RY
RA
ION NECULCE, Letopisețul Țârii Moldovei și O samă de cuvinte.
Text stabilit, glosar, indice și studiu introductiv
de acad. Iorgu Iordan. Ediția a Il-a, revăzută,
București, E.S.P L.A., 1959, CXXVIII + 460 p.
Prima ediție a cronicii lui Ion Neculce,
Întocmită de acad. Iorgu Iordan în 1956
(20 000 de exemplare), s-a epuizat curînd
UN
după imprimare, astfel încît a devenit nece­
sară reeditarea ei. A doua ediție numără
588 p. față de 463 p. cît avea ediția din 1956 *
Sporul de pagini se datorește amplificării
AL
studiului introductiv prin includerea unor
probleme noi, precum și adoptării unei tehnici
mai estetice de tipărire a textului. Ediția a
doua este superioară primei ediții, înlocuind-o
TR
chiar și în privința alegerii ilustrațiilor care
explică și documentează unele afirmații sus­
ținute de editor; se dă, de exemplu, facsi­
milul actului autograf al lui Neculce (între
N
p. CXXII—CXXIII), care ne convinge că,
într-adevăr, avem de-a face cu același scris
CE
ca și în f. 430 a ms. 253 (vezi facsimilul res­
pectiv între p. LXIV—LXV). Un alt exemplu
de scriere autografă a lui Neculce aduce și
ms. 4793 din Biblioteca Academiei R.P.R.,
I/
un hronograf care are multe pagini scrise de
mîna lui Neculce. Exemplele paleografice din
51»
S
ms. 253 și doc. -- aduse de acad. Iorgu
IA
1 Acest an, indicat de nota tipografică de
la sfîrșitul volumului este cel real, iar nu
1955, pus pe pagina de titlu. La fel a procedat
E.S.P.L.A.și cu ediția a Il-a :aceasta a primit
bunul de tipar în ian. 1960, dar pagina de
CU
titlu poartă anul 1959.
LIB
CRITICA și bibliografie
TY
SI
ER
IV
Iordan încă din 1953 8, comparate cu paginile-
respective din ms. 4793 înlătură în prezent
toate rezervele exprimate cu privire la posi­
bilitatea de a se identifica scrisul autograf
al lui Ion Neculce3. x
Editarea cronicii moldovenești a lui Ion
Neculce de către acad. Iorgu Iordan, unul
din cei mai buni cunoscători ai graiului
moldovenesc, prezintă garanția unei bune
lucrări și, într-adevăr, ediția pe care o recen­
zăm este cea mai bună din cîte s-au întocmit
pînă acum. Ea ridică multe probleme impor­
tante de natură filologică, textologică și
lingvistică, pe lîngă cele de natură istoatdă-
sau ținînd de istoria literară.
2 Acad- Iorgu Iordan, Studiul manuscri­
selor și problema transcrierii cronicii lui
Ion Neculce, în Studii și cercetări de istorie
literară și folclor, II (1953), p. 233—246.
8 Paleograful Iuliu Tuducescu de la fosta
Academie Romînă a exprimat cel dintîi
părerea — într-o - însemnare pe manuscris, din
1924 — că sînt foi scrise de Neculce. Iulian
Ștefănescu, Cronografele romtneett: tipul Dano-
vici, în Revista istorică romînă. IX (1939),.
p. 42 : ,,unele foi (ale ms. 4793) par a fi scrise
de Ion Neculce”. Problema a fost reluată în
1957 de Mitu Grosu (Analele Univ. C. I. Par-
hon-București, Seria Șt. sociale," nr. 10/1957),.
care alătură și probele paleografice conclu­
dente ale ms. 253, studiat în 1953 de acad.
Iorgu Iordan.
 R
CRITICA ȘI BIBLIOGRAFIE 179

RA
Studiul introductiv, de 128 p., este primul rezolva numai pe baza tradiției manuscriselor.
studiu mai întins asupra operei lui Neculce, Unele dintre manuscrisele cronicii lui Neculce
privită sub diferite aspecte și de pe poziția (nr. 53, 112 și 254, toate din Biblioteca Aca­

LIB
științifică marxist-leninistă : cronica e judecată demiei R.P.R.) cuprind 46 legende, cu patru
ca opera unui mare feudal, care însă, uneori, legende mai mult decît cuprind edițiile de
s-a desprins de interesele strîmte ale boierimii, pînă acum ale operei lui Neculce, inclusiv
din care făcea parte. cele două ale acad. Iorgu Iordan.

