Șcheii Brașovului

- FOAIE DE SUFLET DIN ȘCHEII BRAȘOVULUI -

Fondator prof. Eugen Moga APARE PERIODIC Anul X Nr. 96-98 - 2020

CURIOZITĂŢI DINTRE CHIETRE

Pietrele lui Solomon, şi Valea Rece
(zona respectivă s-a mai numit un timp
Pulvergrund ş Valea Putredă)

(…) Prezentarea junilor a fost făcută de Pitiş, Muşlea, Puşcariu şi Stinghe, destul de detailat
şi cu competenţă arătându-se în genere că este un obicei vechi strămoşesc. Prezentările respective
suferă de lacuna neidentificării elementelor strămoşeşti geto-dace. Semnatarii prezentului articol,
Mircea Groza şi Florin Olteanu, în urma unui studiu de mai mulţi ani a manifestării de etnografie şi
folclor “Junii din Scheii Braşovului”, aplicând hermeneutica lui M. Eliade, J. C. Drăgan, C. Daniel
au identificat elementele de cult religios păgân geto-dacic pe care le prezentăm în contiunuare.

Din sumar
◘ Curiozităţi dintre chietre ◘ Stabilimentul Băilor Eforiei
◘ De pe strada Constantin Lacea (Ciocrac) ◘ Radio, Teatru, Televiziune, Lustragii ş alte
spre Vatra Scheiului am nt r
◘ Fabrica Chlorodont din Schei ◘ Vremuri de altădată in Scheii Braşovului
◘ Constantin Lacea Astrid Hermel
 CURIOZITĂŢI DINTRE CHIETRE
- continuare din pagina 1 -
Acum 100 de ani junii plecau după
amiaza din Schei până în vârful muntelui Ruia
(azi Postăvaru) şi după ce petreceau o noapte
pe munte întâmpinau apariţia soarelui. (o
perpetuare a cultului soarelui-vârcolacii)
În partea de vest a Braşovului – zonă
sacră- se găsesc şi azi ca doi umeri ai unei
puternice cetăţi naturale două stânci ce se
numesc Pietrele lui Solomon. Pietrele
Înţeleptului. În limba iudaică Solomon se
traduce prin înţelepciune. Solomon a fost fiul
lui David menţionat în scrierile biblice şi era
faimos pentru înţelepciunea sa care a rămas
proverbială.
O legendă spune că regele Solomon al
Ungariei fiind urmărit de duşmani, dorind să
sară de pe o stâncă pe alta a căzut cu calul
găsindu-şi un tragic sfârşit. Pe frontispiciul
fostului restaurant din zona respectivă exista o
pictură ce înfăţişa această legendă. Dar ca
orice legendă nici aceasta nu are o atestare
documentară.
Valea Rece fostă Pulvergrund
Fabrica de praf de puşcă din Scheii Braşovului
Centre de confecţionare a armelor de foc
întâlnim la Sibiu, Braşov, Sighişoara şi
Suceava, oraşe aflate pe harta drumurilor
comerciale cele mai cunoscute în epocă.
În 1567 exista în Schei pe Valea Rece
de azi, fostă Pulvergrund, o fabrică de praf
de puşcă, amenajată (probabil) la una din
morile de aici.
Avem atestat în Braşov meşteşugul
arghebuzierilor încă din anul 1471 printr-un
document important, o cerere făcută de Mattia
Corvin, în timpul pregătirii
3 unei campanii
militare, pentru a i se trimite 100 de puşti
2
3 3
Cercetătorii saşi semnalau în jurul
anului 1800 existenţa în zonă a unor ziduri de
cetate, fapt confirmat şi de prezenţa resturilor
unui templu. Lângă altarul identificat la
Pietrele lui Solomon îşi are originea Valea
Putredă, denumire conservată de la Geto-
Daci ce reaminteşte obiceiul lor de a ţine
înainte de incinerare pe decedaţi agăţaţi în
pom timp de 40 de zile în piei de animale.
Se spune că sufletul celor adormiţi despărţit de
trup stă în preajma casei timp de 40 de zile.
Dacii cunoşteau medicina, astronomia se
vindecau cu ajutorul plantelor şi erau experţi
în otrăvuri. Ei credeau în nemurirea sufletului
şi considerau moartea doar ca o schimbare a
locului.
Zona, încărcată energetic, se pretează la
meditaţii şi asceză, iar Pietrele lui Solomon
fac parte dintr-o zonă sacră geto-dacică şi
obiceiul Junilor de a ieşi Între Chietri e un
obicei ancestral geto-dac.
(pixidae), 5 chintale praf de puşcă şi 1000
ghiulele.
Importanţa Braşovului în planul general
al cercetării Transilvaniei medievale nu mai
trebuie reliefată, el fiind mai mult de trei
secole unul din principalele centre
meşteşugăreşti şi economice din sudul
Transilvaniei. Ascensiunea sa începe mai
târziu decât a celorlalte oraşe din zona de sud
a voievodatului, dar se înscrie destul de rapid
pe o curbă ascendentă, ascensiune favorizată
de amplasarea sa strategică la întretăierea
drumurilor dinspre Moldova, Ţara
Românească ş Marea Neagră, reuş nd astfel
să menţ nă legătur strânse atât cu vo evodatul
est-carpat c cât ş cu cel sud-carpat c.
Braşovenii dispuneau de arme de foc
portabile dinainte de 1432. La acea dată, Vlad
Dracul le solicita 100 de puşti cu toate cele de
trebuinţă pentru a merge împotriva rivalului
său Alexandru Aldea. Doi ani mai târziu este
atestat praful de puşcă la Braşov. În 29 iulie
1435 Mihail Jakch, comitele secuilor, le cerea
braşovenilor să trimită castelanilor de la Bran
“pulveribus pixidum”. Armele de foc portabile
erau făcute chiar la Braşov, cea mai veche
atestare a manufactirii lor datând din 23 iunie
1443. Şi praful de puşcă era produs tot la
Braşov, după cum reiese dintr-un document prevederile interne ale fiecărei bresle cu
emis de Vlad Dracul în toamna-iarna anului privire la apărarea fortificaţiilor oraşului,
1445, când le cerea alături de arcuri cu săgeţi, prevedea obligaţiile cetăţenilor în timpul unui
puşti şi silitră penru fabricarea prafului de asediu. Fiecare bărbat era dator să posede
puşcă. La mijlocul sec. al XV-lea, braşovenii următoarele arme: o arghebuză, o sabie, un arc
vindeau astfel de materiale de război după şi o lance de tipul celor care se folosea la
cum demonstrază un document din 7 aprilie vânarea mistreţilor. Fiecare poartă urma să fie
1456, prin care Iancu de Hunedoara, ruga apărată de 50 de oameni cu armele lor,
magistratul braşovean să le permită bastioanele din colţuri de câte 10 oameni. La
castelanilor săi din Făgăraş să cumpere pe fiecare poartă şi fiecare bastion era obligatoriu
banii săi puşti, praf de puşcă şi alte arme. să fie prezent un meşter specialist în
Branşa turnătorilor de tunuri exista în confecţionarea armelor de foc, ceea ce indică
Braşov încă din prima jumătate a secolului al pentru acestă perioadă un număr de cel puţin 8
XV-lea, perioadă pentru care avem informaţii meşteri din această specialitate.
indirecte care atestă acest lucru, informaţii ce
provin din documente ale cancelariei Prof. Eugen Moga
Transilvaniei sau ale cancelariei regale şi care
fac referire la interdicţii de export de arme de
foc spre ţările române, la cereri de tunuri,
pulbere şi ghiulele făcute de voievodul
Transilvaniei sau de domnitorii din cele două
voievodate extra-carpatice.
Ameninţarea tot mai evidentă a unei
invazii turceşti de mari proporţii a obligat
oficialitatea oraşului să elaboreze încă din
anul 1491 un regulament, care pe lângă

Arterele de circulaţie care străbăteau Scheiul se deschid prin trei străzi paralele: Ciocracul
(azi str. Constantin Lacea), Uliţa Mare (fost str. 30 decembrie, azi str. Prundului) şi Ecaterinei
(azi str. Constantin Brâncoveanu). Vom face o scurtă incursiune mai puţin cunoscută în vechiul
Schei începând cu strada Constantin Lacea.

DE PE STRADA CONSTANTIN LACEA

SPRE VATRA SCHEIULUI
Ciocracul este un fel de continuare a străzii
„Castelului” de unde şi numele ce i s-a dat la început de
3
„Blesche Burggasse” adică strada românească a castelului
sau a cetăţii.
(Documente de arhivă dovedesc că între anii 1488-
1519, când strada se numea ,,Burggasse'', locuiau aici
familii care plăteau taxe faţă de autoritatea civilă sub numele
de Barbul, Stoian, Şerban s.a. În registrul din 1627-1634
figurau nume ca Lupul Purdilă, Bunghez, Gagiul, Hiertul,
Fainăbună, Taurul, Stanciul, Brescan s.a. În registrul din
1679-1693 aflăm alte nume de familie: Pavel Muntean, Jane
Orbonaş, Oprea Bosioc, Văsâi Buşa (Bucşa), Stanciu Neguş,
Radul Duma, Comşa Inaşul, Coman Badiţoiu, Oprea Boghici,
Dumitru Tempuleţ (diminutiv din Tempea), Neguş, Dima,
Voicul Velican, Gheorghe Vătaf, Muşicoiul).
Mai târziu i s-a dat numele profesorului, scriitor şi poet
Ioan Alexandru Lapedatu, iar apoi a profesorului filolog
Biserica Sfânta Paraschiva Constantin Lacea, care a cunoscut bine trecutul Scheilor şi

