Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Pedologie Note de Curs
Pedologie Note de Curs
Prefaţă 3
1
5.1.1. Definirea unor noţiuni generale 45
5.1.2. Formarea profilului de sol 45
5.2. Morfologia solului 53
5.2.1. Culoarea solului 53
5.2.2. Structura solului 57
5.2.3. Neoformaţiunile solului 63
5.3. Orizonturile de sol 66
5.3.1. Ultimele modificări ale nomenclaturii orizonturilor pedogenetice de
sol 66
5.3.2. Notarea şi prezentarea principalelor orizonturi de sol 69
5.3.3. Orizonturile diagnostice – elementele de bază în taxonomia
solurilor 73
2
8.1.8. Ascensiunea capilară a apei din sol 105
8.1.9. Pierderea apei din sol 106
8.1.10. Regimul hidric al solului 106
8.2. Aerul din sol 108
8.3. Temperatura solului 108
3
11.7. Bonitarea terenurilor agricole 198
11.7.1. Generalităţi 198
11.7.2. Indicatori pentru constituirea unităţilor de teritoriu
ecologic omogene (TEO) 199
11.7.3. Indicatori de bonitare pentru condiţiile naturale 200
11.7.4. Indicatori de caracterizare tehnologică 213
11.7.5. Determinarea notelor de bonitare 214
11.7.6. Indicatori de „potenţare” a capacităţii de producţie a
terenurilor agricole 217
11.7.7. Valoarea naturală a notelor de bonitare pentru culturile
agricole 217
11.7.8. Valoarea economică a notelor de bonitare 219
11.8. Evaluarea terenurilor agricole 223
11.8.1. Venitul net cadastral 223
11.8.2. Principalii factori care influenţează valoarea pământului 224
11.8.3. Metode de evaluare 225
11.9. Măsurarea favorabilităţii terenurilor pentru diferite culturi 228
11.9.1. Zonarea agroecologică 230
11.10. Pretabilitatea terenurilor agricole 232
11.10.1. Generalităţi 232
11.10.2. Clase de pretabilitate la „arabil” 233
11.10.3. Criteriile şi modul de încadrare şi notare a terenurilor în categorii
235
de pretabilitate
11.10.4. Elaborarea hărţii de pretabilitate 237
11.11. Pretabilitatea terenurilor agricole la amenajări corespunzătoare 238
11.11.1. Gruparea terenurilor după pretabilitatea la irigat 238
4
13.5. Reconstrucţia ecologică a solurilor 266
Bibliografie 269
Cuprins 275
PREFAŢĂ
5
îndestulătoare. Apoi, agricultura oferă fiecărei societăţi umane locuri de muncă
şi veniturile necesare existenţei populaţiei din ţările cu industrie în dezvoltare.
Grija pentru păstrarea integrităţii solului, a fertilităţii sale, a însuşirilor
caracteristice dezvoltării armonioase a plantelor cultivate constituie o
necesitate ce trebuie să stea nemijlocit în atenţia organismelor guvernamentale
ale oricărei societăţi bine organizate.
Fertilitatea naturală a solului este o însuşire biologică ce trebuie păstrată
şi dezvoltată. Exploatarea terenurilor destinate agriculturii trebuie să se facă
pe baza cunoaşterii temeinice a solurilor. Obligaţia noastră, a specialiştilor din
cercetare şi din învăţământ sau din producţia agricolă, dar şi din alte domenii
ale economiei naţionale este aceea de a cunoaşte solul, de a-l proteja şi de a-l
apăra împotriva proceselor de degradare.
Producţiile realizate de plantele cultivate depind de respectul şi de grija pe
care omul o acordă pământului, rezervei sale de elemente nutritive şi de apă.
Necesitatea folosirii raţionale a pământului în general, pentru diverse
activităţi umane şi a solului, în mod special, pentru asigurarea hranei, în
conformitate cu cerinţele dezvoltării durabile şi ale protecţiei mediului
înconjurător, a determinat şi în ţara noastră introducerea unui sistem complex
de evidenţă tehnică, economică şi juridică a tuturor resurselor naturale.
Realizarea unei baze de date privind aprecierea economică a terenurilor
agricole va permite gestionarea optimă a acestora. De asemenea, datele
respective vor permite stabilirea unor taxe şi impozite echitabile, precum şi un
preţ real al pământului.
Lucrarea de faţă este o sinteză a datelor din literatura de specialitate cu
privire la formarea şi evoluţia solurilor, la însuşirile lor fizice, chimice şi
biologice, la clasificarea lor sub aspect pedogenetic şi agroproductiv şi se
adresează în primul rând studenţilor de la facultăţile de agricultură, cadastru
precum şi specialiştilor care au nevoie de cunoştinţe despre sol şi despre
capacitatea lui de producţie, despre sugestii privind posibilităţile de corectare a
însuşirilor lui nefavorabile creşterii plantelor.
Lucrarea este structurată pe două părţi. În prima parte se abordează
probleme de pedologie generală, iar în cea de a doua se prezintă elemente
legate de evaluarea resurselor de sol.
Autoarea
6
PARTEA I-A
PEDOLOGIE GENERALĂ
Capitolul 1
7
fixarea şi aplicarea diferenţiată a tehnologiilor de cultivare a solului
(asolamente, lucrări ale solului, combaterea buruienilor etc.), a măsurilor
agrochimice (utilizarea îngrăşămintelor, a amendamentelor etc.) şi a lucrărilor
hidroameliorative (irigaţii, desecări, drenaje, îndiguiri);
prevenirea şi combaterea degradării solurilor datorită fenomenelor de
eroziune, salinizare secundară, înmlăştinire, poluare etc.;
organizarea teritoriilor agricole;
fundamentarea dotării tehnico-materiale în agricultură;
creşterea suprafeţei arabile prin amenajarea şi luarea în cultură a unor
terenuri nefolosite în agricultură (lunci inundabile, perimetre cu lacuri şi bălţi);
recuperarea de terenuri agricole printr-o mai bună sistematizare a
aşezărilor omeneşti şi a diferitelor obiective şi reamenajarea suprafeţelor folosite
in exploatările curente.
8
a efectuat cercetări asupra humusului din soluri, iar celebrul Lavoisier (1743-
1794) a enunţat principiul conservării materiei şi a sintetizat toate realizările din
domeniul chimiei până la acea vreme, deschizând noi domenii de cercetare în
fiziologie, chimie agricolă şi economie.
Un loc important în dezvoltarea ştiinţei l-a avut teoria despre formarea
humusului formulată de Albrecht Daniel Thaer (1752-1828), care considera
humusul ca sursă unică de nutriţie pentru plante (cartea „Fundamentele unei
agriculturi raţionale”). Alţi mari oameni de ştiinţă care au contribuit la
dezvoltarea cunoştinţelor despre sol sunt: Theodor de Saussure (1767-1845), J.
J. Berzelius, Gustav Schubler, Carl Sriengel (1787-1859).
În anul 1840 Justus Liebig (1803-1873) a publicat cartea intitulată „Chimie
aplicată la agricultură şi fiziologie”, lucrare care a stat la baza începutului
industriei de îngrăşăminte chimice. Numeroşi oameni de ştiinţă au studiat apoi
rolul microorganismelor din sol în nutriţia plantelor şi în fixarea azotului
molecular.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea a apărut în Rusia aşa-numita
Şcoală naturalistă rusă, care a pus bazele pedologiei ca ştiinţă a solului,
fondatorul acesteia fiind celebrul V. V. Dokuceaev (1846-1903). Concluziile
ştiinţifice şi practice ale acestei şcoli sunt valabile şi astăzi şi ele pot fi:
solul se formează conform unor legi naturale, sub influenta unui
complex de factori naturali de solificare şi anume: climă, vegetaţie şi
vieţuitoarele animale, rocă, relief, timpul de evoluţie sau vârsta solului;
fiecare tip de sol, format în condiţii naturale specifice, reprezintă o
individualizare aparte, caracterizat prin însuşiri fizice, chimice şi biologice
proprii;
sub influenţa factorilor de solificare se nasc soluri diferite, repartizate în
anumite zone caracteristice.
Şi în ţara noastră primele însemnări despre sol ne-au rămas de la Dimitrie
Cantemir (1673-1723) în lucrarea intitulată „Descriptio Moldaviae” (1716) în
care se arată că „pământurile Moldovei sunt negre şi pline de silitră”. Mai
târziu, Ion Ionescu de la Brad (1818-1891) a fost primul om de ştiinţă care s-a
ocupat de studiul solului, elaborând monografii asupra judeţelor Putna (1860),
Dorohoi (1866) şi Mehedinţi (1868) în care prezintă date cu privire la rodnicia
solurilor de atunci şi care este considerat „întemeietorul ştiinţei agricole
moderne”.
Fondatorul pedologiei ca ştiinţă în ţara noastră a fost profesorul Gheorghe
Munteanu - Murgoci (1872-1925) care, împreună cu colaboratorii săi P.
Enculescu (1879-1957) şi Em. Protopopescu-Pache (1883-1967) a întocmit
prima hartă generală de soluri a României la scara 1:2.500.000 (1911), însoţită
de o schiţă climatologică. Harta a fost completată prin extinderea cercetărilor şi
lărgirea grupului de colaboratori cu T. Saidel (1987-1967) şi N. Florov (1876-
1948), harta a fost completată şi publicată la Scara de 1:1.500.000 (1927),
reprezentând la acea vreme, una dintre primele hărţi din lume alcătuită pe baza
9
unui concepţii ştiinţifice moderne. Această hartă a pus bazele cercetării
ştiinţifice pedologice din ţara noastră, ştiinţa solului dezvoltându-se permanent.
G. Munteanu - Murgoci a fost unul din iniţiatorii convocării primei conferinţe
internaţionale de agrogeologie (pedologie) care a avut loc la Budapesta în anul
1909. Activitatea desfăşurată de G. Munteanu - Murgoci şi colaboratorii săi a
fost continuată de mari personalităţi ale ştiinţei solului din ţara noastră dintre
care trebuie menţionaţi profesorii: N. Cernescu, M. Popovăţ, N. Bucur, C. D.
Chiriţă, Gr. Obrejeanu, N. Florea, D. Teaci şi alţii.
În anul 1961 a luat fiinţă Societatea Naţională Română pentru Ştiinţa
Solului, afiliată la „Societatea Internaţională de Ştiinţa Solului”
La începutul mileniului III, cercetarea pedologică românească este
coordonată la nivel central de Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi
Agrochimie (ICPA), care funcţionează în cadrul Academiei de Ştiinţe Agricole
şi Silvice (ASAS). La nivel de judeţe funcţionează Oficiile Judeţene de Studii
Pedologice şi Agrochimice (OJSPA). Majoritatea Staţiunilor de Cercetări
Agricole au în dotarea lor şi laboratoare specializate pentru studiul solului.
10
către plante se găsesc sub forme diferite de accesibilitate. Aceasta este
fertilitatea efectivă, necesară de luat în consideraţie în agricultură.
În decursul istorie agriculturii, fertilitatea naturală a solului a fost
modificată prin investiţii de muncă vie şi materializată prin factorii
tehnico-economici, ceea ce a dat naştere la aşa-numita fertilitate artificială.
Această fertilitate, realizată de om, este de două feluri: potenţată şi de
tranziţie.
Fertilitatea potenţată reprezintă capacitatea productivă a terenurilor
agricole ca rezultat al intensificării agriculturii. Această fertilitate evidenţiază
posibilitatea maximă de creştere a producţiei agricole la nivelul cunoştinţelor
actuale ale ştiinţei şi tehnicii agricole aplicate integral în producţie. Ea
reprezintă o noţiune teoretică, abstractă, însă în acelaşi timp indică drumul,
şi măsurile de luat pentru creşterea fertilităţii solului până la nivelul maxim
permis de cunoştinţele tehnice ale epocii contemporane în vederea creşterii
producţiei agricole pe un anumit tip de sol.
Fertilitatea de tranziţie reprezintă o etapă intermediară a fertilităţii
potenţate determinată de aportul implementării a unuia sau mai multor factori
de intensificare, pentru creşterea randamentului la hectar şi a eficienţei
economice a producţiei agricole. Fiecare nouă alocare de factori de producţie
determină apropierea fertilităţii de tranziţie de fertilitatea potenţată. Cu cât
gradul de dezvoltare al unei ţări este mai mare, cu atât fertilitatea de
tranziţie se apropie mai mult de cea potenţată, mai ales atunci când
suprafaţa agricolă ce revine pe locuitor este relativ mai mică.
Între fertilitatea naturală şi cea îmbunătăţită artificial de om există
legături nemijlocite, formând astfel un tot unitar numit fertilitate
economică.
Fertilitatea economică a solului defineşte capacitatea agriculturii, a forţei
productive a muncii de a face ca fertilitatea naturală a solului să fie imediat
folosită.
Această capacitate a agriculturii este diferită pe anumite trepte de
dezvoltare a societăţii, ceea ce face ca fertilitatea economică să fie considerată
ca un moment al fertilităţii naturale.
Odată cu dezvoltarea ştiinţelor naturale şi tehnice se schimbă şi
fertilitatea pământului deoarece se modifică mijloacele cu care se intervine
pentru a fi valorificate elementele nutritive din sol.
Nivelul fertilităţii unui sol poate fi privit în mod absolut şi exprimat
prin compoziţia chimică, fizică şi biologică a solului. O anume compoziţie
poate fi favorabilă pentru o anumită cultură, dar nefavorabilă pentru alta
datorită cerinţelor biologice diferite ale plantelor.
Noţiunea de fertilitate economică scoate în evidenţă rolul muncii în
creşterea fertilităţii efective, rezultatul acţiunii omului asupra creşterii puterii
de producţie a solului.
Fertilitatea economică poate fi privită sub două aspecte:
11
Fertilitatea absolută reprezintă sporirea puterii de producţie a solului
datorită factorilor de intensificare care au contribuit la creşterea randamentelor
la hectar, iar fertilitatea relativă este rezultatul factorilor de intensificare ce au
determinat nu numai creşterea randamentelor la hectar, ci au realizat şi
sporirea productivităţii muncii, a reducerii costurilor pe unitatea de produs,
adică a crescut eficienţa economică în cultivarea speciei respective de
plante.
Fertilitatea este deci o însuşire dinamică a terenului agricol, care este
legată indestructibil de progresul tehnic, de factorii de producţie utilizaţi în
agricultură.
Creşterea generală a fertilităţii solului, datorită îmbunătăţirilor survenite,
poate duce la o oarecare egalizare a condiţiilor de productivitate pentru
exploataţii agricole diferite.
12
În perioada interbelică, studiile s-au intensificat şi extins spre
celelalte condiţii naturale care influenţează producţia agricolă: relief,
hidrologie, climă.
În 1933, Amilcar Vasiliu publică pentru prima dată o lucrare de bonitate
a terenurilor pe baza unui sistem de puncte atribuite proprietăţilor intrinseci
ale solului. Din acest moment, cercetările întreprinse în domeniul bonitării
au luat în consideraţie calităţile intrinseci ale terenurilor, relieful, hidrologia
şi clima, în strânsă legătură cu influenţa lor asupra indicatorilor economici.
Studii sistematice, după o concepţie unitară, au început după anul 1953,
când s-a pus problema zonării producţiei agricole în România.
Lucrările începute în 1953 s-au amplificat, fiind date publicităţii noi
clasificări în domeniu. Rezultatul cercetărilor a fost stabilirea de „teritorii
ecologic omogene” (TEO) pe toată suprafaţa ţării, ceea ce înseamnă
delimitarea de suprafeţe care au aceleaşi însuşiri naturale şi de producţie.
Pentru delimitarea teritoriilor ecologic omogene s-au luat în considerare patru
factori principali: solul, relieful, hidrologia zonei şi clima. De asemenea, s-au
făcut cercetări pentru cunoaşterea exactă a influenţei acestor caracteristici
asupra randamentului la hectar şi a celorlalţi indicatori economici: cost,
beneficiu, rata rentabilităţii.
Pe teritoriul României au fost delimitate 141 de tipuri de sol şi s-a stabilit
un număr de puncte care cuantifică influenţa tipului de sol asupra folosinţelor
agricole şi asupra tuturor plantelor cultivate în ţara noastră.
Această lucrare s-a detaliat în profil teritorial astfel încât astăzi se
cunoaşte capacitatea de producţie a fiecărui TEO exprimată prin nota
medie de bonitare, semnificând fertilitatea naturală la momentul elaborării
lucrării.
Scara iniţială cuprinsă între 0 şi 100 de puncte pentru fiecare categorie
de folosinţă agricolă şi cultură a fost împărţită în zece clase de fertilitate (din
10 în 10 puncte), clasa I reprezentând terenurile cele mai puţin fertile.
La rândul lor, clasele de fertilitate au fost subîmpărţite în cinci clase de
favorabilitate, delimitate din 20 în 20 de puncte, după cum urmează:
teren foarte favorabil cuprins în clasa I, care a primit între 81-100
puncte;
teren foarte favorabil cuprins în clasa a II-a, notat cu 61-80 puncte;
teren favorabil cuprins în clasa a III-a, notat cu 41-60 puncte;
teren favorabil cuprins în clasa a IV-a, notat cu 21-40 puncte;
teren puţin favorabil cuprins în clasa a V-a, notat cu 1-20 puncte.
Prin complexitatea şi multitudinea problemelor pe care le rezolvă,
pedologia este o ştiinţă indispensabilă unei agriculturi moderne.
13
Capitolul 2
14
Factorii de formare a solului sunt componenţi ai mediului natural, prin
acţiunea cărora se formează învelişul de sol al suprafeţei planetei noastre.
Formarea solului apare ca rezultat al interacţiunii complexe ce se petrece
între partea superioară a litosferei, biosferă, atmosferă şi hidrosferă.
15
ţara noastră clima cea mai puţin umedă şi deci eluvierea cea mai slabă se
întâlneşte în zonele de câmpie din Dobrogea, Bărăgan şi Câmpia Română.
În zonele cu climat mai umed se intensifică procesele de levigare,
debazificare şi de acidifiere a solului, de migrare a coloizilor. Între factorii
climă, vegetaţie şi sol se constată un paralelism evident. Ca urmare, atât la
nivelul globului terestru cât şi în ţara noastră, în arealele cu climat sărac în
precipitaţii se constată o vegetaţie ierboasă de stepă, în care solul determinant
este cernoziomul. În arealele cu climat umed, vegetaţia dominantă este cea de
silvostepă, iar solul caracteristic este cernoziomul levigat şi altele din aceeaşi
clasă de soluri.
În concluzie, se poate accepta că în procesul de formare şi evoluţie a
solurilor, cea mai mare importanţă o au factorii climatici caracterizaţi prin
condiţiile de temperatură şi umiditate, de ei fiind legat regimul de apă şi cel
termic al solurilor şi procesele biologice.
Înţelegerea proceselor fizico-chimice care au loc în sol depinde de
cunoaşterea factorilor climatici caracterizaţi prin condiţiile de temperatură şi
umiditate. Influenţa condiţiilor climatice poate fi caracterizată cu ajutorul
„coeficientului anual de umezire” (CU) care este dat de raportul dintre suma
precipitaţiilor anuale şi mărimea evaporaţiei în acelaşi interval de timp care
poate avea următoarele valori:
1,38 pentru zona de pădure;
1,0 pentru silvostepă;
0,67 pentru stepă;
0,33 pentru zona de stepă uscată.
În ţara noastră, pentru exprimarea diferenţiată a climatului se foloseşte
„indicele de ariditate” calculat după Emm. de Martonne:
P
Iar , unde:
T 10
16
Vegetaţia determină nu numai reţinerea şi acumularea substanţelor nutritive
în sol, ci ea participă la toate procesele ce conduc la definirea principalelor
proprietăţi ale solului. Factorul biologic, reprezentat în principal prin vegetaţie,
care contribuie evident la procesul de solificare, însă înregistrează variaţii foarte
mari pe întinsul planetei Pământ. Din această cauză, vegetaţia provoacă o
variaţie accentuată în ceea ce priveşte orientarea şi intensitatea solificării,
influenţând evoluţia şi diversificarea învelişului de sol. Pentru a scoate în
evidenţă acest aspect, menţionăm influenţa exercitată în condiţiile ţării noastre
de vegetaţia de stepă şi de cea de pădure asupra bioacumulării. Bioacumularea
înseamnă acumularea elementelor biogene (substanţe de natură organică
specifice solului) în straturile de sol de la suprafaţă.
În cazul vegetaţiei de stepă, bioacumularea are loc pe seama materiei
organice rezultată în special din moartea rădăcinilor de ierburi, acestea fiind
răspândite pe adâncimea solului până la circa 100 cm, dar cu concentrarea cea
mai mare în primii 40-50 cm, în timp ce în cazul vegetaţiei de pădure, sursa
principală de materie organică o constituie frunzele ce cad toamna şi rămân la
suprafaţa solului.
Cantitatea de materie organică rămasă anual este, în general, mai mare în
zona vegetaţiei de stepă, până la 30 t/ha, decât în cea a vegetaţiei de pădure
(circa 5-6 t/ha). Resturile organice ale vegetaţiei de stepă sunt mai bogate în
elemente bazice, au un conţinut mai ridicat de proteine şi mai scăzut de lignine
şi opun o rezistenţă mai mică la descompunere faţă de vegetaţia de pădure.
Vegetaţia de stepă, în comparaţie cu cea de pădure, este însoţită în sol de o
microfloră mai bogată şi mai activă, reprezentată prin bacterii şi ciuperci. De
asemenea, fauna este mai bine reprezentată.
Sub influenţa vegetaţiei de stepă se formează soluri de tipul
cernoziomurilor, care sunt soluri fertile, bogate în humus de calitate superioară
şi în elemente nutritive. Sub acţiunea intensă a microflorei are loc o mineralizare
activă a materiei organice, cu eliberarea de substanţe nutritive, şi o humificare
accentuată a acesteia cu formarea unor cantităţi mari de humus de calitate
superioară.
În prezenţa vegetaţiei lemnoase se formează soluri de pădure care, chiar
dacă au adesea un conţinut ridicat de humus, acesta este de calitate inferioară,
aprovizionarea solului cu substanţe nutritive este scăzută, ca de altfel şi
fertilitatea sa. La acestea contribuie calitatea inferioară a resturilor organice, care
sunt sărace în elemente bazice şi în proteine şi sunt bogate în lignine are dau
materiei organice rezistenţă la descompunere. Microflora solului este mai slab
reprezentată, în asemenea situaţii alcătuirea ei predominând fungiile.
În condiţii climatice extrem de nefavorabile, sub acţiunea
microorganismelor reprezentate îndeosebi de fungii are loc o foarte slabă
mineralizare a materiei organice, humificarea resturilor organice se produce lent
rezultând o cantitate mare de humus dar de calitate inferioară. Influenţa celor
două formaţiuni vegetale se manifestă diferit şi asupra modului în care se
17
repartizează humusul pe adâncimea profilului. În cazul vegetaţiei de pădure,
resturile organice reprezentate în special de frunze ce rămân la suprafaţa solului,
orizontul A de suprafaţă este subţire, iar în cele de mai jos cantitatea de humus
scade brusc. În cazul vegetaţiei de stepă, resturile organice sunt reprezentate în
principal de rădăcinile ierburilor, care sunt repartizate pe mare parte din
adâncimea profilului de sol, orizontul A este mai gros, depăşind uneori 60-80
cm, iar în straturile inferioare cantitatea de humus scade lent.
Pe teritoriul ţării noastre se mai întâlnesc şi alte tipuri de vegetaţie, cum ar
fi: cele de fâneaţă, de mlaştină, de pajişti alpine, de silvostepă, amestecuri de
diferite tipuri de vegetaţie etc.
Toate aceste formaţiuni vegetale exercită o influenţă specifică asupra
formării şi evoluţiei solurilor, contribuind la variaţia învelişului de sol al scoarţei
pedosferice. De asemenea, plantele protejează solul împotriva acţiunii vântului,
iar prin rădăcinile lor îl protejează şi împotriva eroziunii produsă de scurgerea
apei. Prezenţa covorului vegetal modifică bilanţul radiativ al solului şi cantitatea
de energie care ajunge la suprafaţa lui. Prezenţa rădăcinilor care pătrund în sol la
adâncimi mari contribuie la fracţionarea materialului mineral şi, în final, la
dezagregarea rocilor. Plantele sintetizează materia organică, iar resturile acestora
după moarte permit dezvoltarea microorganismelor ( figura 2.2.). Din această
cauză, factorul biologic a fost folosit ca unul dintre cele mai importante criterii
de clasificare a solurilor.
18
În procesul de pedogeneză o anumită influenţă o au şi reprezentanţii faunei
din sol. O acţiune intensă asupra solului o au râmele, prin activitatea cărora se
acumulează în sol compuşi biochimici specifici. Rol asemănător îl au şi larvele
unor insecte ca şi alte vieţuitoare din sol. Animalele din sol acumulează în
corpul lor elemente de hrană şi sintetizează compuşi cu caracter proteic.
Microorganismele din sol îndeplinesc o serie de funcţii importante în
transformarea substanţelor şi a energiei în procesul de solificare cum ar fi:
transformarea substanţelor organice, formarea diferitelor săruri simple din
combinaţiile minerale şi organice din sol.
Ele participă la descompunerea mineralelor din sol şi la migrarea şi
acumularea compuşilor rezultaţi în procesul de pedogeneză. De asemenea
contribuie la desfăşurarea proceselor biochimice, nutritive, oxido-reducătoare şi
de aeraţie ale solului. Fiecare tip de sol are o distribuire specifică pe profil a
microorganismelor.
19
2.3. Rolul rocilor în formarea solului
Roca de solificare sau roca mamă este reprezentată prin roca parentală şi
materialul parental pe seama căruia se formează solul.
Ea influenţează formarea solului prin însuşirile sale specifice cum ar fi:
starea de afânare sau de compactizare, alcătuirea granulometrică, mineralogică
şi chimică.
Componentele rocii de solificare influenţează asupra alcătuirii
granulometrice, chimice şi mineralogice a solurilor, a însuşirilor fizice, fizico-
mecanice, a regimului de aer, căldură şi hrană. În funcţie de originea lor, rocile
parentale pot fi: roci magmatice, roci metamorfice sau roci sedimentare ( figura
2.3.).
20
sau slab dezagregate şi puţin alterate şi numai pe o adâncime mică, se formează
soluri subţiri.
În formarea şi evoluţia solurilor un rol deosebit îl au procesele de
bioacumulare şi de levigare. Intensitatea acestor procese depinde şi de
caracteristicile fizice ale rocilor, care se transmit şi solurilor respective. S-a
constatat că acumularea humusului în sol are loc şi în funcţie de textura solului
(care la rândul ei depinde de rocă), fiind mai intensă în cazul solurilor argiloase
decât al solurilor nisipoase. Ca urmare se poate afirma că pe roci cu textură fină
se formează soluri mai bogate în humus decât pe rocile cu textură nisipoasă.
Calitatea humusului este, de asemenea, influenţată de roca-mamă. Astfel, în
zonele umede, în cazul rocilor calcaroase se formează un humus activ, alcătuit
din acizi huminici saturaţi cu baze, iar în cel al rocilor silicioase se formează un
humus de calitate inferioară, cu un procent ridicat de acizi fulvici nesaturaţi.
Levigarea este influenţată, de asemenea, de textura rocii. Ca exemplu pot fi
date rocile cu textură nisipoasă, prin comparaţie cu cele argiloase.
Faţă de rocile argiloase, sedimentele nisipoase sunt foarte permeabile, au
conţinut scăzut de argilă şi de elemente bazice şi sunt lipsite, de obicei, de
minerale care conduc la formarea acestora.
Datorită acestui fapt, levigarea particulelor coloidale se manifestă mai
intens şi pe adâncime mai mare, profilele de sol sunt mai lungi, iar orizonturile
mai slab diferenţiate, spălarea sărurilor sau debazificarea este mai accentuată.
Deşi roca parentală manifestă o influenţă importantă în procesul de
solificare, ea este subordonată altor factori pedogenetici, în sensul că pe aceeaşi
rocă parentală, dar în condiţii de climă şi vegetaţie diferite, se pot forma soluri
diferite, dar şi invers, adică pe roci diferite, dar în aceleaşi condiţii de climă şi
vegetaţie, se poate forma acelaşi tip de sol. De exemplu, pe loess-uri se pot
forma cernoziomuri, soluri cenuşii de pădure, dar fiecare din aceste tipuri de sol
pot fi întâlnite şi pe nisipuri sau argile. Solurile aparţinând aceluiaşi tip, dar
formate pe roci diferite, prezintă aceleaşi caractere generale, specifice tipului
respectiv, dar şi unele particulare datorate rocii de formare.