Y
în dorința legitimă de a-și îmbunătăți în legătură cu aceste patru legende mai
lucrarea, autorul ia în considerație toate puțin cunoscute ale lui Neculce, trebuie arătat

IT
contribuțiile noi cu privire la subiect, apărute că cea dintîi, despre Dragoș Vodă și b serica din
după imprimarea primei ediții. Astfel este Volovăț, există și în cronica lui Nicolae Qostin1,
îndreptată o veche eroare a istoricilor literari precum și într-o lucrare inedită a lui Axinte

RS
care socoteau că Neculce a fost fiul lui Enache Uricariul 12 (Neculce fiind deci al treilea dintre
„spudeul” (învățatul, cărturarul!; se arată cronicari care folosește această legendă popu­
acum (după M. Costăchescu și G. A. Stoide) lară, păstrată și în folclor, pînă în zilele noas­
că el a fost fiul vistiernicului Neculce, mort tre 3), iar celelalte trei legende sînt de mult

E
în 1677. După moartea acestuia, Catinca (o cunoscute, fiind publicate de N. Iorga 4.
Cantacuzinească), mama cronicarului, s-a IV Convingerea noastră este că aceste patru
recăsătorit cu Enache grămăticul. Un alt legende, figurînd în tradiția manuscriselor
amănunt biografic restabilit și pus în evidență care au transmis cronica lui Neculce, nu
UN
de autor este cel privitor la Maria, sora cro­ mai pot lipsi de acum înainte din ediția
nicarului, căsătorită cu vistiernicul Ștefan cronicii lui.
Duca. Amănuntul este prețios, deoarece explică Studiul limbii cronicii lui Neculce (p. LX —
circulația în manuscris a cronicii lui Neculce, LXXXIX) este deosebit de prețios : după
copiată, cum arată acad. Iorgu Iordan, în cîte știm, este singurul studiu multilateral,
AL

jumătatea a doua a secolului al XVIII-lea mai întins, închegat și deosebit de bogat în

de Ioasaf Luca, fiul Măriei și al lui Ștefan, exemple asupra limbii romîne din secolul al
avînd deci o răspîndire limitată la cercul XVIII-lea, și totodată singurul studiu asupra
TR

familiei. graiului moldovenesc vechi din nordul Mol­

După o analiză detaliată a conținutului dovei. Spunem „multilateral”, pentru că
cronicii, autorul studiului introductiv trece autorul studiază toate aspectele limbii : fone­
la discutarea problemei legendelor istorice tismele moldovenești, vocabularul și aspectul
EN

intitulate de Neculce însuși O samă de cuvinte, gramatical.

arătînd că ele trebuie socotite ,,drept parte Oricît de scurtă, o recenzie nu poate trece
integrantă” a cronicii. Ca și cronica, O samă sub tăcere rezultatele noi la care ajunge
de cuvinte păstrează „stilul vorbit al poves­ cartea recenzată. Iată numai cîteva : cronica,
/C

tirii” (p. XIII), deosebindu-se de ea doar în mai ales în varianta manuscrisului 53, pre­
privința „verid^t^î^i^t^^ii” faptelor poveestte; zintă și fonetisme muntenești, prin aceasta
însuși cronicarul simte nevoia de a preveni 1 Nicolae Costin, Letopisețul Țării Mol­
pe cititor că legendele sale „tîntu audzite dovei de la zidirea lumii pînă la 1601. Ed. de
SI

din om în om, de oameni vechi și bătrîni” Ioan Șt. Petre, București, 1942, p. 175 — 176.
2 Manuscrisul nr. 2591 din Biblioteca
(p. 7). Academiei R.P.R., f. 9n
în ce privește numărul legendelor care 3 Legenda istorică „Dragoș Vodă” culeasă
IA

compun 0 samă de cuvinte, autorul studiului de • Sim. FI. Marian, Tradiții poporane romîne
socotește că trebuie să se aștepte din partea din Bucovina, București, 1895, p. 40—63.
La p. 356, Marian indică și culegerile populare
istoriei literare „o examinare mai atentă” a germane, în chestiune.
CU

problemei (p. LVII, nota). în lipsa origi­ 4 N. Iorga, Studii și documente^., III,
nalului autograf al operei, problema se poate București, 1901, p. 38—41.