3
 s-a ocupat de el.
Un prim monument al străzii îl
reprezintă Capela Românească din
Groaveri, (termen german graben = groapă)
Biserica Sfânta Paraschiva ridicată în anul
1876 la stăruinţele neobosite ale parohului
Bartolomeu Baiulescu, străjuită de un cimitir
istoric de mare importanţă, unde se găseşte
mormântul poetului Andrei Mureşianu
(înmormântat iniţial Pe Tocile a fost adus aici
în 1883), alături de ale cunoscuţilor cărturari
braşoveni: Iacob şi Aurel Mureşianu,
directorul Virgil Oniţiu, profesorul Alexandru
Lapedatu, protopopul Bartolomeu Baiulescu,
directorul gimnaziului Iosif Blaga (unchiul
poetului), pictorul Mişu Popp, luptătorul
pentru independenţa româniei, Diamandi
Manole, şi alţi cărturari de prestigiu.
Peste drum se cunoaşte clădirea unde a
funcţionat vechea fabrică de bomboane,
devenită fabrică de coloranţi şi praf de
puşcă, apoi prin 1926-28 laborator pentru
produse de cosmetică; săpun, pasta de dinţi
şi apa de gură Chlorodont, azi locuinţe
3 “măscăricii”, un joc mascat în cadrul căruia
Casa Petcuț
particulare. Pe perete se găsea o cutie
lunguiaţă cu o fantă şi butoane, pe care scria;
“caramele ciocolată, bagi un leu, apeşi odată”.
Lângă ea o cutie rotundă mai mică cu
menţiunea; “spargeţi geamul, apăsaţi butonul,
aşteptaţi pompierii”. (De la Poarta Schei în
sus - Eugen Moga - prima variantă)
Mergând spre Piaţa Prundului, “Centrul
Scheiului”, traversal strada Constantin Lacea
se întâlneşte cu strada “Calea Carelor” folosită
ca stradă de acces pentru carele de comerţ,
numită şi strada “Podului” căci făcea legătura
4 3
Fabrica de coloranți și praf de pușcă
cu “Podul Dracului”, iar azi poartă numele de
strada Curcanilor întrucât pe acestă stradă
locuiesc cei mai mulţi Juni Curcani.
Strada Curcanilor se întâlneşte cu
strada Cutun, Goriţa (devenită Treboniu
Laurian), care se duce spre Crucea
Muşicoiului, şi Tâmpa.
Spre vale strada Constantin Lacea
întâlneşte strada Pietroasa, azi Luca Arbore şi
cu fosta stradă Ion Barac, azi Retezat.
Între clădirile străzii Ciocrac se impune
“Casa Petcuţ” (care adăpostea azilul de
bătrâni) o casă boierească cu cerdac în stil
brâncovenesc, realizată de Petcuţ Setrarul în
secolul al XVIII-lea (ridicată la 1774 cu
16.000 fl.) iar din 1806 trece în stăpânirea lui
Vasile Petcu, arendaş din Bran.
La capătul străzii Ciocrac, unde aceasta
se întâlneşte cu str. Sf Nicolae, începe strada
Costiţei cu un urcuş mai greu, unde, la
“Lăsata Secului” de Paşti se făceau
bărbaţi şi femei, tineri se travesteau şi îşi
puneau pe faţă o mască, pretându-se la tot
felul de jocuri. Pe la jumătatea urcuşului, la
dreapta, câteva căsuţe formează strada Radu
Tempea, amintind de vestita familie de
cărturari Radu Tempea, care a traversat două
secole prin cărturarii cu acelaşi nume, azi
strada Vrancei. (sec. XVII_XVIII). O cruce
masivă de lemn neacoperită stă de strajă la
răspântie purtând inscripţia scurtă I. D. Bucă
1924. Dacă mai urcăm pe Costiţă, ajungem la
capătul ei, unde se întâlneşte cu str.
Curcanilor, iar în stânga o troiţă, mare şi
frumoasă îngrădită şi acoperită, cu scene
biblice şi sfinţi zugrăviţi pe pereţii din interior.
Este Crucea din Grui, sau Crucea dela Ştim,
ridicată la 20 mai 1781 de şapte fraţi Voina,
după cum specifică inscripţia. (Eugen Moga,
Troiţele mărturii din alte vremi 2008, p. 26)
Revenind la începutul străzii Ciocrac,
trecând pe lângă Cimitirul Eroilor Germani
şi pe lângă fosta Casă de Tir
(Schutzenhaus), pe o potecă din dosul casei
de tir ajungem curând la Crucea din Cutun,
care în toamna anului 1958 a fost smulsă din
pământ şi aruncată alături, fiind pusă în locul
ei alta la 1962. Poteca începe de pe Aleea de
Sub Tâmpa având spre stânga pădurea, în
dreapta grădini şi case modeste, apoi urcă spre
fosta cetate Braşovia de pe Tâmpa. Aici sus
era de-asemenea o cruce de lemn, care a
dispărut în 1959. (Troiţele mărturii din alte
vremi – Eugen Moga)
Crucea din Cutun
Trecând pe cealaltă potecă a Goriţei,
ajungem la Crucea 3Muşicoiului, care este
una din cele mai vechi şi mai mari troiţe şi
care împreună cu Cutunul şi cu Prundul a
reprezentat “Leagănul Scheilor”, întâia lui
aşezare. Aflat la nord vest de Crucea din
Cutun, Crucea Muşicoiului este refăcută în
anul 1671 de către urmaşii preotului Radu
Băila (+1669), purtând inscripţia slavă: Prin
tine Maică, este ştiut s-a mântuit cel după
asemănare” şi în română cu grafie chirilică:
“Cu vrerea Tatălui, şi cu ajutorul Fiului şi cu
săvârşitul Sfântului Duh într-una sfântă troiţă
nedespărţită s-a ridicat această Sfântă şi
Dumnezeiască Cruce întru numele sfintei
propodobnei (preacuvioasei) Paraschivei, ca
să fie întru pomenire de veaci dec.24 vlet 7180
La Podul Dracului - La Chișătoare
(1671). A fost renovată în 1902 de Nicolae
Stinghe Oaie. În jurul acestei troiţe s-a ţesut o
bogată tradiţie, considerându-se că aici a fost
omorât “un bătrân Musica”, care a stat mai
mult timp în fruntea românilor din Schei
(Candid Muşlea, Biserica Sf. Nicolae…” op.
cit. vol II p 38.), iar Ieronim Bariţiu considera
tot prin tradiţie că “La Crucea Muşicoiului e
îngropat un steag foarte scump, de cine, nu se
ştie; steagul acesta când va sosi momentul
favorabil pentru români, are să se dezgroape şi
dezgropându-l, ei se vor lupta în contra
inamicilor, fiind siguri că vor ieşi încoronaţi
de victorie.. “ (rev. Familia 1867 p 254).
Înainte vreme se păstra obiceiul ca în
prima zi de Paşti, Costenii (locuitorii de pe
Coastă) să se strângă şi să tragă cu pistoalele
până pe la amiezi şi chiar cu dinamită, exact
ceea ce făceau Păjiştenii (locuitorii de pe
Pajişte) la Crucea Dreptăţii din apropiere, iar
Tocilenii (locuitorii de Pe Tocile) la Crucea de
pe Coasta Prundului şi Cacovenii (locuitorii
de pe Cacove) la Crucea de la Pietriş.
De la Crucea Muşicoiului drumul ne
îndreptă spre Fântâniţa Popii unde putem
ajunge pe două variante. Un drum ca o alee
trece pe la poalele dealului Goriţa, pe curba de
nivel trecând peste două podeţe, ducându-ne
până la Fântâniţă.
O altă variantă este drumul care trece pe
la Podul Dracului şi pe la fosta cascadă “La
Chişătoare”, (în prezent secată din cauza
captării apei în rezervorul dela Crucea
Dreptăţii). În documentele de arhivă se
5

Fântânița Popii
găseşte numele “Ternbach”, care izvorăşte din
Goriţa, iar în altele “Fluvius Bulgariae”.
Coborând dela Crucea Muşicoiului ajungem la
Podul Dracului de care sunt legate câteva
legende cu iele, şişti şi vrăjitoare.
După ce trecem de Podul Dracului
drumul urcă până la Crucea Dreptăţii, unde o
placă consemnează: “Societatea Păjiştenilor.
Crucea Dreptăţii 1930”, iar o altă placă
menţionează: “Această Sfântă Cruce este
ridicată în anul 1919 de Ioan Peligrad şi soţia,
Elena, născută Pulpaş”. (Eugen Moga, Troiţele
mărturii din alte vremi 2008, p. 50). De aici
în câteva minute ajungem la Fântâniţa Popii.
Înainte de a urca spre Crucea Dreptăţii,
la o intersecţie, drumul se bifurcă; la stânga
spre După Grădini, iar la dreapta spre Pajişte
numită în limba 3 germană “Auf der
Gelegenheit” străjuită de Crucea din Pajişte
ridicată în anul 1788 (de Ioan Scurtu ?) Pe ea
scrie “Ridicatu-s-au această cruce (Die) de
robul lui Dumnezeu Dumitru Stanca Petru
Ioan Paraschieva… întru veşnică pomenire
anu 1788 Mar(tie). Textul din cauza deselor
vopsiri de întreţinere a fost parţial acoperit. O
străduţă desprinsă din Pajişte poartă numele
trubadurului meleagurilor scheiene Anton
Pann, fostă Valea Ţigăniei, unde se găsea şi
Fântâna Ţiganilor (Zigeuner Brunnen cum i se
spunea în cronicile germane).
În vremurile mai vechi strada era numită
în cronicile germane “Bey den Faraonen” (La
Ţigani) Este ştiut că pe la 1753 ei îşi aveau
6
3 3
junii lor, dintre care unul Pali era căpetenia
celor “de la poartă”, altul al celor din Schei,
un altul pentru cei “din livadă” şi al patrulea
pentru cei din Blumăna, ocupându-se mai
mult cu potcovitul, pantofăritul şi negoţul de
haine vechi. (Candid Muşlea op. cit. vol. II p.
359)
În registrele de dare ale oraşului se mai
amintesc, în partea de sus, de către Tâmpa şi
alte străzi, pe care nu le putem identifica cu
siguranţă; Astfel se spune că în Rippgasse –
pe Coastă, sub Tâmpa sub Rattenberg –
Goriţa, “dinsus de Ciocrac” şi la sud de “Pe
Coastă” ar fi fost un loc numit “Ad Sanctum
Ladislaum” sau şi Sanct Lassel (la sf. Nicolae)
numit astfel şi “In den dree winchel” (la trei
colţuri) şi apoi Campus floru (Câmpul
florilor), din care cobori în Ţigănie şi în strada
Paris, străzi care apar în registre între anii
1514 şi 1524 şi apoi dispar. Un alt loc este
numit în anul 1551 “Im Nayen”?, iar în 1557
Em Kloster (la mănăstire), ba în 1770 pe
Coastă, sub Tâmpa era şi o uliţă a
călugăriţelor (Nonnengasse) amintind de
faptul că în această zonă era o mănăstire
închinată Sfântului Vasile, unde, la 1512 se
găseau contribuabilii Demitro Motsch (Moş),
Dragomir Zwetchi (al Sfetii), Negruţa, Stan,
Sagoran (Sogor?) Tarba, iar după doi ani pe
Ballathe (Balotă) Meyne (Manea) Juga
(Fulga) ş.a.
Dacă ne întoarcem la capătul de jos al
“Costiţei”, la dreapta se află str. Paris, după
numele unui pădurar, iar la dreapta coboară
strada Ciocârliei, unde se găseşte o cruce
frumoasă sculptată cu 5 iconiţe. Mergând
înainte strada se bifurcă în dreapta cu strada
“Pionierilor”, iar în stânga prin strada
“Mitropolitul Dosoftei”. Deasupra ei mai
multe ulicioare duc spre strada Curcanilor şi
Casa Constantin Lacea
Crucea Muşicoiului.
Toate străzile converg spre Piaţa
Prundului, centrul comercial şi spiritual al
scheiului.
Pe strada Ciocrac au locuit mulţi oameni
de vază ai braşovului, prof. Constantin Lacea,
prof. Tit Liviu Blaga, scriitorul Lucian Blaga,
scriitorul Max Blecher, prof. Paul Budiu, ş
alţ .
O casă interesantă monument istoric o
găsim la nr. 32. Pe frontispiciu o pictură
murală, acum într-o stare avansată de
degradare, care îl reprezintă probabil pe
Arhanghelul Mihail, iar dedesupt o inscripţie
în chirilică şi anul zidirii 1775. Ansamblul
porţii zidită cu boltă poartă amprenta
vechimii. (va urma) Casă monument istoric din 1775