Având în vedere rolul important al rocii mame în formarea solurilor, în
evoluţia şi variaţia învelişului de sol, acest factor a fost utilizat în clasificarea
solurilor.
21
umedă şi mai rece, pe măsura creşterii altitudinii, vegetaţia trece de la cea
ierboasă de stepă la cea de silvostepă, la cea de pădure şi apoi la cea de pajişti
alpine. Această variaţie de climă şi vegetaţie determinată de relief se reflectă şi
în existenţa altitudinală a unei succesiuni de soluri diferite.
Succesiunea latitudinală a zonelor de climă şi vegetaţie, de la ecuator spre
poli, poartă denumirea de zonalitate orizontală, iar cea determinată de
verticalitatea reliefului, zonalitate altitudinală. În ţara noastră se poate vorbi de
o zonalitate orizontal-altitudinală (orizontală datorită latitudinii la care se află
România, paralela de 450, trece pe la Ploieşti, fiind o zonă climatică temperată şi
altitudinală datorită reliefului în trepte).
Solificarea este diferenţiată de relief prin unităţile sale geomorfologice mari
numite câmpii, dealuri, munţi, care determină o zonalitate orizontal-altitudinală
a climei, a vegetaţiei şi a solului, dar şi pe areale mai restrânse, influenţând prin
elementele sale (versanţi, depresiuni) regimul hidrotermic şi procesele de
eroziune, transport şi depunere.
În cadrul tuturor unităţilor de relief există anumite neuniformităţi
determinate, în special, de existenţa unor suprafeţe plane concave sau convexe,
care exercită influenţe asupra cantităţii de apă care ia parte la formarea şi
evoluţia solurilor. Pe suprafeţele de teren plane, este suficientă cantitatea de apă
care corespunde cuantumului de precipitaţii din zonă. În situaţia formelor de
relief convexe, o parte din apa de precipitaţii se scurge la suprafaţă, solificarea
are loc în condiţii de umiditate mai scăzută, iar levigarea este mai redusă,
profilele de sol sunt mai scurte, iar orizonturile sunt mai slab diferenţiate.
În cazul suprafeţelor de teren concave, datorită acumulării apelor din
împrejurimi, solificarea are loc în condiţii de umiditate mai ridicată, levigarea
este mai accentuată, profilele de sol sunt mai lungi şi orizonturile de sol mai
bine diferenţiate.
Elementele reliefului acţionează asupra solificării şi prin influenţa pe care o
exercită asupra proceselor de eroziune, de transport şi de depunere. În cazul
suprafeţelor plane, procesele respective nu au loc, deci solificarea decurge în
condiţii normale.
Pe versanţi, aceste procese se petrec cu intensităţi diferite, în funcţie de
panta terenului. Ca urmare a antrenării pe versanţi a materialului erodat şi
depunerii acestuia la baza pantei, grosimea şi textura depozitelor, precum şi
stadiile de evoluţie vor fi diferite. În partea superioară a versanţilor grosimea
depozitelor de suprafaţă şi a solului este mai mică, textura mai grosieră, solul va
fi mai slab evoluat. Dimpotrivă, în partea inferioară sau la baza versanţilor,
grosimea acestor depozite şi a solului, în general, este mai mare, iar textura mai
fină.
Între sol şi relief există, prin urmare, o strânsă interdependenţă, astfel încât
orice modificare survenită în cadrul reliefului se reflectă şi în schimbarea
solului, lucru important pentru cartare. Influenţa reliefului are loc la nivel de
macrorelief, de mezorelief şi de microrelief.
22
Relieful influenţează şi regimul hidric al terenurilor, iar cantitatea de
căldură primită de sol este condiţionată, în afară de latitudine şi anotimp şi de
panta şi expoziţia acestuia.
Influenţa reliefului se resimte mai ales în redistribuirea precipitaţiilor şi pe
această bază se separă următoarele grupe de soluri:
soluri automorfe – se formează pe suprafeţe plane în condiţiile unui
flux liber al apelor de suprafaţă, apa freatică fiind la adâncime mai mare de 6 m;
soluri semihidromorfe – se formează prin stagnarea apelor de suprafaţă
pentru scurt timp, sau în prezenţa apelor freatice situate la adâncime între 3-6 m
(franja capilară poate ajunge în zona sistemului radicular);
soluri hidromorfe – se formează când apele de suprafaţă stagnează la
suprafaţă o perioadă îndelungată de timp, sau apele freatice se găsesc la
adâncime mai mică de 3 m (franja capilară poate ajunge la suprafaţa solului).
23
Nu se poate stabili o vârstă absolută a solului deoarece nu există repere de
referinţă şi nici metode sigure pentru stabilirea vârstei solului. Se poate, totuşi,
stabili o vârstă aproximativă, în raport cu unele repere de referinţă ce precizează
vârsta reliefului pe care a evoluat solul respectiv.
Funcţie de reperele de referinţă solurile pot avea o vârstă geologică, o
vârstă preistorică, istorică sau o vârstă actuală, în funcţie de criteriile folosite
pentru stabilirea vârstei.
Ca soluri de vârstă geologică, precizabile cu ajutorul unor repere geologice,
pot fi citate solurile formate pe terasele cursurilor de apă, având sigur o vârstă
Güntz, Mindel sau Riess.
Ca soluri de vârstă preistorică, folosind repere arheologice pentru
precizarea vârstei solurilor, rezultă că în zorile paleoliticului superior din ţara
noastră (adică acum 30000-40000 de ani) solurile aveau în mare parte înfăţişarea
celor de azi.
Astăzi există metode fizico-chimice destul de exacte cu ajutorul cărora se
poate stabili vârsta absolută a solurilor, asemenea metode fiind cea a raportului
Ar : K (argon : potasiu), care se bazează pe faptul că izotopul radioactiv al
potasiului 40K, prin dezintegrare radioactivă trece în argon ce se acumulează sub
formă de gaz în masa rocii, de unde se poate extrage şi doza. Cunoscând timpul
de înjumătăţire a 40K prin dezintegrare, care este 1,2.109 ani, se poate deduce
vârsta solului în care acestea se găsesc.
Se poate folosi, de asemenea, metoda izotopului radioactiv 14C al
carbonului, al cărui timp de înjumătăţire este 5730 ani, cu ajutorul acestuia
putându-se preciza, cu oarecare relativitate, vârsta unor compuşii organici sau
organo-minerali ce se întâlnesc în sol şi în humusul solului. Este vorba de faptul
că raportul 14C/12C se menţine neschimbat în substanţele organice din plante şi
animale atâta vreme cât acestea sunt în viaţă, după moartea lor (datorită lipsei de
asimilaţie a 14CO2) conţinutul de 14C scăzând după legea dezintegrărilor
radioactive, şi anume scade la ½ la 5600 de ani. Metoda este mult utilizată în
arheologie, putând demonstra instalarea primelor specii de plante pe acel sol.
Vârsta solului este indicată de gradul de evoluţie morfologică a solului. Pot
exista soluri cu vârstă mare ca timp de evoluţie, dar puţin evoluate din punct de
vedere morfologic datorită rocii dure sau pantei mari, faţă de alte soluri tinere ca
timp de evoluţie, dar cu o morfologie mai avansată datorită condiţiilor favorabile
evoluţiei mai rapide. (N. Bucur, Gh. Lixandru, 1997)
24
atmosferice corespunzătoare climatului respectiv şi sunt denumite soluri
automorfe.
Uneori solificarea are loc în condiţiile unui exces de apă, care poate
proveni din precipitaţii sau din pânza freatică prezentă la mică adâncime, sau din
apele stagnante. Prezenţa apelor de suprafaţă este legată de existenţa unor
straturi impermeabile situate la mică adâncime şi a unor forme joase de relief.
Influenţa acestor ape asupra formării şi evoluţiei solurilor depinde de adâncimea
şi compoziţia lor chimică.
În zonele umede, în care apele freatice sunt mineralizate şi se găsesc la
mică adâncime, solificarea este orientată în sensul acumulării pe profil a
sărurilor solubile. Astfel, apa cu sărurile respective se ridică prin capilaritate
până la suprafaţă, se evaporă, iar acestea se acumulează în sol. Supraumezirea
produce în acelaşi timp şi gleizarea solului. Asemenea soluri au fost denumite
halomorfe sau halohidromorfe. Dacă pânza freatică mineralizată sau
nemineralizată se află la adâncimi subcritice (3-6 m), apa freatică se ridică la
suprafaţă şi provoacă salinizare şi gleizare sau numai gleizare în partea
superioară a profilului, formând soluri de tipul hidroautomorfe sau freatic
umede. În situaţia în care apele freatice sunt aproape de suprafaţă, dar nu conţin
săruri sau acestea sunt în cantităţi mici, se formează orizonturi de glei sau
orizonturi gleizate.
Când apa freatică este foarte aproape de excesul de umiditate, rezultă soluri
mlăştinoase, puternic gleizate. În anumite situaţii se pot forma soluri turboase şi
turbării. Când apele freatice situate aproape la suprafaţă conţin un procent
ridicat de săruri solubile (1–1,5%), procesele care au loc se numesc procese de
salinizare (adică de acumulare de săruri solubile sub formă de cloruri şi sulfaţi)
şi procese de alcalizare (procese de soloneţizare), deoarece complexul coloidal
al solului se îmbogăţeşte în sodiu.
Apele stagnante din zonele cu precipitaţii abundente, pe terenuri plane sau
depresionare, impermeabile sau slab permeabile, orientează solificarea tot spre
gleizare. Solurile formate sub influenţa supraumezirii cu ape freatice fără săruri
solubile au fost denumite hidromorfe.
În zonele uscate, caracterizate prin existenţa unor perioade de secetă în
timpul anului (zona de stepă), apa freatică situată aproape de suprafaţa solului
poate determina procese de salinizare, dând naştere la sărături (solonceacuri şi
soloneţuri). În concluzie, apele freatice aflate aproape de suprafaţă şi cele
stagnante influenţează solificarea şi determină formarea unor soluri specifice.
25
Lucrările agrotehnice obişnuite afânează stratul superior al solului,
stimulează mineralizarea humusului, deteriorează structura solului. Subsolajele,
desfundările pentru înfiinţarea plantaţiilor viti-pomicole modifică în aşa măsură
solul pe adâncimea respectivă încât acestea nu mai seamănă cu cel natural. Prin
intensificarea tehnologiilor agricole de către om, acestea acţionează atât asupra
mediului înconjurător, cât şi asupra solului prin diferite mijloace: maşini,
îngrăşăminte, pesticide, irigaţii. De asemenea, poluarea industrială, poluarea
tehnogenă, duc la schimbări esenţiale în sistemele ecologice naturale.
Distrugând sistemele ecologice naturale, care sunt complexe stabile
(păduri, lunci, stepe etc.) şi înlocuindu-le cu sisteme agricole mai puţin stabile,
omul contribuie la schimbarea proceselor de formare a solurilor. Artificializarea
solurilor de către om poate fi de natură morfologică, în cazul amestecării
orizonturilor formate în mod natural, poate fi modificată compoziţia şi
fertilitatea solului în urma aplicării amendamentelor şi îngrăşămintelor, pot fi
remarcate în toate cazurile modificări ale însuşirilor fizico-chimice şi biologice
ale solului.
După intervenţia omului prin măsuri de artificializare a solului, sistemul
natural al acestuia se pune în echilibru cu noile modificări, devenite condiţii de
solificare temporară, iar după epuizarea sau slăbirea acestora, solul va evolua
spre făgaşul normal al solificării, abătut parţial pentru o scurtă perioadă de timp.
Prin aplicarea unor tehnologii de cultură corespunzătoare, a măsurilor
ameliorative, omul contribuie la ridicarea productivităţii solurilor cu fertilitate
naturală scăzută şi la menţinerea şi păstrarea celor cu o fertilitate naturală
ridicată.
26
Capitolul 3
FORMAREA ŞI ALCĂTUIREA
PĂRŢII MINERALE A SOLULUI
3.1. Generalităţi
27
cu roci dure (magmatice, metamorfice). Rocile mărunţite au fost supuse acţiunii
factorului biologic, determinând alături de transformările fizico-chimice şi
transformări biochimice, care în final au dus la formarea solurilor.
28
se formează în sedimente şi în soluri ca urmare a proceselor de alterare, sub
influenţa proceselor de podzolire.
Oxizii şi hidroxizii ferului sunt reprezentaţi printr-o serie de compuşi
nehidrataţi şi hidrataţi. Oxidul feric nehidratat (Fe 2O3) se numeşte hematit şi are
culoare roşietică. Prin hidratarea hematitului se formează o serie de oxizi şi
hidroxizi de fer dintre care amintim goetitul şi limonitul. Prin intensificarea
hidratării, culoarea se schimbă treptat de la roşu la portocaliu, galben şi galben
pai. Oxizii şi hidroxizii de fer sunt foarte răspândiţi în majoritatea rocilor şi
solurilor. Prezenţa lor în cantitate mare imprimă rocilor şi solurilor respective
culoarea lor. Împreună cu oxizii şi hidroxizii de mangan dau naştere în sol la
neoformaţiuni specifice.
Oxizii şi hidroxizii de mangan sunt reprezentaţi de piroluzită, MnO2.
Aceştia se întâlnesc în roci şi în soluri, cărora le imprimă culori închise.
Oxizii şi hidroxizii de aluminiu sunt reprezentaţi, în principal, de corindon
(Al2O3), hidrargilit (Al(OH)3), diaspor (Al2O3.H2O). Se întâlnesc în roci şi în
soluri în cantităţi mici.
d) Clasa sărurilor oxigenate este clasa cu cea mai mare pondere în
alcătuirea litosferei şi cu numărul cel mai mare de minerale. Sunt grupate în
săruri oxigenate cu ioni RO3, cu ioni RO4 şi săruri cu ioni SiO4 (silicaţi).
Sărurile oxigenate cu ioni RO3 sunt reprezentate prin nitraţi, carbonaţi şi
boraţi. Cea mai mare importanţă o au nitraţii şi carbonaţii.
Nitraţii sunt săruri naturale ale acidului azotic. Cei mai cunoscuţi sunt
nitratul de sodiu (NaNO3), denumit şi salpetru de Chile şi nitratul de potasiu
(KNO3), cunoscut şi sub numele de salpetru de India. Aceste minerale se
formează în zone calde şi uscate, prin descompunerea biochimică a unor
depuneri cu conţinut mare de azot (excremente de păsări şi animale).
Carbonaţii sunt săruri ale acidului carbonic. Dintre carbonaţi mai
importanţi sunt carbonatul de calciu, carbonatul de magneziu, carbonatul de
calciu şi magneziu şi carbonatul de sodiu.
Carbonatul de calciu (CaCO3), este răspândit în natură sub forma de: calcit
şi aragonit. Carbonatul de calciu este un component important al solurilor în
constituţia cărora se găseşte fin dispersat sau sub formă de neoformaţiuni, de
obicei în orizontul C. Este folosit în agricultură ca îngrăşământ sau amendament
pentru corectarea reacţiei acide a solurilor.
Magnezitul (MgCO3) şi dolomitul [CaMg(CO3)] intră în alcătuirea unor
roci şi a unor soluri.
Carbonatul de sodiu sau soda (Na2CO3·10H2O), intră în alcătuirea unor
roci, dar se găseşte şi în unele soluri (soloneţuri), cărora le imprimă proprietăţi
nefavorabile.
Săruri oxigenate cu ioni RO4 sunt reprezentate prin sulfaţi, fosfaţi, cromaţi,
molibdaţi, wolframaţi, arseniaţi şi vanadaţi. Dintre aceştia cea mai mare
importanţă o au sulfaţii şi fosfaţii.
29
Sulfaţii sunt săruri ale acidului sulfuric. Cei mai frecvent întâlniţi sunt
sulfaţii de calciu reprezentaţi de către anhidrit (CaSO4) şi ghips (CaSO4, 2H2O).
Aceste minerale intră în alcătuirea unor roci şi uneori a unor soluri. Sunt
folosiţi în agricultură pentru corectarea reacţiei foarte puternic alcaline a
solurilor.
Fosfaţii sunt săruri naturale ale acidului fosforic. Dintre aceştia cei mai
cunoscuţi sunt apatita şi vivianita. Aceştia se găsesc şi în soluri, constituind
sursa principală de fosfor pentru plante. Fosfaţii din zăcămintele naturale
constituie surse de materie primă pentru fabricarea îngrăşămintelor cu fosfor.
Săruri oxigenate cu ioni SiO4 sau silicaţii, reprezintă aproximativ 30% din
numărul total al mineralelor şi au ponderea cea mai mare în alcătuirea litosferei.
Silicaţii sunt compuşi complecşi, cu structură cristalină, care au la bază reţele
ionice. Cercetările efectuate au arătat că în cazul compuşilor cu reţele ionice,
acestea sunt alcătuite din diferiţi ioni de formă sferică, cu un volum bine
determinat. Ionul care formează scheletul de bază al reţelei silicaţilor este cel de
oxigen. Ionii de oxigen se găsesc în reţeaua silicaţilor sub formă de grupări. Cea
mai mică grupare care stă la baza structurii silicaţilor este formată din 4 ioni de
oxigen dispuşi astfel în spaţiu încât, unind centrele ionilor respectivi, rezultă
figura geometrică numită tetraedru, iar gruparea se numeşte tetraedrică. În
centrul grupării se găseşte un ion de siliciu, al cărui volum este mult mai mic
decât al oxigenului, gruparea numindu-se tetraedru de siliciu (figura 3.2.).
30
mare, cum ar fi cel de aluminiu şi magneziu. Gruparea duodecuplă este formată
din 12 ioni de oxigen, două serii de câte 6 ioni dispuşi în hexagon. Datorită
spaţiului central mult mai mare ,aici pot pătrunde ioni cu volum şi mai mare,
cum sunt cei de calciu, sodiu sau oxidril. Ionii din spaţiul central pot fi înlocuiţi
cu alţi ioni de acelaşi volum sau cu volum apropiat. De exemplu, ionii de siliciu
din gruparea tetraedrică pot fi înlocuiţi cu ioni de aluminiu, rezultând alumino-
silicaţii. Din dispunerea tetraedrilor de siliciu independent, în grupe finite, în
lanţuri infinite simple sau duble, în straturi infinite şi tridimensional sau în
spaţiu şi prin compensarea sarcinilor cu diferiţi ioni de siliciu, magneziu, calciu,
sodiu, potasiu etc., rezultă cinci categorii de silicaţi. Aceste categorii sunt:
Silicaţi cu tetraedri independenţi, izolaţi, din care fac parte următoarele
grupe: olivina, epidotul.
Silicaţi cu lanţuri infinite de tetraedri, cu următoarele grupe: piroxeni,
amfiboli.
Silicaţi cu grupe finite de tetraedri, grupaţi câte doi. Dintre silicaţii acestei
categorii cea mai mare răspândire o are turmalina.
Silicaţi cu tetraedri în straturi infinite, cunoscuţi fiind şi sub denumirea de
filosilicaţi. Filosilicaţii sunt reprezentaţi prin grupele: talc-pirofilit, mice, clorite
şi minerale argiloase.
Silicaţi cu tetraedri dispuşi tridimensional sau tectosilicaţii, cu formula
generală Si4O8. Din această categorie fac parte feldspaţii, feldspatoizii şi zeoliţii.
Clasa compuşilor organici cuprinde mineralele cunoscute sub denumirea
de mineraloide, care sunt de fapt substanţe organice reprezentate prin amestecuri
neomogene ce pot fi considerate mai degrabă roci. În această clasă intră ţiţeiul,
cărbunii de pământ, chihlimbarul etc. Aceşti compuşi au mare valoare
economică, dar nu interesează din punct de vedere al formării solurilor.
31
parţial cristalizate, când o parte dintre minerale sunt sub formă de
cristale, iar restul amorfe;
sticloase (vulcanice), când toată masa rocii este necristalizată.
În continuare prezentăm o scurtă caracterizare a celor şase familii de roci
magmatice.
Familia granitelor este formată din roci alcătuite în cea mai mare parte
din cuarţ şi feldspaţi potasici (ortoză) şi din cantităţi mici de muscovit, piroxeni,
amfiboli, biotit.
Rocile din această familie sunt roci acide, având ca reprezentanţi mai
importanţi granitul şi riolitul. Prima rocă menţionată este total cristalizată, iar
cea de a doua doar parţial cristalizată. Din rocile care aparţin acestei familii iau
naştere sedimente cu un conţinut mare de nisip cuarţos şi de argilă şi care duc la
formarea unor soluri bogate în potasiu, dar sărace în calciu.
Familia granodioritelor conţine roci acide asemănătoare celor din
familia granitului, de care se deosebesc prin aceea că feldspaţii sunt calcosodici
şi conţin o cantitate mai mare de piroxeni şi amfiboli. Din această familie fac
parte granodioritul şi dacitul.
Din sedimentele acestor roci se formează soluri bogate în calciu.
Familia sienitelor cuprinde roci cu un conţinut foarte scăzut de cuarţ, au
o reacţie chimică aproape de neutru. Din această familie fac parte sienitul şi
trahitul. Pe seama acestor roci iau naştere sedimente bogate în argilă, potasiu şi
fer.
Familia dioritelor este formată din roci care conţin feldspaţi calco-sodici.
Din această familie fac parte dioritul şi andezitul. Pe seama rocilor respective
rezultă sedimente bogate în calciu şi fer.
Familia gabrourilor cuprinde roci formate din feldspaţii pagioclazi,
piroxeni şi amfiboli, biotit etc.; aceste roci sunt bazice şi nu conţin cuarţ. Sunt
reprezentate prin gabrou şi bazalt. Rocile din această familie dau naştere la
sedimente argiloase, bogate în fer, calciu etc.
Familia piroxenilor este formată din roci alcătuite numai din piroxeni,
amfiboli, olivină. Sunt roci ultrabazice, reprezentate prin piroxenit (total
cristalizat) şi augitit (parţial cristalizat).
Rocile magmatice sticloase sunt comune tuturor familiar, au o compoziţie
variată, amorfe şi sunt reprezentate prin scorii, cenuşi, tufuri vulcanice.
b) Rocile metamorfice au rezultat prin transformarea rocilor magmatice
sau sedimentare. Cauzele care au dus la formarea acestor roci sunt în principal
temperaturile şi presiunile ridicate care există în anumite condiţii în scoarţa
terestră. Datorită temperaturilor şi presiunilor ridicate, mineralele din masa
rocilor existente au putut fi topite, înmuiate, turtite şi reaşezate sub formă de
planuri paralele. Aceasta reprezintă o caracteristică a rocilor din această grupă.
Rocile metamorfice se grupează după alcătuirea lor mineralogică şi după
aspect. Din această categorie amintim:
32
Şisturile argiloase, care conţin particule de mice, argile, au aspect făinos
şi participă la formarea de solurilor argiloase, bogate în substanţe nutritive.
Filitele se deosebesc de rocile anterioare prin conţinutul lor mai scăzut de
argilă.
Şisturile sericitice şi cloritice sunt alcătuite din sericită (mică albă), clorit
(mineral înrudit cu micile), au aspect şistos şi conduc la formarea unor depozite
fine, argiloase, bogate în substanţe nutritive.
Micaşisturile sunt formate din mice şi cuarţ, prezintă aspect lamelar.
Micaşisturile bogate în mică albă dau naştere la sedimente mai grosiere, cu un
conţinut bogat în potasiu, iar cele cu mică neagră formează sedimente fine,
bogate în fer.
Gnaisurile sunt alcătuite, în principal, din cuarţ, feldspaţi şi mice, cu
aspect compact dar cu zone paralele. Din aceste roci iau naştere sedimente cu
conţinut ridicat de nisip cuarţos şi de argilă, sunt bogate în potasiu şi sărace în
calciu.
Amfibolitele conţin în special amfiboli, sunt roci compacte dar cu zone
paralele şi duc la formarea de sedimente fine, bogate în fer.
Cuarţele sunt alcătuite din grăunţi de cuarţ, au aspect compact, dur şi duc
la formarea de sedimente nisipoase cuarţifere cu proprietăţi nefavorabile pentru
solificare.
Marmurele sunt alcătuite în întregime din grăunţi de calcit (carbonat de
calciu), prezentând acelaşi aspect ca al cuarţitelor.
c) Rocile sedimentare
Rocile sedimentare sunt depozite de materiale rezultate din dezagregarea
şi alterarea chimică a rocilor magmatice şi metamorfice sub acţiunea agenţilor
atmosferici, a hidrosferei şi a biosferei. Materialele rezultate sunt depuse pe
locul de formare sau sunt transportate şi transformate în continuare sub influenţa
agenţilor externi, apoi sunt sedimentate.
Din grupa rocilor sedimentare menţionăm următoarele:
Rocile organogene detritice sunt formate din fragmente şi particule
rezultate din sfărâmarea şi transformarea chimică a altor roci sau a mineralelor
componente şi sunt de mai multe feluri:
Bolovănişuri, pietre, pietrişuri şi conglomerate. Primele trei menţionate
sunt fragmente rotunjite cu diametrul mai mare de 2 mm., sunt vehiculate de
apele de scurgere şi apoi depuse. Acestea, prin cimentare au ajutorul
carbonatului de calciu şi a oxizilor de fer dau naştere la conglomerate.
Asemenea roci nu au proprietăţi bune pentru formarea solurilor.
Nisipuri şi gresii. Nisipurile sunt formate din particule mai mici decât
precedentele, prin cimentarea cărora rezultă gresiile. Pe seama acestora se
formează soluri nisipoase, sărace în elemente nutritive.
Löessul este alcătuit din particulele de nisip, praf şi argilă. Această rocă
are cele mai bune proprietăţi pentru formarea solurilor. În ţara noastră, löessul
este răspândit aproape în toate regiunile de câmpie şi de dealuri joase.
33
Argile şi marne. Argilele sunt roci detritice constituite predominant din
particule de dimensiunea argilei, iar marnele sunt roci sedimentare slab
consolidate care conţin peste 40% carbonat de calciu. Sunt roci de solificare cu
comportare bună.
Rocile sedimentare de precipitaţie au rezultat din precipitarea sărurilor în
apele mărilor, oceanelor şi a celor de pe continente. Sunt alcătuite predominant
dintr-o singură substanţă chimică şi sunt reprezentate de clacare şi gipsuri.
Calcarele au în compoziţia lor aproape numai carbonat de calciu, iar gipsurile
conţin doar sulfat de calciu. Se întâlnesc deseori ca roci de solificare, din care
rezultă soluri specifice.
Rocile organogene au rezultat din acumularea de schelete şi de alte resturi
de animale şi vegetale, ale unor vieţuitoare care au avut în corpul lor cantităţi
mari de carbonat de calciu, de fosfor, de azot ş.a. Se întâlnesc în natură ca roci
organogene calcaroase (calcare organogene) şi fosfatice (guano, fosforite).
34
frecvenţa variaţiilor de temperatură. Cu cât variaţiile de temperatură se
succed mai des, cu atât dezagregarea este mai intensă.
Culoarea rocilor. Rocile de culoare închisă absorb mai multă căldură şi
deci se dilată mai puternic;
Heterogenitatea rocilor favorizează dezagregarea prin comportarea diferită
a mineralelor componente.
Îngheţul şi dezgheţul sub influenţa variaţiilor de temperatură produce
dezagregarea rocilor (gelivaţie). Îngheţul şi dezgheţul acţionează în dezagregare
prin intermediul apei. Aceasta pătrunde prin fisurile din masa mineralelor şi a
rocilor. Prin îngheţ apa îşi măreşte volumul şi exercită presiuni care contribuie la
lărgirea fisurilor sau chiar la desfacerea masei rocilor în fragmente şi particule.
Acest tip de dezagregare se produce în zonele şi în perioadele cu îngheţuri şi
dezgheţuri repetate. În condiţiile climatului din ţara noastră dezagregarea prin
gelivaţie se poate resimţi până la adâncimea de 100 cm.
b) Dezagregarea prin acţiunea vântului
Vântul este unul dintre cei mai importanţi şi puternici agenţi de
dezagregare, peste un sfert din suprafaţa uscatului fiind supusă acţiunii acestuia.
Vântul antrenează particulele minerale, fine de la suprafaţa scoarţei
terestre, le izbeşte de stânci, provocând erodarea acestora (deflaţie). Acţiunea de
erodare a vântului poartă numele de coroziune. Un exemplu concludent în acest
sens îl reprezintă „Babele” din munţii Bucegi. Acţiunea mecanică a vântului
cuprinde trei procese distincte: erodare, transport, sedimentare.
c) Dezagregarea prin intermediul hidrosferei
Dintre toţi agenţii de dezagregare, apa este cel mai important, acţiunea apei
fiind foarte variată.