180 CRITICA ȘI BIBLIOGRAFIE
ea reprezentînd un ,,început de unificare
lingvistică” (p. LXVI). Vocabularul lui
Neculce prezintă puține elemente specific
moldovenești. în limba lui pătrund neologisme
de origine rusă și turcă. Caracterul arhaic al
vocabularului este bogat exemplificat prin
cuvinte dispărute azi din limbă și prin cuvinte
care în secolul al XVIII-lea aveau alt sens
decît au astăzi.
Caracteristica dominantă a sintaxei limbii
lui Neculce este folosirea frazei construite
prin coordonare, particularitate a sintaxei
limbii populare. O altă particularitate cu
caracter popular a limbii lui Neculce constă
în folosirea funcțiilor multiple ale conjunc­
țiilor : și, de, iar, aproape sinonime ca sens,
că cu sens cauzal, explicativ, completiv;
adverbul deci (în limba lui Neculce : dece)
apare cu sens de atunci, după aceea. în con­
cluzie, această parte din studiul introductiv
UN
dovedește caracterul popular al limbii lui
Neculce, care „scria cum vorbea și vorbea
la fel cu întreg poporul moldovenesc din
timpul acela” (p. LXXXVII — LXXXVIII).
Fonetica sintactică, frecvent întîlnită în pagi­
AL
nile cronicii, dovedește o dată mai mult
oralitatea limbii lui Neculce : ce-u (ce au),
de-cea (de aceea), de-ice (de aice), co-ce (cu
acea), c-un (cu un) etc.
TR
însușirea spontană de către Neculce a
modului de exprimare popular pune și mai
mult în evidență arta lui literară, măiestria
N
lui (p. XC —CXIV). Autorul subliniază parti­
ciparea intelectuală și afectivă a lui Neculce
CE
„la bogata și variata prezentare a evenimen­
telor și oamenilor”, plasticitatea portretelor,
„procedeele stilistice simple și sobre la fel
cu toți scriitorii populari”, repetițiile de
cuvinte cu sensuri asemănătoare (tare și
I/
mare, obrazul și numeli ș.a.), comparațiile,
epitetul, metafora, frecvența proverbelor și
S
a locuțiunilor populare. în cronică, dar mai
ales în completările autografe ale lui Neculce,
IA
apar așa-numitele „anticipări” de genul :
,,.. .care mai pe urmă au ișit amîndoi < Antioli
și Dimitrie Cantemir> domni în Moldova,
CU
precum li s-a arăta înainte, la rîndul lor,
istoriele lor” — anticipări care amintesc for­
RY
RA
mulele mediane din basme. Autorul studiului
dă numeroase exemple de reflecții personale,,
de exclamații, de pasaje remarcabile prin
LIB
„patos viguros”, umor sau ironie, prin care
Neculce își sensibilizează gîndirea.
în ultima parte a studiului introductiv
(p. CXIV— CXXVIII), autorul justifică modul
TY
cum a editat cronica, după ce, mai întîi,
aruncă o privire critică obiectivă asupra edi­
țiilor anterioare. Și aici găsim multe obser­
vații juste și originale, rodul unei reflecțiuni
SI
îndelungate pe marginea operei lui Neculce.
Printre altele, editorul observă pe bună
dreptate că, deși avem o sumedenie de ediții
ER
ale cronicii, acestea se reduc, în fond la una
singură : aceea a lui Kogălniceanu din 1845,
tipărită cu litere chirilice, retipărită în 1872,
IV
în transcriere cu litere latine.
Textul cronicii lui Ion Neculce în ediția
acad. Iorgu Iordan. A publica un text vechi
presupune cu necesitate să știi ce publici
(alegerea celui mai bun manuscris) și, în al
doilea rînd, cum publici (modul de publicare :
transcriere, fotografiere sau ambele metode).
Exigențele științifice menite să ducă la
rezolvarea primei dificultăți sînt aceleași,
indiferent de caracterul ediției. Orice fel de
ediție : științifică, critică sau de popularizare
(includem aici și edițiile școlare) trebuie să
reproducă cel mai bun manuscris din cîte
există al unei opere, de obicei manuscrisul
autograf al autorului, în ultima lui formă.
Cronica lui Neculce nu s-a transmis însă
într-un manuscris autograf al autorului, ci
numai in manuscrise copiate de alții, con­
temporani cu Neculce și de mai tîrziu.
Acad. Iorgu Iordan cunoaște 15 manu­
scrise ale cronicii lui Neculce : 53, 112, 114,
123, 232, 252, 253, 254, 912, 3416, 4161 - din
Biblioteca Academiei R.P.R., III, 1 (fost
179), II, 3 (fost 330) din Biblioteca centrală
„M. Eminescu” a Universității din Iași, .
Doc. Pach. 437 din Arhivele Statului Iași
și manuscrisul lui Paul Mihail (Iași). într-o
lucrare cu caracter bibliografic elaborată în
cadrul Institutului de istorie al Academiei