FABRICA CHLORODONT DIN SCHEI

de pe strada Constantin Lacea nr.2 (fost Ioan Al. Lapedatu, fost Ciocrac)

În Braşov a existat în Schei o secţie a fabricii Chlorodont

din anul 1928 pe strada Ciocrac nr.2.
Fabrica Nivea din Braşov îşi are începuturile în laboratorul
de cosmetică „Leo”, existent din 1926, înfiinţat iniţial la Ghimbav.
Adevăratul său act de naştere se află însă în adresa Ministerului
3 Comerţului din 7 decembrie 1923. Treptat, laboratorul îşi deschide
noi secţii, producând în perioada interbelică pasta de dinţi, praful
de dinţi şi apa de gură „Chlorodont”, ca şi crema cunoscută iniţial
sub numele de Leoderm.
În 1928 s-a deschis în Braşov o nouă unitate de fabricare a
produselor cosmetice, cumpărată în 1932 de firma Beiersdorf.
Materiile prime se aduceau în cea mai mare parte din Germania şi
se produceau aici creme şi paste Nivea. Din 1936 se livrează
emplastre, iar din 1938 ş săpun.
Încă din primul an de activitate al laboratorului, sunt aduse
din Anglia şi Italia rizomi de mentă, punându-se astfel bazele
primelor culturi cu această plantă în împrejurimile Bodului. Sunt
puse în funcţiune instalaţii pentru extragerea din plante a
uleiurilor necesare aromatizării pastei de dinţi.
Din 1932, laboratorul devine fabrică, numele ales fiind Chlorodont
Trebuie menţionat faptul că firma Chlorodont România (Scheii Braşovului) aparţinea de
concernul german Chlorodont, primul care a fabricat şi impus la nivel mondial pasta de
dinţi în tub metalic.

7
 Concernul devine lider mondial,
exportând în toate ţările lumii.
În iulie 1950, vechile fabrici
Chlorodont şi Beiersdorf sunt comasate
în întreprinderea „Nivea”, căreia i se
adaugă la 1 septembrie 1956 şi fabrica
Poiana. Din cauză că, după război, firmei
germane i-a fost confiscată marca,
chestiune reparată abia în 1997 în urma
unui proces, Nivea Braşov a deţinut, un
timp, monopolul asupra dreptului de
utilizare a numelui.

Am găsit un scurt comentariu interesant despre felul cum vorbesc ardelenii.

Materialul nu era semnat dar mi s-a părut demn de a fi menţionat

VORBE
"Ardelenii nu spun „timp", ci „vreme", nu spun „ore", ci „ceasuri", nu spun trei, ci „tri", spun „o
ţâră", nu "puţin", nu spun „am terminat", ci „am gătat", nu spun „mergem", ci „merem", nu spun
„repede", ci „iute".
Spun „pită" în loc de „pâine", „mâne"- foarte aproape de originalul latinesc „mane", în loc de
mâine. „Bătrâne" (din latinescul betranus, veteranus) spun la vecin sau cunoscut, în semn de respect,
spun „se coperă", nu „se înveleşte", „fain"(cu origini în limba germană şi dialectul săsesc) în loc de
„frumos"...
Spun respectuos „servus", ilustrând admirabil termenul latin care însemna „sunt servul tău, la
dispoziţia ta". Desfiinţând, cel puţin în arealul ardelenesc, modernul „la revedere" (de origine italiană)
sau banalul şi secul „bună" din Regat (cu corectura de rigoare, în ultimii ani se aude tot mai des acel
ridicol pa,pa). Iar ca răspuns, vine imediat acel superb
„reţiproca".
Ardelenii vorbesc rar, cumpătat, molcom şi numai
dacă au cu adevărat ceva de spus.
Nu bârfesc şi nu le e ruşine cu arhaismele şi
meandrele dialectelor lor, fie ei medici, ofiţeri de carieră,
preoţi, profesori, bătrâni, sau mai tineri.
Ş nu folosesc n c în treacăt apelat vele de argou
„bă" sau „mă" atât de str dente, acceptate ş savurate în
alte părţ (ce- drept, în ult ma vreme nu ma e ch ar aşa).
Ţi-i drag să-i asculţi şi să desluşeşti rostul
tradiţiilor lor vorbite. Şi „musai" (cu funcţie predicativă;
din maghiarul „muszáj"- morţiş, neapărat, trebuie, care
vine, la rându-i, din germanul „muß sein", transilvanism
curat, ce mai !!!)
3
Ş altele:
Nu spun mă duc să cumpăr ci “mă duc să târguiesc”, nu spun fata mamei ci “băiata maichii”, nu
spun seamănă cu mama ei ci “e goală mumă-sa”, nu spun nu mă mai necăji ci “nu mă mai hierbe”, nu
spun unde te duci ci “un' te-ci”, nu spun s-a supărat ci “i s-au înourat”, nu spun e gata să răspundă ci “îi
stă pă limbă" şi multe altele.

PS. Revista noastră se scrie şi cu sufletul, nu numai cu pana minţii. De aceea invit pe toţi
oamenii de spirit care au mai cotrobăit prin cuferele vechi cu amintiri şi au găsit fotografii sau
întâmplări demne de menţionat în revista noastră, să ne contacteze pentru a le face cunoscute şi a le
lăsa urmaşilor, sau pentru a rămâne gravate în memoria hârtiei.
Totodată pentru îmbunătăţirea informaţiei şi clarificarea unor probleme nelămurite îndeajuns,
orice sugestie sau critică constructivă sunt binevenite. De asemenea, pentru că noul primar este
braşovean, putem să ne adresăm prin intermediul revistei primăriei, pentru a rezolva unele probleme
privind Scheiul şi locuitorii lui.
O primă sugestie ar fi reabilitarea statuii „Ostaşului Român” din Piaţa Prundului care a fost
„degradată” odată cu „reamenajarea” pieţii, refacerea potecii de pe Coasta Prundului curăţirea
pădurii şi reîmpădurirea, reabilitarea troiţelor şi a locurilor de belvedere din Schei. Suntem
deschişi la orice colaborare în beneficiul sălăşluitorilor acestui cartier mărginit.
3
8 3
 STABILIMENTUL BĂILOR EFORIEI
în câteva imagini şi anunţuri din trecut

Lângă Colegiul Andrei Şaguna se află clădirea

Băilor Eforiei, ridicată între anii 1853-1856, prin
strădania protopopului Ion Popazu, cu eforturi
finaciare venite din partea Bisericii Sf. Nicolae din
Schei şi Biserica ,,Adormirea Maicii Domnului” din
Cetate, o clădire unică pe acea vreme, ridicată după
planurile arhitectului Robert Ruebenbauer, având în
planul original şi ,,o sală de conversaţie şi restaurant”.
Eforia şcolară a gimnaziului româneasc a cumpărat
băile orăşeneşti de la Johann Beer pentru a le
moderniza în scopul obţinerii de venituri atât de
necesare susţinerii vieţii şcolare.
Între anii 1885-1890 mai exista o baie (e
adevărat mai rudimentară) mai sus de curtea de
gimnastică a gimnaziului
Prima casă de lângă băile Eforiei este casa în
care s-a născut poetul Şt. O. Iosif,
Până la construirea gimnaziului (1851) şi a
caselor din preajmă, acest loc era viran, iar strada
începea din dreptul actualei străzi Luca Arbore (în
vechime numită Pietroasa). Aici căpitanul Ilie Birt
ridicase o troiţă la 1730, dar a fost distrusă de
autorităţi.
Din anunţurile de mai jos deducem că la Băile
Eforiei de pe strada Prundului a funcţionat într-o
perioadă şi un patinoar. Observăm că avea o intrare
pe strada Prundului şi una pe strada Băilor, iar
numerele s-au schimbat în decursul timpului din nr.2
în nr.4. Existau băi de abur, băi de putină şi băi
medicinale cu sare extract de brad şi cu fân. Avea
“bufet, frizer şi manicură”. Aprovizionarea cu apă se
făcea din apeductul orăşenesc iar încălzirea era cu
abur.
Am găsit şi un anunţ interesant privind
aprovizionarea cu apă în cazurile de bombardament la
Braşov.