Apa pătrunsă în fisuri şi în pori exercitând presiuni care contribuie la
dezagregarea mineralelor şi a rocilor. În rocile poroase (marne, luturi, unele
aluviuni lutoase cu porozitate caracteristică) pot pătrunde vapori de apă care se
condensează la suprafaţa golurilor şi se transformă în lichid. Peliculele de apă
îmbracă particulele singulare, care se desprind una de alta, iar roca se
transformă, pierzându-şi porozitatea şi structura petrografică. Pulverizarea şi
distrugerea rocii este iniţial superficială, mai târziu înaintând în profunzime.
Apele de şiroire reprezintă agenţi foarte activi în procesul de dezagregare.
Acestea iau naştere în timpul ploilor abundente, torenţiale, pe terenuri înclinate.
Acţiunea de dezagregare se manifestă prin coroziune şi eroziune. Acţiunea
corozivă a apelor de şiroire constă în scobirea prin dizolvare a unor şănţuleţe
orientate în direcţia pantei, fenomen cunoscut sub denumirea de lapiez. Când
terenul este slab înclinat, prin coroziune iau naştere adâncituri sub formă de
pâlnii, numite doline sau ponoare. Acţiunea de dezagregare prin eroziune a
apelor de şiroire se manifestă prin antrenarea materialului de la suprafaţa
litosferei şi mărunţirea acestuia în timpul transportului.
Apele curgătoare constituie un element dinamic, care desfăşoară o amplă
acţiune de dezagregare. În timpul transportului, prin procese chimice de
35
dizolvare, dar mai ales prin procese mecanice, materialul antrenat este mărunţit
foarte mult. Cu cât distanţa de ransport este mai mare, cu atât materialul este
mărunţit mai fin.
d) Dezagregarea prin intermediul biosferei
Dezagregarea rocilor şi mineralelor se poate produce şi prin acţiunea
organismelor vegetale şi animale, a căror intensitate este mai redusă decât a
atmosferei şi a hidrosferei. De exemplu, rădăcinile arborilor pătrund printre
crăpăturile stâncilor şi pe măsură ce se îngroaşă, exercită presiuni, determinând
lărgirea acestora şi contribuind astfel la dislocarea unor părţi din rocă. În timpul
creşterii rădăcinilor, acestea freacă pereţii crăpăturilor contribuind şi pe această
cale la mărunţirea rocilor ăi a mineralelor.
Rădăcinile au şi o acţiune chimică de dizolvare, slăbind coeziunea dintre
particule. După moartea şi mineralizarea rădăcinilor, în fisurile respective
pătrunde apa care, prin îngheţ şi dezgheţ, continuă dezagregarea.
Acţiunea organismelor animale se manifestă prin realizarea de galerii,
canale, cuiburi ale acestora. Râmele, furnicile, hârciogii şi cârtiţele sapă galerii
pentru procurarea şi depozitarea hranei, producând mărunţirea solului.
Mărunţirea rocilor şi mineralelor se produce şi sub acţiunea forţei
gravitaţionale. De pe marginea prăpăstiilor şi a zonelor abrupte se desprind
blocuri de stânci, iar prin căderea cărora se produce mărunţirea. De pe versanţii
cu pantă mare se deplasează fragmente care prin izbire, frecare şi rostogolire se
mărunţesc.
2SO2 + O2 2 SO3
sau de pierdere de hidrogen, de exemplu:
36
2H2S + O2 2H2O + 2S;
sau de trecere a unei substanţe ce corespunde unui oxid mai bogat în oxigen.
Cele mai frecvente procese de oxidare se întâlnesc la compuşii ferului,
manganului şi sulfului. În reţeaua cristalină a silicaţilor, ferul şi manganul se pot
găsi sub formă redusă, ca ioni feroşi şi manganoşi. Prin oxidare, aceştia trec la
forma de oxizi ferici şi manganici.
Oxidarea duce la atenuarea proprietăţilor bazice şi la accentuarea celor
acide, mineralele devin mai stabile, fiind favorizată depunerea lor în masa
solului.
De asemenea, în sol au loc şi procese de oxidare a materiei organice, care
în condiţii aerobe este descompusă în produşii finali: CO2, H2O.
Reducerea este fenomenul invers oxidării, acesta fiind un proces chimic în
care se pierde oxigen, se câştigă hidrogen sau orice proces prin care un element
trece de la o valenţă superioară la una inferioară, ca de exemplu:
37
Carbonaţii de calciu şi de magneziu sunt foarte greu solubili. Dacă dioxidul
de carbon este în cantitate mai mare în soluţia solului, aceştia trec în dicarbonaţi,
care sunt uşor solubili. Procesul este ireversibil.
Apa este principalul factor al alterării chimice. În lipsa apei sau atunci când
aceasta este îngheţată, alterarea practic nu are loc sau este foarte slabă. Procesul
complex al alterării se manifestă printr-o serie de procese fizice şi chimice
simple, dintre care prezintă importanţă mai mare cele cunoscute sub numele de
hidratare şi deshidratare, dizolvare, hidroliză.
b1) Hidratarea este procesul prin care apa se leagă de mineralele din sol fie
sub formă de molecule H2O, fie sub formă de grupări OH-, hidratarea fiind de
două feluri: fizică şi chimică.
Hidratarea fizică constă în atragerea apei la suprafaţa particulelor minerale
fie datorită energiei libere de la suprafaţa acestora, care rezultată în urma
degradării mineralelor, fie datorită caracterului de dipol al moleculei de apă.
Prin hidratarea fizică, volumul cationilor din reţeaua cristalină a mineralului
creşte, ceea ce determină apariţia de fisuri în particula mineralului şi în final are
loc mărunţirea acestuia. Fenomenul nu produce modificări chimice substanţiale
şi înlesneşte acţiunea altor procese de alterare.
Hidratarea chimică constă în pătrunderea apei în reţeaua cristalină a
mineralelor fie sub formă moleculară (apa de cristalizare), fie sub formă de ioni
–OH (apă de constituţie), ceea ce determină transformări profunde şi apariţia de
noi minerale.
De exemplu, anhidritul (CaSO4), prin hidratare chimică trece în gips
(CaSO4 ∙ 2H2O), iar hematitul (Fe2O3) poate trece în limonit (Fe2O3 ∙ nH2O) sau
în hidroxid de fer (Fe(OH)3).
b2) Deshidratarea este un proces invers hidratării. Apa reţinută prin
hidratare fizică se pierde mai uşor, chiar la temperaturi obişnuite, în timp ce apa
reţinută prin hidratare chimică se pierde la temperaturi foarte mari.
Prin hidratare creşte volumul mineralelor, iar prin deshidratare se
micşorează volumul lor, determinând mărunţirea acestora. Hidratarea puternică
a mineralelor poate distruge reţeaua mineralelor.
38
b3) Dizolvarea este procesul de trecere al unei substanţe în soluţie.
Hidratarea puternică a mineralelor poate distruge reţeaua cristalină, componenţii
rezultaţi trecând în soluţie. Sunt supuse dizolvării toate substanţele solubile.
Trecerea în soluţie a diferitelor substanţe are loc prin hidratarea accentuată a
ionilor respectivi. Dizolvarea contribuie indirect la alterarea mineralelor
insolubile. Ionii aflaţi la suprafaţa particulelor minerale se hidratează, reţinerea
lor în reţeaua cristalină slăbeşte şi în cele din urmă trec în soluţie. Dizolvarea ia
parte direct şi la alterarea rocilor sedimentare. Chiar dacă dizolvarea nu are rol
direct prea mare în alterarea mineralelor şi a rocilor primare, ea contribuie la
transportarea produselor rezultate prin alte procese de alterare, la formarea
rocilor sedimentare, la levigarea în adâncime a diferiţilor compuşi, la
pătrunderea în plantă a substanţelor nutritive.
b4) Hidroliza reprezintă procesul de descompunere a unei sări în prezenţa
apei în acidul şi baza din care a fost formată. Sărurile pot hidroliza acid, neutru
sau bazic, în funcţie de natura acidului şi a bazei care formează sarea.
Principalele etape ale procesului de alterare a mineralelor din roca de
solificare sunt debazificarea, desiliciferea şi argilizarea.
1) Debazificarea are loc în urma proceselor de dezagregare, prin
îndepărtarea ionilor de K+, Na+, Mg2+ şi Ca 2+ ce se găsesc la suprafaţa
fragmentelor de minerale. Apa care vine în contact cu particulele dezagregate,
disociază în ioni de H+ şi OH- (H2O H+ + OH -). Ionii de hidrogen au o energie
de schimb foarte mare, încât pătrund cu uşurinţă în reţeaua cristalină, scoţând
ionii de K+, Na+, Mg2+, Ca 2+ care trec în soluţie şi formează diverse baze cu
grupările –OH (KOH, NaOH, Mg(OH)2, Ca(OH2), potrivit schemei:
K+ K+
silicat K+ ← + H+ + OH- silicat H+ ← + KOH
K+ K+
39
alta, fiind cu atât mai intensă cu cât mineralele sunt mai fin mărunţite, silicaţii
primari sunt mai bogaţi în elemente bazice, iar concentraţia soluţiei în ioni de
hidrogen este mai mare.
40
ridicate, ajunse la suprafaţă şi întâlnind condiţii deosebite de cele în care s-au
format, se dezagregă şi se alterează mai uşor. În schimb, mineralele care s-au
separat mai târziu dintr-o magmă cu o temperatură mai scăzută şi aflată sub
presiuni mai mici şi care conţin şi apă, au o rezistenţă mai mare la dezagragare şi
alterare. Succesiunea principalelor minerale după gradul de rezistenţă la
dezagregare şi alterare corespunde cu ordinea separării lor din magmă: olivină,
piroxeni, amfiboli, biotit, feldspaţi-plagioclazi, feldspaţi-ortoclazi, muscovit,
cuarţ.
Cu cât rocile sunt mai bogate în minerale rezistente la alterare, cu atât
procesele de dezagregare şi alterare sunt mai puţin intense. Intensitatea
dezagregării şi a alterării în cazul mineralelor depinde de compoziţia şi
complexitatea lor chimică, iar în cel al rocilor de compoziţia şi complexitatea lor
mineralogică. Referitor la complexitatea chimică a mineralelor primare se poate
spune că, în general, cu cât aceasta este mai mică, cu atât rezistenţa la alterare
creşte.
Condiţiile climatice determină, de asemenea, intensitatea proceselor de
dezagregare şi alterare, modul de manifestare al acestora şi produsele ce rezultă.
În general, cu cât climatul este mai umed şi mai cald, cu atât intensitatea
proceselor respective este mai mare. În condiţiile climatelor calde şi umede are
loc procesul de lateritizare în cadrul căruia nucleul aluminosilicic rămas după
eliminarea totală a bazelor şi a unei părţi din silice se descompune formând oxizi
şi hidroxizi de fer, aluminiu şi silice.
În cazul climatelor umede şi reci are loc fenomenul de caolinizare care
duce la formarea mineralelor argiloase de tipul caolinitului, mineral ce conţine
cantităţi foarte mici sau chiar deloc din bazele aflate în silicatul iniţial.
În climatele cu umiditate şi temperaturi moderate se produce procesul de
sericitizare, prin care, pe seama silicaţilor primari, se formează mai întâi mice
secundare, iar mai departe minerale argiloase de tipul montmorillonitului şi
beidellitului. În acest proces, o mare parte dintre bazele conţinute de silicatul
primar rămân în alcătuirea mineralelor argiloase formate, iar restul sunt eliberate
şi îndepărtate.
În concluzie se poate afirma că intensitatea dezagregării şi alterării
mineralelor şi a rocilor depinde de alcătuirea lor şi de condiţiile în care s-au
format, precum şi condiţiile existente la suprafaţa scoarţei litosferice, îndeosebi
cele climatice.
41
bolovanii, care constituie partea minerală a solului. Produsele dezagregării şi
alterării, rămase pe loc sau transportate şi apoi depuse, au dus la formarea de
depozite sau roci sedimentare pe seama cărora evoluează, de obicei, solurile,
procesele de dezagregare şi alterare continuându-se şi în cadrul solificării
propriu-zise.
Sărurile s-au format prin reacţia dintre baze şi diferiţi acizi care se găsesc
în soluţia solului. Acestea au rezultat în urma alterării mineralelor primare şi
reprezintă componentele de bază ale solului şi sursa de hrană pentru plante.
Sărurile se împart în următoarele grupe:
săruri uşor solubile sunt săruri ale acizilor azotic şi clorhidric şi unele
săruri ale acidului sulfuric;
sărurile mijlociu solubile sunt reprezentate prin sulfatul de calciu
(gipsul);
sărurile greu solubile sunt carbonaţii de calciu şi magneziu;
sărurile foarte greu solubile sunt fosfaţii de fer sau de aluminiu.
Oxizii şi hidroxizii au rezultat în procesul de alterare prin scoaterea ionilor
respectivi din silicaţi şi trecerea lor sub forma de oxizi şi hidroxizi. Cei mai
răspândiţi în masa solului sunt cei de fer, de aluminiu, de mangan şi de siliciu.
Silicea coloidală (hidratată SiO2∙nH2O) a rezultat din alterarea silicaţilor.
Prin deshidratare, silicea coloidală se transformă în particule fine de cuarţ
secundar. Având sarcină electrică negativă, silicea coloidală precipită uşor cu
hidroxizii de fer şi aluminiu, rezultând complexe silico-ferice şi silico-
aluminice, care stau la baza formării mineralelor argiloase din masa solului.
Mineralele argiloase sunt silicaţi secundari rezultaţi prin alterarea
silicaţilor primari, cu structură cristalină feroasă şi nu prezintă o compoziţie
chimică constantă. În compoziţia lor intră Si, O, Al, H, Fe, Mg, Ca, Na, K şi se
împart în trei grupe:
mice hidratate;
montmorilonit-beidellit;
caolinit-halloisit.
Mineralele argiloase se prezintă sub formă de particule foarte fine (cu
diametrul sub 0,002 mm), făcând parte din categoria coloizilor şi având
proprietăţile acestora, dintre care cea mai importantă este capacitatea de reţinere
şi schimb cationic.
Sunt componente foarte importante ale solurilor şi rocilor sedimentare, pe
seama cărora se formează solurile (argile, marme, loessuri, luturi). În sol,
mineralele argiloase alcătuiesc argila din sol care participă alături de praf şi nisip
la definirea texturii şi care împreună cu humusul formează complexul
argilohumic sau coloidal, care reprezintă partea cea mai importantă a solului.
Unele soluri (andosolurile) s-au format pe seama unor roci magmatice
necristalizate (roci vulcanice), din alterarea cărora nu rezultă minerale argiloase
ci aşa-numitele materiale amorfe (allofane), cu proprietăţi asemănătoare
mineralelor argiloase.
42
Praful (pulberea) este un produs al dezagregării, alcătuit din particule cu
diametrul cuprins între 0,02 – 0,002 mm. şi prezintă în cea mai mare parte
aceeaşi compoziţie chimico-mineralogică cu a rocii sau a mineralului din care a
provenit. Se întâlnesc în procent mare în unele roci sedimentare (loess,
aluviuni), cât şi în solurile formate pe aceste roci, iar la formarea lui participă şi
alterarea.
Nisipul este un produs al dezagregării, alcătuit din particule cu diametrul
între 2-0,02 mm, în funcţie de compoziţia chimico-mineralogică putând fi
omogen sau heterogen.
În funcţie de dimensiunile particulelor, poate fi grosier (2-0,2 mm) sau fin
(0,2-0,02 mm).
Constituie una dintre cele trei fracţiuni granulometrice care definesc textura
solului (nisip, praf, argilă).
Pietrişul, pietrele şi bolovănişul sunt produse de dezagregare formate din
fragmente minerale sau roci cu diametrul de peste 2 mm (pietriş 2-20 mm, pietre
20-200 mm, bolovăniş peste 200 mm). Acestea mai poartă denumirea de
„scheletul solului” şi pot fi formate dintr-un singur mineral sau pot avea o
compoziţie heterogenă.
Capitolul 4
43
Ierburile au rădăcinile foarte bine dezvoltate şi repartizate pe o grosime
mare (peste 100 cm, cu concentrare maximă în primii 40-50 cm). Acestea mor în
fiecare an, de aceea vegetaţia ierboasă lasă în sol cantităţi mari de resturi
organice repartizate pe adâncime. La pajiştile de stepă, masă aeriană şi
rădăcinile rămase în sol reprezintă în medie 10.000 – 20.000 kg/ha materie
organică. În cazul vegetaţiei de pădure, cea mai mare parte din materialul
vegetal provine din frunzele care cad în fiecare an (litiera pădurii) şi din
vegetaţia ierboasă din luminişurile pădurii.
Aportul masei radiculare este neînsemnat datorită perenităţii vegetaţiei
arborescente. Masa de frunze ce cade anual pe suprafaţa solului de pădure
depinde de felul vegetaţiei arborescente, de desimea arborilor şi de vârsta lor.
Cantitatea de resturi organice este mai mică decât la vegetaţia ierboasă, fiind în
medie, în tara noastră între 3.500 – 4.000 kg/ha anual. În cazul solurilor
cultivate, materialul vegetal provine din rădăcini şi din resturile diferitelor
recolte (paie, vreji, tulpini), precum şi din masa vegetală a buruienilor care
acoperă temporar solul. Plantele anuale cultivate intervin cu o masă radiculară
mai redusă faţă de cea a ierburilor perene. Masa radiculară rămasă în sol după
recoltarea cerealelor este în mod obişnuit de 1-2 t/ha, putând ajunge la 3-4 t/ha.
După cultura de trifoi, pe podzoluri înţelenite, masa radiculară rămasă în sol este
între 6-7 t/ha, iar la lucerna irigată este de circa 12 t/ha. Cele mai mari cantităţi
rămân în cazul culturilor de plante cu caracter ierbaceu din categoria
nutreţurilor, cerealelor, leguminoaselor. Alte culturi, cum sunt cele de sfeclă,
pomi, viţă de vie, lasă în sol cantităţi foarte mici de resturi organice.
O altă sursă de materie organică o constituie microflora. Masa totală a
microorganismelor, datorită numărului mare de bacterii, fungii şi actinomicete, a
vitezei mari de înmulţire a acestora poate ajunge până la o treime din cantitatea
totală de resturi organice. La alcătuirea fondului de materie organică contribuie
şi animalele, îndeosebi fauna şi microfauna solului, însumând anual 100-200 kg
la hectar.
Compoziţia resturilor organice. Rolul cel mai important în alcătuirea
materialului organic din sol îl au substanţele care intră în alcătuirea membranei
celulare (celuloze, hemiceluloze, lignina şi substanţele pectice), urmate de
substanţele albuminoase (proteine) care intră în alcătuirea protoplasmei celulare.
Deşi aportul celorlalte substanţe reprezentate prin zaharuri solubile, hidraţi de
carbon, acizi organici, săruri, grăsimi, răşini, substanţe tanante, sub aspectul
cantitativ, poate părea neglijabil, rolul lor în procesele biochimice ce se petrec în
sol este totuşi apreciabil. Resturile organice sunt alcătuite din substanţe organice
constituite din C, H, O, N, împreună cu cantităţi mici de P, K, S, Mg, Ca, Fe etc.
Pentru caracterizarea compoziţiei resturilor organice, importanţă prezintă
alcătuirea acestora sub aspectul grupelor de substanţe organice, cât şi a
elementelor chimice din cenuşa rezultată prin incinerarea resturilor organice
(Ca, K, Na, Mg, Al, Fe, P, S, Si). Proporţia diferitelor substanţe organice, ca şi
cantitatea de cenuşă, variază în funcţie de provenienţa resturilor organice.
44
Vegetaţia ierboasă, comparativ cu cea lemnoasă, lasă cantităţi mai mari de
resturi organice şi de calitate superioară. Conţinutul ridicat de elemente minerale
arată o bună aprovizionare a solului cu astfel de substanţe, dar şi condiţii mai
prielnice formării humusului.
45
4.3. Humusul
46
Cea mai importantă însuşire a humusului este cea de reţinere a cationilor
prin adsorbţie şi de schimb de cationi cu alţii din soluţia solului. Este vorba
despre şa-numita capacitatea de adsorbţie şi de schimb cationic a humusului.
Schimbul de cationi este posibil deoarece acizii humici conţin la periferia
moleculei lor grupări funcţionale –OH şi –COOH. Cationii H + din aceste grupări
pot fi înlocuiţi cu alţi cationi care se găsesc în soluţia solului care de obicei sunt
Ca2+, Mg2+, K+ şi Na+, iar după adsorbţie aceştia la rândul lor pot fi schimbaţi cu
alţi cationi H+ din soluţia solului. Această proprietate poartă denumirea de
capacitate de absorbţie şi schimb cationic, fiind una din însuşirile importante ale
solului.
Pe măsură ce se formează, acizii humici nu rămân ca atare, ei intră în
reacţie cu partea minerală, rezultând combinaţii complexe denumite complecşi
organo-minerale. Prezintă, de asemenea, importanţă combinaţiile humusului cu
ionii de Al numite alumino-humaţi, ca şi complexele adsorbtive formate cu
argila şi numite argilohumine sau complexul argilohumic al solului.
Acizii humici şi compuşii lor cu partea minerală a solului pot fi solubili sau
insolubili; de exemplu, acizii fulvici şi compuşii lor cu partea minerală a solului
sunt solubili în apă, iar acizii huminici şi compuşii lor sunt insolubili (cu
excepţia humaţilor de Na şi K). Acizii humici şi combinaţiile lor cu partea
minerală au o rezistenţă mare la acţiunea de descompunere de către
microorganisme, fapt ce explică posibilitatea acumulării lor în sol şi eliberarea
treptată, pe parcursul anilor a elementelor nutritive pe care le conţin.
Sub aspectul stării de dispersie, acizii humici şi compuşii lor cu partea
minerală, se încadrează, în general, în categoria substanţelor coloidale. Acizii
humici şi compuşii lor au culoare brună închisă, pe care o imprimă şi solurilor în
care se află, iar acizii fulvici şi compuşii lor au culoare deschisă, de la galbenă
până la galben-brună.
47
pe care îi conţine, strâns legaţi de coloizii minerali, cât şi a stabilităţii lui la
acţiunea de mineralizare sub acţiunea microorganismelor;
mullul forestier se formează în solurile sărace în calciu, acoperite
cu păduri de foioase şi predominant, sub acţiunea microorganismelor din
categoria fungiilor sub acţiunea ciupercilor. Este alcătuit din acizi huminici slab
şi moderat polimerizaţi şi respectiv din acizi fulvici. Au o reacţie slab spre
moderat acidă şi se observă tendinţa lor de migrare cu uşurinţă spre orizonturile
subiacente;
Moderul este alcătuit din materie organică mai slab humificată şi parţial
legată de partea minerală a solului. Se formează pe solurile slab aerate, cu
umiditate ridicată şi temperaturi mai scăzute, în prezenţa unei microflore sărace
şi cu o activitate redusă. Aceste condiţii nu permit humificarea completă a
resturilor organice în decursul anului şi nici formarea de agregate hidrostabile
între argilă şi coloizii organici ai solului;
Morul (humusul brut) este alcătuit din resturi organice slab
humificate, puţin mărunţite sau transformate biochimic. Este foarte slab legat de
partea minerală a solului, slab polimerizat, cu un procent ridicat de acizi fulvici.
Este caracteristic solurilor din zona montană, formate sub pădure de conifere
(molid, pin) sau sub pajişti alpine. Este un material puternic acid, sărac în azot,
sărac în elemente bazice şi bogat în acizi solubili care exercită o puternică
acţiune de alterare şi migrare a părţii minerale a solului;
Turba se formează în mediu saturat cu apă, în depresiuni, prin
acumularea de resturi organice ale unor plante hidrofile.
48
2. Este un component de care se leagă viaţa microorganismelor din sol şi
într-o anumită măsură, regimul de apă, de aer şi de căldură;
3. Se descompune biochimic cu eliberare de elemente (sau ioni) necesare
nutriţiei plantelor (N, P, K, Ca, Mg, Na, S + microelemente);
4. Prezintă o capacitate de schimb cationic ce depăşeşte pe cea datorată
coloizilor minerali ai solului, participând mai uşor la schimbul de cationi faţă de
fracţiunea minerală;
5. Acumulându-se în principal în stratul de la suprafaţa solului, imprimă
acestuia culoarea brună sau brună-negricioasă;
6. Conţinutul de humus constituie un criteriu de recunoaştere a stadiului de
evoluţie a solurilor, de clasificare a acestora pe unităţi taxonomice;
7. Anumite însuşiri fizice cum sunt plasticitatea, coeziunea, capacitatea de
reţinere a apei sunt influenţate evident de conţinutul de humus din sol.
Clasificarea solurilor după conţinutul de materie organică se poate face
luând în considerare fie conţinutul de carbon organic (C), fie pe cel de humus.
Deocamdată nu există metode exacte de dozare a cantităţii e humus din soluri,
de aceea se recurge la dozarea carbonului organic (C org), pe baza căruia, folosind
un calcul aproximativ, se precizează cantitatea de humus. Transformarea
conţinutului de carbon organic în humus se face, de regulă, prin înmulţirea
acestuia cu factorul 1,724, stabilit pe baza cercetărilor vechi (Sprengel, 1826)
potrivit cărora humusul conţine 58% C.
Astăzi se cunoaşte că există mai multe tipuri de humus, conţinutul lor în
carbon variind între 43-62% din greutatea humusului, de aceea factorul de
multiplicare are şi el valori între 1,6-2,3, funcţie de tipul de sol. Pentru scopuri
ştiinţifice se foloseşte frecvent exprimarea în carbon, pentru cele practice fiind
utile datele ce dau o valoare medie pentru materia organică (humus). Din scările
de interpretare pentru aprecierea bogăţiei solului în humus menţionăm pe cea a
lui H. Fabry (tabelul 4.1.).
Tabelul 4.1.
Interpretarea conţinutului de humus din sol (%)
pentru stratul 0-20 cm (după H. Fabry)
Textura solului
Grupa de soluri argilo-lutoasă nisipo-lutoasă
% humus C% % humus C%
Conţinut scăzut 0-2 0 –1,1 0–1 0 – 0,6
Conţinut moderat 2–5 1,1 – 2,9 1–2 0,6 – 1,1
Conţinut ridicat 5 – 10 2,9 – 5,8 2–4 1,1 – 2,3
Conţinut foarte ridicat 10 – 15 5,8 – 8,7 4–8 2,3 – 4,6
Humus turbos 15 – 20 8,7 – 11,6 8 – 15 4,6 – 8,7
Turbă > 20 > 11,6 > 15 > 8,7
Scara poate fi adaptată funcţie de provinciile pedologice.
49
Capitolul 5
50
arbori şi animale; carbonul organic produs de rădăcinile plantelor şi de bacteriile
autotrofe, azotul fixat biologic de bacteriile fixatoare etc. (figua 5.1.)
Procesele de bioacumulare reprezintă esenţa solificării şi constau din
acumularea şi transformarea complexă a substanţelor organice, îndeosebi, sub
formă de humus. Bioacumularea se produce sub acţiunea directă a vegetaţiei şi a
faunei, având ca rezultat formarea unui orizont specific, bioacumulaliv, situat la
partea superioară a profilului. Acumularea biologica este o componentă
obligatorie a pedogenezei, care se manifestă în diferite forme. Sub aspectele
tipologiei şi particularităţilor bioacumulării se deosebesc trei categorii principale
de procese bioacumulative:
a1) Bioacumularea în care, din procesele complexe de humificare rezultă
substanţe organice de sinteza specifice solului, care alcătuiesc humusul.
51
Orizontul Au este asemănător lui Am în ceea ce priveşte majoritatea
proprietăţilor şi însuşirilor, cu excepţia gradului de saturaţie cu baze V% care este
mai mic de 55%.