CRITICA ȘI BIBLIOGRAFIE
R.P.R. 1 sînt semnalate, în plus, trei manu­
scrise : nr. 238, f. 318—340 ; 2690, f. 318—340 ;
3410, f. 315—338, toate din Biblioteca Aca­
demiei R.P.R. Cercetîndu-le și raportîndu-le
la filiația stabilită de acad. Iorgu Iordan
pentru celelalte manuscrise, am putut ' con­
stata că aceste . trei manuscrise nu schimbă
datele problemee: . unul descinde din celălalt
(a->b->c) și conțin numai partea finală a cronicii
(din cap. XXII, domnia lui Grigorie Vodă,
^0^ : ..După aceasta, mergîndu Cootantin
postelnicul la Poartă... ”, pînă la sfîrșit,
vezi ediția Iorgu Iordan, p. .308lo—388).
Cele trei manuscrise fac parte din acea familie
de manuscrise, semnalată de Kogălniceanu
încă din 1846, care continuă pe Neculce
(1741 — 1769), prin cronica lui Ion Canta. Ele
sînt și copiate recent : 238 la sfîirși-tul secolului
al XVIII-lea, celelalte două la începutul
secolului al XlX-lea.
UN
Nu cunoaștem situația manuscrisului din
posesia succesorilor prof. M. Costăchescu, din
Iași, semnalat de Paul Mihaai 1 în orice caz,
studiul coimparrativ al manuscriselor trebuie
AL
extins și asupra acestor 4 manuscrise, cît
și • asupra acelora ce se vor mai descoperi
în viitor. Atunci va fi necesară și o stemă
a manuscriselor, care va arăta strînsa lor
TR
interdependență (filiație).
Dintre toate manuscrisele, acad. Iorgu
Iordan a ales pentru transcrirrr și editare
EN
1 I. Crăciun și A. Ilieș, Repertoriul manu­
scriselor de cronici interne (sec. XV—XVIII)
din Arhivele de pe teritoriul R.P.R. (lucrare
trimisă la editură pentru tipărire).
/C
2 Paul Mihail, Cronica lui Ion Neculce,
tn copie din 1781, Iași, 1948, p. 1, afirmă
că manuscrisul ar face parte din „aceeași serie”
cu exemplarul din Arhivele statului din
Iași. Acad. Iorgu Iordan a procedat critic și
bine eliminînd • din rîndul manuscriselor cro­
SI
nicii lui Neculce nr. 503,123 (Bibi. Academiei
R.P.R.) și 132 (Bibi. Univ. Iași), pe care
Paul Mihail le-a apreciat greșit, socotind că
IA
ar cuprinde tot cronica lui Neculce. C. A. Sto-
ide în articolul citat de acad. Iorgu Iordan
a arătat că 123 și 503 cuprind letopisețul Mol­
dovei 1661 — 1705. (așa-zisa cronică buhușe-
CU
nească și racovițeană-scurtă). în ce privește
