria alimentară, a băuturilor alcoolice şi tutunului13

- DA INDUSTRIA ALIMENTARĂ, A BĂUTURILOR ŞI TUTUNULUI

15 15 Industria alimentară şi a băuturilor
151 151 Producţia, prelucrarea şi conservarea cărnii
151 152 Prelucrarea şi conservarea peştelui şi a produselor din peşte
151 153 Prelucrarea şi conservarea fructelor şi a legumelor
151 154 Producţia uleiurilor şi a grăsimilor vegetale şi animale
152 155 Fabricarea produselor lactate
153 156 Fabricarea produselor de morărit, a amidonului şi produselor din amidon
153 157 Fabricarea produselor pentru hrana animalelor
154 158 Fabricarea altor produse alimentare
155 159 Fabricarea băuturilor
16 16 Industria tutunului
160 160 Industria tutunului

Industria alimentară s-a lansat ca urmare a concentrării populaţiei în oraşele regiunilor

industrial-carbonifere. Destinată iniţial să prelucreze produse vegetale şi animale de origine naţională, ceea
ce a indus o tendinţă de specializare regională (secară, orz, cartof în nord-vestul şi centrul Europei, grîu,
orz, porumb şi viţă de vie în sudul şi estul continentului), industria alimentară din vestul european s-a
specializat ulterior şi în prelucrarea produselor exotice: zahăr nerafinat din trestie de zahăr, cacao, cafea,
ceai, coprah, ulei de palmier etc. Fostele metropole coloniale, după ce au deţinut un monopol absolut
asupra acestor produse, încă mai produc astăzi peste 50% din extractele şi esenţele de cafea obţinute în
lume, peste 86% din pudra de cacao produsă pe glob, în jur de 95% din ciocolata planetei şi 20% din
zahărul din trestie fabricat anual. Fiind controlată de mari companii transnaţionale americane (Philip Morris,
Pepsico, Conagra, Sara Lee, Coca Cola), britanice (Grand Metropolitan, Snow Brand Milk, Allied-Lyons), elveţiene
(Nestlé) sau anglo-olandeze (Unilever), industria alimentară a manifestat o mobilitate spaţială accentuată, atît la
scară internă, cît şi internaţională. Împreună, industriile textile şi cele alimentare au constituit primele ramuri
industriale care s-au extins în exteriorul regiunilor carbonifere.
Industrializarea produselor agricole, în forme primitive, a apărut odată cu agricultura
sedentară, care a condus la existenţa stocurilor ce trebuiau păstrate perioade îndelungate. Uscarea, sărarea,
conservarea în lichide acide sau coacerea anumitor produse sînt tehnologiile tradiţionale de condiţionare a
acestor produse. În societăţile agricole, această activitate avea o distribuţie dispersată, legată de distribuţia
locuitorilor în spaţiu. Revoluţia industrială, care a concentrat populaţia în oraşe mari, a concentrat atît
consumul, cît şi producţia de alimente industrializate. Încă de la început, industria alimentară a fost
confruntată cu o serie de dificultăţi care îi fac extrem de inconfortabil locul ocupat în cadrul activităţilor
industriale:
-primul grup de probleme se referă la poziţia de releu a acestei activităţi între sectorul
agricultură-piscicultură (caracterizat de o producţie sezonieră şi aleatoare) şi sectorul distribuţie-consum
(caracterizat de complexitatea activităţilor de desfacere, de fenomene de piaţă cu desfăşurare bruscă, de
subiectivismul consumatorilor, de supravegherea nivelului de trai al acestora, etc.);
-al doilea grup de probleme este referitor la faptul ca industria alimentară prelucrează
materie primă vie, supusă deprecierii rapide şi periculoasă astfel pentru consumatorii potenţiali.
Aceste dificultăţi pot fi surmontate prin crearea stocurilor, prin dirijarea gusturilor
consumatorilor, prin flexibilitatea preţurilor practicate, prin punerea la punct a diverselor procese
tehnologice de prelucrare. Procesele de prelucrare se grupează în trei grupe distincte de activităţi:
a) - extracţia produsului util: măcinare, cristalizarea zaharurilor, obţinerea uleiurilor şi
materiilor grase, extragerea sucurilor de fructe, a materiilor aromatice, a apelor minerale etc.;
b) - transformarea produselor utile extrase, care se poate efectua prin fermentaţie (vin, cidru, bere,
oţet, brînză, iaurt), coacere sau fierbere (pîine, biscuiţi, diferite fierturi), distilare (alcooluri), torefiere (ceai, cafea,
cicoare, cacao, malţ) sau prin amestec (supe pudră, îngheţată concentrată, alimente preparate, creme, paste,
sosuri, ciocolată, limonade).

13Pentru completarea informaţiilor referitoare la acest subiect sunt indicate lucrările Geografie economică mondială de Al.
Ungureanu şi I. Leţea, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, Geografia economică a lumii contemporane de Al.
Ungureanu şi I. Velcea, Ed. Şansa SRL, Bucureşti, 1993 şi Geografie economică mondială de I. Muntele şi C. Iaţu, Economica,
Bucureşti, 2003

23
 c) - stabilizarea calităţilor fizico-chimice a produselor transformate, care se efectuează prin: frig
(refrigerare, congelare), căldură (apertizare, pasteurizare), deshidratare (obţinerea pudrelor de cafea,
ciocolată), adăugare de produse (condimentare, conservanţi), iradiere ionizată (stoparea proceselor biochimice).

Aprovizionarea marilor aglomeraţii urbane şi diferitele considerente strategice (stocuri

pentru perioadele de război) a necesitat dezvoltarea unor tehnologii capabile să asigure păstrarea
îndelungată, în condiţii de perfectă siguranţă sanitară, a produselor comestibile. Principalele tehnologii
utilizate în prezent sînt:
-a) Conservarea prin căldură, care se numeşte în general apertizare14 şi care combină
sterilizarea cu folosirea ambalajelor etanşe la lichide, gaze şi microorganisme; principalele tehnici de
apertizare sunt:
-pasteurizarea (fierberea la +60°C, permite conservarea limitată prin eliminarea celei mai
mari părţi a germenilor şi prin utilizarea ambalajelor etanşe la lichide);
-sterilizarea (fierberea la +100°C, permite păstrarea îndelungată, deoarece elimină
quasitotalitatea germenilor);
-tehnica UHT - Ultra High Temperature (fierberea la +140°C, timp de cîteva secunde, pusă la
punct în 1954, permite păstrarea alimentelor cîteva luni, la temperatura ambiantă; în 1960 apar primele
cantităţi de lapte UHT în cutii de carton);
-b) Conservarea prin frig a apărut în 1876, cînd s-a transportat pentru prima dată, pe
vapor, carne refrigerată (1-5°C). În 1877 s-a pus la punct tehnica de congelare iar în 1930 apar în SUA
alimentele supraîngheţate. Tehnicile principale sînt următoarele:
- congelarea, care este o tehnică de răcire lentă a alimentelor (în special a bucăţilor mari), a
camerelor şi a frigiderelor.
- supraîngheţarea este răcirea ultrarapidă a alimentelor, la temperaturi foarte scăzute.
Cristalele multiple formate nu distrug produsul, care, la dezgheţare îsi regăseşte aspectul şi calităţile iniţiale.
Produsele supraînghetate sînt răcite şi menţinute la -180°C, ceea ce distruge toţi germenii patogeni.
-c) Conservarea prin uscare are două procedee principale: evaporarea şi liofilizarea. Prin
evaporare se înţelege eliminarea apei sub influenţa căldurii (în 1930 se obţine pentru prima dată cafeaua
solubilă). Prin liofilizare se înţelege eliminarea apei prin sublimare. Produsul este mai întîi congelat, apoi
reîncălzit sub vid, cînd apa trece direct din stare solidă în stare gazoasă. Procedeul permite păstrarea
completă a calităţilor produselor şi o rehidratare instantanee.

Aceste tehnici permit o mobilitate extremă a unităţilor industriei alimentare, acestea

putînd fi localizate în imediata apropiere a materiilor prime (abatoare, centre de vinificaţie, distilerii, fabrici
de conservare a fructelor şi legumelor) sau la distanţe ce pot depăşi zece mii de kilometri (untul, laptele sau
carnea produsă în Noua Zeelandă, Australia, Africa de Sud sau Argentina pot fi prelucrate în oricare din
statele europene sau nord-americane; laptele neo-zeelandez este transformat sub formă de pudră în
Thailanda, India, Filipine sau Indonezia).
Mobilitatea geografică a unităţilor industriale este facilitată de faptul că sectorul este
controlat de mari grupuri industriale şi de faptul că în cadrul populaţiilor urbane (54% din populaţia lumii)
se resimte un fenomen de uniformizare a obişnuinţelor alimentare. În Statele Unite, Europa şi Japonia
funcţionează 20 de astfel de supercompanii, care realizează peste 50% din cifra mondială de afaceri a
acestei ramuri industriale, trei mari firme (Philipp Moris – SUA, Unilever şi Nestlé – Europa) cumulînd 20%
din cifra de afaceri a industriilor agroalimentare ale globului. Standardizarea alimentelor (uniformizarea
aspectului, a proprietăţilor vizuale, olfactive şi gustative) şi efectele acculturaţiei (tendinţa de copiere a
obişnuinţelor din statele dezvoltate) asigură profituri mari acestor giganţi industriali, deoarece
standardizarea reduce mult costurile de producţie iar uniformizarea consumului măreşte considerabil
pieţele de desfacere. În ultima vreme se fac simţite reacţii la tendinţele de uniformizare a alimentaţiei, prin
revalorizarea produselor ecologice, a produselor tradiţionale şi regionale, prin înlocuirea fast-food-urilor de
tip american (destinate să acopere cerinţele de alimentare rapidă a maselor urbane) cu slow-food-uri
(destinate să reeduce gusturile consumatorilor şi să încetinească ritmurile ameţitoare ale civilizaţiei
contemporane).

14De la numele francezului Nicolas Appert, 1804-1810, care a avut ideea conservării prin fierbere a alimentelor pentru soldaţii lui
Napoleon Bonaparte; în 1810 britanicii au inventat cutia metalică impermeabilă în care alimentele puteau fi păstrate şi mai mult
timp.

24
 3.Industria textilă şi a produselor textile15

- DB INDUSTRIA TEXTILĂ ŞI A PRODUSELOR TEXTILE

171 171 Pregătirea fibrelor şi filarea în fire
171 172 Producţia de ţesături
171 173 Finisarea materialelor textile
172 174 Fabricarea articolelor confecţionate din textile (cu excepţia îmbrăcămintei şi lenjeriei de
corp)
172 175 Fabricarea altor articole textile
173 176 Fabricarea de metraje prin tricotare sau croşetare
173 177 Fabricarea de articole tricotate sau croşetate
18 18 Industria confecţiilor din textile, blănuri şi piele
181 181 Fabricarea de articole de îmbrăcăminte din piele şi înlocuitori din piele (cu excepţia celor
de blană)
181 182 Fabricarea de articole de îmbrăcăminte şi lenjerie din materiale textile
182 183 Prepararea şi vopsirea blănurilor; fabricarea articolelor de blană

Industria textilă (prepararea fibrelor de in, cînepă, bumbac, lînă, obţinerea firelor şi
producerea ţesăturilor, confecţiilor şi tricotajelor) este o îndeletnicire manufacturieră şi meşteşugărească
veche, însă dimensiunile industriale au fost atinse după 1800. Concentrată iniţial în cîteva state (Marea
Britanie pentru lînă şi bumbac, Germania, Franţa, Belgia şi Italia pentru ţesături groase şi subţiri din fibre
vegetale, Belgia şi Olanda pentru accesorii de croitorie, precum dantelele), şi monopolizată riguros de
acestea, a cunoscut după decolonizarea postbelică o extensie planetară fulgerătoare. Industria lînii a
aparţinut iniţial Marii Britanii, care a extins creşterea oilor în majoritatea coloniilor sale, controlînd şi
fluxurile generate de Asia de Sud-Vest. Fostele colonii sînt şi astăzi principalii furnizori mondiali de lînă
brută (2.331 mii t producţie totală în 2001), cu Australia-700 mii t, Noua Zeelandă-250 mii t, Africa de
Sud-52 mii t, însă producţia de fire şi ţesături (cu un total de aproape 4 milioane de tone) a părăsit regiunile
carbonifere din Anglia (140 mii tone) şi Germania (135 mii tone), localizîndu-se în prezent în regiuni
industriale complexe din SUA (600 mii tone), Italia (500 mii tone), Japonia, Coreea şi India (cu cîte 220 mii
tone). Industria bumbacului a încetat să mai fie un monopol european (si mai ales britanic) odată cu
independenţa Statelor Unite şi mai ales după decolonizarea postbelică. În prezent, majoritatea statelor
europene sînt echipate cu industrii ale bumbacului, însă esenţialul producţiei mondiale de fire şi tesături
(18 milioane de tone) nu mai este dat în exclusivitate de regiunile industriale clasice, ci de state precum
Statele Unite (1.850 mii tone), India (2.300 mii tone), China (5.800 mii tone) Pakistan (1.572 mii t) şi, cu
producţii mai mici, Brazilia (721 mii t), Egipt (195 mii t), Coreea de Sud (292 mii t), Indonezia (420 mii t),
Iran (185 mii t) etc., respectiv de marii cultivatori.
Confecţiile şi tricotajele mai sînt încă preponderent euro-nordamericane, însă statele în
curs de dezvoltare (China, India, Thailanda, Indonezia, Singapore, Brazilia) tind să devină furnizorii
principali datorită eforturilor proprii de echipare industrială şi mai ales datorită investiţiilor efectuate de
marile companii de profil nipone (Toray, Kanebo, Teijin, Kuraway, Unitika), americane (Levi-Strauss, Collins&
Aikman, Burlington, Spring Industries), turceşti (Haci Omer Sabanci), sud-coreene (Hyosung), britanice (Coats-
Viyella, Courtaulds) sau italiene (Benetton, Marzotto).
Ca şi hrana, îmbrăcămintea este o necesitate umană fundamentală, însă costumaţia
diferenţiază civilizaţiile între ele şi revelează constrîngerile naturale. Cu toate acestea, îmbrăcămintea este
mai mult decît o cerinţă vitală: ea are şi o pregnantă funcţie psiho-socială: disimulează corpul (în special
părţile sexuale); exprimă sexul persoanei care o utilizează; exprimă starea de spirit a celui ce o poartă
(doliu, căsătorie); exprimă rangul şi funcţia socială a purtătorului (preot, poliţist, militar, funcţionar,
muncitor); este o deghizare, o plăcere pentru văz, auz sau pipăit, sau poate deveni un lux (moda).
Acest complex de roluri jucate de îmbrăcăminte (alături de toate celelalte produse textile)
face din activitatea de obţinere a lor una dintre cele mai vechi îndeletniciri umane. Societăţile omenesti au
utilizat iniţial materiile prime aflate la îndemînă, ceea ce a făcut ca meşteşugurile textile să fie ubicue
(răspîndite peste tot unde exista omul). Principalele categorii de materii prime sînt:

15 Pentru completarea informaţiilor referitoare la acest subiect sunt indicate lucrările Geografie economică mondială de Al. Ungureanu

şi I. Leţea, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, Geografia economică a lumii contemporane de Al. Ungureanu şi I. Velcea,
Ed. Şansa SRL, Bucureşti, 1993 şi Geografie economică mondială de I. Muntele şi C. Iaţu, Economica, Bucureşti, 2003

25
 -fibre de origine vegetală (bumbac, in, cînepă, iută de Bengal, iută de Siam sau kenaf,
urana, sisal, palmier, rafie etc.);
-fibre de origine animală (lînă şi fibre de oaie, capră, iepure de angora, cămilă, vigonie,
lama; mătase produsă de viermele dudului, Bombyx mori);
-fibre chimice (artificiale şi sintetice).
Materiile prime suferă procese complicate de condiţionare înainte de a fi transformate în
produsul final dorit. Astfel:
-fibrele de in, cînepa şi celelalte fibre de tulpină sau de frunză necesită topirea materiei
lemnoase, sfărîmarea şi îndepărtarea resturilor acesteia, apoi piuarea (baterea) şi pieptănarea fuioarelor obţinute
pentru a obţine filamente curate, paralele şi suple;
-fibrele de bumbac necesită operaţii de egrenare, adică de separare a fibrelor de seminţele
pe care cresc; filamentele obţinute sînt apoi calibrate (separate pe categorii de lungime) şi ulterior trimise
către filaturi;
-fibrele de origine animală, tunse de pe animalele vii sau de pe cele sacrificate, sînt curăţate
(spălare, degresare), cardate (scărmănate, operaţie care are rolul de a descîlci şi de a paraleliza fibrele) şi în
final, pieptănate.
-firul de matase naturală sau fibrele şi firele chimice sînt toarse şi filate, deci torsionate, ceea
ce face să le crească rezistenţa şi să le confere un aspect particular dorit (fir crep sau tip spumă).
Aceste activităţi crează în teritoriu primele unităţi industriale textile, modest tehnologizate,
de talie mică şi foarte legate de arealul de producere a materiei prime. Apar astfel topitorii de in şi cînepă,
ateliere de condiţionat iuta, kenaful sau rafia, unităţi de egrenat bumbacul, ateliere de dărăcit şi pieptănat lîna
etc.
Filamentele obţinute sînt trimise filaturilor, care transformă meşele sau panglicile în fire
continue printr-o mişcare rotativă combinată cu una de torsiune. Firele sînt utilizate în ţesătorii pentru
crearea suprafeţelor textile prin interpunerea unor fire transversale, vehiculate de o suveică, în cadrul unei
reţele de fire longitudinale, întinse şi paralelizate de urzeală. Ţesăturile fabricate sînt apoi albite, vopsite,
imprimate şi apretate. Vopsirea ţesăturilor se efectua de asemenea cu ajutorul materiilor prime locale, de
origine:
-animală: murex-ul (o crustacee pentru purpură), cochenilla (insectă din Mexic pentru roşu
carmin), kermes-ul (insectă mediteraneeană pentru violet-purpuriu);
-vegetală: indigotierul (leguminoasă tropicală pentru indigo), pastelul (crucifera, pentru
albastru), coji de ceapă (pentru galben) etc.
În societăţile agricole tradiţionale, filaturile şi ţesătoriile erau strîns legate de arealele de
producere şi de condiţionare a materiilor prime. Aceasta a conferit şi specificul actual al regiunilor textile:
Marea Britanie (Lancashire şi Yorkshire) pentru industria lînii, bazinul Mării Baltice şi al Mării Nordului
pentru industria inului, Europa central-sudică pentru industria cînepii, Orientul Îndepărtat şi zonele
subtropicale pentru industria mătăsii, Asia Musonică pentru industria iutei etc.
Imperiile coloniale, revoluţia industrială, dinamismul schimburilor comerciale şi apariţia
fibrelor şi firelor chimice au deranjat puternic regionalizarea incipientă a industriei textile. Lancashire a
devenit, dintr-o regiune a industriei lînii o regiune a filaturilor şi ţesătoriilor de bumbac; Scoţia, la Dundee
(1830) şi Picardia franceză devin regiuni de filare a iutei şi de transformare a firelor în saci; Japonia a
devenit un regat al fibrelor sintetice iar industrializarea inului, foarte răspîndita altădată în vestul Europei, a
devenit în prezent o industrie de lux. Cu toate acestea, o serie de regiuni au rămas specializate în anumite
industrii textile: Yorkshire a rămas o regiune a transformării lînii, Irlanda de Nord, Flandra, Normandia,
Westphalia, Polonia nordică şi Bielorusia sînt spaţii de uzinare a inului, sudul Statelor Unite, Valea Nilului,
Mesopotamia, Asia Centrală şi de Sud sînt specializate în industrializarea bumbacului, China central-
nordică şi Japonia sudică în industrializarea mătăsii iar Asia Musonică (India, Bangladesh, Birmania) în
industrializarea iutei. Deşi unele regiuni au concentrat activităţi textile înainte de Revoluţia industrială
(Lancashire, Nord-Pas de Calais, Lyon, Flandra, Lombardia), industria textilelor rămîne o industrie de
sistem16 deoarece ea depinde atît de sistemul agricol în care se desfăşoară, cît şi de cel urban-industrial în
care se implantează. O analiză sumară a factorilor de localizare poate evidenţia acest lucru:
-industria textilă a apărut în cele mai multe dintre cazuri în spaţii în care existau deja
activităţi rurale sau pre-industriale de prelucrare a inului, lînii, mătăsii sau bumbacului;

16 Industriile de sistem sînt acele industrii pentru care factorul principal de localizare este reprezentat de avantajele şi de specificul
sistemul economic în care se amplasează.

26
 -localizarea industriei textile depindea iniţial de condiţiile cadrului natural: de umiditatea
ridicată a aerului în spaţiul de implantare şi de ape pure, necalcaroase, necesare albirii ţesăturilor (valea
Wupper în Westphalia (Germania), valea Vesdre în Walonia (Belgia), văile din Vosgii francezi) şi de cursuri
de apă cu energie mare (rîurile din Vosgi, din munţii Cataluñiei (Spania), din Munţii Penini (Marea
Britanie), din Erzgebirge (Germania), din munţii satului Massachussets (Statele Unite), etc.), de resursele
carbonifere (Midlands, Nord-Pas de Calais, Ruhr). În acest stadiu, industria textilă se comporta ca o
industrie industrializantă, însă în prezent unităţile sale sînt foarte mobile: vechile regiuni textile nu mai există,
fiind înlocuite sau pe cale de a fi înlocuite de regiuni industriale moderne. Această descentralizare afectează
atît regiunile litorale, cu aprovizionare externă (Lancashire) cît şi cele continentale (Lille-Roubaix-
Tourcoing, regiunea lyoneză, milaneză sau barceloneză).
-forţa de muncă ieftină şi foarte concentrată a fost un alt factor de localizare (Lancashire,
Moscova, Łodz, Atlanta, Winston-Salem, Osaka, Milano, Lyon); în prezent, aceste oraşe funcţionează în
cadrul unor sisteme economice sofisticate, ai căror muncitori au pretenţii salariale mari, din care cauza
industria textilă este delocalizată în mare parte spre sistemele economice mai puţin dezvoltate din Asia de
Est, de Sud şi de Sud-Est, spre Africa şi America Latină, unde nu mai crează regiuni şi doar cel mult
complexe sau nuclee industriale, conformîndu-se tehnicii de expansiune industrială bazată pe tehnica
platformelor industriale.
-iniţial, ca şi industriile industrializante, industria textilă căuta apropierea pieţelor de
consum. În prezent, mobilitatea sa, caracteristică de altfel pentru toate industriile de sistem, este
evidenţiată şi prin faptul că produsele fabricate într-un loc sînt comercializate şi consumate în cadrul unor
pieţe aflate la mii de kilometri. Localizarea actuală a industriei textile este rezultatul aproape exclusiv al
deciziilor administrative ale marilor firme care au concentrat producţia textilă (Courtaulds, Burlington, Levi-
Strauss, Kanebo, Benetton etc.). Deoarece industria textilă este supusă efectelor modei (produsele sale au un
ciclu de viaţă foarte scurt), este nevoie de o producţie continuă şi la preţuri mici. Din această cauză, marile
companii, începînd cu anii 1960, au început să delocalizeze uzinele către statele în curs de dezvoltare, unde
forţa de muncă era mult mai ieftină (în 1995 un muncitor din SUA era plătit cu 19 $/oră în vreme ce în
India acelaşi muncitor ar fi primit 0,5 $/ora). Din această cauză statele în curs de dezvoltare par să domine
piaţa actuală, cînd de fapt aproape întreaga producţie şi întregul comerţ internaţional este controlat de
marile firme de profil din lumea industrializată.

Exporturile totale în cadrul industriei textile (1996)

sursa: M. Goussot, 1998
Regiunea/Statul Export îmbrăcăminte Export textile Export total
(miliarde US$) (miliarde US$) (miliarde US$)
Asia 66,3 56,3 121,6
Europa de Vest 53,9 44,9 98,6
America de Nord 6,8 6,8 13,6
Comunitatea de State Independente 6,0 2,0 8,4
America Latină 6,5 2,8 9,3
Africa 4,5 1,3 5,8

Mobilitatea mare a unităţilor industriale textile, datorată evoluţiei transporturilor rutiere,

feroviare, fluvio-maritime şi speciale (electricitatea) caracterizează toate subramurile textile: prelucrarea
primară, filarea, ţeserea, realizarea confecţiilor (haute couture, salon-boutique, îmbrăcăminte la comandă,
îmbrăcăminte de serie), a tricotajelor, precum şi a confecţiilor din blănuri şi piei. Mobilitatea este favorizată
de asemenea şi de pretenţiile reduse ale industriei textile faţă de calificarea forţei de muncă necesară,
precum şi de cerinţele de ocupare a forţei de muncă feminine în cadrul unor sisteme economice din statele
în curs de dezvoltare.

Blănăria şi cojocăria au fost probabil primele activităţi de confecţii. Aceste activităţi sînt în
mod impropriu introduse în cadrul industriei textile, deoarece "textil" vine de la adjectivul latinesc
"textilis" cu origine în verbul "texere" care înseamna "a ţese". Acceptarea lor în cadrul acestor industriie
este datorată finalităţii asemănătoare a producţiei. Activitatea este compusă din prepararea blănurilor şi
pieilor (tăbăcire sau argăsire) şi din confecţionarea obiectelor de îmbrăcăminte. Blănurile pot fi produse
secundare de la animalele sacrificate în alte scopuri (ovine, bovine, cabaline, caprine, porcine) sau produse
principale ale unei activităţi economice. Acestea din urmă pot fi vînătoarea (zibelina, hermelina, vulpea,

27
lupul, castorul, jderul) sau creşterea în ferme specializate a animalelor (vizon, samur, astrahan, chinchilla,
vulpi etc.). Furnizorii de blănuri (în special provenind de la animalele vînate) sînt agenţii specializate (ex.
Hudson Bay Company), care organizează licitaţii pentru blănuri importate din China, Rusia, SUA, sau
existente în stocurile canadiene.

4.Industria pielăriei şi încălţămintei

- DC INDUSTRIA PIELĂRIEI ŞI ÎNCĂLŢĂMINTEI

19 19 Industria pielăriei şi încălţămintei
191 191 Tăbăcirea şi finisarea pieilor
191 192 Fabricarea de articole de voiaj şi marochinărie, a articolelor de harnaşament
192 193 Fabricarea încălţămintei

Spre deosebire de industria textilă, transformarea pieilor a rămas o activitate larg

distribuită în spaţiu, evidenţiindu-se totuşi, la scară mondială, state specializate fie în condiţionarea şi
exportul pieilor (Australia, Africa de Sud, India, Australia, Paraguay, Uruguay, România, CSI), fie în
prelucrarea acestora (Italia, Cehia, SUA, Franţa, România, Marea Britanie).
Industrializarea pieilor suferă de anumite fluctuaţii în aprovizionarea cu materii prime,
legate de fluctuaţiile populaţiilor de animale. Pieile necesită operaţii de pregătire preliminară, care le
conferă calităţi deosebite: imputrescibilitate, fineţe, culoare, miros, aspect, impermeabilitate, flexibilitate.
Principalele substanţe utilizate sînt tananţii. Pînă în secolul al XIX-lea erau utilizaţi doar tananţii naturali
(conţinuţi în organele vegetative ale unor plante: stejar, québracho, castan, mimoza). Între 1884-1892 s-au
pus la punct procedee de tăbăcire cu săruri de crom, tehnologie toxică şi foarte poluantă. În prezent se
utilizează tanajul mixt, ce combină ambele tehnici, în condiţii de strictă protecţie a personalului şi mediului.
Industria fabricării produselor din piele şi a încălţămintei a devenit o activitate industrială
în secolul al XIX-lea, odată cu inventarea maşinii de bătut cuie (1809), a maşinii de cusut (1829) şi a
maşinii de montat tălpi (1867). Sortimentele de încălţăminte fabricată se pot împărţi în patru categorii:
cusute (cu talpa cusută), sudate (cu talpa lipită), vulcanizate (talpa este fabricată plecîndu-se de la granule de
cauciuc, măcinate şi fixate prin vulcanizare) şi injectate (turnate sub presiune în diferite matriţe).
Alături de pieile diverse utilizate, industria încălţămintei mai foloseşte o gamă întreagă de
articole textile (ţesături pentru căptuşeli, fetru pentru papuci, corzi de iută sau de sisal pentru espadrile), de
articole de cauciuc şi de mase plastice, foarte multe furnituri (aţă de cusut, tocuri, cuie, lipici, produse de
finisaj) precum şi diverse accesorii (şnururi, funde, inele din metal, capse, catarame, ţinte). Din această
cauză, existenţa economiilor de aglomeraţie şi a externalităţilor constituie principalul factor favorizant al
localizării unităţilor de fabricare a încălţămintei.

5.Industria de exploatare şi prelucrare a lemnului

- DD INDUSTRIA DE PRELUCRARE A LEMNULUI (EXCLUSIV PRODUCŢIA

DE MOBILĂ)
20 20 Industria de prelucrare a lemnului (exclusiv producţia de mobilă)
201 201 Prelucrarea brută a lemnului şi impregnarea lemnului
202 202 Fabricarea de produse stratificate din lemn
202 203 Fabricarea de elemente de dulgherie şi tâmplărie pentru construcţii
202 204 Producţia de ambalaje din lemn
202 205 Fabricarea altor produse din lemn

Deşi înlocuit în bună măsură de plastic, răşini, sticlă, metal sau de materiale compozite,
lemnul rămîne încă o materie de primă importanţă pentru activităţile de construcţii, precum şi pentru
anumite industrii de prelucrare (mobilă, echipament sportiv, articole de birou, hîrtie, celuloză), ambele
sectoare absorbind între 55% şi 60% din producţia mondială de masă lemnoasă.
În ultimile două milenii suprafaţa forestieră a globului s-a înjumătăţit, de la 56% din
suprafaţa uscatului, pădurile acoperind astăzi doar 34%. Defrişările masive s-au declanşat în aria umanizată
euro-asiatică, în urma nevoilor crescînde de terenuri agricole, de lemn de construcţie şi de combustibil
(lemn sau mangal pentru metalurgie). Fenomenul s-a intensificat în secolul al XVIII-lea, cînd a sporit
cererea de lemn pentru mină şi pentru traverse de cale ferată, precum şi în urma tendinţei de a crea noi

28
pajişti pentru ovine, în condiţiile dezvoltării manufacturilor britanice de postavuri. Exploatarea zonelor de
păduri temperate reci şi a celor din zonele intertropicale s-a accelerat în a doua jumătate a secolului al XX-
lea, fenomen datorat pe de o parte sporirii nevoilor de lemn în construcţii şi în industriile mobilei,
celulozei şi hîrtiei, iar pe de altă parte agriculturii intensive din regiunile calde.
Repartiţia masivelor forestiere şi tipurile de păduri sînt elementele principale care intervin
în procesele de localizare teritorială a activităţilor de exploatare. Predominanţa pădurilor dense facilitează
exploatarea de tip industrial. Cu toate acestea, există o deosebire esenţială între pădurile dense din zonele
temperate şi cele din zonele intertropicale: primele sînt relativ omogene (sînt alcătuite din foarte puţine
specii) sau chiar pure (alcătuite dintr-o singură specie), ceea ce uşurează extracţia lemnului, pe cînd celelalte
prezintă o diversitate extraordinară de specii amestecate (în Amazonia se citează peste 1000). În pădurile
ecuatoriale se doboară uneori între 1 şi 8 hectare de pădure pentru un singur arbore util. Din această
cauză, pădurile din zonele temperate reci sînt cele mai exploatate, furnizînd peste 50% din volumul total
de lemn extras anual (care este de 3,7 - 3,9 miliarde de metri cubi). Cei mai mari producători mondiali sînt
localizaţi în arealul de exploatare al coniferelor: SUA - 450 mil.mc, Rusia - 375 mil.mc, Canada - 175
mil.mc etc., însă pădurile din zonele calde sînt mult mai agresiv atacate, chiar în state unde gradul de
împădurire este foarte redus: China, India, Etiopia, Kenya etc.
Principalele tipuri de păduri exploatate de pe glob păstrează zonalitatea climatică, cu
excepţia arealelor montane, care induc o etajare altitudinală a masivelor forestiere.

a) Pădurile din zonele temperate reci sînt alcătuite din specii de conifere cu mare valoare
economică. În nordul Statelor Unite şi în Canada, structura acestor păduri este relativ diversificată, speciile
dominante fiind pinul alb, pinul galben, molidul, molidul negru, bradul alb, bradul de balsa şi tsuga.
Desprinse din acest masiv nordic, se desfăşoară spre sud, în arealul Munţilor Stîncoşi, o serie de păduri
dominate de molid şi brad, pe coasta pacifică fiind frecvente păduri de Sequoia gigantea şi de Sequoia
sempervirens. În Munţii Appalachi predomină pinul şi molidul. Fronturile de exploatare sînt deschise în
toate regiunile sudice, doar pădurea de la limita climatului subpolar rămînînd deocamdată intactă. În
Lumea veche, pădurea de conifere începe în Peninsula Scandinaviei şi se continuă prin Siberia pînă la
Oceanul Pacific. De la vest la est, compoziţia masivului eurasiatic suferă shimbări semnificative: în partea
occidentală predomină molidul, pentru ca spre est, în taigaua siberiană, să devină dominant bradul, care se
amestecă uneori cu zada şi cu zîmbrul. Pădurile montane din Europa sînt alcătuite mai ales din molid, care
alcătuieşte frecvent molidişuri pure, uşor de exploatat. Cu excepţia Siberiei nordice, masivul euro-asiatic
este în întregime un front de lucru deschis, destinat să aprovizioneze unele dintre cele mai populate şi mai
industrializate regiuni ale Terrei. La limita sudică a pădurii de conifere, atît în America de Nord cît şi în
Eurasia, apare o fîşie de păduri de foioase de tranziţie (mesteacăn, specii de plop, specii de salcie), care face
trecerea fie spre pădurile de foioase ale zonei temperate calde, fie spre stepele ruseşti.

b) Pădurile din zonele temperate calde (inclusiv zonele subtropicale) au fost intens defrişate, resturi
din vastele întinderi de altădată păstrîndu-se în estul Statelor Unite, în sud-estul Canadei, în Europa, în
nord-estul Chinei, în Japonia şi în sud-estul Australiei. Unele specii de foioase crează păduri pure (făgete,
stejărişuri), însă de cele mai multe ori pădurile acestei zone sînt păduri mixte, de amestec (cu mesteacăn,
hickory şi plop în SUA; cu arţar, alun, carpen în Europa, cu mesteacăn, arţar şi plop în Rusia, cu eucalipt în
Australia etc.). Lemnul de fag şi stejar este cel mai cerut pe piaţa lemnului de foioase, în special în industria
mobilei şi a articolelor sportive. Singurele areale de păduri de foioase neexploatate sînt localizate în sudul
Podişului Siberiei Centrale, în sudul Peninsulei Kamceatka şi pădurile de fagi australi din sudul statului
Chile. În arealele subtropicale apar foioase de interes specific: stejarul de plută în Extremadura portugheză,
arganierul (lemn dur din Munţii Atlas), arborele de camfor din China etc.

c) Pădurile intertropicale se desfăşoară între cele două tropice, prezentînd formele cele mai
luxuriante în regiunile ecuatoriale. Aria lor de răspîndire cuprinde bazinul Mexic-Caraibe (Peninsula
Yukatan, istmul şi arhipelagurile Americii Centrale, litoralul Americii de Sud), bazinul Amazonului
(Columbia, Venezuela, Guyana, Guyana Franceză, Surinam, Brazilia, Bolivia, Perù, Ecuador), bazinul
mijlociu al fluviului Paranà (sudul Braziliei, estul Boliviei, nordul Paraguay-ului), bazinul fluviului Zair
(Zair, Camerun, Africa Centrală, Gabon, Angola, Zambia), litoralul nordic al Golfului Guineea (Nigeria,
Togo, Benin, Ghana, Côte d'Ivoire, Liberia), estul Africii înalte (Uganda, Kenya, Rwanda, Burundi,
Tanzania), insulele Oceanului Indian (Madagascar, Comore, Réunion, Mauritius), Indochina, Indonezia,
nordul Australiei şi insulele Oceaniei. Esenţele cele mai valoroase sînt mahonul, acajú-ul, lemnul

29
trandafiriu (rosewood), teck-ul, arborele de balsa, santalul, indigotierul, arborele de chinină, arborele de
17
coca etc . Esenţele preţioase sînt exportate, statele din regiunile pădurilor intertropicale furnizînd 40% din
cantitatea de lemn comercializată anual. Fronturile de defrişare cele mai active sînt în America Centrală, în
nordul Columbiei, Venezuelei şi Guyanei, pe litoralele estice ale Braziliei, pe ţărmul Golfului Guineea, în
Bazinul Zairului, în Indochina şi în marile insule indoneziene (Sumatra şi Kalimantan). Masivul forestier
amazonian şi cel zairez sînt singurele care sînt exploatate simultan şi intensiv de la periferie şi din interior,
deoarece cele două fluvii, dublate de şosele sau de căi ferate, constituie axe de transport relativ comode.
Majoritatea celorlaltor păduri sînt atacate de la margine, retrăgîndu-se inexorabil în faţa industriei şi a
agriculturii.
În afara exploatărilor forestiere propriu-zise, cu caracter de penetraţie, activităţile
economice localizate pe baza utilizării pădurilor sînt porturile de expediţie a lemnului, unităţile de fabricare
a cherestelei, cele de prelucrare a deşeurilor (fabrici de pastă de celuloză, de plăci aglomerate lemnoase),
porturile de recepţie a lemnului brut şi a a cherestelei, precum şi unităţile de prelucrare avansată,
caracteristice mai ales statelor dezvoltate. Deşi depinde în primul rînd de localizarea materiilor prime (a
masivelor forestiere omogene), industria de prelucrare a lemnului este favorizată de dinamismul economiei
în care este amplasată, respectiiv de expansiunea spaţială a reţelelor feroviare sau telegrafice, de sectorul
construcţiilor, de piaţa de consum a ambalajelor din lemn sau de existenţa unor puternice industrii
poligrafice.
Prelucrarea primară a lemnului (obţinerea lemnului brut, a scîndurilor şi cherestelei) este
implantată în interiorul sau în imediata apropiere a arealului furnizor de masă lemnoasă. Caracteristica
primordială a masivelor păduroase cerută de industrializarea lemnului este omogenitatea, fiind preferate
pădurile uniforme de conifere, de stejar sau de fag. În cazul ramurilor care utilizează esenţele moi (plop,
salcie, răchită), materia primă este asigurată de plantaţii artificiale. Întrucît prin prelucrarea primară a
lemnului se obţine o gamă întreagă de deşeuri diverse (rumeguş, ramuri, frunze, rădăcini, scoarţă), unităţile
angajate în această activitate sînt dublate de ateliere de fabricare a produselor stratificate (PAL, PFL,
placaj) sau de fabricare a pastei de lemn. Aceasta din urmă face obiectul unor schimburi regionale sau
internaţionale, deoarece pasta celulozică este materia primă pentru fabricarea hîrtiei de ziar.
Buştenii, scîndurile, cherestelele, produsele stratificate, placajele, furnirurile şi celelalte
produse semifinite sînt produse relativ scumpe, ceea ce face rentabil transportul lor la distanţe ce pot
depăşi 400 de km (şi mult mai mult dacă este vorba de produse exotice). Devine astfel posibilă
industrializarea difuză a zonelor mai puţin industrializate, care prezintă un grad ridicat de favorabilitate
deoarece forţa de muncă este sub-ocupată iar fabricarea binalelor, a instrumentarului din lemn pentru
birou, a chibriturilor, a mobilelor simple, a traverselor, nu cer un grad de calificare foarte ridicat. Industria
de prelucrare a lemnului este favorizată de asemenea de existenţa economiilor externe18 (de exemplu,
existenţa într-un anumit oraş a unei unităţi de fabricare a încălţămintei realizează o externalitate pozitivă,
deoarece ambele ramuri industriale utilizează o gamă comună de furnituri şi accesorii (materiale textile,
cuie şi subproduse metalice, cleiuri, substanţe chimice degresante etc.).

6.Industria celulozei, hîrtiei, cartonului şi a articolelor din hîrtie şi carton

- DE INDUSTRIA CELULOZEI, HÂRTIEI, CARTONULUI ŞI A ARTICOLELOR DIN

HÂRTIE ŞI CARTON
21 21 Industria celulozei, hârtiei şi cartonului
210 211 Fabricarea celulozei, hârtiei şi cartonului
210 212 Fabricarea produselor din hârtie şi carton
22 22 Edituri, poligrafie şi reproducerea înregistrărilor pe suporţi
221 221 Edituri
222 222 Tipăriri şi activităţi anexe
223 223 Reproducerea înregistrărilor pe suporţi

17
O privire de ansamblu asupra tipurilor de lemn intertropical african este oferită de lucrarea Lemnul exotic de N. G. Ghelmeziu,
Ed. Tehnică, Bucureşti, 1981
18 Economiile externe sînt avantajele financiare pe care le obţine o uzină prin simpla sa localizare lîngă o altă uzină, preexistentă;

aceste avantaje, numite externalităţi pozitive, provin din faptul că noua uzină nu mai trebuie să plăteasă pentru instalarea
infrastructurilor (reţele de apă, de energie, de gaze) sau nu mai are disfuncţionalităţi – deci pierderi – din cauza faptului că sistemul
economic local este deja rodat (locuinţe pentru muncitori, facilităţi fiscale, bancare, de manutanţă, etc.

30
 6.1.Industria celulozei, hîrtiei, cartonului şi a produselor din hîrtie şi carton

Hîrtia şi cartonul, deşi sînt produse foarte diferite între ele, sînt grupate împreună datorită
structurii lor fibroase. Hîrtia a fost inventată în China (semnalată în 105 d.C.), ajungînd în Africa de Nord
între anii 750-800, prin intermediul arabilor. Europa o cunoaşte abia în secolul al XIII-lea, dar o fabrică
abia un secol mai tîrziu.
Această industrie funcţionează în cadrul unor unităţi combinate (integrate). Talia mare şi
diversitatea operaţiilor care caracterizează aceste uzine combinate este explicată prin aceea că materia
primă este în multe cazuri importată, fiind mai ieftină aprovizionarea concentrată decît cea dispersată a
unităţilor de producţie. În al doilea rînd, către combinatele de fabricare a celulozei şi a pastei de hîrtie se
îndreaptă fluxuri impresionante de materii vegetale şi celulozice uşoare, care sînt consumate în cantităţi
mari: paie şi resturi agricole, stuf, deşeuri de la prelucrarea primară a lemnului, deşeuri de hîrtie şi cartoane
recuperate, deşeuri textile etc. Deoarece producţia acestora este intermitentă (sezonieră), doar marile
unităţi posedă capacităţi de depozitare suficiente pentru a alimenta continuu instalaţiile utilizate. O altă
explicaţie a acestei forme de gigantism industrial este consumul mare de energie electrică şi de apă, lucru ce
se manifestă restrictiv faţă de mobilitatea în teritoriu a unităţilor. O ultimă cauză este relativa izolare a
combinatelor care, în Federaţia Rusă, în Canada, în SUA, Finlanda, Suedia sau Norvegia, sînt amplasate
mult în exteriorul arealelor industrial-urbane.
Produsele semifinite obţinute însă (hîrtia şi diferitele tipuri de carton), ca şi în cazul
celorlalte industrii de sistem, sînt foarte mobile şi realizează în spaţiu o reţea largă de unităţi de talie mică,
ce se localizează în funcţie de subangajarea forţei de muncă din spaţiile-ţintă, de economiile de aglomeraţie
pe care le pot utiliza, de piaţa de consum a propriilor produse. Implantarea lor apare astfel în mod evident
influenţată de factorii favorizanţi: fabricarea ambalajelor din hîrtie şi carton este atrasă de concentrările
urban-industriale; fabricarea articolelor sanitare din hîrtie pot fi amplasate oriunde în ariile de densă
populare, chiar dacă specificul acestora este rural; articolele de papetărie şi tapetele, destul de scumpe, se
pot fabrica în unităţi de talie mică amplasate în spaţiile extra-urbane etc.

6.2.Industria poligrafică (edituri, poligrafie, reproducerea înregistrărilor pe

suporţi)

În mod clar favorizată sau defavorizată de gradul de dezvoltare şi de sofisticare a

sistemului socio-econmic în structura căruia este integrată, industria poligrafică este fără doar şi poate o
industrie de sistem. Peste 95% din editurile mondiale sînt amplasate în teritoriile statelor industrializate.
A efectua o activitate poligrafică înseamnă a imprima sau a fixa pe un suport oarecare
semne vizibile sau care pot fi făcute sensibile organelor de simţ şi a reproduce apoi prototipul astfel
realizat. Primile imprimate apar în Extremul Orient (în China anului 100 î.C.). Europa cunoaşte tehnica
aplicării cernelurilor pe un suport oarecare abia în secolul al XIV-lea. O adevărată revoluţie în imprimerie a
constituit-o inventarea caracterelor mobile (întîi din lemn şi argilă apoi din staniu sau bronz), care a avut
loc în China şi în Coreea secolului al XI-lea. În Europa, caracterele mobile ajung puţin înainte ca
Gutenberg să inventeze în 1434 presa de imprimat, caracterele de plumb şi antimoniu şi să dezvolte
tehnicile de fabricare şi de utilizare a cernelurilor tipografice. În secolul al XIX-lea apar primele prese
rotative acţionate de aburi iar la sfîrşitul aceluiaşi secol apar primele încercări de mecanizare a operaţiilor
(respectiv selectarea automată a matriţelor ce servesc punerea caracterelor sub forma liniilor de text).
Tehnicile de imprimare sînt diverse:
-procedeul tipografic (imprimarea cu o formă în relief);
-procedeul offset (imprimare cu plăci a căror suprafaţă neimprimată conţine o redusă
cantitate de apă ce împiedică transferul cernelii de imprimare în afara părţilor gravate chimic);
-procedeul heliogravurii (imprimare cu ajutorul unor forme gravate chimic, cu adîncimi
variabile, funcţie de gradul de intensitate a impresiunii dorite);
-procedeul seriografic (pe sticlă, plastic);
-procedeul flexografic (cu tampoane/ştampile din cauciuc sau din fotopolimeri);
-procedee informatice (fotogravura, jet de cerneală, picături de cerneală, laser etc.);

După 1980, o parte a activităţilor de poligrafie (introducerea textelor pe suporţi magnetici)

şi de reproducere (audio-video) au fost delocalizate spre state în curs de dezvoltare (Mauritius, Hong
Kong, Singapore, India). După 1989, România şi Mauritius, fiecare cu cîte 1000 de societăţi, Filipine - 500

31
de societăţi, India - 400 de societăţi, urmate de Polonia, Rusia, China, Malaisia, Coreea de Sud, stăpîneau
cea mai mare parte a activităţilor de teleservicii poligrafice: concepere, scriere sau reproducere de software,
introducerea manuscriselor pe suport magnetic, reproducerea de hărţi, pliante, planuri de cadastru etc.
Editurile şi celelalte unităţi poligrafice sînt concentrate în marile centre culturale ale lumii,
în general în oraşele-capitală. Aceasta deoarece piaţa de consum a ziarelor, revistelor, cărţilor, pliantelor
informative, a produselor audio-video şi informatice etc., este prin excelenţă urbană. Cu alte cuvinte,
industria poligrafică este extrem de favorizată de economiile de aglomeraţie.