Orizontul Ao are o culoare deschisă datorită conţinutului scăzut de humus.
a2) A doua categorie de bioacumulare constă din aglomerarea la suprafaţa solului
a unei mari cantităţi de materie organică netransformată sau aflată în faze
incipiente de humificare (humus brut), materie organică neamestecată cu partea
minerală a solului. Orizontul care se formează în astfel de cazuri (în lipsa excesului
de apă freatică sau pluvială) poartă denumirea de orizont O (organic). În funcţiile
de gradul de mărunţire şi de transformare a materiei organice acumulate la
suprafaţa solului, orizontul O poate fi: Ol (de litieră), Of (de fermentaţie) şi
Oh (de humificare).
a 3) A treia categorie de bioacumulare se realizează în condiţiile unui mediu
saturat în apă cea mai mare parte a anului, fiind caracterizat printr-o acumulare
masivă a resturilor organice turbificate. Orizontul care se formează în acest caz
poarta denumirea de orizont T (turbos).
b) Pierderile constau din îndepărtarea părţii superioare a profilului de sol ca
urmare a procesului de eroziune produs de ape şi/sau vânt; transportul
substanţelor dizolvate şi suspendate în afara profilului; prelevarea
substanţelor nutritive din sol de către plante; pierderea CO2 produs de rădăcinile
plantelor şi prin respiraţia microorganismelor şi a faunei din sol şi a altor gaze,
precum metanul şi amoniacul produse în condiţii de anaerobioză (figura 5.2.).
c) Amestecul materialelor în sol se face prin intermediul faunei din
sol(procese vermice); prin intermediul rădăcinilor plantelor, ca efect al forţei
gravitaţionale, prin contracţii şi gonflări şi prin alternanţa îngheţ-dezgheţ (figura
5.3.).
52
Procesele vermice (vermus = vierme) se produc sub acţiunea faunei din sol
(râme, insecte, hârciogi, cârtiţe, popândăi etc.). Ele implică amestecarea avansată
a orizonturilor de sol şi separarea unor orizonturi specifice.Alte procese
caracteristice anumitor tipuri de sol sunt cele vertice,care dau naştere orizontului
vertic(verto= a ]ntoarce,a răsturna).
Procesele verticesunt datorate conţinutului ridicat de argilă (peste 33%),
predominant gonflantă şi alternanţei perioadelor climatice umede cu cele uscate.
În perioadele uscate, argila se contractă puternic contribuind la apariţia de crăpături
în profilul de sol (largi de peste 1 cm), iar la suprafaţa solului se formează
crăpături în reţea poligonală, care fragmentează solul în micropoliedri. Prin
supraumectare are loc o creştere apreciabilă a volumului materialului de sol
(gonflare), ceea ce face ca agregatele structurale să preseze unele asupra altora, să
alunece sau să se răstoarne contribuind la amestecul materialului de sol (de unde
denumirea de vertic). Gonflarea materialului de sol are ca rezultat formarea, în
anumite condiţii, a reliefului de gilgai. Caracterul vertic se notează cu litera y
aşezată după simbolul orizontului (ex.: Ay, Bvy, Bty etc.).
d) Translocarea materialelor în profilul solului este legată de
potenţialul de transport al apei din porii solului şi de compoziţia chimică a
acesteia; mineralele solubile, coloizii solului, materia organică şi ferul putând fi
deplasate vertical, ascendent sau descendent.Activitatea biologică modifică
potenţialul apei şi aerului din porii solului. În general, translocarea se realizează
prin intermediul apei care traversează solul. Concomitent cu alterarea chimică
are loc deplasarea anumitor componenţi descendent, spre orizonturile de la baza
53
profilului de sol, uneori oblic în regiunile montane sau deluroase, sau ascendent în
zone cu nuanţe climatice aride (figura5.4).
54
d3) Feroliza este un proces ce se instalează în condiţiile unui mediu acid
(zona subtropicală caldă şi umedă) care permite eliberarea şi deplasarea ferului.
Acest proces se observă, în mod egal, atât în cazul gleizării, cât şi în cel al
pseudogleizarii.
În concluzie, se poate afirma că prin alterare peloc („in situ”) se realizează
transformarea rocilor şi mineralelor din sol, acompaniată de schimbarea culorii,
texturii, structurii şi durităţii. Aceste schimbări se produc prin dispariţia parţială
sau completă a mineralelor primare (iniţiale) şi transformarea lor în materiale
cristalizate sau amorfe, secundare. Procesele fizico-chimice care însoţesc aceste
transformări sunt datorate condiţiilor climatice de ansamblu ale regiunii, dar
depind şi de particularităţile aerohidrice ale solurilor.
d4) Alitizarea constă din hidroliza totală a aluminosilicaţilor din roci în
cursul pedogenezei şi transformarea pedogenetică a elementelor primare.
Concomitent cu transformarea elementelor primare are loc o acumulare a
aluminiului sub formă de caolinit, gibbsit şi halloisit precum şi a ferului sub formă
de goethit. Culoarea materialului allitic poate fi roşie sau roşie-cărămizie,
determinată de cristalizarea componenţilor ferului, sau poate fi galbenă dacă prin
hidratare se trece la hidroxizi ferici. Aceştia sunt cunoscuţi prin natura lor
amfoteră.Astfel, într-un mediu slab alcalin,aceştia au sarcină electrică negativă
negativ, în timp ce într-un mediu acid au sarcină electrică pozitivă. Alitizarea se
desfăşoară în climate calde şi umede, unde precipitaţiile depăşesc 1200 mm şi
sunt distribuite într-un singur sezon sau în două sezoane. Transformarea rocilor prin
allitizare se realizează, adesea, pe câţiva zeci de metri adâncime.
d5) Acidoliza se produce în mediu foarte acid unde, prin hidroliză se
eliberează în soluţia solului produşii de alterare (hidroxizii), care sunt
antrenaţi prin eluviere spre baza profilului. Datorită reacţiei foarte acide, nu se mai
realizează condiţii de neoformare a argilei, acumulându-se în orizontul solului
silicea insolubilă (în climatul temperat).
În urma acestui proces, orizonturile superioare ale solului sunt sărăcite în toţi
componenţii minerali (cu excepţia SiO2), care sunt preluaţi în soluţia solului şi
levigaţi în adâncime sau lateral. Procesul de acidoliză se poate instala şi ulterior
unei faze de podzolire argiloiluvială.
d6) Procese de decarbonatare - recarbonatare (secundară).
Decarbonatarea reprezintă procesul de mobilizare a carbonaţilor, care prin dizolvare
formează bicarbonaţi solubili antrenaţi pe profil odată cu apa de percolaţie.
Alterarea carbonaţilor se realizează prin acţiunea CO2 dizolvat în apă conform
reacţiei:
decarbonatare
CaCO3 + CO2 + H2O Ca++ + 2HCO3
recarbonatare
55
Solubilitatea carbonaţilor depinde de cantitatea de apă care percolează solul
şi de cantitatea de CO2 dizolvat. Carbonatarea secundară (recarbonatare) constă în
precipitarea carbonaţilor în condiţiile unor dezechilibre determinate de creşterea
valorii pH-ului, creşterii temperaturii, diminuarea umidităţii prin
evapotranspiraţie sau din cauze fizice, care împiedică circulaţia apei în sol.
Decarbonatarea determină acumularea carbonaţilor la baza profilului de sol (C),
iar recarbonatarea implică acumulare acestora în orizonturile intermediare (CCa).
Aceste procese sunt tipice regiunilor aride, semiaride şi subumede.
d7) Procesele de eluviere – iluviere. Această categorie foarte largă de
procese pedogenetice este însoţită de multiple procese fizico-chimice prin care, o
serie de substanţe coloidale sunt antrenate din locul formării, migrează pe
profil şi se acumulează în alte orizonturi subiacente.
Eluvierea constă în deplasarea verticală sau laterală a unor componenţi ai
solului, sub acţiunea apei. Iluvierea este procesul compensatoriu eluvierii,
constând din depunerea şi acumularea acestor componenţi în alte orizonturi
inferioare. Datorită acestor procese se formează orizonturi sărăcite în
componenţi eluviaţi, denumite orizonturi eluviale şi straturi îmbogăţite în
componenţi iluviaţi, denumite orizonturi iluviale.
Procesele de eluviere au intensităţi diferite, în funcţie de condiţiile
generale de solificare, între care un rol deosebit revine celor climatice.
Intensitatea eluvierii (lesivării sau levigării) depinde de gradul de solubilitate a
compuşilor supuşi acestui proces. Cel mai uşor se eluviază sărurile, în ordinea
următoare: cloruri (NaCl, KC1, MgCl2 CaCl2), unii sulfaţi (Na2SO4, K2SO4),
carbonaţii de Na şi K (Na2CO3 şi K2CO3), după care urmează gipsul (CaSO4
·2H2O) şi apoi cele greu solubile precum CaCO3 şi MgCO 3 (formând orizontul
Cca). Procesul de iluviere a sărurilor este favorizat de un climat umed, această
fază iniţială intitulându-se debazificare. Se eluviază apoi coloizii argilei, humusului
şi sescvioxizilor.
Particularităţile acţiunii factorilor pedogenetici orientează procesele de
eluviere - iluviere pe mai multe direcţii, cu particularităţi proprii:
a) Eluvierea - iluvierea argiloiluvială (podzolirea argiloiluvială) este în
esenţă un proces de migrare a particulelor coloidale ale argilei sub acţiunea apei de
infiltraţie. Particulele coloidale puternic hidratate,sunt dispersate şi antrenate într-o
mişcare descendentă în sol. Mineralele argiloase şi hidroxizii de fer se depun în
orizontul Bt sub forma unor pelicule subţiri, în straturi concentrice, pe feţele
elementelor structurale.
Prin eluvierea argilei se formează un orizont supraiacent sărăcit de argilă, notat
cu E (orizont eluvial). În funcţie de intensitatea eluvierii, orizontul E poate fi: El
(luvic) care înseamnă eluviere puţin intensă şi Ea (albic) - eluviere intensă. Un alt
orizont cu eluviere slabă a argilei este orizontul Ame (molic-eluvial) specific
solurilor cenuşii, după cum într-un stadiu avansat de evoluţie a solurilor se
formează orizontul E+B, numit orizont glosic. Sub orizontul eluvial, prin
iluvierea coloizilor argilei se formează un orizont îmbogăţit în minerale argiloase
56
denumit orizont B argiloiluvial, notat cu Bt. În profilul solurilor cu procese de
eluviere-iluviere a argilei, orizontul Bt poate fi situat direct sub orizontul A.
Solurile cu procese de eluviere-iluviere a argilei sunt incluse la clasa
argiluvisoluri (Sistemul Român de Clasificare a Solurilor, SRCS, 1980) sau
luvisoluri (Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor, SRTS, 2000).
b) Eluvierea - iluvierea humico–feriiluvială (podzolirea humico-
feriiluvială) este un proces complex de solificare, caracterizat prin distrucţia
silicaţilor don orizonturile superioare ale solului şi acumularea acestor produse
în orizonturile inferioare. Aceste procese sunt specifice mediilor puternic acide
şi constau din translocarea sescvioxizilor de fer şi aluminiu sub acţiunea
fracţiunii fulvice a acizilor humici. Produsele iluviate se acumulează în orizont
orizontul B feriiluvial (notat Bs), iar când migrează şi o parte din acizii humici
se formează orizontul B humico-feriiluvial (notat Bhs). Orizonturile Bs şi Bhs
sunt numite orizonturi spodice (spodos = cenuşă). Deasupra se formează un
orizont eluvial-spodic, notat cu simbolul Es.
Procesele menţionate anterior şi orizonturile nou formate sunt caracteristice
solurilor din clasa spodosoluri (SRCS, 1980) sau spodisoluri (SRTS, 2000).
d8) Procesele de salinizare şi alcalizare. Prin salinizare se înţelege
procesul de acumulare în sol a sărurilor uşor solubile (de tip cloruric şi sulfatic)
peste limita de toleranţă a plantelor. Procesul de salinizare se desfăşoară pe cale
naturală, în regiuni aride şi semiaride, unde prin evapotranspiraţie intensă are loc
o mişcare ascendentă a soluţiei solului prin tuburile capilare şi acumularea
sărurilor la suprafaţă, sub formă de cruste sau în aproprierea acesteia, cu aspect
de eflorescenţă. Salinizarea antropică este rezultatul utilizării necorespunzătoare
a unor soluri, fenomen cunoscut sub denumirea de salinizare secundară.
Când acumularea de săruri solubile la suprafaţă sau aproape de suprafaţă
este în cantităţi mai mari de 1-1,5% se formează orizontul salic (sa), iar în
concentraţii de 0,1-0,15% se individualizează orizontul salinizat (sc).
Alcalizarea are loc în condiţii asemănătoare salinizării şi constă în
pătrunderea în complexul adsorbant al solului a ionului de Na + cu formarea
orizontului alcalic sau natric (na), când saturaţia în Na+ schimbabil depăşeşte
15% şi a orizontului alcalizat (ac) când saturaţia în Na+ schimbabil este de 5-
15%. Orizontul alcalic (natric) care prezintă şi caractere de Bt este denumit Bt
argiloiluvial natric (Btna), acesta fiind caracteristic soloneţurilor. Alcalizarea
este în esenţă un proces de alterare în loc, după cum poate prezenta şi caractere
de eluviere-iluviere.
Orizonturile salice şi salinizate, alcalice şi alcalizate sunt prezente în
solurile care aparţin clasei solurilor halomorfe (SRCS, 1980) sau
salsodisolurilor (SRTS, 2000).
e) Transformarea este un proces prin care constituenţii solului sunt supuşi
modificărilor de natură fizică, chimică şi biologică. Aceste transformări se
concretizează în formarea structurii solului şi schimbarea culorii unor orizonturi
faţă de cea a materialului parental.
57
Procesele specifice de alterare. Alterarea cuprinde totalitatea proceselor
fizice, chimice şi biologice care determină transformări variate în compoziţia
rocilor, la suprafaţa scoarţei terestre, sub acţiunea agenţilor de alterare
(atmosferici, organisme vii,etc.).
În cadrul termenului generic de alterare se includ mai multe procese
pedogenetice cu particularităţi distincte.
Argilizarea „in situ” este un proces complex de alterare a silicaţilor
primari şi formarea „in situ” (pe loc) a silicaţilor secundari ai argilei. În urma
acestor procese, în timp se individualizează un orizont intermediar între A şi C,
caracterizat prin culori diferite (cu nuanţe mai roşcate) faţă de ale materialului
parental şi dobândirea unor forme specifice de structură pedogenetică. Acest
orizont este denumit B cambic, notat cu Bv (cambiare = a schimba; litera v
provine de la Verwitterung = alterare). Orizontul Bv este diagnostic pentru
solurile din clasa cambisolurilor (SRCS, 1980 – SRTS,2000).
Alterarea materialelor vitroase (tufuri vulcanice, andezite, bazalte,
diabaze) are unele particularităţi distincte. Pe acest tip de substrat, în anumite
condiţii bioclimatice, produsele alterării sunt formate predominant dintr-un
complex coloidal de minerale (allofane), în a cărui constituţie intră silicea,
hidroxizii de fer şi aluminiu etc. Aceste materiale sunt amorfe şi formează cu
acizii humici complecşi coloidali greu solubili sau insolubili, care se acumulează
pe locul de formare. Când solul evoluează pe seama unor roci magmatice
intrusive sau extrusive, prin alterare se formează materiale amorfe (allofane).
Acestea au proprietăţi asemănătoare mineralelor argiloase, caracterizându-se
printr-o capacitate apreciabilă de schimb cationic. Solurile formate în cazul de
faţă aparţin clasei umbrisoluri (SRCS, 1980), prin tipul andosol sau clasei
andisoluri (SRTS, 2000), cu acelaşi tip (andosol).
Procesele de gleizare şi pseudogleizare. Procesele de gleizare şi
pseudogleizare se instalează în condiţii de exces periodic sau permanent de apă în
sol, provenită din acumularea deasupra unui strat impermeabil, ca urmare a
excesului pluvial sau din apa freatică, situată la suprafaţa sau aproape de suprafaţa
solului.
Esenţa acestor procese constă din instalarea fenomenelor de reducere sau
alternativ, de oxidare şi reducere. Fenomenele care au loc în cazul excesului de
apă de origine freatică poartă numele de procese de gleizare (orizontul se
notează cu G), în situaţia excesului de apă pluvială se instalează procese de
pseudogleizare (orizont notat cu W). Ambele procese pot fi de reducere (Gr,
W), sau de oxido-reducere (Gor).
Procesele chimice care însoţesc gleizarea şi pseudogleizarea constau din
fenomene de reducere şi migrare, în alternanţă cu cele de oxidare şi precipitare,
funcţie de regimul aerohidric al solului. Prezenţa concomitentă a ambelor
fenomene se concretizează prin aspectul „marmorat” al orizonturilor cu exces de
umiditate.
58
5.2. Morfologia solului
59
VALOAREA Alb
● ●
● ●
8/1 8/2
8/ 8/3 8/4
● ●
2/1 2/2
2/
/1 /2 /3 /4
/6 /8
Chroma
Figura 5.5.
Planşă de culori în sistemul Munsell
60
În cazul solurilor nu se întâlnesc culori extreme, dar valorile cuprinse între 1
si 8 sunt cele mai des întâlnite. De obicei, valoarea 5 caracterizează culori cu
luminozitate medie, între alb şi negru, culorile închise sunt indicate prin valori
mai mici de 5, iar cele deschise prin valori mai mari de 5.
Croma se referă la puritatea sau gradul de saturare a culorii respective.
Croma este reprezentată pe scara orizontală din Sistemul Munsell şi se notează cu
cifre de la 0 la 8, situate sub bara de fracţie (ex. /2, /5 etc.).
Determinarea culorilor solului se face cu ajutorul Sistemului Munsell, care
se prezintă sub forma unui atlas cu planşe ce se succed gradual de la roşu la galben.
Pe aceste planşe se găsesc etaloane cu nuanţe de culori diferite (figura 5.6.).
Fiecare etalon este prevăzut dedesubt cu un decupaj care permite compararea
culorii eşantionului de sol cu cea a etalonului. Pe fiecare planşă există un pol de
culoare care tinde spre negru (etalonul 2/1), altul care tinde spre alb (etalonul
8/1) şi un pol de culoare care tinde spre tenta de bază (etalonul 5/8). Pentru
determinarea culorii solurilor se folosesc, de obicei, culorile R, YR şi Y, cu
nuanţele din 2,5 în 2,5.
61
(cenuşiu, alb, negru) nu au nuanţă şi nici cromă şi sunt cuprinse între negru (N2/)
şi alb (N8/). În cazul solurilor, aceste culori se notează cu simbolul N (simbolul
scării neutrale), urmat de valoarea corespunzătoare (ex. N6). Determinarea culorii
unei probe de sol se face comparând proba respectivă cu nuanţele de pe diferitele
tăbliţe. Proba se ţine dedesubtul tăbliţei, care sub fiecare etalon de culoare
prezintă un orificiu pentru a permite compararea culorii solului cu cea a
etalonului. Se citesc apoi, pe tăbliţă, nuanţa, valoarea şi croma, iar pe tăbliţa
alăturată denumirea culorii solului.
Determinarea culorii solului se poate face în stare umedă şi uscată. Dacă,
diferenţele de culoare dintre solul uscat şi cel umed sunt apreciabile, atunci
determinarea culorii solului se face în mod obligatoriu în cele două stări.
Denumirea culorilor, conform Sistemului Munsell, cuprinde o notaţie în
cifre şi litere, pe baza celor trei parametrii (nuanţa, valoarea şi croma) care poate fi
însoţită facultativ şi de o denumire (ex. 10 YR 6/3 = galben pal, 10 YR 2/2 =
galben intens). Denumirile date culorilor sunt înscrise în tabele speciale, aşezate pe
pagina alăturată (stânga) pentru fiecare planşă.
Pentru valori şi crome intermediare se utilizează zecimale la cifrele
respective (spre exemplu, o culoare intermediară, între 10YR 5/6 şi 10YR 6/6, se
notează cu 10 YR 5,5/6).
În cazul solurilor care au două sau mai multe culori se poate determina
culoarea dominantă, reprezentând culoarea care ocupă cea mai mare parte a
volumului de sol şi culorile asociate (de gleizare, pseudogleizare etc.) Pentru
exemplificare redăm situaţia unui orizont cu procese de pseudogleizare: 10 YR
5/3 (70%) + 5Y 4/2 (30%).
Semnificaţia culorilor solului
Culorile întâlnite la soluri sunt foarte variate, însă ele derivă în general, de la
patru culori: negru, roşu, galben şi alb, care sunt date de componenţii minerali şi
organici ai solurilor.
Aprecierea corectă a culorii solului permite determinarea, într-o primă etapă,
a diferitelor minerale existente în sol, a tipului de materie organică s.a..
Astfel, unul din mineralele cele mai comune ale solului este goethitul, care
imprimă culori de 10YR şi 7,5YR caracterizând orizontul cambic al solurilor
acide din zona temperată, şi culori galbene la partea superioară a solurilor situate
la tropice (Soil color, 1993).
Hematitul se întâlneşte în mod frecvent împreună cu goethitul, dar culorile
date de prezenţa acestuia în sol sunt în nuanţe de la 7,5 YR la 5 YR şi mai roşii.
Materia organică din sol are o culoare neagră sau brun-negricioasă, în
funcţie de cantitatea şi natura substanţelor humice. Astfel, acizii humici imprimă
solului culoarea neagră în timp ce acizii fulvici pigmentează solul în nuanţe de la
galben spre roşu.
În funcţie de natura proceselor pedogenetice anumite orizonturi pot avea
culori specifice, determinate de prezenţa carbonatului de calciu, silicei coloidale,
sărurilor solubile etc.
62
Dintre factorii care influenţează într-o măsură considerabilă culoarea
solului amintim: materialul parental, forma de relief şi procesele
geomorfologice asociate acestora şi hidrologia.
Materialul parental are un rol important în determinarea culorii solului prin
existenţa anumitor minerale care pot avea culori închise sau deschise (leucocrate
sau melanocrate) pe care le „împrumută” adesea şi solului. Relieful, prin formele
sale variate şi procesele geomorfologice aferente acestora, condiţionează în mare
măsură culoarea solului. Interfluviile şi formele de relief caracterizate prin
declivităţi reduse din zona temperată au, în general, soluri caracterizate prin
culori închise. Pe măsura ce panta versantului are valori tot mai mari culoarea
solului are nuanţe mai deschise, adesea, apropiate de ale materialului parental.
Excesul de apă permanent în profilul solului determină apariţia unor culori
specifice (albastru - verzui), cunoscute în literatura de specialitate sub denumirea
de culori de gleizare.
Culoarea reprezintă un criteriu important pentru diagnosticarea unor tipuri
şi subtipuri de sol şi este folosită ca un caracter suplimentar în
diagnosticarea orizonturilor A şi B ale unor soluri. Astfel, conform Sistemului
Român de Clasificare a Solurilor (1980) nuanţele cu valori şi crome ≤3,5 la
materialul în stare umedă şi ≤5,5 în stare uscată caracterizează molisolurile şi
subtipurile molice. Cromele ≤2 (la materialul în stare umedă), în cadrul
orizonturilor A, separă cernoziomurile.
Cromele ≤1,5 (la materialul în stare umedă) ale orizonturilor B (cel puţin în
partea superioară), caracterizează solurile clinohidromorfe.
Cromele ≤3,5 (la materialul în stare umedă), prezente cel puţin pe feţele
elementelor structurale ale orizontului B, definesc solurile cenuşii.
Cromele ≤3,5 (la materialul în stare umedă) şi cu nuanţe de 7,5YR prezente
în orizontul B, desemnează solurile brune-roşcate şi brune-roşcate luvice.
Culoarea unor orizonturi diagnostice se regăseşte şi în clasificarea de nivel
inferior, separând caracterele rodic şi melanic ale unor tipuri de sol.
Culoarea solului poate fi studiată prin radiometrie în spectru vizibil sau în
infraroşu. Studiul solului prin teledetecţie constă în interpretarea razelor
înregistrate de către radiometre aeropurtate sau din satelit (NOAA, SPOT) pe
baza diferenţei lungimii de undă. (Baize, Jabiol, 1995).
63
Elementul structural este o unitate complexă formată în procesul de
pedogeneză,alcatuită din mai multe particule primare şi/sau microagregate de sol
alipite sub acţiunea unui agent de agregare sau rezultată din fragmentarea
solului.
Microagregatele sunt unităţi structurale care au diametrul mai mic de 0,2-
0,25 mm, fiind alcătuite din domanii, particule elementare şi substanţe de
aglutinare-cimentare (figura 5.7.).
64
structurale sunt separate între ele prin goluri sau puncte de contact. Solul cu
structură glomerulară prezintă o bună porozitate capilară şi necapilară care
permite pătrunderea cu uşurinţă a rădăcinilor plantelor (N.Bucur,
Gh.Lixandru,1997).
Structura poliedrică angulară este caracterizată printr-o aşezare îndesată a
elementelor structurale, care sunt egal dezvoltate pe cele trei direcţii ale spaţiului.
Feţele elementelor structurale au aspect neregulat, sunt mărginite de muchii
evidente şi se îmbină între ele. Solurile care prezintă acest tip de structură sunt
slab pâna la puternic tasate.
Structura poliedrică subangulară se caracterizează prin prezenţa
muchiilor rotunjite ale elementelor structurale şi printr-o aşezare mai afânată.
Orizonturile pedogenetice care posedă o astfel de structură sunt slab afânate până
la slab tasate (Harach,1991, citat de Filipov, 2003).
65
Structura columnară se deosebeşte de cea prismatică prin prezenţa
elementelor structurale rotunjite la partea superioară. Acest tip de structură se
întâlneşte la solurile care prezintă orizont pedogenetic „Btna”.
Structura columnoid-prismatică este caracterizată de prezenţa elementelor
structurale cu muchii rotunjite şi feţe curbate.
Structura foioasă (plată) prezintă elemente structurale cu orientare
orizontală, cu dimensiunile verticale mai mici decât cele orizontale. Feţele
elementelor structurale sunt plane sau curbate şi se lipesc între ele.Tipul respectiv
de structură se întâlneşte în cazul orizonturilor eluviale (E a şi Es), la solurile
bătătorite datorită paşunatului neraţional şi în orizonturile superioare ale solurilor
ocupate de ape.
Structura loessică (loessoidică) este caracteristică orizonturilor A/C şi C
formate pe loess sau roci loessoidizate cu compoziţie mecanică echilibrată şi cu
fracţiunile granulometrice prezente în părţi aproximativ egale, cu carbonatul de
calciu uniform răspândit în masa rocii (N.Bucur citat de Filipov, 2003). La
uscarea solului în contact cu aerul, solul se rupe în coloane şi prezintă micro- şi
macroporozitate.
Bulgării de pământ sunt fragmente de forme neregulate cu dimensiuni mai
mari de 30 mm rezultate în urma arăturilor efectuate în condiţii de sol prea umed
sau prea uscat. Bulgării se pot fragmenta când umiditatea este favorabilă, în
special în timpul iernii, sub acţiunea îngheţului şi dezgheţului.
Poliedrii de dimensiuni mari rezultă în urma crăpăturilor mari prezente la
solurile vertice care au un conţinut mare în argilă gonflabilă. Crăpăturile se
formează în perioadele secetoase ale anului prin uscarea puternică a solului.
Solurile nestructurate se caracterizează printr-o aşezare mai mult sau mai
puţin îndesată a particulelor elementare necoezive, fie printr-o masă consolidată
sau cimentată de sol. După gradul de cimentare, solurile pot fi slab, puternic şi
foarte puternic cimentate.
66
slab dezvoltată, când 25% din masa solului este alcătuită din agregate
structurale;
moderat dezvoltată, când 25-75% din masa solului este organizată în
agregate structurale formate;
bine dezvoltată, dacă 75% din masa solului este constituită din
agregate structurale;
structură distrusă, în situaţia în care aceasta este profund modificată,
prin lucrări agricole fiind distruse majoritatea agregatelor structurale.
Mărimea agregatelor structurale se apreciază conform datelor din tabelul
nr. 5.l.
Tabelul 5.1.
Mărimea agregatelor structurale în funcţie de tipul de structură
Dimensiuni în funcţie de tipul de structură
(mm)
Denumire Glomerulară, Prismatică,
grăunţoasă Poliedrică columnară
foioasă columnoidă
Foarte mică <1 <5 <10
Mică 1-2 5-10 10-20
Medie 3-5 11-20 21-50
Mare 6-10 20-50 51-100
Foarte mare >10 >50 >101
67
elementele structurale din solurile alcalizate sunt instabile în apă şi stabile în
alte soluţii. Rezistenţa cea mai bună la degradarea structurii o au solurile cu un
conţinut procentual de argilă mai mare de 20%, conţinutul de praf este de 1,25
ori mai mare decât cel normal, iar nisipul grosier este mai mic de 5%
(Canarache A., 1990). Solurile care au un conţinut de argilă mai mic de 12%
prezintă o stabilitate a structurii mai slabă (C.Teşu,1993).
Humusul este un element esenţial în formarea elementelor structurale.
Agregarea particulelor prin aglutinare şi cimentare se realizează cu ajutorul
substanţelor humice active, a oxizilor şi hidroxizilor de fer a carbonatului de
calciu şi a microorganismelor. Influenţa materiei organice asupra structurii
solului este corelată cu conţinutul şi calitatea acestaia încorporată în sol.