ms. 132 Iași (azi la cota III, 62), el cuprinde
cronica lui Pseudo - N. Costin, 1661—1712.
R
RA
181
ms. 253 : este cel mai vechi (nedatat), avînd '
numeroase adause scrise de Neculce însuși 3
LIB
Aceasta presupune că Neculce a citit copia
executată în acest manuscris, pe care a și
corectaa-o; este o presupunere, nu este o
certitudine că Neculce l-a citit și corectat
în întregime, dar chiar presupunînd posi­
TY
bil și acest caz, manuscrisul 253 exprimă
în modul cel mai autentic — în comparație
cu celelalte manuscrise — ultimul gînd al lui
Neculce. Deci alegerea este bine făcută și
SI
orice reeditare a lui Neculce trebuie să repro­
ducă acest . manuscris.
ER
Lipsurile manuscrisului 253 (O samă de
cuvinte, predoslovia și începutul cronicii și
alte fragmente din interiorul ei; vezi preci­
zările editorului în nota de la p. 453) au fost
IV
completate, adică transcrise, după manuscrisele
53, 254. Socotim că și alegerea acestor două
manuscrise pentru completări este bună,
deoarece, după ms. 253, acestea două sînt cele
mai vechi (din anul 1766) și sînt copiate,
ambele, de Ioasaf Luca, care, așa cum s-a
arătat la începutul ■recenziei, a fost nepotul
lui Neculce. Rezultatele cercetărilor paleo­
grafie întreprinse de acad. Iorgu Iordan în
1953 coincid cu acelea ale lui G. Strrmprl
din 1959 34: ambii dovedesc că acest „cărtu­
rar” al familiei a transcris în șase rînduri.
cronica unchiului său (complet sau numai
fragmentar), fiind plătit pentru munca lui de
diferiți boieri dornici să aibă în bibliotecile
personale o cronică atît de vie a evenimentelor
contemporane. Faptul e unic și ne dă dreptul
să reconstituim întregul proces de răspîndire
a cronicci: aceasta arămas, după moartea
cronicarului, un bun al familiei, fiind ținută
oarecum tăinuită, pfntru multele interpre­
tări subiective (mai de grabă, afective) în
3 în articolul citat la începutul recenziei.,
acad. Iorgu Iordan arată la ce foi anume se
găsesc aceste adause.
4 G. Strempel, Copiști de manuscrise
romînești pînă la 1800, Voi. I, București,
Editura Academiei R.P.R., 1959, p. 139,.
înregistrează 5 manuscrise ale cronicii copiate
de Ioasaf Luca : nr. 53, 112, 252, 254, 3416.
La. acestea, adaugă și manuscrisul lui Paul
Mihail din Iași.