9
 BĂILE EFORIEI ŞCOLARE ÎN IMAGINI
CUNOSCUT DE SCHEIENI CA “LIGHEANUL VESEL”

10
3 3
CLĂDIREA LICEULUI ANDREI ŞAGUNA ŞI INTRAREA LA BĂILE EFORIE
3

11
 Răsfoind haotic prin amintiri
RADIO, TEATRU, TELEVIZIUNE,
ŞI ALTE AMINTIRI
Pentru că zilele trecute a plouat, în
timp ce-mi curaţam pantofii de noroi mi-am
amintit de lustragii din vechime pe care i-am
uitat cu toţii. Poze invechite îi arată cu lădiţa
şi scăunelul pentru lustruit pantofii. Azi
nimeni nu mai îşi aminteşte de ei.
Şi tot aşa am uitat de teatrul radiofonic
şi emisiunile de la radio care pe vremea
aceea erau deliciul ascultătorilor.
Materialul următor e un material
pentru suflet şi cei prea tineri n-o să-l prea
înţeleagă. Pentru cei mai în vârstă reprezintă
tinereţea lor, acele timpuri aşa cum au fost cu
bune sau rele, care poate azi par ridicole
pentru tineri... Dar iată câteva comentarii pe
care le-am găsit despre vremea aceea:
La 18 februarie 1929 a fost transmisă
prima piesa de teatru la microfon din
România, “Ce ştia satul” de Ion Valjan, cu
Maria Filotti şi Romald Bulfinsky de la Teatrul
Naţional din Bucureşti în rolurile principale.
Teatrul radiofonic este 3 adaptarea unei piese
pentru a fi transmisă la radio. O piesă de teatru
radiofonic include doar dialogul, muzica şi
efectele speciale pentru ca ascultătorul să-şi
imagineze personajele şi povestea. A avut o
largă popularitate în anii 1920, pe care o
pierde treptat până în anii 1950, odată cu
apariţia şi dezvoltarea televiziunii.
Iată ce spunea Alexandru Hodoş în 8
aprilie 1943 într-o şedinţă asupra teatrului
radiofonic
“Teatrul radiofonic românesc cu scena
lui nevăzută şi cu locurile răspândite pe toată
suprafaţa ţinuturilor locuite de români poate
avea mai mulţi ascultători decât încap în cea
mai vastă sală de spectacole. Ca întreaga
noastră emisiune, el îndeplineşte un
12
3 3
dublu rol: distractiv şi educator, o plăcută
zăbavă a minţii, cum spunea odinioară
cronicarul despre cititul cărţilor, şi un
prilej binevenit de instruire”.
Îmi amintesc cu drag de teatru pentru
copii cu Silvia Chicoş cu vocea ei neasemuită.
Mari actori ai scenei româneşti şi-au imprimat
vocea pe bandă de magnetofon; Lucia Sturza
Bulandra, Maria Filotti, Sonia Cluceru,
George Vraca, George Calboreanu, Clody
Bertola, Grigore Vasiliu Birlic, Alexandru
Giugaru, Ştefan Ciubotăraşu, Radu Beligan,
Fory Etterle, Ion Lucian, Horia Şerbănescu,
Ion Finteşteanu, Liviu Ciulei, Colea Răutu,
Amza Pelea, Toma Caragiu, Octavian
Cotescu, Marin Moraru, Tamara Buciuceanu,
Stela Popescu, Dem Rădulescu, Mihai Fotino,
Victor Rebenciuc, Marius Pepino, şi mulţi
mulţi alţii.
“A fost odată..... Când ne durea în cot de
comunism pentru că eram prea ocupaţi să ne
trăim tinereţea. Apărea atunci un ziar de seară:
“Informaţia Bucureştiului”, cu mai puţină
ideologie şi mai multe ştiri utilitare şi de
interes public. De la mijlocul anilor ’50 apărea
cotidianul “Munca”. Acesta nu era decât
localizarea ziarului sovietic “Trud”, tot aşa
cum “Gazeta literară” din 1954 era
“Literaturnaia gazeta” românească. La fel şi
“Muncitorul sanitar” ori “Gazeta
învăţământului”, săptămânalele unor categorii
profesionale.
Radio România se transformase în
Radio Bucureşti şi avea până în 1960 un
singur program pe unde lungi şi medii.
Aparatele de radio vândute în magazine nu
erau dotate şi cu frecvenţe scurte, pentru ca
lumea să nu poată asculta “Vocea Americii”
sau “Europa liberă” – “ziarul vorbit al
românilor de pretutindeni”, cum se intitula
până în 1963, BBC-ul, sau scurtele programe
radiofonice în limba română difuzate la Paris,
Atena sau Vatican. Radio Bucureşti îşi încheia
programul, început la 5 dimineaţa, la miezul
nopţii. A apărut apoi şi un Bucureşti 2,
emiţând din zori până la prânz, emisiunile
acestuia prelungindu-se apoi gradat, câte două
ore în plus.
Din 1957, exista Televiziunea
Română, mai întâi cu programe
experimentale, iar apoi regulate. Televiziunea
se înfiinţase în România la numai doi ani după
aceea din Italia. Faţă de presa anostă, marcată
de o demagogie ridicolă, televiziunea, deşi în
alb-negru, a adus în România o undă de
varietate şi destindere. Apăreau în programele
de divertisment, toate “live”, realizate în
condiţii tehnice modeste, dar foarte reuşite,
solistele şi soliştii în vogă de la răscrucea
deceniilor 6 şi 7: Dorina Drăghici, Aida Moga,
sora ei, Lavinia Slăveanu, Mara Ianoli, Gigi
Marga, Alin Noreanu, Nicolae Niţescu, Wili
Donea, George Bunea, Dorel Livianu. Într-o
emisiune muzicală, a debutat, în 1959, la
vârsta de 16 ani, Margareta Pâslaru.
Tot în 1959-1960, televiziunea difuza
numere de revistă, cuplete, scheciuri,
interpretate de un mare comic al vremii,
Mircea Crişan, de duetul Horia Şerbănescu –
Radu Zaharescu, sau de Vasile Tomazian, un
actor foarte popular, care îl imita pe Vico
Toriani, unul din puţinii cântăreţi străini sosiţi
atunci în turneu la Bucureşti, sau povestea
dialoguri conjugale purtate cu Florica,
nevastă-sa.
Din 1961, aproape seară de seară, după
telejurnalul de la ora 19, existau, timp de o
jumătate de oră, excelente emisiuni pentru
copii, al căror protagonist era Aşchiuţă, un
Pinocchio local, mânuit de un păpuşar
excelent, Iustin Grad. Realizatoarea emisiunii,
Daniela Anencov, devenise extrem de
populară, la paritate cu Cleo Stiber, crainica
frumoasă, cultivată şi poliglotă a Televiziunii...
Popularitate dobândiseră, datorită rolurilor
interpretate în seriale pentru copii, actorii
Tudorel Popa (Profesorul Paganel) şi Dem
Savu (Căpitanul Val-Vârtej). Un eveniment era
prezenţa Mariei Tănase în programele de
muzică populară, în mijlocul unui taraf (ultima
a avut loc în 1962) ca şi aceea a Ioanei Radu,
3 România, cu nivelul înalt la care îl ridicase
Gigi Marga
Mircea Crișan
care interpreta romanţe.
În 1964, scriitorul Ion Marin Sadoveanu
prezenta săptămânal ciclul “Din istoria
universală a teatrului”, ilustrat cu secvenţe
interpretate de actori. Aşezat în spatele unui
birou masiv, pe un scaun cu dimensiuni de jilţ,
conferenţiarul vorbea liber, îmbrăcat elegant,
cu batistă albă la buzunar, răsucind între
degete capacul unui stilou Pelikan cu peniţă
de aur... Moartea scriitorului, survenită în
acelaşi an 1964, a dus la întreruperea acelui
serial elevat. În acelaşi an, o montare a unei
piese, întreprinsă cu mijloacele teatrului de
televiziune – „Pana de automobil” de
Friedrich Durrenmat, consacra un tânăr şi
strălucit actor în rolul protagonistului, pe
nume Mircea Albulescu.
Dacă un crainic radio a pronunţat
inversat în acei ani titlul operei lui Mozart
“Cosi fan tutte”, de o manieră pe care nu o
suportă hârtia, un crainic de televiziune a fost
aspru admonestat pentru o ştire citită pe post:
“Tovarăşul Gheorghe Cioară s-a întors de la
Moscova pe calea aerului”.
Teatrul de revistă, cu o mare tradiţie în
Constantin Tănase, a adus multă culoare şi
mult haz în vremurile de-acum 45-50 de ani.
Unul din marii actori al genului era Mircea
Crişan. Până în ziua de azi oamenii mai în
vârstă îşi amintesc de “Castravetele” lui, de
“Un foc în noapte, un foc în sobă; arde-te-ar
focul!”. A rămas de legendă momentul când
cu prilejul unei vizite a lui Hruşciov în
România, Gheorghiu-Dej l-a adus pe Mircea
Crişan să-l distreze, chemând şi un translator.
Mircea Crişan a mieunat ca pisica, a lătrat
precum câinele, a imitat leul, tigrul şi alte
animale, iar la sfârşit i s-a adresat
translatorului: “Acum, tradu!”. Dintr-un
turneu la Paris, actorul s-a întors cu un
Chevrolet – clasicul model 1957 – pe care n-a
13
 ezitat să-l pomenească pe scenă: “Ce nu face reverificare a dosarului de origine socială şi i
omul pentru o bucată de Chevrolet?” s-or fi descoperit cine ştie ce hibe. Cert este
Notoriu de dinainte de război, de când că, după numai câteva luni a fost mutată
jucase în filmul “Bing-bang” şi de când făcea înapoi la Radio şi apoi dată afară. În locul ei,
tandem cu Vasile Vasilache, era N. Stroe (Alo! au fost aduse două fete drăguţe, fără vreo
Aici e Stroe/Şi roagă să-i daţi voie/O clipă să pregătire, dar cu dosare corespunzătoare, care
vă-nveselească/Să glumească/iar cu voi). au fost şcolite cu termen redus de o crainică
La începuturile televiziunii, muzica de la Radio. Se bâlbâiau frecvent şi erau
uşoară românească, inclusiv cea televizată, era crispate în faţa camerei. Unul din regizori,
dominată de Dorina Drăghici, Gică Petrescu, parcă David Esrig, încerca să le determine să-
Luigi Ionescu, Aida Moga, Nicolae Niţescu, şi mascheze crisparea. Una din soluţiile
Gigi Marga şi alţii, cunoscuţi din spectacole şi recomandate de Esrig era zâmbetul, la ştirile
turnee. Televiziunea le aducea popularitate în “bune”. În toamna anului 1957, Grigore
plus, dar au trecut destui ani până când Preoteasa, ministrul român de externe de
numărul de televizoare a ajuns de ordinul atunci, (a cărui fiică a fost prima soţie a lui
sutelor de mii. Adrian Năstase) a murit într-un accident de
Prima interpretă de muzică uşoară avion, când se întorcea de la Moscova. În
lansată de televiziune a fost Margareta Pâslaru. mijlocul ştirii, crainica şi-a adus aminte de
La prima prezenţă pe micul ecran, era elevă şi indicaţia regizorului şi a trântit un zâmbet
cânta la un club muncitoresc din cartierul seducător. Tovarăşii de la cadre n-au avut de
Bucureştii Noi. Lansarea ei la televizor a ales şi au fost obligaţi să recurgă la crainice
făcut-o celebră în câteva săptămâni. profesioniste. Aşa au venit de la Radio Cleo
Compozitorii cunoscuţi se înghesuiau să-i Stiber şi Georgeta Perlea, care au fost mulţi
ofere melodii. Alături de ea, a început să apară ani prezenţe simpatizate şi apreciate de public.
frecvent în programele televizate Marina Pe atunci, programul începea la 7 seara şi dura
Voica, care a devenit şi ea vedetă datorită două-trei ore. Când volumul programelor a
televiziunii. Cei care au remarcat-o şi au adus- crescut, a mai fost angajat, în chip de crainic,
o la televiziune pe Margareta au fost Valeriu Florin Brătescu, o voce remarcabilă şi o
Lazarov şi Ileana Pop. Ei au fost primii prezenţă care fermeca telespectatoarele. Mai
selecţioneri de persoane capabile să devină târziu a devenit crainică şi Ioana Măgură, care
mari atracţii ale micului ecran. După plecarea
din ţară a lui Valeriu Lazarov, au devenit
generatori de vedete Alexandru Bocăneţ, care
se limita la o echipă restrânsă şi Sorin
Grigorescu, cel care a lansat majoritatea
cântăreţilor de muzică uşoară de prim rang ai
anilor ‘70-‘80, prin celebra emisiune “Steaua
fără nume”.
Ileana Pop, nume mai puţin cunoscut în
afara Televiziunii Române, a avut vocaţia
găsirii unor tineri talentaţi, pe care îi aducea la
Televiziune. Ileana Pop i-a atras către
televiziune, încă de când erau studenţi, pe
3
Florian Pitiş, pe Mariana Mihuţ şi pe mulţi
alţii. Tudor Vornicu, el însuşi om cu talentul
rar de a simţi vocaţia telegenică a unor oameni
(i-a invitat frecvent la Televiziune pe prof.
Grigore Moisil şi pe Catinca Ralea) şi-a
asociat-o pe Ileana Pop ca realizator la
emisiunea duminicală, sub numele Ileana
Vlad. Când a înfiinţat în România prima sa
firmă de producţii televizate, Valeriu Lazarov a
numit-o director pe aceeaşi Ileana Pop, deşi
aceasta depăşise, de destulă vreme, vârsta
pensionării.
Am amintit că prima crainică a
televiziunii a fost Mariana Zaharescu. Era o
brunetă frumoasă, cu o voce şi o dicţie
excelente. Fusese crainică la Radio şi s-a
adaptat foarte bine cerinţelor televiziunii.
Probabil că noua ei postură a determinat o Sergiu Malagamba