7.Industria de prelucrare a ţiţeiului, cocsificarea cărbunelui şi tratarea

combustibililor nucleari

- DF INDUSTRIA DE PRELUCRARE A ŢIŢEIULUI, COCSIFICAREA CĂRBUNELUI

ŞI TRATAREA COMBUSTIBILILOR NUCLEARI
23 23 Industria de prelucrare a ţiţeiului, cocsificarea cărbunelui şi tratarea combustibililor
nucleari
231 231 Cocsificarea cărbunelui
232 232 Prelucrarea ţiţeiului
233 233 Prelucrarea combustibililor nucleari

7.1.Industrializarea cărbunilor

Industria carbochimică este strîns legată de regiunile carbonifere şi de fluxurile mondiale de

cărbuni. În mod tradiţional, industria de chimizare a cărbunilor era localizată fie în interiorul bazinelor
carbonifere, fie în proximitatea acestora. În perioada contemporană, datorită sporirii comerţului mondial
cu cărbuni, carbochimia este amplasată cu predilecţie în porturi, atît în cele de expediţie, cît şi în cele de
destinaţie.
Din punct de vedere economic, aglomerarea uzinelor carbochimice în ariile de producţie a
materiilor prime este impusă atît de nerentabilitatea transportului cărbunilor cît mai ales de costul foarte
ridicat al transportului bazelor carbochimice (gaze de cocserie, benzen brut, etilenă etc.), care sînt mult mai
eficiente dacă sînt prelucrate local. O altă cauză a concentrării uzinelor este faptul că regiunile industrial-
carbonifere au o structură complexă, fiind alcătuite din metalurgie feroasă şi neferoasă, industrii energetice, industrii
ale îngrăşămintelor chimice, industrii textile, industrii cosmetice şi farmaceutice, care asigură o piaţă sigură şi apropiată
de desfacere pentru produsele carbochimice de bază (cocs, semicocs, gudroane, sulf, benzen, amoniac,
baze piridinice, degresanţi, coloranţi, etc.). În plus, carbochimia crează în avalul unităţilor de chimizare
primară a cărbunilor o serie întreagă de industrii chimice (a cauciucului sintetic, a firelor şi fibrelor
artificiale, a medicamentelor, a solvenţilor, a explozivilor, a maselor plastice, a coloranţilor şi a proteinelor
sintetice etc.), contribuind la dezvoltarea economică teritorială, ceea ce o aduce în prim-planul atenţiei
factorilor de decizie politico-economică.
Industrii carbochimice puternice s-au dezvoltat doar în cadrul bazinelor carbonifere cu
producţii anuale cuprinse între 5 şi 10 milioane de tone, capabile să aprovizioneze în flux continuu
combinatele de chimizare a huilelor sau a cărbunilor inferiori. Destinaţia principala a carbochimiei este
fabricarea diferitelor tipuri de cocs: cocs de furnal, cocs de turnătorie, cocs electrometalurgic pentru carbid
şi feroaliaje, cocs mărunt pentru aglomerarea minereurilor, cocsuri speciale de gudron şi smoală. Aproape
toate celelalte ramuri carbochimice utilizează subprodusele solide, lichide şi gazoase rezultate în urma
cocsificării cărbunilor. Cele mai mari producţii de cocs aparţin marilor puteri carbonifer-siderurgice, care le
obţin pe baza zăcămintelor carbonifere proprii (Australia, Statele Unite, Republica Sud-Africană, CSI) sau
pe baza cărbunelui importat.
Cocseriile sînt localizate în bazinele carbonifere echipate cu combinate siderurgice din
Marea Britanie, Franţa, Belgia, Germania, Polonia, Cehia, România, Ucraina, Rusia, Kazahstan, China,
India, Australia, Africa de Sud, Statele Unite şi Canada. O serie de state importă cărbuni pentru
producerea cocsului necesar metalurgiei proprii sau creării unor excedente pentru export. În aceste cazuri,
cocseriile sînt localizate în porturi: Mo-i-Rana, Sauda, Arendal (în Norvegia), Sølversborg, Søderfors (în
Suedia), Turku (Finlanda), Ijmuiden, Rotterdam (în Olanda), Brindisi, Tore Annunziata (în Italia),
Barracaldo (în Spania). Asemenea localizări sînt specifice şi terminalelor carbonifere de export (Newport
News şi Norfolk în SUA, Newcastle şi Rockampton în Australia), precum şi celor de import din Japonia,
Argentina, Brazilia, Taiwan etc.

32
 O parte din unităţile carbochimice ale statelor care deţin importante resurse de petrol au
fost transferate petrochimiei (Iaroslavl, Novomoskovsk în CSI), altele fiind destinate producerii
cărburanţilor lichizi pe baza cărbunilor (în Germania şi Republica Sud-Africană).
În afara carbochimiei generate de fabricarea cocsului, o ramură secundară dar de înaltă
tehnicitate a acestei industrii este destinată obţinerii produselor carbonice (grafit artificial, fibre de carbon,
electrozi metalurgici, diamante artificiale etc.). Grafitul sintetic, utilizat ca moderator de reacţie în
reactoarele atomice, se obţine în uzine specializate, instalate în regiunile industriale care fabrică utilaj
nuclear: Québec (Canada), Massachussets şi Pennsylvania (SUA), Europa occidentală, Rusia europeană
etc. Celelalte produse carbonice sînt fabricate în regiunile industriale ale statelor dezvoltate, localizarea lor
fiind guvernată de existenţa economiilor de aglomeraţie, acesta fiind un factor specific localizării
industriilor de sistem.

7.2.Industrializarea petrolului

Industria petrochimică este o industrie industrializantă tipică, deoarece instalarea ei într-un

anumit loc are ca urmare atragerea ori măcar dinamizarea unei serii întregi de industrii din amonte (chimie
anorganică, utilaj chimic, rafinarea petrolului) şi din aval (industrii chimice de sinteză fină, industrii de
echipament, industrii textile etc.). Amplasarea sa nu necesită existenţa obligatorie a unei surse apropiate de
materii prime, deoarece petrolul se pretează mult mai bine decît cărbunele la transportul pe mari distanţe.
Aceste avantaje fac din industria petrochimică o ramură economică de bază în aplicarea strategiilor de
dezvoltare a regiunilor retardate din punct de vedere economic. Cu excepţia cazului în care petrochimia
este utilizată ca industrie pionieră, cînd localizarea unităţilor de producţie depinde de decizia politico-
economică, se pot observa cîteva regularităţi în tehnicile de implantare teritorială a combinatelor de prelucrare a
petrolului şi gazelor. Cele mai importante concentrări petrochimice s-au dezvoltat în proximitatea
grupurilor de rafinării de mare capacitate, care pot furniza mai mult de 10 milioane de tone pe an de baze
petrochimice rezultate din fracţionarea primară a hidrocarburilor. Analiza repartiţiei spaţiale19 a
principalelor concentrări planetare de industrii petrochimice evidentiază cîteva tipuri principale de
localizare, derivate din legătura funcţională existentă între unităţile de distilare şi de cracare a
hidrocarburilor (rafinării) şi cele de prelucrare a bazelor petrochimice şi a produselor de fracţionare
avansată.
Primul tip este localizarea în interiorul regiunilor de extracţie a petrolului şi gazelor naturale, fiind
derivat din tipul localizării de proximitate a industriei extractive. Apărute iniţial în cadrul statelor
dezvoltate, localizările multiple de industrii petrochimice în bazinele petro-gazeifere au contribuit la
constituirea unor regiuni industriale complexe. Cele mai importante aglomerări de acest tip sînt specifice
Statelor Unite (pe ţărmul Golfului Mexic, în regiunea petroliferă din Vestul Mijlociu), Canadei (în
Columbia Britanică), Comunităţii de State Independente (în jurul Caspicii, în bazinul Volga-Ural),
României (Subcarpaţii Prahovei, depresiunile subcarpatice din Moldova), Franţei (bazinul Aquitaniei),
Austriei (bazinul Vienei) etc. Specific acestui tip de localizare este complexitatea organizărilor, fluxul
tehnologic mergînd de la obţinerea fracţiunilor primare (stiren, benzen, butilenă, butadienă, etilenă,
propilenă, xilen, toluen) pînă la produse finite: fire şi fibre sintetice, cauciuc natural, mase plastice şi răşini
etc.).
Al doilea tip este localizarea în porturile de export a petrolului, gazelor şi produselor petroliere, fiind
derivat din localizarea de tip colonial a industriei extractive, convertită ulterior în localizare de proximitate.
În cele mai multe dintre cazuri, acest tip de localizare crează sau participă la funcţionarea unor organizări
industriale teritoriale de tip punctiform, specifice oraşelor-porturi. Caracteristica principală este funcţionarea
sectorială incompletă a petrochimiei, predominînd obţinerea bazelor petrochimice primare pentru export,
producerea sulfului şi fabricarea îngrăşămintelor chimice azotoase pe baza fixării azotului atmosferic cu
ajutorul gazelor de rafinărie sau a gazelor naturale. Lipsa de complexitate a echipării petrochimice a
teritoriului şi specializarea strictă în alte ramuri industriale energointensive a căror produse sînt destinate în
mare parte exportului (siderurgie, metalurgie neferoasă, materiale de construcţii) împiedică evoluţia
organizărilor punctiforme (nuclee, complexe industriale) către organizări de nivel superior (axe sau regiuni
industriale). Acest tip de localizare este prezent pe litoralele statelor riverane Golfului Arabo-Persan

19
Pentru o imagine de ansamblu asupra principalelor concentrări mondiale de rafinării şi de unităţi petrochimice este indicată
studierea atlaselor geografice mondiale de uz şcolar (de exemplu Atlasul Geografic General, apărut în Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1982), precum şi lucrările de geografie economică mondială referenţiate la bibliografie.

33
(Kuweit, Irak, Iran, Arabia Saudită, EAU, Bahrein, Qatar), ale statelor din bazinul Mexic - Caraibe
(Trinidad-Tobago, Venezuela, Columbia, Antilele Olandeze, Mexic), din nordul şi vestul Africii (Egipt,
Libia, Algeria, Nigeria, Gabon, Camerun) sau ale celor din Asia de Sud-Est (Indonezia, Brunei
Darussalam).
Al treilea tip de localizare petrochimică este localizarea în porturile de import a hidrocarburilor,
consecinţă a localizării de tip colonial şi a localizării de criză a industriei extractive. Echipate cu puternice
unităţi de rafinare şi de fracţionare avansată a petrolului şi gazelor, porturile petroliere ale statelor
dezvoltate importatoare sînt în acelaşi timp şi mari concentrări de industrii petrochimice de sinteză fină.
Aglomerările cele mai mari de unităţi petrochimice portuare sînt cele japoneze de pe ţărmurile Mediteranei
interioare (în cadrul grupărilor industriale) şi cele europene de pe litoralele Mării Nordului (Marea Britanie,
Norvegia, Olanda, Germania, unde rafinăriile aprovizionează uzinele petrochimice cu fracţiuni distilate atît
din petroluri importate, cît şi din cel submarin extras în regiune), ale Oceanului Atlantic (Marea Britanie,
Irlanda, Franţa, Spania, Portugalia) şi ale Mării Mediterane (Spania, Franţa, Italia, Grecia, Turcia), la care se
adaugă polul secundar al Mării Negre (Bulgaria, România, Ucraina, Rusia, Georgia, Turcia). Se fac
remarcate apoi localizările din Statele Unite (pe ţărmul Pacificului, Atlanticului şi Marilor Lacuri), din sud-
estul Australiei şi din noile economii industralizate ale Americii Latine (Brazilia, Argentina) şi Asiei de Est
(Coreea de Sud, Taiwan).
Ultimul tip de localizare este localizarea de pe traseul conductelor magistrale de petrol şi gaze,
destinat industrializării regiunilor interioare ale teritoriilor naţionale. Originea hidrocarburilor transportate
prin conducte poate fi naţională (în cazul Statelor Unite, Canadei, Marii Britanii, Norvegiei, CSI, Chinei,
Australiei, Mexicului), externă (în cazul Europei occidentale) sau mixtă (în cazul Australiei, Argentinei,
Braziliei). Conductele pot transporta fie hidrocarburi brute, situaţie în care petrochimiile interioare sînt
complexe deoarece posedă un nucleu de rafinare), fie baze primare (situaţie în care unităţile petrochimice
sînt foarte specializate în funcţie de materia primă avută la dispoziţie). Conductele pot fi suplinite, în
statele cu teritorii reduse ca suprafaţă, de transportul feroviar sau rutier.
Producţia petrochimică finită este deţinută în cea mai mare parte de regiunile dezvoltate:
Statele Unite, Canada, Europa şi Japonia deţin 99% din cea de aminoplaste, 89% din producţia de răşini
alkilice, 86% din cea de polistiren, 85% din cea de polietilenă, 80% din cea de polipropilenă, 69% din cea
de fire şi fibre sintetice şi 64% din cea de cauciuc sintetic. Cantităţile fabricate pe plan mondial oscilează în
jurul valorilor de 80 de milioane tone de mase plastice şi răşini, 30 milioane tone de fire şi fibre sintetice şi
10,6 milioane tone de cauciuc artificial. Producţia este controlată de cîteva mari companii industriale:
Goodyear, Michelin, Bridgestone, Continental, Firestone, Goodrich-Uniroyal (pentru cauciuc şi pneuri) sau Rhône-
Poulenc, Du Pont de Nemours, Imperial Chemical Industries, Bayer, BASF (pentru chimie diversă).

7.3.Industrializarea uraniului

Concentratele de uraniu obţinute în apropierea minelor rentabilizează transportul, chiar şi

cu avionul, deoarece greutatea lor raportată la valoare este minoră: 1 kilogram de uraniu, care costă între
30 şi 60 $, furnizează tot atîta căldură cît 600 de tone de petrol sau cît 850 de tone de cărbune. Toate
operaţiile ulterioare de tratare a concentratelor, care privesc industria energiei electrice, se desfăşoară la
mari distanţe de cariere, în apropierea zonelor de consum; de exemplu, concentratele obţinute la Feldioara
sînt rafinate la Piteşti. Fiind extrem de dificil de preparat sub formă metalică, uraniul crează unităţi de
prelucrare doar în statele dezvoltate: SUA (Lucky McUranium, Grand Junction, Grants), Canada (Port
Radium, Blind River, Elliot Lake), Franţa (Bois Noirs, Ecarpière), Japonia (Rakkashamura) etc.
În statele dezvoltate, concentratele de uraniu suferă un proces complex de rafinare în trei
faze, care cuprinde separarea trioxidului de uraniu, fluorarea trioxidului de uraniu şi obţinerea metalului
pur şi în fine prepararea uraniului metal prin reducere cu calciu sau cu magneziu.
În urma rafinării se obţine uraniul metal ce conţine 99,3% U238 (stabil, nefisionabil) şi
0,7% U (instabil, radioactiv, interesant din punct de vedere energetic). În această stare, prin mărirea
235

masei critice, uraniul natural se poate utiliza în diferite filiere energetice nucleare, însă randamentul obţinut
este foarte scăzut. Din această cauză, prin diferite procese tehnologice (difuzie gazoasă sau centrifugare),
se elimină o parte din U238, şi se înlocuieşte cu U235. În funcţie de diferitele filiere energetice utilizate
(uraniu natural – grafit - gaz; uraniu natural - apă grea; uraniu îmbogăţit - apă uşoară; uraniu – plutoniu -
sodiu lichid sau supergeneratoare), conţinutul în U235 oscilează între 5% şi 95%.
În timpul iradierii barelor de uraniu, în reactoare se obţin o serie de materiale fertile, adică
elemente care pot deveni fisionabile. Se fabrica astfel Th232 care se poate transforma în U233, precum şi

34
U238 care se poate transforma în Pt239. Pentru recuperarea acestor combustibili, metalul iradiat este
prelucrat în uzine de retratare (La Hague în Franţa, Rakkashamura în Japonia etc.).
Industriile de rafinare, de îmbogăţire şi de retratare a combustibililor nucleari nu sînt
legate de locurile de producţie a materiei prime (ca în cazul cărbunilor sau petrolului) ci de locul de
consum. Integralitatea acestor industrii se află situate în imediata apropiere a uzinelor nuclearo-electrice. În
unele cazuri, ele sînt situate în interiorul regiunilor amenajate hidroelectric, deoarece prelucrările finale ale
concentratelor de uraniu sînt mari consumatoare de energie electrică.

8.Industria chimică şi a fibrelor sintetice şi artificiale

- DG INDUSTRIA CHIMICĂ ŞI A FIBRELOR SINTETICE ŞI ARTIFICIALE

24 24 Industria chimică şi a fibrelor sintetice şi artificiale
241 241 Fabricarea produselor chimice de bază
242 242 Fabricarea pesticidelor şi a altor produse agrochimice
242 243 Fabricarea vopselelor şi a lacurilor
242 244 Fabricarea de medicamente şi produse farmaceutice
242 245 Fabricarea săpunurilor, detergenţilor şi a produselor de întreţinere, cosmetice şi de
parfumerie
242 246 Fabricarea altor produse chimice
243 247 Fabricarea fibrelor şi firelor sintetice şi artificiale

Industria chimică este o industrie industrializantă20, manifestînd în ansamblul său o mai

mare mobilitate teritorială decît siderurgia sau decît metalurgia neferoasă. Unităţile industriei chimice au
această capacitate de a găsi mai multe locuri favorabile amplasării decît celelalte industrii deoarece
utilizează o gamă extrem de variată de materii prime (minereuri, minerale, deşeuri industriale, silvice,
agricole, subproduse ale altor industrii etc.) şi datorită faptului că ele prezintă o capacitate superioară de
integrare orizontală, ceea ce facilitează constituirea unor organizări industriale de tipul nucleelor şi
complexelor, ce pot funcţiona relativ izolate în cadrul spaţiului geografic. Din aceste cauze, localizarea
uzinelor chimice depinde de o multitudine de factori: resurse, energie, proximitatea unor organizări
industriale pre-existente (extracţia şi prelucrarea primară a cărbunilor şi petrolului, de exemplu), axe de
transport, politici de echipare şi organizare teritorială, existenţa consumatorilor majori din avalul
procesului productiv etc. Este evident faptul că, în funcţie de specificul ramurii industriale, localizarea este
dictată de combinaţii variate ale acestor factori, substituirea factorilor de producţie fiind o practică curentă
în strategiile de amplasare teritorială a unităţilor productive.
Factorul principal rămîne însă repartizarea spaţială a resurselor, care crează localizări
chimice atît în apropierea arealelor de extracţie, cît şi în lungul fluxurilor comerciale pe care le generează.
Pe locul secund ca importanţă în ierarhia factorilor de localizare se înscrie energia, ce devine pentru unele
ramuri ale industriei chimice (de exemplu pentru industria produselor clorosodice) un factor determinant.
Repartiţia mondială a producţiei chimice evidenţiază concentrarea acesteia în statele dezvoltate, unde sînt
prezente toate activităţile chimice industriale specifice chimiei de sinteză, fie organică (respectiv chimizarea
cărbunilor, hidrocarburilor, altor materii prime de origine vegetală sau animală), fie anorganică (prelucrarea
minereurilor şi mineralelor). În statele în curs de dezvoltare industria chimică , şi aşa destul de puţin
prezentă, are o dezvoltare sectorială, lipsind uneori de fluxuri productive întregi, majoritatea celor instalate
funcţionînd şi ele trunchiat (pînă la un anumit stadiu al transformării). Astfel, există state specializate în
fazele primare ale sintezei organice (cele din Orientul Mijlociu), state care merg pînă la stadii intermediare
ale producţiei (noile economii din bazinul Mexic-Caraibe sau din Asia de Est), state cu chimie
energointensivă (Egipt, Algeria, Indonezia) etc.
Definiţia şi clasificarea industriilor chimice oscilează de la un stat la altul. În general se
disting trei ramuri majore ale activităţilor chimice:
a) - chimia minerală grea (sau anorganică), ce produce, plecînd de la roci, minereuri sau
minerale, diferiţi acizi, baze, oxizi, halogeni, carburi metalice, o parte a îngrăşămintelor chimice, gaze
industriale, silicaţi, produse clorosodice, produse pe bază de fosfor, potasiu şi sulf etc.;

20 Industriile industrializante sînt acele industrii care, prin volumul mare de comenzi lansate către industriile din amonte şi prin

gama foarte diversificată de semifinite propuse industriilor din aval pot conduce la polarizarea unei serii întregi de uzine diverse,
inducînd tendinţe de industrializare accentuată a spaţiului-gazdă.

35
 b) - chimia organică grea, ce produce, plecînd de la combustibili fosili (cărbuni, petrol, gaze
naturale) sau de la material organic de origine vegetală şi animală, o serie întreagă de coloranţi, mase
plastice, elastomeri, produse aromatice de sinteză, alcaloizi, tananţi, tensio-activi, lipiciuri şi cleiuri, derivate
din gudron etc.;
c) - chimia de sinteză fină, care produce prin utilizarea unor tehnologii de vîrf, o gamă
diversă de alcaloizi, enzime, hormoni, peptide, corticosteroizi, vitamine etc.
Pe baza produselor chimice de bază obţinute în cadrul acestor trei sectoare de activitate în
teritoriu pot apărea extrem de numeroase subramuri de prelucrare: fabricarea vopselelor, a lacurilor, a
maselor plastice, cauciucului, producerea medicamentelor şi a produselor farmaceutice, a săpunurilor,
cosmeticelor, detergenţilor, explozivilor etc., care, odată implantate, se comportă aidoma industriilor de sistem.
Prezentarea cîtorva subramuri chimice poate demonstra capacitatea de polarizare şi de amenajare a
teritoriului a întregii ramuri.

8.1.Fabricarea produselor chimice de bază

8.1.1.Industrializarea clorului

Industria clorosodică obţine pe baza sării (a clorurii de sodiu) o gamă diversă de produse
finite (clor, acid clorhidric, sodă caustică, sodă calcinată) grupate sub denumire de produse clorosodice.
Localizarea unităţilor de producţie este dictată de trei factori majori:
- repartiţia marilor structuri salifere exploatabile (deoarece sarea este un produs greu şi
ieftin, transportul la distanţe mari este nerentabil, majoritatea uzinelor de produse clorosodice fiind
amplasate în proximitatea salinelor);
- existenţa unor surse puternice de energie ieftină (deoarece clorul se obţine prin
electroliza soluţiilor de sare, unele unităţi sînt localizate în state care dispun de sisteme hidroelectrice sau
de sisteme termoenergetice pe baza resurselor locale de petrol, de gaze sau de cărbuni);
- fluxurile comerciale de sare (deoarece sarea este un produs vital pentru alimentaţia
umană iar produsele clorosodice constituie materii prime de ordinul întîi pentru industrii precum cea a
medicamentelor, a detergenţilor, a coloranţilor, a îngrăşămintelor, a materialelor de construcţie, a
sectorului alimentar sau a textilelor şi pielăriei, o serie de state au recurs la importuri de sare, uzinele lor de
prelucrare primară sau avansată a clorurii de sodiu fiind localizate în porturi).
Localizările situate în interiorul sau în proximitatea bazinelor salifere sînt specifice doar emisferei
nordice, deoarece evoluţia geologică nu a favorizat crearea condiţiilor de formare a zăcămintelor de sare în
emisfera sudică, situaţie asemănătoare celei prezentate de cărbuni şi de hidrocarburi. Peste 95% din
21
rezervele de sare gemă sînt cantonate în America de Nord, Europa şi Asia, în vreme ce America de Sud,
Africa, Australia şi insulele Oceaniei nu posedă împreună decît restul de 5% din cele 1.000.000 de miliarde
de tone de sare continentală.
În continentele americane (cu 60 milioane tone de sare gemă extrasă anual), arealele de
producţie sînt suprapuse domurilor salifere din bazinul Golfului Mexic, exploatate de Mexic şi de SUA,
precum şi zăcămintelor din Munţii Appalachi şi din sudul scutului canadian, exploatate de SUA şi de
Canada. Cele mai importante concentrări de uzine clorosodice se localizează pe litoralul nordic al Golfului
Mexic (Plaquemine, Freeport, Pensacola) şi în regiunea Marilor Lacuri (South Bend, Indiannapolis, Detroit
şi Cleveland).
Europa (50 milioane tone sare gemă produsă anual) prezintă o serie de zăcăminte salifere
importante în structurile cutate premontane ale Pirineilor, Alpilor şi Carpaţilor, unde se află de altfel şi cei
mai mari producători (Germania, Franţa, Germania, Italia, Polonia, România, Ucraina). În arealul
submontan respectiv sînt implantate şi principalele întreprinderi producătoare de sodă, clor, acid
clorhidric: Dombasle (în Lorena franceză), Brescia (în nordul Italiei), Râmnicu-Vîlcea, Govora, Oneşti (în
subcarpaţii româneşti), Lvov, Ivano-Frankovsk (în subcarpaţii ukraineni). Rusia, cu 7 milioane tone pe an
extrase în bazinul Kama (în vestul Munţilor Ural, a respectat acelaşi principiu de localizare, uzinele
clorosodice de la Ivdel, Perm sau de la Berezniki situîndu-se în cadrul arealului de exploatare.

21
După modul de extracţie, sarea poate fi sare gemă (sau sare cristalizată sau minieră), extrasă în cariere sau în saline subterane,
sare ignigenă (sau sare rafinată), produsă prin evaporarea în vid, sub influenţa căldurii, a saramurilor obţinute prin injectarea şi apoi
prin extragerea apelor în şi din stratele greu accesibile, şi sare de mare, produsă prin evaporarea apelor sărate din mări, mlaştini şi
lacuri sărate şi prin precipitarea clorurilor conţinute.

36
 Asia prezintă o serie de bazine izolate, relativ reduse cantitativ în ceea ce priveşte resursele
conţinute, principalele state producătoare de sare gemă (China, India, Coreea de Nord, Coreea de Sud,
Japonia, Viętnam, Filipine, Bangladesh, Turcia), obţinînd fiecare între 0,5 şi 1,5 milioane de tone de sare pe
an.
Sarea de mare este produsă în regiunile lipsite de resurse subterane, deţinînd o pondere de
25-30% din totalul cantităţii de sare extrasă anual în lume, total cifrat la 160-170 de milioane de tone. Cele
mai mari producţii de sare obţinută prin precipitare din ape sărate aparţin Americii de Sud (7,5 mil.t/an),
Africii (5 mil.t/an) şi Orientului Mijlociu (2 mil.t/an). Cu excepţia Chinei (15 mil.t/an sare de mare), unde
o parte se utilizează în industrie, sarea de mare asigură alimentarea populaţiei din bazinul mediteranean
(Franţa, Liban, Israel, Egipt, Libia, Algeria, Maroc), din Orientul Mijlociu (Arabia Saudită, Kuweit, Iran),
din Asia Centrală (Uzbekistan, Kazahstan, Turkmenistan, Mongolia, nord-vestul Chinei), din estul Africii
(Etiopia, Somalia), din Australia şi din America de Sud.
Pe glob sînt înregistrate peste 110 state producătoare de sare, însă un număr de doar 20
de state asigură peste 90% din producţia lumii, în vreme ce altele depind în întregime de importuri
(Norvegia, Suedia, Finlanda) sau importă cea mai mare parte a cantităţilor consumate (Japonia, Brazilia,
Turcia).
Localizările industriei clorosodice pe baza potenţialului energetic sînt specifice statelor cu sisteme
hidroenergetice bine amenajate (Norvegia, Suedia, Japonia, Brazilia) sau celor care posedă resurse
energetice abundente (Egipt, Algeria, Iran, Mexic, Venezuela, Ecuador). Pentru a valorifica eficient energia
ieftină produsă, o parte din aceste state importă cantităţi de sare pe care le transformă în produse
clorosodice destinate mai ales comercializării externe. De multe ori, statele care posedă zăcăminte de sare,
beneficiază şi de surse de energie în apropierea acestora: Montreal şi Shawinigan Falls în Canada, Brescia
în apropierea Alpilor italieni, Dombasle în bazinul carbonifer din Lorena, Râmnicu Vîlcea şi Govora în
apropierea celor mai mari termocentrale şi hidrocentrale din România etc.
Localizările industriei clorosodice datorate exclusiv fluxurilor de sare sînt foarte puţine. Cele mai
multe state importatoare de sare (Groenlanda, Islanda, Finlanda) utilizează acest mineral în stare brută, la
deszăpeziri, la tratarea apelor reziduale, la conservarea peştelui, la tăbăcirea pieilor de animale etc. Uzinele
din aceste ţări, la care se adaugă Republica Sud-Africană, Argentina, Australia, prelucrează sarea pentru a
obţine diverse produse destinate sectorului alimentar (sare rafinată, bicarbonat de sodiu), metalurgiei, şi
altor ramuri chimice (sodă, bicromat de sodiu, silicat de sodiu, acid clorhidric etc.).
Producţia mondială anuală de clor oscilează în jurul a 25 de milioane de tone, cea de acid
clorhidric în jurul a 10 milioane de tone iar cea de sodă caustică în jurul a 30 de milioane de tone.

8.1.2.Industrializarea sulfului

Industrializarea sulfului are drept rezultat fabricarea acidului sulfuric (ce absoarbe anual
80% din cantitatea de sulf extrasă), a sulfurii de carbon şi a bisulfitului de calciu şi sodiu (care consumă
restul de 20%). Acidul sulfuric (140 mil.t/an) este un produs auxiliar de primă importanţă în industria
îngrăşămintelor chimice, a acidului fosforic de utilizare industrială, a acidului fluorhidric, a pigmenţilor
minerali, în industria textilelor artificiale, în metalurgie şi în petrochimie. Sulfura de carbon (0,5 mil.t/an)
este un foarte bun solvent pentru celuloza naturală, fiind utilizată pentru obţinerea vîscozei, care stă la
22
baza producerii fibrelor artificiale . Bisulfitul de calciu şi sodiu (0,3 mil.t/an) este un compus de bază al
pastei de hîrtie, produs de prim rang pentru civilizaţia actuală.
Importanţa produselor fabricate pe bază de sulf este prin urmare mai mult decît evidentă.
Aceasta explică în mare parte eforturile depuse pentru diversificarea surselor de aprovizionare cu sulf,
factorul principal de localizare a unităţilor productive. Sulful utilizat în industria chimică are trei origini:
zăcămintele minerale (sulful nativ sau elementar), gazele naturale şi petrolurile sulfuroase (care sînt sursa
sulfului recuperat) şi zăcămintele complexe de sulfuri (din care se obţine aşa numitul sulful conţinut). Fiecare
dintre aceste tipuri de resurse are o anumită influenţă asupra localizării teritoriale a uzinelor industriei
sulfului. Producţia mondială de sulf este de 60 de milioane de tone, din care 39 de milioane de tone
reprezintă sulf nativ, restul de 21 de milioane de tone reprezentînd sulf recuperat şi sulf conţinut.
Sulful nativ se extrage fie prin metode miniere obişnuite, fie prin injectarea de apă
supraîncălzită în filon şi prin recuperarea soluţiei rezultate. Principalele regiuni producătoare de sulf nativ

22
Firele şi fibrele artificiale sunt obţinute prin polimerizarea moleculelor celulozice naturale iar fibrele şi firele sintetice sunt
obţinute prin polimerizarea moleculelor fabricate prin sinteză petrochimică.

37
 23
(extras din filoane ) sînt arealele vulcanice din Munţii Stîncoşi, din Munţii Anzi, din Munţii Carpaţi, din
Sicilia, din Munţii Caucaz şi din cordilierele estului asiatic (Peninsula Kamceatka, Indonezia), care asigură
producţiile Statelor Unite (4 mil.t), Mexicului (2 mil.t), Rusiei (2 mil.t) etc. Alţi mari producători obţin
sulful nativ din zăcăminte sedimentare: Polonia (5 mil.t), Danemarca, Irak, India, China (între 0,1 şi 0,6
mil.t). Statele producătoare de sulf elementar sînt şi cele mai importante producătoare de acid sulfuric:
SUA, Polonia, Canada, India, China, Brazilia, Argentina, Perù. Deoarece comerţul cu sulf afectează doar
sulful nativ (20 de milioane de tone), aceste state sînt şi principalii furnizori ai pieţei mondiale. Clienţii sînt
în mare parte ţări dezvoltate (Marea Britanie, Franţa, Japonia, Germania, Olanda), care obţin pe baza
importurilor mari cantităţi de acid sulfuric necesar propriilor economii. Transportul sulfului nativ este
relativ rentabil la distanţe mari, de aceea uzinele de prelucrare sînt implantate în general în apropierea
consumatorilor.
Sulful recuperat din hidrocarburi este produs şi transformat în regiunile de rafinare a
petrolului din SUA (5,5 mil.t obţinute în Texas, Oklahoma, Arkansas, Louisiana), din CSI (3 mil.t), din
Arabia Saudită (1,5 mil.t), din Iran (1 mil.t), din Franţa (1 mil.t), Canada, Venezuela, etc. Utilizarea sulfului
recuperat prezintă o importanţă deosebită pentru unele dintre aceste state, mai ales pentru cele în curs de
dezvoltare, deoarece acesta crează în aval alte industrii (de exemplu a îngrăşămintelor chimice), ducînd la
diversificarea activităţilor din nucleele şi din complexelor industriale instalate pe baza hidrocarburilor.
Sulful conţinut se obţine indirect (din gazele de furnal), sau direct prin prelucrarea sulfurilor
complexe: pirite de fier, de plumb, de zinc, de cupru, extrase în marile provincii metalogenetice ale
planetei. Cele mai mari producţii de pirite aparţin Europei (cu 8 milioane de tone extrase în Spania,
România, Polonia, Italia), Comunităţii de State Independente (7,4 milioane de tone) şi Asiei (cu 7 milioane
de tone prelevate în Coreea de Nord, Japonia, Filipine, China), după care urmează Africa (1,5 milioane
tone obţinute în copper belt), America de Nord, America de Sud şi Oceania (Australia, Papua-Noua Guinee).
Uzinele de transformare a sulfului conţinut sînt instalate în cadrul regiunilor, complexelor şi nucleelor
industriale create de metalurgia neferoasă.
Sulfura de carbon este fabricată în cadrul statelor specializate în producerea vîscozei pe
baza deşeurilor forestiere şi agricole (SUA, Polonia, Japonia, Brazilia, Austria), iar bisulfura de calciu şi
sodiu în sistemele economice ale statelor producătoare, consumatoare şi exportatoare de hîrtie (SUA,
Canada, CSI, Finlanda, Suedia, Brazilia, Austria, Italia etc.).

8.1.3.Industrializarea fosforului

Fosforul este un element indispensabil structurării celulelor vii, ceea ce explică importanţa
îngrăşămintelor fosfatice pentru creşterea randamentului producţiei agricole de origine vegetală sau
animală. Mai mult de 80% din consumul de fosfaţi al lumii este deţinut de industria îngrăşămintelor
chimice fosfatice, unde nici un alt produs natural sau artificial nu îl poate înlocui. Sub forma fosfaţilor
bicalcici, fosforul intră în alimentaţia animalelor. În cadrul industriilor chimice anorganice, fosforul este
materia primă de bază pentru producţia detergenţilor polifosfaţici, a fosforului termic şi a acidului fosforic
de mare puritate.
Industria de prelucrare a fosforului este localizată în funcţie de doi factori principali:
distribuţia resurselor şi fluxurile comerciale generate de concentrarea în regiuni diferite a resurselor şi a
consumului. În natură, fosforul se găseşte în combinaţii complexe, fie de natură biotică (guano şi
fosforite), fie de natură minerală (roci fosfatice). Producţia mondială de fosfaţi naturali este de 165 de
milioane de tone, însă cererea este mai mare (în jur de 175 de milioane de tone), diferenţa fiind acoperită
prin utilizarea amendamentelor agricole cu zgure rezultate din prelucrarea minereurilor de fier fosforos din
Peninsula Crimeea, din nordul Africii sau din Lorena, ori cu crete fosfatice.
Tipul de localizare a uzinelor de prelucrare a fosfaţilor de origine biotică în interiorul
zonelor de extracţie este caracteristic unei benzi relativ înguste, care urmăreşte în general zona climatului
subtropical din emisfera nordică: Peninsula Florida, Maroc, Tunisia, Algeria, Togo, Senegal, Iordania,
Israel, în emisfera sudică remarcîndu-se Africa de Sud şi Australia. Producţiei de fosfaţi biotici i se mai
adaugă şi cea de fosfaţii minerali din CSI. Resursele de fosfaţi sînt foarte concentrate spaţial: 41% în

23Filoanele sunt corpuri geologice de forme alungite, cu alcătuire în general monominerală, formate prin injectarea naturală a
magmei în crăpăturile stratelor de roci, unde se solidifică, sau prin depunerea unor minerale pe cale hidrotermală în fisurile
scoarţei. Spre deosebire de filoane, zăcămintele sunt corpuri geologice de forme, mărimi şi origini foarte diverse, de obicei cu
alcătuire poliminerală.

38
Maroc, 13,5% în Republica Sud-Africană, 7,1% în SUA, 6,8% în CSI etc., lucru reflectat şi în repartiţia
producţiei: 38,1% se obţine în Statele Unite, 18% în CSI, 14,2% în Maroc. În apropierea zăcămintelor din
Peninsula Florida (SUA) sînt localizate uzinele de la Tampa şi Savannah. În proximitatea celor marocane
au fost instalate unităţile de la Youssoufia şi Casablanca iar în vecinătatea exploatărilor din Israel
funcţionează combinatele de la Tel Aviv, Petah Tiqva, Haifa şi Akko. În Rusia, cel mai mare este
combinatul de la Kingiseppa (lîngă Sankt Petersburg), care prelucrează rocile fosfatice extrase în Peninsula
Kola.
Localizările create de fluxurile de import sînt specifice complexelor industriale portuare
(în Japonia, Europa, Canada, Brazilia, Australia), însă uneori pot avansa în interiorul spaţiilor naţionale, pe
traseul magistralelor feroviare de mare gabarit (de exemplu unitatea industrială de profil de la Bacău).
24
Exportatorii principali de guano sînt Chile, insulele Seychelles (din Oceanul Indian), Filipine, Perù, insula
Nauru (din Oceanul Pacific) şi insulele Curaçao (din Marea Caraibelor). Exportatorii de fosforite, care
asigură cea mai mare parte a comerţului planetar, sînt Marocul (31% din cantitatea vîndută anual în lume),
Statele Unite (20%), Iordania (12%), CSI (7%), Togo (6%), Israel (5%), Siria (4%) etc.
Producţiile de acid fosforic (16 mil.t/an) şi de îngrăşăminte fosfatice (38 mil.t/an) se
obţin în regiunile dezvoltate ale planetei (SUA şi Europa), dintre statele în curs de dezvoltare remarcîndu-
se China, Brazilia, Marocul şi Tunisia.

8.1.4. Industrializarea potasiului

Sub forma clorurii sau a sulfatului, potasiul poate fi utilizat direct în agricultură, în calitate
de fertilizant natural, sau poate fi valorificat în industria îngrăşămintelor chimice, în combinaţie cu fosfaţii
şi cu azotaţii. Consumul necesar obţinerii fertilizanţilor acoperă 95% din cantitatea extrasă anual (35
milioane de tone). Restul este absorbit în industriile producătoare de explozivi, tananţi artificiali, chibrituri,
sticlă, porţelan, detergenţi etc.
Localizarea uzinelor de îngrăşăminte potasice copie localizarea arealelor de extracţie a
25
sărurilor de potasiu . O cantitate apreciabilă (3-5 milioane de tone anual) este extrasă din apele marine
puternic mineralizate ale Mării Moarte (de către Israel şi Iordania), ale Mării Roşii (de către Egipt, Etiopia,
Arabia Saudită) sau chiar din oceane (de către Japonia, China, Italia, Marea Britanie, Statele Unite şi
Canada). Cele mai mari producţii aparţin însă domeniului continental.
Comunitatea de State Independente extrage anual 10 milioane de tone de săruri potasice din
Belarus, din Ucraina subcarpatică şi din bazinul Kamei, prelucrîndu-le local la Lvov, Ivdel şi Berezniki.
Cantităţi mari se mai obţin în Asia Centrală şi în Transbaikalia. America de Nord (9 - 10 milioane de
tone/an) prezintă o serie de structuri geologice productive în provinciile canadiene central-vestice
(Manitoba, Alberta şi Saskatchewan) şi în statele montane ale SUA (New Mexico, Iowa, Minnesota).
Prelucrarea se execută în aceleaşi regiuni: Calgary, Winnipeg, Port Arthur în Canada, Carlsbad, Des
Moines şi Saint Paul în Statele Unite. În Europa (8 milioane de tone) se înscriu exploatările din Lorena
(Franţa), din Munţii Harz (în Germania, prelucrate la Magdeburg şi Freiburg), apoi cele din Spania, Marea
Britanie, Belgia şi Danemarca. Cererea în continuă creştere a sporit comercializarea sărurilor de potasiu (9
mil.t în 1982, 20 de milioane tone în 1994), fapt care a atras în producţie noi zăcăminte şi a dus la
construirea a noi capacităţi de producţie a îngrăşămintelor în Canada, Iordania (Amman, Ez Zarqa), Israel
(Haifa), Chile (Antofagasta) etc. Producţia mondială de îngrăşăminte potasice este de 30 de milioane de
tone, fiind concentrată în statele deţinătoare de rezerve din lumea industrializată, cu agricultură intensivă.

8.1.5.Industrializarea azotului

Industria azotului nu se mai bazează pe resurse naturale de azotaţi, deoarece principalele

zăcăminte, respectiv cele din deşertul chilian Atacama, sînt aproape epuizate. Azotul utilizat în prezent este
cel atmosferic, fixat prin reacţii chimice de subproduşii de chimizare a cărbunilor sau hidrocarburilor.
Unităţile de prelucrare a compuşilor azotici (amoniac în special) şi de obţinere a îngrăşămintelor

24
Guano-ul este un fosfat natural, rezultat din acumularea dejecţiilor coloniilor uriaşe de păsări marine localizate în zone retrase
(litorale nelocuite, insule pustii) dar situate în arii oceanice foarte bogate în peşte. Producţia mondială de guano oscilează între
11.000 - 22.000 tone/an. Fosforitele sunt formate prin depunerea în mediu marin a scheletelor animalelor marine, acumulare
desfăşurată pe parcursul unui timp foarte îndelungat.
25
Resursele de săruri de potasiu sunt doar de 160 miliarde tone, găsindu-se în general în asociaţie cu zăcămintele de sare gemă.

39
amoniacale şi a celor azotice au o distribuţie teritorială diversă, localizarea lor depinzînd de existenţa
uzinelor carbochimice şi a celor petrochimice. În general, marii producători de îngrăşăminte azotice sînt
localizaţi în regiunile petro-gazeifere cele mai importante ale planetei. Produsele azotice principale
(amoniac - 75 mil.t/an, acid azotic - 25 mil.t/an, îngrăşăminte azotice - 70 mil.t/an) sînt în mare parte
obţinute de Statele Unite, Canada, Europa, Japonia şi CSI, cărora li se alătură cîteva state dinamice: China,
India, Australia şi Africa de Sud.

8.2.Fabricarea textilelor chimice (artificiale şi sintetice)

Fibrele artificiale de genul vîscozei sînt create prin filarea substanţelor macromoleculare
naturale, transformate sau solubilizate prin acţiunea agenţilor chimici. În 1889, contele Hilaire de
Chardonnet a prezentat la Expoziţia Universală de la Paris "mătasea artificială", descoperită de el cu 5 ani
mai înainte, de fapt vîscoză produsă pe baza celulozei. În 1891 intra în funcţiune la Besançon prima uzină
de acetat de vîscoză. Din cele 2.693 mii t de textile celulozice (2001), China producea 661 mii t, SUA 372
mii t, India 252 mii t, Indonezia şi Japonia cîte 197 mii t, urmate de Austria (160 mii t), Taiwan (127 mii t)
şi Germania (109 mii t). Majoritatea statelor foste comuniste au cunoscut un puternic declin ale acestei
industrii, exemplele cele mai elocvente fiind România (de la 60 mii t in 1990 la mai puţin de 6 mii t în
2001) şi CSI, care în aceeaşi perioadă şi-a văzut producţia diminuată de la 544 mii t la 72 mii t.
Fibrele sintetice sînt create prin polimerizarea macromoleculelor sintetizate (deci fabricate
prin sinteza chimică din fenoli, acetilenă sau metan). Prima fibră sintetică a fost creată în 1938, în SUA şi a
fost numită nylon. Familia acestor fire este cea a poliesterilor şi cuprinde o gamă extrem de variată, cele mai
cunoscute fiind nylonul, relonul, rilsanul, silonul. În creştere accelerată (16 mil.t în 1990 şi 30 mil.t în 2001),
textilele sintetice sînt un concurent serios al fibrelor naturale; în 1992 firele şi fibrele sintetice (împreună cu
cele artificiale) au depăşit fibrele naturale pe piaţa mondială, deţinînd 52% din comerţul planetar de profil.
Asia se remarcă prin ritmurile de creştere cele mai însemnate. Principalele state producătoare, în afara
Statelor Unite (3,6 mil.t), sînt state din Extremul Orient asiatic. China (7,85 mil.t), Taiwan (2,98 mil.t),
Coreea de Sud (2,5 mil.t), India (1,43 mil.t), Japonia (1,39 mil.t) şi Indonezia (1,1 mil.t) au furnizat pieţei
mondiale 60% din fibrele poliesterice, 39% din cele acrilice şi 28 din cele poliamidice. Fibrele poliesterice
sînt într-o progresie evidentă în defavoarea celorlalte tipuri de fibre sintetice (54% din total în 1990, 62%
în 2001). Relansarea industriei automobilului a mărit cererea de nylon (pentru airbaguri şi tapiseriile
interioare) iar descoperirea unor fibre noi (Tactel, Meryl, etc.) măreşte ponderea acestui tip de fibre în
industriile confecţiilor. Marile firme euro-americane continuă însă să domine industria textilelor artificiale
şi a industriei chimice în general (Hoechst, BASF şi Bayer în Germania, Du Pont de Nemours şi Dow Chemicals
în Statele Unite, Rhône-Poulenc în Franţa, etc.).
Uzinele de fabricare a fibrelor şi firelor sintetice, ca şi cele de producere a maselor
plastice, sînt foarte flexibile, putînd funcţiona departe de furnizorii de materii prime, ceea ce permite
diversificarea unor complexe industriale izolate, apărute pe baza unei singure industrii principale.
Obţinerea firelor şi fibrelor artificiale şi sintetice deschide calea instalării industriilor textile, şi deci
ocuparea forţei de muncă feminine în regiunile care anterior cereau preponderent forţă de muncă
masculină.