182 CRITICA ȘI BIBLIOGRAFIE
• care erau amestecate multe persoane încă în
•vață, ca să nu mai vorbim de aluziile mereu
actuale, chiar acolo unde cronica se ocupă
d un trecut mai îndepărtat. Dar tocmai
faptul tăinuirii unei astfel de opere bogată
•în elemente satirice, ironice, legate strîns de
actualitate, a trezit și mai mult curiozitatea
boierilor. La insistențele cîtorvax, ea a fost
multiplicată, dar copierea s-a făcut de un
.r■nbru al familiei. Așa s-ar explica faptul
că loas-f Luca a copiat între 1766 — 1781 de.
■șase ori cronica, precedînd-o sau nu de alte
cronici.
în privința transcrierii textului din chi­
rilică în alfabetul de azi, interpretarea literelor
chirilice în general și a celor polifote (1
a, x, a, ta) se face „după condițiile fo­
netice în care apar” (p. CXXIII), potrivit
cu limba lui Neculce din pasajele lui autografe
•și cu graiul Moldovei de nord. Respectîndu-se
cu i■^>n.s1e■venlă normele fixate, editarea este,
UN
științifică. Ediția reproduce întocmai un ma-
tutciit și completează lipsurile lui ieproducîtd
'întocmai respectivele pasaje din alte două. în
felul acesta ediția pe care o recenzăm n-are
nimic comun cu metoda numită a „reconsti­
AL
tuirii” textului și a limbii lui12*. De aceea mi
-se pare improprie mențiunea din subtitlul
volumului „Text stabilit” ; ea nu corespunde
TR
cu metoda strict științifică urmată de editor,
astfel încît la viitoarea reeditare mențiunea
aceasta va trebui să fie înlocuită cu : „Ediție
-înnrrijtă...”.
N
CE
1 Boierii care au comandat copii sini:
spătarul Iordache Gantacuzlno (nr. 254),
postelnicul Alex. Hurmuzachi (nr. 53), marele
paharnic Matei Hurmuzachi o primește în
dar (nr. 252). ît secolul al XlX-lea, alti
boieri s-au ostenit să aibă cronica : poru.șnic.ul
/
lordachi Sion (nr. 114), banul lordaclii Măli-
•nescu (nr. 253), familia Manolache Balș,
SI
Alecu Beldiman.
2 Ediții care reconstituie texte în mod
tibitrar au dat la noi loaiiN.Popovici (cronica
IA
lui Gr. Ureche) și I.-A. Gandrea (Psaltirea
Scheiană). în ambele cazuri, cititorii nu vor
găsi un tnun- mtnutcris publicat, ci un
text alcătuit de editori cu pretenția de a
CU
reconstitui arhetipul.
R Y
RA
O întrebare pe care li-o pui în mod fiietc
după lectura cronicii lui Neculce, mai ales
cînd știi că celelalte manuscrise aduc alte
variante (omisiuni, interpolări, inversiuni,
LIB
schimbări de sens ș.a.) este următoarea :
mai este necesară o ediție critică a cronicii?
O instituție, cum este de exemplu Institutul
de istorie al Academiei R.P.R., menită să
publice cronicile în ediții critice, trebuie sau
Y
nu să înscrie în planul ei de lucru editarea
T
cronicii cu toate variantele pe care le cuprinde
tradiția tuturor manuscriselor ? O ediție
SI
științifică, oricât de bună ar fi ea, cum este
cazul ediției pe care o recenzăm, nu exclude
și o ediție critică a aceleiași opere, dat fiind
ER
că cele două tipuri de ediții urmăresc, scopuri
diferite. Desigur, ediția acad. Iorgu Iordan
a rezolvat problema textului de bază al
unei viitoare ediții critice, dar i.storieuI va
IV
trebui să eutoateă și variantele lui, care,
tu întot.dcauni .sînt ale. eop1țtiloi, ci pot fi și
ale cronicarului. în cazul cronicii lui Neculce,
ne întrebăm : cum se face că manuter1te care
descind din același original3prezintă totuși între
ele deosebiri ? Neavînd autograful ^^1^1
cum putem ști ce este al lui Neculce și ce este
al nepotului său, copistul Ioasaf Luca ? Numai
compararea rînd cu rînd a manuteritelor
poate înlesni sau ceiti da răspunsurile cuve­
nite.. De exemplu, o cercetare a mttuscri-
sului 251 impune concluzia că, pentru O samă
de cuvinte, el trebuie luat ca text de bază,
întrueit cuprinde toate cele 46 de legende,
în ordinea cronologică a întîmplărilor poves­
tite, începînd cu Dragoș Vodă și terminînd
cu Duca Vodă.
în concluzie, se poate spune că, în ce
privește erotiea lui Neculce., avem astăzi
o ediție la care cercetătorii pot merge cu
încredere. Se știe că M. Kogăliiiceami a schim­
bat în ediția sa forma .scurtă a infinitivului
cu infinitivul lung, ceea ce a indus în eroare
pe Meyer-LUbke (Zur GeuMchte des Infinitivs
im Rumănische, 1895). Ediția Iordan este o
bună ediție lingvistică, iar modul cum editorul
,253
3 Neculce/'
mete 6 copn ate ta' Ioasaf nuca.