Încorporarea în sol a unor cantităţi mari de îngrăşăminte organice determină
formarea unui număr mare de elemente structurale.
Humusul influenţează favorabil însuşirile fizice ale solurilor cu texturi
extreme. Acesta favorizează aglutinarea sau cimentarea particulelor
elementare. Acizii humici saturaţi în ioni cu Ca 2+ au proprietatea de a cimenta
particulele şi agregatele microstructurale în glomerule stabile de dimensiuni
mai mari. Elementele structurale formate cu ajutorul humusului prezintă o
stabilitate hidrică mare şi o rezistenţă sporită la acţiunea apei.
Oxizii şi hidroxizii de fer contribuie, alături de humus, la agregarea şi
cimentarea particulelor elementare, iar elementele structurale rezultate au o
porozitate foarte mică.
Ionii de calciu favorizează stabilitatea structurii solului prin formarea
humatului de calciu, coagularea coloizilor şi mărirea coeziunii agregatelor de
structură. Stabilitatea structurii este în pericol atunci când raportul [Ca 2+]/[K+
+Na++Mg2+] are valori mai mici de 5,33.
Ionii de sodiu influenţează negativ stabilitatea elementelor structurale
determinând gonflarea puternică a argilei şi dispersia coloizilor organo-
minerali în prezenţa apei.
Microorganismele din sol contribuie la formarea de elemente structurale
cu stabilitate hidrică sporită. Încorporarea în sol a resturilor organice uşor
degradabile are efect pozitiv asupra creşterii numărului de bacterii şi asupra
stabilităţii elementelor structurale. Influenţa substanţelor organice produse de
către bacterii este mai mare decât cea a celulelor bacteriene propriu-zise.
Ciupercile din sol contribuie la formarea unor elemente structurale stabile.
Polimerii organici de sinteză industrială pot favoriza procesele de
aglutinare din sol prin administrarea acestora în cantităţi foarte mici. La acest
proces pot contribui şi unele produse pe bază de alge care produc o serie de
substanţe chimice cu rol în stabilizare a structurii.
Elementele structurale formate sunt sunt supuse acţiunii unor procese
mecanice cum ar fi :îngheţul-dezgheţul, umezirea, uscarea, comprimarea.
68
Lucrările solului au efecte favorabile asupra structurii solului dacă sunt
executate în condiţii optime de umiditate şi nefavorabile când lucrările sunt
executate necorespunzător.
69
Eflorescenţele sunt depuneri de carbonaţi de culoare albă sau alb-murdară,
care apar de-a lungul traseelor de circulaţie a soluţiei solului pe profil.
Pseudomiceliile reprezintă depuneri incipiente, de culoare albă, pe feţele
agregatelor structurale, sub forma cristalelor aciculare fine de carbonaţi
secundari, cu aspect de micelii de ciupercă.
Vinişoarele constituie acumulări fine de carbonaţi în golurile rămase prin
descompunerea rădăcinilor foarte subţiri.
Tubuşoarele sunt depuneri de carbonaţi asemănătoare vinişoarelor, care
prezintă în interiorul lor canale de-a lungul axei longitudinale.
Petele constau din acumulări foarte fine de carbonaţi, care apar pe feţele
elementelor structurale sau pe pereţii crăpăturilor.
Pungile sunt acumulări friabile de carbonaţi, de culoare albă sau alb-
cenuşie, care se depun în unele spaţii libere, în fisuri, culcuşuri de larve, crăpături
etc.
Concreţiunile sunt noduli de carbonaţi, de formă sferică sau ovoidă, cu
dimensiuni diferite şi care sunt bine cimentate. Unele concreţiuni prezintă şi spaţii
goale în interior, motiv pentru care se numesc concreţiuni septarice.
După mărime, concreţiunile se clasifică în următoarele categorii:
mici, cu diametrul sub <5 mm;
medii, cu diametru între 5 şi 15 mm;
mari, cu diametrul peste >15 mm.
După modul de distribuţie în profilul solului, concreţiunile pot fi
diseminate în toată masa solului sau concentrate în anumite orizonturi
intermediare şi bazale.
b) Neoformaţiunile de săruri uşor solubile sunt depuneri alcătuite cu
precădere din cloruri şi sulfaţi de K+, Na+, Mg2+ şi Ca2+. Aceste neoformaţiuni au mai
fost denumite şi neoformaţiuni saline.
Neoformaţiunile saline apar sub formă de: eflorescenţe, tubuşoare, pungi,
pete şi cruste.
2). Neoformaţiunile formate prin acumularea oxizilor iau naştere prin
procese de iluviere a oxizilor, de reducere şi oxidare, sub influenţa excesului
de umiditate.
a) Neoformaţiunile rezultate prin iluvierea oxizilor sunt: duriplanurile,
cuirasele şi orizontul de ortstein.
Duripanurile reprezintă orizonturi situate la suprafaţa sau în apropierea
suprafeţei solului, cimentate îndeosebi cu silice, secundar cu oxizi de fer sau
carbonaţi. Duripanul are o consistenţă extrem de tare şi poate fi casant.
Cuirasele reprezintă orizonturi subţiri, puternic cimentate sau indurizate prin
îmbogăţirea în sescvioxizi de fer şi/sau aluminiu, reziduali sau iluviaţi. Cuirasele
sunt întâlnite la plintosoluri şi feralsoluri plintice, în savane, unde climatul
prezintă contraste sezoniere.
70
Orizontul de ortstein este un strat subţire, format prin cimentarea
nisipurilor de către oxizii de fier şi mangan, cu sau fără materie organică.
Asemenea orizonturi sunt caracteristice solurilor nisipoase din regiunile umede.
b) Neoformaţiunile rezultate prin procese de oxidare şi reducere sunt
reprezentate prin pete de oxidare şi de reducere, dendrite şi concreţiuni feri-
manganice.
Petele de oxidare sunt depuneri fine de oxizi de fer şi mangan, de culoare
brună sau roşcată, pe suprafeţele agregatelor structurale.
Petele de reducere constau din acumulări fine de oxizi feroşi hidrataţi, de
culoare cenuşie, verzuie sau albăstruie, pe suprafeţele agregatelor structurale.
Dendritele sunt pelicule de oxizi de fer şi mangan depuse pe suprafaţa
agregatelor structurale, având conturul ramificat.
Concreţiunile feri-manganice reprezintă acumulări sferice de oxizi de fier şi
mangan, depuse în strate concentrice în jurul unor particule de cuarţ.
3). Neoformaţiunile coloizilor minerali şi organici
Deşi coloizii neoformaţiunile acestea sunt de regulă mixte,le vom discuta
mai jos separat.
a) Neoformaţiunile de coloizi minerali sunt rezultate prin procese de
iluviere a mineralelor argiloase şi se prezintă sub formă de pelicule (cutane).
Peliculele (cutanele) sunt depuneri foarte fine de minerale argiloase, sub
formă de film, pe suprafaţa agregatelor structurale.
Mineralele argiloase iluviate sunt orientate vertical, deosebindu-se de restul
masei agregatului, la care particulele argiloase nu prezintă o anumită orientare.
De asemenea, peliculele de argilă iluviată se deosebesc prin coloritul ceva mai
închis, în comparaţie cu interiorul agregatelor structurale, întrucât preiau
compuşi minerali din orizonturile superioare. După grosime, peliculele (cutanele)
pot fi:
subţiri, când particulele elementare şi agregatele structurale sunt
îmbrăcate într-o peliculă foarte fină de argilă;
moderate, când particulele elementare şi agregatele structurale sunt
acoperite cu o peliculă argiloasă al cărei contur nu este clar;
groase, când particulele elementare şi agregatele structurale sunt
acoperite în întregime de pelicule argiloase.
După gradul de dezvoltare, peliculele se împart în:
rare, când peliculele argiloase acoperă parţial feţele agregatelor
structurale;
discontinue, când peliculele acoperă pe suprafeţe mari agregatele
structurale, dar nu în totalitate;
continui, dacă peliculele acoperă în întregime atât agregatele
structurale, cât şi unele canale de mici dimensiuni ale rădăcinilor plantelor
ierboase sau ale microfaunei din sol.
b) Neoformaţiunile de coloizi organici se formează prin acumulare datorată
iluvierii humusului. În anumite condiţii humusul din orizonturile superioare
71
migrează pe profil şi se acumulează în orizonturi subiacente, sub formă de limbi
de humus.
Limbile de humus sunt acumulări mecanice, care se formează prin
antrenarea compuşilor coloidali ai humusului (sub acţiunea apei de infiltraţie),
depuşi pe pereţii agregatelor structurale. Aceste neoformaţiuni se întâlnesc cu
precădere la solurile cu textură mijlocie-fină şi fină.
Neoformaţiunile reziduale s-au format prin îndepărtarea progresivă a
peliculelor de coloizi minerali şi/sau organici din unele orizonturi situate la partea
superioară a profilului de sol şi acumularea pe loc a particulelor reziduale de nisip
fin şi praf. Aceste neoformaţiuni sunt specifice proceselor de eluviere argiloiluvială
şi humico-feriiluvială şi caracterizează orizonturile eluviale.
Din această categorie fac parte pulberile de silice şi petele silicioase.
Petele silicioase sunt depuneri fine de silice, de culoare albă, la suprafaţa
agregatelor structurale şi caracterizează orizonturile eluviale, cu o levigare
parţială a coloizilor.
Pulberile de silice reprezintă aglomerări de particule minerale fine, de
culoare albă, alcătuite din silice amorfă. Sunt specifice orizonturilor eluviale cu
procese foarte intense de îndepărtare a coloizilor minerali şi/sau organici, dar şi a
oxizilor sau hidroxizilor.
Neoformaţiunile biogene
Sunt acumulări locale de materiale minerale şi organice, rezultanta directă
a acţiunii vegetaţiei şi faunei din sol.
a) Neoformaţiunile biogene de origine vegetală cuprind cornevinele şi
dendritele.
Cornevinele sunt canale ale rădăcinilor de plante lemnoase, umplute, de
obicei, cu material humifer sau cu materiale din alte orizonturi, superioare celui
în care s-au depus.
Dendritele reprezintă urme de rădăcini (ierboase şi/sau lemnoase)
imprimate pe feţele agregatelor structurale.
b) Neoformaţiunile de origine animală sunt : coprolite, crotovine,
cervotocine şi culcuşuri.
Coprolitele constau din aglomerări organo-minerale (rar minerale) formate
prin acţiunea râmelor, în urma trecerii materialului de sol pin aparatul lor digestiv.
Crotovinele sunt vechi galerii ale animalelor din sol (îndeosebi macro si
megafaună), umplute cu material pământos adus din alte orizonturi, dar pot fi şi
galerii goale.
Cervotocinele reprezintă canale create de râme sau alte animale mici
(mezofaună), umplute sau nu cu material pământos.
Culcuşurile sunt locaşuri de larve.
Neoformaţiunile de origine animală determină la nivel de varietate
caracterul vermic (când peste 50% din volumul unui orizont este constituit din
canale de râme, coprolite, galerii de animale umplute cu material de sol adus din
72
orizonturile supra şi subiacente). Caracterul vermic se aplică la cernoziomuri si
kastanoziomuri (SRTS).
5.3. Orizonturile de sol
73
Orizont A (bioacumulativ) reprezintă un orizont mineral, format la
suprafaţă sau sub un orizont O, în care structura iniţială a rocii a dispărut practic
în întregime.
Principalele caracteristici ale acestui orizont sunt următoarele:
acumulare de materie organică, intens amestecată cu fracţiunea minerală;
proprietăţi rezultate în urma cultivării, păşunatului sau a altor genuri
similare de modificări antropice.
Sunt considerate orizonturi A şi stratele arate, notate cu Ap, chiar dacă sunt
grefate direct pe orizonturi E, B sau C.
Orizont E (eluvial) este definit ca un orizont mineral sărăcit progresiv în
argilă, oxizi de fer şi/sau aluminiu; se caracterizează printr-o creştere a
conţinutului de particule elementare de nisip şi de praf. Orizontul E se
poziţionează sub un orizont O sau A, faţă de care este mai sărac în materie
organică şi mai deschis la culoare şi deasupra unui orizont B;
Orizontul B (de subsuprafaţă) este un orizont mineral, format sub un
orizont A, E sau O şi se caracterizează prin:
trăsături morfologice de deplasare (levigare) a carbonaţilor;
prezintă pelicule de argilă şi sescvioxizi, care fac ca orizontul să aibă o
culoare mai roşie decât orizontul supra- şi subiacent;
structură poliedrică sau prismatică.
Funcţie de relaţiile orizontului B cu orizonturile supra- şi subiacente au fost
separate: orizont B de alterare şi/sau de schimbare de culoare „in situ”, notat cu
Bv; un orizont B cu acumulare de argilă, notat cu Bt; alt orizont B cu acumulare
de oxizi de fier (şi de aluminiu) ce se notează cu Bs; în sfârşit orizontul B cu
iluviere de humus (Bh).
Orizont C (materialul subiacent) reprezintă un strat mineral, situat în
partea inferioară a profilului, constituit din materiale neconsolidate sau slab
consolidate, ce poate fi penetrat de rădăcinile plantelor. Acest orizont poate
prezenta acumulări de carbonaţi, gips sau alte săruri mai solubile; uneori poate fi
cimentat slab cu carbonat de calciu sau gips.
Pentru notarea orizontului C se folosesc următoarele simboluri:
Cn - orizont C fără carbonaţi (necarbonatic);
Ck - orizont C cu acumulări de carbonaţi (de regulă reziduali);
Cca - orizont C carbonato-acumulativ, calcic (calxic).
Stratul R (roca subiacenta)
Este un strat mineral, situat în baza profilului, constituit din roci
consolidate (nefisurate şi fisurate) la care se adaugă şi pietrişuri.
Stratul R, nefisurat şi impermeabil, se notează cu Rn.
Dacă stratul R este fisurat (permeabil) sau pietriş fluvial (cu mai puţin de 10%
material fin) se notează cu Rp.
Orizontul T (turbos sau organic hidromorf)
74
Se compune dintr-un strat de materie organică situat la suprafaţă sau de
subsuprafaţă, aflat în diferite stadii de descompunere, format în condiţiile unui
mediu saturat în apă pentru perioade lungi, în cei mai mulţi ani. Fac excepţie
solurile drenate în mod artificial.
b). Orizonturi de asociere
Orizont G (gleic) este un orizont mineral format în condiţiile unui mediu
saturat în apă, cel puţin o parte din an, determinat de apa freatică situată la
adâncime mică. Se află situat, în general, sub un orizont T sau se asociază cu
orizonturile A, B, sau C.
Subdiviziuni:
orizontul gleic de reducere (Gr) întruneşte condiţii de formare în
mediu predominant anaerob, prezintă culori de reducere care apar în proporţie de
peste 50% din suprafaţa rezultată prin secţionarea elementelor structurale sau a
materialului fără structură.
orizontul gleic de oxidare-reducere (Go) generat în condiţii de
aerobioză, alternând cu perioade de anaerobioza. Se caracterizează prin
următoarele însuşiri: aspect marmorat, culorile de reducere apar în proporţie de 16-
50%, în timp ce nuanţele de 10 YR şi mai roşii, cu crome > 2 (pete de oxidare),
apar în proporţie mai mare decât în orizontul gleic de reducere.
Orizont W (pseudogleic sau stagnogleic) este un orizont mineral format în
condiţiile unui mediu în care solul este în mare parte din an saturat în apă,
acumulată din precipitaţii (sau altă sursă) şi stagnantă, deasupra unui strat
impermeabil sau slab permeabil. Culorile de reducere de pe feţele şi din interiorul
elementelor structurale ocupă peste 50% şi se asociază culorilor în nuanţe de
10YR şi mai roşii.
Se grefează pe orizonturi A, E sau Bt.
c). Orizonturi de tranziţie
Grupează orizonturile care prezintă caractere ale orizontului supraiacent şi
ale celui subiacent, între care se face tranziţia. Există doua tipuri de orizonturi de
tranziţie:
orizonturi de tranziţie obişnuite (propriu-zise), la care trecerea se face
treptat; notarea orizontului se face cu cele două litere majuscule corespunzătoare
orizonturilor respective (ex.: AB, BC, EB, CR etc.);
orizonturi de tranziţie mixte (de întrepătrundere) pentru care trecerea
între orizonturi este neregulată sau în limbi (glosică); notarea se face cu litere
mari între care apare semnul „+” (ex.: E+B, B+R, C+R etc.).
Caracteristici morfologice secundare de subdivizare a
orizonturilor principale
Pentru definirea şi notarea orizonturilor de asociere, de tranziţie şi a
suborizonturilor s-a conceput un sistem apropiat de cel utilizat în clasificările
internaţionale.
Pentru a marca prezenţa în orizontul pedogenetic a unor trăsături
morfologice concomitente se utilizează notarea prin litere mici alăturate
75
simbolului orizontului principal, ca de exemplu: Abg, Ebw etc. Tot prin această
manieră se notează şi unele însuşiri ale orizonturilor de tranziţie (ex.: BCk).
Orizonturile pedogenetice principale pot să fie subdivizate pe verticală,
numerotându-se fiecare subdiviziune cu cifre arabe, începând de la partea
superioară a orizontului (ex. Bt1, Bt2, Bt3). Întotdeauna cifrele urmează după
notaţia orizontului principal, chiar dacă acestuia i se grefează un orizont de
asociere (ex. Bt1w, Bt2W, Bt3w). Discontinuităţile litologice dintr-un orizont sau
de pe profil sunt marcate prin cifre, poziţionate înaintea simbolului orizontului
principal (ex.: Bt1, Bt2, 2Bt3, sau A, B, 2C, 3C). De fiecare dată, notarea unei
discontinuităţi litologice va începe cu cifra 2.
A. Orizonturi organice
76
descompunere, în condiţii de drenaj bun. În condiţiile unei vegetaţii naturale de
pădure şi de pajişti, la suprafaţa solului se acumulează resturi organice
nehumificate, ulterior supuse descompunerii parţiale sau intense, ceea ce justifică
separarea următoarelor subdiviziuni ale orizontului O:
Orizontul Ol (organic de litiera) se referă la materialul organic
nedescompus sau slab descompus;
Orizontul Of (organic de fermentaţie) este un material organic
moderat descompus;
Orizontul Oh (orizont organic de humificare) este un orizont cu
material organic puternic descompus. Acest orizont reprezintă tranziţia între un
orizont organic şi primul orizont mineral (A) de la suprafaţa solului.
b) Orizontul T, denumit şi orizont organic hidromorf (turbos), format prin
acumularea deasupra unui depozit mineral a materialului organic în curs de
descompunere şi transformare, în condiţiile unui exces de umiditate şi a unui
drenaj slab, fapt ce contribuie la separarea următoarelorvarietăţi de orizont
turbos:
Orizont Tf (turbos fibric) cu material organic slab descompus;
Orizont Th (turbos hemic) cu material organic moderat descompus;
Orizont Ts (turbos sapric) cu material organic puternic descompus.
B. Orizonturi minerale
77
Orizontul E este un orizont mineral situat sub orizontul A şi deasupra
orizontului B, îmbogăţit rezidual în fracţiunile nisip şi praf (particule de cuarţ),
cât şi în silice coloidală, prin procese de eluviere a argilei, a sescvioxizilor de Fe
şi Al sau a materiei organice. La rândul său, orizontul E poate fi de mai multe
feluri în funcţie de anumite caractere specifice:
Orizontul eluvial luvic notat El,este un orizont eluvial, puţin sau
moderat sărăcit în argilă;
Orizontul eluvial albic , notat Ea ,este un orizont eluvial puternic sărăcit
în argilă;
Orizontul eluvial spodic Es, este un orizont eluvial puternic sărăcit
în sescvioxizi de fer şi aluminiu, eventual şi în materie organică şi este specific
solurilor de tip podzoluri.
Procese specifice acestor soluri sunt eluvierea argilei în primele două
cazuri şi eluvierea sescvioxizilor de Fe şi Al şi/sau a materiei organice în al
treilea caz.
Orizontul B este un orizont mineral intermediar în profilul solului, la care se
constată o alterare pe loc a materialului parental, o îmbogăţire în argilă prin
iluviere, sau o acumulare de sescvioxizi de Fe şi Al, eventual şi de materie
organică.
Procese pedogeneticecaracreristice la acest orizont sunt alterarea pe loc („in
situ”) în primul caz, iluvierea argilei în al doilea caz, iluvierea sescvioxizilor de
Fe, Al şi, eventual, a materiei organice în a treia situaţie.
Orizontul B poate fi de mai multe feluri:
Orizontul cambic notat Bv, este un orizontde alterare, cu structură
pedogenetică proprie şi culori specifice (mai închise, adesea mai roşcate), ambele
diferite de ale materialului parental;
Orizontul argiloiluvial notat Bt, este orizont de acumulare a argilei
iluviate. Se mai numeşte orizont B textural;
Orizontul argiloiluvial-natric notat Btna, este un orizont B
argiloiluvial, cu acumulare de argilă prin iluviere, structură columnară sau
poliedrică şi saturaţie ridicată în Na+ schimbabil. Procesele pedogenetice specifice
sunt iluvierea argilei şi alcalizarea.
Orizontul spodic notat Bs s-a format prin acumulare de material amorf,
constituit din materie organică şi/sau sescvioxizi, situat sub un orizont A sau
Es.
Orizontul humico-spodic notat Bhs este caracterizat prin faptul că
materialul amorf conţine humus iluviat şi sescvioxizi. Procesele specifice
acestui orizont sunt iluvierea sescvioxizilor de Fe şi Al şi a materiei organice.
Orizontul C este orizont mineral situat la baza profilului de sol, format din
material neconsolidat (afânat), slab afectat de procese de solificare; poate
reprezenta sau nu materialul parental al solului.Şi acest orizont poate fi de mai
multe feluri:
78
Orizontul carbonatoiluvial notat Cca,format din material neconsolidat în
care s-au acumulat carbonaţi;
Orizontul pseudorendzinic notat Cpr este un orizont C constituit din
marne argiloase sau argile marnoase, cu un conţinut ridicat de carbonaţi (>12
%), care poate fi asemănător sau nu materialului parental al solului.
Orizontul R este un orizont mineral situat în baza profilului de sol, fiind
constituit din roci compacte dar şi din pietrişuri fluviale; poate reprezenta sau nu
materialul parental al orizonturilor supraiacente.Şi acest orizont poate fi de mai
multe feluri:
Orizontul rendzinic notat Rrz este constituit din roci puternic
carbonatate (calcare şi dolomite), gipsuri, la care se adaugă roci metamorfice sau
eruptive (bazice şi ultrabazice), care prin alterare nu formează material amorf.
Orizontul fragipanic notat x este un orizont mineral caracterizat prin
densitate aparentă cu valori mari de 1,25 g/cm3, cu conţinut scăzut în materie
organică, la umiditate moderată materialul sfărâmându-se brusc prin presare între
degete.
Orizontul vertic y, orizont caracterizat printr-un conţinut de cel puţin 30%
argilă (diametrul particulelor sub<0,0002 mm), predominant gonflantă, cu feţe de
alunecare oblice şi crăpături în perioadele uscate (lăţimea crăpăturilor peste 1 cm,
pe cel puţin 50 cm adâncime). Se asociază cu orizonturile A şi B.
Procesele pedogenetice caracteristice sunt cele vertice.
Orizontul D (desfundat) - orizont mineral, rezultat prin deranjarea
antropică a orizonturilor iniţiale. Prin acţiunea de desfundare mecanică,
orizonturile diagnostice nu mai pot fi identificate sau apar numai sub formă de
fragmente.
Sunt orizonturi asociabile unora dintre celor prezentate anterior, formate prin
procese de gleizare-pseudogleizare şi salinizare-alcalizare.Acestea sunt de mai
multe feluri.
1) Orizontul G (gleic) este un orizont evoluat în condiţii de saturaţie în apă,
cel puţin o bună parte din an. Excesul de umiditate provine din stratul acvifer situat
aproape de suprafaţa topografică.La rândul său acest orizont poate fi:
Orizontul Go (gleic de oxidare-reducere) format în condiţiile
excesului periodic de umiditate, are aspect marmorat şi este caracterizat prin
segregarea sescvioxizilor sub formă de concreţiuni. Ocupă o poziţie subiacentă
orizonturilor T, A sau B.
Orizontul Gr (gleic de reducere) - rezultat în condiţiile excesului
permanent de umiditate, manifestat cu intensităţi foarte mari.
2) Orizontul W (pseudogleic) - materializat în condiţiile excesului
temporar de apă din precipitaţii sau prin stagnarea apei pe un strat impermeabil
sau slab permeabil în profilul de sol. Culorile de reducere ocupă >50% din
79
suprafaţa elementelor structurale sau a materialului astructurat. Se asociază
orizonturilor A, E sau B.
3) Orizontul w (pseudogleizat) - format în condiţiile unui mediu în care
solul este umed în cea mai mare parte din an umed, rar uscat şi numai o mică
parte din an saturat în apă provenită din precipitaţii. Spre deosebire de orizontul
precedent, culorile de reducere ocupă între 6-50% din suprafaţa elementelor
structurale, cât şi din cea rezultată prin secţionarea agregatelor sau a materialului
amorf.
4) Orizontul sa (salic) - rezultat prin acumularea intensă a sărurilor
solubile în profilul solului. Dacă această acumulare este mai redusă ca
intensitate, orizontul format poartă numele de salinizat (sc).
Procesul specific este salinizarea.
Orizontul na (natric sau alcalic) format prin acumularea în exces a
ionului Na+ schimbabil în proporţie de peste 15%. Concentraţia de Na+
schimbabil între 5-15% în profilul solului determină separarea orizontului
alcalinizat (ac),
Procesul specific este alcalizarea.
80
Materialul mineral care conţine materie organică între 20 şi 35%, atunci când
conţinutul de argilă este de peste 60%, sau între 5 şi 20%, dacă nu conţine argilă,
este considerat material organo-mineral. La conţinuturi intermediare de argilă
limitele menţionate anterior se modifică proporţional cu acestea.
Orizontul (materialul) de sol care are un conţinut de materie organică mai
mare decât limitele menţionate pentru orizontul mineral este considerat orizont
(material) organic.
Orizonturi diagnostice
81
Are următoarele caractere:
grad de saturaţie în baze peste 53%;
conţinut apreciabil de humus;
activitate biologică intensă.
Orizontul E luvic (El) este dispus peste orizontul B argic şi se
caracterizează prin:
culori deschise în stare uscată (valori < 6,5);
structură poliedrică, lamelară sau fără structură;
textură mai grosieră decât a orizontului subiacent.
Orizontul E albic (Ea) este situat deasupra unui orizont B argic şi are
însuşiri:
culori mai deschise decât El în stare uscată (valori >6,5 şi crome <3 şi
diferenţă de cel puţin 2 unităţi de valoare mai mari decât cele apreciate la
materialul în stare umedă);
structură lamelară, poliedrică (slab dezvoltată) sau poate fi nestructurat;
textură mai grosieră decât a orizontului subiacent;
grosime minimă de 10 cm.
Orizontul E spodic (Es) este situat deasupra unui orizont B spodic şi
prezintă următoarele caractere:
culori deschise, având în stare umedă valori > 4 şi în stare uscată > 5;
lipsa structurii;
grosime continuă de minim 2 cm;
fiind un orizont de eluviere a materiei organice şi a sescvioxizilor, se
realizează o îmbogăţire reziduală în cuarţ şi alte minerale rezistente la alterare.
Orizontul B cambic (Bv) se formează prin alterarea materialului parental
„in situ” şi are următoarele însuşiri:
culori mai închise sau cu crome mai mari ori în nuanţe mai roşii decât
materialul parental;
de regulă, prezintă o structura poliedric-angulară sau columnoid-
prismatică;
textură nisipoasă, nisipo-lutoasă uneori chiar mai fină şi, în general, mai
fină decât a materialului parental;
grosime de cel puţin 15 cm;
Orizontul B argic (Bt) este în mod normal situat sub orizonturile eluviale
(El sau Ea), dar poate să apară şi sub orizonturile Am sau Ao. Uneori se asociază
cu orizonturile eluviale.
Orizontul Bt prezintă următoarele trăsături:
argila iluviată formează pelicule pe feţele verticale şi orizontale ale
elementelor structural şi umple porii fini;
culori diferite (brun, negru, roşu etc.) dar mai închise decât ale
materialului parental;
structură prismatică, columnoidă, poliedrică sau masivă;
82
texturi variate de la grosiere până la fine;
conţinutul de argilă este mai mare decât cel din orizontul eluvial.