8.3.Fabricarea săpunurilor, detergenţilor şi a produselor de întreţinere, cosmetice

şi de parfumerie

Fabricat la început artizanal, în "mică industrie chimică ţărănească", săpunul începe să fie
fabricat industrial în Franţa, în 1906. Detergenţii apar mai tîrziu, în Germania interbelică. Compoziţia lor a
fost îmbogăţită ulterior cu enzime, nişte substanţe de origine biologică, microbiană. Enzimele au acţiune
specifică (dizolvă un anumit tip de pată), ceea ce impune utilizarea amestecurilor enzimatice, care
acţionează asupra unui spectru mai larg de substanţe. Deoarece săpunurile sînt săruri de sodiu ale acizilor
graşi, materiile prime constau în sodă şi materii grase naturale. Utilizarea acestora (grăsimi animale şi seuri)
duce la fabricarea unor săpunuri dure, puţin spumante, din care cauză se adaugă o serie de produse
scumpe dar care ameliorează calităţile produselor finale:
-uleiul de copra (miez uscat de nucă de cocos) şi cel de palmier oferă posibilitatea de
spumare la temperaturi reduse ale apei;
-uleiul de arahide crează emolienţa şi plasticitatea amestecului;

40
 -uleiurile de rapiţă şi de floarea soarelui permit obţinerea săpunurilor moi, datorită
abundenţei de acizi graşi de tipul oleinei şi stearinei.
Pentru detergenţi se utilizează silicat de sodiu, polifosfaţi, perboraţi şi sulfat de sodiu.
Materiile prime relativ puţin grele şi produsele scumpe fac din industria producătoare o industrie
interesantă pentru municipalităţi, ce vor căuta să o atragă pe propriile teritorii. Ca şi industriile anterioare,
cea producătoare de săpunuri şi detergenţi este destinată diversificării structurilor industriale preinstalate.

Istoria utilizării parfumurilor se pierde în istoria umanităţii. Iniţial, folosirea substanţelor

aromate avea o semnificaţie religioasă. Apărute în Extremul Orient (China, Coreea), parfumurile se extind
în antichitate pînă în Mesopotamia, Egipt, Asia Mică, Grecia şi Roma antică. În Egipt, fiecare parfum era
destinat unei anumite părţi a corpului: uleiul de palmier pentru faţă şi piept, origanul pentru gene,
sprîncene şi păr, esenţa de cimbru pentru gît şi genunchi, menta pentru braţe etc. În Evul Mediu, rigoarea
religioasă duce la decăderea parfumeriilor. Contactul cu civilizaţia islamică şi gustul pentru lux deschis de
Renaştere redeschide căile parfumate ale vieţii. În secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea se defineşte poziţia
dominantă a Parisului în calitate de capitală a parfumurilor şi a produselor de frumuseţe. Apar şi se
dezvoltă case specializate în producţie şi comercializare: Jean-Marie Farina, Ed Pinaud, Lubin, Guerlain,
Bourjois.
Materiile prime necesare fabricării parfumurilor sînt foarte diverse:
- esenţe de origine vegetală (principalele familii fiind coniferele, umbeliferele, rutaceele şi
hesperidele, din care cele mai cunoscute sînt citricele);
- esenţe de origine animală (ambra gri din caşalot, moscul şi alte substanţe aromatice recoltate
de la căpriorul Asiei Centrale, de la şobolanul de mosc din America de Nord, de la castorul canadian etc.);
- substanţe obţinute prin sinteză chimică (prin distilarea gudronului din huilă - vanilina, în 1874;
prin cracarea uleiului de ricin; prin cracarea ţieiului - esenţa de terebentină; prin sinteza substanţelor
naturale - linaliol, geraniol, nerol etc.)
- esenţe de plante exotice: iasomie, santal şi tuberoze din India, iasomie şi flori de portocal din
Egipt, trandafiri din Turcia şi Bulgaria, oppanax din America Centrală, iasomie din China, ylang-ylang din
Madagascar, vetyver din Java, rosewood din America de Nord, patchouli din Singapore etc.
Pentru produsele de frumusete, principalele materii prime sînt uleiurile vegetale,
polenurile, ceara de albine, pasta de cenuşă şi argilă, negrul de fum, albuşul de ou, guma aromatică, mierea,
muştarul, diferiţi coloranţi etc. Materiile prime utilizate în această industrie sînt foarte scumpe: pentru un
kilogram de esenţă este nevoie de 600 kg de petale de iasomie (flori fragile, culese cu mîna doar la răsăritul
soarelui, îmbobocite, cîntărind fiecare o zecime de gram), preţurile oscilînd între 9.000 $/kg de esenţă
naturală de iasomie (sau 24-120 $/kg esenţă chimică) şi 13.000 $/kg de absolu de tuberoze (sau 400 $/kg
esenţă chimică).
Produsele obţinute sînt foarte diverse:
- parfumerie alcoolică (produsele, precum apele de toaletă sau parfumurile de toaletă, fiind
combinaţii de extracte, uleiuri esenţiale şi un alcool de 96º);
- produse de frumuseţe: pudre compacte, machiaj, produse solare şi de îngrijire a pielii etc.;
- produse capilare: şampoane, coloranţi, lacuri
- produse de ras, produse de toaletă etc.

Fiind considerate produse de înaltă tehnologie, care necesită forţă de muncă

supercalificată, şi avînd esenţialmente o piaţă de desfacere urbană, aceste activităţi industriale se localizează
cu predilecţie în marile metropole ale lumii contemporane. Mai puţin pretenţioase, uzinele care fabrică
săpunuri şi detergenţi caută apropierea de materiile prime (concentrări petrochimice) şi pieţele de consum
(marile aglomerări de populaţie, fie aceasta rurală sau urbană).

41
 9.Industria de prelucrare a cauciucului şi a maselor plastice

- DH INDUSTRIA DE PRELUCRARE A CAUCIUCULUI ŞI A MASELOR PLASTICE

25 25 Industria de prelucrare a cauciucului şi a maselor plastice
251 251 Producţia de articole de cauciuc
252 252 Producţia articolelor din material plastic

9.1.Producţia de articole de cauciuc

Cauciucul, lansat în economia mondială după inventarea automobilului, a fost cules iniţial
din natură, sub forma latex-ului unui arbore brazilian, Hevea brasiliensis. Criza cauciucului natural resimţită
în Germania anilor primului război mondial, a dus la fabricarea cauciucului sintetic (1915). Cauciucul
sintetic era însă sfarîmicios şi trebuia în mod obligatoriu amestecat cu cel natural, care asigură elasticitatea
pneurilor. Abia în 1939 a fost descoperită vulcanizarea, adică tehnica de a face cauciucul să treacă, sub
acţiunea sulfului şi căldurii, de la starea plastică la cea elastică ireversibilă. Producţia de cauciuc (17,88 mil.t
în 2001, din care 60% cauciuc sintetic) se împarte între industriile automobilului, industriile
echipamentelor electro-menajere şi industriale şi industriile articolelor tehnice din cauciuc (inclusiv cele de
protecţie sanitară, din ce în ce mai cerute din cauza expansiunii încă nestăvilite a virusului HIV). Principalii
producători de cauciuc natural (6-7 mil.t/an) sînt localizaţi în Asia de Sud-Est: Thailanda (2,38 mil.t),
Indonezia (1,65 mil.t) şi Filipine (700 mii t), urmate de alte state asiatice (India, China, Viêt-Nam), africane
(Liberia, Côte d’Ivoire, Nigeria, Camerun) şi latino-americane (Brazilia, cu 73 mii t).
Cauciucul sintetic este produs în cadrul sistemelor economice ale statelor dezvoltate: SUA
cu 2,2 mil.t, Japonia cu 1,47 mil.t, urmate la mare distanţă de state precum Rusia (919 mii t), Coreea de
Sud, Taiwan, Germania, Franţa (între 600 şi 800 mii t). Fluctuaţiile violente ale producţiei de cauciuc
natural (datorate accidentelor climatice tot mai frecvente) a dinamizat industria cauciucului sintetic (printre
puţinele care funcţionează bine în fostele state comuniste), tot mai multe state din Asia echipîndu-se cu
uzine de obţinere a acestui produs intermediar. Piaţa pneurilor, principalul consumator mondial de
cauciuc, este controlată de cîteva mari companii, printre care Michelin (Franţa, cu 20% din piaţa
mondială), Bridgestone (Japonia, 18%) şi Goodyear (SUA, 1(,5%).

9.2.Fabricarea maselor plastice

Cuvîntul "plastic" are o etimologie greacă, venind de la adjectivul "plastikos", cu rădăcina

în verbul "plassein" care înseamnă "a forma, a da forma". În industrie, prin material plastic se înţelege acea
materie care devine maleabilă în anumite condiţii de presiune şi de temperatură, putîndu-i-se da astfel o
formă predeterminată. Pînă în secolul al XIX-lea, asemenea calităţi erau întîlnite doar la argile, răşini
naturale sau la ceara de albine. În 1868, în SUA (New York), se obţine pentru prima dată celuloid prin
acţiunea acidului nitric asupra celulozei de lemn sau de bumbac. Destinat să înlocuiască fildeşul necesar
bilelor de biliard, celuloidul a devenit ulterior una dintre cele mai importante materiale plastice ale vieţii
cotidiene. În 1898 se obţine galalithul, prin acţiunea formolului asupra caseinei din lapte, material ce se
prezintă sub forma unei materii cornoase utilizată la fabricarea nasturilor, pieptenilor, stilourilor, periilor,
mînerelor de unelte etc. Prima răşină industrială sintetică (celelalte erau artificiale) este obţinută în preajma
primului război mondial (1907) de către belgianul Baekeland, de unde şi numele acesteia, respectiv bakelita.
Materialele plastice sintetice se fabrică prin trei procedee principale:
- polimerizare (proces prin care elementele reactive formează lanţuri în care reţelele
macromoleculare se sudează fără a elimina produse de sinteză, obţinîndu-se policlorura de vinil,
polietilena, polistirenul);
- policondensare (proces în care elementele reactive se asamblează eliminînd un reziduu
simplu - apa, gazul carbonic ori amoniacul, obţinîndu-se fenoplaste, aminoplaste, poliesteri liniari,
polietilene tereftalate);
- poliadiţionare (un proces analog cu cele anterioare, fără eliminare de reziduuri, obţinîndu-
se poliuretanul).
Masele plastice se împart în două categorii principale, fiecare cu utilizarea sa specifică:

42
 Materiale plastice termodure (obţinute în general prin policondensare, sînt constituite din
macromolecule înlănţuite tridimensional, fapt care le conferă o duritate şi o rigiditate deosebită,
nemairevenind la forma iniţială după o eventuală deformare termică):
- poliesterii - se folosesc la fabricarea pieselor ondulate sau plane pentru construcţii;
- răşinile gliceroftalice, care se folosesc la fabricarea de lacuri, emailuri menajere, emailuri
auto etc.;
- răşini aminoplastice - se folosesc la fabricarea pieselor stratificate sau presate pentru mînere
de cuţite, a veselei, a adezivilor etc.;
- răşini fenoplastice, care se folosesc la fabricarea produselor rezistente la şocuri şi
electricitate: diferite piese industriale, tablouri de bord, maşini de scris etc.

Materiale termoplastice, obţinute în general prin polimerizare, sînt constituite din lanţuri
macromoleculare înlănţuite liniar, ceea ce le permite să se deformeze la căldură dar şi să revină la forma
iniţială:
-clorura de polivinil, rezistentă la agenţii chimici şi cu o bună rezistenţă electrică, se utilizează
la fabricarea izolatorilor electrici, a cablurilor, a recipientelor, a robinetelor şi tuburilor diverse, a
ambalajelor, benzilor magnetice etc.;
- polietilena, dielectrică, rezistentă, transparentă, flexibilă, este ideală pentru obţinerea
recipientelor, a tuburilor şi ţevilor chirurgicale, a izolatorilor electrici, a diverselor tipuri de flacoane etc.;
- polipropilena, termorezistentă, are aceleaşi utilizări ca şi propilena;
- polistirenul, dielectric, foarte uşor, este folosit la producerea ambalajelor, a jucăriilor,
articolelor menajere, a diferitelor îmbrăcăminţi murale etc.;
- poliamidele (nylon, rilsan) sînt utilizate la fabricarea ţesăturilor tip jersey, a anumitor piese
mecanice, în industriile automobilului, în agricultură, în construcţii, la obţinerea firelor chirurgicale, a
articolelor menajere etc.;
- răşinile metacrilice, cu utilizări variate, printre care cele mai cunoscute sînt fabricarea
plexiglasului pentru parbrize, a corpurilor de iluminat, a cadranelor, echipamentelor medicale, a diferitelor
tipuri de ferestre etc.

Unităţile de producţie a maselor plastice pot funcţiona la distanţe relativ mari de rafinării,
deoarece materiile prime (etilena, propilena, fenolii, stirenul), se pot transporta în mod rentabil fie prin
conducte, fie prin mijloace de transport rutier şi feroviar. Gama diversă de utilizări posibile le fac
interesante pentru autorităţile locale, deoarece amplasarea unei asemenea întreprinderi va polariza în mod
necesar alte unităţi industriale. Masele plastice fabricate de petrochimie sînt furnizate industriilor de
prelucrare sub forma granulelor sau pulberilor. În cadrul acestora, masele plastice sînt transformate în
produse finite prin trei procedee principale:
-prin matriţare (sau mulare), adică prin comprimarea pudrelor sau prin injectarea granulelor
în forme predeterminate, obţinîndu-se profile diverse, tuburi, forme complexe sau obiecte finite (vase,
încălţăminte, tălpi pentru încălţăminte, jucării etc.);
-prin extruziune (sau filiera plată), care înseamnă laminarea, sub influenţa temperaturii, a
pulberilor sau granulelor, în scopul obţinerii foliilor sau filmelor (peliculelor);
-prin rotaţie (centrifugare), adică centrifugarea masei plastice topite, care se muleaza
pereţilor centrifugilor în scopul obţinerii recipientelor de mari dimensiuni.
Atît prelucrarea maselor plastice, cît şi cea a cauciucului se poate efectua în unităţi de talie
mică, flexibile în faţa cerinţelor pieţii. Unităţile de prelucrare pot lucra în condiţii de subcontractare (adică
pot lucra în calitate de anexe productive ale unor uzine cu producţie mai complexă, fără a fi integrate
acestora). De exemplu, un atelier de matriţare poate executa o serie de repere penru o uzină de produse
electrotehnice; un atelier de extruzare a maselor plastice poate furniza ambalaje unei întreprinderi agro-
alimentare; un atelier de prelucrare a cauciucului poate furniza unei uzine de fabricare a automobilelor o
serie întreagă de garnituri, curele, flanşe etc.
Prelucrarea maselor plastice şi cauciucului este polarizată de anumite teritorii în funcţie de
favorabilitatea acestora: existenţa forţei de muncă excedentare, a economiilor de agomeraţie, a reţelelor de
distribuţie, a sistemului de subcontractare etc. Şi în acest caz unităţile productive pot conduce la
industrializarea difuză a unor teritorii, deoarece materiile prime şi produsele finite se pretează transportului
rutier.

43
 10.Industria altor produse din minerale nemetalifere

- DI INDUSTRIA ALTOR PRODUSE DIN MINERALE NEMETALICE

26 26 Industria altor produse din materiale nemetalice
261 261 Fabricarea sticlei şi a articolelor din sticlă
269 262 Fabricarea produselor din ceramică refractară şi nerefractară (exclusiv cele pentru
construcţii)
269 263 Fabricarea plăcilor şi dalelor din ceramică
269 264 Fabricarea cărămizilor, ţiglelor şi altor produse pentru construcţii
269 265 Fabricarea cimentului, varului şi ipsosului
269 266 Fabricarea elementelor din beton, ciment şi ipsos
269 267 Tăierea, fasonarea şi finisarea pietrei
269 268 Fabricarea altor produse din materiale nemetalice

Prelucrarea minereurilor şi mineralelor nemetalifere are drept rezultat obţinerea unei serii
de produse fundamentale pentru civilizaţia actuală: sticla, cimentul, ceramica pentru construcţii, betonul şi
numeroase aliaje ceramice utilizate în domeniile de vîrf ale economiei. Aflată în relaţie directă cu industria
extractivă, energetică şi a echipamentelor industriale în amonte şi cu sectorul construcţiilor şi al unei game
largi de industrii în aval, industria altor produse din minerale nemetalifere are o mare capacitate de
structurare a teritoriului. Fiecare subramură însă prezintă un comportament spaţial specific.

10.1.Industria sticlei şi a produselor din sticlă

Sticla a fost cunoscută întîi de egipteni şi de fenicieni, ajungînd în Europa prin filierele
greacă şi romană. Între secolele al XII-lea şi al XVII-lea, supremaţia producţiei şi calităţii sticlelor şi
oglinzilor era deţinută de Veneţia. Dificultăţile politice şi economice ale Republicii Veneţiene şi avîntul
industrial din Europa central-vestică au dus la transferarea producţiei în Boemia, care a rămas pînă astazi
un areal de referinţă pentru industria sticlei.
Sticla este un produs complex, producţia sa necesitînd unul sau mai mulţi oxizi (SiO2,
B2O2), energie (îndeosebi termică), fondanţi (Na2O, K2O) şi stabilizanţi (oxizi alcalino-pămîntoşi de genul
CaO, MgO, Al2O3). Procesul de fabricare presupune fuziunea la temperatură înaltă (1 500ºC), în creuzete
refractare, a amestecului compus din 72% vitrifianţi (oxizii aflaţi în nisipuri silicioase), din 14% fondanţi
(aflaţi în diferite tipuri de calcare) şi 14% stabilizanţi (deoarece aluminiul şi magneziul măresc rezistenţa la
agenţii atmosferici).
Combustibilii utilizaţi în producerea sticlei de-a lungul timpului au fost lemnul (pînă în
secolul al XVIII-lea), gazul de cărbune (care a început să fie utilizat din 1845), gazele naturale şi păcurile
(în secolul al XX-lea). Deoarece materiile prime au o largă distribuţie spaţială, energia rămîne unul dintre
principalii factori de localizare a unităţilor producătoare. Pînă la mijlocul secolului al XIX-lea, sticlăriile erau
itinerante, avansînd în teritoriu prin poienire, deoarece lemnul şi mangalul, consumate în cantităţi mari,
trebuiau să fie mereu la îndemîna sticlarilor. În plus, deoarece drept fondant se utiliza cenuşa de ferigă (din
cauza conţinutului ridicat în potasiu), epuizarea plantelor pe o rază mare în jurul cuptoarelor impunea
deplasarea permanentă a acestora.
Ulterior, sticlăriile s-au stabilizat în regiunile carbonifere, unde aveau sursele de energie la
îndemînă. Acest lucru a indus o tendinţă de concentrare spaţială a unităţilor de producţie. Expansiunea
teritorială a reţelelor de gaze naturale a redat caracterul de mobilitate acestei activităţi industriale, în
prezent fabricarea sticlei fiind utilizată pentru industrializarea unor areale mai izolate, cum ar fi de exemplu
Valea Jijiei, cu întreprinderea din Dorohoi. Avansarea în exteriorul nucleelor sau regiunilor industriale
clasice este permisă şi de o caracteristică foarte importantă a acestei industrii, şi anume aceea că oferă
posibilitatea utilizării eficiente a unor resurse locale ieftine. Energia electrică este necesară doar pentru
iniţierea încălzirii amestecului sau pentru obţinerea sticlelor speciale, care sînt exigente faţă de menţinerea
unei temperaturi constante în toată masa materialului topit.
Tipurile de sticlă fabricate au un rol hotarîtor asupra industriilor şi activităţilor polarizate
de unităţile de producţie. Cele mai cunoscute tipuri de sticlă, clasificate după compoziţia chimică, sînt:
- sticla silicosodocalcică, cea mai răspîndită şi mai ieftină, se utilizează la fabricarea geamurilor
şi a ambalajelor comune din sticlă;
- sticla de siliciu, care se fabrică în cantităţi mai reduse, deoarece necesită temperaturi foarte
ridicate (peste 1800ºC) şi are debuşee foarte înguste: fiind foarte rezistentă, este folosită în fabricarea

44
sticlăriei de laborator; transparenţa deosebită o face de neînlocuit în fabricarea fibrelor optice; faptul că se
poate suda cu metalul îi asigură o piaţă de consum în electronică şi în industriile aerospaţiale etc.;
- sticla borosilicatică se obţine prin adăugarea anhidridei borice (B2O3), substanţă ce îi asigură
un coeficient extrem de scăzut de dilatare şi o face rezistentă la şocuri; ca urmare este utilizată pentru
fabricarea sticlăriei de laborator sau a sticlăriei culinare (Pyrex);
- sticla cu plumb este obţinută prin adaugarea PbO, care îi măreşte indicele de refracţie, fiind
foarte apreciată de industria de fabricare a lentilelor şi a diferitelor tipuri de obiective. Strălucirea deosebită
a acestui tip de sticlă o face foarte cerută în fabricarea serviciilor de masă; la un conţinut de PbO de peste
24% această sticlă capătă numele de cristal. Cristalul a fost descoperit în Anglia secolului al XVII-lea.
Calităţile sale (transparenţă, strălucire, sonoritate) se datorează compoziţiei: potasiu, miniu de plumb, silice
din nisip extra-alb şi cristal spart. Cristalul superior conţine peste 30% oxid de plumb;
- vitroceramica sau sticla opacă, este un produs aflat la frontiera dintre sticlă şi ceramică,
avînd un aspect lăptos şi fiind extrem de rezistentă la temperatură. Aceste calităţi permit utilizări diverse:
fabricarea sticlăriei culinare, a plăcilor de bucătărie, a sticlelor anti-incendiu etc.
În funcţie de procedeul de fabricare, sticla poate fi plană, turnată, armată, suflată, tip
oglindă sau tip fibră (textilă şi netextilă).

10.2.Fabricarea produselor din ceramică refractară şi nerefractară (inclusiv cele

pentru construcţii)

Produsele pentru construcţii, fabricate din argilă comună, sînt cunoscute de foarte multă
vreme. Cercetările arheologice au demonstrat utilizarea cărămizilor uscate la soare încă de acum 10.000 de
ani (în zidurile Ierihonului). Primele cărămizi arse în cuptoare au fost descoperite în zidurile ruinelor de la
Sialk (în nordul Iranului), analiza lor demonstrînd o vîrstă de peste 5.000 de ani. Originea ţiglelor este mai
confuză. Se presupune că ele erau utilizate foarte devreme în China, însă primele atestări documentare
aparţin lui Pliniu, care le semnalează în Cipru. Grecii şi romanii le răspîndesc în bazinul Mediteranei. În
Evul Mediu ţiglele sînt foarte frecvente în Germania, Flandra belgiană, în arhipelagul britanic şi în
Scandinavia. Migraţiile europene (în special cele britanice) le răspîndesc pe toate continentele.
Intensitatea maximă a utilizării materialelor ceramice de construcţii este atinsă în secolul al
XIX-lea, odată cu difuzia spaţială a tehnicilor energetice bazate pe cărbune. În 1813, britanicul Benfort
Deacon inventează cărămida perforată (goală), care permite arderea uniformă a amestecului, economii de
materie primă şi o termoizolare îmbunătăţită a construcţiilor. În 1841, francezul Gillardoni inventează ţigla
îmbucată, care asigură o mai mare hidroizolare a clădirilor. Tehnologiile sînt perfecţionate şi ele prin
apariţia cuptorului circular cu foc continuu, a cuptorului-tunel, a maşinilor de malaxat şi de mulat etc. În
plus, căile ferate asigură difuzia spaţială atît a produselor obţinute, grele, cît şi a industriei ca atare.
Produsele ceramice sînt rezultate în urma arderii unui amestec destul de complex, care are
în general următoarea compoziţie:
- materiile prime propriu-zise (respectiv argile, caolin, compuse din 30-80% silice, 10-25%
alumină, 2-8% fier, 2-10% var şi materii organice, aceste din urmă fiind răspunzatoare de culoarea
argilelor);
- materiile degresante (nisipuri silicioase, şamote - adică pamînturi arse sfărîmate, cenuşi de
termocentrale, zgure de furnale), care au drept rol corectarea comportamentului argilelor la acţiunile de
fasonare, uscare şi coacere, constituind de fapt scheletul produselor;
- materiile fondante, adică oxizi alcalini conţinuti în feldspaţi sau crete, care asigură formarea
fazei vitroase, micşorînd porozitatea produselor (în cazul porţelanurilor, porozitatea este nulă);
-materii prime refractare, respectiv oxizi metalici, dolomite, carbon, nitruri, care asigură
termorezistenţa produselor.
Lanţul tehnologic cuprinde extracţia materiilor prime, prepararea pastelor, fasonarea,
uscarea, coacerea şi condiţionarea produselor, toate fiind posibile prin utilizarea unor mari cantităţi de
energie electrică şi termică. Aceste cerinţe au un rol important în localizarea unităţilor de producţie, ce vor
urmări proximitatea materiilor prime de calitate superioară şi a surselor majore de energie. Localizarea lor
este guvernată de asemenea de încă un alt factor, şi anume proximitatea concentrărilor urban-industriale,
care asigura pe de o parte forţa de muncă, iar pe de altă parte piaţa de consum. Greutatea şi volumul mare
proprii produselor obţinute impun amplasarea unităţilor de fabricaţie în apropierea unităţilor beneficiare
sau în lungul axelor de transport greu - fluvii şi magistrale feroviare.

45
 Varietatea mare a produselor finite, prezentate în continuare, este un element primordial
în calificarea acestei industrii drept industrie industrializantă:
- produsele refractare fasonate (cărămizi) sau nefasonate (betoane şi alte mase de pus în formă pe
loc) sînt utilizate în metalurgie, sticlărie, în industria ceramicii, în cea termoenergetică, în industria chimică
sau în petrochimie;
- produsele ceramice comune sînt destinate industriei construcţiilor sub forma produselor
sanitare, a placajelor murale şi de sol, a obiectelor de ornament;
-produsele ceramice tehnice sînt foarte diverse, grupîndu-se astfel:
-ceramică electrotehnică (izolatori de joasă şi de înaltă tensiune);
-ceramică electronică (izolatori pentru frecvenţe înalte, cu steatită şi alumină, izolanţi
pentru tranzistori, dielectrici, semiconductoare, componente magnetice, magneţi
permanenţi etc.);
-ceramică nucleară (combustibili - oxizi de uraniu şi de plutoniu; moderatori - grafit,
carbura de bor, oxizi de beriliu; bariere de difuzie necesare la îmbogăţirea uraniului
etc.);
-ceramică termică şi pentru industriile mecanice etc.
Aceste ultime utilizări necesită uzine mai mici de fabricare a produselor ceramice,
alimentate electric, foarte specializate, ce pot funcţiona şi în spaţiile extra-urbane, în apropierea
concentrărilor neoindustriale. Ca şi celelalte industrii industrializante, şi cea a produselor ceramice suportă
în prezent un proces de difuzie spaţială, care are drept rezultat descentralizarea organizărilor industriale
tradiţionale.

10.3.Industria cimentului şi a betoanelor

Pînă în secolul al XIX-lea, singurii lianţi erau bitumurile şi varul gras. În 1814, inginerul
francez Louis Vicat obţine primele varuri care se întăresc în apă, dar primul brevet de invenţie pentru un
ciment este cel depus în 1824 de englezul John Arsdin, care fabricase un liant prin calcinarea amestecului
de argilă şi pudră de var din calcar măcinat. Deoarece, după întărire acesta realiza un conglomerat ce
amintea piatra extrasă din insula Portland, liantul a fost numit ciment portland. Ulterior, gama cimenturilor
a fost îmbogăţită mult, fabricarea lor fiind în funcţie de destinaţia lor finală: ciment portland (20% zgură de
furnal înalt); ciment portland de fier (30% zgură de furnal înalt); ciment de furnal înalt (70% zgură); ciment de zgură
cu clincker (85% zgură); ciment alb; ciment aluminos topit; ciment rapid etc.
Amplasarea spaţială a unităţilor de producţie ţine seama de trei factori principali: sursa de
materii prime (calcar sau zgură), sursa de energie (termică şi electrică) şi posibilităţile de evacuare a producţiei (axă de
transport greu). Prin urmare, siturile principale de localizare sînt masivele calcaroase (Dobrogea, Carpaţii
Orientali), porturile (precum în Nigeria sau în statele Orientului Mijlociu), axele feroviare (ca în Polonia,
Rusia sau Franţa etc.).
Betoanele sînt amestecuri fizice de pietrişuri, nisipuri şi cimenturi. Deoarece sînt produse
foarte grele şi sînt dificil de transportat, staţiile de betoane sînt instalate în locurile de consum: centre
urbane, şantiere diverse etc. Principalele tipuri de betoane sînt: betoanele masive, pentru lucrări curente;
betonul armat sau betonul-oţel, care are o rezistenţă remarcabilă (cimentul rezistă la compresiune iar oţelul la
tracţiune); betoane speciale (uşoare, pentru izolare termică şi fonică şi grele, împotriva radiaţiilor nucleare);
betoane refractare, betoane rapide etc.

10.4.Localizarea industrializării materialelor de construcţii

Industria materialelor de construcţii cuprinde un întreg grup de industrii industrializante

cu ciclu complet de fabricaţie. Materiile prime ale acestei ramuri industriale cuprind o gamă variată de roci
şi minerale de origine sedimentară, vulcanică sau metamorfică: pietriş şi piatră spartă, nisipuri silicioase şi
cuarţoase, argile, calcare friabile, piatră de var, gips, fluorină, azbest, granite, porfire, bazalte, travertin,
marmură. Larga prezenţă a acestor resurse în spaţiul terestru conferă industriei extractive a materialelor de
construcţii un caracter evident de ubicuitate sau cel puţin de mare mobilitate geografică.
O serie de materii prime au dobîndit anumite calităţi naturale singulare în procesul
formării lor, avînd o reparţitie mai concentrată spaţial (caolinul, calcarele şi granitele ornamentale,
marmura, baritina, fluorina), însă exploatarea lor crează foarte rar activităţi industriale evidente în
organizarea economică a teritoriului. Uneori, aceste calităţi fac din roca respectivă un produs exportabil:

46
Jamaica exportă anual către Mexic, către sudul Statelor Unite sau către Canada, între 5 şi 10 milioane de
tone de nisipuri cuarţoase, utilizate în industria sticlei de calitate superioară. Un comerţ destul de intens (30
- 50 mil.t/an) afectează de asemenea anumite roci eruptive (granitul roşu finlandez de Rapakiwi, granitele
policolore portugheze) sau metamorfice (marmurele italiene de Carara, sau cele greceşti de Paros).
Extracţia rocilor şi mineralelor pentru construcţii se execută în general în cariere la zi, de mare capacitate,
unde exploatarea se face prin dinamitarea sau prin decaparea mecanică (eventual manuală) a stratelor
interesante din punct de vedere economic. În unele cazuri (azbestul), exploatarea se face în mine
subterane, alte minerale (gipsul, fluorina, jaspul, alabastrul, talcul) obţinîndu-se ca produşi secundari în
procesul de extracţie şi de prelucrare a unor minereuri destinate altor ramuri industriale.
Volumul şi greutatea mare, coroborate cu preţul redus al rocilor şi mineralelor care
constituie materiile prime pentru industria materialelor de construcţie impun localizarea unităţilor de prelucrare
pe o rază de 10 - 50 km în jurul carierelor şi minelor. Principalele subramuri ale acestei activităţi economice sînt:
industria lianţilor (var, ciment), industria produselor din beton (conducte, stîlpi, plăci prefabricate, azbociment,
elemente de rezistenţă pentru construcţii şi poduri etc.), industria ceramicii (cărămizi de construcţie, ţigle,
elemente şi instalaţii sanitare din faianţă, articole de menaj din porţelan) şi industria sticlei (sticla plană, sticla
armată, sticla specială, plexiglas etc.).
Deşi repartiţia rocilor de construcţie permite instalarea unităţilor de producţie aproape în
orice loc al spaţiului continental, localizarea acestora este ordonată încă de cîţiva factori, printre care pot fi
enumeraţi existenţa unei axe de transport de mare gabarit, existenţa unor surse de energie suficient de puternice pentru a
putea furniza energia necesară proceselor de producţie (ardere, calcinare, topire, turnare, măcinare a rocilor) şi existenţa unor
consumatori capabili să absoarbă producţia realizată. Fabricile de sticlă, de ceramică, de var sau de ciment sînt
amplasate în apropierea porturilor fluvio-maritime sau a axelor feroviare importante. Industriile
energofage (ale sticlei şi lianţilor) au fost localizate iniţial în interiorul bazinelor carbonifere ale satelor
dezvoltate, în ultimii ani fiind implantate în statele cu mari resurse energetice, care devin furnizori majori ai
fluxurilor internaţionale de ciment: Egipt, Arabia Saudită, Iran, Emiratele Arabe Unite, Bahrein, Qatar,
Indonezia etc.
Un alt factor, care influenţează mai ales intensitatea cu care se desfăşoară în teritoriu
această activitate industrială, este gradul de dezvoltare economico-socială a spaţiului de localizare: cele mai mari
cantităţi de faianţă, porţelan, sticlă, prefabricate din beton etc., se obţin în Europa, America de Nord şi
Japonia. Gradul de dezvoltare este factorul care guvernează de exemplu şi structura consumului de
materiale de construcţie: în statele industrializate predomină metalul, sticla, plasticul, betoanele uşoare
ultrarezistente; în statele foste socialiste ponderea cea mai mare revine betoanelor grele şi medii iar în
statele sărace ale globului preponderenţa argilelor (sub forma cărămizilor uscate la soare) este evidentă.
Un ultim factor care induce industriei materialelor de construcţie anumite tendinţe de
localizare regională specifică la scară mondială este tradiţia arhitectonică şi mesteşugărească. În Europa central-
nordică şi în majoritatea regiunilor care au fost sub influenţă colonială timpurie se utilizează mult
materialele ceramice (ţigle, cărămizi, placaje ceramice exterioare sau interioare). Producţia acestora este
asigurată de uzine care erau instalate iniţial în regiunile carbonifer-siderurgice şi care funcţionează încă în
Germania, Olanda, Belgia, Danemarca, Norvegia, Suedia, estul Franţei, Marea Britanie, Irlanda, estul
Statelor Unite, Argentina, Africa de Sud şi Australia. În regiunile de veche civilizaţie amerindiană sau
islamică (sud-vestul Statelor Unite, Mexicul, America Centrală, Perù, Africa de Nord, Orientul Mijlociu,
Asia Centrală, Asia de Sud-Vest), predomină în calitate de materiale de construcţie argila uscată la soare şi
piatra uşoară.
Meşteşugurile clasice (olăritul, ceramica şi sticlăria fină) s-au păstrat ca atare în rezervaţiile
amerindiene din sud-vestul SUA, sau în Mexic, Perù, Bolivia, Subcarpaţii Olteniei, Bucovina, Pakistan,
India, China, sau au evoluat către industrii de lux. Această ultima tendinţă este sesizabilă în China central-
nordică (porţelanuri, vase din jad), în Bohemia (cristaluri), în nordul Italiei (sticlăria şi oglinzile veneţiene
sau de Murano), în Franţa (porţelanurile de Sèvres) etc.
Repartiţia producţiei de materiale de construcţie reliefează dominarea regiunilor cuprinse
în cadrul emisferei nordice. Din producţia mondială de ciment (1.200 milioane tone/an), cele mai mari
cantităţi revin Asiei (600 mil.t fabricate în China, Japonia, India, Peninsula Coreea, Turcia), urmată de
Europa (290 mil.t), de continentele americane (100 mil.t în nord şi 90 mil.t în sud), de Africa (60 mil.t) şi
de Australia (10 mil.t). Producţia materialelor ceramice este distribuită în mare măsură în funcţie de tradiţia
arhitectonică: din cele 80 de miliarde bucăţi de cărămizi şi 3 miliarde bucăţi de ţiglă cele mai multe se
fabrică în Europa (30 şi respectiv 1,5 miliarde de bucăţi). Articolele şi instalaţiile din faianţă (1.500 mii
tone) se fabrică aproape exclusiv în Statele Unite şi Canada (500 mii tone), Europa (450 mii tone) şi

47
Japonia (150 mii tone). Proporţii identice sînt valabile şi pentru sticla plană (8 mil.t/an) sau pentru
ambalajele din sticlă (55 mil.t/an). Dinamica producţiei ilustrează însă şi începutul unei creşteri a
producţiei de materiale de construcţii în noile economii industrializate: Coreea de Sud, Taiwan, Indonezia,
Mexic, Brazilia, China, India.

11.Industria metalurgică

- DJ INDUSTRIA METALURGICĂ
27 27 Industria metalurgică
271 271 Producţia de metale feroase sub forme primare şi semifabricate
271 272 Producţia din tuburi din fontă şi oţel
271 273 Alte activităţi metalurgice
272 274 Producţia metalelor preţioase şi a altor metale neferoase
273 275 Turnătorie

Industria metalurgică cuprinde două sectoare principale de activitate: transformarea

minereurilor feroase (siderurgia sau metalurgia fierului) şi transformarea minereurilor neferoase (sau
metalurgia neferoasă ).

11.1.Siderurgia

Siderurgia26 este ramura industrială destinată fabricării fontei şi oţelurilor şi prelucrarea

acestora prin laminare, tragere, trefilare şi profilare în scopul obţinerii produselor plate (table, platbande) şi
a produselor lungi (şine de cale ferată şi pentru poduri rulante, bandaje de roţi pentru materialul feroviar,
grinzi, sîrmă, armături pentru betoane, tuburi, bare etc.).
Vechile cuptoare îngropate, utilizate de meşteşugarii antici şi de cei ai Evului Mediu
timpuriu încep să fie înlocuite cu furnalele înalte la sfîrşitul secolului al XVI-lea. Aceasta a permis mai
tîrziu, odată cu apariţia convertizoarelor Bessemer (1856) şi a cuptorului de afinaj Siemens-Martin (1865),
obţinerea primelor oţeluri. Către sfîrşitul secolului al XIX-lea, convertizorul Bessemer este adaptat, prin
procedeul Thomas, pentru prelucrarea fontelor fosforoase din Lorena, Crimeea, Algeria etc. În secolul al
XX-lea, cuptoarele şi convertizoarele clasice (Bessemer-Thomas şi Siemens-Martin) sînt înlocuite în cea mai
mare parte de tehnologii noi: afinajul topiturii cu oxigen pur sau în atmosfera îmbogăţită cu argon,
cuptoare electrice etc.
În doar 100 de ani, capacitatea furnalelor a crescut de peste 100 de ori, ceea ce a permis
sporirea capacităţilor de producţie a uzinelor siderurgice pînă la 6-15 mil. t/an27. Din această cauză,
cantităţile de materii prime utilizate şi produsele finale obţinute într-un singur loc crează fluxuri gigantice
de energie, materii prime şi forţă de muncă, fluxuri care cer reţele de transport supradimensionate, de mare
gabarit şi cu fluenţă maximă. Cum acestea lipsesc în general în arealele producătoare de minereuri, fiind
prezente în ariile de intensă populare, industria siderurgică s-a dezvoltat iniţial în cadrul regiunilor
carbonifere sau petrolifer-urbane, cunoscînd ulterior o extensie spaţială către axele fluviale şi către litorale.
Unităţile de producţie siderurgică sînt foarte concentrate spaţial, alcătuind combinate
siderurgice, adică un grup de activităţi ce combină activităţile de stocare şi prelucrare primară a minereurilor,
de obţinere a oţelurilor şi fontelor brute, de fabricare şi turnare a fontelor şi oţelurilor afinate, precum şi de
uzinare primară a acestora. Toate aceste activităţi concentrează o cantitate apreciabilă de forţă de muncă,
contribuind în mod evident la organizarea industrială a teritoriului de implantare, uneori chiar şi a
teritoriilor învecinate.
Produsele obţinute de siderurgie sînt caracterizate de o mare varietate compoziţională,
deoarece trebuie să răspundă unei game foarte diversificate de cerinţe manifestate de industriile din aval.
Activitatea siderurgică este divizată în două activităţi principale: pe de o parte obţinerea fontelor şi oţelurilor, iar
pe de altă parte turnarea acestora în formele cerute de consumatori.
Prima activitate generează trei grupe de produse28:

26
Din gr. sidęros = fier; sidęrurgos = fierar.
27 Economie et géographie - L'industrie sidérurgique, no 133, avril 1976
28 Economie et géographie - La fonderie, no 247, sept.1987

48
 -a) fonte, respectiv aliaje de fier (96-97% Fe) şi carbon (3-4% C). Principalele categorii sînt
fontele cu grafit lamelar, casante; fontele aliate cu Ni sau Cr, unde conţinutul de carbon scade sub 3% şi fonte cu
grafit sferoidal, mult mai rezistente la stres;
-b) oţeluri, respctiv aliaje de fier, carbon (sub 0,5%C) şi metale de înnobilare; există trei
familii de oţeluri: oţeluri-carbon (0,15-0,45% C), oţeluri uşor aliate (sub 6% Cr, Ni, Mo), oţeluri înalt aliate (între
6-60% metale de înnobilare); din categoria oţelurilor înalt aliate fac parte oţelurile refractare, oţelurile
invar, oţelurile inoxidabile (martensitice, feritice, austenitice, refractare, austenoferitice, superaustenitice)29.
-c) feroaliaje (ferocrom, ferotungsten etc.).
A doua activitate, turnătoria, este o industrie-releu între metalurgie şi industriile utilizatoare
de piese metalice, precum industriile producătoare de bunuri durabile de consum (automobile,
echipamente electromenajere), construcţiile şi îmbunătăţirile edilitare (instalaţii de încălzire, echipamente
sanitare, echipamente stradale, aducţiuni de apă, echipamente de canalizare), industriile de echipamente
industriale (echipamente de transport, echipamente de construcţii, industrii mecanice diverse, industrii
electrotehnice, echipamente agricole etc.).
Puternicul caracter industrializant al siderurgiei a fost evidenţiat prin crearea regiunilor
carbonifer-siderurgice. Utilizarea siderurgiei drept industrie de bază a dezvoltării economice sau drept industrie
pilot pentru industrializarea regiunilor rămase în urmă, efectuată de o serie de state dezvoltate sau în curs
de dezvoltare, rezultă tocmai din acest comportament spaţial polarizator.
În prezent se observă o tendinţă de difuzie spaţială a industriei siderurgice prin
intermediul unor unităţi de talie redusă, specializate în producerea unor produse determinate, bazate pe
filiere electrice, implantate fie în interiorul regiunilor industriale, fie în exteriorul acestora, însă în
proximitatea unor aglomeraţii urbane, capabile pe de o parte să absoarbă produsele fabricate iar pe de altă
parte să asigure alimentarea minicuptoarelor electrice cu fier vechi.

11.1.1.Localizarea siderurgiei

Siderurgia este o ramură industrială a cărei localizare este ideală pentru verificarea
modelelor de tip weberian30. Deoarece funcţionarea metalurgiei feroase presupune vehicularea unor
cantităţi foarte mari de materii prime, combustibili şi produse finite, grele şi relativ ieftine (cărbuni, cocs,
minereuri de fier, minereuri de înnobilatori, dolomite, nisipuri metalurgice, lingouri şi bare de metal),
amplasarea teritorială a unităţilor de producţie este guvernată de relaţia rigidă dintre spaţiul străbătut şi
preţul necesar transportului, urmărindu-se în permanenţă minimizarea cheltuielilor anexe producţiei.
Reducerea cheltuielilor de transport este o problemă demnă de interes, deoarece dinamica siderurgiei a
fost aproape explozivă, mai ales după al doilea război mondial şi după marea decolonizare postbelică, ceea
ce a sporit foarte mult atît cantităţile de minereuri extrase, cît şi cele de produse finite realizate.

Dinamica siderurgiei mondiale

- milioane tone-
(Sursa: Images Economiques du Monde 1974 - 2000)
Anul Resurse de minereu de fier Producţia de minereu de fier Producţia de oţel
1938 20.000 74.9 110.1
1955 81.300 174.5 266.3
1973 251.300 436.3 692.0
1993 335.000 598.4 786.4
1997 355.000 622.1 798.9

Combinarea factorilor de producţie realizează trei tipuri principale de localizări

siderurgice: în apropierea zăcămintelor de minereuri feroase, în proximitatea surselor de energie primară şi
pe traseul fluxurilor de transport a minereurilor şi a combustibililor. Întrucît economia este un ansamblu
sistemic în continuă evoluţie, importanţa acestor tipuri de localizare a oscilat atît în timp, cît şi în spaţiu.

29 Economie et géographie, Les aciers inoxidables, no 291, janv.1992

30 v. Groza, 2000

49
Fenomenul este mai vizibil dacă se realizează o analiză separată a siderurgiei statelor dezvoltate pe de o
parte şi a celor în curs de dezvoltare pe de altă parte.

11.1.1.1.Siderurgia statelor industrializate

Siderurgia statelor dezvoltate a preluat iniţial tradiţiile mesteşugăreşti, utilizînd multă

vreme mangalul drept combustibil pentru cuptoare metalurgice de capacitate redusă, care furnizau metal
casant, de calitate modestă. Descoperirea procedeului de reducere a minereurilor feroase cu ajutorul
cocsului obţinut din cărbune printr-un procedeu complicat, a crescut rolul surselor de energie31 în
amplasarea furnalelor. În majoritatea statelor dezvoltate, zăcămintele carbonifere au beneficiat de
proximitatea unor zăcăminte de fier mai mult sau mai puţin importante din punct de vedere cantitativ şi
calitativ. Această situaţie a permis cristalizarea timpurie a regiunilor (sau măcar a complexelor) industriale
carbonifer-metalurgice.
Eurasia prezintă o serie de localizări metalurgice clasice, dezvoltate fie datorită cărbunilor,
fie datorită cărbunilor şi minereurilor de fier, fie doar pe baza zăcămintelor feroase:
- În primul caz (cărbune) se integrează metalurgia din bazinul carbonifer al Scoţiei
centrale şi cel al Ţării Galilor (Marea Britanie), siderurgia provinciei Nord - Pas de Calais (Franţa, cu
prelungire în Belgia), cea din bazinul carbonifer al Ruhr-ului (Germania) şi cea din Silezia ceho-poloneză.
- Celui de-al doilea caz (fier-cărbune) sînt specifice metalurgiile implantate în Lorena
(Franţa), în bazinul Saar (Germania-Franţa), în Banat (România), în Donbas (Ucraina meridională), în
bazinul Moscovei, în Ural, în bazinul Kuzneţk din sudul Siberiei (Federaţia Rusă) şi în Karaganda-
Ekibastuz (Kazahstan). Pînă la sfîrşitul celui de-al doilea război, din această categorie făcea parte şi
Japonia, cu o producţie siderurgică ce o echivala pe cea a Franţei, obţinută în insula Hokkaido (în Munţii
Hidaka) şi în nordul insulei Kyushu (la Yawata).
- Siderurgie amplasată exclusiv pe baza existenţei unor minereuri de fier de calitate
superioară32 apare doar în Suedia (în nord, pe baza zăcămintelor de la Kiruna şi Gällivare şi în centru, lîngă
zăcămîntul Grangensberg).
America de Nord a copiat modelul metropolitan de organizare industrială a teritoriului şi, în
ciuda embargoului Marii Britanii din secolul al XIX-lea, a reuşit să-şi creeze rapid cîteva complexe şi chiar
regiuni carbonifer-siderurgice în apropierea litoralului estic. Caracteristică este regiunea appalachiană,
alcătuită din trei complexe metalurgice dezvoltate pe baza existenţei pe spaţii restrînse atît a cărbunilor
cocsificabili, cît şi a minereurilor feroase: zona nordică (cu uzinele de la Pittsburgh, Bethlehem şi
Youngstown, situate în apropierea unor zăcăminte ferifere astăzi epuizate), zona centrală (Huntinghton, cu
fier la Montgomery) şi zona sudic-appalachiană (Chatanooga, Birmingham, cu structuri ferifere încă
productive în apropiere). Cele mai mari complexe siderurgice nord-americane au apărut însă în punctele de
cost minim al transporturilor, proces impus de uriaşele întinderi ale celor două state. Astfel, în SUA, cea mai
importantă regiune siderurgică este localizată în sudul Marilor Lacuri, unde marile combinate de la Gary,
East Chicago, South Chicago, Indiana Harbour au putut fi în mod avantajos aprovizionate cu minereuri
feroase extrase în statele Wisconsin şi Minnesota şi transportate naval pe sistemul lacustru, precum şi cu
cărbuni cocsificabili, aduşi din bazinele Eastern sau Western, pe Mississippi, pe canalele care leagă fluviul
de Marile Lacuri sau pe reţeaua densă de căi ferate a Vestului Mijlociu. În Canada, unităţile industriei
siderurgice sînt amplasate pe litoralul nordic al Marilor Lacuri sau pe cursul fluviului Sfîntul Laurenţiu,
pentru a beneficia de căi de transport economice, atît pentru cărbunele importat din SUA, cît şi pentru
fierul propriu, adus din insula Terra Nova, din Peninsula Labrador sau extras în apropierea uzinelor (la
Steep Rock şi Porcupine, în nordul Lacului Superior).
Australia şi Africa de Sud au urmat un tip de dezvoltare siderurgică asemănător celui nord-
american, localizarea uzinelor fiind însă mult mai legată de zăcămintele de cărbuni şi de cele de minereuri
de fier şi mai puţin de transporturi. Australia prezintă o regiune carbonifer-siderurgică în est şi sud-est,
prelungindu-se pe teritoriile statelor Queensland, New South Wales şi Victoria şi un complex industrial în

31
Cocsul reprezintă între 45 şi 60% din costul final al fontei (Barbu, Geagulea, Dumitrescu, 1986).
32
Minereurile feroase sunt alcătuite din roci în care predomină oxizii şi hidroxizii de fier. Conţinutul în fier oscilează de la un
minereu la altul (65 - 75% pentru magnetit, 65 - 70% pentru hematit, 30 - 65% pentru limonit şi siderit), ceea ce împarte
minereurile în cele de calitate foarte bună (peste 65% conţinut în fier), bună (55 -65% conţinut în fier), medie şi submedie (sub
55% conţinut de fier în minereu).