14
3 3
a fugit ulterior din ţară şi a preferat Europa
Liberă, Televiziunii Române.
Pe la începutul anilor ’70, s-a cântat
jazz când acesta era considerat muzică
decadentă. Din formaţie au făcut pe atunci
parte Sergiu Malagamba, Iancsi Korosi şi
Johnny Răducanu. A cântat în particular cu
această formaţie Yves Montand care în 1956 a
întreprins un turneu răsunător la Bucureşti,
întrucât de aproape un deceniu nu mai veniseră
în România interpreţi din Occident.
Îmi amintesc de Ionela Prodan autoarea
versurilor cântecului “Din bucata mea de
pâine” (Din bucata mea de pâine/ Am hrănit
un om şi-un câine/ Omul nu mă mai cunoaşte/
Câinele mă recunoaşte), care putea fi auzit în
cârciumile cunoscute, unde mai veneau câţiva
poeţi; specie de mult dispărută. Unii muşterii,
drept răsplată, îi trimiteau autorului ceva de
băut: o halbă de bere, o tescovină, o sută de
rachiu sau de “Adio, mamă!”...
Versurile unui poet de cârciumă puteau
suna în felul următor: “Eu nu-s decât un
vagabond/ Bătut de vânturi şi de ploi;/ Sunt un
gunoi/ Dar, din an în an/ Îmi fumez pipa mea
sub un castan.”
Un turneu al unui artist străin care a lăsat
urme adânci a fost cel întreprins în 1958 de
actorul şi cântăreţul indian Raj Kapoor,
protagonistul filmului “Articolul 420′′. Raj
Kapoor a apărut şi la noua televiziune – care
emitea din 1957 – şi a înregistrat un disc la
Electrecord cu piesa “Avaramu” din coloana
sonoră a filmului.
Prin anii 1959-’60-’61 omul bine cotat
avea motocicletă şi magnetofon Tesla
cehoslovac. Motocicleta cea mai şic era
importată din RDG, de 250 cm3 şi Jawa
cehoslovacă. Mai existau Zundapp şi BMW,
unele cu ataş, dar acelea erau din timpul sau
dinaintea războiului.
La sfârşit de săptămână, braşovenii
plecau împreună cu soţiile sau cu prietenele la
Pietrele lui Solomon, spre
3 Poiană sau Postăvar.
La petrecerile date în apartamente particulare,
sâmbăta seara, magnetofonul era un simbol de
modernitate. În anturaje, cu acelaşi prilej, se
puneau la patefon discuri cu Dorina Drăghici,
Nicu Stoenescu, Ioana Radu sau Mia Braia.
În iarna lui 1962, Modugno a cântat
“Aleluia” şi câteva din compoziţiile sale:
“Volare”, “L’uomo în frak”, “Piove”, rămasă
multă vreme în amintirea românilor prin
refrenul “Ciao, ciao, bambina”. A înregistrat şi
el un disc la Electrecord. În acelaşi an, a mai
cântat o celebră soprană peruviană de
coloratură, Imma Sumah, apoi Claudio Villa,
făcând furori cu “Un tango italiano”. Era
vremea muzicii uşoare italiene – din 1964
Televiziunea Română începe să retransmită
Festivalul de la San Remo. Însă noul
“dezgheţ” adusese cha-cha-ul, muzica latino-
americană, concomitent cu bomboanele
cubaneze (din trestie de zahăr, colorate, în
formă de inimioară) şi twist-ul. În 1953
avusese loc la Bucureşti Festivalul Mondial al
Tineretului. Participaseră numeroşi străini,
îndeosebi din Asia sau din America Latină.
În unele curţi existau izvoare, coteţe de
porci, găini în libertate râcâind după râme,
voliere de porumbei. Primăvara izbucnea
liliacul pe Coasta Prundului, iar o lună mai
târziu, când curţile erau pline de flori şi
verdeaţă, unii scoteau difuzorul afară,
agăţându-l într-un pom. Oamenii care nu
aveau bani pentru aparat de radio şi
abonament cumpărau un difuzor pentru care
plăteau o taxă lunară la Staţia de radioficare.
Aceasta retransmitea unicul post naţional,
astfel încât difuzorul era un radio cu un singur
program. Aparatele din comerţ erau concepute
anume (nu aveau decât unde medii şi lungi) ca
să nu poată capta Vocea Americii sau Europa
liberă, altminteri bruiate puternic, privilegiu
de care se bucurau radiourile produse înainte
de război. La petreceri se dansa după muzică
de patefon, redată pe placi de 78 de turaţii,
având imprimate o melodie pe faţă şi alta pe
revers, care se făceau ţăndări dacă erau
scăpate pe jos. Patefonul era pick-up-ul
vremii, ace pentru el vânzându-se în orice
librărie sau papetărie.
Oamenii cu pretenţii discutau despre
“menajul” Dorinei Drăghici cu Nicu
Stoenescu, tenor de muzică uşoară şi interpret
de romanţe, care îl imita pe Tino Rossi.
Această pereche era în vârful topului. Cântau
amândoi un şlagăr dulceag, “Firicel de floare-
albastră”.
Toamna, dacă aveau şi grădină, unele
localuri, încropeau o mustărie împrejmuită cu
stuf, unde se mânca pastramă, mici la grătar şi
se bea must şi tulburel. Toamna era anotimpul
care sporea aerul patriarhal al Braşovului. În
octombrie, în curţi, dar şi pe străzile cu aspect
de uliţe, se ardeau gunoaie, crengi, frunze
uscate al căror fum se înălţa lent şi leneş spre
cer. Cu o lună înainte, în septembrie, se
aduceau de la piaţă legumele de pus la murat
în borcane legate la gură cu celofan, ţinute în
magazia de lemne, în antreu, pe verandă sau
în camera din faţă parfumată cu miros de
gutui. Tot acolo ţineau, în sticle cu gâtul lat,
înşirate pe poliţe, mărar, leuştean, chimen,
tarhon. Bulionul era fiert în curte, la foc de
lemne.
În Schei mâncarea era pregătită cu grijă,
minuţios. Femeile din vechea generaţie,
casnice, aveau reţetele lor pentru sarmale,
borş, friptură, tocană, peşte, şi zacuscă. De
Crăciun şi de Paşte erau scoşi din cuptor
cozonacii simpli şi cei cu felurite umpluturi;
15
 în zilele de pomenire a morţilor se făcea
colivă. Dulceaţa şi şerbetul tot în casă erau
făcute, ca şi vişinata ori micile cantităţi de
crampampulis. La fel brânzoaicele, saleurile,
gogoşile înfuriate, pudrate cu zahăr...
Ce îmi amintesc “cu melancolie” de pe
vremea aceea?
În ordine browniană*: Teatrul
radiofonic, Liceul Andrei Şaguna, Noapte
bună copii, Cine ştie câştigă, ziarul Urzica,
revista Secolul XX, covrigii cu sare, Timur şi
Gheorghe Dinică
băieţii lui, Los Paraguayos, magnetofonul
Tesla, ceaiurile cu lumina stinsă The Beatles şi
Rolling Stones, şniţel la pachet în drum spre
tabără, restaurantele cu grădină, Costineşti,
număr şi uniformă de liceu, formaţia Mondial,
gogoşi în Prund, Şenila, Margareta Pâslaru,
Liviu Ciulei, Ţiriac 3şi Năstase, patinoarul
Olimpia şi terenul de la Şcoala Sportivă,
“Macarale, râd în soare argintii”, au intrat
ruşii în Cehoslovacia, unt, făină, pâine, zahăr
şi ulei pe cartelă, ouă roşii, pantaloni
supraelastici, cotele apelor Dunării,
“tacâmuri”, babic, ghiudem, nechezol, blatul
pe tren, Vama-Veche, cantonamentele Şcolii
Sportive, concursurile de schi pe Lupului şi
Sulinar, încălzit apa pe reşou, Tanţa şi Costel,
Zizi Şerban, repartiţia, Marin Moraru şi Toma
Caragiu, ceaun din fontă, cravată de pionier,
*mişcare spontană, haotică a unor particule,
dependentă de temperatura mediului, observată
de Robert Brown în anul 1828
3
16
sirop de 50 de bani, profiterol, ceasul de pe
Rep, penare de lemn, ţigări Mărăşeşti şi
Carpaţi, hârtie albastră de învelit caietele, fier
de călcat cu cărbuni încinşi, tocul cu peniţă,
galoşii, butoiul în care se aduna apa de ploaie,
pereţii vopsiţi cu rolul, Moş Gerilă,
televiziunea alb-negru, dopurile din cocean,
creionul chimic, gutuile puse la copt pe dulap,
George Vraca, aşternuturi brodate de mână,
căni de tablă, plăpumărese, spălătorese,
birjari, Babele, creasta Pietrii Craiului,
sugative, Marina-Marina, şoşoni, foto-minut,
caramele ciocolată bagi un leu apeşi odată,
Orăşelul Copiilor, Ion Dacian, moda dinţilor
de aur, căciuli ruseşti cu urechi, fâş, cicoare,
somiere, parfum de trandafiri bulgăresc,
păpuşi din cârpă, parcul cu fanfara, sifoanele
din sticlă colorată, maşina de tocat carne,
troaca de frământat aluatul, cazanul de fiert
rufe, maşina de cusut cu pedală din fier forjat
pe care scria ‘Singer’, geamuri cu flori de
gheaţă, omul de zăpadă cu cărbuni în loc de
nasturi, teracota fierbinte, în faţa prăvăliilor se
stropeşte trotuarul cu apă, Cireşarii – Aripi de
zăpadă, bibelouri, savarinele lui Căpăţână,
cişmeaua de pe stradă, borş de la Brenciu,
trăsuri, sanie cu zurgălăi, murăturile din beci,
soba cu foc din lemne, prăjiturile de un leu
cinzeci, lumina misterioasă a lămpii cu gaz,
fotografiile de familie alb-negru (mătuşi cu
pălării, unchi ţepeni, bunici severi),
Celentano, defilarea de 1 mai şi 23 August,
mici la grătar, gara cu zgomote şi miros de
despărţire... pufoaice, bibelouri, figurine,
cristaluri în vitrina din sufragerie, milieuri,
Nivea în cutii plate albastre, closet în fundul
curţii, copiii pe uliţă, Anda Călugăreanu,
ţigănci care ghicesc în palmă, ghioc şi cărţi,
babe care leagă şi dezleagă farmece, ursarii cu
urşi în lanţ, ştrandul Ligheanul Vesel,
scrobeala de rufe, albăstreala de rufe, bocanci
cu blacheuri, cazacă, decolteu encoeur,
Librăria Ciurcu, Unda veselă cu Stroe şi
Vasilache – Alo, aici e Stroe / şi roagă să-i daţi
voie /o clipă să vă-nveselească /să glumească
iar cu voi. Frank Cafea, balene la gulerele
cămăşii, tunsoarea garçon, tuns nemţeşte,
coafura paj, coafura Alida Vali, ciorapi
tricotaţi, ciocliţa, vana, Căsuţa noastră/
cuibuşor de nebunii/ te aşteaptă ca să
vii...Teleenciclopedia, îngheţată pe băţ, Cico,
adidaşi, patricieni, cocoşei şi vată pe băţ, stofă
pe puncte, loden, Steaua fără nume, Floarea
din grădină, Daniela şi Aşchiuţă, Cine ştie
câştigă, filmul Vagabondul văzut de nu ştiu
câte ori, taxiurile Pobeda, ceasurile Pobeda,
cremşnituri de la Căpăţână, Aici Radio Europa
Liberă/bună seara, dragi ascultători, Rita
Pavone, cravata de pionier cu colţurile roase,
Laleleee, laleleeeee; Când la trap când la
galop, Dorina Drăghici, Calboreanu, călimara
3