Orizontul B argic-natric (Btna) prezintă următoarele caractere:
saturaţie în Na+ mai mare de 15%, cel puţin pe 10 cm într-unul din
suborizonturile situate în primii 20 cm ai orizontului; dacă orizontul C subiacent
are o saturaţie în Na+ de peste 15% (într-un suborizont până la 200 cm adâncime),
atunci pentru ca orizontul Bt să fie natric este suficient să aibă suma Mg+ şi Na+
schimbabil mai mare decât suma Ca++ şi H+, în primii 20 cm ai orizontului;
structură columnară, prismatică sau structură poliedrică, cu limbi din
orizontul eluvial, în care sunt prezenţi grăunţi de praf sau de nisip, dezgoliţi
de coloizi;
grosime minimă 15 cm.
Orizontul B spodic (Bs, Bhs) este un orizont iluvial, ce prezintă culori în
nuanţe închise. Conţine materiale spodice, alcătuite din substanţe amorfe active,
iluviate, compuse din materie organică, oxizi de Al, cu sau fără oxizi de Fe.
Orizontul B spodic are următoarele caracteristici:
culoare în nuanţe de 7,5YR sau mai roşii (la materialul în stare umedă), cu
valori mai mici sau egale cu 5 şi crome de 4 sau mai mici;
textură nisipoasă până la luto-nisipoasă;
grosime minima 2,5 cm.
Este dispus sub un orizont A, E sau AE. Se notează cu Bhs în cazul în care
materialul amorf conţine mai mult humus decât orizontul supraiacent sau cu Bs în
situaţia în care conţine mai puţin humus decât în orizontul de deasupra.
Orizontul C calcic (calxic) sau carbonato-acumulativ (Cca) este un
orizont de acumulare a carbonatului de calciu secundar, sub formă difuză sau sub
formă de concreţiuni discontinui (eflorescenţe, pseudomicelii, pelicule, vinişoare
şi concreţiuni). Prezintă următoarele caractere:
conţinut de carbonaţi, peste 12%;
grosime minimă: 20 cm.
Este situat sub un orizont A molic sau B, cu excepţia cazurilor în care
orizonturile respective au fost erodate.
Orizontul salic (sa) reprezintă un orizont îmbogăţit secundar în săruri mai
uşor solubile decât gipsul, în apă rece, având următoarele însuşiri:
conţinut de săruri în extract apos (1:5), de cel puţin 1%, dacă tipul de
salinizare este cloruric şi de cel puţin 1,5%, dacă este sulfatic sau de minimum
0,7%, dacă solul conţine Na2CO3 (sodă). Cifrele de mai sus sunt valabile pentru
solurile cu textură mijlocie. Aceste valori se micşorează cu 20% pentru soluri
cu textură grosieră şi se măresc cu 15% pentru solurile cu textură finaă. Pentru
solurile turboase, conţinutul în săruri este de cel puţin 2%, (salinizare clorurică),
respectiv 3% (salinizare sulfatică) pentru solurile turboase saprice şi de minimum
10% (salinizare clorurică), respectiv 15% (salinizare sulfatică) la solurile turboase
fibrice.
83
Orizontul hiposalic (sc) constituie un orizont mineral care conţine săruri uşor
solubile între 0,1 şi 1% dacă predomină clorurile, între 0,15 şi 1,5% în situaţia
predominării sulfaţilor, respectiv între 0,07 şi 0,7% dacă materialul de sol conţine
şi Na2CO3 (sodă). Aceste valori sunt specifice pentru solurile cu textură mijlocie.
Pentru altă textură cât şi pentru solurile organice, cifrele se modifică în
proporţiile menţionate în cazul orizontul salic.
grosimea minimă: 10 cm;
se notează cu simbolul sc după cel al orizontului cu care se asociază.
Orizontul natric (na) este un orizont mineral care are o saturaţie în Na+
schimbabil de peste 15% din T (sau SAR >13). Această concentraţie se
realizează pe o adâncime de minimum 10 cm.
Orizontul natric care prezintă şi caractere de orizont B argic, constituie
orizontul Btna, descris anterior, a cărui grosime minimă trebuie să fie de 15
cm.
Orizontul hiponatric sau hiposodic (ac), cunoscut şi sub denumirea de
orizont alcalizat, reprezintă un orizont mineral cu o saturaţie în Na+ schimbabil de 5-
15% (din T) şi are o grosime minimă de 10 cm. Se notează cu ac, ataşat
simbolului orizontului cu care se asociază.
Orizontul sulfuric (si) (denumit sulfuratic conform S.R.T.S.) constituie un
strat de sol (mineral sau organic) situat în mediu permanent saturat cu apă, care
conţine peste 0,75% sulf, predominant sub formă de sulfuri;
pH-ul solului este mai mare decât 3,5;
grosime minimă: 15 cm.
La tratare cu acid clorhidric degajă un miros neplăcut de H2S.
Orizontul sulfatic (su) (denumit sulfuric conform S.R.T.S.) constituie un
orizont de subsuprafaţă extrem de acid, datorită acidului sulfuric cu pH sub 3,5 (în
suspensie apoasă); grosimea minimă este de cel puţin 15 cm.
Acest orizont rezultă şi în urma drenajului artificial prin oxidarea sulfurilor
predominant pirită), acumulate în solurile mlăştinoase, lipsite sau sărace
înCaCO3.
Orizontul vertic (y) este un orizont de asociere (Ay, By, Cy), cu un
conţinut de peste 30% argilă (<0,002 mm), predominant gonflantă, care
prezintă următoarele caractere:
orizontul este masiv în perioadele umede, iar în perioadele secetoase,
prin uscare apar crăpături într-o reţea poligonală mare. Suprafaţa solului se
fragmentează în micropoliedri (automulcire);
feţe de alunecare oblice (10-60° faţă de orizontală) şi structură
sfenoidală;
crăpături largi de peste 1 cm, pe o adâncime de cel puţin 50 cm, în
perioada uscată;
grosime minima: 50 cm.
84
Orizontul pelic (z) este definit ca fiind un orizont mineral de asociere (Az,
Bz, Cz), argilos, în general cu peste 45% argilă, predominant nesmectitică,
dezvoltat pe baza materialelor parentale argiloase de diferite origini (inclusiv
argile marnoase); prezintă următoarele însuşiri:
împachetare densă şi structură poliedrică mare în stare umedă, care
formează agregate structurale prismatice sau poliedrice foarte mari, vizibile
foarte bine în stare uscată. La valori reduse ale umidităţii apar crăpături largi şi
adânci, feţe de presiune şi, local, feţe de alunecare, fără a avea însă frecvenţa şi
înclinarea celor de la orizontul vertic. Nu determină formarea structurii
sfenoidale;
plastic în stare umedă şi udă, devine foarte dur în stare uscată;
grosime minima: 50 cm.
Orizontul petrocalxic (pc) reprezintă un orizont întărit sau cimentat
continuu prin carbonat de calciu şi, uneori, carbonat de magneziu; silicea poate fi
prezentă în unele cazuri. Gradul de cimentare este puternic, astfel încât
fragmentele uscate, lăsate în apă, nu se desfac. De asemenea, nu poate fi
străbătut de sonda pedologică sau cazma, când este uscat. Grosimea orizontului este
de peste 10 cm.
Orizontul fragic (fragipan) (x) constituie un orizont lutos, cu un conţinut
foarte scăzut de materie organică, cu densitate aparentă mare comparativ cu
orizonturile supraiacente; are o consistenţă tare sau foarte tare, când este umed
devine slab sau moderat casant.
Poate să se asocieze, parţial sau complet, cu un orizont argic sau cambic.
Datorită proprietăţilor fizice este aproape lipsit de activitatea faunistică, iar
sistemul radicular se dezvoltă extrem de anevoios. Prezintă structură poliedric
angulară sau prismatică. Grosime minima: 25 cm.
Orizontul B criptospodic (Bcp) este specific solurilor puternic acide, care
prezintă acumulare iluvială de material amorf activ, predominat humic şi aluminic
şi, mai puţin, material amorf activ feric. Culoarea poate fi în nuanţa 10YR, cu
valori de 3 şi mai mici, crome de 2 sau mai mici.
De regulă, orizontul Bcp este situat sub un orizont A foarte humifer, cu peste
20% materie organică slab mineralizată.
Orizontul scheletic (Asq, Esq, Bsq) constituie un orizont de asociere grefat
pe unul pedogenetic (A, E sau B), dezvoltat pe baza unui material cu fragmente
de rocă sau cu un conţinut ridicat de pietriş, având peste 26% particule de peste
2 mm. Grosimea minimă: 20 cm.
Orizontul folic (O) este un orizont (strat) organic de suprafaţă, având peste
35% materie organică şi care este nesaturat în apă cea mai mare parte a anului.
Grosimea minima: 20 cm.
Orizontul turbos (T) defineşte un orizont (strat) organic, hidromorf, de
suprafaţă sau de subsuprafaţă, alcătuit din material organic care este saturat cu apă
mai mult de o lună pe an, în cei mai mulţi ani. După gradul de descompunere
a materiei organice, orizontul turbos poate fi fibric (materie organică slab
85
descompusă), hemic (materie organică mediu descompusă) şi sapric (materie
organică intens descompusp). Grosime minimp: 20 cm.
Orizontul antropedogenetic (N) este un orizont mineral de suprafaţă, foarte
puternic transformat prin fertilizare îndelungată şi lucrare adâncă. Poate fi şi
orizont mineral de suprafaţă, rezultat prin înălţarea suprafeţei cu adaos de material,
ca urmare a unei lungi perioade de cultivare şi/sau irigare, fapt care a contribuit la
formarea unui orizont de suprafaţă, cu caractere mult modificate faţă de cele
iniţiale.
Au fost deosebite 2 orizonturi antropedogenetice: orizontul hortic (Aho) şi
orizontul antracvic (aq) sau cu proprietăţi antracvice (Apaq, Anaq, Bvaq), ultimul
fiind caracteristic solurilor din orezării sau din perimetre intens irigate.
Pentru diagnoza şi încadrarea solurilor în noul sistem taxonomic se utilizează
şi o gamă largă de proprietăţi diagnostice, împreuna cu orizonturile prezentate
anterior. Aceste proprietăţi diagnostice definesc anumite însuşiri intrinseci ale
unor tipuri de sol, după cum urmează:
caracter vermic (vm), specific solurilor cu intensă activitate faunistică;
schimbare texturală bruscă (pi), înregistrată între un orizont iluvial şi
orizontul subiacent B, care poate să însemne dublarea cantităţii de argilă pe o
adâncime de 7,5 cm;
proprietăţi andice, specifice materialelor parentale de natură eruptiva, care
prin alterare contribuie la formarea unor cantităţi apreciabile de allofane şi
compuşi alumino-humici;
trecere glosică (gl), caracteristica trecerii dintre orizontul E şi Bt sub
formă de limbi (E+B);
contact litic (li), redă trecerea clară dintre un orizont de sol şi roca
subiacentă compactă (R);
saturaţia în baze (V%), proprietate chimică care constituie element de
diagnoză pentru separarea subtipurilor eutrice (V>53%) şi districe (V<53%);
proprietăţi eutrice (eu), însuşire a unui material mineral, fără carbonaţi,
caracterizat printr-un grad de saturaţie în baze >53%;
proprietăţi districe (di), însuşire a unui material mineral, de sol fără
carbonaţi, caracterizat printr-un grad de saturaţie în baze <53%;
proprietăţi alice (al) caracteristice unor soluri minerale foarte acide şi cu un
conţinut ridicat de Al3+ schimbabil;
materie organică segregabilă (ms), formă humificată a materiei organice,
segregabilă de partea minerală;
proprietăţi acvice gleice, stagnice şi antracvice, cu referire strictă la
materialele de sol saturate în apă cea mai mare parte a anului.
86
Capitolul 6
87
Cei mai importanţi cationi care se pun în evidenţă în soluţia solului sunt: Ca2+,
Mg2+, Na+, K+ NH4+, H+, Al3+, Fe3+, Fe2+, iar dintre anionii mai răspândiţi sunt:
HCO3-, CO32-, NO2-, Cl-, SO42-, H2PO4-, HPO42-.
Ferul, aluminiul şi multe microelemente (Cu, Ni, V, Cr etc.) se găsesc în soluţia
solului mai ales sub formă de combinaţii complexe organominerale, în care
partea organică a complexelor este reprezentată de către acizii humici şi acizi
organici cu molecule mici, de către polifenoli şi alte substanţe organice.
Cantitatea de substanţă organică din faza lichidă a solului se micşorează pe
adâncimea profilului de sol, datorită intensificării migrării substanţelor solubile
pe profilul de sol. Împreună cu substanţele organice migrează şi ferul. În soluţia
solului, până la 80-95% din fer este puternic legat în complexe organo-minerale.
În general, la solurile de stepă (cernoziomuri) concentraţia soluţiei solului
este mai mare decât în solurile podzolice. Având în vedere activitatea biologică
mai intensă a acestor soluri şi că în cele de stepă creşte conţinutul în ioni
bicarbonaţi, reacţia lor devine neutră sau slab alcalină. Sub acţiunea vegetaţiei
de stepă se constată creşterea concentraţiei şi a altor cationi şi anioni (Ca 2+,
Mg2+, Cl-, SO42-); în soloneţuri creşte brusc cantitatea ionilor de Na+, a ionilor
CO32- , determinând la acestea reacţia alcalină a soluţiei solului.
88
orele nopţii, dimineaţa devreme şi seara; ziua, în perioada de fotosinteză intensă
a plantelor superioare, ea este minimă.
Soluţia solului consituie sursa directă de hrană pentru plante. Prin aplicarea
diferitelor măsuri agrochimice, agrotehnice, hidroameliorative (irigaţii, desecări)
omul modifică compoziţia soluţiei solului, aducând-o la valori optime în raport
cu cerinţele creşterii şi dezvoltării plantelor.
Pentru folosirea elementelor nutritive din soluţia solului de către plante, un rol
important îl are presiunea osmotică a soluţiei solului. Dacă aceasta este egală cu
presiunea osmotică a sucului celular al plantelor sau mai mare, atunci
pătrunderea apei în plante nu mai are loc..
89
electrocinetic, sub influenţa căruia se găseşte al doilea strat de ioni compensatori
(cel difuz), posedând posibilitatea de schimb cu ionii de acelaşi semn din soluţia
înconjurătoare.
Micela coloidală este electric neutră; energia granulei (care posedă masa de
bază) se consideră ca energie a întregului coloid.
Starea fizica a coloizilor din sol. Coloizii din sol se găsesc îndeosebi sub formă
de gel, în care particulele se unesc între ele, alcătuind o reţea cu structură
spaţială, în celulele căreia se reţine apa.
Particulele coloidale cu sarcini de acelaşi fel se resping, rămânând în stare de
dispersie, fără a forma precipitat, deoarece au un anumit potenţial cinetic. Pe
măsura scăderii potenţialului electrocinetic şi micşorarea sarcinii particulelor de
acelaşi semn a coloizilor, acestea se reunesc, se grupează prin mişcări haotice, se
lipesc unele de altele, se măresc în diametru şi trec sub formă de precipitat.
Procesul de unire a particulelor coloidale şi de trecere din stare de sol în stare de
gel se numeşte coagulare, iar trecerea din stare de gel în stare dispersă, de sol, se
numeşte peptizare.
Coagularea poate fi reversibilă, când coloizii trec uşor din starea de sol în cea de
gel, şi invers, ireversibilă, pentru coloizii care trec greu în starea de sol.
Dintre proprietăţile chimice ale solului, cele mai importante sunt capacitatea de
adsorbţie, reacţia solului şi capacitatea de tamponare.
90
reţinere moleculară creşte de la solurile nisipoase la cele argiloase, ultimele
având suprafaţa specifică mai mare.
91
mare cu cât levigarea şi debazificarea sunt mai accentuate şi roca sau materialul
parental este mai sărac în elemente bazice.
Totalitatea cationilor adsorbiţi în complex formează capacitatea totală de
schimb de cationi, se notează cu T şi se exprimă în meq/100 g sol. La solurile
saturate cu baze T=S, iar la cele aflate în diferite stadii de debazificare T=S+H.
Cu cât solul este mai bogat în humus şi argilă cu atât T are valoare mai mare.
Proporţia în care solul este saturat cu cationi bazici formează gradul de saturaţie
cu baze,se notează cu V, se exprimă în procente şi se calculează cu relaţia:
V%=S/Tx100
Tabelul 6.1.
Aprecierea solurilor după valorile V%
V% la pH 8,3 Apreciere
≤ 10 Extrem oligobazic
11-30 Oligobazic
31-55 Oligomezobazic
56-75 Mezobazic
76-90 Eubazic
≥ 91 Saturat cu baze
92
neutră, asigură condiţii foarte bune pentru activitatea microbiologică. Creşterea
proporţiei de hidrogen adsorbit are o influenţă negativă, reacţia solului devine
acidă, are loc mobilizarea unor cantităţi de aluminiu care depăşesc limita de
toleranţă a plantelor, scade activitatea microbiologică. Foarte nefavorabilă este
acţiunea sodiului adsorbit în cantităţi prea mari, care favorizează lipsa de
structură a solului şi o reacţie foarte puternic alcalină;
cunoaşterea fenomenelor de adsorbţie cationică ajută la folosirea
raţională a amendamentelor şi a îngrăşămintelor.
R – OH + HOH →R – O+H2OH-
Adsorbţia anionică are importanţă în reţinerea ionilor fosfat în sol, caz
sinonim cu adsorbţia chimică sau chemosorbţia.
Fosforul existent în sol şi cel încorporat ca îngrăşăminte se află sub
formă de săruri ale acidului ortofosforic (fosfaţi) .Anionii fosforici rezultaţi din
solubilizarea diferitelor săruri au sarcini negative şi sunt adsorbiţi la coloizii
pozitivi sau amfoteri, dar pot fi adsorbiţi şi de către argilă şi humus prin
intermediul unor cationi cum este Ca2+, care joacă rolul de „punţi” de legătură
între particulele coloidale respective şi anionii ortofosforici prin reacţii de tipul:
93
Fosfaţii de calciu au pondere importantă în cernoziomuri, cei de Fe şi Al
fiind mai frecvenţi în podzoluri. Fosfaţii de calciu pot fi monocalcici
Ca(PO4H2)2·H2O, dicalcici CaPO4H·2H2O sau tricalcici Ca3(PO4)2. Fosfaţii
monocalcici şi dicalcici sunt uşor accesibili plantelor, cei tricalcici sunt foarte
greu accesibili.
Trecerea anionilor fosforici din fosfaţii mono- sau dicalcici la fosfaţi
tricalcici, se întâmplă cu uşurinţă la solurile cu pH > 7,5, bogate în calciu, iar
formarea fosfaţilor bazici de Fe şi Al, foarte greu solubili este mai frecventă în
solurile prea acide. Fenomenul este numit fixarea fosfaţilor în sol, ceea ce
înseamnă imposibilitatea folosirii lor de către plante.
Cunoaşterea fenomenelor de adsorbţie a anionilor ortofosforici ajută la
alegerea tipurilor de îngrăşăminte fosfatice.
94
Este dată de concentraţia ionilor de H+ ce se află la un moment dat în
soluţia solului. Apa distilată, în raport cu care se stabileşte aciditatea solului, are
o reacţie neutră, raportul activităţii ionilor H+ şi OH- fiind egal şi exprimat prin
relaţia:
Tabelul 6.2.
Solubilitatea în apa a principalilor carbonaţi
şi pH-ul soluţiilor respective
Sarea Solubilitatea în apa g/l (la 160C) pH
CaCO3 0,0131 10,23
MgCO3 0,960 11,46
Na2CO3 140 peste 12
Na2CO3 (soda de rufe) are caracterul bazic foarte accentuat deoarece prin
hidroliză aceasta formează hidroxid de sodiu sau sodă caustică (NaOH), care
este o bază foarte puternică, cu o solubilitate foarte mare, şi cu o reacţie foarte
alcalină (pH>12). CaCO3 are caracter bazic mai puţin accentuat deoarece
Ca(OH)2 sau apa de var ce se formează prin hidroliză este o bază mai slabă
decât NaOH şi are o solubilitate mai mică, cu un pH mai scăzut. Carbonatul de
Mg ocupă o situaţie intermediară.
Sarea cea mai des întâlnită în soluri este carbonatul de calciu, care nu dă
soluţii prea alcaline deoarece, sub influenţa apei încărcată cu dioxid de carbon,
se transformă în bicarbonat de calciu (CaCO3+CO2+H2O →Ca(HCO3)2, care
având un caracter bazic scăzut, imprimă soluţiei solului un pH în jur de 8. Valori
pH în jur de 8,4-8,5 au şi solurile care conţin cloruri sau sulfaţi de sodiu (solurile
salinizate, solonceacurile), deoarece aceste săruri hidrolizează neutru sau slab
acid, pH-ul soluţiei solului respectiv fiind determinat tot de prezenţa CaCO 3,
care hidrolizează alcalin.
Solurile care conţin Na2CO3 şi au complexul argilo-humic saturat în mare
parte cu cationi de Na (soloneţurile) prezintă cel mai înalt grad de alcalinitate
95
(pH 9-11), deoarece atât Na2CO3 cât şi complexul saturat cu Na hidrolizează
puternic alcalin.
În procesul de formare a solurilor, cu cât levigarea este mai intensă, cu atât
se produce o mai intensă spălare a sărurilor şi o debazificare mai accentuată a
complexului adsorbtiv. La solurile din care sărurile au fost levigate în adâncime,
dar complexul argilo-humic a rămas saturat în cationi, în special de Ca 2+, pH
este un jur de 7 deoarece complexul argilo-humic astfel saturat se comportă ca o
sare care hidrolizează neutru. La solurile cu complexul coloidal debazificat,
reacţia este acidă, aciditatea crescând cu atât mai mult cât se găsesc adsorbiţi
mai mulţi ioni H+ şi mai puţin ioni bazici (Ca2+, Mg2+, Na+, K+). În acest caz
reacţia depinde de gradul de saturaţie în baze (V%), cu cât acesta este mai mic,
cu atât reacţia fiid mai acidă, ajungându-se uneori la pH sub 4.
Complex Complex
H + KCl → K + HCl
coloidal coloidal
Complex Complex
H H+ + 2NaCH3COO→ Na+ + 2CH3COOH
coloidal coloidal
96
Dacă un sol prezintă şi aciditate hidrolitică şi aciditate de schimb (pH < 6),
valoric, prima este întotdeauna mai mare.
Tabelul 6.3.
Aprecierea reacţiei solurilor după valorile pH
pH Aprecierea reacţiei
≤ 3,50 Extrem de acidă
3,6 – 4,30 Foarte puternic acidă
4,31– 5,00 Puternic acida
5,01 – 5,40
Moderat acidă
5,41 – 5,80
5,81 – 6,40
Slab acidă
6,41 – 6,80
6,81 – 7,20 Neutră
7,21 – 7,80
Slab alcalină
7,81 – 8,40
8,41 – 9,00 Moderat alcalină
9,01 – 9,40 Puternic alcalină
9,41 – 10,00 Foarte puternic alcalină
≥ 10,10 Extrem de alcalină
97
în sol se aplică amendamente calcaroase are loc în mod lent o solubilizare a
acestora şi formează Ca(OH)2 care hidrolizează în ioni e Ca 2+ + 2OH- care au
tendinţa de a modifica reacţia soluţiei solului. Lucrul acesta nu se întâmplă
evident deodată deoarece intervine complexul coloidal care trimite în soluţia
solului ioni de H+ şi Al3+ conform schemei:
98
Capacitatea de tamponare constituie regulatorul reacţiei solului. Faptul că
pH-ul unuia şi aceluiaşi sol nu se poate modifica prea mult în timpul anului,
prezintă importanţă în legătură cu activitatea microorganismelor şi cu creşterea
plantelor, deşi acestea se pot adapta la anumite modificări de reacţie, dar nu
suportă variaţiile bruşte de reacţie. Cunoaşterea capacităţii de tamponare ajută la
stabilirea metodelor de amendare şi fertilizare a solurilor.
Capitolul 7
Este însuşirea fizică a solului de a avea partea solidă minerală alcătuită din
particule de diferite mărimi.
Partea minerală a solului poate fi separată într-o serie de componente după
mărimea particulelor elementare. Acestea se numesc fracţiuni granulometrice
(figura 7.1.).
Sub aspect mineralogi, particulele elementare sunt alcătuite dintr-un
amestec de cuarţ şi diverşi alumino-silicaţi cristalizaţi şi din oxizi şi hidroxizi de
fier, aluminiu etc.
99
argilă
praf textura
material
partea nisip fin
părţii fine
silicatic
material fină nisip grosier
mineral
partea grosieră (schelet)
(pămân textura
Componentele material carbonatic globală
părţii solide t fin)
(matricea solului)
100
Cea mai veche clasificare a fracţiunilor granulometrice, încă în uz, este cea
a lui Atterberg (1912), care a fost adoptată de către Societatea Internaţională de
Ştiinţa Solului. În funcţie de mărime particulele minerale au fost grupate în trei
clase care poartă numele de nisip, praf şi argilă.
Argila este fracţiunea granulometrică cu rol principal în determinarea unui
număr mare de însuşiri fizice şi chimice ale solului. Aceasta se datorează în
special dimensiunii reduse a particulelor (diametrul sub 0,002 mm), a numărului
ridicat de particule din unitatea din volum şi a ariei lor specifice foarte mare,
care îi conferă caracterul de parte activă a matricei solului.
Argila este fracţiunea care, împreună cu partea organică a solului, prezintă
o serie de însuşiri caracteristice cum ar fi reţinerea apei şi a cationilor
schimbabili, căldura de umezire.
De asemenea, argila conferă solurilor însuşirile de permeabilitate şi aeraţie
redusă.
În funcţie de natura mineralogică, argila poate fi alcătuită din
aluminosilicaţi hidrataţi cristalizaţi specifici, din aluminosilicaţi amorfi
(allofane) şi din hidroxizi de Fe şi Al.
Praful ocupă un loc intermediar între argilă şi nisip atât în ceea ce priveşte
dimensiunile particulelor componente, cât şi însuşirile solului pe care le
determină. Dintre aceste însuşiri se menţionează ascensiunea capilară şi
susceptibilitatea de formare a crustei solurilor cu conţinut ridicat de praf.
Nisipul este alcătuit în special din cuarţ, la care se adaugă diferiţi
aluminosilicaţi sau alte minerale rezultate din roca de solificare.
Dimensiunile particulelor elementare de nisip sunt mari, iar numărul lor pe
unitatea de volum este mai mic, de aceea au aria specifică foarte scăzută. Acesta
conferă solului însuşirile de permeabilitate şi aeraţie ridicată şi capacitate redusă
de reţinere a apei şi a elementelor nutritive. Însuşirile fizice cum sunt căldura de
umezire, coeziunea, adeziunea, gonflarea, contracţia, plasticitatea şi capacitatea
de formare a elementelor structurale sunt foarte puţin favorizate de fracţiunea
nisipoasă a solului.
101
Faza a II-a constă în separarea fracţiunilor granulometrice din suspensia
realizată în prima fază.
Fracţiunile cu diametrul între 2 şi 0,2 mm se separă prin cernere cu ajutorul
unui set de site cu ochiuri de diverse diametre. În acest scop proba de sol
dispersată se trece pe sită sub jet de apă.
Fracţiunile granulometrice cu diametrul mai mic de 0,2 mm se separă prin
metoda sedimentării în mediu lichid. În laboratoarele de pedologie se foloseşte
metoda pipetării, iar în cele de geotehnică cea a areometrului. Metoda separării
prin sedimentare se bazează pe faptul că viteza d cădere a particulelor într-un
mediu lichid depinde de mărimea şi greutatea lor.
La baza acestei metode stă legea lui Stokes bazată pe relaţia dintre
diametrul particulelor şi viteza cu care cad acestea în suspensie:
2 Dp Dl 2
V g r ,
9
unde:
V – viteza de sedimentare (cm/s);
g – acceleraţia gravitaţională (9,81 cm/s2);
Dp – densitatea particulelor de sol (g/cm3);
Dl – densitatea lichidului (g/cm3);
η – vâscozitatea la temperatura camerei de lucru a suspensiei (g/cm/s);
r – raza particulelor considerate sferice (mm).
Relaţia lui Stokes este valabilă dacă se respectă anumite condiţii de lucru.
Rezultatele analizei granulometrice se pot exprima tabelar (în procente) sau
grafic.
Pentru pedologie prezintă importanţă aprecierea modului cum variază
alcătuirea granulometrică pe profilul solului.