50
sud-vest (Perth-Kwinana, aprovizionat cu cărbuni din bazinul Collie şi cu fier din zăcămintele vestice). În
Republica Sud-Africană siderurgia este concentrată în Transvaal, în nord-estul statului.
Aceste regiuni deţin peste 75% din producţia mondială de oţel (cifrată la peste 8’6
milioane de tone în 2001): Europa - 20,4%, Japonia - 18,7%, CSI - 17%,, SUA - 11% etc, inducînd o
puternică tendinţă de concentrare a producţiei siderurgice în emisfera nordică. Considerînd şi faptul că ele
deţin în acelasi timp peste 73% din resursele de minereu de fier, repartizarea producţiei apare echitabilă. În
realitate, resursele de minereu ale Europei sînt aproape epuizate şi de calitate mai mult decît sub-medie
(30-33% conţinut în fier). Doar Suedia face figură aparte, cu zăcăminte ce cuprind mai mult de 3,5
miliarde de tone şi care au o concentraţie de 66-73% Fe. Situaţia este identică şi pentru Statele Unite, unde
exploatarea resurselor de minereuri feroase din sudul şi vestul Lacului Superior (Duluth, Messabee,
Cuyuna, Gogebic), cu doar 50-55% fier, a fost aproape abandonată. Japonia, cel mai mare producător
siderurgic în ierarhia statelor planetei, este complet lipsită în prezent de resurse de minereuri. Comunitatea
de State Independente este posesoare a peste 44% din resursele de fier terestre, în general de bună calitate,
însă cea mai mare parte din producţia Ukrainei obţinută în apropiere de Krivoi Rog este absorbită de
siderurgia proprie, exporturile fiind limitate de distanţele mari ce separa regiunile producătoare majore
(Kazahstan, Siberia Sudică) de eventualii consumatori vest-europeni sau est-asiatici. Cea mai mare parte a
producţiei exportate este comercializată în Europa. În aceste condiţii, statele Europei de Vest, ale Americii
de Nord şi ale Asiei de Est insulare s-au orientat către importurile din regiunile cu rezerve de fier mai
ieftine şi de bună calitate din America Latină (Venezuela, Brazilia), din Africa (Mauritania, Liberia, Africa
de Sud), din Asia (India, China) şi din vestul Australiei. În consecinţă, aceste regiuni au devenit principalii
producători mondiali de minereuri: CSI - 140 mil.t, Brazilia - 136 mil.t, Australia - 110 mil.t, China - 65
mil.t, India - 47 mil.t etc.

Producţia de înnobilatori ai oţelurilor (2001)

Sursa: L’Etat du monde, 2003
Mangan Molibden Nickel Wolfram
mii t / % mii t / % mii t / % tone / %
China 5300 / 23,6 SUA 37,6 / 28,6 Rusia 252 / 21,1 China 26900 / 82,2
Afr. de Sud 2371 / 14,6 Chile 33,5 / 25,5 Australia 206 / 17,2 Rusia 3000 / 9,2
Ucraina 2781 / 12,4 China 28,2 / 21,5 Canada 194 / 16,2 Uzbekistan 1000 / 3,1
Brazilia 2200 / 9,8 Perù 9,5 / 7,2 N.Caledonie 118 / 9,8 Portugalia 735 / 2,2
Australia 2069 / 9,2 Canada 8,6 / 6,5 Indonezia 84,8 / 7,1 Bolivia 550 / 1,7
Total 5 ţări 15621 / 69,5 117,4 / 89,4 854 / 71,4 32185 / 98,3
Total 22461 / 100 131,3 / 100 1197,1 / 100 32729 / 100
mondial

Crom Cobalt Cadmiu Titan

mii t / % mii t / % tone / % mii t / %
Afr. de Sud 5225 / 41,8 Finlanda 8,1 / 28,6 Japonia 2467 / 12,8 Australia 1327 / 30,9
Kazahstan 3800 / 30,4 Zambia 4,7 / 25,5 China 2368 / 12,3 Afr. Sud 850 / 19,8
India 1930 / 15,5 Canada 4,4 / 21,5 Coreea Sud 1879 / 9,7 Canada 788 / 18,3
Zimbabwe 683 / 5,5 Rusia 4,0 / 7,2 Mexic 1436 / 7,4 Ucraina 410 / 9,5
Brazilia 276 / 2,2 Australia 3,5 / 6,5 Canada 1429 / 7,4 Norvegia 384,5 / 8,1
Total 5 ţări 11914 / 95 ,4 24,7 / 65,7 9579 / 49,6 3723,5/ 86,7
Total 12491 / 100 37,5 / 100 19307 / 100 4925,2 / 100
mondial

În plus, noii furnizori mondiali de minereuri de fier sînt avantajati şi de repartiţia

resurselor de minereuri de metale de înnobilare a oţelurilor. Manganul şi vanadiul sînt concentrate în
proporţie de 85% în doar patru state: Africa de Sud, Ucraina, Brazilia şi Gabon, cromul este deţinut în mare
parte de Albania, Turcia, Africa de Sud, India, Pakistan şi Iran, nickelul de Cuba, India şi Noua Caledonie,
iar peste 75% din resursele de wolfram sînt deţinute de China (restul aparţinînd în mare parte Myanmar,
Thailandei şi Boliviei). Deşi statele dezvoltate deţin în general resurse diverse de înnobilatori (molibden,
titan, nickel, cobalt, wolfram, crom, mangan), cantităţile sînt departe de a le satisface cerinţele, fapt care
conduce la efectuarea de mari importuri de asemenea minereuri.

51
 Combinate cu scăderea producţiei carbonifere proprii şi cu sporirea cantităţilor de cărbune aduse din
exterior, importurile de minereuri de fier şi de înnobilatori au avut un rol determinant asupra delocalizării33 siderurgiei
statelor dezvoltate şi la crearea de noi forme de localizare a metalurgiei feroase.
În majoritatea statelor europene, socialiste sau nu, redistribuirea industriei siderurgice în
interiorul teritoriilor naţionale a început imediat după 1945, în cadrul proceselor complexe de reconstrucţie
şi de reorganizare a sistemelor economice. Alături de întreprinderi petrochimice şi de echipament, unităţi
metalurgice au fost amplasate pentru prima oară în exteriorul regiunilor industriale tradiţionale, servind la
industrializarea unităţilor administrative rămase în urmă din punct de vedere economic. Fenomenul s-a
accentuat după 1970, în contextul creşterii preţurilor energiei şi a sporirii volumului de materii prime
importate.
Prima fază a descentralizării metalurgiei feroase (1945-1970) s-a concretizat prin amplasarea
noilor combinate siderurgice pe marile axe interioare de transport feroviar sau fluvial a cărbunilor şi
minereurilor de fier, generînd tipul de localizare fluvio-feroviară. Cîteva exemple pot ilustra concludent
începutul delocalizării siderurgice din regiunile clasice, relativ izolate, şi relocalizării lor în funcţie de axele
de transport:
- uzinele Spencer Works de la Llanvern (Ţara Galilor) au fost implantate mult în vestul
bazinului carbonifer din Wales, respectiv în estuarul fluviului Severn, aproape de instalaţiile portuare şi
într-o zonă puţin populată, care oferea condiţii favorabile de extensie spaţială;
- unităţile de prelucrare a fierului de la Illange sînt exterioare regiunii siderurgice din
Lorena, fiind aşezate pe cursul canalizat al fluviului Moselle, care are conexiuni fluviale cu Rhin-ul şi cu
celelalte cursuri importante de apă (Saône, Rhône, Marne şi Loire) ce fac legătura cu marile porturi din
vestul şi sudul Europei;
- în sudul bazinului carbonifer-siderurgic franco-belgian au fost implantate oţelăriile de la
Denain, racordate de portul Dunkerque printr-un canal de mare capacitate care uşurează aducerea
minereurilor importante de calitate superioară, renunţîndu-se la aprovizionarea cu minereul sărac din
Lorena;
- în Belgia, în nordul aceluiaşi bazin carbonifer-siderurgic, au fost localizate capacităţile
productive de la Gand, pe canalul Terneuzen, aflat în priză directă cu portul maritim Zeebrügge;
- combinatele metalurgice amplasate în Duisburg, Neuwied şi Hanau sînt excentrice
regiunii carbonifer-siderurgice din bazinul rîului Ruhr, urmărind localizarea pe axa Rhin-Main, aflată în
legatură directă cu porturile maritime nordice germane (Wilhelmshaven) sau olandeze (Rotterdam);
- siderurgia din estul Germaniei a căutat apropierea de căile ferate şi de rîurile canalizate
care facilitau importul cărbunilor cocsificabili şi a minereurilor de fier din răsărit (Polonia, Ucraina); cel
mai mare combinat siderurgic, cel de la Eisenhüttenstadt este localizat pe cursul canalizat al fluviului
Spree;
- siderurgia central-europeană s-a aglomerat în lungul Dunarii, începînd cu România
(Galaţi, Brăila, Călăraşi) şi continuînd cu Serbia (Semendria), Ungaria (Dunaujváros, Budapesta), şi Austria
(Krems, Linz).
Localizarea fluvio-feroviară a însemnat începutul sfîrşitului pentru regiunile industriale
vechi, care au decăzut, mergînd pînă la închiderea minelor de cărbuni şi la părăsirea combinatelor
siderurgice (în Nord-Pas de Calais, în Lorena, în Scoţia Centrală, sau în Statele Unite - în Valea Merrimack
din Noua Anglie). Procesul de dezorganizare al regiunilor carbonifer-siderurgice s-a accentuat după 1973,
cînd a început a doua fază de relocalizare a acestei ramuri industriale.

A doua fază a decentralizării industriei metalurgiei feroase s-a concretizat prin localizarea pe
litoralele oceanice a tuturor marilor combinate nou instalate, generînd tipul de localizare portuară sau
localizarea de front de mare. Acest tip de localizare fusese dezvoltat anterior de statele lipsite de resursele
necesare siderurgiei, exemplul cel mai concludent fiind Japonia. Metalurgia feroasă a arhipelagului nipon
este concentrată cu precădere în jurul Mediteranei interioare, respectiv pe ţărmurile nordice ale Insulei
Kyushu şi pe cele sudice ale insulei Honshu (Kukioka, Tobata, Sakai, Wakayama, Osaka), precum şi în

33
"Delocalizare" înseamnă retragerea implantărilor economice dintr-o anumită regiune. Termenul (uneori contestat) este utilizat în
antinomie cu "localizare". Procesul ulterior delocalizării este "relocalizarea", care nu înseamnă readucerea în acelaşi loc a
activităţilor economice delocalizate, ci implantarea lor în alte locuri, unde combinaţia factorilor de producţie se dovedeşte
superioară. Ciclul localizare-delocalizare-relocalizare este înlocuit de Cl. Raffestin (1980) cu ciclul "teritorializare-deteritorializare-
reteritorializare", care cuprinde nu numai dinamica spaţială a activităţilor economice, ci şi pe cea a celor sociale, culturale, politice
etc.

52
sud-estul acesteia din urmă (în cadrul gruparilor industriale Nagoya şi Tokyo). Un alt combinat, izolat,
funcţionează în sudul insulei Hokkaido, aprovizionat cu minereuri importate şi cu cocs produs pe baza
cărbunilor proprii din Munţii Hidaka.
Sporirea fluxurilor importate a făcut ca şi celelalte state dezvoltate să urmeze exemplul
japonez:
- Statele Unite au amplasat cele mai mari combinate metalurgice în porturile atlantice
(Philadelphia, Sparrow's Point, Trenton, Baltimore), în cele de pe litoralul Golfului Mexic (Mobile,
Houston), precum şi în cele pacifice (Fontana-Los Angeles, Richmond-San Francisco, Portland şi Seattle);
- Canada, pentru a valorifica mai uşor minereurile extrase în carierele Wabana din Terra
Nova, a localizat două mari combinate în imediata apropiere a rutelor maritime care suportă fluxurile
comerciale: unul în Peninsula Noua Scoţie (la Trenton) şi unul în Insula Cape Breton (la Sydney);
- Europa este spaţiul celor mai active localizări portuare, deoarece este, în afara Japoniei,
cel mai mare importator de cărbuni, cocs şi minereuri. Spania prezintă două fronturi de mare echipate cu
unităţi siderurgice: litoralul mediteranean cu unităţile de la Cartagena, Valencia şi Sagunto, bazate exclusiv
pe importuri, şi litoralul atlantic (Avilés, Gijón, Oviedo, Mieres, Santander, Sestao, Bilbao, Baracaldo), uşor
atrase în interior de existenţa bazinelor carbonifere din Asturia şi din Euskadi (fosta Ţară a Bascilor). În
Italia se reliefează de asemenea două grupări siderurgice portuare: una nordică (Savona, Cornigliano,
Genova, La Spezia, Piambino, Trieste), care aprovizionează sistemul industrial pre-existent al nordului
dezvoltat, şi una sudică (Bagnoli, Torre Annunziata, Taranto, Bari, Messina, Gioia Tauro), destinată ca,
împreună cu petrochimia şi cu industriile de echipament, să asigure industrializarea din Mezzogiorno. Tot în
bazinul Mediteranei se înscrie şi complexul portuar francez Fos sur Mer, din apropierea Marsiliei. În
majoritatea porturilor mari europene de la Atlantic şi de la mările acestuia este prezentă localizarea
siderurgică litorală: Le Hâvre şi Dunkerque (Franţa), Ijmuiden şi Rotterdam (Olanda), Zelgate (Belgia),
Teeside, Sholton, Southampton (Marea Britanie), Mo-i-Rana (Norvegia) etc. Determinate de necesitatea
exportului de produse finite de acestă dată, se înscriu şi unităţile CSI instalate în Ucraina, în apropierea
litoralului sau chiar pe litoralul Mării Negre (Jdanov, Kerci şi Simferopol).
Amplasarea portuară a combinatelor siderurgice este uneori extrem de dificilă din cauza
lipsei de spaţiu, costul terenurilor în porturi fiind foarte ridicat. Din această cauză, unele uzine au fost
construite pe poldere industriale (în Japonia sînt tipice unităţile de la Oita din nord-vestul Mediteranei
interioare şi cele de la Mitsushima din sudul Insulei Honshu, iar în Olanda cele de la Rotterdam şi de la
Ijmuiden), altele extinzîndu-se de pe litoral în lungul unor fluvii (caracteristice sînt uzinele de la Llanvern
din Ţara Galilor, pe malul estuarului fluviului Severn şi uzinele americane de la Trenton, pe Delaware, şi
Sparrow's Point, pe Chessapeake).
În concluzie, localizările siderurgice ale statelor dezvoltate, apărute în interiorul spaţiilor
naţionale pe baza cărbunilor şi minereurilor proprii, au fost ulterior relocalizate prin procesul de
organizare a teritoriului, în lungul axelor de comunicaţie, pentru ca în final să se ajungă la localizări
periferice, litorale, în scopul diminuării cheltuielilor de transbordare multiplă a materiilor prime importate.
Fenomenul de restructurare s-a desfăşurat în etape relativ lungi, în decursul ultimelor două secole. Contrar
acestei situaţii, în statele în curs de dezvoltare cele trei forme de localizare coexistă, fiind fie rezultatul politicilor de
dezvoltare economică pe baza utilizării resurselor locale, fie al redistribuirii siderurgiei la nivel planetar.

11.1.1.2.Siderurgia statelor în curs de dezvoltare

Siderurgia statelor în curs de dezvoltare a apărut, cu unele excepţii (China, India, Brazilia),
odată cu încheierea procesului de decolonizare şi s-a lansat cu adevărat după criza petrolieră dintre 1973-
1980. Producţia siderurgică a statelor în curs de devoltare a început să deţină o pondere din ce în ce mai
mare în cadrul producţiei mondiale, în detrimentul statelor dezvoltate, a căror pondere a scăzut, deşi
cantitativ producţia lor nu a încetat sa crească. Creşterea producţiei mondiale de oţel s-a realizat atît pe
baza sporirii producţiei marilor puteri industriale, cît mai ales pe baza neosiderurgiilor: în vreme ce
producţia Germaniei a crescut de 1,9 ori iar cea a fostei URSS de doar 3,4 ori, producţia Coreei de Sud s-a
majorat de 169 de ori, cea a Chinei de 24 de ori, a Braziliei de 18 ori iar cea a Mexicului de peste 17 ori. De
la siderurgii aproape inexistente, statele în curs de dezvoltare deţin în prezent aproximativ un sfert din
producţia mondială: China - 127 mil.t, Coreea de Sud - 45 mil.t, Brazilia - 28 mil.t, India - 27 mil.t, urmate
de Taiwan, Coreea de Nord, Argentina, Turcia, Venezuela etc. Creşterea producţiei nu s-a datorat atît
rezervelor mari de care dispun noile puteri siderurgice (America Latină deţine doar 14,8% din resurse, Asia
numai 6,9%) ci calităţii acestora, conţinutul de fier în minereu depăşind frecvent 60%. Unele state

53
(Taiwan, Coreea de Sud, Iran, Pakistan) sînt aproape în întregime dependente de importurile de minereu,
însă guvernele duc o politică susţinută de subvenţionare a acestei ramuri industriale.

Pierderea monopolului siderurgic deţinut de puterile industriale

(producţia de oţel)
-în procente din producţia totală-
(Sursa: IEM, 1974-2000)
1938 1955 1974 1993 1997 1998
Statele Unite 23.20 39.90 18.60 11.30 12.32 12.57
U.R.S.S./C.S.I. 16.40 17.00 19.20 17.00 9.76 9.19
Germania 23.00 9.20 7.50 6.80 5.63 5.66
Marea Britanie 9.60 7.50 3.20 2.40 2.32 2,19
Franţa 5.60 4.70 3.80 2.40 2.47 2.60
Japonia 8.90 3.50 16.60 18.70 13.08 12.04
TOTAL 86.70 81.80 68.90 58.60 45.58 44.25

Localizarea industriei metalurgiei feroase în cadrul statelor în curs de dezvoltare se

datorează în mare măsura aceloraşi factori care acţionează şi în statele dezvoltate.
a) pe baza cărbunilor au apărut şi au evoluat o serie de regiuni carbonifer-siderurgice în
China, Coreea de Nord, India, Mexic şi Zimbabwe.
Structurile carbonifere chinezeşti din provinciile Liaoning, Heilonjiang, Shanxi, au
favorizat apariţia concentrării siderurgice din nord-est (Anshan, Fushun, Benxi, Shenyang), aprovizionate
cu minereuri feroase aduse din exteriorul bazinului (fie din zăcămintele recent deschise de la Payunebo,
Neimenggu şi Baotu din Mongolia Interioară, fie din zăcămintele scutului sinic din Peninsula Liaodong sau
din cele ale munţilor manciurieni). În centrul Chinei, în bazinul carbonifer al provinciei Sichuan, s-au
amplasat oţelăriile de la Veiyuan şi de la Chongqing, iar în cel al provinciei Hubei au fost implantate
uzinele de la Wuhan, Daye şi Huangsi. În Coreea de Nord, principalul complex siderurgic s-a dezvoltat în
bazinul carbonifer din jurul capitalei, Phenian (Pyongyang). În India, bazinul carbonifer al Văii
Damodarului, susţinut cu fluxuri de minereuri de fier cu origine în "singhbhum bonai" - centura de fier de
pe teritoriul statelor Bihar, Orissa, Mysore şi Madhya Pradesh34, a făcut posibilă constituirea regiunii
carbonifer-siderurgice din nord-est (Bokaro, Bhilai, Ansansol, Rourkela, Jamshedpore). Mexicul se înscrie
cu localizarea tradiţională a uzinelor metalurgice de la Piedras Negras şi Monclova pe baza cărbunelui
extras în bazinul nordic San Juan de Sabinas. Zăcămintele carbonifere ale statului Zimbabwe au permis
instalarea unităţilor producătoare de feroaliaje pe bază de crom de la Que Que şi de la Bulawayo.
b) pe baza fierului extras în cadrul spaţiului naţional şi a diferitelor surse de energie primară
proprie au apărut mai multe complexe siderurgice de mare capacitate în multe din statele în curs de
dezvoltare.
Exemplul tipic este Brazilia, cu zăcăminte de foarte bună calitate (72% conţinut de fier în
minereu) exploatate în munţii vechi din sud-est (Serra do Mar, Serra do Mantiqueira, Serra Espinhaço).
Utilizînd cocsul produs pe baza cărbunilor superiori din bazinul Rio Bonito şi mai ales energia electrică35
obţinută în sistemul fluviului Paranà, Brazilia a dezvoltat o puternică regiune carbonifer-siderurgică în sud-
est, numită "quadrilátero ferrífero" (patrulaterul fierului) ce grupează uzinele de la Curitiba, Sorocaba, São

34
Pentru localizarea unităţilor administrative intra-statale, frecvent utilizate în text pentru India, China, Mexic, CSI, SUA, Canada,
Brazilia etc., este indicată utilizarea hărţilor care însoţesc textul lucrării Statele lumii, coordonată de acad. M. Maliţa, aparută la Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.
35
Siderurgia utilizează mai multe tehnologii de producţie: siderurgia clasică foloseşte procedeele Bessemer, Thomas şi Siemens-
Martin, bazate în cea mai mare parte pe utilizarea cocsului; siderurgia modernă a transformat o serie din vechile procedee (de
exemplu Siemens-Martin, care utilizează tehnica arcului electric) şi a creat tehnicile electrometalurgice (care utilizează energia
electrică de joasă şi de înaltă frecvenţă). Aceasta din urmă permite aplicarea unor inovaţii care facilitează obţinerea de oţeluri de
calitate superioară (reducerea directă a minereurilor, convertizoarele cu insuflare de oxigen pur, reducerea minereului de fier în
atmosfera îmbogăţită cu argon etc.).

54
Paulo, Santos, Juiz de Fora, Tubarao, São Gaetano do Sul, Piracicaba, Itabirito, Volta Redonda, Belo
Horizonte etc.
Tot în spaţiul Americii de Sud, localizări asemănătoare dar utilizînd energia electrică
obţinută pe bază de petrol şi de gaze naturale, au fost puse în loc de Venezuela. Zăcămintele de fier
venezuelene (65% conţinut de fier) sînt exploatate în zona Imataco, din estul Podişului Guyanelor (San
Isidoro, Los Barancos, Maria Luiza), însă dificultăţile de transportare a lor limitează producţia, care este
destinată mai ales exportului. Producţia internă se bazează pe exploatările deschise în sud-vestul Podişului
Guyanelor (Cerro Bolivar, El Pao, Altamira, La Estrella), care aprovizionează combinatele de la Puerto
Ordaz, Ciudad36 Bolivar şi Ciudad Guyana, amplasate pe cursul fluviului Orinoco, principala axă de
transport în interiorul pădurii ecuatoriale din zonă.
Zăcămintele de fier latino-americane au mai generat localizări siderurgice în centrul
Mexicului (oţelăriile San Luis Potosi şi Zacatecas, care transformă cu energia electrică produsă pe bază de
gaze minereurile extrase la Cerro de Mercado şi la Rio Panuco), în Columbia (combinatele de la Medellin,
Bogota şi Paz del Rio, care utilizează în procesul de producţie cărbunele din zăcămîntul El Cerrejón şi
minereurile extrase în Cordillera Central şi Cordillera Oriental), în Perù şi în Chile.
În Africa, pe baza zăcămintelor de minereuri de la Gara Djebilet, Hamman, Beni Saf,
Ouenza, s-au amplasat combinatele algeriene litorale de la Al Hodjar, Ouahran, Arzew, Annâba şi Alger,
iar pe baza celor sahariene, exploatate în Podişul de Vest, au fost instalate uzinele egiptene de la Helwân,
alimentate cu hidroenergie produsă în centralele sistemului Sadd-el-Aali.
India prezintă acest tip de localizare în jumătatea meridională, unde zăcămintele de fier de
la Bailadila, Kudremukh şi Goa aprovizionează atît fluxuri de export, cît şi siderurgiile punctiforme, litorale
sau feroviare, de la Madras, Vishakhapatnam, Bombay, Poona, Bhadravati, Bangalore şi Salem.
c) - pe baza cocsului şi a minereurilor importate au apărut în statele în curs de dezvoltare o
multitudine de nuclee şi axe metalurgice. Localizări portuare (de front de mare) sînt specifice statelor total
dependente de importuri. În acestă categorie sînt cuprinse siderurgiilor est-asiatice (Taiwan, cu combinatul
inaugurat în 1974 la Taibei, Coreea de Sud, cu unităţile de la Incheon, Phohang, Pusan, Mekpo), cele din
Orientul Mijlociu (Al Djubail şi Djeddah în Arabia Saudită, Dubai şi Abu Dhabi din cadrul EAU37). De
multe ori, importurile vin să suplinească o producţie internă deficitară dar existentă, cum este cazul Turciei
(Zonguldak, Batman, Ergani, Ankara), Iranului (Isphahan, Ahwâz), Irak-ului (Az Zubayr, Bagdad,
Mossul), caz în care unităţile de producţie sînt amplasate şi în interiorul teritoriului. Argentina prezintă o
situaţie specială, avînd o serie de exploatări proprii de minereuri de fier (în provincia Salto, din nordul ţării
şi în Patagonia, în sud) care, împreună cu energia obţinută pe baza cărbunelui, petrolului şi gazului natural,
crează o serie de concentrări metalurgice în nord (Palpala, San Miguel de Tucuman) şi pe litoralul sudic
(Comodoro Rivadavia). Cea mai importantă organizare metalurgică a Argentinei rămîne însă axa
siderurgică prelungită pe ţărmul estuarului Rio de la Plata (La Plata, Encenadas, Buenos Aires) şi pe cursul
inferior al fluviului Paranà (Ramalo, San Nicolas, Rosario), cu localizări fluvio-maritime a căror funcţionare
depinde de importuri.
d) - descentralizarea siderurgică, destinată să omogenizeze dezvoltarea economică a
teritoriului, a creat localizări de tip feroviar, fluvio-maritim sau fluvial în statele cu suprafaţă mare. În
China este evidentă axa feroviară care uneşte nord-vestul statului cu litoralul pacific, în lungul căreia au
fost implantate, pentru a valorifica zăcăminte de minereuri, petrol şi gaze de pe traseu, oţelăriile de la
Urumqi, Hami, Jaquan, Lanzhou şi Xian. În Brazilia sînt integrate acestor tipuri de localizare uzinele
amazoniene de la Manãus şi de la Belem, aprovizionate cu fier din zăcămîntul gigantic recent descoperit în
Serra dos Carajas.
În concluzie, localizarea siderurgiei în statele în curs de dezvoltare crează regiuni industriale
(în regiunile cu o dezvoltare mai îndelungată), axe industriale (în procesele de echipare şi de organizare a
teritoriului) şi mai ales nuclee industriale, formă topologică specifică unei industrializări recente. Localizarea
acestor organizări teritoriale depinde de combinările locale de factori de producţie, predominînd cele
legate de existenţa zăcămintelor de cărbune, de fier şi a sistemelor de producere a energiei electrice.
Localizările portuare maritime sau fluvio-maritime sînt create atît în statele exportatoare de minereuri
(Brazilia, Venezuela, Columbia, India) cît mai ales în cele importatoare (Taiwan, Coreea de Sud, Turcia,
Arabia Saudită, Argentina). Unele dintre aceste state, în special noile economii industrializate, au dezvoltat

36
În span. ciudad (pronunţat [siudà]) = oraş.
37
EAU (Emiratele Arabe Unite) constituie o formaţiune statală alcatuită din şapte emirate: Abu Dhabi, Ajman, Dubai, Fujairah,
Ras al Khaima, Sharjah şi Umm al Quwain, cele mai dinamice din punct de vedere economic fiind Abu Dhabi, Dubai şi Sharjah.

55
ramura siderurgică pentru a acoperi necesarul dezvoltării interne (Coreea de Sud, Taiwan, Mexic, Brazilia,
Argentina), altele pentru a comercializa aproape în întregime producţia de fontă şi oţel (Thailanda,
Indonezia, Perù, Emiratele Arabe Unite) sau de feroaliaje38 (Zimbabwe, Noua Caledonie, Cuba, Filipine).

11.2.Metalurgia neferoasă

Metalurgia neferoasă este destinată obţinerii metalelor neferoase principale (aluminiu, plumb,
zinc, staniu, cupru, stibiu, mangan), a celor rare (beriliu, magneziu, titan, molibden, wolfram, nickel), a celor
preţioase (platină, paladiu, aur, argint), a celor speciale (germaniu, indiu, galiu), precum şi a aliajelor precum
bronzul sau alama (Cu+Sn), metalul alb (Cu+Zn), duraluminiul (Al+Cu), sialiul (Al+Si), magnaliul
(Al+Mg) etc.
După obţinerea concentratelor, urmează faza de rafinare şi de afinare a acestora, în scopul
obţinerii metalelor pure (peste 99, 9% metal). Doar cîteva state posedă ciclul complet al obţinerii metalului
pur plecînd de la minereu, prezentînd deci nuclee industriale de tip integrat (mină-topitorie-rafinărie):
SUA, Canada, Australia, China, CSI şi alte cîteva ţări miniere mai importante: Spania, Perù, Mexic, Franţa,
Polonia. Majoritatea statelor dezvoltate prezintă în spaţiu uzine neintegrate, adică unităţi care îşi asigură
materiile prime (concentratele) prin importuri din statele miniere.
După obţinerea metalelor, se desfăşoară alte operaţii metalurgice: turnare, cristalizare,
aliere, fabricarea firelor, sferelor, panglicilor, crearea compuşilor complecşi (fosfura de indiu, arseniura de
galiu etc.). Deoarece consumă importante cantităţi de energie termică, dar mai ales electrică (100% din
aluminiul, 95% din cuprul şi 90% din zincul produs în lume se obţin pe cale electrolitică), metalurgia
neferoasă este atrasă de nucleele termoelectrice sau hidroelectrice ce funcţionează în cadrul organizărilor
industriale teritoriale.
În acelaşi timp, unităţile de producţie a neferoaselor asigură materia primă pentru o
întreagă serie de ramuri şi subramuri industriale, clasice sau moderne. Domeniile de vîrf în care se
utilizează metalele neferoase sînt optica infraroşie, electronica, aparatura şi instrumentarul medical,
telecomunicaţiile, armamentul, echipamentele aerospaţiale, farmaceutica, industriile neoenergetice. Dintre
sectoarele clasice, neferoasele se adresează unor activităţi industriale diverse, dintre care unele sînt vitale
pentru economia actuală: electrotehnica, echipamentele de transport, ceramica şi sticlăria, ambalajele,
poligrafia, chimia de sinteză organică şi anorganică etc. Prin comenzile lansate în amonte şi prin
semifabricatele oferite în aval, metalurgia neferoasă se dovedeşte o industrie cu puternic potenţial
industrializant.
Nici fabricarea metalelor pure şi nici utilizarea finală a acestora nu sînt accesibile din
punct de vedere economic şi tehnologic tuturor statelor globului, din care cauză potenţialul lor
industrializant se manifestă diferit de la stat la stat, în funcţie de gradul de tehnologizare al acestora. Dacă
în statele în curs de dezvoltare se observă o concentrare a unităţilor în arealele miniere sau în cele relativ
industrializate, în statele industriale este vizibilă o tendinţă de dispersare în mediul extra-urban a unor
unităţi mici, specializate, bazate pe perfecţionarea unor noi tehnologii metalurgice sau pe crearea şi
impunerea unor noi aliaje (molecule organice pentru memoriile ordinatoarelor, superaliaje ceramice etc.).

11.2.1.Localizarea metalurgiei neferoase

Metalurgia neferoasă grupează o serie de ramuri industriale specializate în prelucrarea

principalelor metale uşoare şi colorate: industria aluminiului, industria staniului, industria plumbului şi
zincului, industria cuprului, industria metalelor preţioase. Restul neferoaselor (înnobilatorii fierului,
magneziul, bismutul, stibiul, arsenul, seleniul, germaniul, osmiul, litiul) sînt metale de proces metalurgic,
fiind obţinute în secundar prin prelucrarea minereurilor neferoase complexe. Deşi localizarea teritorială a
industriilor principale este condiţionată de factori specifici (repartiţia reurselor, importanţa economică a metalului, conjunctura
economică), se pot deosebi cîteva trăsături generale, valabile pentru toate ramurile metalurgiei neferoase:
- consumul de metale neferoase este concentrat în statele dezvoltate, ceea ce are urmări
importante asupra reparţitiei spaţiale a unităţilor de producţie: majoritatea acestora au fost implantate în
mare parte în regiunile dezvoltate, cele localizate în statele în curs de dezvoltare deţinătoare de resurse
fiind orientate către export.

38
Feroaliajele se utilizează ca atare sau ca înnobilatori ai oţelurilor, fiind alcătuite din combinaţii de fier cu alte elemente
(feromangan carburat, silico-mangan, ferocrom, feronickel, carburi cimentate de wolfram, titan şi tantal, ferotungsten etc.).

56
 Ponderea statelor industrializate în consumul unor metale neferoase
(Sursa: Metallstatistik, 1989)
Consumul mondial Consumul statelor Ponderea statelor
(mii tone) industrializate industrializate în
(mii tone) consumul mondial
(%)
Aluminiu 17.781 12.005 67.51
Cupru 10.646 6.787 63.75
Plumb 5.778 3.491 60.42
Staniu 241 136 56.31
Cadmiu 20 15 73.42
Magneziu 341 208 60.92
Zinc 7.175 3.942 54.94
Nickel 878 595 67.80

- majoritatea resurselor metalelor neferoase sînt localizate în statele în curs de dezvoltare;

după cîştigarea independenţei şi trecerea la consolidarea unor economii proprii, acest grup de state a
urmărit valorificarea cît mai completă a resurselor de neferoase, devenind nu numai mari producătoare de
minereuri, ci şi de metale. Procesul a însemnat redistribuirea producţiei la scară mondială (adică scăderea
producţiei în statele dezvoltate în favoarea celor în curs de dezvoltare).

Modificări în distribuţia teritorială a producţiei de alumină şi de aluminiu

-mii tone-
(Sursa: Metallstatistik - 1989, şi IEM - 1995, 2000)
AL U M I N A ALUMINIU
1978 1990 1978 1990 1997
STATE DEZVOLTATE
din care:
Statele Unite 6.130 5.430 4.449 4.038 3.603
Japonia 1.760 890 1.021 1.567 1.756
Canada 1.054 1.087 1.118 1.400 2.327
Franţa 1.221 606 393 324 399
Norvegia 1.500 7.200 648 871 919
Australia 6.776 11.231 219 1.232 1.490
STATE ÎN CURS DE
DEZVOLTARE
din care:
Brazilia 434 1.653 114 931 1.189
Venezuela 0 1.405 42 595 641
China 800 1.700 160 850 2.050
India 488 1.334 129 433 547
Bahrein 212.5 493
Dubai 174.3 378

- deoarece conţinutul în metal al minereurilor este foarte scăzut (0,1 - 0,6% pentru cupru;
0,3 - 0,4% pentru plumb şi zinc; 0,5% pentru staniu; 0,0004% pentru aur şi platină), unităţile de prelucrare
primară a acestor minereuri sînt amplasate în imediata apropiere a exploatărilor, pentru a se evita
transportul inutil al sterilului;
- din cauza faptului că metalurgia neferoaselor este o ramură economică energointensivă
(consumîndu-se între 1000 Kwh/tona de staniu şi 20.000 Kwh/tona de aluminiu), cele mai mari unităţi de

57
obţinere a metalelor din minereuri sau din mate39 sînt amplasate în regiunile care posedă energie ieftină
(hidroenergie sau termoenergie, aceasta din urmă în cazul statelor petroliere, carbonifere ori a puterilor
nucleare civile).
Din consideraţiile de mai sus se pot desprinde principalii factori de localizare a metalurgiei
neferoase: apropierea de zăcămintele de minereuri, apropierea de marii consumatori, proximitatea surselor
de energie ieftină şi abundentă, apropierea de fluxurile comerciale de minereuri sau de mate de metale
neferoase şi conjuncturile economiei mondiale.

11.2.1.1.Metalurgia aluminiului

Metalurgia aluminiului este ramura care prelucrează minereurile de bauxită,

transformîndu-le în alumină, utilizată mai departe pentru fabricarea aluminiului40.
Extracţia bauxitei se realizează în cariere de mare capacitate, situate de multe ori în regiuni
izolate, contribuind la umanizarea acestora. Cea mai mare parte (83%) din producţia mondială de bauxită
(100 - 140 de milioane de tone) se obţine în aria bauxitiferă intertropicală din America Latină (Republica
Dominicană, Haiti, Jamaica, Venezuela, Brazilia, Surinam, Guyana), din Africa (Ghana, Guineea,
Mozambic, Sierra Leone), din Asia (Malaysia, Indonezia, India, China sudică) şi din Australia. Zonele
extratropicale contribuie cu numai 17% din producţia totală de bauxită, principalele exploatări aparţinînd
Statelor Unite (în Munţii Ozark din Arkansas), statelor europene din bazinului Marii Mediterane (Franţa,
Italia, Spania, Grecia), unor state din Europa Centrală (Ungaria, România) şi Comunităţii de State
Independente (în Ural, în Peninsula Kola, în Caucaz şi în nordul Kazahstanului).

Producţia de bauxită minereu (2002)

Sursa: L’Etat du monde, 2003
Statul Producţia (mii tone) Producţia (% din total)
Australia 53 285 38,6
Guineea 17 950 13,0
Brazilia 13 224 9,6
Jamaica 12 370 9,0
China 7 900 5,7
Total 5 ţări 104 729 75,9
TOTAL MONDIAL 137 899 100,0

Ponderea regiunilor dezvoltate aflăte în nordul ariei tropicale a scăzut mult (între 1940-
1945 Franţa şi SUA produceau împreună mai mult de 40% din bauxita extrasă în lume) deoarece creşterea
producţiei de aluminiu a necesitat deschiderea unor noi zăcăminte, mai productive şi de calitate superioară.
Majoritatea acestor zăcăminte -unele de talie gigantică- au fost puse în exploatare în zona cuprinsă între
cele două tropice unde, datorită climatului cald şi foarte umed, rocile silicatice suferă transformări rapide,
care duc la acumularea în loc a oxizilor de aluminiu în combinaţie cu mici cantităţi de oxizi de siliciu, fier,
titan, calciu, rezultînd bauxite de foarte bună calitate. Astfel de zăcăminte au fost deschise în ultimii 25 de
ani în Brazilia (Trombetas şi Minaraçao Rio do Norte din Amazonia), în Venezuela (Los Pijiguaros), în
Guineea (Tougué, Boké, Fria, Kindia), în Camerun (Martap) şi în nordul Australiei (Weipa, Darling Range,
Gove). Situate în regiuni greu accesibile, aceste zăcăminte au necesitat construirea unor porturi, a unor
tronsoane de căi ferate şi a unor mici aşezări umane. Infrastructurile respective erau justificate de
importanţa activităţii, dat fiind faptul că peste 80% din cantitatea de bauxită produsă pe plan mondial era
comercializată. După criza energetică dintre 1973 - 1980, statele dezvoltate importatoare de bauxită au fost
nevoite să-şi reducă importurile, nemaiputînd suporta costurile energetice necesitate de transformarea
bauxitelor în aluminiu. Începînd cu acea perioadă, industria aluminiului a intrat într-o fază de redistribuire
mondială, manifestată mai întîi în modificarea reparţitiei spaţiale a producerii aluminei.
Producerea aluminei a înregistrat un mers ascendent (31 mil.t în 1978 şi 73 mil.t în 1999),
însă ponderea producătorilor tradiţionali din aria extratropicală a scăzut în aceeaşi perioadă de la 52% la
43%, în favoarea ţărilor producătoare de bauxită. Transportul bauxitei la distanţe mari, realizat prin vase

39
Matele sunt minereuri concentrate sau oxizi ai metalelor, obţinute în primele faze de transformare şi utilizate apoi pentru
producerea metalelor propriu-zise.
40
Ultima fază este faza electrointensivă a procesului de producţie, deoarece aluminiul se obţine prin electroliza aluminei dizolvată
în criolit topit (criolitul este denumirea tehnică a fluorurii de sodiu şi aluminiu).

58
de capacităţi impresionante, era foarte costisitor şi impunea construirea unor instalaţii portuare
supracapacitate: ultimile unităţi amplasate în SUA (la Chalmette), în Japonia (la Sakaide şi Niigata), în
Republica Sud-Africană (la Richard's Bay), în Novegia (la Tyssedal, Karmoy şi Vigeland Brugg) sau în
Franţa (la Gravelines) erau adaptate pentru prelucrarea anuală a 1 - 2 milioane de tone de bauxită fiecare.
Scumpirea energiei a însemnat pentru multe din statele dezvoltate reducerea importului de bauxită şi
implicit reducerea producţiei de alumină, singurele care au înregistrat creşteri fiind Canada şi Norvegia,
posesoare a unui apreciabil potenţial hidroenergetic, în mare parte valorificat.
Situaţia a accelerat transferarea către statele deţinătoare de resurse a producerii aluminei,
progresele cele mai mari fiind înregistrate de Australia, Brazilia, Venezuela, India şi China. Localizarea
unităţilor nou instalate a depins atît de repartiţia resurselor, cît şi de proximitatea surselor de energie. În
Australia, rafinăriile de bauxită de la Kurry Kurry, Port Henry, Bell Bay, Gove şi Gladstone utilizează
energie produsă pe baza cărbunilor din Queensland şi din New South Wales. Situaţii asemănătoare sînt
valabile şi pentru China şi India. În schimb, Venezuela (Los Pijiguaros, Ciudad Guyana) şi Brazilia (Santa
Cruz, Recife) au dat întîietate hidroenergiei şi energiei nucleare.
Producerea aluminiului este teritorial strîns dependentă de existenţa unui nucleu energetic
important. Producţia de aluminiu (19 - 25 mil.t/an) aparţine în mare parte statelor dezvoltate, posesoare a
unor ramuri economice mari consumatoare de metal uşor (industria aero-spaţială, industria electrotehnică,
industria ambalajelor, construcţiile civile etc.). Localizarea unităţilor de obţinere a aluminiului a cunoscut o
dinamică spaţială evidentă: iniţial (1900 - 1973) ele erau amplasate în proximitatea sistemelor
hidroenergetice sau în interiorul bazinelor carbonifere, echipate cu termocentrale puternice. Prima
concentrare de uzine a aparut în Alpi (L'Argentière, Saint-Jean de Maurienne, Bolzano, Raushofen),
exemplul fiind urmat de statele nordice, care au instalat asemenea unităţi în apropierea hidrocentralelor din
Munţii Scandinaviei. În Statele Unite, cele mai mari uzine (Knoxville, de exemplu) erau instalate în cadrul
sistemului est-american (în bazinul Tennessee), beneficiind atît de hidroenergie, cît şi de termoenergie.
Fosta Uniune Sovietica a urmat acelaşi procedeu de localizare, principalele unităţi de producere a
aluminiului fiind instalate în interiorul sistemului hidroelectric ruso-ukrainean şi în cel sud-siberian.

Producţia de aluminiu primar (2002)

Sursa: L’Etat du monde, 2003
Statul Producţia (mii tone) Producţia (% din total)
China 3 425 14,0
Rusia 3 302 13,5
Statele Unite 2 637 10,8
Canada 2 583 10,5
Australia 1 785 7,3
Total 5 ţări 13 732 56,0
TOTAL MONDIAL 24 521 100,0

După 1973, localizarea metalurgiei aluminiului din statele dezvoltate a devenit în primul
rînd portuară, deoarece atît bauxita şi aluminiul, cît şi combustibilii, se importau. Localizări portuare de
mare capacitate funcţionează în Marea Britanie (Liverpool, Bristol), în Franţa (Marsilia, Gravelines), în
SUA (Chalmette, Corpus Christi, Baltimore) şi mai ales în Japonia (Niigata, Niihama, Shimizu,
Yokohama). Canada are o situaţie privilegiată, deoarece localizarea marilor uzine combină aşezarea litorală
cu proximitatea sistemelor hidroenergetice: în est sistemul nord-est americane alimentează unităţile de la
Arvida, Sept Îles, Laterrière, iar în vest, sistemul Fraser le alimentează pe cele de la Kitimat, în apropiere de
Vancouver. Identică este şi situaţia Norvegiei, cu uzine hidroelectrice pe flancurile atlantice ale munţilor şi
cu fiorduri adînci care permit avansarea vaselor mari pînă la rafinăriile de aluminiu de la Tyssedal, Odda,
Ardal etc. Deşi deţin o mare parte din producţia mondială, statele dezvoltate au cunoscut o scădere
accentuată a ponderii lor: 98% în 1945, 87% în 1978, 67% în prezent.
Scăderea s-a datorat creşterii producţiei din statele deţinătoare de rezerve sau din cele
posesoare de energie abundentă, cu care prelucrează bauxita sau alumina importantă. Statele cu rezerve
mari (Brazilia, Australia, India, China, Indonezia) au făcut eforturi importante pentru a se echipa cu uzine
electrice de mare putere (atomocentrale, termocentrale clasice, hidrocentrale), destinate să creeze
fundamentul energetic pentru industriile naţionale ale aluminiului. Rezultatul eforturilor este vizibil prin
creşterea producţiei de aluminiu. Statele cu resurse energetice mari (Camerun, Egipt, Ghana, Emiratele
Arabe Unite, Qatar, Bahrein, Iran, Irak), transformă bauxite importate, realizînd în special aluminiu
comercial, foarte competitiv pe piaţa internaţională.