Tanța și Costel
cu cerneală şi hârtia glasată, cinema Astra,
Fory Etterle, Jean Marais, Raf Valone, Luigi
Ionescu, toba şi goarna pionierului, Teatrul
Ţăndărică, ţigări Naţionale, salicilat, clorat de
potasiu, penicilina uleioasă, festivalul
tineretului, lipii, untura de peşte, Cavit 9
pentru poftă de mâncare, pronosport, loz-în-
plic-dai-3-lei-şi-iei-nimic, bomboane agricole,
fondante, parizer, icre de Manciuria, cartofi
noi, la microfon Noel Bernard, artista
poporului Lica Gheorghiu, Alain Delon,
Simon Templar, trening, bascheţi,
îmbrăcăminte de la “pachet”, inele ghiul,
tablouri cu ţigănci, “Unde ie iluziile mele care
le-am avut?” My, my, my Delilah, Beatles,
colecţia Dox, primele autoserviri, “Dialog la
distanţă”, telefoane cu monede, telefoane
cuplate, programul de apă caldă, creioane
chimice, ascuţitori chinezeşti, noile uniforme
şcolare, tovarăşa dirigintă, mărţişoare, covrigi
cu sare, frigider Zil, aparat foto Laika, poze cu
dedicaţie, Pif le chien, Paris Match, Bulă,
bancuri, bere Azuga, prăjituri cu nume anti-
apetisante (Buturugă, Cartof), blatul
studenţesc, călătorii la clasa I cu naşul, cursuri
de socialism ştiinţific, cartuşul de Kent şi
sticla de whisky, chibriturile care nu se
aprindeau, “Noapte bună, copii!” sufertaş,
baia comunală, stambă, Marina Voica, pantofi
cu talpă de crep sau rafie, pantofi Guban,
geamgii, lăptari, spoitori, tăietorii de lemne,
tocilari, săpun Cheia, magiun, “Cumpăraţi
curent de la IREBv!”, Daţi copiilor
bomboane!, staţia de radioficare, duşumele de
lut, fotbal cu nasturi, palatul pionierilor, bluze
de nailon străvezii prin care se vedeau
bretelele de la sutien, pantalonii raiaţi,
pescăreşti de doc sau evazaţi, pantofi cu cu
talpă subţire şi vârful ascuţit, vase de
bucătărie emailate, patefon cu ac, rufe
îngheţate puse iarna afară la uscat, caimac,
ierbar, raglan, chiuşor, moda Malagamba,
colorata mâine-i gata, cojocul Alen Delon,
zahăr candel şi glucoză, roşcove…....
Din 1963, cuvântul România şi
derivatele sale se scriau iarăşi cu “â”. Vreme
de un deceniu, consecinţă a reformei
ortografice din 1953, privilegiul acestei grafii
îl deţinuseră doar vagoanele româneşti de cale
ferată de pe traseele internaţionale şi tricourile
sportivilor români care luau parte la competiţii
desfăşurate în străinătate.
În acelaşi an, în luna noiembrie,
Televiziunea înceta să mai transmită parada
militară de la Moscova, din ziua de 7, dar
relua în direct, integral, ceremonia
înmormântării preşedintelui SUA, John F.
Kennedy, asasinat la Dallas. De-acum,
Radiodifuziunea Română, în afară de
Alexandru Stark, corespondent la Moscova,
avea un trimis permanent la Washington şi
corespondenţi la Paris şi la Roma: pe Georges
Dascăl şi Angelo Chiari. Un magazin cultural
foarte citit devenise revista “Contemporanul”,
condusă la mijlocul anilor ’50 de George
Ivaşcu şi avându-l colaborator permanent pe
G. Călinescu (“Cronica optimistului”).”

3
Aşa dar,… “La început a fost cuvântul”
Pentru redarea cuvântului vorbit s-a inventat gramofonul, apoi
patefonul, pick-upul, şi aparatul de radio cu galenă, care s-a emancipat
spre aparate mai sofisticate ce nu mai au nevoie de descrieri. În final a
apărut magnetofonul, video şi…televizorul.
În cartea lui Sterie Stinghe apărută în 1945 se aminteşte de o serie
de cântece din Schei care au fost imprimate pe plăci. “De-ar fi Cacova
la cruce şi multe altele au fost cântate la Bucureşti sub conducerea lui
Sterie Stinghe de către 5 femei din Schei şi anume: de Mariana Ghiţoc, Elisaveta Măzgărean
Octavia Mitoc, Maria Orghidan şi Elena Zamfir, la Soc. Compozitorilor Români, unde au fost
imprimate pe suluri şi la Soc. de Radiodifuziune, unde au fost imprimate pe matriţe de ceară, după
care s-au făcut şi 2 plăci de patefon fiecare cu câte şase cântece 3 pe faţă şi 3 pe verso. Una
poartă nr. 1487 iar cealaltă nr. 1488”. Moga Maria născută Vlaicu îşi mai amintea de o melodie
veche din Schei cântată de mama ei Elena Vlaicu împreună cu Elisaveta Măzgărean şi anume
“Lele pă poiană-n jos”.

17
 VREMURI DE ALTĂDATĂ ÎN
SCHEII BRAŞOVULUI
Astrid Hermel

unde locuieşte, era şi o familie de bancheri –

Andraşi, care aveau o bibliotecă foarte mare,
diversă în domenii şi limbi. Ei i-au pus pentru
prima dată cartea în mână, cu care se retrăgea
lângă biroul bancherului, sub o masă pe o
blană de urs, ore în şir, pentru a citi. Părinţii
ştiau unde să o caute. În casă a învăţat
germana, maghiara şi româna. Mai apoi, la
şcoală a învăţat engleza, rusa, greaca şi latina.
O atenţie deosebită a acordat şi activităţilor
extra şcolare, una dintre aceasta fiind
practicarea baletului, la Centrul Cultural
Reduta, având-o ca profesoară şi apoi ca
îndrumătoare şi sfătuitoare pe cunoscuta
Marilene Guth. Acest hobby a ajutat-o pe
micuţa Astrid să se dezvolte armonios, să
petreacă un timp de calitate alături de alţi
copii cu aceleaşi pasiuni pentru mişcare,
muzică bună şi socializare. Ca o recunoaştere
a muncii sale, a fost distribuită în mai multe
După vizitele făcute în Valea Tei la lelea roluri, cel mai important fiind cel din Lacul
Stela şi la profesorul Ancăn (Maişorici), lebedelor a lui Ceaikovski obţinând prima ei
drumurile mele se îndreaptă în Piaţa distincţie la vârsta de 15 ani: Diploma de
Prundului, iar de acolo, coborând pe partea excelenţă pentru contribuţia la cultura şi arta
stângă, pe semeaţa Uliţă Furcoaie (actuala Braşovului.
stradă C-tin Brâncoveanu). Uliţa Furcoaie este Anii de liceu îi parcurge la Liceul
,,blindată” cu porţi impunătoare vechi de lemn, Andrei Şaguna curs seral, în paralel
discret sculptate, care îţi dau siguranţa unor
scuturi de apărare şi îţi face cunoscut statusul
şi intenţia celor dincolo de ele şi ascunzând cel
puţin o poveste. La numărul 39, citându-l pe
scriitorul Mircea Brenciu ,,o găsim pe cea mai
zâmbitoare amfitrioană şi cea mai competentă
evaluatoare de carte”, în persoana distinsei
frau Astrid Hermel, este cel mai vechi anticar
din Cetate, cu o activitate de peste 50 de ani.
Anticariatul ,,Aldus” de lângă Biserica
Neagră, îmi destăinuie3 frau Astrid, reprezintă
pentru mine ,,o a doua familie, reprezentată de
către clienţii mei. Aici am simţit că am fost
mult mai mult acasă. Am făcut munca de
anticar cu mult drag şi cu foarte multă
dăruire”.
Frau Astrid, provine dintr-o famile
mixtă, tatăl sas pe nume Roland, a fost maistru
filator la fabrica de postav şi ţesături Scherg,
mama unguroiacă, Margareta a fost
comerciantă la Casa Hessheimer în Piaţa
Sfatului. Primii paşi spre carte, îi face la
gimnaziul săsesc Johannes Honterus. din
curtea Bisericii Negre. De mică a fost atrasă de
studiu, de dragostea de carte, care a început de
la o vârstă când abia ştia să citească. În curtea