Procesele pedogenetice de levigare a argilei din orizonturile superioare spre
cele inferioare se pun în evidenţă, cu ajutorul indicelui de diferenţiere texturală
(Idt), care arată răspândirea argilei în orizonturile A şi B:
arg( B )
Idt ,
arg( A)
unde:
Idt – indice de diferenţiere texturală;
arg (A) – conţinutul de argilă din orizontul A (particule cu diametrul mai
mic de 0,002 mm);
arg (B) – conţinutul de argilă din orizontul B sau E.
Diferenţierea texturală a solurilor se face cu ajutorul indicelui menţionat
conform scării redate în tabelul 7.1.
Tabelul 7.1.
102
Clasificarea solurilor după indicele de diferenţiere texturală pe profil
(după A. Cernescu şi colab., 1958)
Valorile
Apreciere
Idt
Sol nediferenţiat textural < 1,3
Sol slab diferenţiat textural 1,3-1,5
Sol mediu diferenţiat textural 1,6-2,0
Sol puternic diferenţiat textural 2,1-2,5
Sol foarte puternic diferenţiat textural >2,5
103
Modul de folosire a triunghiurilor texturale este arătat în figură prin săgeţile
de pe marginea lor laturilor triunghiului.
În aceste triunghiuri sunt marcate limitele extreme între care se situează
solurile agricole ale României.
Sunt şi situaţii în care este necesară şi cunoaşterea conţinutului altor
componente ale solului, cum ar fi: sedimente carbonatice, cu peste 40% carbonat
de calciu şi a materialelor organo – minerale şi organice.
Pentru scopuri practice prezintă importanţă cunoaşterea conţinutului de
material fin, fără schelet, care este util pentru distribuţia sistemului radicular.
Acest conţinut poartă denumirea de volum edafic şi se calculează cu ajutorul
formulei:
[(100 Si ) Hi]
V E
100
,
unde:
VE – volumul edafic (% v/v);
Si – conţinutul de schelet (% v/v) al fiecărui orizont;
Hi – grosimea orizonturilor exprimată în cm;
100 – adâncimea de referinţă pentru calcularea volumului edafic (cm).
104
Calculul volumului edafic pentru soluri mai profunde de 100 cm se poate
face până la adâncimea de 150 cm (soluri agricole) sau până la 200 cm (soluri
forestiere) sau cele ocupate cu vii sau livezi.
Clasele texturale globale pot fi identificate, cu aproximaţie şi prin
examinare direct pe teren, pe cale organoleptică, cum s-a menţionat mai sus.
În cazul analizei granulometrie prin metoda pipetelor, fiecare categorie de
fragmente se exprimă în procente din suma lor. Scara Atterberg admisă ca scară
internaţională, are un gradient ce merge din 10 în 10, de aceea a fost numită şi
scară granulometrică zecimală. Particulele cu diametrul sub 0,002 mm alcătuiesc
mineralele argilice ale solului. Sistemul de clasificare a fracţiunilor
granulometrice după scara Atterberg este unul logic, în timp ce sistemul
american, însuşit şi de FAO, este unul practic, în sensul că limita de μm (0,005
mm) care separă fracţiunile lut de nisip corespunde momentului în care la
pipăirea părţii de pământ s-ar putea distinge asperitatea nisipului de moliciunea
prafului. În tabelul 7.2. sunt redate clasificările frecvent întâlnite în literatura
pedologică românească.
Comportarea solului în cadrul examenului organoleptic este influenţată atât
de textura pământului fin, cât şi de prezenţa altor componente solide (tabelul
7.2.).
Tabelul 7.2.
Clasificarea fracţiunilor granulometrice după Atterberg,
Departamentul Agriculturii din S.U.A. şi după Kacinski
Scara
Scara Kacinski
Scara Atterberg Scara Kacinski departamentului
(simplificată)
agriculturii SUA
Grupa Grupa Grupa
Grupa de Diametrul Diametrul Diametrul Diametrul
de de de
particule în mm în mm în mm în mm
particule particule particule
Grosier 2-0,2 Nisip
Nisip Nisip 1-0,05 Nisip 2-0,05 1-0,01
Fin 0,2-0,02 fizic
0,02- 0,05- 0,05-
Praf Praf Praf Argilă
0,002 0,001 0,002 <0,01
fizică
Argilă <0,002 Argilă <0,001 Argilă <0,002
105
mare de reţinere a apei, pot forma rezerve importante de apă, sunt slab aerate.
Când sunt prea umede devin foarte plastice şi aderente, se lucrează greu,
brazdele ies sub forma de curele. La uscare au o coeziune foarte mare, se
lucrează foarte greu, arătura iese bolovănoasă. Se încălzesc greu atunci când
conţin multă apă. Solurile argiloase sunt bogate în substanţe nutritive şi au o
capacitate ridicată, pe astfel de soluri culturile nu găsesc, întotdeauna, condiţii
bune de creştere datorită, în special regimului aerohidric defectuos. In concluzie,
solurile cu texturi extreme au proprietăţi nefavorabile.
Cele mai bune soluri pentru agricultură sunt cele cu textura mijlocie, care
au proprietăţi intermediare intre cele ale solurilor nisipoase şi argiloase.
În practica agricolă solurile se împart după criteriul efortului depus la
lucrarea solului în: soluri uşoare sau grosiere (soluri nisipoase şi cele apropiate
acestora), soluri mijlocii (solurile lutoase şi cele apropiate acestora) şi solurile
grele sau fine (solurile argiloase şi cele apropiate acestora.)
Textura solului influenţează toate proprietăţile fizice, fizico-mecanice,
precum şi pe cele chimice, biochimice, însăşi fertilitatea.
Cele mai bune condiţii pentru majoritatea plantelor de cultura se găsesc pe
solurile mijlocii. Unele culturi preferă solurile cu textură nisipoasă (cartoful),
altele pe cele argiloase (grâul).
Cunoaşterea texturii solului ajută la stabilirea măsurilor agrotehnice şi
agrochimice, pentru cultivarea plantelor, executarea corectă a lucrărilor
ameliorative (irigări, desecări, prevenirea şi combaterea eroziunii).
Textura solului este determinată atât de natura materialului parental, cât şi
de caracteristicile procesului de solificare şi trebuie cunoscută pe întreaga
adâncime a solului
Scheletul solului. În profilul solurilor formate pe materiale dure se
întâlnesc numeroase fragmente de roci de diferite mărimi, care constituie
scheletul solului. În cazul în care solul prezintă şi schelet, în afară de textură se
determină şi conţinutul acestuia. În funcţie de cantitatea de material scheletic şi
de adâncimea la care se găseşte roca dură, se determină volumul edafic util
(volumul de sol ce poate fi explorat efectiv de plante). În România se utilizează
denumirea claselor texturale de sol menţionate în tabelul 7.3. sau se recurge la
metoda triunghiului pentru stabilirea clasei texturale.
Tabelul 7.3.
Grupe de clase şi clase texturale de soluri folosite în România
Argilă, % Praf, % Nisip, %
Denumirea
< 0,002 mm 0,002-0,02 mm 2-0,02 mm
Nisipoasă ≤5 ≤32 ≥63
Textura grosieră
Nisipolutoasă 6-12 ≤32 56-94
Lutonisipoasă 13-20 ≤32 48-67
Textură mijlocie
Lutoasă 21-32 ≤79 ≤79
Textură fină Lutoargiloasă 33-45 ≤67 ≤79
106
Argiloasă ≥71 ≤54 ≤54
Densitatea unui corp este dată de raportul dintre masa (m) şi volumul său
(V). Densitatea unei sări, de exemplu NaCl, este întotdeauna aceeaşi, adică
2,163 g.cm-3.
Ca orice corp poros, solul prezintă două densităţi: o densitate reală (D),
corespunzătoare constituenţilor solizi ai acestuia, cu valoare constantă, şi o
densitate aparentă (Da) a cărei mărime depinde de porii sau golurile ce există
între componentele fazei solide.
Densitatea aparentă (Da) este dată de masa unităţii de volum ocupat de
particulele solide şi de spaţiul poros. Dacă se consideră un eşantion de sol de
forma unui cub cu latura de 1 cm, al cărui volum este 1 cm 3 şi a cărui greutate în
stare absolut uscată la 105 ºC este de 1,25 g, densitatea aparentă a acelui sol va
fi: Da = 1,25 g : 1 cm3 = 1,25 g.cm-3. Exprimarea se poate face şi în kg/dm3 sau
kg.dm-3. Volumul de 1 cm3 include, prin urmare, atât fracţiunea solidă cât şi
spaţiul poros al acelui eşantion de sol.
107
Densitatea aparentă a straturilor de sol cu textură argiloasă, argilo-lutoasă,
luto-argiloasă şi luto-nisipoasă de la soluri bine drenate variază între 1,00 şi 1,80
g.cm-3 (sau 1,80 Mg/m3), funcţie de condiţiile de formare a acestora, de
conţinutul de humus şi de tasare. Orizonturile gleizate, cele tasate prin arături
constant efectuate la aceeaşi adâncime (stratul de hardpan) sau bătătorite de
trecerile repetate ale maşinilor agricole pot avea densitatea aparentă până la 2,0
g.cm-3. Există tendinţa creşterii densităţii aparente pe profilul solului datorită
scăderii conţinutului de materie organică, compactării prin presiunea exercitată
de straturile de deasupra şi slabei asocieri a particulelor în agregate structurate
glomerural, ceea ce micşorează porozitatea; de cele mai multe ori, la soluri cu
drenaj intern favorabil, valoarea cea mai mare a densităţii aparente se întâlneşte
în orizontul rocii parentale de sol.
7.4. Porozitatea
Este însuşirea fizică a solului care reprezintă totalitatea spaţiilor sau porilor,
exprimată în procente din volumul solului în aşezare naturală (porozitatea
totală). Se calculează cu ajutorul relaţiei:
Vp Vp
PT 100 100
Vt Vs Vp
unde: PT – porozitatea totală (%); Vt – volumul total al solului (cm 3); Vs –
volumul părţii solide a solului (cm3); Vp – volumul porilor (cm3).
În laborator se poate determina cu ajutorul porozimetrelor, dar este greoaie,
din acest motiv se calculează după relaţia:
108
DA
PT 100 D
D
unde: Pt – porozitatea totală (%); DA – densitatea aparentă (g/cm 3); D –
densitatea (g/cm3)
Porozitatea totală (Pt) este compusă din porozitatea capilară (pori capilari,
cu diametrul sub 1 mm, ocupaţi de obicei de apă) şi porozitatea necapilară (de
aeraţie) cu pori mai mari de 1mm, ocupaţi de obicei de aer. Aceasta reprezintă
porii ocupaţi de aer atunci când solul se află la capacitatea de câmp – Cc
(condiţii optime de umiditate).
Porozitatea de aeraţie se calculează cu ajutorul relaţiei : Pa = Pt – Cc · DA
Porozitatea este influenţată de textură, de structură, de starea de afânare sau
tasare, etc.
Cea mai bună aeraţie o au solurile cu textură mijlocie şi structură
glomerulară, afânate, care au porozitatea totală de 50-60%.
Pe profil valorile porozităţii totale şi cea de aeraţie scad odată cu
adâncimea, iar porozitatea capilară creşte în special in cazul unor orizonturi
argiloiluviale, natrice sau gleice (Pt poate scădea sub 25%, iar Pa sub 10%).
109
mare plasticitate, necesită lucrări energice. Lucrate la umiditate scăzută rezultă
bulgări mari, iar la umiditate ridicată rezultă brazde sau curele.
110
Capitolul 8
Dintre forţele care acţionează asupra apei din sol prezintă importanţă
deosebită următoarele: forţa gravitaţională, forţa capilară, forţa de adsorbţie,
forţa datorată tensiunii vaporilor de apă din sol, forţa de sucţiune (sugerea de
către rădăcinile plantelor, forţa hidrostatică).
a) Forţa gravitaţională acţionează asupra apei din porii necapilari după o
ploaie abundentă sau după o irigare cu cantităţi mari de apă. Sub acţiunea forţei
gravitaţionale apa se deplasează pe verticală, umezind solul in profunzime,
surplusul trecând în pânza de apă freatică. Pe terenurile în pantă, o parte din apă
este deplasată din amonte în aval tot sub influenţa gravitaţiei.
b) Forţa capilară acţionează asupra apei care se află în porii capilari ai
solului şi este determinată de deficitul de presiune ce se creează în capilarele
solului, care au lungimi şi diametre diferite. Apa capilară nu este antrenată de
forţa gravitaţională ci se mişcă lent, în toate direcţiile, de la capilarele cu
diametrul mai mare spre cele cu diametrul mai mic.
c) Forţa de adsorbţie (de sorbţie) determină reţinerea apei la suprafaţa
particulelor de sol. Este o forţă de natură electrostatică şi se datorează
caracterului dipolar al moleculei de apă şi a energiei libere de la suprafaţa
particulelor de sol. Apa higroscopică este reţinută cu ajutorul acestei forţe.
d) Forţa determinată de tensiunea vaporilor de apă. Această forţă
acţionează asupra apei sub forma de vapori. În porii solului plini cu aer se
găsesc vapori de apă care sunt supuşi unei anumite presiuni (tensiuni), în funcţie
de temperatura şi umiditatea solului.
La aceeaşi umiditate, tensiunea vaporilor creşte cu temperatura, iar la
aceeaşi temperatură creşte cu umiditatea. Vaporii de apă vor circula întotdeauna
111
de la zonele mai calde şi mai umede (tensiune mai mare) spre zonele mai reci şi
mai uscate (tensiune mai mică).
e) Forţa de sugere a rădăcinilor plantelor. Aprovizionarea plantelor cu
apă se face prin intermediul perişorilor absorbanţi care se găsesc pe rădăcini.
Forţa de sucţiune la plante este de 15-20 atmosfere. Pe măsură ce apa din
apropierea rădăcinilor este consumată, o altă cantitate de apă, de la distanţe mai
mari îi ia locul, formându-se un curent spre rădăcinile plantelor.
f) Forţa osmotică se manifestă numai la solurile sărăturate şi depinde de
presiunea osmotică. Cu cât concentraţia sărurilor solubile este mai mare şi
presiunea osmotică este mai mare, iar apa va fi reţinută mai puternic în sol. Din
această cauză, pe solurile sărăturate, chiar când au umiditate suficientă, plantele
suferă deoarece apa trece din celulele plantelor în soluţia solului (seceta
fiziologică).
g) Forţa hidrostatică (de submersie) este evidentă când la suprafaţa
solului se găseşte un strat de apă. Sub greutatea acestui strat se creează o forţă
care determină pătrunderea apei în sol (aspect întâlnit pe terenurile cu băltire şi
în orezării).
Asupra apei din sol acţionează forţe diferite, care se modifică permanent
în funcţie de cantitatea de apă din sol şi de proprietăţile acestuia (textură,
porozitate, conţinut în săruri).
Reţinerea şi mişcarea apei în sol este determinată de acţiunea comună a
acestor forţe, care, fiind de natură diferită nu pot fi însumate. Pentru a explica
reţinerea şi mişcarea apei în sol s-a recurs la un indice energetic generalizat,
denumit potenţialul apei din sol, care exprimă energia cu care apa în sol exercită
o anumită presiune. În funcţie de natura forţelor ce acţionează asupra apei din
sol se disting următoarele potenţiale:
potenţialul gravitaţional, corespunde forţei gravitaţionale;
potenţialul matriceal, corespunde forţei de adsorbţie şi capilară;
potenţialul hidrostatic sau de submersie;
potenţialul osmotic.
Prin însumarea acestora se obţine potenţialul total.
112
Măsurată în centimetri coloană de apă, sucţiunea variază de la l cm (sol
saturat cu apă), până la 10.000.000 cm coloană de apă (sol uscat). Schofield a
introdus noţiunea de pF (prin analogie cu pH) care reprezintă logaritmul, în baza
10, a centimetrilor coloană de apă corespunzătoare forţei de reţinere a apei de
către sol.
Valoarea minimă a indicelui pF este 0, deoarece log. 1 = 0, iar valoarea
maximă este 7 deoarece log 10.000.000 (107) = 7.
Indiferent de unitatea de măsură în care este exprimată sucţiunea, datorită
echivalenţei dintre ele se poate face transformarea în celelalte unităţi. Exemplu:
la un pF = 3 corespunde o forţă de sucţiune egală cu o coloană de apă de 1000
cm (103) = log 103 = 3, sau aproximativ 1 atmosferă (1 atm = 1033 cm coloana
de apă), sau 760 mm coloana mercur, sau 1 bar sau 1.000 milibari. Pentru a se
trece de la un mod de exprimare a sucţiunii apei la altul pot fi folosite
componentele menţionate în tabelul 8.1.
Tabelul 8.1
Unităţi de măsură folosite pentru exprimarea sucţiunii şi
transformarea lor (aproximativă)
Centimetri Milimetri
Valori pF coloană de coloană de Atmosfere Bari Milibari
apă mercur
0 1 0,76 0,001 0,001 1
1 10 7,6 0,01 0,001 10
1,78 60 46 0,06 0,06 60
2 100 76 0,1 0,1 100
2,52 330 250 0,33 0,33 330
2,68 500 380 0,50 0,50 500
3 1000 760 1 1 1000
4 10000 7600 10 10 10000
4,20 15000 11400 15 15 15000
4,70 50000 38000 50 50 50000
5 100000 76000 100 100 100000
6 1000000 760000 1000 1000 1000000
7 10000000 7600000 10000 10000 10000000
113
La acelaşi sol, forţa de sucţiune depinde de cantitatea de apă conţinută şi
poate creşte de la pF=0 (sol saturat în apa), până la pF=7 (sol uscat).
La soluri diferite sucţiunea mai depinde şi de alte proprietăţi ale solului,
cum ar fi textura. La aceeaşi umiditate, sucţiunea creşte de la solurile nisipoase
spre cele argiloase (figura 8.1.).
Reprezintă anumite valori ale umidităţii din sol exprimate în procente sau
valori pF, la care se petrec modificări evidente în ce priveşte reţinerea,
mobilitatea şi accesibilitatea apei pentru plante. Principalii indici hidrofizici sunt
coeficientul de higroscopicitate, coeficientul de ofilire, capacitatea pentru apă în
câmp, echivalentul umidităţii, capacitatea pentru apă capilară şi capacitatea
totală pentru apă a solului.
a) Coeficientul de higroscopicitate (CH)
Reprezintă cantitatea maxima de apă pe care o probă de sol uscată la aer o
poate reţine la suprafaţa particulelor atunci când este aşezată într-o atmosferă
saturată de vapori de apă. Valoarea acestui coeficient depinde de textură, de
114
conţinutul de humus, de conţinutul în diferite săruri şi de natura cationilor din
sol. Valorile acestui coeficient sunt cuprinse între 1% la soluri nisipoase şi 14%
la soluri argiloase. Se determină în laborator folosind un exicator cu soluţie de
H2SO4 10%, care creşte umiditatea relativă a aerului din mediul închis până la
94,3%.
Coeficientul de higroscopicitate serveşte la aprecierea texturii şi se
foloseşte şi la calcularea coeficientului de ofilire (CO = CH x 1,5) şi a
echivalentului umidităţii (EU=CHx2,73). Indiferent de sol, pe curba
caracteristică umidităţii, CH corespunde la un pF=4,7.
b) Coeficientul de ofilire (CO) reprezintă limita minimă de apă din sol la
care plantele se ofilesc ireversibil. Valoarea CO depinde de aceeaşi factori ca şi
CH şi este de cca. 2% la solurile nisipoase, până la 12% la cele lutoase şi până la
24% la cele argiloase. Umiditatea la CO caracterizează tipul de sol, depinde de
gradul de mărunţire al solului şi este independentă de plantă. Cu cât solul are o
textură mai fină, valorile CH şi CO sunt mai mari. Coeficientul de ofilire se
poate determina pe cale biologică, folosind o plantă test sau prin calcul cu relaţia
CO = CH x 1,5.
Pe curba umidităţii, indiferent de sol, corespunde unui pF 4,2.
c) Capacitatea totală pentru apă (CT) a solului (sau capacitatea maximă
pentru apă) reprezintă cantitatea maximă de apă pe care o conţine solul când toţi
porii sunt plini cu apă. Se determină în laborator pe probe recoltate din teren, în
aşezare naturală, cu cilindri metalici. Mărimea capacităţii totale depinde de
porozitatea totală a solului. Pe curba caracteristică a umidităţii, CT corespunde
la un pF = O, ceea ce înseamnă că sucţiunea este nulă la această umiditate. Când
umiditatea solului se găseşte la capacitatea totală pentru apă, în sol sunt condiţii
de anaerobioză, plantele suferind din lipsa de aer.
De obicei, solul nu conţine apă până la saturaţie decât în anumite situaţii:
după ploi abundente sau irigări cu cantităţi mari de apă, în caz de apă stagnantă
sau de submersie.
d) Capacitatea pentru apă în câmp sau capacitatea de câmp (CC)
reprezintă cantitatea maximă de apă pe care solul (saturat cu apă) o poate reţine
în spaţiile capilare o perioada mai lungă de timp şi pe care o poate pune în mod
treptat la dispoziţia plantelor, în absenţa umezirii freatice.
La această stare de umiditate se ajunge în cazul unui sol saturat prin
pierderea de apă datorită scurgerii gravitaţionale în adâncime (apa din porii
capilari şi chiar o parte din apa din porii capilari), iar a unui sol uscat prin
umezire până la umplerea cu apă a majorităţii porilor capilari. Capacitatea
pentru apă în câmp depinde de textură şi de structură.
Exemplu, la solurile nisipoase capacitatea de câmp pentru apă este de
circa 6%, la cele lutoase 32% iar la cele argiloase până la 42% ( procente din
volum). Pe curba caracteristică a umidităţii, aceasta corespunde unui pF = 2,5.
Cunoaşterea CC are importanţă mare deoarece reprezintă limita
superioară a apei utile pentru plante. Solul aflat la capacitatea de câmp pentru
115
apă se găseşte în condiţii optime de umiditate, asigurând condiţii bune de
dezvoltare pentru plante. Împreună cu coeficientul de ofilire, capacitatea de
câmp pentru apă serveşte la calcularea normelor de irigare, a normelor de udare,
a plafonului minim pentru apă şi a capacităţii de apă utilă a solului.
e) Capacitatea de apă utilă reprezintă cantitatea de apă accesibilă
plantelor pe care o poate reţine solul. Apa care depăşeşte umiditatea
corespunzătoare capacităţii de câmp este accesibilă plantelor, dar nu se păstrează
în sol, pierzându-se prin scurgere în adâncime, iar când umiditatea scade până
la coeficientul de ofilite apa nu mai este accesibilă plantelor, fiind reţinută cu
forţe mai mari decât cele de sugere ale rădăcinilor.
Pentru aprovizionarea plantelor interesează apa cuprinsă între CC şi CO,
denumită apă utilă. Capacitatea de apă utilă depinde şi se calculează în funcţie
de CC şi CO. Din datele prezentate în tabelul 8.2 se observă că valorile CU
variază în funcţie de tipul de sol.
Tabelul 8.2.
Variaţia valorilor unor indici hidrofizici la principalele tipuri de sol
Valori maxime (% volume)
Solul
CH CO CC CU
Nisipos 1 2 6 4
Lutos 8 12 32 20
Argilos 14 24 42 18
116
Apa de constituţie intră în reţeaua cristalină a mineralelor sub formă
ionică OH-, de exemplu Fe(OH)3; Al(OH)3. moleculele de apă sunt strâns legate
de reţeaua cristalină şi sunt cedate la temperaturi mai mari de 4000C, prin
descompunerea mineralului.
Apa de cristalizare este legată de reţeaua cristalină a mineralelor sub
formă moleculară H2O şi poate fi eliminată la temperaturi mai joase decât în
cazul apei de constituţie (2000C), fără descompunerea substanţei. Exemple de
minerale cu apă de cristalizare sunt CaSO4· 2H2O; MgSO4 · H2O (kieserita),
Na2SO4·10H2O etc.
b) Apa legată fizic este reţinută la suprafaţa particulelor de sol datorită
energiei libere de care dispun acestea şi a structurii dipolare a moleculelor de
apă. Particulele rezultate prin dezagregarea şi alterarea mineralelor şi rocilor
prezintă la suprafaţă ioni cu sarcini libere pozitive sau negative, care atrag
moleculele de apă cu un pol sau altul.
După intensitatea reţinerii se disting două forme de apă legată fizic: apă
higroscopică şi apa peliculară.
b1) Apa higroscopică (de higroscopicitate) se formează prin condensarea
vaporilor din atmosfera solului în jurul particulelor de sol până la satisfacerea
energiei libere de la suprafaţa acestora. Se mişcă foarte greu (numai prin
evaporare) şi nu este accesibilă plantelor (fiind reţinută cu forţe ce depăşesc pe
cele de sugere a rădăcinilor). Higroscopicitatea este un fenomen de suprafaţă, iar
apa higroscopică variază cu gradul de mărunţire a particulelor de sol. Solurile
argiloase reţin o cantitate mai mare de apă higroscopică, fiind urmate de cele
lutoase şi apoi de cele nisipoase (figura 8.2.).
b2) Apa peliculară (apa slab legată) este reţinută prin forţe de sorbţie
(peste apa de higroscopicitate), are o mobilitate slabă şi o accesibilitate redusă
pentru plante (când umiditatea solului scade până la acest nivel plantele se
ofilesc). Fiind reţinută la suprafaţa particulelor texturale, cantitatea de apă
peliculară creşte de la solurile nisipoase la cele argiloase.
117
c) Apa liberă (apa nelegată) se realizează în sol după satisfacerea apei
legate fizic şi este reprezentată prin apa capilară şi apa gravitaţională.
c1) Apa capilară este reţinută de porii capilari datorită forţelor capilare,
circulă relativ uşor, are o bună accesibilitate pentru plante şi constituie apa utilă
din sol (figura 8.3.).
Ea poate fi sprijinită ( figura 8.4.) când are legătură cu apa freatică (din
care provine prin ascensiune capilară) şi apă suspendată (figura 8.5) când nu are
legătură cu apa freatică, aceasta fiind la mare adâncime (în acest caz între apa
provenită din precipitaţii şi apa ridicată din pânza freatică se găseşte un strat
permanent uscat, denumit orizont mort).
118
scurge în groapa respectivă, ridicându-se la un anumit nivel, denumit oglinda
apei freatice.
În funcţie de adâncime, apa freatică poate fi: la adâncime critică (1-3 m),
subcritică (3-5 m) şi acritică (5-6 m).
În funcţie de gradul de mineralizare (conţinut în săruri solubile) se
deosebesc: ape freatice dulci (<0,5 s.s. g/l), slab sălcii (0,6-1 s.s. g/l), moderat
sălcii (1,1-2,0 s.s. g/l), puternic sălcii (2,1-4,5 s.s. g/l), slab sărate (4,6-10 s.s.
g/l) şi sărate (10,1 s.s. g/l).
Când apa freatică se află la adâncime critică provoacă gleizarea sau
înmlăştinirea solului deoarece se ridică prin capilaritate la suprafaţă, iar dacă
este mineralizată produce sărăturarea solului, când se află la adâncime subcritică
influenţează solul numai în partea inferioară, iar dacă se află la adâncime critică
nu influenţează deloc solul.
d) Apa sub formă de vapori
Se găseşte în porii solului, provine din evaporarea altor forme de apă sau
din vaporii de apă din atmosferă, se mişcă prin difuziune de la locurile cu
tensiunea vaporilor mai mare spre cele cu tensiunea mai mică şi constituie
singura formă de mişcare a apei în solurile cu umiditate scăzută, poate fi folosită
de plante prin trecerea în stare lichidă (condensare).
119
Cunoaşterea permeabilităţii solului pentru apă are importanţă atât pentru
caracterizarea procesului de formare şi a condiţiilor aerohidrice din sol, cât şi
pentru stabilirea şi aplicarea corectă a diferitelor măsuri hidroameliorative.
120
fi reduse prin mobilizarea solului (praşile, când se întrerup capilarele) sau prin
mulcire.
b) Transpiraţia (T) reprezintă pierderea apei datorită consumului
plantelor prin fenomenul de transpiraţie, acesta fiind considerat cu consum
productiv. Plantele pompează din sol şi elimină prin transpiraţie în atmosferă
cantităţi mari de apă şi de la mare adâncime. Deoarece este greu de făcut o
delimitare între pierderile de apă prin evaporaţie şi transpiraţie, pierderile
acestea se exprimă împreună prin cuvântul evapotranspiraţie. Evapotranspiraţia
se exprimă în mm (ca precipitaţiile) şi este diferită de la o zonă la alta, în funcţie
de climă, sol, vegetaţie, umiditate. Pentru a putea compara datele între ele
Tornthwaite a introdus noţiunea de evapotranspiratie potenţială (ETP), care
reprezintă cantitatea de apă pierdută prin evaporaţie şi transpiraţie din solul
permanent aprovizionat în optim cu apa şi acoperit cu un covor vegetal încheiat.