59
 11.2.1.2.Industrializarea staniului

Metalurgia staniului este extrem de concentrată spaţial, deoarece 74,2% din resursele de
minereuri stanifere sînt cantonate în zăcămintele de casiterită din Asia de Sud-Est, peste 9,9% în aria
metaliferă boliviană şi peste 6% în Brazilia.
Exploatările din Asia sud-estică contribuie cu 37,5% din producţia mondială de minereuri
(respectiv 87.000 tone dintr-un total de 232.000 tone). Cele mai rentabile zăcăminte sînt cele aluvionare
(terestre sau submarine) din China, Birmania, Thailanda, Malaysia şi Indonezia, care sînt exploatate fie în
carieră, cu excavatoarele, fie prin dragarea aluviunilor submarine cu ajutorul navelor specializate.
Exploatările subterane din China, Thailanda şi Malaysia sînt rentabilizate de asocierea staniului cu
wolframul, însă industria minieră este în declin (în prezent în Malaysia mai funcţionează doar 200 de mine
dintr-un total de 845 recenzate în 1978).

Producţia de staniu-metal în concentrate şi în minereu (2002)

Sursa: L’Etat du monde, 2003
Statul Producţia (mii tone) Producţia (% din total)
China 78,8 33,9
Indonezia 56,3 24,2
Perù 38,2 16,4
Brazilia 13,8 5,9
Bolivia 12,5 5,4
Total 5 ţări 199,6 85,9
TOTAL MONDIAL 232,4 100,0

Exploatările din America Latină se datorează Boliviei (12.500 t), cu minele deschise în
zona andină centrală, la Oruro, Potosi (staniu + argint) şi Llallagua (staniu + wolfram). Brazilia, prin
valorificarea zăcămintelor din podişul Matto Grosso, a devenit al doilea producător latino-american
(13.800 t de staniu conţinut în minereu).
Noii producători (China - 79.000 t, CSI - 11.000 t, Zair - 2.000 t) tind să acopere deficitul
cronic ce caracterizează piaţa mondială a staniului (la o producţie de 232.000 tone de staniu-metal,
consumul este de 257.000 tone).
Producţia de staniu-metal este localizată în apropierea zonelor de extracţie. Asia de Sud-Est
obţine 120.000 tone în uzinele de rafinare din provincia chineză Yunnan (Gejuo, Guayang, Kunming), din
Thailanda (Phuket), din Malaysia (Perang, Kuala Lumpur, Kuching, Kuala Tandjung) şi din Indonezia
(Mekan). America Latină se înscrie cu producţiile Braziliei (15.000 t) şi Boliviei (10.000 t). Consumul de metal
este concentrat de asemenea, de această dată în statele industrializate: Europa (62.000 t) împreună cu
Statele Unite (38.000 t) şi cu Japonia (32.000 t) deţin 58% din consumul mondial, fiind urmate de CSI
(12,4%) şi China (6%). Minusul de 25.000 de tone de pe piaţa staniului este acoperit prin reciclarea
deşeurilor, însă intrarea statelor din fostul bloc socialist în cadrul economiilor moderne produce serioase
dereglări asupra funcţionării fluxurilor comerciale de staniu.

11.2.1.3.Industrializarea cuprului

Metalurgia cuprului este o ramură industrială care prezintă o diferenţiere clară între
unităţile diferitelor faze de producţie:
Unităţile fazelor primare (obţinerea cuprului brut sau a cuprului blister, care este un amestec
de 97-99% cupru, în amestec cu fier, plumb, zinc, stibiu, sulf, bismut, aur, argint) sînt amplasate în
imediata apropiere a arealelor de extracţie, deoarece concentraţia scăzută de metal în rocă (0,1-0,6%) face
nerentabil transportul minereurilor la distanţe mari. Zonele specializate în extracţia cuprului, uneori în
amestec cu plumbul şi zincul, sînt şi zonele care cuprind şi principalii furnizori de cupru blister.
Cea mai importantă zonă cupriferă este provincia metalogenetică din vestul continentelor americane:
Chuquicamata, El Salvador, El Teniente, Copiapo (în Chile – 4,7 mil.t/an), Cerro Verde, Antamina,
Toquepala (în Perù -0,72 mil.t/an), La Caridad (în Mexic - 0,3 mil.t/an), Ajo, Globe, Ely, Bingam Canyon
şi Butte (în Statele Unite - 1,3 mil. t/an). Topitoriile şi convertizoarele de cupru blister din această zonă
utilizează zăcămintele de cărbuni superiori existente în apropierea carierelor de minereuri cuprifere, ceea ce
are drept rezultat apariţia unor nuclee (sau complexe) industriale cu caracter punctiform, caracter

60
accentuat şi de amplasarea acestora în interiorul regiunilor montane, greu accesibile. Evoluează astfel în
teritoriu nucleele metalurgice chiliene Santiago, Paipote, Chanara, Potrerillas, complexele peruviene
Tintaya şi Cerro Verde, nucleul mexican El Tajo şi complexele Statelor Unite din sud-vest (El Paso,
Kurley, Douglas, Morenci) şi din nord-vest (Butte, Great Falls, Kalispell şi Spokane).

Producţia de cupru –metal conţinut în concentrate şi minereuri (2002)

Sursa: L’Etat du monde, 2003
Statul Producţia (mii tone) Producţia (% din total)
Chile 4 739 34,8
Statele Unite 1 340 9,8
Indonezia 1 047 7,7
Australia 869 6,4
Perù 722 5,3
Total 5 ţări 8 717 64,0
TOTAL MONDIAL 13 616 100,0

Provincia metalogenetică din Canada (0,7 mil.t/an) este caracterizată de aceeaşi concentrare a
unităţilor de prelucrare primară în jurul minelor. Complexele canadiene se etalează din provincia Manitoba
(Thompson, Sherridon, Flin-Flon) pînă în provincia Ontario (Porcupine, Sudbury), de unde se continuă în
provincia Québec (Noranda, Chibougamau).
Provinciile matalogenetice euro-asiatice se diferenţiază după vîrsta formaţiunilor geologice care
conţin zăcămintele de cupru. Cele mai vechi se suprapun munţilor puşi în loc în timpul orogenezelor
caledoniene, baikaliene şi hercinice, întinzîndu-se sub forma unor areale discontinue din Messeta spaniolă,
pînă în Munţii Harz din Germania, în Podişul Lysa Gora din Polonia, în Podişul Dobrogei din România şi
trecînd apoi în Munţii Ural, în Dorsala Kazahă, în Munţii Transbaikaliei, pînă în Peninsula Liaodong din
China. Formaţiunile mai noi sînt legate de formarea lanţului alpino-carpatic himalayan, fiind prezente în
Pirinei, Alpi, Carpaţi, Caucaz, Munţii Iranului şi trecînd prin Himalaya pînă în cordilierele indochineze.
Acestor areale metalifere le corespund cîţiva dintre marii producători de minereuri: CSI - 1 mil.t/an,
Polonia - 0,48 mil.t/an, China - 0,6 mil.t/an, Filipine - 0,02 mil.t/an etc.
Provincia metalogenetică a Africii australe (care cuprinde cea mai mare parte din Podişul Shaba)
a generat o puternică aglomerare de exploatări cuprifere pe teritoriul statelor Zair, Zambia, cu extensii în
Zimbabwe, Republica Sud-Africană, Botswana şi Namibia, însumînd o producţie totală de peste 1,3
mil.t/an. Uzinele de prelucrare din Zambia (Ndola, Mufulira, Kabwe, Luanshy, Kitwe, Nkana) şi din Zair
(Kolwezi, Likosi, Lubumbashi) sînt amplasate în interiorul "centurii de cupru" (copper belt), alcătuind o
adevărată regiune industrială.
Provincia metalogenetică australiană, cu o producţie de 0,4 mil.t/an, este valorificată prin
intermediul unor exploatări cuprifere "la zi" (la suprafaţă), care alimentează complexele de prelucrare din
Queensland (Mount Isa) şi din New South Wales (Broken Hill, Cobar, Dubbo).

Unităţile fazelor finale (obţinerea cuprului pur) sînt energofage, deoarece producerea
metalului se face pe cale electrolitică. Prin urmare, localizarea rafinăriilor de cupru are în vedere apropierea
de surse energetice. Majoritatea rafinăriilor de cupru sînt amplasate în statele dezvoltate, care consumă de
altfel şi cea mai mare parte a cuprului pur (11 milioane de tone dintr-un consum mondial de 15 milioane
de tone anual). Localizările rafinăriilor vizează apropierea de nuclee hidroenergetice majore (uzinele din
nord-vestul Statelor Unite, cele din estul Canadei, din Suedia) sau instalarea în interiorul bazinelor
carbonifere (Celeabinsk în Ural, Skawina în Silezia poloneză, Leopoldsburg în Walonia belgiană, Shenyang
şi Fuxin în China nord-estică etc.). Statele importatoare de cupru blister (fie pentru a suplini producţia
internă, fie din cauza lipsei de resurse) localizează rafinăriile în porturi: Texas City şi Portland (SUA),
Marsilia (Franţa), Hitachi, Kosaka, Niihama, Arao (Japonia) etc. Producţia de cupru metalic oscilează între
10 şi 15 milioane de tone/an, principalii producători fiind Chile (2,9 mil.t), SUA (1,79 mil.t), Japonia (1,43
mil.t), urmate de Germania, Canada, Australia, Mexic, Coreea de Sud, Perù (cu producţii cuprinse între
0,45 şi 0,71 mil.t). Criza din sectoarele industriei de construcţii civile, din industria automobilului şi din
temecomunicaţii, precum şi înlocuirea cablurilor din cupru cu fibre optice au plafonat cererea, au scăzut
preţurile pe tona de metal şi în consecinţă aduc o umbră de criză în extracţia şi rafinarea cuprului.

11.2.1.4.Industrializarea plumbului şi zincului

61
 Metalurgia plumbului şi zincului se caracterizează printr-o acută diferenţiere spaţială între
ţările producătoare de minereuri şi ţările producătoare şi consumatoare de metale. Producţiile mari de
metale obţinute în statele industrializate se bazează atît pe importul de concentrate de zinc şi de plumb, cît
şi pe reciclarea acestor metale (în 1960 peste 30% din oferta de plumb era acoperită pe această ultimă cale;
în 1990 valoarea urcase pînă la peste 50%).
Industria extractivă operează în cadrul unor zăcăminte de sulfuri complexe, respectiv de
galenă (sulfură de plumb) şi de blendă (sulfură de zinc), aflate în asociere cu argint, cupru, stibiu, bismut,
magneziu, calciu şi aur. Zăcămintele pure sînt foarte rare (pentru plumb este cunoscut zăcămîntul
românesc de la Ruşchiţa, iar pentru zinc micile structuri geologice din nord-estul Munţilor Appalachi).
Principalele arii de extracţie a sulfurilor complexe de plumb şi zinc se suprapun în general celor cuprifere:
- în provincia metalogenetică vest-americană se remarcă exploatările din Bolivia (Matilda,
Potosí, Llallagua), din Perù (Cerro de Pasco, San Cristobal, Morococha), din Statele Unite (Bingham,
Tintic, Park City, Coeur d'Alène) şi din vestul Canadei (Sullivan); Statele Unite prezintă şi o altă arie de
extracţie, localizată în Vestul Mijlociu, pe teritoriul statelor Missouri, Oklahoma şi Kansas (arealele Three
States şi Flat River);
- în scutul canadian cele mai importante exploatări se efectuează în cadrul zăcămintelor de
la Flin-Flon din provincia Manitoba;
- în provinciile euro-asiatice producători însemnaţi sînt Polonia, CSI şi China;
- în provincia metalogenetică sud-africană sînt cunoscute exploatările din Zambia (Broken
Hill) şi Zair (Kipushi);
- în provincia metalogenetică australiană se înscriu structurile de minereuri complexe de la
Broken Hill, Mount Isa şi Mary Kathleen.
Exploatările sînt echipate cu unităţi de prelucrare primară sau avansată a sulfurilor, care
utilizează aproape exclusiv procedee pirometalurgice, pe baza cărbunilor. Unităţile de prelucrare primară
obţin doar concentrate de plumb, de zinc, sau de plumb şi zinc, cei mai importanţi producători şi
exportatori de concentrate fiind Canada, Perù, Bolivia, Australia, Zambia, Zimbabwe, Irlanda, Spania,
Suedia etc.

Producţia de plumb şi zinc –metal conţinut în concentrate şi minereuri (2002)

Sursa: L’Etat du monde, 2003
Statul Producţia plumb Producţia plumb Producţia zinc Producţia zinc
(mii tone) (% din total) (mii tone) (% din total)
Australia 714,0 24,0 China 1572,1 17,7
China 599,2 20,1 Australia 1518,0 17,1
SUA 432,8 14,5 Perù 1056,0 11,9
Perù 289,1 9,7 Canada 1052,2 11,8
Mexic 153,9 5,2 SUA 796,5 8,9
Total 5 ţări 2189,0 73,5 Total 5 ţări 5994,8 67,3
TOTAL 2977,7 100,0 TOTAL 8902,9 100,0
MONDIAL MONDIAL

Producţia de metale rafinate, ca şi consumul acestora, se efectuează în cadrul economiilor

industrializate: Europa obţine şi consumă 37% din producţia/consumul mondial de plumb şi zinc,
America de Nord 28% iar Japonia 12%. Concentrarea spaţială avansată a producţiei şi a consumului de
metal este favorizată de specificul utilizării plumbului şi zincului: în industria automobilelor, în industriile
nucleare, în industria aero-spaţială, în industria chimică, în industria farmaceutică şi a cosmeticelor, în
siderurgie, în tipografii, toate ramuri principale în sistemele economice ale statelor industrializate.
Rafinăriile de metale sînt amplasate în interiorul sau în apropierea marilor bazine huilifere (Galena şi
Omaha în Vestul Mijlociu american, Duisburg, Hettstedt şi Eisleben în Ruhr) sau în principalele organizări
industriale complexe: în grupările japoneze Nagoya-Shimizu-Shizuoka şi Tokyo-Yokohama, în regiunea
industrială atlantică (Portland, Bridgeport, Baltimore) sau în cea din sudul Marilor Lacuri (Messena,
Detroit, Chicago), din Statele Unite, etc.
Pe piaţă, oferta de plumb şi de zinc este excedentară iar cererea în scădere, în urma
reducerii greutăţii acumulatorilor auto, a încetinirii şi chiar a stopării programelor nucleare militare sau
civile, a reputaţiei de metale toxice pe care şi-au dobîndit-o, precum şi din cauza concurenţei făcute de
plastic şi de răşinile sintetice.

62
11.2.1.5.Industrializarea metalelor preţioase

Metalurgia metalelor preţioase cuprinde prelucrarea aurului, argintului, platinei,

palladiului, iridiului, osmiului, care sînt de obicei metale de proces metalurgic, unele dintre ele putînd
forma şi zăcăminte proprii, în asociaţie cu alte metale (cobalt, vanadiu, uraniu sau nickel).

Aurul se extrage anual în cantităţi ce oscilează în jurul a 2.000 de tone, atît din zăcăminte
sedimentare (Uzbekistan, bazinul Amurului, Australia), cît şi din zăcăminte filoniene (Africa de Sud, Ural,
Siberia Centrală, Munţii Stîncosi). Cea mai importantă structură auriferă a lumii, cea de la Witwatersrand,
asigură Republicii Sud-Africane o producţie de 600 tone pe an. La distanţă mare urmează Statele Unite
(290 tone), CSI (250 tone), Australia (245 tone), Canada (165 tone), Brazilia (90 tone), Ghana şi Zimbabwe
(cu cîte 17 tone) etc. Dinamica producţiei evidenţiază scăderea ponderii producătorilor tradiţionali (RSA,
CSI, SUA, Canada) datorită epuizării zăcămintelor, şi lansarea unora noi (Filipine - 35 tone, Republica
Dominicană - 10 tone, China 100 tone, Papua-Noua Guinee -20 tone), mai ales după 1971, dată la care
administraţia americană a renunţat la convertibilitatea dolarului în aur. Structura consumului de aur pune
în evidenţă sectorul orfevrăriei (65% pentru confecţionarea bijuteriilor), urmat de emisiunile monetare şi
de medalii (13%), de electronică (12%) şi stomatologie (5%), restul fiind absorbit de o serie întreagă de
activităţi (petrochimie, farmacie, sticlărie etc.). Din punct de vedere spaţial, se remarcă o deplasare
continuă a polilor de consum, în funcţie de conjuncturile economiei mondiale. Între 1945 şi 1973
consumul cel mai intens s-a efectuat în Europa şi America de Nord, regiuni caracterizate de un avînt
economic fără precedent. După şocul petrolier, Orientul Mijlociu a devenit noua regiune de consum (între
300 şi 800 de tone de aur/an erau tezaurizate sau transformate în bijuterii care tranzitau apoi prin Dubai
spre statele arabe din jur sau spre Iran, Pakistan şi India). Reducerea preţului petrolului şi "explozia"
economică a Asiei de Est a marcat deplasarea centrului de greutate al consumului în Extremul Orient: prin
Hong Kong şi Taiwan circulau anual între 400 şi 800 tone de aur, principalul client fiind Japonia.

Producţia de metale preţioase – metal în minereuri şi concentrate(2002)

Sursa: L’Etat du monde, 2003
Statul Producţia Producţia Producţia Producţia Producţia Producţia
de aur de aur de argint de argint de platină zinc
(tone) (%) (tone) (%) (tone) (%)
Afr. de Sud 393,5 16,6 Perù 2669,5 15,1 Afr. de Sud 120,3 72,6
SUA 324,9 13,7 Mexic 2628,4 14,9 Rusia 33,3 20,1
Australia 287,7 12,1 Australia 1970,0 11,2 Canada 7,3 4,4
China 216,8 9,2 SUA 1606,0 9,1 SUA 3,2 1,9
Canada 159,4 6,7 Chile 1357,4 7,7 Columbia 0,7 0,4
Total 5 ţări 1382,3 58,4 Total 5 ţări 10231,3 58,0 Total 5 ţări 164,8 99,5
TOTAL 2368,5 100,0 TOTAL 17637,0 100,0 TOTAL 165,6 100,0
MONDIAL MONDIAL MONDIAL

Argintul se extrage, cu excepţia cîtorva zăcăminte mexicane, din zăcămintele cupro-

nickelifere şi din cele de sulfuri complexe din SUA (Noranda, Tintic), din Canada (Sullivan), din Australia
(Broken Hill) şi din CSI (Ural, Dorsala Kazaha, Transbaikalia). În Statele Unite Mexicane, unul dintre cei
mai mari producători mondiali, exploatările argintifere sînt localizate în Podişul Anahuac (Fresnillo,
Zacatecas) şi în Sierra Madre de Vest (Hidalgo del Paral). Producţia de argint a fost dinamizată de avîntul
industriei echipamentelor audio-vizuale (benzi magnetice, filme fotosensibile, cerneluri tipografice) şi de
cel al industriei electronice.
Consumul de argint este datorat industriei materialelor fotosensibile, cu 35%, industriei
poligrafice, cu 35%, industrii diverse (sudură, contacte electrice, galvanoplastie), cu 29% şi orfevrăriei (1%,
de obicei în aliaje cu aurul).

Platina, palladiul şi alte metale platinoide sînt subproduse ale industriei de rafinare a nickelului
sau cuprului, formînd uneori şi zăcăminte aluvionare. Singura mină de platină declarată oficial se află la
Mooihoek, în arealul metalifer Rustenburg din Africa de Sud. Producţia de platină (166 tone/an) şi de
palladiu (120 tone/an) este obţinută în RSA (80%), CSI (12%), Canada (4%), SUA (Alaska), Columbia,
Zair, Zambia, Australia, India, Filipine etc. Metalele sînt consumate în cadrul industriei chimice, sub formă

63
de catalizatori (în petrochimie), în industria automobilelor (sisteme catalitice de evacuare a gazelor arse), în
industria electronică şi în orfevrărie.

12.Industria construcţiilor metalice şi a produselor din metal

- DJ INDUSTRIA CONSTRUCŢIILOR METALICE ŞI A PRODUSELOR DIN METAL

(EXCLUSIV MAŞINI, UTILAJE ŞI INSTALAŢII)
28 28 Industria construcţiilor metalice şi a produselor din metal (exclusiv maşini, utilaje şi
instalaţii)
281 281 Construcţii metalice
281 282 Producţia de rezervoare, cisterne, şi containere metalice; producţia de radiatoare pentru
încălzirea centrală şi boilere
281 283 Producţia generatoarelor de aburi (cu excepţia cazanelor pentru încălzire centrală cu apă
caldă)
289 284 Fabricarea produselor metalice obţinute prin deformare plastică; metalurgia pulberilor
289 285 Tratarea şi acoperirea metalelor; operaţiuni de mecanică generală pentru tratarea şi
acoperirea metalelor
289 286 Producţia de scule şi articole de fierărie
289 287 Fabricarea altor produse prelucrate din metal

Caracterul industrializant al acestei ramuri este destul de conturat, deoarece construcţiile

metalice adresează numeroase cereri industriilor din amonte (siderurgiei, metalurgiei neferoase, industriei
energetice) şi propune piese metalice multor industrii din aval: industriilor de maşini şi echipamente
industriale, industriilor de echipamente de transport, sectorului construcţiilor de locuinţe, drumuri şi căi
ferate, amenajărilor edilitare şi îmbunătăţirilor funciare (reţele de termoficare, de canalizare şi de aducţiune
a apei etc.).
Rolul său principal este diversificarea şi susţinerea funcţionării structurilor regiunilor
industriale schiţate de restul industriilor industrializante. Implantîndu-se într-un spaţiu deja organizat,
localizarea acestei industrii ţine seama şi de calitatea forţei de muncă disponibilă în respectivul teritoriu,
deoarece nu este o industrie care să atragă forţă de muncă prin ea însăşi. Multe dintre activităţile cuprinse
în cadrul acestei ramuri industriale nu necesită o forţă de muncă înalt calificată, din care cauză ele pot fi
utilizate pentru diversificarea structurilor economice ale oraşelor mici şi chiar a localităţilor rurale
(confecţiile metalice, de exemplu).

64
13.Industria de maşini şi echipamente

- DK INDUSTRIA DE MAŞINI ŞI ECHIPAMENTE

29 29 Industria de maşini şi echipamente
291 291 Fabricarea de echipamente pentru utilizarea energiei mecanice (fără motoarele pentru
avioane, vehicule şi motociclete)
291 292 Fabricarea de maşini de utilizare generală
292 293 Fabricarea de maşini agricole şi forestiere
292 294 Fabricarea maşinilor – unelte
292 295 Fabricarea altor maşini de utilizare specifică
292 296 Fabricarea armamentului şi muniţiei
293 297 Fabricarea maşinilor şi aparatelor de uz casnic
- DL INDUSTRIA DE ECHIPAMENTE ELECTRICE ŞI OPTICE
30 30 Industria de mijloace ale tehnicii de calcul şi de birou
300 300 Producţia de mijloace ale tehnicii de calcul şi de birou
311 311 Producţia de motoare, generatoare şi transformatoare electrice
312 312 Producţia de aparate pentru distribuţie şi comandă electrică
313 313 Producţia de fire, cabluri electrice şi optice izolate
314 314 Producţia de acumulatori, baterii şi pile electrice
315 315 Producţia de lămpi electrice şi echipamente de iluminat
319 316 Producţia de alte aparate, echipamente şi materiale electrice
32 32 Industria de echipamente, aparate de radio, televiziune şi comunicaţii
321 321 Producţia de tuburi electronice şi a altor componente electronice
322 322 Producţia de emiţătoare radio – televiziune, echipamente şi aparate telefonice şi
telegrafice
323 323 Producţia de receptoare de radio şi televiziune; aparate de înregistrare şi reproducere
audio şi video
33 33 Industria de aparatură şi instrumente medicale, de precizie, optice şi ceasornicărie
331 331 Producţia de aparatură şi instrumente medicale
331 332 Producţia de aparatură şi instrumente de măsură, verificare şi control (cu excepţia
echipamentelor de măsură, reglare şi control pentru procesele industriale)
331 333 Execuţia de echipamente de măsură, reglare şi control pentru procesele industriale
332 334 Producţia de aparatură şi instrumente optice şi fotografice
333 335 Producţia de ceasuri
- DM INDUSTRIA MIJLOACELOR DE TRANSPORT
34 34 Industria mijloacelor de transport rutier
341 341 Producţia de autovehicule
342 342 Producţia de caroserii, remorci şi semiremorci
343 343 Producţia de piese şi accesorii pentru autovehicule şi motoare de autovehicule
35 35 Industria altor mijloace de transport
351 351 Construcţii şi reparaţii navale
352 352 Producţia şi repararea mijloacelor de transport feroviar şi a materialului rulant
353 353 Construcţii şi reparaţii de aeronave
359 354 Producţia de motociclete, biciclete şi vehicule pentru invalizi
359 355 Producţia altor mijloace de transport

Apărută odată cu revoluţia industrială şi dezvoltată în funcţie de gradul de sofisticare

tehnologică a teritoriilor care au cunoscut mai devreme sau mai tîrziu efectele industrializării, fabricarea
maşinilor şi echipamentelor este o industrie de sistem deoarece este destinată susţinerii funcţionării şi
perfecţionarii industriilor industrializante. Apariţia şi funcţionarea sa în teritoriu este favorizată în cel mai
înalt grad de existenţa externalităţilor din cadrul nucleelor, platformelor, axelor, zonelor sau regiunilor
industriale. Economia de aglomeraţie îi mai asigură de asemenea şi celelalte avantaje directe sau indirecte.
Intensitatea sa teritorială depinde de asemenea de trăsăturile culturale şi economice ale teritoriului,
deoarece unele produse (echipamentele audio-vizuale, cele electromenajere, automobilele) sînt consumate
în funcţie de "mitologia tehnologică" a unor societăţi şi de puterea de cumpărare a indivizilor care le
compun.
Localizarea industriilor de maşini şi echipamente (industriale, casnice, electrice şi optice,
de telecomunicaţii, sanitare, de mecanică fină, de transport, de mobilier) este dependenta de organizările
industriale pre-existente în teritoriu sau de reţeaua deja existentă de comunicaţii şi de telecomunicaţii,
precum şi de cea de aşezări:

65
 -în unele cazuri, industriile de maşini şi echipamente s-au amplasat în interiorul vechilor
regiuni industriale, carbonifere sau petrolifere, diversificîndu-le structura economică;
-în cele mai multe dintre cazuri, puterile publice, naţionale sau locale, au valorificat
potenţialul descentralizant al acestor industrii pentru iniţierea industrializării unor localităţi rămase în urmă;
astfel, majoritatea oraşelor lumii au fost echipate cu platforme industriale, începînd cu anii deceniului 1950-
1960.
-descentralizarea industriilor de echipamente este evidenţiată prin difuzia ei în spaţiul
naţional (subcontractare internă) sau în spaţiul mondial (subcontractanţă externă: ansamblarea
automobilelor euro-nordamericane în America Latină, Africa, Australia, Asia, asamblarea ordinatoarelor
japoneze în Coreea de Sud, Taiwan sau Singapore etc.).

Analiza localizării industriilor de maşini şi echipamente pe care o vom efectua în

continuare va fi realizată după criteriul cronologic (în funcţie de dinamica teritorială a organizărilor
industriilor industrializante, de apariţia şi difuzia inovaţiilor şi a invenţiilor tehnologice majore) şi separînd,
pentru fiecare fază evolutivă ce va fi sesizată, cauzele şi factorii principali de implantare teritorială a acestor
industrii. Fazele evolutive sînt considerate în funcţie de cele patru mari revoluţii industriale41care au modificat
organizările teritoriale puse în loc de industriile industrializante: prima revoluţie industrială (utilizarea
cărbunelui), a doua revoluţie industrială (utilizarea petrolului), a treia revoluţie industrială (utilizarea
energiei electrice) şi a patra revoluţie industrială (utilizarea informaţiei). Lectura riscă să devină mai dificilă
deoarece întîrzierile manifestate în difuzia spaţială a inovaţiilor şi invenţiilor conduc la existenţa simultană
în spaţiul planetar a mai multor modele de organizări teritoriale: unele clasice, specifice statelor în curs de
dezvoltare care le-au preluat de la cele dezvoltate, şi altele moderne, specifice ţărilor industrializate. Din
această cauză, periodizarea este realizată în funcţie de similitudinile de localizare a unităţilor de producţie
în regiunile dezvoltate, deoarece toate celelalte state sînt constrînse ori acceptă liber să urmeze modelele
statelor industrializate.

13.1.Etapa regiunilor industrial-carbonifere (1800-1900)

Regiunile industriale reprezintă aglomerări spaţiale de centre, nuclee şi complexe

industriale interconectate, apărute pe baza unei activităţi economice dominante care a constituit
fundamentul diversificării ulterioare a producţiei. În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, interconexiunile
stabilite între industriile britanice din domeniul textilelor, metalurgiei şi extracţiei carbonifere au creat un
suport propice impunerii cărbunelui ca resursă principală de energie şi de materie primă, fapt accelerat de
inventarea şi difuzia, în secolul al XIX-lea, a motorului cu abur. Avîntul industrial al acestor ramuri a fost
susţinut de industrii producătoare de echipamente textile (maşini echipate cu motoare destinate dărăcitului,
filatului şi ţesutului lînii), de echipamente siderurgice (laminoare, maşini de tăiat, maşini de presat şi maşini de
deformat metale) şi de echipamente miniere (vagoneţi de mină, şine metalice, instalaţii de ridicat, sortat,
măcinat şi compactat cărbunii etc.). Ulterior au fost atrase şi alte industrii: cele carbochimice, chimia
anorganică, industriile materialelor de construcţii, industrii de prelucrare a lemnului, industrii alimentare şi
mai ales industria echipamentului feroviar (şine şi piese de asamblare a căilor ferate, vagoane, locomotive).
Aceste aglomerări de industrii alcătuiesc structura regiunilor industrial-carbonifere clasice.
Localizarea unităţilor de producţie în cadrul regiunilor industriale au creat tipul de economie
de localizare iar amplasarea lor se efectua în funcţie de posibilităţile de minimizare a costurilor de transport a
materiilor prime (naturale sau semifabricate) şi a produselor finale.
Tipice pentru etapa regiunilor industrial-carbonifere sînt organizările teritoriale industriale
din Marea Britanie (Scoţia Centrală, Anglia Centrală, Ţara Galilor), din Franţa (Nord-Pas de Calais,
Lorena), din Belgia (Valonia), din Luxemburg (Oesling), din Germania (Rhenania, Bavaria, Thuringia,
Saxonia), din Cehia (Bohemia şi Silezia Inferioară), din Polonia (Silezia Superioară), din Rusia (Ucraina,
Ural) şi din România (Banat). De multe ori, noile structuri industriale se suprapuneau unor regiuni
manufacturiere pre-existente, pe care le dezvoltau şi le întregeau profilul economic: Anglia Centrală,
Saxonia, Thuringia, Schwartzwald, Bohemia, Silezia, Flandra, Valea Rhôn-ului, Catalonia, Lombardia.

41
Din lat. revolutio (ital. revólvere) = rotire în jurul axei, răsturnare bruscă; revoluţie industrială înseamnă din punct de vedere
economic o transformare profundă (o răsturnare) a unor mecanisme de aprovizionare, de producţie şi de consum industrial; din
punct de vedere geografic, revoluţia industrială se traduce prin modificarea structurii şi localizării teritoriale a organizărilor
industriei, prin modificări topologice succesive ale acestora.

66
Colonizarea europeană a condus la apariţia unor organizări asemănătoare în America de Nord, în Africa de
Sud şi în Australia.
Cu un decalaj de 50 - 100 de ani, asemenea regiuni au început să se cristalizeze şi să
funcţioneze într-o serie de state auto-izolate (China, Japonia) şi de colonii mai importante (India, Canada).
Între 1920 - 1950 are loc crearea complexelor şi regiunilor carbonifer-industriale din Siberia şi Asia
Centrală fostă soviatică (Vorkuta, Karaganda, Ekibastuz, Kuzbas, Kansk-Acinsk, Ceremhovo, Iakuţia,
Bureea). Decolonizarea a permis industrializarea noilor state independente posesoare de resurse
carbonifere: Mexic (în bazinul San Juan de Sabinas), Brazilia (în bazinul Rio Bonito), Chile (în jurul
oraşelor Valdivia, Corral), Coreea de Nord (bazinul Phenian), Zimbabwe etc.

Principalele regiuni industriale înainte de 1945

Regiunea
Marile Lacuri - Ontario (Statele Unite
ale Americii - Canada)
Ohio-Pennsylvania (SUA)
Megalopolisul de Nord-Est (SUA)
Sud-Est (SUA)
North, Lancashire, Yorkshire,
Midlands (Marea Britanie)
Wales (Marea Britanie)
Brabantul Valon, bazinul huilifer
franco-belgian (Belgia, Franţa)
Brabantul nordic (sudul Olandei)
Rhin-Ruhr-Wupper (Germania)
Lorraine-Sarre (Franţa-Germania)
Rhin-Main-Neckar (Germania)
Saxonia (Germania)
Boemia (Cehia)
Silezia (Polonia-Cehia)
Nipru-Don (Rusia-URSS)
Catalonia (Spania)
Piemont-Lombardia (Italia)
Manciuria (China)
Kanto (Japonia)
(după Frank Debié, 1995)
Marile centre industriale
Chicago, Detroit-Windsor, Buffalo,
Cleveland
Pittsburgh
New York, Philadelphia, Baltimore
Greenville, Birmingham
Liverpool, Manchester, Leeds,
Sheffield, Newcastle
Cardiff
Lille, Roubaix, Tourcoing, Lens,
Douai, Charleroi, Namur, Liége
Rotterdam, Eindhoven
Köln, Düsseldorf, Duisburg, Essen,
Dortmund
Metz, Nancy, Sarrebrücken
Frankfurt, Mannheim, Stüttgart
Hanovra, Magdeburg, Leipzig,
Dresda
Praga
Katowice, Cracovia, Ostrawa
Niprul inferior, Doneţk, Harkov
Barcelona
Torino, Milano
Harbin, Qongqing, Anshan
Tokyo, Yokohama, Kawasaki
Notă: apartenenţa naţională a regiunilor este indicată pentru situaţia actuală
Principalele ramuri industriale
Metalurgia feroasă şi neferoasă,
construcţii mecanice (automobile)
Cărbune, siderurgie, neferoase
Textile, chimie, metalurgie,
construcţii mecanice (navale)
Textile, chimie
Cărbune, textile, siderurgie,
neferoase, construcţii navale
Cărbune, siderurgie, constr. navale
Cărbune, textile, siderurgie,
metalurgie neferoasă, chimie
Chimie, textile
Lignit, huilă, siderurgie, metalurgie
neferoasă, chimie, automobile
Cărbune, siderurgie
Chimie, metalurgie, automobile
Lignit, chimie, textile, metalurgie,
construcţii mecanice (automobile)
Lignit, chimie, textile, metalurgie
Lignit, huila, metalurgie, textile
Carbune, siderurgie, neferoase
Textile, metalurgie
Textile, metalurgie, automobile
Cărbune, siderurgie, neferoase
Metalurgie, textile, constr. navale

Structura producţiei de tip industrial-carbonifer s-a păstrat pînă în prezent în vechile

teritorii de localizare, deşi unele ramuri industriale au cunoscut importante redistribuiri, la scară regională,
continentală sau internaţională.
Industria utilajului metalurgic este localizată şi funcţionează încă în cadrul economiilor de
localizare din bazinul Donului (Kramatorsk), din Ural (Sverdlovsk), din Ruhr (Essen, Duisburg), din
bazinele carbonifer-siderurgice ale Marii Britanii (Glasgow, Birmingham, Newcastle, Manchester, Swansea)
sau din bazinul Vestului Mijlociu american (Knoxville, Saint Louis).
Identică este şi localizarea industriei producătoare de turbine cu abur şi a echipamentului aferent,
necesar echipării şi aprovizionării cu piese de schimb a centralelor termoelectrice specifice acestui tip de
organizare industrială a teritoriului.
Industria echipamentului feroviar aparţine în mare măsură primelor state industrializate, deşi
producţia a stagnat în urma concurenţei făcute de transporturile rutiere. Unităţile de producţie şi-au păstrat
siturile iniţiale în Marea Britanie (Derby, Crewe, Birmingham), în Germania (Kassel, Dessau, Salzgitter,
Henningsdorf), în Cehia (Plzen, Praga) sau au fost ulterior amplasate în apropierea sau în interiorul
regiunilor carbonifere: în Statele Unite (La Grange, Philadelphia, Saint Louis), România (Craiova, Arad),
URSS/CSI (Harkov, Novocerkassk, Briansk). Unităţi destinate producerii echipamentului de cale ferată au
fost instalate în China, India, Brazilia, Africa de Sud şi Canada, toate state cu producţii siderurgice şi
carbonifere recunoscute.

67
 Tot acestei perioade i se datorează lansarea industriei echipamentului naval motorizat (cu
motoare cu abur), ale cărei şantiere erau localizate pe litoralele cele mai apropiate de concentrările
siderurgice şi carbonifere (Hamburg şi Bremen în Germania, Goteborg în Suedia, Glasgow în Scoţia,
Sparrow's Point în Statele Unite, Hiroshima în Japonia etc.). În urma crizelor petroliere din a doua
jumătate a secolului al XX-lea, industria construcţiilor navale a producătorilor tradiţionali (Marea Britanie,
Germania, Italia, Suedia, Franţa) a decăzut, locul lor fiind luat de noile economii industrializate (Coreea de
Sud, Japonia, Brazilia etc.).

Ierarhia celor mai importanţi constructori navali - 1998

(Sursa: IEM, 2000)
Originea principalelor firme constructoare Volumul comenzilor % din comenzile
(mii cgt42) mondiale
1. Japonia 9 467 28,1
2. Coreea de Sud 9 339 27,7
3. Italia 2 276 6,8
4. China 1 867 5,5
5. Germania 1 847 5,5
6. Polonia 858 2,5
7. Finlanda 845 2,5
8. Olanda 728 2,2
9. Taiwan 703 2,1
10. Spania 635 1,0

Industria echipamentului textil a făcut parte integrantă din structura regiunilor industriale
carbonifere, funcţionînd în prezent ca atare doar în Marea Britanie (Manchester) şi în Germania (Essen,
Duisburg). În celelalte state dezvoltate, industria textilă s-a dezvoltat la periferia bazinelor carbonifere
aflate în proximitatea regiunilor de cultură a bumbacului (în sudul Appalachilor - la Memphis, Atlanta,
Winston-Salem), sau au fost atrase mai ales de vechile areale manufacturiere (Grenoble, Saint Etienne şi
Nancy în Franţa; Gand, Anvers, Bruxelles în Belgia; Milano, Brescia în Italia). Abia după 1950 au apărut
puternicile unităţi japoneze, care au extins această industrie în estul şi sud-estul Asiei (Coreea de Sud,
Thailanda).

13.2.Etapa regiunilor industrial-petrolifere (1850-1950)43

Declanşată în Statele Unite şi accelerată după generalizarea iluminatului public şi mai ales
după punerea la punct a motorului cu ardere internă, a două revoluţie industrială a avut la bază
industrializarea petrolului. Petrolul şi-a creat rapid o infrastructură industrială fundamentată pe industria
utilajului extractiv (sape de foraj, schele de extracţie), pe industria echipamentului de transport (recipiente,
rezervoare, conducte), şi pe industria echipamentului de rafinare. Descoperirea procedeelor de cracare termică
şi apoi catalitică a avut drept rezultat apariţia petrochimiei şi a industriei utilajului petrochimic, care au beneficiat
şi de experienţa acumulată prin industrializarea cărbunilor. Aceaste ramuri industriale, alături de industria
termoenergiei obţinută pe bază de hidrocarburi au constituit structura de bază a regiunilor industrial-petrolifere.
Industriile care s-au adăugat ulterior au fost industriile echipamentului de transport modern (aeronautică,
echipamentul naval motorizat diesel şi construcţiile de automobile).
Amplasate în regiunile de extracţie a petrolului, unităţile acestor industrii de sistem erau
încă industrii de localizare. Ulterior, odată cu perfecţionarea transportului prin conducte şi a celui maritim,
cu accentuarea urbanismului, cu creşterea calificării forţei de muncă, cu sporirea consumului în ariile intens
populate şi mai ales cu aplicarea doctrinelor tayloriste şi fordiste44, industriile de echipament ale regiunilor
industrial-petrolifere au devenit economii de scară (de proporţie).

42 CGT = compensated gross tonnage (tonaj brut compensat), unitate de măsură rezultată din compensarea tonajului brut

comandat cu numărul de ore de muncă necesare fabricării lui efective.

43
Suprapunerile temporale se datorează avansului tehnologic al statelor care introduc noile tehnici de producţie, precum şi
difuziei lente a acestor tehnici în spaţiul geografic.
44
F.W.Taylor (1856-1915) şi H. Ford (1863-1947) au fost iniţiatorii organizării muncii pe bandă (în flux continuu), bazată pe
utilizarea maximală a utilajelor, pe specializarea strictă a forţei de muncă, pe eliminarea gesturilor inutile (robotizarea lucrătorilor)
şi pe standardizarea pieselor. Referitor la talia uzinelor, tot lor le revine strategia if it's big, it's good (care traduce de fapt economia
de scară: talia mare reduce costul producţiei).

68
 Tipice acestui mod de organizare teritorială a structurilor industriale sînt cele dezvoltate în
sudul Statelor Unite (cristalizate în jurul oraşelor Dallas, Tulsa, Oklahoma City, Galveston, Houston), în
estul Mexicului, în vestul Canadei (Calgary, Edmonton, Vancouver), în Franţa (bazinul Aquitaniei -Pau,
Tarbes, Lacq, Mourenx), în Subcarpaţii Munteniei, în Rusia (Volga-Ural, Caucaz-Caspica). Fiind foarte
dinamice, şi datorită posibilităţii de transport rapid, continuu şi ieftin al petrolului, regiunile industrial-
petrolifere au dinamizat o serie de regiuni industrial-carbonifere şi industrial-urbane anterioare: sudul
Marilor Lacuri, porturile pacifice şi litoralul nord-est atlantic al Statelor Unite, estul Canadei, bazinul
Londrei, bazinul Parisului, Bavaria germană, aria Moscova-Sankt Petersburg.
Cu decalaje cuprinse între 50 şi 75 de ani, nuclee şi complexe industrial-petrolifere
(evoluînd în zilele noastre către regiuni industrial-petrolifere) au apărut în America Latină (Mexic,
Venezuela, Trinidad Tobago, Antilele Olandeze, Bahamas, Dominica, Brazilia, Argentina), în Africa
(Egipt, Algeria, Tunisia, Maroc, Nigeria, Camerun, Zair, Gabon), în Orientul Mijlociu (Iran, Arabia
Saudită, Irak, Kuweit, Emiratele Arabe Unite), în Indonezia, CSI (Siberia de Vest) şi Australia (în oraşele
Darwin, Victoria şi Geelong).
Odată cu apariţia industriilor de sistem specifice stadiului petrolier, s-a intensificat şi s-a
diversificat activitatea marilor grupuri industriale ale chimiei (IG Farbenindustrie - Germania, Imperial
Chemical Industries - Marea Britanie, Du Pont de Nemours - SUA, Rhône Poulenc - Franţa) şi au apărut
transnaţionalele automobilului (Ford, Daimler-Benz, Peugeot, Citroën). Activitatea acestor firme, combinată cu
cea a transnaţionalelor petroliere, a dus la implantarea industriilor specifice acestei etape nu numai în
cadrul regiunilor industrial-petrolifere, ci şi în exteriorul acestora.
Industriile de echipament petrolier şi petrochimic sînt caracteristice interiorului regiunilor create
de petrol: în România, de exemplu, cea mai importantă uzină este amplasată la Ploieşti, în plin areal
petrolifer.
Industria echipamentului de transport rutier este o industrie apărută în perioada petrolieră, însă
localizarea unităţilor este în general exterioară regiunilor industrial-petrolifere deoarece necesită pe de o
parte apropierea de siderurgie (pentru subansamblele metalice) iar pe de altă parte apropierea de centrele
urbane, care sînt principalii consumatori de automobile, autoutilitare şi alte vehicole autopropulsate. În
Statele Unite, majoritatea uzinelor sînt amplasate în sudul Marilor Lacuri (Detroit, Toledo, Flint, Pontiac,
Dearborn, Lansing) iar în Europa, CSI şi Japonia în interiorul principalelor aglomeraţii urban-industriale45
(bazinul parizian, bazinul londonez, conurbaţia rhenană, Rusia europeană şi megalopolisul japonez).

Ierarhia firmelor constructoare de automobile

(Sursa: IEM, 2000)
Firma constructoare Volumul vînzărilor - 1998 Firma constructoare Volumul vînzărilor -
(mii autovehicule) 1998
(mii autovehicule)
1. General Motors 7 560 8. Honda Motor Company 2 330
2. Ford Motor Co. 6 823 9. Renault SA 2 283
3. Toyota Motor Co. 5 290 10. PSA Peugeot-Citroen 2 670
4. Volkswagen AG 4 823 11. Suzuki Motor Co. 1 672
5. Daimler-Chrysler AG 4 423 12. Mitsubishi Motor Co. 1 204
6. Fiat Auto SpA 2 660 13. BMW Group 1 204
7. Nissan Motor Co. 2 556 14. Mazda Motor 1 006

După 1990, concurenţa extrem de intensă de pe piaţa internaţională a condus, la fel ca şi în

cazul altor industrii46, la concentrări şi mai mari ale capitalurilor, ilustrate prin numărul mare de fuziuni,
holdinguri sau achiziţii între marile firme. Aceste strategii de creştere externă se vor manifesta fără doar şi
poate în modificări esenţiale ale localizărilor actuale ale uzinelor de producţie şi de asamblare. Căderea
comunismului a deschis pieţe imense (Europa de Est, China), a căror stăpînire necesită mijloace financiare

45
Aglomeraţiile (uneori regiunile) urban-industriale sunt concentrări de industrii atrase de oraşe aflate în exteriorul ariilor de
extragere a cărbunilor sau petrolului, datorită prezenţei forţei de muncă şi pietei de consum.
46 Marile fuziuni şi absorbţii între companiile transnaţionale din petrol, chimie, agroalimentar, telecomunicaţii, oţel, aluminiu,

automobile, etc., au devenit un lucru frecvent: de la un volum de 500 de miliarde $ angajate în acest gen de operaţii în 1993 s-a
ajuns la 1 500 miliarde $ în 1995 şi la peste 2 500 miliarde $ în 1998. Strategia de creştere externă astfel definită pune în evidenţă
încercările marilor companii de a controla cît mai bine pieţele lumii. Odată cu această concentrare a capitalului, a
compartimentelor decizionale şi a capacităţilor de C&D, are loc şi externalizarea activităţilor banale, încredinţate subcontractorilor.