3
18 3
angajându-se la Centrul de librării, la
anticariatul de pe strada Republicii. Din anii
de liceu şi-l aminteşte cu plăcere pe profesorul
de limbă şi literatură română, scriitorul Ion
Popescu Topolg, care avea plăcerea să o
asculte pe săsăoaica Astrid cum recita şi citea
texte literare, fiindcă avea un talent
interpretativ deosebit. O amintire plăcută o are
profesorului de muzică Artz, pe cel de desen
Helfrid Weiss, dar şi pe profesoara de istorie
în limba germană, doamna Maja Philippi.
După vreo trei decenii, doamna profesoară,
devenită o respectată scriitoare, a tipărit la
editura fostei sale eleve, Astrid cunoscuta
lucrare ,,Kronstadt”.
Tot în acei primi ani de liceu este
remarcată la selecţiile care se realizau pentru profesorul de sport, Vasile Căpăţână a fost
distribuirea de roluri în filmele vremii. Astfel, colegă de bancă în ciclul primar, cu dirijorul
anul 1966 îi aduce un prim rol secundar în corului de la biserica Sf.Treime, Dumitru
coproducţia româno-franceză a lui Henri Bizdideanu şi cu poetul Ştefan Baciu a avut de
Colpi ,, Steaua fără nume”, după piesa cu asemenea o bună relaţie.
acelaşi nume a lui Mihail Sebastian. Are Îşi aduce aminte cu nostalgie când
privilegiul să joace alături de vedetele vremii, mama ei o trimitea la boltă, în Prund la
Marina Vlady şi Cristea Avram. ,,Unirea”, să facă mici cumpărături, unde
băcan era Munteanu (actuala Casă
Românească), acesta după ce îi porţiona o
bucată din imensul calup de unt, întotdeauna o
mângâia pe cap şi îi dădea câte o bombonică.
Cumpărăturile le mai făcea şi la bolta lui Puiu
şi a lui Aurica de pe strada Căpitanului. D e ş i
în familie religiile erau împărţite, tata fiind
evanghelic iar mama catolică, sărbătorile erau

După acest prim succes, în anul 1968,

este din nou remarcată, jucând în coproducţia
de succes, Columna, în regia lui Mircea
Drăgan. I-a avut colegi de platou pe titanii
sacri ai ecranului, Richard
3 Johnson, Antonela
Lualdi, Amedeo Nazzari dar şi pe consacraţii
noştri actori, Ştefan Ciubotăraşu, Amza
Pellea, Florin Piersic, Ilarion Ciobanu,
Gheorghe Dinică, şi nu în ultimul rând pe
colegul nostru, Eugen Moga care făcea parte
din echipa de cascadori coordonat de
celebrului actor, cascador şi regizor Szaby
Cseh.
Cu toate aceste succese de pe platourile
de filmare, tânăra Astrid nu face în continuare
paşii pentru consacrarea în lumea filmului şi
se hotărăşte să rămână şi să se dedice în
continuare cărţilor. Din anul 1971 anticariatul
se mută pe strada Appolonia Hirscher.
Cu vecinii din Schei, a avut întotdeauna
relaţii bune, de respect şi colaborare. Cu

19
 ţinute şi de Paştele ortodox şi de cel catolic, iar
Crăciunul era aşteptat cu mare nerăbdare când
erau colindaţi atât de români cât şi de saşi.
Mama ei, era o gospodină desăvârşită, îi trata
pe musafiri cu prăjituri, nuci, fructe şi
delicioasa limonadă preparată în casă. Cei mari
erau serviţi cu nelipsitul crampampuli sau
palinca cu chimion a secuilor. În casă se găteau
preparate după reţete tradiţionale româneşti,
săseşti şi maghiare. Preferatele familiei erau
ciorba de perişoare, Brodeläwendul săsesc –
ciorbă de cartofi cu afumătură şi cu
frunze de dafin şi Székely gulyás – gulaşul
secuiesc.
La începutul anilor `90, ,,Doamna Cărţii
” a simţit că este momentul să-şi deschidă
propria afacere, astfel s-a privatizat şi a
înfiinţat o editură şi tipografie ,,Aldus”, unde
se tipăresc cărţi în limbile română, germană,
maghiară şi engleză, în domenii ca istorie,
3
monografii, poezie, cărţi pentru copii ale
autorilor braşoveni şi nu numai, ştiinţă, tehnică
şi lingvistică, deorece editura este acreditată de
C.N.C.S.I.S. Prima carte a ieşit de sub tipar în
anul 1992 şi se numea ,,Braşovul vechi în
grafică şi poezie”, având un foarte mare
succes, fiind tipărită în trei limbi: română,
germană şi maghiară.
În activitate, este ajutată de unul din cei
doi fii, Arthur. Se mândreşte cu frumoasa ei
familie, mai ales cu nepoţelele Myriam şi
Alma. Myriam, fata celui de al doilea fiu,
3
20
Edmond calcă pe urmele celebrităţii bunicii,
fiind la vârsta de 10 ani dublă campioană
mondială de juniori la karate, la Stuttgard.
Frau Astrid se uită cu multă dragoste la ele,
nădăjduind că măcar una din ele va duce
tradiţia familiei mai departe.
Mă despart de distinsa mea
interlocutoare, rugând-o să dea o recomandare
tinerilor care sunt îndrăgostiţi de carte şi ar
dori să îmbrăţişeze această frumoasă meserie
de anticar.
,,Dacă ar veni un tânăr îndrăgostit de
carte – ne spune ,,Doamna Cărţilor” – ş ar
dor să se facă ant car, atunc -aş spune că, în
pr mul rând, ca ant car nu te îmbogăţeşt
financ ar, c doar sp r tual; trebuie să ai mult
timp şi răbdare cu oamenii şi să îi iubeşti; să
te dedici în totalitate meseriei, bineînţeles
dacă ai familie, aceasta nu trebuie neglijată,
pentru că şi eu am unul din băieţi, care
lucrează la editură şi tipografie. De asemenea,
este foarte important să ştii mai multe limbi
(română, germană, maghiară, engleză,
franceză, latină, greacă, chirilică) şi mai ales,
să ştii că a fi anticar nu înseamnă a fi librar (a
cumpăra şi a vinde cărţi), înseamnă a cunoaşte
istoria tipăriturilor vechi”.
Vielen Dank, Frau Astrid !
Adrian TOTH,
iubitor al Scheiului ş a dat n lor lu
3
 Figuri proeminente ale Scheiului
CONSTANTIN LACEA
Începând cu acest număr al revistei
noastre, inaugurăm o nouă rubrică, “Figuri
proeminente ale Scheiului”. În numărul de azi
ne-am oprit la: Constantin Lacea.
Constantin Lacea se naşte la 1 iunie
1875 la Braşov în clădirea Liceului „Andrei
Şaguna”, unde tatăl său Drăgan Lacea a slujit
această şcoală timp de 40 de ani, fiind nepotul
cunoscutului negustor şi ctitor al gimnaziului
Vasile Lacea. După mamă era nepot al
negustorului săcelean Stan Blebea, venit din
Ţara Românească, iar un frate al său însoţea
3 fiind şi el autor al mai
trupa lui Fanny Tardini,
multor piese teatrale. Mama sa, Elena, născută
Saftu, înrudită cu cunoscutul protopop Vasile
Saftu din Şchei, avea să dea viaţă la nouă copii
(dintre care cinci mor de mici), Constantin
fiind cel de-al doilea.
De mic leagă o prietenie de o viaţă cu
viitorul poet Ştefan Octavian Iosif, născut în
casa de alături, fiind înscrişi împreună, mai
întâi la şcoala primară a dascălului Vasile
Oancea, apoi la gimnaziul ortodox condus de
tatăl poetului Ştefan Iosif, absolvind în anul
1893. Cu stipendiu de la Biserica Sf. Nicolae
din Şchei urmează cursurile Facultăţii de
Filosofie şi Litere în cadrul Universităţii din
Budapesta între anii 1893 şi 1895, studii
continuate la München şi Leipzig. În anul
1897, la Leipzig susţine teza de doctorat cu un
studiu de limbă, asupra scrierii mitropolitului
Dosoftei: „Viaţa şi petrecerea sfinţilor”, Iaşi,
1682.
Continuă studiile la Paris şi cu aceste
acumulări revine la Braşov ca professor de
limbă şi literatură română, germană şi franceză
în cadrul Liceului „Andrei Şaguna”, calitate în
care redactează un valoros manual de limbă şi
literatură germană (1904), angajându-se
totodată să colaboreze la redactarea
monumentalului „Dicţionar al limbii române”,
programat de Academia Română şi la care a
lucrat 44 de ani, alături de Sextil Puşcariu,
Constantin Diaconovici, Theodor Capidan ş.a.
În acelaşi timp, ca arhivar organizează fondul
documentar al arhivei de la Biserica Sf.
Nicolae, perioadă în care colaborează cu
marele istoric Nicolae Iorga.
În condiţiile primului război mondial se
refugiază doi ani în Suedia, în Stockholm
împreună cu mai mulţi colegi de catedră, între
care directorul Iosif Blaga, profesorul Dumitru
Lupan, profesorul Nicolae Bogdan, profesorul
Ioan Petrovici, însoţit de fiica şi soţia sa. A
urmat alţi doi ani la Paris, făcând parte din
Consiliul Naţional constituit de Take Ionescu
la Paris. În timpul refugiului biblioteca şi
manuscrisele academice la care lucrase au fost
răvăşite şi distruse. Ca şi în Suedia, la Paris,
împreună cu braşovenii Ioan Ursu, Alexandru
Lapedatu, Nicolae Bogdan şi Iosif Blaga (toţi
şagunişti) fac propagandă românească pentru
Unire în cadrul asociaţiei „Misiunea
Universitară Română”.
Revenind în ţară, participă la Marea
Adunare de la Alba Iulia, stabilindu-se apoi la
Cluj împreună cu Sextil Puşcariu, pentru a
continua redactarea Dicţionarului început la
Academia Română.Este numit de Consiliul
Dirigent profesor la Liceul „Ghe. Bariţiu” din
Cluj, iar din 1921 profesor universitar (pentru
limba germană) la Academia de înalte studii
comerciale şi industriale din Cluj, fiind apoi
numit şi rector al acesteia. Începe să scrie aici
manualele şi cursurile unversitare atât de bine
cunoscute.
Colaborează cu valoroase articole pe
teme lingvistice pentru prestigioasa revistă
„Daco-România” din Cluj, multe din acestea
vizând Braşovul. Revine la Braşov pentru a
sluji în continuare liceul şagunist până la
sfârşitul vieţii, îndeplinind şi calitate de
inspector şcolar întrre anii 1924-1925, fiind
ales şi senator pentru zona Săcele în primul
21
 parlament al României întregite.
Toată viaţa şi-a dedicat-o studiilor
filologice, mărturisind o preferinţă pentru zona
Braşovului şi a Transilvaniei. Remarcabile
sunt: „Din graiul românilor din Şcheii
Braşovului”; „Limba noastră şi viaţa
economică a braşovenilor”; „Cetatea de pe
Tâmpa de lângă Braşov şi cătunul de sub ea”;
„Ţară, Ţara Bârsei şi Ardealul”; „Braşovul
între anii 1871-1878”, 1943; „Contribuţii la
istoria junilor braşoveni”, 1929; „Contribuţii la
cunoaşterea trecutului şi educaţiei vechilor
negustori şi meseriaşi braşoveni”, Braşov,
1943.
„Ca elev am preferat matematica. Viaţa
mi-a sortit lingvistica. De aceea cred că un om
înzestrat cu o memorie bună poate face faţă
oricărui obiect de studiu”, spunea Lacea la 9
În continuare vă prezentăm un studiu al lui C. Lacea, apărut în revista
„Ţara Bârsei” din anul 1931, privind provenienţa poreclei de „trocar”
Troacă de împletit găitane cu ciocănele
„N`aş vrea să supăr pe nimenea. Ba din
contră, aş vrea să schimbăm „porecla în
renume”. Românii din Şchei nu se numesc şi
nu cred să se fi numit vreodată ei înşişi
„trocari”. Numirea aceasta le-au dat-o alţii; e
deci o poreclă. Cum 3unii locuitori din Şchei
sânt hamali, stau „cu funia în târg”, cum zic ei,
cuvântul „trocar” a luat, prin extensiune,
înţelesul de „şolodar” ş „hamal”, (adică a unei
îndeletnicirii) după cum îl dau şi unele
dicţionare, despre care va fi vorba mai la vale.
(Şolodar e un împrumut d n l mba
germană, d n cuvântul „Schröter”, desemnând
pe acela pe care, împreună cu alţii, sloboade
butoaie cu băutură în pivniţă şi le aşează
acolo. Şolodarii români din Braşov se serveau,
la munca lor grea şi împreunată cu multă
responsabilitate, de o scară, pe care o ungeau
cu săpun, pentru ca butoiul să alunece mai
uşor, de funii şi de un cârlig, pe care-l purtau
la brâu. Fostul meu profesor şi mai apoi
3
22
iunie 1940.
Din 1939 devine membru de onoare al
Academiei Române şi după un an,
pensionându-se de la catedră locuieşte la
Braşov, pe strada care-i poartă numele, la nr. 6.
La 28 ianuarie 1950 se stinge din viaţă, după o
congestie pulmonară, când nu împlinise încă
75 de ani. Este înmormântat în cimitirul
bisericii şcheiene Sf. Treime de pe Tocile, iar
în arhiva muzeului din Şcheii Braşovului s-a
constituit un fond documentar despre
activitatea sa. O parte din arhiva şi biblioteca
sa a fost donată Bisericii Sf. Nicolae prin grija
surorii sale Elena Bunescu şi a profesorului
Ion Colan, arhivarul de atunci al muzeului.
Fondul de carte „Costantin Lacea” a fost oferit
Muzeului Primei Şcoli Româneşti, Arhivelor
Statului şi Bibliotecii Judeţene.
coleg, Pandeli Dima, ne istorisea cum, odată,
un poliţaiu voia să ducă la poliţie pe un
şolodar, care făcuse un mic scandal, dar
şolodarul, un om extraordinar de voinic, nu se
lasă. Văzând că nu poate scăpa de poliţaiu, i-a
înfipt cârligul în gulerul racului, l-a luat în
spinare şi s`a dus cu el la poliţie, lăsându-l să
se zbată tot drumul, spre batjocura celor
dimprejur).
Pentru unii Români din vechiul regat
„trocar” este egal cu Braşovean sau a devenit
chiar sinonim cu „Ardelean” sau „Ungurean”,
păstrându-şi nuanţa batjocoritoare. Chendi,
care se născuse departe de Braşov, în inima
Ardealului, şi doar în treacăt vizitase Braşovul,
l-a numit „trocar”.
Acum ne punem întrebarea: cum s`a
ajuns la această poreclă ? Evident că cuvântul
„trocar” e un derivat din „troacă”. Cei care nu
cunosc trecutul Şcheilor din Braşov ş
ocupaţ un le lor, spun că acestora l se z ce
„trocari”, pentru că fac sau făceau troace, albii.
Despre o astfel de îndeletnicire a Românilor
din Şchei nu se ştie nimic. Această meserie o
practică şi au practicat-o totdeauna ţiganii,
lingurarii, cum se numesc de obiceiu, iar
„trocarii” mai rar.
Mult timp am crezut, ca ş pr etenul meu
Dr. Ster e St nghe, că porecla de „trocar” li s`a
dat Românilor din Şchei de la troaca cu
ciocănele, cu care harnicile femei din Şchei
confecţionau frumoasele găitane, un rentabil
articol de comerţ braşovenesc*). Această
îndeletnicire nu se mai practică de mult în
*) După cât sânt informat, în Braşov, se mai găseşte o
singură troacă de acestea cu ciocănele în posesiunea d-
lui Stinghe, iar alt exemplar la Muzeul Asociaţiunii din
Sibiu, unde l-am trimes eu acum vre-o 25 de ani.
3
Şchei.
De la această troacă şi de la
onomatopeea „troaca, troaca!”, care imita
sunetul produs de ciocănelelecare izbeau
troaca, şi-ar fi luat naştere porecla. Se înţelege
că, la început, numai femeilor, care lucrau la
găitane, li s`a zis „trocăriţe”, iar apoi, prin
extensiune, bărbaţilor lor „trocari”**).
Dar, reflectând asupra faptului că
confecţionarea găitanelor se făcea în casele din
Şchei sau prin „slonuri”, nu la vederea
străinilor, de la un timp, am început să mă
îndoesc despre aceea că aceste troace ar fi
făcut pe străini să numească pe femeile din
Şchei „trocăriţe”, şi m`am gândit că porecla
aceasta îşi găseşte explicaţia mai de grabă
într`o altă întrebuinţare a troacelor, foarte
răspândită de altfel la femeile di Şchei.
Anume, ajungând în piaţa Braşovului, şirurile
de precupeţe de poame îţi atrag atenţia de la
început. Aceste precupeţe , toate Românce din
Şchei, îşi expun marfa lor, mere, pere,ceraşe
ş.a., în troace sau troci de lemn. Ele fac un
comerţ foarte rentabil cu poame. Multe din ele
îşi susţin familiile din acest comerţ, fie că
bărbaţii lor nu sânt în stare să câştige nimic
sau prea puţin sau sânt băutori , fie că sânt
văduve, unele cu copii mulţi. Străinii, văzând
aceste troace, au numit, foarte natural, pe
precupeţe „trocăriţe”, iar pe bărbaţii lor
„trocari”.
Poate că n`aş fi publicat această
Şcheii sau Şcheiul Braşovului ?
explicaţie a poreclei acesteia – pe care dealtfel
o comunicasem oral unor cunoscuţi, – dacă,
din întâmplare, n`aş fi dat de o notă a lui
Bibicescu, care, petrecând acum 50 de ani
câteva veri de-a-rândul, la băile de la Vâlcele,
a adunat folclor din Transilvania***). La
versurile: Săraci Trocăraşi din Şchei dă
următoarea explicare: „Trocăraşi, diminutiv de
la trocar, numire ce se dă neguţătorilor de
fructe care, cumpărând fructele de la ţărani, le
pun în vase ce se numesc troace, de unde:
trocar”.
Observ că Bibicescu greşeste, când
spune că acest comerţ îl exercitau bărbaţii. E
adevărat că mai de mult bărbaţii se duceau cu
căruţele după poame prin satele de prin
prejurul Braşovului, aşa numiţii „merari”, dar
de vândut le vindeau femeile. Comerţul acesta
de poame a fost, în Braşov, totdeauna în
mâinile Româncelor. Ele, dimineaţa, îşi scot
marfa şi o aşează în troace, iar seara o depun
în „cămări”. Cămările sânt prin curţile caselor
din cetate. Se spune că astfel de cămări, care
aduceau o bună chirie, erau, înainte vreme, şi
pe lângă zidurile Bisericii Negre.
În baza acestora, susţinem că porecla
„trocar” nu are nimic a face cu
confecţionarea de troace, ci îşi are explicaţia
într`o îndeletnicire rentabilă şi cinstită a
femeilor din Şchei, fie a celor care făceau
găitane, fie, mai de grabă, a precupeţelor de
pe piaţa Braşovului.”