CRltlCA ȘI BIBLIOGRAFIE
a înțeles să țină seamă de propunerile critice
făcute primei ediții poate constitui o pildă
vie pentru cercetători în efortul de a-și îmbu­
nătăți neîncetat munca științifică. Fiecare
pagină din studiul introductiv, fiecare notă
filologică din partea consacrată textului
unește probitatea științifică a autorului cu
pasiunea sa pentru subiectul tratat.
La fel de îmbucurătoare este și o altă
constatare prilejuită de actuala ediție : publi­
carea textelor vechi a devenit și la noi, în
ultimii ani, o necesitate tot mai mult simțită.
în Uniunea Sovietică s-a ținut în anul 1960
o largă consfătuire cu delegați ai Academiei
de Științe a U.R.S.S. și ai diferitelor univer­
sități, la care s-a luat în discuție problema
editării textelor vechi ale limbii ruse. în urma
discuțiilor foarte rodnicex, s-a propus un
vast plan de perspectivă în vederea editării
tuturor monumentelor de limbă din secolele
NI
XI—XIII, indiferent de conținutul lor și de
LU
LITERATURA ROMÎNĂ
manual pentru clasa a X-a, Editura didactică și pedagogică, 1960.
RA
— în legătură cu unele probleme ale limbii literare —
Prezentarea evoluției literaturii și a limbii
T
romîne într-una din fazele importante ale
modernizării culturii noastre, de la Eminescu
EN
pînă la sfîrșitul primului război mondial
(1920), nu este desigur o sarcină ușoară, mai
ales cînd e vorba de a cuprinde faptele într-un
/C
manual destinat elevilor de clasa a X-a. Se
știe că epoca amintită a fost dominată de
numeroase curente contradictorii, în sînul
cărora au putut totuși apărea opere clasice,
datorită activității marilor scriitori: Emi­
SI
nescu, Creangă, Caragiale, Coșbuc, Slavici
etc., legați de realitățile noastre istorice și
de aspirațiile poporului.
IA
1 Datorăm tov. V. Rudeanu de la Insti­
tutul de lingvistică semnalarea art. din
BonpocM H3MK03HaHnH, nr. 4/1960, p. 134 —
CU
140, care ne-a pus la dispoziție textul tradus.
6 - c. 1194
RY
183
RA
faptul dacă au mai fost sau nu publicate,
precum și a unor selecțiuni din operele seco­
LIB
lului al XlII-lea și a tuturor textelor juridice
din sec. XIV-XVII.
S-a constatat cu prilejul discuțiilor că
publicarea textelor vechi este necesară ,,nu
numai pentru elaborarea în viitor a unor teze
ITY
noi, dar și pentru simpla reîmprospătare a
materialului”. S-a arătat că ilustrațiile lingvis­
tice se cam repetă și că ar fi bine ca ele să
fie cît mai variate și mereu altele.
La noi, Academia R.P.R., prin Institutul
RS
de istorie, Editura pentru literatură ș.a. au
tipărit ediții critice și științifice de cronici.
Cum am arătat, ediția Neculce ocupă între
acestea un loc însemnat. Buna primire din
VE
partea cititorilor a edițiilor scoase pînă acum
reprezintă o încurajare de a se urma sistematic
și perseverent în această direcție.
Dan Simonescu
Autorii principali ai manualului (I. Vitner
și Ov. S. Crohmălniceanu) au pus spiritul
critic necesar pentru a lămuri aspectele
fundamentale ale progresului literaturii și
originalitatea creației artistice a unor scriitori
de mare prestigiu. Manualul poate fi însă — și
va fi, desigur — îmbunătățit, mai ales în
capitolele care se ocupă de specificul limbii
literare a epocii și de stilul artistic indivi­
dual. Unele precizări se impun de pe acum.
în partea introductivă, manualul fixează
liniile generale ale dezvoltării culturii și
literaturii romîne din deceniile 8 — 9 ale vea­
cului trecut. Un subcapitol se ocupă de „dez­
voltarea limbii literare în această epocă”
(p. 18). în realitate, el nu cuprinde decît un
aspect al problemei generale : poziția critică
a lui Eminescu, Caragiale, Creangă, Slavici