69
care depăşesc posibilităţile unei singure firme, de unde această strategie de aliere între marile grupuri
transnaţionale din industria automobilului.

Cele mai mari grupuri industriale în construcţiile de automobile

(Sursa: IEM, 2000)
Marile grupuri de construcţii de automobile în 1998 Volumul vînzărilor
(mii autovehicule)
1. General Motors - Saab - Suzuki - Isuzu 8 400
2. Ford Motors - Jaguar - Volvo - Mazda 8 250
3. Toyota - Hiro - Daihatsu 5 280
4. Renault - Nissan - Dacia 4 960
5. Volkswagen - Audi - Skoda - Seat - Rolls Royce - Bentley - Bugatti 4 750
6. Daimler - Chrysler 4 400

Industria echipamentului de transport aerian are un comportament asemănător industriei

autovehiculelor, numai că este mult mai pulverizată în teritoriu, iniţial din motive de strategie militară.
Uzinele americane au fost mutate din regiunile estice fie în nord-vest (unităţile firmei Boeining din Seattle),
fie în sud-vest (unităţile companiei McDonnel Douglas din Long Beach - San Diego), fie în centru şi în sud
(uzinele Lockheed şi McDonnel Douglas de la Tulsa, Fort Worth, Wichita şi Dallas). Uzinele franceze au fost
deplasate spre sud-vest, cele ruseşti prezintă o foarte rarefiată distribuţie spaţială, concentrate rămînînd
doar unităţile aeronauticii britanice (în Anglia Centrală), germane şi olandeze (în principalele regiuni şi
complexe industriale.
Se observă, din cele expuse mai sus, că regiunile industrial-petrolifere nu mai polarizează
atît de strîns în interiorul lor noile industrii de sistem, aşa cum era cazul regiunilor carbonifere. Industriile
create sau favorizate de petrol sînt mult mai mobile în teritoriu deoarece factorilor tradiţionali de localizare
(resurse, consumatori industriali, axe de transport de mare gabarit) li se mai adaugă şi alţii, precum costul şi
calificarea forţei de muncă, puterea de cumpărare a populaţiei, strategiile economice ale firmelor şi ale guvernelor. Acestora
se alătură şi progresele evidente înregistrate de transporturi: extinderea căilor ferate, a străzilor şi
autostrăzilor, a canalelor fluviale şi a sistemelor de conducte, introducerea tracţiunii diesel pe uscat şi pe
apă, construirea navelor maritime de mare tonaj, apariţia şi expansiunea automobilului, introducerea
containerizării, dezvoltarea sistemelor multimodale de transport. Toate acestea permit mai multe combinaţii şi
substituiri ale factorilor de producţie, favorizînd deci găsirea mai multor situri favorabile localizărilor. Descoperirea
fabricării în sistem industrial şi a transportului la distanţe mari a energiei electrice în prima jumătate a
secolului al XX-lea a accentuat şi mai mult mobilitatea industriilor de sistem.

Către începutul secolului al XX-lea se iniţiază o a treia revolutie industrială, cu efecte mai
puţin spectaculoase la prima vedere, şi anume cea a introducerii pe scară largă a energiei electrice.
Promovată de firme ce vor deveni mai tîrziu transnaţionalele energiei electrice şi ale echipamentului
electrotehnic (Westinghouse, Siemens, General Electric, AEG, Telefunken, ITT), industria electricităţii conduce la
posibilităţi sporite de descentralizare industrială, deoarece devine posibilă şi alimentarea unor consumatori
izolaţi. Tehnica hidroenergiei, dezvoltată întîi în statele dezvoltate şi preluată după 1950 de statele
socialiste iar după 1960 de cele mai multe dintre statele în curs de dezvoltare, va conduce la posibilitatea
instalării industriilor de sistem în cele mai îndepărtate regiuni, fapt care va facilita răspîndirea teritorială a
industriilor de sistem.

13.3.Etapa zonelor47 (platformelor) industriale (1950-1975)

După al doilea război mondial, în cadrul economiei globului se manifestă o serie întreagă
de fenomene de reconstrucţie, reorganizare şi restructurare -la scară locală, regională sau internaţională,
concretizate în general prin procesele de descentralizare economică. Principalii factori care au contribuit la
aceasta, în afară celor enumeraţi la punctul anterior, sînt:
- politicile guvernamentale de planificare regională, de sistematizare şi de amenajare a
teritoriului, care au condus la delocalizarea industrială a regiunilor clasice şi la relocalizarea industriilor în

47
În terminologia de specialitate şi în limbajul curent se utilizează frecvent termenul de "zonă industrială" pentru aglomerările de
industrii urbane, deşi termenul corect este cel de platformă industrială.

70
spaţii anterior neindustrializate; scopul acestei acţiuni a fost dezvoltarea tuturor unităţilor administrative
naţionale în vederea eliminării decalajelor dintre acestea.
- politicile interguvernamentale (între guvernele statelor dezvoltate şi a celor în curs de
dezvoltare) şi ale organismelor internaţionale (Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Economică,
organismele de integrare regională) de reducere a decalajelor între Nord şi Sud, care au dinamizat o serie
de state din "Lumea a Treia"48 (Coreea de Sud, Thailanda, Turcia, Taiwan, Filipine, Mexic etc.) prin
încurajarea investitiilor publice şi private, prin transfer tehnologic, prin suport politico-economic etc.
- şocurile petroliere succesive, care au frînat evoluţia unor industrii energofage în statele
dezvoltate şi au permis preluarea unei părţi din producţie de către statele deţinătoare de resurse
economice.
- investiţiile efectuate de marile companii transnaţionale (General Motors, Toyota, Fiat,
Volkswagen, Honda, MAN, Matsushita Electric Industrial, Philips, Siemens, Caterpillar, John Deer, Westinghouse etc.)
care, în căutarea forţei de muncă ieftine, au delocalizat industrii întregi din spaţiul naţional, relocalizîndu-le
în statele în curs de dezvoltare.
- implantarea industriilor industrializante în exteriorul regiunilor industriale (în porturi, pe
axele majore de transport) a atras şi descentralizarea industriilor de sistem, care le-au urmat.
- inovaţiile tehnice din transporturi (containerizarea, creşterea capacităţii de transport a
unităţilor mobile - autocamioane, vagoane, nave şi scăderea consumului specific pe unitatea de greutate
transportată) au făcut ca industriile să devină din ce în ce mai independente de localizarea materiilor prime
deoarece cheltuielile de transport au încetat practic să mai fie un factor important de localizare.
- afirmarea tot mai evidentă a rolului cantităţii, calităţii şi costului forţei de muncă în
calitate de factor de localizare, care reuşeşte să devină un factor mai important chiar decît costul
terenurilor necesare implantării.
Datorită acţiunii complexe şi simultane a acestor fenomene, unităţile productive ale industriilor de sistem
dobîndesc o foarte mare mobilitate teritorială, cel mai important factor de localizare a lor devenind existenţa centrelor şi
aglomeraţiilor urbane care să sigure forţa de muncă specializată, abundentă, precum şi o piaţă suficientă de absorbţie a
produselor de larg consum. Altfel spus, oraşul devine elementul polarizant cel mai activ al industriilor de maşini şi
echipamente şi al industriilor bunurilor de consum.
În aceste condiţii, fiecare localitate urbană, indiferent de gradul sau de mărime sau de
funcţia sa primordială, oferă condiţii favorabile de implantare industrială. La periferia oraşelor apar şi se
aglomerează industrii de sistem extrem de diverse însă prezentînd între ele legături de producţie de tip
vertical sau orizontal. Spaţiul ocupat este de cîteva zeci, cîteva sute sau cîteva mii de hectare49 de teren, la
origine agricol, pe care industriile îl echipează cu infrastructuri extraordinar de dense (sisteme de apă, de
canal, de gaze, de energie, de comunicaţii rutiere sau feroviare, de telecomunicatii, depozite, rezervoare,
spaţii productive, parkinguri, cantine, restaurante etc.), numite uneori zone industriale. Pentru claritatea
definiţiei, se pare că termenul de platformă industrială este mai indicat, deoarece suprafaţa acestor organizări
este relativ redusă, forma este rareori alungită, iar integrarea unităţilor care o compun este foarte strînsă.
Mai mult, acelaşi oraş poate prezenta mai multe "zone", ceea ce contravine însăşi etimologiei acestui
termen.
Localizările de tipul platformelor industriale sînt prin excelenţă economii de aglomeraţie. În
afara oraşelor cu funcţii de servicii sau agricole, şi oraşele vechilor regiuni industriale (carbonifere sau
petrolifere) au fost echipate cu asemenea organizări industriale, care au perturbat puternic specificul
activităţilor industriale iniţiale: au apărut unităţi petrochimice în bazine carbonifere şi uzine de material
rulant în regiuni petrolifere etc. Cele mai intens echipate cu industrii de sistem au fost însă oraşele
regiunilor mai puţin dezvoltate din statele industrializate (vestul montan al Statelor Unite şi Canadei,
Spania Centrală, Italia sudică, Scoţia, Franţa Centrală şi de sud-vest, Moldova, Republica Moldova, Japonia
nordică etc.). La nivel planetar, platformele industriale au apărut şi în majoritatea oraşelor mari şi mijlocii
din statele în curs de dezvoltare.
Industriile care s-au pretat primele la descentralizarea regiunilor şi a complexelor mari de
industrii şi la constituirea platformelor industriale au fost industriile care puteau valorifica cel mai bine
resursele locale, respectiv activităţile de prelucrare din domeniul alimentar şi textil. În Asia de Sud, de Est

48
Termenul de "lume a treia" a fost introdus de sociologul şi demograful francez Alfred Sauvy (1898-1990) pentru a desemna
grupul de state cuprins între cele 24 de state dezvoltate grupate în cadrul OCDE şi grupul statelor socialiste. Termenul, contestat
încă de la lansarea sa, şi-a pierdut şi mai mult din conţinut dupa răsturnările politice începute în 1985 cu perestroika sovietică.
49
În cazul complexelor industrial-portuare.

71
şi de Sud-Est, în Africa şi în America Latină au fost create fluxuri complete de industrializare a
bumbacului, mătăsii şi iutei, a orezului, a cărnii, a peştelui, a fructelor tropicale. Ulterior, prin investiţii
straine, platformele au fost echipate cu industrii ale utilajului textil (maşini de filat, de ţesut şi maşini
industriale de cusut) sau ale utilajului alimentar. În multe cazuri, unităţile industriei textile tradiţionale au fost
completate cu secţii de textile moderne, din fire şi fibre sintetice (de exemplu, la Botoşani, alături de o
fabrică de prelucrare a inului şi cînepii, s-a amplasat şi una de prelucrare a fibrelor sintetice - respectiv de
melană).
Al doilea set de industrii relocalizate au fost cele care puteau echipa activităţile locale
desfăşurate în sectorul primar, respectiv industriile echipamentului agricol şi forestier. Atfel, în Corn-belt-ul
american au fost implantate uzine de fabricare a tractoarelor şi maşinilor agricole pentru cereale (la Peoria, Chicago,
Saint Paul, Minneapolis) iar în Cotton Belt uzine pentru maşinile specifice culturii bumbacului (la Alabama,
Montgomery şi Atlanta). În regiunea cerealieră a stepelor ruseşti şi ukrainene, platformele urbane au fost
echipate cu unităţi de fabricare a combinelor, semănătorilor şi agregatelor pentru păioase, precum şi a tractoarelor
(Harkov, Rostov, Saratov, Volgograd) iar în Goteborg şi Stockholm au fost localizate fabrici de echipament
forestier.
Următorul set de industrii a fost cel al echipamentului de transport. În Brazilia, Mexic, Nigeria,
Egipt, Sudan, Pakistan, Filipine, Ungaria, Belgia, Spania, Olanda etc., au fost amplasate unităţi de
asamblare a automobilelor, autocamioanelor şi autobuzelor pe baza pieselor livrate de marile companii
(Ford, Mercedes, Volvo, Renault, Volkswagen). O parte din statele socialiste şi din cele în curs de dezvoltare şi-
au constituit, pe baza unor licenţe de producţie, propriile industrii de fabricare a echipamentului rutier,
feroviar sau aerian (CSI, România, Polonia, China, India, Brazilia, Germania de Est), ale căror industrii au
fost amplasate în platformele industriale ale regiunilor mai puţin dezvoltate (de exemplu avioane la Bacău
şi Craiova, locomotive la Craiova, automobile la Piteşti, Craiova şi Cîmpulung Muscel, echipament
autopropulsat pentru construcţii la Iaşi etc.).
Statele dezvoltate şi-au păstrat monopolul maşinilor unelte speciale, al echipamentului
termoenergetic nuclear, al armamentelor moderne, al echipamentelor aero-spaţiale, al produselor
carbonice de înaltă tehnicitate etc. "Războiul rece" a ridicat bariere în calea relaţiilor economice
internaţiionale, din care cauză transferul unor tehnologii civile dar care puteau avea aplicaţii militare a fost
mult îngreunat.

Principalele firme constructoare de echipament de transport aerian

şi de echipamente informatice (PC-uri), 1998
(Sursa: IEM, 2000)
CONSTRUCŢII AERONAUTICE ORDINATOARE (PC)
Firma Cifra de afaceri din care % în Firma Cifra de afaceri
(Md euro) aeronautică: (Md dolari US)
Boeing (SUA) 53.7 58 IBM (SUA) 81.6
Lockheed-Martin (SUA) 25.2 21 Hewlett Packard (SUA) 47.0
BAe*-Marconi (M. Britanie) 21.0 28(BAe) Compaq (SUA) 31.2
Raytheon-Hughes (SUA) 18.7 19 NEC (Japonia) 30.5
Aérospatiale-Matra (Franţa) 12.3 48 Fujitsu (Japonia) 27.5
DASA (Germania) 10.7 7 Toshiba (Japonia) 26.9
Northrop-Grumann (SUA) 8.5 54 EDS (SUA) 16.9
Thomson CSF (Franţa) 6.1 32 Microsoft (SUA) 14.5
*BAe = British Aerospace

13.4.Etapa nucleelor neoindustriale (după 1975)

În decursul evoluţiei organizărilor industriale, producţia industrială a cunoscut atît

transformări cantitative, cît şi calitative. Marea producţie obţinută în regiunile industriale, destinată
consumului în masă, vehicula produse în cantităţi din ce în ce mai mari şi din ce în ce mai ieftine,
majoritatea fiind standardizate (un singur tip de produs pentru toate categoriile de cumpărători). Producţia
industrială a platformelor industriale a păstrat volumul mare al producţiei, dar a schimbat structura
acesteia: produsele erau din ce în ce mai ieftine, mai eficiente, mai rezistente şi aproape nestandardizate,
aceeaşi categorie de produse putînd satisface gusturile diverse ale consumatorilor (mai multe tipuri de
pantofi, de automobile, de pixuri, de pîine, de jucării, de oţel, de gumă de mestecat, de avioane etc.).

72
 Schimbarea calitativă a producţiei industriale a fost posibilă doar prin activitatea de
cercetare efectuată de cîteva laboratoare universitare sau industriale, echipate cu spaţii productive destinate
fabricării şi încercării produselor-pilot. Cu timpul, asemenea micro-unitaţi industriale deţinătoare de
tehnologie de vîrf50 s-au concentrat spaţial în anumite locuri, pentru a beneficia una de experienţa
celeilalte, alcătuind aglomerări punctiforme de activităţi de cercetare şi de producţie, numite tehnopoli (sau
tehnopoluri)51. Deoarece termenul generează mai multe interpretări, el poate fi foarte bine înlocuit cu cel de
nucleu neoindustrial deoarece noţiunea de nucleu ilustrează caracterul punctiform şi izolat al acestor organizări iar
calificativul neoindustrial descrie faptul că structura organizării este bazată pe noile activităţi industriale, care
sînt amplasate spaţial în funcţie de noi factori de localizare şi care crează cu teritoriul relaţii de producţie
industrială de tip nou, diferite de cele create de industriile clasice.
În fazele iniţiale (1900 - 1975) organizări de acest tip existau doar sub forma
laboratoarelor de cercetare ale universităţilor (chimie, fizică, matematică) sau ale statelor majore ale marilor
puteri militare. Primele unităţi de producţie efectivă au fost cele americane (prima armă nucleară a fost
produsă sub un stadion din Chicago), cele germane (producţia şi testarea rachetelor balistice de la
Peenemünde) şi cele sovietice (Celeabinsk 40, o localitate secretă de cercetare şi producţie a armamentului
nuclear, înfiinţată în 1946 în Munţii Ural). În domeniul civil, prima localizare a aparut în 1912, la Palo Alto
(San Francisco), unde a fost creat tranzistorul, utilizat întîi la receptoarele radio. A urmat apoi, în 1938,
fondarea companiei Hewlett-Packard, în locul ce avea să devină Silicon Valley. Ceea ce a lansat cu adevărat
California ca pol mondial al noilor tehnologii a fost construirea primului computer de uz personal Apple,
în 1974.
Nucleele neoindustriale au evoluat lent, luînd avînt abia după şocul petrolier din 1973,
cînd statele dezvoltate au fost obligate să investească masiv în activităţile de cercetare destinate să
descopere noi surse şi noi tehnologii energetice, noi materiale, mai uşoare, mai ieftine, mai puţin
energointensive etc. Pînă în prezent au evoluat şi au fost identificate următoarele tipuri de nuclee
neoindustriale (după G. Benko, 1991):
- Centre de inovaţie, care funcţionează în interiorul campusurilor universitare sub forma
unor mici unităţi de cercetare şi de expertiză, acţionînd la cererea firmelor industriale interesate;
- Parcurile ştiinţifice, care au apărut în cadrul Statelor Unite, Canadei şi Marii Britanii, la
iniţiativa universităţilor şi în colaborare cu anumite firme industriale care asigură materialul tehnic şi
facilităţi de producţie. Este prima formă de organizare neoindustrială vizibilă în teritoriu, fiind o
aglomerare de laboratoare, birouri şi ateliere de producţie (ex.: Triangle Research Park în SUA, Cambridge
Research Park în Marea Britanie).
- Parcurile tehnologice cuprind în primul rînd unităţi de cercetare aplicată, în general fiind
asociate cu diferite universităţi. Activitatea esenţială este de tip high technology (microelectronică,
farmaceutică, informatică, armament). Este un tip superior de organizare neoindustrială, acestea fiind
localizate la limita marilor aglomeraţii urbane (Nisa, Paris, Londra, München), în interiorul unui cadru
natural cît mai plăcut (parc, pădure), structura evidenţiind atît unităţi de cercetare şi de producţie, cît şi
locuinţe şi diferite echipamente edilitare: restaurant, pompieri, poliţie, bancă, spaţii comerciale, parkinguri
(ex.: Sophia Antipolis şi Orsay-Saclay din Franţa, Princeton, Purdue, Ann Arbor şi Silicon Valley din
SUA).
- Parcurile de afaceri şi comerţ sînt caracterizate printr-o echipare de înaltă ţinută (hoteluri de
lux, restaurante de înaltă clasă, săli de întîlnire, săli de conferinţe) deoarece sînt destinate în general
tranzacţiilor comerciale între firmele prestigioase. Activităţile economice cuprind industrii high technology,
afaceri comerciale cu eşantioane sau cu loturi finite, şi servicii profesionale (marketing, consulting etc.).
Prima localizare de acest gen a apărut în 1957, lîngă aeroportul Shannon, din Irlanda, şi în prezent fiind în
marea lor majoritate legate de aeroporturi (ex: Roissy-Charles de Gaulle în Franţa, Frankfurt am Main în
Germania, Zürich în Elveţia).

50
"Industrie de vârf" este traducerea aprovimativă a expresiei franceze "industrie de pointe". În terminologia internatională se
utilizează frecvent noţiunile de "high technology" sau "haute technologie", cu acelaşi înţeles. Sub aceste denumiri sunt grupate o
serie de industrii moderne (microelectronica, tehnotronica sau robotica, industria noilor materiale, industria noilor energii,
industriile biotehnice etc.).
51
Ambii termeni sunt corecţi. Cuvîntul tehnopol este un neologism de etimologie grecească. Tehno provine din tekné, care
înseamnă activitate, industrie. Mai complicată este situaţia celui de-al doilea cuvânt, -pol. Acesta înseamna în greacă oraş (polis). În
acest caz, corect este tehnopol-tehnopoli (adică pol al tehnicii) sau, de ce nu, tehnopola - tehnopole - oraşe ale tehnicii (prin
analogie cu metropole, de exemplu). În acelaşi timp, în limba greacă, polein înseamna a vinde. În acest al doilea caz, corect este
tehnopoluri - oraşe care vând tehnică (prin analogie, de exemplu, cu oligopol - oligopoluri sau cu monopol - monopoluri).

73
 Zonele industriale superioare au început prin a fi false nuclee neoindustriale, deoarece doar
arhitectura era extrem de modernă, activităţile esenţiale fiind realizate de industriile clasice. Evoluţia
ulterioară a conferit unora dintre ele statutul de tehnopol complex (Zona de Inovaţie şi Cercetare Stinţifică
de lîngă Grenoble, sau este pe punctul de a o permite (pentru cele din jurul oraşului St. Etienne sau ale
oraşului Metz).
Această scurtă prezentare pune în evidenţă caracterul insular, punctiform al nucleelor
industriale. Izolarea lor este posibilă în primul rînd prin aceea că noile industrii nu necesită fluxuri importante
de materii prime şi nu generează fluxuri majore de produse finite, ele putînd fi deservite de transportul auto de
gabarit mediu şi mic sau de cel aerian. Localizarea independentă de axele de transport a materiilor prime şi
produselor finite, care permite implantarea unităţilor de producţie şi a locuinţelor cercetătorilor şi
specialiştilor în spaţii calme, pitoreşti, neaglomerate, crează peisaje industriale total diferite de cele
tradiţionale, ceea ce a făcut pe unii cercetători să considere că este vorba de spaţii industriale de tip nou. În
majoritatea cazurilor, acest lucru este adevărat din punct de vedere geografic, însă trebuie avut în vedere
faptul că nu toate industriile noi (microelectronică, informatică, robotică, neoenergetică, biotehnică,
farmaceutica modernă, noile materiale, telematica, birotica, tehnotronica) au acelaşi comportament de
localizare (Benko, 1991):
a) - unele nuclee neoindustriale se formează chiar în interiorul oraşelor, prin
restructurarea internă a unor spaţii industriale clasice, ceea ce nu duce la transformări în aspectul exterior,
vizibil, al spaţiilor respective. De exemplu, Torino, dintr-un oraş tradiţional al siderurgiei, chimiei şi
automobilului, este un nucleu neoindustrial în plină devenire ("de la oraşul-uzină la tehnopol"), orientîndu-
se spre fabricarea de ordinatoare, periferice (scannere, imprimante, monitoare), roboţi industriali, maşini
unelte cibernetizate etc.
b) - multe nuclee neoindustriale sînt create prin transformarea evidentă a spaţiilor pe care
le ocupă, mai ales atunci cînd se concentrează în unele cartiere cu standing înalt ale marilor aglomeraţii,
anterior neindustrializate: Orange County, El Segundo, Inglewood din Los Angeles, Palo Alto din San
Francisco, Tsukuba din Tokyo, etc.
c) - în alte cazuri, spaţii pustii din apropierea campusurilor universitare situate în afara
oraşelor au creat nuclee industriale foarte dinamice, cum este cazul nucleului neoindustrial Silicon Valley,
din California, care grupează peste 1.000 de întreprinderi, aflate în priză directă cu universitatea Stanford.
d) - o serie de nuclee neoindustriale s-au dezvoltat la periferia oraşelor universitare, chiar
la limita acestui tip de aglomeraţii urbane care, prin expansiune, le-au înglobat ulterior în perimetrul lor,
cum se prezintă situaţia concentrării 128 Highway (Şoseaua 128), altădată arteră de centură a oraşului
Boston, în prezent făcînd parte din structura urbană a localităţii (unde se află universităţile Tuft, Harvard şi
MIT - Massachussets Institute of Technology).
e) - în cele mai multe dintre cazuri, nucleele neoindustriale au fost implantate în spaţii
rurale, aflate la distanţe relativ mari de aglomeraţiile urbane, însă oferind condiţiile unui mediu calm,
natural, nepoluant şi nestresant; exemplele sînt multiple: Cambridge în Marea Britanie, Triangle Research
Park din Virginia, Sophia Antipolis în Franţa, etc.
Analiza tipurilor de nuclee neoindustriale şi a siturilor de implantare a acestora evidenţiază
faptul că factorii de localizare a lor sînt diferiţi -cel puţin calitativ- de factorii de localizare a industriilor
industrializante sau a industriilor de sistem tradiţionale. Principalele grupe de factori care guvernează
amplasarea teritorială a nucleelor neoindustriale sînt următoarele (după Benko, 1991):
- Capacitatea de polarizare şi de fixare a forţei de muncă de către situl ales drept spaţiu de implantare.
Locul ales pentru instalarea unui nucleu high technology trebuie să fie atractiv pentru specialiştii de înaltă
calificare (oameni de ştiinţă, ingineri, manageri, specialişti în consulting şi marketing), care reprezintă mai
mult de 70% din personal (faţă de 5-15% pentru industriile clasice), dar şi pentru restul de 30% din forţa
de muncă, reprezentată de muncitori şi tehnicieni executanţi, fără calificare superioară, capabili să execute
operaţii de rutină. Atractivitatea sitului rezultă din poziţia sa geografică (relief, vegetatie, topoclimat,
hidrografie, faună) sau economică (facilităţi de aprovizionare şi transport) şi social-culturală (posibilităţi de
agrement).
- Proximitatea unor universităţi şi a unor institute de cercetare. Concentrarea specialiştilor este
unul din factorii principali, deoarece teoria universitară nu poate avansa fără aplicaţii practice industriale, şi
reciproc. Cele mai multe dintre nucleele neoindustriale sînt amplasate în interiorul sau la limita
campusurilor universitare din SUA, Canada, Europa de Vest, Rusia, Kazahstan, China, Japonia, India sau
Brazilia.

74
 - Proximitatea unei axe sau a unui sistem de transport rapid. Deşi costul transportului materiilor
prime şi al produselor fabricate nu este un factor de localizare, transportul rapid al persoanelor angajate
este vital (mulţi specialişti lucrînd la universitaţi diferite, în nuclee neoindustriale diferite sau în oraşe
diferite). În acest caz, apropierea de un aeroport, de o autostradă sau de o şosea rapidă este mai mult decît
de dorit. Acelaşi lucru este valabil şi pentru transportul informaţiei, din care cauză nucleele neoindustriale
caută proximitatea marilor centre de telecomunicaţii (teleparcuri, teleporturi sau zone de telecomunicaţii
avansate).
- Proximitatea economiilor de aglomeraţie este un alt factor important, deoarece majoritatea
factorilor descrişi mai sus sînt caracteristici marilor concentrări urbane. În plus, durata (ciclul) de viaţă52 al
produselor high technolgy este limitată (între 3 şi 9 luni, faţă de 30 de ani pentru un produs clasic), ceea ce
impune situarea uzinelor în apropierea pieţelor de consum, pentru a putea urmări mai bine oscilaţiile
calitative şi cantitative ale acesteia (un alt avantaj al economiei de aglomeraţie).
- Considerentele de ordin strategico-militar au constituit primul factor de localizare, în prezent
aproape fără importanţă. Aglomerările de unităţi de cercetare şi de producţie miltară din sectorul aero-
spaţial, al armamentului nuclear şi al telecomunicaţiilor au creat organizările neoindustriale americane (Los
Alamos, Fort Lauderdale, Vandenberg, Houston, Alamogordo), franceze (Toulon, Marsilia, Bordeaux) sau
ruseşti (cosmodroamele de la Baikonur, Plesseţk, Kapustin Yar sau oraşele pînă nu demult secrete Penza
19, Tomsk 7, Arzamas 16, Sverdlovsk 16 etc.).

Primii 10 producători de semiconductori în 2001

Sursa: IEM, 2003
Firma Originea Cifra de afaceri (mil.US$) % din piaţa mondială
Intel SUA 23500 16,9
Toshiba Japonia 7100 5,1
STMicro Franţa-Italia 6400 4,6
Samsung Coreea de Sud 6300 4,5
Texas Instruments SUA 6000 4,3
NEC Japonia 5400 3,9
Motorola SUA 5000 3,6
Hitachi Japonia 4700 3,4
Infineon Germania 4500 3,3
Phipips SC Olanda 4400 3,1

Repartiţia spaţială a nucleelor neoindustriale a depăsit faza regională, cînd doar anumite
unităţi administrative beneficiau de investiţii pentru cercetare şi dezvoltare a noilor tehnologii (California,
Massachussets, Virginia, Texas, Florida în SUA, bazinul parizian, cel londonez sau cel rhenan în Europa,
megalopolisul din sud-estul Japoniei). Dezvoltarea tehnologiilor de transport a persoanelor şi informaţiilor
şi politicile factorilor locali de decizie au creat condiţiile răspîndirii la scară naţională a acestui tip de localizare
industrială:
- în SUA, asemenea uzine de fabricare a ordinatoarelor, echipamentelor periferice,
echipamentuui audio-video, a microprocesoarelor, semiconductoarelor etc., au fost implantate în statele
Oregon (McMinville, Corwallis, Aloha, Eugene, Salem), Idaho (Boise, Pocatello), Colorado (Fort Collins,
Greenley, Loveland, Colorado Springs), Washinghton (Vancouver), Carolina de Nord (Raligh), Utah (Salt
Lake City, Orem, Ogden), Arizona (Tucson, Chandler), Maine (South Portland), Oklahoma (Tulsa), care
se adaugă celor existente de multă vreme în California (Silicon Valley, Orange County, Palo Alto), în
Massachussets (Worpinger Falls, Beverly, Danvers, Lexington, Woburn) ori în Texas (Plano, Austin,
Silicon Prairies) etc.
- în Canada, nuclee industriale au apărut şi evoluează atît în provinciile estice cît şi în cele
vestice: Columbia Britanică (Discovery Park în Vancouver), Alberta (Edmonton, Calgary), Saskatchewan
(Saskatoon), Ontario (Kanata), Québec (Montréal) etc.

52
Este vorba de uzura morală a produselor high tech. De exemplu, fiecare nouă generaţie de computere apare din ce în ce mai
repede: 25 de ani pentru prima generaţie, 10 ani pentru a doua generaţie, 3 ani pentru a treia generaţie şi între 1 an - 3 luni pentru
noile tipuri.

75
 - în Japonia53, nucleele au fost localizate şi în exteriorul megalopolisului Tokkaido
(Tokyo-Osaka-Nagoya), creînd alte organizări, multiple dar izolate între ele, în insula Kyushu (supranumită
"Silicon Island"), precum şi în estul insulei Honshu, prefigurînd deja ceea ce specialiştii în amenajarea
spaţiului denumesc "tehnopolisul nipon". Cele mai importante nuclee neoindustriale funcţionează pe baza
sinergiei universitate - firmă industrială: Hakodate, Akita, Nagaoka, Utsunomiya, Hamamatsu, Toyama,
Kibi-Kogen, Hiroshima-Chuo, Yamaguchi, Nagasaki etc.
Lărgirea distribuţiei la scară naţională a fost însoţită şi de una la scară mondială. Primele
state care s-au remarcat, pe baza propiilor eforturi, au fost China, cu activităţi legate de industriile nucleare,
aerospaţiale şi de armament (Jiquan, Xichang, Beijing), India (Madras, Sriharikota) şi Brazilia (Alcantara).
Mai spectaculoase s-au dovedit a fi implantările în statele în curs de dezvoltare a unor filiale de asamblare a
produselor high tech: computere, echipament audio-video High fidelity (sau Hi-Fi). Uzinele, localizate prin
intermediul companiilor de profil (IBM, Fujitsu, NEC, Digital, Hewlett-Packard, Hitachi, Apple, Olivetti, Bull,
Canon, Toshiba, Compaq, Microsoft), care căutau în primul rînd forţa de muncă ieftină, au creat nuclee
neoindustriale în Hong Kong, Indonezia, Coreea de Sud, Malaysia, Filipine, Singapore, Thailanda şi
Taiwan.Crearea nucleelor neoindustriale a condus la descentralizarea avansată la scară naţională şi
mondială a industriilor de sistem moderne, care au facilitat apoi descentralizarea industriilor de sistem
clasice, contribuind la echiparea din ce în ce mai uniformă cu activităţi industriale a teritoriului.

14.Alte activităţi industriale

- DN ALTE ACTIVITĂŢI INDUSTRIALE

36 36 Producţia de mobilier şi alte activităţi neclasificate
361 361 Producţia de mobilier
369 362 Fabricarea bijuteriilor şi articolelor similare
369 363 Fabricarea instrumentelor muzicale
369 364 Fabricarea articolelor sportive
369 365 Fabricarea jocurilor şi jucăriilor
369 366 Fabricarea altor produse
37 37 Recuperarea deşeurilor şi resturilor de materiale reciclabile
371 371 Recuperarea deşeurilor şi resturilor metalice reciclabile
372 372 Recuperarea deşeurilor şi resturilor nemetalice reciclabile

În această grupă de industrii se încadrează o serie întreagă de activităţi manufacturiere,

care sînt caracterizate fie de utilizarea unor materii prime aflate în cantităţi mici la scară locală, dar care pot
fi prelucrate eficient (resturi industriale, plante şi animale diverse), fie de o specializare extremă a
activităţilor. Deoarece activităţile de artizanat, de fabricare a jocurilor şi jucăriilor, a instrumentelor
muzicale sau a articolelor sportive au o distribuţie nediferenţiată de un factor anume, fiind în relaţie strictă
cu sistemul în care activează, ne vom opri doar asupra prelucrării pietrelor preţioase şi a metalelor rare.
Activităţile care se ocupă cu prelucrarea metalelor rare şi a pietrelor preţioase sînt
activităţi vechi, iscate odată cu organizarea socială a primilor oameni, fiind grupate astăzi în trei subramuri.

14.1.Bijuteria şi giuvaergia

Prima dintre acestea este activitatea de confecţionare a bijuteriilor (bijuteria, termen cu

origine în bretonă: "biz"=deget; "bizou"=inel, preluat prin filiera franceză, unde termenul de "bijouterie"
începe să fie folosit în secolul al XVII-lea). Bijuteria are drept obiect fabricarea obiectelor destinte
ornamentaţiei masculine şi feminine: inele, broşe, brăţări, cercei, brelocuri, lanţuri şi lănţişoare, clipsuri,
coliere, butoni de manşetă etc.). Bijutierii cunosc patru tipuri principale de bijuterii: cele din aur masiv, cele
placate (poleite) cu aur, cele din argint şi cele de fantezie.
A două subramură este giuvaergia (din turcă "cevher"-"cevhair" = obiect(e) de podoabă),
care se distinge de bijuterie prin aceea că ea caută efectul decorativ al bijuteriilor prin utilizarea pietrelor
preţioase şi a perlelor fine. Metalul preţios (aur, platină, argint) nu este decît un suport, pe cînd în bijuterie
lucrătura metalului este elementul principal, chiar dacă acesta este impodobit cu pietre şi cu perle mici de

53
Pentru Europa, vezi capitolul "Stadiul nucleelor neoindustriale", pag. 186-195, în "Geografia..." de V. Velcea şi Al. Ungureanu,
1993

76
mică valoare. Giuvaergii cunosc doar patru pietre preţioase (diamantul, rubinul, safirul şi smaraldul),
celelalte (ametistele, turcoazele, topazele, jadurile, aventurinele, onixurile) fiind numite pietre fine sau
semipreţioase.
În 1746, Joseph Strass inventează prima piatră sintetică, un silico-borat de plumb care
imita diamantul (strassurile). De atunci au fost "inventate" şi celelalte imitaţii (diamante, rubine, safire şi
smaralde artificiale), utilizate în domenii mult mai puţin romantice: extracţia petrolului, tăierea metalelor,
tehnologiile laserilor, ceasornicărie etc.
Perlele fine, considerate astfel datorită calităţilor pe care le prezintă (luciu, mărime,
culoare, formă) sînt pescuite în mările tropicale ale Orientului Mijlociu şi ale Australasiei. În Japonia, şi
apoi în alte state oceanice, s-au creat ferme acvatice de cultură a moluştelor perlifere, însă calitatea
produselor obţinute este mult sub cea a perlelor fine. În fine, există şi perlele imitaţie, create prin sidefarea
artificială a unor particole sferice.

14.2.Orfevrăria

Orfevrăria, respectiv prelucrarea aurului, este un termen preluat prin filiera franceză.
Rădăcina cuvîntului, atestat pentru prima oară în secolul al XII-lea, vine de la latinescul "aurifex", care a
dat în franceza clasică orfèvrerie (de la or=aur şi fèvre, de la "faber"= artizan). Artizanii care practică
orfevrăria produc bunuri destinate serviciilor şi ornamentelor de masă (tacîmuri, platouri), decoraţiunilor
interioare (candelabre, cupe, scrumiere), practicărilor cultelor (calicii, pocale, cupe rituale). Materiile prime
utilizate sînt foarte diferite: aur, argint masiv, metal aurit, metal argintat (în special aliajele de cupru, zinc şi
nichel se pretează argintării), staniu, bronz, oţel inoxidabil etc.

Intensitatea spaţială a acestor activităţi depinde de dinamismul economic al teritoriilor de

implantare. După al doilea război mondial, polul cumpărărilor de metale şi pietre preţioase şi a obiectelor
confecţionate din acestea a cunoscut trei poziţii succesive:
-imediat după război, odată cu relansarea economică a lumii occidentale, polul era centrat
în Statele Unite sau în Europa de Vest, în funcţie de crizele economice de mică anvergură care afectau
aceste două regiuni;
-după şocul petrolier, petrodolarii au început sa deplaseze puterea de cumpărare spre
Orientul Mijlociu, unde emiratul Dubai a devenit o placă turnantă a comerţului mondial cu aur, care era
cumpărat, prelucrat sau exportat spre ţările tradiţional mari consumatoare de bijuterii: statele arabe, India,
Pakistan, Bangladesh;
-dificultăţile OPEC-ului şi explozia economică a Asiei de Est şi de Sud-Est a repoziţionat
polul de consum în Japonia, Taiwan, Hong Kong şi Coreea de Sud.

Preţul aurului este stabilit la bursele de metale (în prezent cea mai importantă fiind Chinese
Gold and Silver Exchange din Hong Kong). Diamantele (şi cea mai mare parte a celorlalte pietre preţioase)
sînt controlate de firma olandeză De Beers şi de cîteva mult mai mici din Israel. Amsterdam, Anvers, Haifa
şi Ierusalim sînt principalele centre de prelucrare a diamantelor. Recunoscuţi pentru fineţea bijuteriilor din
aur sînt artizanii italieni şi cei spanioli, precum şi cei armeni, tunisieni, marocani, egipteni etc.

15.Industria energetică

E E ENERGIA ELECTRICĂ ŞI TERMICĂ, GAZE ŞI APĂ

40 40 Producţia, transportul şi distribuţia de energie electrică şi termică, gaze şi apă caldă
401 401 Producţia, transportul şi distribuţia energiei electrice
402 402 Producţia şi distribuţia gazelor (exclusiv extracţia gazului natural şi a gazelor asociate, de
sondă)
403 403 Producţia şi distribuţia energiei termice şi a apei calde
41 41 Captarea, tratarea şi distribuţia apei
410 410 Captarea, tratarea şi distribuţia apei

Energia a constituit elementul de bază al progresului civilizaţiei umane. Energia radiantă a

planetei, captată mai bine de peşteri, a constituit unul din factorii de bază ai primului habitat mai sigur al
omului primitiv. Energia calorică, degajată în urma arderii lemnului a prilejut primele forme de progres în
alimentaţia şi în sistemul de securitate al grupului social. Energia solară a susţinut evoluţia unei game

77
diversificate de plante şi animale utile, fiind responsabilă şi de funcţionarea celorlalte sisteme energetice
naturale (eoliene şi hidraulice).
Societatea a utilizat iniţial resursele energetice cele mai accesibile: lemnul, deşeurile
agricole, energia apelor şi apoi a vîntului. Odată cu sofisticarea sistemului economic, au fost atrase în
circuitul producţiei şi consumului noi resurse: cărbunii, petrolul, gazele naturale, combustibilii radioactivi,
energia fotoelectrică. Repartiţia acestor resurse, combinată cu repartiţia şi cu intensitatea economică
teritorială a populaţiei, a creat diverse forme de localizare economică, în care energia a jucat roluri diferite.

15.1.Energia-factor indirect de localizare

Fără a constitui întotdeauna un element definitoriu al amplasării teritoriale a activităţilor

economice, făcînd parte integrantă din complexul de condiţii naturale oferite societăţii, energia a devenit
însă ulterior un factor principal de susţinere a sistemului de producţie şi de consum al civilizaţiei umane.
Principalele forme de energie prezente în orice sistem socio-economic sînt energia calorifică şi enegia
mecanică. În stadiile primare de dezvoltare a acestor sisteme, cele două forme de energie au un rol indirect
(implicit) în localizarea diferitelor tipuri de activităţi.

15.1.1.Energia calorifică

Căldura este utilizată pentru asigurarea condiţiilor de refacere a capacităţilor productive

ale oamenilor (încălzirea locuinţelor, gătitul hranei) şi ca energie productivă (topirea minereurilor,
deformarea materialelor, fixarea coloranţilor, producerea aburului etc.). Sursa tradiţională principală de
combustibil pentru obţinerea energiei calorice a fost energia solară convertită în biomasa celulozică
(lemnul, tulpinele şi frunzele plantelor, deşeurile agricole etc.).
Pădurea a fost şi rămîne resursa principală de combustibil celulozic, resursă asupra căreia
se exercită o presiune din ce în ce mai puternică. În perioada erei creştine, suprafaţa mondială de pădure a
fost aproape înjumătăţită: de la 7,6 miliarde de hectare în jurul anului 1 la ceva mai mult de 4,5 miliarde de
hectare spre anul 2000. Este adevărat că reducerea suprafeţelor forestiere s-a realizat în urma defrişărilor
cerute de nevoia de teren agricol şi de necesităţile industriale, însă un rol deloc minor l-a avut consumul
casnic. Jumătate din producţia mondială totală de lemn (care se cifrează la 3 miliarde metri cubi) este
utilizată drept combustibil, cealaltă jumătate fiind absorbită de industrie şi de construcţii. Cea mai mare
parte a statelor în curs de dezvoltare (care grupează 75% din populaţia planetei) utilizează lemnul ca sursă
preponderentă de energie. În cadrul lumii dezvoltate, lemnul este folosit pentru încălzitul locuinţelor doar
în regiunile cu un sezon rece (Canada, Europa), mai ales dacă aceast specific climatic se conjugă cu teritorii
naţionale întinse, imposibil de acoperit cu reţele moderne de încălzire (Suedia, Norvegia, Finlanda, Canada,
SUA, CSI), însă valorile consumului sînt relativ mici. Consumul de lemn de foc este concentrat în ţările
sărace ale planetei. Energia comercială bazată pe lemn produsă în China sau în Brazilia echivalează
producţia de petrol a Algeriei, a Libiei sau a Norvegiei. Utilizarea intensă a lemnului în lipsa altor surse de
energie accesibile statelor în curs de dezvoltare le subminează acestora chiar baza dezvoltării lor.
Fenomenul este evident mai ales acolo unde numărul mare de locuitori conduce la consumuri care
depăşesc capacitatea de regenerare a pădurilor.
Exploatarea difuză a pădurilor din zonele intertropicale şi subtropicale, pentru extragerea
lemnului de foc, nu crează concentrări teritoriale de activităţi economice, faţă de statele dezvoltate, unde
activitatea este subordonată exploatării industriale. În statele în curs de dezvoltare din Africa, din Asia de
Sud-Vest, de Sud şi de Sud-Est, apar în schimb pieţe locale (zilnice, săptămînale sau sezoniere) pentru
comercializarea lemnului-combustibil. Funcţionarea acestora a devenit necesară după ce, în urma
defrişărilor accelerate, distanţa ce trebuia parcursă zilnic pentru asigurarea combustibilului a depăşit 20 km
în unele zone din Ghana, Burkina Fasso, Niger, Nigeria, Sudan, Etiopia, Somalia, Pakistan, India şi China.
În statele intertropicale în care pădurile umede conţin arbori interesanţi din punct de vedere economic
(Brazilia, Nigeria, Gabon, Zair, Sri Lanka, Birmania, Thailanda, Indonezia, Papua-Noua Guinee, Filipine),
o parte din necesarul de lemn de foc este furnizat de exploatarea în sistem industrial a respectivelor păduri.
Combinate cu incendierile voluntare ale agricultorilor itineranţi, fronturile industriale de exploatare
forestieră concurează la diminuarea rapidă a suprafeţelor împădurite, reducînd posibilităţile de
aprovizionare a populaţiei. Astfel, în Mauritania, Rwanda şi Burkina Fasso, cererea depăşeşte de 10 ori
capacitatea de regenerare a pădurilor, în Kenya, India şi China de 7 ori iar în Etiopia, Tanzania şi Nigeria
de peste 3 ori.

78
 În afara localizărilor comerciale prilejuite de lemnul de foc, se pot aminti şi primele
cuptoare metalurgice (apărute în Orientul Apropiat şi Mijlociu şi extinse ulterior în China, în Europa
Occidentală), care erau instalate în interiorul pădurilor, deoarece utilizau drept combustibil mangalul, un
cărbune obţinut prin arderea înăbuşită a lemnului.

Precum în cazul energiei calorice, şi formele primare de energie mecanică utilizate au fost
cele mai accesibile: forţa musculaturii umane şi animale. Anumite invenţii şi inovaţii (pîrghia, roata, hamul)
au permis ridicarea randamentului acestor "baterii vii", ducînd la intensificarea activităţilor economice de
bază: agricultura, meşteşugurile şi schimburile comerciale. În agricultură şi silvicultură, utilizarea forţei
animalelor a facilitat extinderea terenurilor agricole (desţeleniri, defrişări) ori au condus la utilizarea
intensivă a terenurilor deja apropriate. Legată de acest ultim aspect este problema irigaţiilor din zonele
aride. În nordul Africii, în Peninsula Arabiei, în sud-vestul Asiei ori în India se utilizează forţa animalelor
pentru scoaterea apei din puţuri (tehnica numita dhalú, cînd se folosesc cămile înhămate la un burduf din
piele) sau pentru prelevarea apei din rîuri, cu ajutorul unei roţi prevăzute cu cupe ceramice sau din piei de
animale (tehnică denumită noria, bazată pe utilizarea forţei asinilor, catîrilor sau măgarilor).
Mult mai tîrziu au apărut mecanisme ce puteau capta energia mecanică a apei sau vîntului,
creînd localizări punctiforme de activităţi prelucrătoare: măcinarea cerealelor, a minereurilor (morile de
vînt, morile de apă), "topirea" fibrelor textile şi a postavurilor groase (morile cu pive), transportul
mărfurilor (porturi pentru corăbii cu pînze), scoaterea apei de la adîncimi mari (în lungul căilor ferate şi în
cadrul fermelor din Statele Unite, din Australia etc). Utilizarea energiei biochimice a mangalului, a energiei
hidraulice şi a celei eoliene au constituit primii paşi către utilizarea directă şi explicită a energiei ca factor
direct de localizare a industriilor.