„Astăzi se zice şi una şi alta. Stând
lucrurile aşa, fiind consacrate prin uz
amândouă formele, nu putem spune că una e
corectă, iar cealaltă rea. Nu avem dreptul şi nu
putem să oprim cursul limbii. Subt forma
„Şcheau, Şcheaucă”, plural (vech u) „Şchea ,
(astăz ) „Şche ” se înţelegea – aici nu ne
preocupă înţelesul etimologic –”locuitor din
cătunul, satul, uneori oraşul românesc aşezat
lângă cetatea Braşovului3 ”. În predoslovia
„Cărţii cu învăţătură a lui Coresi din 1581
citim următoarele : „Împreună şi cu preuţii de
la beseareca Şcheailor, de lângă cetatea
Braşovului”. Aşa s`a zis şi mai târziu, aşa
numesc şi astăzi Românii dimprejurul
Braşovului pe aceşti locuitori, aşadară
populaţia din acest suburbiu. Şi în numirile
„Poarta Şcheilor” şi „Uliţa Şcheilor” cred că
tot de populaţie e vorba. Cu timpul s`a numit
suburbiul însuşi „Şche ”, art culate Şche
Braşovulu ”. De a c – pierzându-se
însemnarea etnică a cuvântului, întrebuinţat
mai ales la plural – din pluralul acesta s`a
refăcut un singular „Şche ul Braşovulu ”, care,
de fapt, nu are altă îndreptăţ re de ex stenţă
decât uzul. Der vatul „ Şche an”, pluralul
„Şche en ”, pentru „ locuitor din Şchei” se
iveşte, rar, adevărat chiar şi în documente
vechi aşa de pildă la anul 1719, alături de
forma repetată „Şchea ”****). Chiar şi
domnul Iorga o întrebuinţează uneori”.
N.R. Astăzi în vorbirea curentă se
foloseşte mai mult Schei, Scheii Braşovului.
Material întocmit
de Adrian Toth

**) Cf. articolului mieu: „Limba noastră şi viaţa economică a Braşovenilor”, în Anuarul liceului ort.rom.”Andrei
Şaguna” din Braşov, Anul jubiliar 1924-1925, Braşov, 1925, pg.58
***) I.G.Bibescu: Poesii populare din Transilvania culese şi adnotate de... Bucureşti, 1898. În introducere Bibicescu
are pagini scrise cu multă căldură despre Românii din Transilvania
****) N.Iorga: Braşovul şi Românii, Scrisori ş lămur r de... Bucureşti, 1905, p.373 – 5

23
 IZVORUL DIN PIVNIŢĂ

Bogdan Schiau, descendent a lui Bucur Schiau născut prin 1880. Izvorul natural din
pivniţa casei lui de pe strada Pe Tocile nr. 83, cu apă bună de băut. Surplusul se deversează
în Vale prin conducta de preaplin funcţionând din anul 1924 până în ziua de azi !

În Studioul Radio România Eugen Moga împreună cu

Dorin Duşa şi Marcel Roşca 06.04.2017

Mulțumim sponsorilor: Mioara Iacob, Elena Jepu Pitiș, Gigi Cârstea, Adrian Toth,
Edmund Vass, Dan Despan, Didi Stutel din Franța
Colectivul de redacție: Eugen Moga, Adrian Toth, Dan Despan, Florin Filipescu

3
24 3