15.2.Energia-factor direct de localizare

Odată cu progresul tehnic şi cu dezvoltarea industriei a crescut capacitatea societăţii de a

obţine şi forme de energie din ce în ce mai puternice, valorificate de maşini termice şi electrice de
randament din ce în ce mai mare. Aceasta a conferit energiei caracterul de factor direct al localizării
activităţilor economice: motoare electrice de mare putere au permis irigarea unor suprafeţe întinse, ceea ce
a făcut posibilă implantarea sistemelor agricole în spaţii pînă atunci inaccesibile; modernizarea tracţiunii
mijloacelor de transport a făcut posibilă extensia spaţială fără precedent a căilor de comunicaţii; facilitarea
transportului energiei de mare putere la distanţe mari a condus la expansiunea industriei în teritoriu;
posibilitatea implantării locale a unor nuclee energetice de mare capacitate a creat condiţiile necesare
dezvoltării concentrărilor urban-industriale departe de sursele clasice de energie (cărbune, lemn etc.).

Consumul de energie primară în lume (2001)

- milioane TEP (tone echivalent petrol)-
Sursa: L’Etat du monde, 2003
Regiunea Combustibili Petrol şi Gaz Electricitate TOTAL
solizi produse natural primară
petroliere
America de Nord 591,7 980,7 574,7 291,4 2438,5
Europa 232,0 661,4 369,2 294,4 1557,0
Asia-Pacific (ţări OCDE) 151,2 299,4 91,6 96,3 638,5
Europa de Est şi CSI 293,3 254,5 527,7 100,7 1176,2
America Latină 29,0 316,1 119,5 63,4 528,0
Asia (alte state) 965,5 662,0 168,6 97,8 1893,9
Africa 88,5 100,9 47,8 9,8 247,0
Orientul Mijlociu 7,8 190,5 169,5 1,2 369,0
TOTAL 2359,0 3465,3 2068,5 954,9 8851,8
Lemnul de foc nu este cuprins în aceste date statistice; Electricitatea primară cuprinde energia hidroelectrică, nuclearoelectrică, geotermoelectrică
şi electricitatea datorată noilor energii regenerabile; Echivalarea în TEP (tone echivalent petrol) a fost realizată după normele Agenţiei
Internaţionale a Energiei.

În aceste condiţii, structura producţiei şi consumului de energie s-a modificat radical în

doar două secole. Lemnul, care deţinea 94,5% din consumul mondial de energie în 1800, ocupă în prezent
doar 5%. Cărbunele a cunoscut o avansare vertiginoasă: de la 5,5% în 1800, la 53% în 1900, după care a
scăzut (31,1% astăzi) datorită concurenţei petrolului şi gazelor naturale (5% în 1900 şi 49,6% în perioada

79
actuală). După 1900 a crescut şi ponderea energiei hidroelectrice, iar după 1950 cea a energiei nucleare,
ambele contribuind la sfîrşitul anilor '90 cu 14,9% în balanţa consumului energetic mondial.
Principalele resurse de energie primară care constituie fundamentul sistemului economic
actual sînt: resursele de combustibili minerali (carbuni, petrol, gaze naturale, metale radioactive) şi resursele
hidraulice (ale rîurilor, mareelor, valurilor). Prin diferite tehnologii, aceste forme de energie primară sînt
transformate în energie secundară: electrică, mecanică, termică etc., mai uşor de transportat şi de utilizat.
Exploatarea economică a resurselor de energie primară crează trei tipuri principale de localizare a
activităţilor economice: cele legate de extracţia lor, cele legate de consumul lor şi cele legate de transporturile de
energie efectuate între regiunea de producţie şi regiunea de consum. Aceste trei tipuri de localizări vor fi
prezentate în continuare, pentru fiecare resursă energetică.
Repartiţia şi localizarea unităţilor industriei energetice depind de tipul, calitatea şi
cantitatea surselor de energie utilizate.
Sursele primare de energie se găsesc în toate stările de agregare: plasmatică, lichidă, solidă
sau gazoasă. În cazul unora dintre ele, se poate oricînd obţine forma de energie secundară dorită, plecînd
de la oricare alta, cu preţul unei anumite pierderi energetice. Această pierdere, care poate fi planificată,
defineşte randamentul de transformare energetică. De exemplu, maşinile termice actuale (motoare de
automobil, cazanele termocentralelor) au un randament mediu de 40-50% (adică doar 40-50% din energia
termică poate fi transformată în energie mecanică sau electrică).
Dacă transformarea unei forme de energie în alta se face fără a se modifica în prelabil
sursa energetică primară utilizată, noua energie obţinută se numeşte energie primară (exemplu: energia
cinetică a apei se transformă în energia cinetică a turbinei care se transformă în energie electrică; energia
chimică a cărbunilor este transformată în energie calorifică, aceasta în energia mecanică a aburilor şi
turbinelor, iar această în energia electrică).
Dacă transformarea unei forme de energie în alta necesită modificarea prealabilă a sursei
primare, noua energie se numeşte energie secundară (exemplu: cărbunii şi hidrocarburile sînt transformate
prin cocsificare, distilare, rafinare, obţinîndu-se cocsul, benzinele, motorinele, păcurile, gazele
combustibile, acestea fiind utilizate apoi pentru fabricarea energiei dorite).
În fabricarea electricităţii, principala energie utilă a civilizaţiei actuale, se clasifică drept
surse primare cele neutilizabile în economie sub alte forme (energia apei, energia geotermică, energia
nucleară), dar în jur de 60% din energia electrică a globului se obţine din surse secundare (amestecuri pe
bază de cărbune, de diferite produse petroliere, de gaze obţinute prin industrializarea combustibililor fosili
etc.).

15.3.Industria termoenergetică

Industria termoenergetică a fost destinată iniţial producerii aburului pentru obţinerea

energiei mecanice. Ulterior, centralele termice au fost echipate cu instalaţii capabile să producă atît energie
termică pentru reţelele de termoficare, cît şi energie electrică. Principiul de funcţionare al unei asemenea
centrale este cel de transformare al energiei chimice, conţinută în combustibili, în energie termică ce devine
energia mecanică a aburilor care trece apoi în energia mecanică a turbinelor, ultima fază fiind
transformarea acesteia din urmă în energie electrică.

15.3.1.Comportamentul teritorial al uzinelor termoelectrice

Termoelectrocentralele, fie că utilizează cărbuni sau petrol, fie că utilizează uraniu,

prezintă cîteva trăsături comune în ceea ce priveşte integrarea lor în spaţiile în care sînt implantate.
Utilitatea lor nu poate fi pusă la îndoială, deoarece sînt principalii furnizori de energie
electrică, termică şi în final mecanică ai civilizaţiei umane actuale. Prezenţa lor într-un anumit teritoriu,
cerută în principal de marile aglomeraţii umane, asigură fundamentul energetic al oricărui sistem economic
teritorial. State precum: Brazilia, India, China, CSI, Canada sau SUA au instalat întîi unităţi termoelectrice
(nucleare sau clasice) şi apoi au implantat industrii industrializante (în special metalurgie feroasă şi
neferoasă) în spaţiile anterior neindustrializate. Industriile se concentrează în jurul lor în funcţie de
cantitatea de energie electrică sau termică de care au nevoie pentru fabricarea produselor finite sau
semifinite.
Industriile mari consumatoare de curent electric, de abur industrial, de apă fierbinte, se
localizează în imediata apropiere a centralelor termoelectrice. În această situaţie se află metalurgia feroasă

80
şi neferoasă, anumite ramuri ale industriei chimice (produsele clorosodice, petrochimia, carbochimia),
industria materialelor de construcţii, industria cartonului şi hîrtiei etc. Celelalte industrii (alimentară, textilă,
prelucrarea lemnului, fabricarea echipamentelor casnice şi industriale), care consumă cantităţi mai reduse
de energie, sînt dispersate în teritoriu, în lungul reţelelor de înaltă şi foarte înaltă tensiune.
O serie de cercetări geografice au demonstrat că unele industrii mecanice sînt polarizate
de centralele termoelectrice deoarece acestea sînt consumatoarele produselor lor. În această categorie se
includ industriile de prelucrare a metalelor şi de construcţii metalice, care oferă o întreagă gamă de
rezervoare, cisterne, radiatoare, generatoare de aburi, precum şi unele subramuri ale industriei de
echipamente, care produc motoare, turbine, compresoare, pompe, articole de robinetărie, arzătoare
industriale etc.
Perfecţionarea transporturilor a redus dependenţa centralelor termoelectrice de
zăcămintele de combustibili, astfel că majoritatea noilor uzine se amplasează în funcţie de marii
consumatori (nuclee şi complexe industriale, centre urbane). Este greu de făcut o departajare netă a
factorilor de localizare, deoarece oraşele-porturi de exemplu, deşi sînt consumatori majori de energie, se
află în acelasi timp şi în calea fluxurilor continentale sau transcontinentale de import a cărbunilor sau
petrolului. În cazul porturilor, cuplurile uzină electrică-rafinărie sau uzină electrică-cocserie (carbochimie)
sînt extrem de frecvente. Situarea în proximitatea concentrărilor urban-industriale nu înseamnă situarea în
interiorul acestora, deoarece teama de poluare a împins siturile de localizare la o distanţă de 50-75 km de
centrul aglomeraţiilor urbane.

Producţia totală de electricitate(2002)

Sursa: L’Etat du monde, 2003
Statul Producţia (miliarde kWh) Producţia (% din total)
SUA 3946,6 25,3
China 1462,8 9,4
Japonia 1051,6 6,8
Rusia 888,0 5,7
Canada 582,1 3,7
Total 5 ţări 7931,1 50,9
Germania 572,8 3,7
India 559,5 3,6
Franţa 550,5 3,5
Marea Britanie 380,8 2,4
Brazilia 321,6 2,1
Coreea de Sud 311,3 2,0
Italia 279,6 1,8
Spania 237,3 1,5
TOTAL MONDIAL 2544,4 100,0

Uzine legate de extracţia combustibililor mai funcţionează doar în cadrul vechilor regiuni
carbonifere sau petrolifere ale planetei, precum şi într-o serie întreagă de state care şi-au structurat, după
anii 1960-1970, întreaga strategie de dezvoltare pe baza resurselor energetice proprii (Mexic, Venezuela,
Columbia, Chile, Nigeria, Gabon, Libia, Algeria, Tunisia, statele Orientului Mijlociu, Coreea de Nord).
După 1970 au cunoscut o extensie spaţială mare centralele geotermoelectrice (în Noua Zeelandă,
Indonezia, Filipine, Japonia, CSI, SUA, Nicaragua, Mexic, Italia, Islanda).

În calitate de resursă energetică, uraniul generează în spaţiul geografic localizări

economice sub forma centralelor atomoelectrice, prezente mai ales în statele industrializate. Întrucît
uraniul nu generează fluxuri comerciale voluminoase, principalii factori de amplasare în teritoriu a
centralelor nuclearo-electrice sînt: existenţa consumatorilor majori de energie electrică (aglomeraţii
industrial-urbane), existenţa unui curs de apă cu debit suficient de mare pentru a asigura atît răcirea
reactoarelor cît şi producerea aburului necesar turbinelor si, în final, existenţa unor spaţii puţin populate,
pentru a se limita efectele în cazul unor eventuale accidente. Singurul stat care beneficiaza de toate aceste
trei elemente, este Franţa: majoritatea centralelor sale atomice sînt localizate în bazinul fluviului Loire,
regiune cu populaţie rarefiată şi situată în vecinatatea aglomeraţiei urbane şi industriale din Île-de-France.
Celelalte puteri nucleare civile au fost obligate să-şi amplaseze atomocentralele în interiorul ariilor de densă
populare: SUA în regiunea urbanizată din est şi nord-est, Marea Britanie în bazinul londonez, Germania în

81
conurbaţia Rhin-Ruhr, CSI în partea europeană, Japonia în megalopolisul din sud-est etc. Centralele
atomoelectrice sînt destinate să susţină din punct de vedere energetic concentrările industriale deja
existente.

Producţia totală de electricitate nucleară(2002)

Sursa: L’Etat du monde, 2003
Statul Producţia (miliarde kWh) Producţia (% din total)
SUA 815,7 30,7
Franţa 422,0 15,9
Japonia 310,2 11,7
Germania 171,6 6,5
Rusia 134,4 5,1
Total 5 ţări 1853,9 69,8
Coreea de Sud 112,1 4,2
Marea Britanie 91,2 3,4
Ukraina 77,1 2,9
Canada 76,7 2,9
Suedia 71,9 2,7
TOTAL MONDIAL 2654,5 100,0

15.4.Industria hidroenergetică

Industria hidroenergetică transformă energia cinetică a apei (rîuri, valuri, curenţi, maree)
în energie electrică în cadrul unor uzine numite centrale hidroelectrice. Singurele asemenea uzine rentabile
din punct de vedere economic sînt cele instalate pe rîuri, care se clasifică fie în funcţie de înălţimea căderii
de apă, fie după importanţa rezervorului care asigură alimentarea uzinei.
După înălţimea căderii de apă, se deosebesc:
-uzine de cădere mare (între 100 şi peste 1500 m), în care apa este captată la altitudine şi
trimisă apoi prin conducte de mai mulţi km spre uzinele instalate în vale;
-uzine de cădere medie (sub 100 de metri), aflate în văile montane înguste, la poalele barajelor
supraînălţate, de unde apa vine prin conducte forţate spre bateria de turbine)
-uzine de cădere mică, instalate în avalul barajelor construite pe cursurile mijlocii şi inferioare
ale rîurilor; apa este trimisă fie direct din lacul creat, în turbinele instalate în interiorul barajului, fie indirect,
în turbinele instalate pe canale de derivaţie; puterea centralei depinde în acest caz mai mult de debitul rîului
decît de căderea apei.
După importanţa rezervelor de apă care alimentează centrala se diferenţiază:
-uzine pe firul apei, cînd lacul, foarte mic, din spatele barajului se poate umple în cel mult 2
ore, puterea centralei depinzînd mai mult de debitul rîului decît de volumul de apă acumulat;
-uzine ecluzate, cînd lacul mic din spatele barajului se poate umple într-un timp cuprins
între 200 şi 400 de ore, exercitînd o acţiune regulatoare moderată asupra regimului de scurgere;
-uzine de lac, al căror rezervor este un lac mare, care se poate umple în mai mult de 400 de
ore, avînd deci o capacitate care anulează efectele de variaţie a regimului de scurgere.
De multe ori, rezervoarele de alimentare cu apă a centralelor sînt la rîndul lor
aprovizionate de conducte sau de canale subterane ce adună apele rîurilor unui întreg bazin hidrografic
(Kama-Volga în Rusia, Columbia-Snake în SUA). În zonele montane, în cazuri frecvente, apele sînt aduse
de pe versanţi opuşi, deci din alte bazine hidrografice decît cele pe care sînt instalate uzinele. Astfel,
uzinele hidroelectrice tind să se concentreze spaţial pe un anumit versant sau într-un anumit bazin
hidrografic. Din această cauză, industria hidroelectrică induce la rîndul său tendinţe de concentrare a
industriilor mari consumatoare de energie electrică ieftină. Aglomerarea acestor industrii depinde de cele
două efecte majore induse de electricitate: efectul termic şi efectul chimic54.

Electrotermia polarizează electrosiderurgia (destinată obţinerii feroaliajelor şi oţelurilor

speciale), electrometalurgia neferoaselor (magneziu, siliciu), cîteva ramuri ale chimiei de bază (carbonat de calciu,
fosfor) şi alte cîteva industrii (cea a produselor carbonice - electrozi, elemente catodice şi cea a abrazivilor -
corindon alb, corindon brun, carburi de siliciu etc.).

54 Les industries de la houille blanche, în Economie-Géographie, no 168, oct.1979

82
 Electrochimia este în esenţă disocierea unui corp în compuşii săi prin intermediul
electrolizei. Disocierea se poate efectua la cîteva grade Celsius, cînd procedeul se numeşte electroliză apoasă
şi polarizează industriile producătoare de clor, cloraţi de sodiu şi de potasiu, sau la cîteva mii de grade
celsius, cînd procedeul poartă numele de electroliză ignee şi polarizează activităţile de prelucrare a clorurii de
sodiu şi a aluminelor.
Potenţialul polarizant al hidroenergiei se manifestă cu putere în spaţiul de localizare.
Primele complexe de fabricare a aluminiului au fost amplasate în secolul al XIX-lea în cîteva văi izolate din
Alpii Franţei, Germaniei, Elveţiei şi Italiei. Şi după al doilea război mondial hidrocentralele au creat nuclee
industriale mai mult sau mai puţin izolate, în Siberia sudică (bazinul Enisei-Angara), în vestul Canadei, în
nord-vestul SUA, în Venezuela, Brazilia, Zambia, Zair, Guineea, Indonezia etc. Atú-ul important al
hidroenergiei este acela că, odată unitatea de producţie instalată, nu mai este nevoie de alimentare cu combustibil. Din
această cauză, energia hidraulică oferă posibilitatea umanizării şi industrializării unor spaţii îndepărtate de
ariile de densă locuire umană şi izolate de restul reţelelor de distribuţie a curentului electric.

15.4.1.Resursele hidraulice şi localizarea activităţilor economice

Resursele hidroenergetice ale planetei sînt extrem de mari (potenţialul teoretic fiind de
55.000 de miliarde kWh/an), însă doar o mică parte poate fi valorificată la nivelul actual al tehnicii
(potenţialul tehnic amenajabil este de 22 miliarde kWh/an). Repartiţia planetară a potenţialului tehnic
amenajabil este foarte inegală. La nivel statal, cele mai mari valori aparţin CSI, Zairului, Chinei, Statelor
Unite, Braziliei şi Canadei, cele mai mici înregistrîndu-se în statele aflate sub incidenţa climatului tropical
uscat (nordul Africii, Asia de Sud-Vest) etc. Inepuizabilă şi ieftină, energia hidraulică pare a avantaja
regiunile sărace ale globului (America Latină, Africa Centrală şi vestică, Asia), însă avantajul este doar
aparent, deoarece potenţialul tehnic amenajabil al statelor acestor regiuni este calculat pentru unele fluvii
ce străbat regiuni puţin populate (bazinul Amazonului, aria andină, zona ecuatorială a Africii, Himalaya şi
cordilierele muntoase centrale ale insulelor indoneziene) etc. Acelaşi lucru este valabil şi pentru CSI
(valorile cele mai mari aparţin fluviilor siberiene), Canadei (cu potenţialul concentrat în regiunile vestice şi
nordice) ori Statelor Unite, unde potenţialul maxim caracterizează arealul Munţilor Stîncoşi. În plus,
valorificarea acestor resurse este condiţionată de puterea financiară şi de nivelul de dezvoltare economică
al fiecarui stat. Investiţiile iniţiale, destul de repede amortizate de altfel, sînt foarte mari, ceea ce pune
obstacole serioase în valorificarea potenţialului hidroenergetic. Fiind o sursă ieftină şi continuă de energie
inepuizabilă, apele curgătoare au fost amenajate mai întîi în statele industrializate, apoi, după 1945, şi în
noile state independente, unde au predominat construcţiile hidroenergetice gigantice (peste 2.500-3.000
MW putere instalată). Europa se înscriie ca una dintre zonele cu cea mai intensă utilizare a potenţialului
hidaulic, urmată de Japonia, Coreea de Nord, Coreea de Sud, Statele Unite şi Canada, cărora li se adaugă o
serie de state echipate destul de recent cu hidrocentrale: Australia, Republica Sri Lanka, Filipine, Republica
Sud-Africană, Egiptul, Algeria, Republica Dominicană, Venezuela şi Mexic. State cu potenţial foarte mare
(CSI, Zair, Brazilia, Indonezia, China), utilizează doar o mică parte (2-20%) din energia pusă la dispoziţie
de cursurile de apă.

Deoarece transportul energiei electrice devine nerentabil la distanţe mai mari de 200 -
1000 de kilometri (în funcţie de tensiunea reţelelor), în spaţiul geografic planetar s-au constituit sisteme de
hidrocentrale a căror localizare depinde de intensitatea potenţialului tehnic amenajabil, de proximitatea consumatorilor
importanţi (industrii energofage, aglomerări urbane) şi de gradul de dezvoltare al teritoriilor în care au fost implantate. În
funcţie de intensitatea potenţialului hidroenergetic, sistemele pot fi alcătuite din hidrocentrale de capacitate
redusă (20-200 MW) sau din hidrocentrale medii şi mari (200-10.000 MW). Primele etape ale
industrializării teritoriale sînt caracterizate prin construcţia hidrocentralelor mari, destinate aprovizionării
structurilor industriale de bază (regiunilor şi complexelor industriale). În etapele următoare, de
descentralizare industrială55, se urmăreşte valorificarea tuturor siturilor favorabile amplasării centralelor

55
Prin descentralizare industrială se întelege descongestionarea regiunilor excesiv industrializate, prin politici guvernamentale de
organizare a teritoriului: investiţiile sunt deturnate din regiunile dezvoltate spre cele neindustrializate, investitorilor care localizează
diferite întreprinderi în afara zonelor bine echipate sunt scutiţi de anumite taxe etc. În unele cazuri, descentralizarea se produce în
mod natural, prin construirea noilor întreprinderi cât mai aproape de fluxurile de materii prime, după epuizarea resurselor
minerale locale.

83
hidroelectrice, încît capacitatea acestora scade, pentru a se putea apropia cît mai mult de micii consumatori
izolaţi, mai ales din mediul rural. Principalele sisteme hidroenergetice mondiale sînt următoarele:

Sistemul nord-est canadian, localizat în Peninsula Labrador, este structurat pe rîurile care se
îndreaptă spre Golful Hudson, spre sistemul hidrografic Sfîntul Laurenţiu-Marile Lacuri sau spre Oceanul
Atlantic. Hidrocentralele sînt grupate în sub-sisteme puternice: La Grande (11.000 MW), Churchill Falls
(5.200 MW), La Grande Baleine (3.060 MW) şi Manicouagan (2.000 MW). Fluxurile de energie electrică
produsă sînt destinate aprovizionării aglomeraţiei urbane din sud-estul Canadei şi megalopolisului din
nord-estul Statelor Unite, şi mai ales industriilor energofage polarizate de acest sistem: metalurgia
neferoaselor (aluminiu, cupru, zinc, plumb), siderurgie, industriile de prelucrare a lemnului, industriile
sticlei şi ale altor materiale de construcţie.

Producţia totală de electricitate hidraulică(2002)

Sursa: L’Etat du monde, 2003
Statul Producţia (miliarde kWh) Producţia (% din total)
Canada 331,5 12,7
Brazilia 268,4 10,3
China 241,7 9,3
SUA 205,6 7,9
Rusia 166,0 6,4
Total 5 ţări 1213,2 46,5
Norvegia 120,9 4,6
Japonia 97,0 3,7
India 80,0 3,1
Suedia 79,3 3,0
Franţa 78,5 3,0
TOTAL MONDIAL 2607,4 100,0

Sistemul central-est american este axat pe afluenţii de pe stînga fluviului Mississippi (Ohio,
Cumberland, Tennessee), hidrocentralele valorificînd diferenţa de nivel dintre Munţii Appalachi şi Platoul
Cumberland pe de o parte, iar pe de altă parte dintre acesta din urmă şi cîmpia joasă a flviului Mississippi.
Cele aproximativ 90 de uzine, a căror talie medie este de 500-600 de megawaţi, însumează o putere
instalată totală de peste 60.000 MW. Pe latura estică a Appalachilor se desfăşoară un subsistem important
(Line Falls), care utilizează şirul ("line") de cascade şi repezişuri ("falls") situate la contactul dintre
abrupturile montane şi cîmpia litorală atlantică.

Sistemul vest-american, desfăşurat pe suprafaţa a trei mari bazine hidrografice (Fraser în

Canada şi Columbia-Colorado în SUA), însumează mai mult de 40.000 MW putere instalată în centrale
mari, cu o capacitate medie de 1.000 MW. Odată cu dezvoltarea aglomeraţiilor şi conurbaţiilor pacifice
(Vancouver, Portland-Seattle-Tacoma, Oakland-San Francisco-Sacramento şi Los Angeles-San Diego),
hidrocentralele celor trei bazine au fost interconectate iar capacitatea unora a fost mărită prin
supraechipare (instalarea unor noi turbine) sau prin supraînălţarea barajului. Prin aceste metode,
capacitatea centralei Grand Coulée (SUA) a fost sporită succesiv de la 2.000 MW la 5.000 MW şi apoi la
peste 9.000 MW. Surplusul de energie este absorbit de marile uzine locale de elecroliză a aluminei,
cuprului, zincului şi plumbului din Canada şi din SUA.

Sistemul european este alcătuit din salbe de hidrocentrale de capacitate redusă (100 - 500
MW), instalate pe cursurile rîurilor din lanţurile şi din masivele montane ale Europei: Pirinei, Masivul
Central Francez, Alpi, Munţii Scandinaviei, Carpaţi. Primele concentrări de hidrocentrale au apărut în
urma necesităţilor de iluminare urbană (pe Var pentru Nisa, pe Dîmbovita pentru Bucureşti) şi de
alimentare a metalurgiei aluminiului (în arealul Alpilor francezi, germani, Elveţieni şi italieni). Capacitatea
totală a sistemului (170.000 MW) este în continuă creştere datorită instalarii micro-hidrocentralelor. Cea
mai mare uzină hidroelectrică europenă este cea de la Porţile de Fier, cu 2.300 MW.

Sistemul ruso-ukrainean este compus din sub-sistemul Nistrului şi din cel al fluviilor Kama-
Volga-Don. Sistemul cumulează o capacitate instalată de peste 40.000 MW, cu o talie medie a centralelor
componente de 1.000 MW, mai mari fiind cele de la Kuibîşev (2.300 MW) şi Volgograd (2.600 MW).

84
Energia electrică produsă este destinată consumului industrial din partea europeană a CSI
(electrometalurgie, industrii ale produselor clorosodice, industrii de echipament, industrii ale materialelor
de construcţie) şi aprovizionării populaţiei (75% din locuitorii CSI trăiesc la vest de Ural).

Sistemul Siberiei sudice cuprinde marile uzine hidroelectrice amplasate pe Enisei, pe Obi şi
pe afluenţii acestora (cel mai important fiind Angara). Hidrocentralele însumează în jur de 30.000 MW,
fiecare avînd o capacitate instalată care le include în rîndul marilor uzine electrice mondiale: Saiano-
Şuşensk (6.400 MW), Krasnoiarsk (6.000 MW), Braţk (4.600 MW) şi Ust Ilimsk (4.400 MW). Energia
electrică obţinută serveşte la completarea necesarului energetic al nucleelor industrial-urbane cu caracter de
penetraţie din nordul şi estul Kazahstanului, din Kuzbas şi din Transbaikalia.

Sistemul Paranà, din America de Sud, a fost generat de avîntul industrial al Braziliei,
Argentinei, Paraguay-ului şi Uruguay-ului. Avînd peste 35.000 MW putere instalată, cele peste 60 de uzine
cu talia medie cuprinsă între 500 şi 800 MW, asigură esenţialul energetic pentru regiunile înconjurătoare.
Sistemul este un adevărat nucleu energetic, deţinînd 35% din capacitatea electrică instalată în toate tipurile
de centrale sud-americane. Cea mai mare uzină este cea de la Itaipú, cu 12.600 MW.

În afara acestor mari organizări teritoriale hidroenergetice, pe glob mai există o serie de
sisteme mai mici, de talie naţională, sau doar de concentrări de uzine hidroelectrice, destinate
aprovizionării unor state insulare (Japonia, Cuba, Republica Dominicană, Filipine) sau a unor regiuni
urban-industriale izolate. Cu caracter punctiform, asemenea organizări apar în Brazilia de nord-est
(centrala Tucurui, cu 8.000 MW, de pe Rio Tocantins sau uzina Paulo Alfonso de pe São Fracisco, cu
6.700 MW putere instalată), în Venezuela (concentrarea Macagua-Guri, cu 10.000 MW, amplasată pe Rio
Caroni), în Africa sudică (Cabora Bassa şi Cariba, cu cîte 2.000 MW, pe Zambezi), în Egipt (sistemul Sadd-
el-Aali de pe Nil), în India şi Pakistan (sistemul Indus-Sutlej), în Indochina (pe Chāo Prāya, pe Irrawaddy,
pe Mekong, pe Song Hong Ha şi Song Hong Da), în China (pe Yang Tze/Changjiang şi pe Huang He). În
Japonia sistemul hidroelectric este de tip alternativ (centralele, de capacităţi mici şi foarte mici, instalate pe
cele două flancuri ale munţilor centrali, funcţionează sezonier, în funcţie de direcţia vînturilor care aduc
precipitaţii cînd din est, din Pacific, cînd din vest, din Marea Japoniei). Australia posedă un sistem bine
structurat pe cele două rîuri principale din sud-est (Murray şi Darling), însă capacitatea uzinelor este foarte
mică (în medie 40 MW, datorită climei semiaride care menţine debitele cursurilor de apă la un nivel scăzut.
Sistemele hidroelectrice, concentrările de hidrocentrale sau chiar uzine hidroelectrice
izolate, sînt amplasate în general în scopul acoperirii nevoilor energetice ale industriilor mari consumatoare
de electricitate: metalurgia neferoaselor, industria produselor clorosodice, industria sticlei, industria
cimentului, industriile plasticului şi răşinilor sintetice etc. Valorificînd resurse energetice locale, care nu
necesită fluxuri din exterior, uzinele hidroelectrice se pot amplasa în spaţii nelocuite anterior, unde pun
bazele umanizării şi industrializării acestora. Acest caracter de penetratie este specific uzinelor din
Amazonia (Columbia, Venezuela, Brazilia, Surinam, Guyana), din Indonezia (în Kalimantan) şi din CSI (în
Siberia). Spre deosebire de obiectivele hidroenergetice, uzinele termoelectrice pe bază de cărbuni, petrol,
gaze naturale şi uraniu sînt amplasate în interiorul oraşelor vechilor regiuni carbonifere şi petrolifere sau pe
traseul fluxurilor majore de combustibili. Dacă termocentralele induc o tendinţă de centralizare (de
aglomerare) a activităţilor economice, hidrocentralele au în general un caracter descentralizant asupra
sistemului economic.

15.5.Balanţa energetică a statelor lumii şi influenţa sa asupra localizărilor

economice

Statele excedentare (exportatoare de energie) sînt statele petroliere şi cele carbonifere.

Dintre statele dezvoltate, energointensive prin excelenţă, doar CSI, Canada, Australia, Marea Britanie,
Olanda, Norvegia, Polonia, Albania şi Africa de Sud intră în această categorie, restul fiind dependente de
importurile de materii prime energetice. În aceeaşi situaţie de dependenţă economică se află o serie
întreagă de state în curs de dezvoltare din America de Sud (Brazilia, Guyana, Guyana Franceză, Surinam),
din America Centrală (Cuba, Haiti, Puerto Rico, Republica Dominicana, Belize, Honduras, El Salvador,
Costa Rica, Panamà), din Africa (statele Sahelului şi ale Africii de Est), din Asia (Pakistan, India,
Bangladesh, Thailanda, Viêt-Nam, Filipine, Taiwan, Hong Kong, Coreea de Sud, Mongolia), precum şi

85
toate statele insulare ale Oceaniei. Analiza balanţelor energetice naţionale conduce la cîteva concluzii
importante referitoare la răspîndirea activităţilor economice în spaţiul planetar:
1. Deoarece fiecare stat încearcă iniţial să-ţi dezvolte economia pe bază posibilităţilor proprii, resursele
energetice naturale locale (minerale sau hidraulice) induc o primă diferenţiere a localizărilor economice în spaţiul geografic. În
funcţie de această constatare, se pot deosebi mai multe categorii de state:
a) - state care produc mai mult de 50% din energia necesară pe baza propriilor rezerve de
cărbuni: CSI, România, Polonia, Cehia, Ucraina, China, India, Australia, Africa de Sud, Zimbabwe,
Botswana şi Statele Unite. Toate aceste state au complexe şi regiuni industriale întregi dezvoltate pe baza
cărbunelui (în special regiuni carbonifer-siderurgice);
b) - state care produc mai mult de 50% din energia necesară pe baza resurselor proprii de
hidrocarburi lichide şi gazoase: statele din Orientul Mijlociu (Arabia Saudită, Iran, Irak, Kuweit,
Afganistan, Qatar, Oman, Bahrein, Emiratele Arabe Unite, Siria); statele din bazinul Golfului Mexic
(Guatemala, Trinidad Tobago, Venezuela, Columbia); statele din Asia de Sud-Est (Indonezia, Brunei
Darussalam, Malaysia); unele state africane (Algeria, Tunisia, Libia, Egipt, Nigeria, Gabon, Camerun şi
Congo); în Europa se remarcă Olanda, Norvegia şi Marea Britanie. Sistemul economic al celor mai multe
dintre aceste state este bazat pe gaze naturale şi petrol (energie electrică, petrochimie, îngrăşăminte
chimice, metalurgie neferoasă, produse clorosodice);
c) - state care produc mai mult de 50% din energia necesară pe baza resurselor hidraulice
proprii (Canada, Brazilia, Paraguay, Zair, Zambia, Ghana, Uganda, Sudan, Rwanda, Angola, Islanda, Noua
Zeelandă, Austria, Elveţia, Suedia, Bhutan, Nepal). Destinată electrificării sistemelor naţionale de aşezări,
energia hidrocentralelor este de multe ori factorul de amplasare a industriilor energointensive (de
producere a aluminiului, a acidului clorhidric, cimentului etc.).

2. Deoarece resursele naturale minerale se epuizează şi au o repartiţie spaţială neuniformă, este necesară
o redistribuire la scară mondială, proces care se efectuează prin intermediul schimburilor comerciale. Funcţionarea fluxurilor
comerciale de combustibili este un al doilea factor de diferenţiere teritorială a activităţilor economice, creînd alte tipuri de
localizări, relative în special la forma teritorială rezultată, tipuri specifice următoarelor categorii de state:

a) - state exportatoare de petrol şi gaze naturale (situate în Orientul Mijlociu, în regiunea

Mexic - Caraibe, în Africa de Nord, în Africa de Vest şi în Asia de Sud-Est. Principalele forme de
localizare economică sînt punctiforme, fiind specifice porturilor. În complexele industrial-portuare se
localizează cele mai bine organizate structuri industriale, constituite în general din industrii grele (chimie,
metalurgie, construcţii de maşini);

b) - statele exportatoare de cărbuni aparţin în general lumii industrializate: SUA, Canada,

Australia, CSI, Polonia, Cehia şi Africa de Sud. Localizările prilejuite de această activitate sînt fie punctiforme
(terminalele carbonifere portuare sau feroviare), fie planiforme (regiunile de producţie şi de expediere a
cărbunelui destinat exportului, alcătuite din uzinele de prelucrare, de sortare, de spălare, de brichetare, de
cocsificare etc.).

c) - statele importatoare de petrol, gaze, cărbuni şi uraniu aparţin Europei (Spania, Franţa,
Germania, Bulgaria, România), Asiei de Est (Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, Hong Kong) şi Americilor
(SUA, Brazilia, Argentina). În această categorie intră şi statele care obţin peste 60% din energia electrică
prin filiera nucleară: Franţa (75%), Belgia (70%), Taiwan (65%). Datorită cantităţilor din ce în ce mai mari
de combustibili importaţi, industriile grele ale acestor ţări au tendinţa de a se concentra pe litoralele
oceanice şi în lungul fluviilor sau canalelor fluviale, pentru a limita cheltuielile pe care le-ar necesita
transportul în interiorul uscatului. Aglomerarea industriilor în lungul litoralelor şi a fluviilor conduce la
crearea organizărilor industriale liniare (axiale).

86
 Structuri industriale planetare
Activităţile industriale au dobîndit dimensiuni mondiale în primul rînd prin
internaţionalizarea economiilor naţionale, prin mondializarea56 comerţului, precum şi prin relaţiile de
interdependenţă stabilite între agenţii economici localizaţi în teritorii naţionale diferite. Prin aceste mecanisme
s-au creat pe de o parte relaţii de dependenţă a statelor industrializate faţă de furnizorii de combustibili şi de
materii prime, iar pe de altă parte s-au creat relaţii de dependenţă tehnologică a statelor în curs de dezvoltare
faţă de statele dezvoltate. Pentru reducerea cât mai mult posibil a constrîngerilor induse de aceste relaţii,
majoritatea statelor au căutat să se asocieze în plan regional cu statele învecinate, creînd structuri industriale
transfrontaliere. Principiul de realizare a acestor structuri este integrarea orizontală, tradusă în colaborarea inter-
industrială între firme sau între state57.
În acelaşi timp, statele dezvoltate au căutat să încheie contracte de aprovizionare cu energie şi
materie primă cu furnizorii cei mai apropiaţi, în schimbul diferitelor forme de transfer tehnologic. În acest fel
s-au creat structuri industriale regionale, continentale sau intercontinentale alcătuite dintr-un nucleu tehnologic şi o
periferie furnizoare de materii prime şi energie, ea însăşi în plin proces de industrializare. Aceste structuri sînt fie
vizibile, impunându-se în peisaj (reţele comune de autostrăzi, de căi ferate, de canale fluviale, de transport a
energiei electrice, gazelor naturale ori petrolului), fie invizibile (relaţii de producţie şi de politică economică,
structuri similare a ocupării forţei de muncă, ponderi asemănătoare ale valorii producţiei industriale în
PNB/PIB, etc.).
După gradul de integrare, se pot deosebi structuri industriale integrate, structuri industriale de
tranziţie şi structuri industriale izolate. În cadrul fiecărei structuri se pot individualiza regiuni industriale complexe, în
funcţie de calităţile spaţiului economico-geografic şi de specificul evolutiv al organizărilor industriale locale.
Clasificarea pe care o propunem aici este strict orientativă, obiectele sale evoluînd continuu şi rapid.

Structuri industriale integrate

Structurile industriale integrate sînt caracteristice regiunilor celor mai dezvoltate ale planetei
(America de Nord, Europa Occidentală, estul Asiei). În plan regional, aceste organizări industriale
transfrontaliere şi-au datorat evoluţia unui nucleu sau unei axe tehnologice iniţiale, de unde, prin fenomenul de
expansiune şi difuzie industrială, activităţile sectorului secundar s-au extins în statele învecinate.

Regiunea nord-americană s-a dezvoltat în urma dinamicii economice a Statelor Unite, cuprinzînd
în prezent SUA, Canada, Mexicul şi câteva state şi teritorii insulare din Marea Caraibelor: Puerto Rico,
Bahamas, Dominica, Trinidad-Tobago, Bahamas, Bermude şi Insulele Virgine Americane.
Între organizările industriale grupate în jurul graniţei americano-canadiene au fost instalate
reţele foarte dense de căi ferate şi autostrăzi, conducte pentru hidrocarburi, sisteme de navigaţie fluvio-lacustră
şi reţele electrice de foarte înaltă tensiune. Spre sud, echipamente asemănătoare, dar de densitate mai redusă,
au fost instalate la graniţa cu Mexicul (şosele modernizate şi conducte) şi pe litoralul meridional (către care
converg majoritatea rutelor navale din Marea Caraibelor şi din Golful Mexic).
Canada este principalul furnizor de minereuri feroase şi neferoase, de energie electrică, petrol,
gaze şi chiar cărbuni (pentru concentrările urban-industriale pacifice ale SUA) iar Mexicul un furnizor destul
de important de petrol, gaze, concentrate de cupru, plumb şi zinc, zahăr nerafinat, fructe topicale, lînă, etc.
Marile întreprinderi din Statele Unite au instalat o serie de întreprinderi de asamblare a echipamentului de
transport, a echipamentului agricol sau a echipamentelor electronice şi electrotehnice (automobile, camioane,
tractoare, ordinatoare, aparate hi-fi, subansamble industriale) în Mexic (maquiladoras) şi Canada, iar în statele
caraibiene o serie întreagă de complexe de rafinare şi de transformare avansată a petrolului, de industrii textile
şi mecanice.
Regiunea prezintă în ansamblu aceeaşi structură industrială de bază: 20% din populaţia activă
este ocupată în industrie, sectorul secundar acoperind în jur de 20% din volumul PNB58. Cei aproape 400 de

56 Pentru precizarea termenilor de internaţionalizare, mondializare şi globalizare v. O. Groza - Studiu introductiv la lucrarea
Jacques Bonnet - Marile metropole mondiale, Editura Institutul European, Iaşi, 2000.
57De exemplu, echipamentul aerospaţial european (sateliţi, rachete lansatoare de tip "Ariane", instalaţii de supraveghere şi de control

a unităţilor orbitale lansate, etc.) este construit de firme private sau publice din mai multe state: Aeritalia, British Aerospace,
Mercedes Benz, Erno, Siemens, Telefunken, Alcatel, ş.a.
58Proporţiile, care tind să arate o terţiarizare avansată a economiilor naţionale, au însă cauze diferite: cea mai mare parte din

populaţia activă a Statelor Unite şi a Canadei este ocupată în servicii de înalt nivel, în special al celor către întreprinderi, pe când în

87
milioane de locuitori ai regiunii, cu un potenţial economic mediu destul de ridicat, asigură o piaţă internă
capabilă să susţină un consum ridicat al produselor industriale, fapt deloc de neglijat în condiţiile concurenţei
acerbe practicate pe piaţa mondială de celelalte regiuni dezvoltate. Tratatul de creare a zonei economice nord-
americane de liber schimb (NAFTA - North American Free Trade Agreement), semnat în 1993, crează un cadru
favorabil evoluţiei industriale (şi economice, în general) a acestei regiuni.

Regiunea Europei Occidentale cuprinde statele din sudul, vestul, centrul şi nordul continentului.
Axa industrială Marea Britanie-Belgia-Germania-Elveţia-Franţa-Italia de Nord a dinamizat, pe parcursul a
două secole, industrializarea statelor învecinate, din Spania pînă în România şi din Norvegia pînă în Grecia.
Crearea "cortinei de fier" a redus hinterlandul axei industriale, prin scoaterea din aria sa de influenţă a unor ţări
foarte dinamice în perioada interbelică: Germania estică, Cehia, Polonia, România, ţările baltice, fapt care a
facilitat mai târziu industrializarea unor state periferice precum Portugalia, Spania, Grecia, Islanda, Irlanda,
Norvegia.
Deşi în prezent relativ lipsită de resurse minerale, regiunea are câteva puncte de
aprovizionare internă: petrol şi gaze din Marea Britanie, Norvegia şi Olanda, cărbune din Marea Britanie,
Germania şi Spania, bauxită din Spania, Franţa, Italia şi Grecia, fier din Suedia, lemn de răşinoase din Suedia,
Finlanda, Norvegia şi Franţa, metale neferoase din Spania, Irlanda, Marea Britanie, Franţa, Finlanda şi
Norvegia. Cea mai mare parte a consumului este asigurată însă din exterior, de la distanţe foarte mari,
constituind principalul punct fragil al regiunii. Atragerea Rusiei, Kazahstanului şi statelor din Europa de Est în
sfera sa de influenţă ar modifica radical acest aspect. Integrarea orizontală este vizibilă în toate domeniile
industriale, marile companii transnaţionale europene fiind active în toate statele regiunii, lucru facilitat de
reglementările politicii economice comune a Uniunii Europene.
Infrastructura sistemului industrial este asigurată de o extraordinar de densă reţea de căi de
transport59: reţeaua de autostrăzi este paneuropeană; toate fluviile (cu excepţia celor spaniole şi italiene) sînt
legate între ele prin canale de mare gabarit; reţeaua de căi ferate electrificate s-a extins pe majoritatea
magistralelor iar cea a trenurilor de mare viteză este proiectată la nivel continental; tensiunea reţelelor electrice
este în mare parte unificată; conductele de hidrocarburi sînt extinse pe întreg teritoriul iar sistemul de
telecomunicaţii este unul dintre cele mai performante de pe întreaga planetă.
Ponderea forţei de muncă industrială în totalul populaţiei ocupate oscilează în medie în jurul
a 28% (mai ridicată în Germania, cu 40%, şi în statele industrializate mai recent: Spania, Portugalia, Suedia,
Norvegia, Grecia), valoarea productiei industriale deţinînd între 25 şi 30% din PNB. Deşi cu mare putere de
absorbţie, cele aproximativ 375 de milioane de locuitori ai regiunii nu constituie o piaţă interioară suficient de
mare, ceea ce constrînge la căutare unor pieţe externe de consum. Intrarea statelor Asociaţiei Europene de
Liber Schimb (Islanda, Elveţia, Austria, Norvegia, Suedia, Finlanda), precum şi cea a fostelor state socialiste în
cadrul Uniunii Europene va accentua integrarea industrială specifică acestui spaţiu şi va creştere capacitatea de
consum a propriilor produse fabricate.

Regiunea Asiei Pacifice s-a constituit în ultimii treizeci-patruzeci de ani de ani, în urma dinamicii
industriale japoneze. Nucleul tehnologic este constituit de arhipelagul nipon care, pe baza infrastructurilor
create anterior de interesele americane şi europene din Asia de Sud-Est, a accelerat echiparea cu industrii
diverse a Coreei de Sud, a teritoriilor chineze Macao şi Hong Kong (de curînd reintegrate Chinei), a Taiwan-
ului, Indoneziei, Filipinelor, Thailandei, Malaisiei şi oraşului-stat Singapore. În prezent, "motorul japonez" şi
mondializarea schimburilor comerciale a antrenat litoralul estic al Chinei şi este pe punctul de a face acelaşi
lucru cu Republica Viêt-Nam, cu Laosul şi cu Cambodgia. Japonia a avut de înfruntat starea de spirit anti-
japoneză creată în urma expansiunii coloniale şi a războiului din Pacific, precum şi concurenţa
transnaţionalelor euro-nordamericane. Faptul că era cel mai apropiat şi mai important consumator60 şi
investitor a diminuat dezavantajele respective. Principalele resurse ale regiunii sînt petrolul, gazele naturale
(Brunei, Indonezia, Malaisia, China), staniul şi bauxitele (Thailanda, Malaisia, Indonezia, China), cuprul

statele insulare predomină terţiarul datorat serviciilor turistice. În Mexic se observă o structura echilibrată a repartizării populaţiei
active între sectoarele de activitate.
59În Germania, nici o localitate nu se află la mai mult de 50 de km de o autostradă; practic, toate marile aglomeraţii de industrii

industrializante sau de industrii uşoare ale Europei Occidentale sînt accesibile pe cale fluvio-maritimă; căile ferate sînt pe punctul de
a fi standardizate în ceea ce priveşte siguranţa traficului, viteza de transport şi regimul tensiunii pe tronsoanele electrificate, etc.
60Statele regiunii, cu excepţia Coreei de Sud, Taiwan-ului şi a Hong Kong-ului, sînt denumite "atelierele metalurgice ale Japoniei",

deoarece aproape întreaga lor producţie siderurgică, foarte specializată (oţel pentru construcţii, feroaliaje) este preluată de economia
niponă.

88
(Filipine, China, Japonia), plantele textile tropicale şi ecuatoriale, cauciucul natural şi celelalte culturi de
plantaţie. Esenţialul consumului este asigurat însă de importuri. Japonia a investit masiv în instalarea în statele
regiunii a unor uzine de asamblare a echipamentelor de transport (motociclete, motoscutere, automobile,
camioane), a echipamentelor high-tech (ordinatoare, scannere, imprimante), a unor unităţi de fabricare a
suporturilor magnetice pentru sunet, imagine şi informaţie, de fabricare a echipamentului textil, a unor uzine
de producţie textilă61, alimentară, petrochimică, siderurgică, etc.
Numărul uriaş de potenţiali consumatori (peste 1 700 de milioane de locuitori) face din
această regiune principala (viitoare) piaţă de consum a planetei. Veniturile mici ale locuitorilor celor mai multe
dintre ţări împiedică însă deocamdată concretizarea acestui potenţial fabulos. Expansiunea economică deja
vizibilă în domeniul industrial lasă să se întrevada o ameliorare netă a acestui neajuns, în statele Asiei de Sud-
Est şi de Est populaţia angajată în industrie reprezentînd între 30 - 35% din populaţia ocupată, industria
contribuind cu 30 - 40% la formarea PNB.

Structuri industriale în tranziţie

Există pe glob o serie de state sau de grupuri de state care, în urma evoluţiei economice
mondiale sau a celei politico-economice locale ori regionale, sînt într-o fază de creare a unor tipuri noi de
structuri industriale, abandonînd sau restructurînd vechile organizări teritoriale. În funcţie de specificul acestor
fenomene, se pot sesiza mai multe regiuni aflate într-o fază evidentă de tranziţie.

Statele europene foste comuniste cuprind organizările regionale care au alcătuit blocul socialist.
Centrul acestor state a fost Uniunea Sovietică, iniţiatoarea Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER),
care s-a dorit o replică a Pieţei Comune (nucleul iniţial al actualei Uniuni Europene). Organizaţia a impus o
puternică organizare aparent orizontală62 a industriei: producţiile statelor erau complementare iar principalul
furnizor de energie şi de materii prime era Uniunea Sovietică. Astfel, Cehoslovacia producea 90% din maşinile
textile şi 40% din utilajul minier al grupului socialist, Polonia 40% din utilajul carbonifer şi 60% din
echipamentul destinat industriei alimentare, Ungaria aproape 50% din producţia de autocare şi autobuze,
România fabrica mai mult de 45% din utilajul de extracţie şi de transformare a petrolului, iar RDG deţinea
peste 60% din producţia de maşini-unelte. Dizolvarea prematură a CAER (1991) a creat greutăţi enorme
structurilor industriale concepute să funcţioneze într-o structură regională integrată şi centralizată.
Ponderea populaţiei ocupată în industrie oscilează între 30 şi 50%, asigurînd între 35 şi 62%
din PNB. Deşi cele mai multe state au populaţii numeroase, puterea de cumpărare a locuitorilor este mică iar
industria nu este specializată în producţia de bunuri de consum la standarde moderne, ceea ce deschide porţi
largi pentru produsele industriilor de sistem din regiunile dezvoltate.
Potenţialul tehnic, energetic şi uman, precum şi modificarea relaţiilor de proprietate care
caracterizează în prezent regiunile industriale ale fostelor state socialiste fac din acestea spaţii atractive pentru
cei doi poli dezvoltaţi cu care se învecinează mai mult sau mai puţin: Europa Occidentala şi Asia Pacifică.
Viitorul poate aduce o integrare a acestor regiuni cu unul dintre vecini, sau, în funcţie de comportamentul
politic al acestora din urmă, poate să creeze o nouă structură integrată proprie, modernă. Erorile strategice ale
vestului european au lăsat deja poarta deschisă investiţiilor est-asiatice, care s-au infiltrat masiv în estul Europei
(Groza, 1998).
Ca un caz particular se înscriu fostele republici sovietice din Asia Centrală (Kazahstan,
Uzbekistan, Tadjikistan, Kirghizstan, Turkmenistan, care oscilează între orbita economică rusească, cea
politico-economică europeană şi fundamentalismul islamic iradiat în special dinspre Iran. Jocul Federaţiei Ruse
- caz special de asemenea - rămîne incert, statul neputînd încă să uite locul de primă putere mondială pe care l-
a deţinut vreme de jumătate de secol.

Regiunile de integrare incipientă sînt caracteristice unor grupuri de state din continentele sudice.
Aflate în diferite stadii de industrializare, aceste state nu pot fi competitive în concurenţa cu statele
industrializate, din care cauză (şi pentru a diminua dependenţa tehnologică faţă de acestea) au recurs la forme
diferite de integrare regională, care le permite tranziţia de la o funcţionare de tip colonial la una independentă.

61Japonia a instalat în regiune peste 500 de întreprinderi, controlînd 25% din producţia textilă a Thailandei, 36% din cea a Malaisiei,
40% din cea a statului Sigapore, etc.
62De fapt CAER era o organizaţie structurată în plan vertical, principalul beneficiar fiind URSS.

89
 Cel mai evident este grupul de state atlantice din America de Sud (Brazilia, Argentina,
Paraguay şi Uruguay), cu baza hidroenergetică în mare parte comună (sistemul Paraná) şi cu interese
economice similare. Grupate în jurul Braziliei, principalul nucleu tehnologic, aceste state încearcă să stabilească
relaţii orizontale de producţie între ramurile industriilor de echipament (de exemplu, pentru industria
electrotehnică, cablurile de cupru, izolate sau nu, sînt furnizate de Argentina, motoarele electrice de Brazilia iar
turbinele sînt montate în Paraguay).
O altă regiune este Africa sudică, unde polul incontestabil este Republica Sud-Africană,
competitivă dar izolată pînă nu demult pe plan internaţional datorită politicii sale de apartheid. Transformările
politice radicale crează posibilitatea lărgirii Uniunii Vamale şi Economice a Africii de Sud cu noi state:
Namibia, Botswana, Zambia, Zimbabwe, Angola, Congo-Kinshasa, etc.

Structuri industriale izolate63

Cea mai mare parte a statelor în curs de dezvoltare, la care se adaugă Australia şi Noua
Zeelandă, deşi sînt integrate în sistemul economic mondial, se află faţă de vecini într-o relativă izolare naturală
(oceane, lanţuri montane), culturală (religii sau ideologii intolerante sau incompatibile), economică (nivel scăzut
de dezvoltare a organizărilor economice proprii sau înconjurătoare) sau politică (dispute teritoriale, stări
conflictuale, etc.). Majoritatea acestor regiuni sau ţări (care cuprind Orientul Apropiat, Orientul Mijlociu, Asia
de Sud, cea mai mare parte a Africii, America de Sud andină, Venezuela, Columbia, Cuba, Australia, Oceania)
prezintă o serie de trăsături specifice:
- sistemul industrial păstreaza sechelele organizării coloniale istorice: ponderea mare a
industriei extractive, existenţa industriilor industrializante capabile să valorifice doar
resursele locale, industrii uşoare strict specializate şi în număr limitat;
- sistemele de transport au caracter de penetraţie, împiedicînd contactele interregionale şi
expansiunea industrială a industriei în teritoriu;
- statele componente sînt principalii furnizori cu energie şi cu materii prime ai regiunilor
dezvoltate;
- organizările industriale au caracter punctiform, fiind localizate mai ales la periferiile spaţiilor
naţionale (în general pe litorale);
- sistemul industrial este subordonat tehnologic statelor avansate.

Principalele tipuri de regiuni ale structurilor izolate sînt:

a). Regiuni furnizoare de hidrocarburi, alcătuite din state ale căror sisteme industriale sînt bazate pe
prelucrarea petrolului şi pe industriile industrializante energofage (Orientul Mijlociu, Africa de Nord, Africa de
Vest şi nord-vestul Americii de Sud;
b). Regiuni furnizoare de materii prime metalifere şi agricole, ale căror state prezintă sisteme
industriale simple, bazate pe prelucrarea resurselor proprii şi pe industrii de sistem implantate de
transnaţionale (Chile-Perù-Bolivia; Guyana-Guyana franceză-Surinam), Africa de Nord-Vest (Sierra Leone-
Guineea-Niger-Mali-Mauritania);
c). Regiuni furnizoare de materii prime de origine agricolă, ale căror state posedă sisteme industriale
abia schiţate, situaţie cauzată în mare parte de instabilitatea politică: America Centrală istmică (Belize-
Honduras-Guatemala-El Salvador-Costa Rica-Panama), Africa tropicală de Sud (Angola, Mozambic,
Madagascar), Africa Centrală şi de Est (Republica Africa Centrală-Zair-Uganda-Rwanda-Burundi-Malawi-
Tanzania), Africa tropicală de Nord-Est (Ciad-Sudan-Etiopia-Somalia-Kenya);
d). Regiuni furnizoare de materii prime diverse şi cu sisteme industriale diversificate (India, Pakistan,) sau
lipsite de resurse importante şi cu sisteme industriale în curs de diversificare (Nepal-Bhutan; Bangladesh-Myanmar, Liban-
Siria-Iordania), ale căror state sînt în raporturi tensionate sau conflictuale;
e). State dezvoltate din punct de vedere industrial, cu sau fără resurse minerale importante, dar izolate de
vecini în mod natural (Australia-Noua Zeelandă64) sau politic, economic, social şi cultural (Turcia, Israel65 şi pînă
de curînd, Republica Sud-Africană).

63 Ţinem să precizăm că, în condiţiile actuale ale mondializării economiilor naţionale, nu se poate vorbi de izolare în cazul nici unui
stat al lumii; din perspectiva prezntului curs, izolare înseamnă în exclusivitate izolare geografică
64 Altădată legate de economia britanică, căreia îi furnizau resurse minerale şi agroalimentare, cele două ţări s-au văzut părăsite,

odată cu intrarea Marii Britanii în CEE/UE; după o perioadă de profundă criză identitară, atît politică dar mai ales economică,

90
 f). State izolate, fără resurse importante şi cu sisteme industriale primitive, izolate din cauze politice sau
economice (Cuba, Mongolia, Afganistan).

Lumile industriei şi ale industrializării

În acelaşi moment în care tehnopoluri şi teleporturi accelerează civilizaţia actuală pînă
dincolo de limitele suportabile, mai există state în care zgomotul războaielor de ţesut este cel mai modern
sunet industrial. Dacă industria a standardizat produse şi a uniformizat comportamente sociale sau
culturale, simultan ea a indus şi cele mai importante decalaje spaţiale pe care le-a creat vreodată activitatea
economică. Aceste decalaje pot fi urmărite la toate nivelele de organizare a spaţiului planetar. Este
suficient să fie străbătuţi cei cîţiva kilometri dintre sediul central al unei mari întreprinderi, situat în cele
mai prestigioase şi luxoase situri urbane sau periurbane, pînă la cartierele de imobile colective în care
locuiesc angajaţii uzinelor sale: diferenţa iese imediat în evidenţă. Acelaşi lucru apare, însă cu şi mai multă
pregnanţă, la scară planetară.
Compararea nivelelelor de industrializare a statelor lumii, ceea ce este uneori acelaşi lucru
cu compararea nivelului de dezvoltare sau a celui de modernitate, este îngreunată de o serie întreagă de
factori: deosebirile dintre sistemele statistice naţionale, comportamentele socio-culturale diverse,
importanţa diferenţiată pe care o au ramurile industriale în cadrul sistemelor economice locale, lipsa
informaţiilor sau incertitudinea statisticilor de care se poate dispune la un moment dat, etc. Criteriile care
pot fi luate în consideraţie sînt multiple, după cum mărturisesc şi diversele încercări efectuate pînă acum.

În 1991, Cazes şi Domingo au încercat realizarea unei tipologii generale a statelor lumii
din punct de vedere al gradului lor de industrializare, luînd drept criteriu principal de departajare structura
valorii adăugate realizată în industrie. Astfel, dacă cea mai mare parte a valorii adăugate industriale este
creată în cadrul industriilor bunurilor de consum îndelungat sau în cele ale echipamentelor industriale,
statul respectiv poate fi considerat industrializat, deoarece existenţa acestor sectoare dezvăluie un grad înalt
de autonomie a sistemului industrial naţional, precum şi un grad ridicat de diversificare a acestuia, avînd în
vedere că industriile de echipamente se află în centrul unor filiere industriale multiple. Analiza astfel
realizată tinde să scoată în evidenţă fapte banale, deoarece se ştie foarte bine că asemenea industrii sînt
specifice în primul rînd statelor dezvoltate. Pentru afinarea studiului, cei doi autori au încercat o clasificare
bivariată, luînd în calcul pe de o parte ponderea valorii adăugate din trei sectoare reprezentate în toate statele
(industrii textile, ale confecţiilor şi agroalimentare) în cadrul valorii adăugate industriale totale, iar pe de altă
parte valoarea adăugată totală raportată la numărul locuitorilor. Cele 60 de state analizate au fost grupate în cinci
clase, după cum urmează:
- tipul preindustrial, caracterizat de dominarea netă a industriilor textile şi alimentare (cele
trei sectoare contribuie cu 45%-98% din VA industrială iar VA/loc nu depăşeşte 80 $): Bangladesh, Benin,
Botswana, Burkina Fasso, Ciad, Etiopia, Kenya, Leshoto, Pakistan, Rwanda, Sierra Leone, Sudan,
Tanzania;
- tipul protoindustrial, caracterizat în primul rînd de industriile celor trei sectoare însă într-o
proporţie mai redusă decît în cazul primului tip (cele trei sectoare contribuie cu proporţii cuprinse între
55%-75% din VA industrială iar VA/loc oscilează între 90 şi 300 $): Camerun, Congo-Brazzaville,
Republica Dominicană, Honduras, Jamaica, Mauritius, Nicaragua, Panama, Senegal, Thailanda;
- tipul caracterizat de o industrializare mai complexă, în curs de structurare a sistemului
productiv (sectoarele industriale luate în calcul nu produc decît între 35% şi 50% din VA industrială iar
VA/loc este cuprinsă între 90 şi 250 $): Columbia, Ecuador, Egipt, Filipine, Iordania, Maroc, Salvador,
Tunisia, Zimbabwe;
- tipul semi-industrializat, respectiv cel care gupează noile state industrializate, cu valori
modeste ale celor trei sectoare în totalul VA industriale (15%-45%) şi cu productivitate mai mare (VA/loc
cuprinsă între 250 şi 1 250 $): Africa de Sud, Algeria, Argentina, Brazilia, Coreea de Sud, Grecia, Kuweit,
Mexic, Perù, Spania, Turcia, Uruguay, Venezuela;

Australia şi Noua Zeelandă se manifestă din ce în ce mai mult ca puteri zonale ale Pacificului de Sud, devenind în acelaşi timp al
doilea pol economic al arcului ţărilor din vestul Pacificului.
65 Odată cu diminuarea interesului pe care îl reprezentau pentru Statele Unite în perioada războiului rece, fapt ce le izola de vecinii

care le priveau (cel puţin) cu suspiciune, Turcia şi Israelul tind din ce în ce mai mult să se integreze lumii europene, constituindu-se
într-un "istm" tehnologic şi cultural între Europa şi Orientul Mijlociu.

91
 - tipul industrializat, care grupează statele dezvoltate în care industriile uşoare analizate nu
acoperă decît între 10% şi 25% din VA industrială totală, însă VA/loc atinge valori cuprinse între 2 000 şi
5 000 $: Australia, Austria, Belgia, Franţa, Germania, Italia, Japonia, Marea Britanie, Norvegia, Olanda,
Statele Unite, etc.
Cu comportamente aparte se înscriu China, India şi Indonezia pe de o parte (cu 25-35%
din VA şi cu 50-100 $/loc VA) şi Hong-Kong şi Singapore pe de altă parte (cu 47 şi respectiv 12% din VA
industrială în cele trei sectoare şi cu 1 500 $/loc şi respectiv 2000 $/loc VA industrială totală).

O astfel de clasificare nu face decît să ofere nişte repere esenţiale în funcţie de care să
poată fi poziţionat unul sau altul dintre statele lumii. O tipologie mai complexă a fost alcătuită în 1987 de
W. Cadet, care a urmărit să caracterizeze fiecare ţară prin mai multe criterii, ponderate cu valori care să
reflecte capacitatea discriminatorie a fiecăruia în alcătuirea şi pertinenţa tipologiei finale. Criteriile reţinute
au fost următoarele:

1) - numărul de locuitori (ponderat cu 1)

2) - valoarea PIB pe locuitor (ponderată cu 2)
3) - ponderea producţiei manufacturiere în cadrul PIB (ponderată cu 4)
4) - consumul de energie pe locuitor (valoare ponderată cu 4)
5) - ponderea populaţiei active în industrie (valoare ponderată cu 4)
6) - ponderea produselor industriale în cadrul exporturilor totale (ponderată cu 8)
7) - ponderea maşinilor şi echipamentelor de transport în cadrul exporturilor totale
(ponderată cu 8)
8) - ponderea maşinilor şi echipamentelor de transport în cadrul valorii adăugate
industriale (ponderată cu 8)
9) - numărul de cercetători şi de ingineri la 1000000 de locuitori (ponderat cu 8)
10) - valoarea adăugată totală (ponderată cu 10).

Primele două criterii reflectă pe de o parte piaţa potenţială a statului respectiv (numărul de
consumatori virtuali), iar pe de altă parte intensitatea acestei pieţe, respectiv capacitatea de cumpărare a
populaţiei. Următoarele trei criterii (3, 4 şi 5) definesc importanţa activităţilor industriale în sistemul
economic al fiecărui stat, restul reflectînd gradul de modernitate şi de integrare comercială internaţională a
sistemului industrial al fiecărui stat în parte. Plecîndu-se de la un indice de 100%, care ar reprezenta situaţia
ideală a unui stat care ar avea un punctaj maxim, se calculează pentru fiecare dintre statele analizate un
indice relativ care poate fi considerat ca o sinteză a gradului lor de industrializare.
Tipologia obţinută este interesantă, mai ales pentru faptul că modul său de construire se
poate aplica destul de simplu şi la nivele infranaţionale. Cele 175 de state studiate66 au fost grupate, în
funcţie de gradul lor de industrializare, în următoarele tipuri:

- ţări pre-industrializate, cu un indice inferior valorii de 20%: Burundi-2.0, Ciad-2.2, Uganda-

2.3, Gambia-2.6, Somalia-3.5, Guineea-4.4, Mauritania-4.5, Republica Centrafricană-5.0, Rwanda-5.0,
Mozambic-5.7, Zair/Congo-Kinshasa-5.9, Benin-6.3, Etiopia-7.3, Malawi-7.5, Angola-7.8, Liberia-8.0,
Burkina Fasso-9.2, Lesotho-9.8, Gabon-10.0, Camerun-10.3, Niger-11.0, Congo-Brazzaville-12.2, Sudan-
12.2, Madagascar-12.4, Togo-12.6, Tanzania-12.8, Sierra Leone-13.3, Ghana-13.8, Côte d'Ivoire-15.0,
Mauritius-15.2, Libia-15.6, Kenya-18.4, Senegal-18.5, Zambia-18.7 (în Africa); Haiti-14.4, Bolivia-15.7,
Nicaragua-15.7, Honduras-15.9, Panama-15.9, Guatemala-17.3, Ecuador-17.3, Salvador-17.3, Paraguay-
18.7, Republica Dominicană-19,1 (în America Latină); R.P.D. Laos-5.2, Kampuchea/Cambodgia-6.8,
Yemenul de Nord-7.2, Nepal-9.3, Yemenul de Sud-12.4, Sri Lanka-15.9, Arabia Saudită-17.3, Bangladesh-
18.4, Irak-19.6 (în Asia);
- ţări în curs de industrializare, cu un indice cuprins între 20 şi 30%: Nigeria-20.1, Algeria-
21.2, Zimbabwe-22.2, Maroc-22.2, Tunisia-25.0 (în Africa); Cuba-21.5, Columbia-23.8, Costa Rica-24.0,
Jamaica-25.6, Perù-25.8, Venezuela-25.9, Trinidad-Tobago-27.5 (în America Latină); Indonezia-20.1,
Iordania-23.3, Siria-24.7, Viêtnam-24.7, Iran-26.6, Pakistan-27.1, Thailanda-27.1, Liban-27.5, Kuweit-28.5,
Filipine-28.7, Turcia-29.4 (în Asia);

66 În text prezentăm doar cele 123 de state cu peste 1 000 000 de locuitori. Deoarece clasificarea a fost efectuată înainte de 1990,
sînt prezente în clasificare RFG, RDG, URSS, Yemenul de Sud, Yemenul de Nord, etc.

92
 Gradul de industrializare a statelor Globului (după W. Cadet, 1987)

- ţări semi-industrializate, cu un indice oscilînd între 30 şi 40%: Egipt-30.6 (în Africa); Chile-
32.4, Uruguay-36.6 (în America Latină); Malaisia-30.3, India-32.6, China-34.0 (în Asia); Albania-32.6,
Grecia-34.2 (în Europa);

- noi ţări industrializate, cu indicele variind între 40 şi 60%: Africa de Sud-40.7 (în Africa);
Argentina-40.7, Mexic-40.9, Brazilia-45.0 (în America Latină); Coreea de Nord-41.0, Taiwan-47.5, Coreea
de Sud-48.4, Hong Kong-50.8, Singapore-60.0 (în Asia); Irlanda-46.6, Portugalia-48.9, Spania-52.9,
Iugoslavia-57.8, România-60.0 (în Europa); Noua Zeelandă-45.2, Australia-59.4 (în Oceania);

- ţări industriale avansate, cu un indice cuprins între 60 şi 70%: Canada-66,4 (în America de
Nord); Israel-66.0 (în Asia); Bulgaria-62.0, Danemarca-62.3, Norvegia-62.4, Finlanda-63.1, Austria-65.0,
Ungaria-67.8, Olanda-69.8, Polonia-70 (în Europa);

- ţări industriale foarte avansate, cu un indice superior valorii de 70%: Statele Unite ale
Americii-82.4 (în America de Nord); Japonia-87.8 (în Asia); Italia-71.0, Marea Britanie-72.4, Belgia-74.2,
Franţa-76.6, Elveţia-77.0, Cehoslovacia-84.3, Suedia-84.7, RDG-85.0, RFG-92.8 (în Europa), URSS-74.7.

O tipologie interesantă rezultă de asemenea din analiza tipurilor de agregare a populaţiei

active pe sexe şi pe sectoare de activitate, respectiv primar, secundar, terţiar (Groza, 2000), mai ales dacă
studiul se repetă la date diferite în scopul sesizării dinamicii structurii forţei de muncă.

Toate clasificările efectuate pînă în prezent reflectă decalajele imense care există între
lumea dezvoltată şi cea în curs de dezvoltare. Pe această diferenţiere majoră se grefează nuanţări de diferite
tipuri şi de diferite origini, vizibile în cadrul majorităţii tipologiilor:

- statele africane reprezintă plutonul cel mai puţin industrializat, sectorul secundar fiind
mai prezent fie în regiunile de veche colonizare europeană (Republica Sud-Africană), fie în regiunile care
au evoluat în cadrul ansamblului mediteranean (Egipt, Algeria, Tunisia, Maroc), fie în cele în care interesele
economice sau politico-militare europene sau nord-americane au condus la o oarecare dinamism industrial
(Nigeria, Kenya);
-statele latino-americane, în ciuda îndelungatei evoluţii independente şi a numeroaselor
resurse solice şi subsolice, nu au putut amorsa o adevărată industrializare, de vină fiind atît instabilitatea
politică a continentului, cît şi diferitele forme de colonialism economic exercitat în regiune de puterile

93
nord-americane sau europene; valorizarea diferenţiată a avantajelor comparative a condus la o ierarhizare a
statelor acestui continent în mai multe eşaloane etalate de la nivelul pre- sau proto-industrial (Haiti,
Jamaica, Columbia), pînă la cele neoindustrializate (Mexic, Brazilia, Argentina);
- statele asiatice se diferenţiază şi mai mult, alături de valorizarea diferenţiată a avantajelor
comparative intervenind şi factori de diferenţiere culturală (statele musulmane), demografică (de la state de
cîteva mii de locuitori pînă la cele "miliardare"), politico-militară (urmările războiului rece), etc.; astfel, pe
acest continent evoluează simultan state pre-industrializate (Laos, Cambodgia) şi state extrem de
dezvoltate (Israel, Japonia);
- statele foste comuniste au alcătuit un bloc aparte, caracterizat de ponderea mare a
industriilor grele în cadrul sistemelor lor industriale şi de un sistem de schimburi comerciale quasi-închis,
de unde dificultăţi redutabile în calea restructurării sistemelor industriale şi a integrării lor în circuitele
pieţelor mondiale;
- grupul statelor industrializate şi foarte industrializate, destul de eterogen (de la furnizori
de materie primă precum Australia şi Canada, trecînd prin adevărate ţări-uzină precum Germania, şi pînă
la state post-industriale de genul Statelor Unite, Japoniei sau Franţei), constituie motorul industrial al
planetei, locomotiva care trage (sau ar trebui să tragă) întregul angrenaj economic mondial; diferenţele
enorme între acest grup de ţări şi marea majoritate a celorlalte ne duce cu gîndul mai degrabă la o
locomotivă mult prea grăbită care a plecat în viteză uitîndu-şi vagoanele în gară...

94
Hărţi de reperaj

95
96
 Bibliografie

ALEXANDERSSON, G. (1956) - The industrial structure of american cities, The University of Nebraska Press, Lincoln, a doua ediţie în 1965)
ARTHUR, W.B. (1990) - Positive feedbacks in the economy, p. 92-99 in Scientific American, no 262
AUJAC, H.,1960 - La hiérarchie des industries dans un tableau des échanges inter-industriels, in La Revue Economique, no.2
AURAY, J.-P.; BAILLY, A.; DERYCKE, P.-H.; HURIOT, J.-M. (1994) - Encyclopédie d'économie spatiale, Economica, Paris
BAGNASCO, A.; SABEL, C. F., dir. (1994) - PME et développement économique en Europe, La Découverte, Paris, 1994
BAILLY, A.S., coord. (1984) - Les concepts de la géographie humaine, Masson, Paris
BARBU, I.; GEAGULEA, B.; DUMITRESSSCU, C. (1986) - A doua tinereţe a cărbunilor, Editura Albatros, Bucureşti
BEGUIN, H. (1979) - Méthodes d'analyse géographique quantitative, Librairies Techniques LITEC, Paris
BEGUIN, H. (1984) - La géographie économique, p. 111-120 in A.S. Bailly (coord.) - Les concepts de la géographie humaine, Masson, Paris
BENKO, G., (1991) - Géographie des technopôles, Masson, Paris - Milan - Barcelone - Bonn
BEREZOWSKI, S. (1976) - Les pôles d’attraction dans l’aménagement du territoire en Pologne, p.39-48 in L’Espace géographique, no.1, Doin, Paris
BOUDEVILLE, J.R. (1961) - Les espaces économiques, PUF, Paris
BOUDEVILLE, J.R. (1966) - Problems of regional economic planning, Edinburgh University Press, Edinburgh
BOUDEVILLE, J.R.(1968) - L’espace et les pôles de croissance, PUF, Paris
BOUDEVILLE, J.R. (1972) - Aménagement du territoire et polarisation, Ed. M.-Th. Génin, Paris
BRADY FOUST, J (1975) - Ubiquitous manufacturing, p.13-17 in Annals of the Association of American Geographers, vol. 65, no.1
BREMOND, J.; GELEDAN, A. (1990) - Dictionnaire économique et social, Hatier, Paris
BRUNET, R., FERRAS, R., THERY, H. (1992) - Les mots de la géographie.Dictionnaire critique, RECLUS - La documentation française, Paris -
Montpellier
BUNGE, W. (1962) - Theoretical Geography, CWK Gleerup, Lund
CADET, W. (1987) - La percée industrielle du Tiers Monde, Silex Editions, Paris
CATIN, M. (1985) - Effets externes, marché et systèmes de décision collective, Cujas, Paris
CATIN, M. (1994) - Externalités, p. 99-103 in J.-P. Auray, A. Bailly, P.-H. Derycke, J.-M. Huriot - Encyclopédie d'économie spatiale, Economica, Paris
CAZES, G.; DOMINGO, J. (1991) - Les sous-développement et ses critères, Bréal, Paris
CHALINE, CH. (1969) - L'aménagement du territoire en Grande Bretagne, p. 125-166 in Aménagement du territoire et développement régional, vol II,
IEP, Grenoble
CHEVALIER, J.-Cl. (1974) - Classification en analyse économique spatiale, Centre d'Etudes des Techniques Economiques Modernes, no. 7,
Editions Cujas, Paris
CHRISTALLER, W. (1933) - Die Zentralen Orte in Suddeutschland, Gustav Fischer Verlag, Jena (tradus în engleză: Central Places in Southern
Germany, Englewood Cliffs, Prentice Hall, New Jersey, 1966)
CLARK, C. (1940) - The conditions of economic progress, Macmillan, London
CLAVAL, P. (1976) - Eléments de géographie économique, Editions M. Th. Génin, Paris
COASE, R.H. (1952) - The nature of the firm, p.331-351 in K. Boulding et G. Stigler (ed.) - Readings in Price theory, Richard D. Irving, Chicago,
(reluarea textului The nature of the firm, p.386-405 publicat în Economica, no.4/1937
COLLINS, L.; WALKER, D.F. (1975) - Locational dynamics of manufacturing activity, John Wiley &Sons, London, New York, Sydney, Toronto
COSAERT, P. (1991) - Le parc industriel à vocation scientifique de Hsinchu, vitrine technoloique de Taiwan, in Hommes et Terres du Nord, no
2-3
CZAMANSKI, S. (1971) - Some empirical evidence of the strenght of linkage between groups of related industries in urban-regional complexes,
p.137-150 in Papers of the Regional Science Association, no.27
CZAMANSKI, S. (1977) - Needless complexity in the identification of industrial complexes: a comment, p.455-457 in Journal of Regional Science,
no.17
CZAMANSKI, D.Z.; CZAMANSKI, S. (1977) - Industrial complexes: their typology, structure and relation to economic development, p.93-111
in Papers of the Regional Science Association, vol.38
DEBIE, F. (1995) - Géographie économique et humaine, Presses Universitaires de France, Paris
DE GEER, S. (1927) - The american Manufacturing Belt, p.233-359 in Geografiska Annaler, vol.4
DERYCKE, P.-H. (1992)- Espace et dynamiques territoriales, Economica, Paris
ESTALL, R.C. (1983) - The decentralisation of manufacturing industry: recent American experience in perspective, p. 133-147 in Geoforum, no 14
FISCHER, A. (1994) - Industrie et espace géographique, Masson, Paris - Milan - Barcelone
FISHER, A.G.B. (1939) - Production, primary, secondary and tertiary, p.24-38 in Economic Record, no.15
FOTHERGILL, S.; GUDGIN, G. (1982) - Unequal growth: urban and regional employment in the United Kingdom, Heineman Educational,
London
FOUET, R. (1975) - Sur l'analyse géographique des établissements industriels, p. 99-100 in Bulletin de l'Association des Géographes Français, no. 424-
425, Paris
FOURASTIE, J. (1949) - Le grand espoir du XXe siècle, PUF, Paris
FREEMAN, C.,1990 - Network of innovators: a synthétis of research issues, Séminaire International Network of Innovators, mai 1990, Montréal
GACHELIN, Ch. (1977) - La localisation des industries, PUF, Paris
GOODALL, B. (1987) - Dictionary of Human geography, Penguin Books, London - New York - Victoria - Toronto – Auckland
GOUSSOT, M. (1998) – L’industrie dans le monde, coll. Synthèse, Géographie, Armand Colin/Masson, Paris
GRAVIER, J.F. (1949) - Paris et le désert français, Paris, Sirey
GROZA, O. (1995) - Le petrole sous-marin, p. 205-211 in Analele Ştiinţifice ale Univ. "Al.I.Cuza" Iaşi, tom XXXVIII-XXXIX, s.II. c. Geografie,
1991/1992
GROZA, O. (1993) - Geografia noilor tehnologii, p.221-245 in Lucrările seminarului geografic naţional Dimitrie Cantemir, 1990-1991, vol.10,
Universitatea "Alexandru Ioan Cuza", Iaşi
GROZA, O. (1994) - Paşcani, ville industrielle de Roumanie: années de transition, p. 329-341 in L’Espace Géographique, Doin, Paris, no.4 (tradus în
româneşte în Lucrările seminarului geografic naţional Dimitrie Cantemir, 1990-1991, vol.10-11, Universitatea "Alexandru Ioan
Cuza", Iaşi, 1995)
GROZA, O. (1995a) - Geografia noilor tehnologii, p. 211-224 in Lucrările Seminarului Geografic Dimitrie Cantemir, no.11-12 1991/1992, Univ.
" Al.I.Cuza " Iaşi
GROZA, O. (1995b) - Fenomene de regionalizare în economia mondială, p. 225-233 in Lucrările Seminarului Geografic Dimitrie Cantemir, no.11-12
1991/1992, Univ. " Al.I.Cuza " Iaşi
GROZA, O. (1998) - Industrie, systèmes économiques et territoires, pag. 184-213 in Violette Rey (dir.) - Les territoires centre-européens. Dilemmes et
Défis. L’Europe Médiane en question, Editions La Découverte, Paris

97
GROZA, O. (2000) - Dinamica spaţială a structurilor industriale mondiale după 1945. Eseu epistemologic, teză de doctorat Univ. Paris I
Panthéon-Sorbonne, ANRT, Lille (microfişată)
GROZA, O. (2000) – Geografia Industriei, Editura UAIC, Iaşi
GROU, P. (1990) - Atlas mondial des multinationales. I. L'espace des multinationales, coll. Dynamique des territoires, Reclus - La Documentation
Française, Paris-Montpellier
HALL, F.S. (1900) - The location of industry, vol. VII: Manufactures, in Twelft Census of the United States, 1900, vol XXXIX
HAREN, C.C; HOLLING, R.W. (1979) - Industrial development in nonmetropolitan America: a locational perspective, p. 13-45 in R.E.
Lonsdale, H.L. Seyers - Nonmetropolitan industrialization, Winston, New York
HARTSHORNE, R.,1936 - A new map of the Manufacturing Belt of North America, p. 45-53 in Economic Geography, vol.36
IANOŞ, I. (1987) - Oraşele şi organizarea spaţiului geografic, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti
ISARD, W.; KUENNE, R.E. (1953) - The impact of steel upon the greater New York - Philadelphia industrial region: a study in agglomeration
projection, p. 289-301 in Review of Economics and Statistics, no 35
ISARD, W.; SCHOOLER, E.W. (1955) - Location Factors in the Petrochemical Industry, US Department of Commerce, Office of Technical
Services, Washington DC
ISARD, W, VIETORISZ, T. (1955) - Industrial complex analysis and regional developement, with particular reference to Puerto Rico, p.227-247
in Papers of Regional Science Association, vol.1
ISARD, W. (1956) - Location and space-economy, The MIT Press, Cambridge, Mass.
ISARD, W. (1956) - Location and space - economy, Wiley, New York - Cambridge
ISARD, W.; SCHOOLER, E.W.; VIETORISZ, T. (1959) - Industrial Complex Analysis and Regional Development, Cambridge, Massachussets,
Massachussets Institute of Technology Press
ISARD, W.; SCHOOLER, E.W.; VIETORISZ, T. (1959) - Industrial Complex Analysis, Agglomeration Economies and Regional Development,
p.19-33 in Journal of Regional Science, vol 1
ISARD, W. (1960) - Methods of Regional Analysis. An Introduction to Regional Science, Massachussets Institute of Technology Press,
Massachusstes
JALABERT, G.; GREGORIAS, M. (1987) - Turin: de la ville-usine à la technopole, p.680-704 in Annales de Géographie, XCVI-e année, no.538
KAHN, R. (1993) - Facteurs de localisation, compétitivité et collectivités territoriales. Collectivités locales et économie mondiale, p.309-326 in
Revue d’Economie Régionale et Urbaine, no.2
KARASKA, G. (1969) - Local industrial linkage in the Philadelphia economy, p.354-369 in Geographic Analysis, vol.I, no.4
KONDRATIEFF, N. (1935) - The majors economics cycles, p.105 - 115 in Review of economics statistics, no.18/nov.1935, traducere a articolului
apărut în limba rusă în Voprosy Konjunctury, p.2 - 79, no.1, 1925
KRUGMAN, P.R. (1995) - Rendements croissants et géographie économique, p. 317-334 in A. Rallet şi A. Torre (dir) - Economie industrielle et
économie spatiale, Economica, Paris
LAJUGIE, J.; DELFAUD, P.; LACOUR, CL., (1979) - Espace régional et aménagement du territoire, Dalloz, Paris
LAUNHARDT, W. (1872) - Theorie der Kommerziellen Trassierung, in Zitschrift des Hannoverschen Architekten und Ingenieurvereins
LAUNHARDT, W. (1883) - Die Bestimmung der zweckmässingsten Standortes einer gewerblichen Anlage, in Zeitschrift des verein deutscher Ingenieure,
vol. XXVI, no. 3, Berlin
LAUNHARDT, W. (1885) - Mathematische Begründung der Volkswirtschaftslehre, W. Englemann, Leipzig
LEBORGNE, D.; LIPIETZ, A. (1988) - L'après-fordisme et son espace, p. 75-114 in Les Temps Modernes, no. 501
LEE, C.H., (1979) - British regional employment statistics 1841-1971, Cambridge University Press, Cambridge
LONSDALE, R.E.,1965 - The soviet concept of the territorial production complex, p.466-478 in Slavic Review, vol.24
LOSCH, A. (1930) - Eine Auseinandersetzung über das Transferproblem, p. 54-55 in Schmollers Jb. Gestzgebg. Verw. Volksw., citat de Ponsard, 1958
LOSCH, A. (1940) - Die Raumliche Ordnung der Wirtschaft, Gustav Fischer Verlag, Jena (tradus în engleză de W.H. Woglom şi W.F. Stolper -
The economics of location, Yale University Press, New Haven, 1954
LUNG, Y. (1995) - Modèles industriels et géographie de la production, p. 85-110 in A. Rallet şi A. Torre (dir.) - Economie industrielle et Economie
spatiale, Economica, Paris
MAC NEIL, J. (1966) - Notes sur les localisations industrielles, Cahiers de l'ISEA, oct. 1966
MARCHAND, B.; SCOTT, A.J. (1991) - Los Angeles en 1990 - une nouvelle capitale, in Annales de Géographie, no.560
MARSHALL, A. (1906) - Principes d’Economie Politique, Gordon&Breach, Paris (trad. textului englez din 1890)
MARTIN, F. (1985) - La localisation de l'industrie pharmaceutique au Canada, Ministère des Approvisonnements et Services du Canada, Ottawa
MASSER, I. (1989) - Technology and regional development policy: a review of Japan's technopolis programme, p. 41-53 in Regional Studies, vol. 24,
no 1
MASSON, J.L.,1989 - Les pépinières d’entreprise en région lyonnaise, p.144-145 in Revue de Géographie de Lyon, vol.64, no.3
MAYNARD, B. (1993) - L’analyse des critères de localisation des activités technologiques - un point de départ, p.849-861 in Revue d’Economie
Régionale et Urbaine, no.5
MERENNE-SCHOUMAKER, B. (1991) - La localisation des industries, Nathan, Paris
MESSINE, P. (1987) - Les saturniens. Quand les patrons réinventent la société, La Découverte, Paris
MOINDROT, Cl. (1991) - Cambridge: la ville qui ne veut pas grandir, in Annales de Géographie, numéro spécial
MOURGUES, de, S. - Japon - l'enjeu du plan technopolis, p. 122-135 in Revue Framçaise de Gestion, no. 51
MUNTELE, I. (1997) - Evoluţia mobilităţii populaţiei în România după 1945, in Politica industrială şi comercială în Republica Moldova, Editura
ASEM, Chişinău
MUNTELE, I. (1998) - Populaţia Moldovei în ultimile două secole, Editura Corson, Iaşi
MUNTELE, I., IAŢU, C. (2003) – Geografie economică mondială, Economica, Bucureşti
MYRDAL, G. (1957) - Economic theory and under-developped regions, Duckworth, London
NIMIGEANU, V. (1978) - Geografia economică a Republicii Socialiste România, Ed. Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi
NIMIGEANU, V. (1996) - România - Geografie economică, Ed. Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi
NORCLIFFE, G.B.; KOTSEFF, L.E. (1980) - Local industrial complexes in Ontario, p.68-79 in Annals of the Associations of American Geographers,
vol. 70, no.1
PALANDER, T. (1935) - Beitrage zur Standortstheorie, Almqvist & Wiksells Boktryckeri, Uppsala
PASCAL, A.H.; McCALL, J.J. (1980) - Agglomeration economies, search costs and industrial location, p. 383-388 in Journal of Urban Economics, no.
8
PERREUR, J. (1988) - La localisation des unités de production, p. 93-157 in Cl. Ponsard (coord.) - Analyse économique spatiale, PUF, Paris
PERRIN, J.-Cl.. (1983) - Economie spatiale et meso-analyse, p.201-230 in Jean H.P.Paelinck et Alain Sallez (coord.) - Espace et localisation. La
découverte de l’espace dans la pensée scientifique de langue française, Economica, Paris
PERROUX, F. (1955) - Note sur la notion de pôle de croissance, p.307-320 in Economie appliquée, no.8
PERROUX, F. (1964) - L’Economie du XXe siècle, Presses Universitaires de France, Paris
PEYRACHE, V. (1986) - Mutations régionales vers les technologies nouvelles: le cas de la région de St. Etienne, Actes du Colloque GREMI,
Université Paris I

98
PONSARD, Cl. (1958) - Histoire des théories économiques spatiales, coll. Etudes et Mémoires, Librairie Armand Colin, Paris
PONSARD, Cl. (1983) - History of Spatial Economic Theory, Texts and monographs in Economics and Mathematical Systems, Springer Verlag,
Berlin, Heidelberg, New York, Tokyo
PONSARD, Cl., coord., (1988) - Analyse économique spatiale, PUF, Paris
PINARD, J. (1988) - Les industries alimentaires dans le monde, coll. Géographie, Masson, Paris
PREDOHL, A. (1925) - Das Standortproblem in der Wirtschaftstheorie, in Weltwirtschaftliches Archiv XXI
PREDOHL, A. (1928) - The theory of location in its relation to General Economics, in The Journal of Political Economy, June
RAINELLI, M. şi alţii (1988) - La filière de production, p. 233-261 in R. Arena (coord.) - Traité d'économie industrielle, Economica, Paris
RALLET, A.; TORRE, A., dir., (1995) - Economie industrielle et Economie spatiale, Economica, Paris
RENNER, G.T. (1947) - Geography of industrial localization, p.167-189 in Economic Geography, vol. 27
REY, V.; GROZA, O.; IANOŞ, I.; PĂTROESCU, M. (2000) - Atlas de la Roumanie, Libergéo - La Documentation Française, Montpellier-Paris
RIVIERE, J. (1985) - Le Research Triangle Park N.C., triangle d'or de la recherche américaine?, p. 115-124 in Revue Française d'Etudes Américaines,
no. 23
ROBBIC, M.-C. (1982) - Cent ans avant Christaller: une théorie des lieux centraux, p. 2-12 in L'Espace géographique, no 1, Doin, Paris
ROESCHER, W. (1865) - Studien über die Naturgesetze, welche den Zweickmässingen Standort der Industriezweige bestimmen, Ansichtsen der
Volkswirschaft aus dem geschichtlichen Standpunkte
ROSS, E.A. (1826) - The location of industries, in The Quarterly Journal of Economics
ROUGIER, H. (1991) - Grenoble - métropole alpine, in Annales de Géographie, numéro spécial
SAINT JULIEN, Th.,1973 - Signification géographique des implantations industrielles décentralisées en province, p.557-575 in Annales de
Géographie, LXXXII-e année, no 453
SAINT JULIEN, Th.,1980 - Industrie et système urbain: contribution à l’étude des relations entre un processus de diffusion industrielle et les
transformations récentes du système urbain français, thèse de Doctorat d’Etat, Université de Paris I, Paris
SAINT JULIEN, Th.,1982 - Croissance industrielle et système urbain, Economica, Paris
SALLEZ, A. (1992) - Les nouveaux territoire de l'entreprise, p. 217-242 in P.-H. Derycke - Espace et dynamiques territoriales, Economica, Paris
SAUSHKIN, I.G. (1961) - Large areal complexes of productive forces of the Soviet Union, p.93-104 in Regional Science Association., European
Congress Papers
SAUSHKIN, I.G.,1962 - Economic Geography in the USSR, p.28-37 in Economic Geography, vol.38, no.1
SAVY, M.; VELTZ, P., dir. (1993) - Les nouveaux espaces de l'entreprise, Editions de l'Aube, Paris
SCHAFFLE, A. (1873) - Das Gesellschaftlichen System der menschlichen Wirtschaft, Tübingen
SCHUMPETER, J.A. (1939) - Business cycles: a theoretical historical and statistical analysis of the capitalist process, New York, McGraw Hill
SCOTT, A.J. (1986) - High technology industry and territorial development: the rise of the urban county complex 1955-1984, p. 3-45 in Urban
Geography, t.7, no. 1
SCOTT, A.J. (1988) - New industrial spaces: flexible production organization and regional development in North America and Western Europe,
Pion, London
SCOTT, A.J. (1992) - Le développement régional reconsidéré, p.7-146 in Espace et Sociétés. Revue Scientifique Internationale, no.66-67
SCOTT, A.J. (1993) - Subcontracting patterns in the aerospace industry: the Southern California nexus, p. 142-156 in Economic Geography, vol. 69,
no. 2
SMITH, D.M. (1971) - Industrial location - an economic geographical analysis, John Wiley&Sons Inc., New York
STOHR, W.B. (1986) - Territorial innovation complexes, p. 29-54 in Ph. Aydalot (dir.) - Milieux innovateurs en Europe, GREMI (Groupe de
Recherche Européen sur les Milieux Innovateurs)
TAYLOR, M.J., WOOD, P. (1973) - Industrial linkage and local agglomeration in the West Midlands metal industries, p.129-154 in Transactions of
the Institute of British Geographers, vol.59
THOMPSON, J.H. (1966) - Some theoretical considerations for manufacturing geography, p.356 - 365 in Economic Geography, vol.42, no.4
THOUVENOT, CL.; WITTMANN, M. (1975) - Géographie de la métallurgie de transformation, Coll. Géographie, Masson et co., Paris
UNGUREANU, Al. (1979) - Geografie economică mondială, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
UNGUREANU, Al. (1981) - Asupra raporturilor între industrie şi urbanizare în România, in Analele Ştiinţifice ale Universităţii "Alexandru Ioan Cuza"
Iaşi, Secţ. Geografie-Geologie, Iaşi
UNGUREANU, Al.; VELCEA, I. (1993) - Geografia economică a lumii contemporane, Casa de Editură şi Presă Şansa SRL, Bucureşti
URE, W. (1835) - The philosophy of Manufacturing, citat de Ponsard (1958)
VERNON, R. (1966) - International investment and international trade in the product cycle, p. 190-207 in Quarterly Journal of Economics, no 80
WATTS, H.D. (1987) - Industrial Geography, Longman Scientific &Technical, London
WEBER, A. (1909) - Uber den Standort der Industrien, Verlag Mohr, Tübingen, tradus în engleză de C.J. Friedrich - Alfred Weber's theory of the
location of industries, University of Chicago Press, Chicago, 1957 (a II-a ediţie)
WILLIAMSON, O.E. (1981) - The modern corporation: origins, evolution, attributions, p.1537-1568 in Journal of Economic Litterature, no.19

99