Această noţiune serveşte la stabilirea regimului hidric al solului sau excedentului
şi deficitului de umiditate. Când precipitaţiile sunt mai mici decât ETP, există
deficit de umiditate în sol, iar când precipitaţiile sunt mai mari există excedent
de umiditate.
c) Drenajul reprezintă pierderea de apă din sol prin scurgeri şi poate fi un
drenaj extern, adică scurgerea apei are loc la suprafaţa terenurilor înclinate şi un
drenaj intern, aceasta însemnând că se produce scurgerea apei în sol în
profunzime, procesul depinzând de permeabilitatea solului, noţiunea de drenaj
global reprezentând totalul pierderilor de scurgere la suprafaţa solurilor şi în
profunzime.
121
freatică) adică, periodic, solul este percolat pe întreaga grosime, până la pânza
freatică. În acest caz solurile prezintă o levigare mai intensă (ca în cazul
cernoziomurilor cambice şi a solurilor argiloiluviale), au un deficit de umiditate
mai puţin pronunţat şi necesită totuşi irigare.
Regimul hidric percolativ este caracteristic solurilor din climate umede
(zona de pădure) cu Iar > 35, P > ETP. Astfel se creează un curent descendent de
umiditate, care în fiecare an percolează stratul de sol până la pânza freatica.
Solurile specifice acestui regim sunt puternic levigate, debazificate, acide,
puternic diferenţiate textural, cu permeabilitate redusă şi adesea cu exces de
umiditate în partea superioară (soluri brune luvice, luvisoluri albice, planosoluri
etc). Necesită lucrări de afânare profundă şi de eliminare a apei stagnante.
Regimul hidric exsudativ se întâlneşte în zona de stepă şi de silvostepă,
acolo unde apa freatică se găseşte la mică adâncime (adică în microdepresiuni)
şi de unde aceasta se poate ridica prin ascensiune capilară (exudează).
Prin evaporarea permanentă a apei se depun şi se acumulează la suprafaţa
solului săruri solubile, formând aşa-numitele solonceacuri.
Regimul hidric freatic stagnant este întâlnit pe terenuri cu pânza freatică
la mică adâncime, în zonele umede (de pădure). Apa freatică se ridică în acest
caz prin capilaritate până la suprafaţa solului, unde datorită evaporaţiei reduse,
nu se pierde ci stagnează, ducând la formarea solurilor gleice;
Regimul hidric stagnant se întâlneşte în zonele umede, pe terenurile
plane sau microdepresionare şi cu permeabilitate scăzută. În astfel de condiţii
apa nu se poate infiltra în profunzime, stagnează la suprafaţă sau în prima parte
a profilului de sol, formând soluri pseudogleice;
Regimul hidric de irigaţie este specific zonelor irigate, atunci când
irigarea se face iraţional. De obicei, prin irigare se produce o umectare mai
profundă şi repetată a solului, fără a schimba regimul hidric natural. În unele
situaţii irigarea poate duce la schimbarea regimului hidric natural.
Astfel, dacă pe solurile cu apă freatică la adâncime nu prea mare se aplică
norme mari de udare, nivelul pânzei freatice se poate ridica la adâncimea critică,
existând pericolul de înmlăştinire şi sărăturare secundară a solurilor.
Regimul hidric amfistagnant, întâlnit pe soluri greu permeabile, cu aport
freatic, solul prezentând atât apă stagnantă provenită din precipitaţii (în partea
superioară) cât şi apa ridicată din pânza freatică (în partea inferioară).
Aerul ocupă spaţiile lacunare existente în sol alături de apă. Cea mai mare
cantitate de aer se găseşte în spaţiile lacunare (porii capilari), constituind
atmosfera solului. De asemenea aerul se mai găseşte dizolvat, în cantitate mică,
în apa solului. Din cauza variaţiei mari a umidităţii, pentru a caracteriza solul
din punct de vedere al conţinutului de aer se foloseşte capacitatea de aer din sol
(porozitate de aeraţie), care reprezintă volumul de apă din sol, atunci când acesta
122
se află în condiţii optime de umiditate (la capacitatea de câmp). Capacitatea de
aer variază între 5 şi 40%, valori mai mici întâlnindu-se la solurile cu textură
mijlocie sau argiloasă, nestructurate, îndesate, iar valori mai mari la solurile
grosiere sau mijlociu argiloase, strucuturate, afânate. Solul oferă condiţii bune
de creştere şi dezvoltare pentru plante când aerul reprezintă între 15-30% din
valoare. Aerul din sol este mai sărac în oxigen şi mai bogat în dioxid de carbon
decât aerul atmosferic (datorită în special proceselor biologice).
Micşorarea conţinutului de oxigen este însoţită, în general, de creşterea
celui de dioxid de carbon. Scăderea sub anumite limite a conţinutului de oxigen
influenţează negativ creşterea şi dezvoltarea plantelor. Creşterea conţinutului de
dioxid de carbon în dauna oxigenului are loc, îndeosebi, în solurile argiloase,
nestructurate, tasate, bogate în gaze toxice pentru plante (hidrogen sulfurat,
metan etc).
La acelaşi tip de sol conţinutul de dioxid de carbon este mai ridicat vara
decât iarna, mai scăzut când solul este bine lucrat, mai mare când este prea umed
etc.
Normalizarea compoziţiei aerului din sol (primenirea, aeraţia solului) se
realizează prin înlocuirea continuă a acestuia cu aer atmosferic. Solurile cu
structură glomerulară, cu textura grosieră sau mijlocie, afânate, bine lucrate, au
o aeraţie mai bună decât cele nestructurate, cu textură fină, tasate,
necorespunzător lucrate.
123
a) Capacitatea de absorbţie a radiaţiilor solare
Reprezintă partea din radiaţia solară (exprimată in procente) care este
absorbită de către sol şi care determină încălzirea acestuia. Partea din radiaţia
solară (în procente) care este reflectată la suprafaţa solului şi care duce la
încălzirea acestuia reprezintă albedoul. Capacitatea de absorbţie şi deci de
încălzire a solului este influenţată de anumiţi factori:
culoarea solului, solurile închise se încălzesc mai repede decât cele
deschise la culoare;
gradul de afânare al solului, solurile afânate se încălzesc mai repede şi
înmagazinează mai multă căldură;
gradul de acoperire cu vegetaţie, solurile acoperite cu vegetaţie se
încălzesc şi se răcesc mai încet, comparativ cu cele descoperite;
gradul de acoperire cu zăpadă, contribuie la menţinerea căldurii şi la
protejarea împotriva îngheţului;
expoziţia solului, solurile cu versanţii sudici primesc o mai mare
căldură, urmate de cele cu expoziţie estică, vestică şi nordică;
panta terenului, cu cât razele solare formează cu linia terenului un
unghi mai apropiat de 900, cantitatea de căldură primită de sol este mai mare;
temperatura aerului şi precipitaţiile, solurile situate în zone calde şi
secetoase primesc mai multă căldură decât cele situate in zonele mai reci şi mai
umede.
Încălzirea solurilor mai depinde de latitudine, altitudine, nebulozitate,
curenţi de aer, zi-noapte, anotimpuri etc.
b) Căldura specifică
Reprezintă cantitatea de căldură necesară pentru a ridica temperatura cu
1 C a unui cm3 de sol în aşezare naturală (căldură specifică volumetrică, cal/cm3)
0
sau a unui gram de sol (căldură specifică gravimetrică, cal/g). Cu cât un sol are o
căldură specifică mai mică, cu atât se încălzeşte mai mult. Căldura specifica a
solului depinde de căldura specifică a componenţilor săi (tabelul 8.3).
Tabelul 8.3
Căldura specifica a unor componenţi ai solului
Căldura specifică
Componenţii cal/g cal/cm3
Nisip 0,19 0,51
Carbonat de calciu 0,21 0,58
Argilă 0,23 0,57
Aer 0,24 0,00036
Materie organică 0,47 0,60
De exemplu, nisipul are o căldură specifică mai mică decât argila, de aceea
solurile nisipoase se încălzesc mai mult decât cele argiloase; apa are o căldură
124
specifică mai mare decât aerul, iar solurile cu exces de apă (slab aerate) se
încălzesc mai puţin (soluri reci).
c) Conductivitatea termică
Reprezintă însuşirea solului de a transmite căldură şi se apreciază prin
coeficientul de conductivitate K, care este dat de cantitatea de căldură ce
străbate în timp de o secundă 1 cm3 de sol, când între feţele acestuia există o
diferenţă de temperatură de 10C. Conductivitatea termică a solului depinde de
conductivitatea fiecărui component al acestuia şi se exprimă în cal/cm 3/s (tabelul
8.4.).
Tabelul 8.4
Conductivitatea termică a unor componente ale solului
Conductivitatea calorică
Componenţii
(cal/cm3/s)
Nisip 0,0093
Argilă 0,0022
Apă 0,0013
Materie organică 0,00027
Aer 0,000056
125
Capitolul 9
SOLURILE ROMÂNIEI
126
3) zona temperată cu soluri cenuşii de pădure (grisoluri după FAO), soluri
brune de pădure, cernoziomuri, soluri castanii de stepă uscată (calcisoluri după
FAO), soluri brune de semipustiu şi soluri brune-cenuşii de pustiu;
4) zona subtropicală cu crasnoziomuri (soluri roşii), jeltoziomuri (soluri
galbene), soluri negre-roşcate de prerii subtropicale (vertisoluri după FAO),
soluri maronii de păduri xerofite şi tufărişuri (calcisoluri după FAO),
seroziomuri (soluri halomorfe) şi soluri primitive de pustiu (regosoluri după
FAO);
5) zona tropical-ecuatorială cu laterite şi soluri brune-roşii de savane
deşertice (feralsoluri după FAO).
Conceptul zonalităţii orizontale a evoluat de-a lungul unui întreg secol, în
cadrul concepţiei naturalist-geografice. S-a ajuns la concluzia că zonalitatea
orizontală a solurilor se manifestă sub forme concrete foarte diferite. În afară de
manifestarea sub forma zonelor mondiale de sol care traversează toate
continentele, zonalitatea solurilor se concretizează în diferite părţi ale
continentelor sub forma unor succesiuni de zone de sol, care formează „spectre
zonale orizontale”.
Se constată, că paralel cu schimbarea climei şi vegetaţiei au loc schimbări
corespunzătoare în proprietăţile solurilor.
În zona de tundră, cu climă rece, solurile sunt subţiri, nediferenţiate sau
slab diferenţiate, din punct de vedere morfologic.
În zona de pădure, cu climă temperată umedă (oceanică), solurile sunt
bine dezvoltate şi intens diferenţiate din punct de vedere morfologic, sărace în
substanţă organică.
În zona de stepă, cu vegetaţie ierboasă şi climă semiumedă-semiaridă,
solurile se caracterizează printr-o diferenţiere mai redusă a profilului şi prin
coloritul închis al orizontului superior, bogat în humus.
În zonele de stepă uscată, semipustiu şi pustiu, ca urmare a aridităţii
climei şi a sărăciei covorului vegetal, solurile devin din ce în ce mai subţiri, mai
slab diferenţiate, mai sărace în humus şi mai bogate în săruri solubile acumulate
la adâncimi din ce în ce mai mici.
Trecând în zona caldă, pe măsură ce creşte umiditatea şi devine mai
abundentă vegetaţia, se constată o dezvoltare şi o diferenţiere din ce în ce mai
intensă a solurilor, care devine maximă în zona feralsolurilor, de sub pădurile
ecuatoriale.
Se remarcă tendinţa pe care o au zonele de solide a se curba în vecinătatea
oceanului, apropiindu-se de linia tropicului (ca urmare a creşterii umidităţii în
zona de litoral). Uneori, în interiorul continentelor, zonele de sol îşi schimbă
foarte mult direcţia aproximativ latitudinală, în direcţie meridiană, spre
marginea continentelor, mai ales când şi orografia favorizează acest lucru.
Această situaţie se observă pe teritoriul S.U.A., Chinei de Est, Americii de Sud
etc. Din această cauză se consideră mai adecvată denumirea de zonalitate
orizontală, decât cea de zonalitate latitudinală.
127
Datorită unor influenţe locale, determinate de prezenţa unor masive
muntoase, depresiuni sau mări, zonalitatea solurilor poate fi „mascată” pe
suprafeţe restrânse.
Zonele de sol şi spectrele zonale orizontale trebuie privite ca o categorie
istorică, ele luând naştere după apariţia vieţii pe pământ şi după diferenţierea
zonelor climatice şi de vegetaţie.
Zonele de sol se modifică în timp şi spaţiu, în raport cu schimbările
condiţiilor de solificare şi în raport cu evoluţia întregului landşaft. În ultima
parte a cuaternarului a avut loc, în emisfera nordică, o deplasare generală de la
sud către nord, a zonelor de sol de la latitudini mijlocii, paralel cu retragerea
gheţarilor. Tendinţa generală a evoluţiei învelişului de sol este creşterea
continuă a diferenţierii zonelor.
În cadrul fiecărei zone fizico-geografice de pe glob, în funcţie de
schimbarea condiţiilor de umiditate (condiţiile termice rămân relativ aceleaşi în
cuprinsul unei zone naturale), are loc o schimbare a însuşirilor esenţiale ale
solurilor, fapt care se concretizează în existenţa unor serii de tipuri genetice.
Tipurile genetice de sol cu trăsături generale asemănătoare, din diferitele zone
naturale sunt considerate tipuri de soluri analoage.
Între tipurile de soluri analoage există mari deosebiri, ele având numai
unele trăsături foarte generale comune (ca de ex. modul de manifestare a
debazificării, acumularea humusului etc.) determinate de un anumit specific
general comun, al condiţiilor de umiditate şi a formaţiilor vegetale sub care s-a
format.
Această repetare în cadrul zonelor naturale a unor însuşiri a solurilor
determină existenţa solurilor analoage şi desemnează periodicitatea zonalităţii
învelişului de sol de pe glob.
Legea periodicităţii zonalităţii învelişului de sol permite cunoaşterea
esenţei zonalităţii solurilor şi dă o bază teoretică mai temeinică pentru stabilirea
principalelor tipuri genetice de sol de pe glob şi pentru reliefarea legăturilor
genetico-geografice dintre acestea.
b) Legea zonalităţii verticale a solurilor arată modul de răspândire a
principalelor tipuri de sol în regiunile muntoase. Ea se materializează sub formă
de zone (sau etaje) de sol, care se succed de la poalele munţilor spre vârful lor,
în mod asemănător succesiunii zonelor de sol din regiunile de câmpie, mergând
spre latitudini mari. La începutul pedologiei ca ştiinţă s-a considerat că există o
deplină asemănare între zonalitatea orizontală şi cea verticală. Cercetările mai
noi au arătat că zonalitatea verticală îşi are spectrul ei particular.
Zonele verticale de sol nu repetă zonele orizontale. Succesiunea etajelor de
sol din regiunile montane este mai bine individualizată decât cea latitudinală şi,
pe de altă parte, este mult deosebită de la un masiv montan la altul.
Legea diferenţierii verticale a învelişului de sol se poate manifesta şi în
regiunile de câmpie sau podiş fragmentate, cât şi în regiunile colinare. Aici, ea
reprezintă o formă de trece într-o zonalitate verticală (specifică regiunilor
128
montane) şi zonalitatea orizontală (specifică regiunilor de şes), sau poate fi
considerată ca o manifestare a zonalităţii verticale în afara regiunilor montane.
9.2.1. Generalităţi
129
Existenţa unui număr mare de soluri creează dificultăţi pentru pedologi. În
1939 E. C. Kellogg arăta că: „de fiecare dată când analizăm un sol, găsim
diferenţe şi sfârşim prin a delimita soluri pentru ale desena pe hartă”.
Solurile nu se reproduc, ele se formează progresiv pornind de la roca
parentală aflată în contact cu biosfera, formându-se în special sub influenţa
factorilor bioclimatici.
Solul nu rămâne mereu la fel, el evoluează parcurgând anumite etape care
nu pot fi delimitate precis. A. E. Fitzpatrick (1967) arată că aceste etape pot fi
delimitate analizând anumite proprietăţi ale solurilor care ne arată că unele
dintre ele sunt mai scurte, altele mai lungi. Etapa de schimbări lente a acestor
proprietăţi a fost denumită ca „stare staţionară”.
Dacă în clasificările de plante, animale sau roci se urmăresc numai scopuri
ştiinţifice, în cazul solurilor clasificarea urmăreşte şi o componentă utilitară. În
clasificarea solurilor se impune un anumit vocabular care să corespundă
obiectivelor propuse. Acest vocabular a fost o perioadă îndelungată sărac,
folosindu-se în special termeni de origine populară.
O serie de pedologi, cum ar fi cei americani, au creat cuvinte noi care se
referă strict la proprietăţile intrinseci ale solului.
Obiectivele clasificării solurilor trebuie să îndeplinească două categorii de
criterii: ştiinţifice şi utilitare. O clasificare pur ştiinţifică poate satisface şi
anumite utilizări, în schimb una pur utilitară nu îndeplineşte primul criteriu,
fiind considerată artificială. Unii pedologi consideră că această clasificare
trebuie să rămână în sfera pur ştiinţifică . dintre aceştia amintim pe Ph.
Duchaufour (1963, 1965, 1991) şi E. C. Kellogg (1938, 1963).
Pentru caracterul utilitar al clasificărilor a pledat G. Smith (1963), care
arăta că acestea trebuie să servească inginerilor care utilizează solul şi să redea
cât mai bine comportamentul plantelor. Cel mai important caracter utilitar al
unei clasificări trebuie să fie posibilitatea de cartografiere a solurilor.
Pe aceste criterii, s-a întocmit, adoptat în 1960 şi utilizat „Soil Taxonomy”,
în S.U.A.
N. C. Mac Vicar (1969) a încercat o îmbinare a celor două categorii de
clasificări, naturalistă şi utilitaristă, spre a putea rezolva următoarele aspecte:
înţelegerea întregului înveliş de sol;
un sistem care să poată fi adoptat, cu efort minim, pentru toţi utilizatorii;
posibilitatea de a ordona solurile într-o manieră corespunzătoare care să
permită realizarea unor legende de hărţilor;
posibilitatea de a prevedea solul care nu a fost semnalat, dar a cărui
prezenţă în natură poate fi anticipată.
P. Senegalen (1977) a arătat că în clasificarea solurilor trebuie să se ia în
calcul factorii pedogenetici, procesele de formare şi caracteristicile solurilor.
130
De acest aspect s-a ţinut seama şi primele clasificări ruse (Docuceaev,
1954; M. Sibirţev, 1951), dar şi de altele mai recente, cum ar fi cele făcute de N.
N. Rozov şi E. N. Ivanova în 1957 şi I. P. Gherasimov în 1966.
Aceleaşi preocupări se întâlnesc şi la şcoala franceză de ştiinţa solului.
Alţi pedologi au considerat că aceste clasificări trebuie să se sprijine pe
anumite caracteristici al profilului de sol (F. C. Marbut, 1928). Clasificările
trebuie să răspundă nevoii oamenilor de a pune ordine în cunoştinţele lor, pentru
a le înţelege ei înşişi şi pentru a se face înţeleşi de alţii. (Gh. Lupaşcu şi colab.,
1998 ).
Pentru a-şi atinge scopul pentru care a fost realizată, o clasificare de sol
trebuie să cuprindă următoarele caracteristici:
să fie generală, simplă şi deschisă pentru toate solurile care există;
să fie folositoare pentru mai multe utilizări;
să fie obiectivă;
să fie naturală.
Se poate afirma că nici în prezent specialiştii pedologi nu au ajuns la un
acord deplin privind criteriile de clasificare a solurilor.
În lumea contemporană se folosesc două tipuri de clasificări şi anume:
clasificări genetice şi clasificări morfologice.
A. Clasificările ruse
131
Clasificarea respectivă este rezultatul conceptului în care solul este privit ca
un corp istorico-natural, o individualitate de sine stătătoare, format sub influenţa
factorilor naturali. Zonalitatea solurilor este dată de variaţia zonală a acestor
factori şi în special a vegetaţiei şi a climei.
Prima clasificare făcută de Docuceaev a apărut în 1879, apoi a fost
reeditată cu modificări în 1886 şi definitivată în 1900 şi a avut la bază principiul
zonalităţii pedo-fito-climatice (tabelul 9.1.).
Tabelul 9.1.
Clasificarea solurilor după V. V. Ducuceaev (1900)
CLASA A. Solurile normale, de vegetaţie terestră sau zonală
132
VIII. Soluri mlăştinoase de luncă
IX. Soluri carbonatice sau rendzine
X. Solonceacuri secundare
Tabelul 9.2.
Clasificarea solurilor simplificată după N. N. Rozov şi E. N. Ivanova
Clase genetico-
Ordinul genetic Tipul genetic
ecologice
1. Solurile tundrei Automorf Sol gleic de tundră. Sol înţelenit
şi regiunilor de tundră.
arctice. Sol turbos.
T > 10 = 0-600˚C Sol înţelenit de tundră.
P = 120-150 mm Sol gleic de tundră.
Slab hidromorf Mlaştină de tundră. Mlaştină
aluvială de tundră
Semihidromorf
Hidromorf
2. Solurile Automorf Sol de permafrost.
Slab hidromorf Sol înţelenit îngheţat pergelic.
pergleice de
aluvial
133
tundră (cu Semihidromorf Mlăştinos pergelic.
Permafrost
permafrost)
hidromorfic
T > 10 = 600-
800˚C
P = 150-400 mm
3. Solurile Automorf Podzoluri
Slab hidromorf Soluri înţelenite aluviale
regiunilor boreale
aluvial Turbărie podzolică
de taiga
Semihidromorf Turbărie înaltă
T > 10 = 600- Hidromorf Turbărie joasă
2400˚C
P = 400-800 mm
4. Solurile zonei Automorf Brun de pădure
subboreale (soluri Brun rendzinic
brune) Brun podzolic
Slab hidromorf Sol aluvial înţelenit
T > 10 = 1800-
Brun gleic
3800˚C
Semihidromorf Brun podzolic gleic
P = 450-1000 mm
Aluvial gleic
(scoarţă sialitică
Soluri închise
cu formare de Hidromorf
argilă)
134
În clasificarea rusă se utilizează următorii termeni de diferenţiere: clasa,
subclasa, tip, subtip, gen şi specii.
Clasele sunt definite pe criterii de climat şi vegetaţie, iar subclasele sunt
determinate de modul de drenaj al solului (automorf, semihidromorf, hidromorf
etc.).
Tipul este nivelul de clasificare cel mai folosit şi are la bază principiul
conform căruia fiecare tip de sol se dezvoltă într-un singur ansamblu de condiţii
bioclimatice şi hidrologice. El se caracterizează prin:
acelaşi tip de acumulare a materiei organice;
acelaşi tip de migrare a constituenţilor din sol;
aceleaşi măsuri de menţinere şi ameliorare a fertilităţii.
Subtipurile prezintă diferenţe cantitative în interiorul tipurilor.
Genul este determinat de rocile parentale şi de modul cum acestea intervin
în textura sau în compoziţia solului.
Speciile se definesc în funcţie de intensitatea principalelor procese de
formare (puternic, mijlociu, slab).
Tipul genetic de sol rămâne în continuare unitatea de bază a noii clasificări
ruse, dar acum este definit numai după caracterul profilului morfologic şi pe
bază de orizonturi diagnostice (L. L. Şisov, 1998 – Conferinţa Internaţională
privind clasificarea solurilor de la Alma Ata).
Noul sistem de clasificare rus are o structură ierarhică, la primul nivel
aflându-se supratipul, iar la al doilea secţia, iar la ultimele niveluri se situează
natura şi roca parentală.
Conceptul de supratip (V. M. Fridland) reprezintă o grupare a tipurilor
de sol după raportul dintre litogeneză şi pedogeneză. După acest concept se
deosebesc trei categorii de supratipuri şi anume:
postlitogenetic, când pedogeneza are loc după formarea rocii (ex.
litoziomul);
135
sinlitogenetic , unde pedogeneza are loc simultan cu litogeneza (ex.
soluri aluviale, vulcanice etc.);
organogenic – cuprinde solurile turboase.
În această nouă clasificare sunt cuprinse 105 tipuri de sol şi au fost
introduse noi secţii de soluri şi anume:
crioziomuri (soluri cu permafrost);
eroziomuri (soluri care şi-au pierdut orizonturile diagnostice datorită
eroziunii);
degraziomuri (soluri degradate de impactul antropic).
Această nouă clasificare prezintă o tendinţă de aliniere la principiile
moderne de clasificare din lume cum ar fi Soil Taxonomy, F.A.O., I.R.B.
Deşi teritoriul american este foarte vast, primele clasificări ale solurilor nu
au avut tendinţă de universalitate, aceasta apărând după primul război mondial.
Dintre clasificările americane cea mai cunoscută este clasificarea făcută de
F. C. Marbut (1927).
În această clasificare, pentru stabilirea unităţilor de sol autorul precizează
lista caracteristicilor profilului care cuprinde:
numărul orizonturilor de profil;
culoare orizonturilor;
textura;
structura;
dispunerea relativă a orizonturilor;
compoziţia chimică a acestora;
grosimea geologică a materialului solului.
În acest sistem de clasificare se găsesc şapte categorii majore de soluri.
136
O caracteristică aparte a acestui sistem o reprezintă introducerea în
clasificare la nivel superior a termenului de pedocal şi pedalfer.
Termenul pedocal (pedon = sol, cal = calcar) se foloseşte pentru solul care
conţine CaCO3 într-unul din orizonturi, însoţit sau nu de alte săruri.
Termenul pedalfer (al = aluminiu, fer = fer) este utilizat pentru un sol
lipsit de carbonaţi secundari, dar în care întâlneşte fer şi aluminiu.
După clasificarea lui F. C. Marbut, teritoriul S.U.A. poate fi împărţit în
două jumătăţi: jumătatea vestică cu climat secetos în care predomină pedocalul,
şi estul mai umed, în care s-a dezvoltat pedalferul.
Pe baza acestei teorii a fost elaborat, în 1938, vechiul sistem de clasificare
americană de către Serviciul pentru Conservarea Solului.
Acest sistem este ierarhizat astfel:
ordinele (nivelul cel mai înalt), constituite din soluri zonale, intrazonale
şi azonale;
grupele mari ale solului (corespunzătoare tipurilor genetice din
clasificarea rusă şi sovietică);
seriile de soluri (în funcţie de originea şi natura materialului parental,
regimul hidric, dezvoltarea profilului de sol);
tipurile de sol (diferenţiate dup textură);
fazele de sol (în funcţie de relief, eroziune, fertilitate).
După anul 1960 au apărut modificări în structura clasificărilor americane
care au căpătat noi tendinţe, dintre care amintim:
renunţarea la formula genetică;
accentuarea pe caracteristicile solurilor;
punerea în circulaţie a unor termeni noi, renunţându-se la cei vechi.
Aceste schimbări se vor regăsi în „Soil Taxonomy”, care a fost adoptată
oficial după 1960.
137
C. Clasificările franceze înainte de 1990
138
Clasa IX - Soluri cu sescvioxizi de fer;
Clasa X - Soluri ferallitice;
Clasa XI - Soluri hidromorfe;
Clasa XII - Soluri sodice.
139
9.2.3. Clasificările morfologice
A. Clasificarea americană
140
Orizonturile de diagnostic sunt definite cu precizie în ceea ce priveşte
culoarea, grosimea, conţinutul de materie organică, gradul de saturaţie cu baze
etc.
În cadrul acestui sistem de clasificare sunt descrise 23 de orizonturi de
diagnostic, împărţite în epipedon (cele care sunt la suprafaţă) şi orizonturi de
adâncime. Orizonturile respective constituie elementele de bază ale sistemului.
Epipedonul poate fi ochric (puţin humifer, culoare deschisă) mollic (închis
la culoare, slab acid, bine structurat), umbric (închis la culoare, foarte acid,
structură masivă) sau histic (turbos).
Orizontul B poate fi cambic (culoare brună, cu alterare incompletă), oxic
(foarte colorat de fer, cu alterare completă), argilic (cu prezenţa argilanelor) şi
spodic (cu acumulări amorfe, organice şi minerale).
Dintre orizonturile de diagnostic secundare cele mai importante sunt:
calcic (cu acumulare de Ca), natric (argilic şi sodic), fragipanic (lutos, tasat,
foarte compact, „fragil”), gipsic (bogat în CaSO4) etc.
Studiul solului se face după cum este el în prezent nu după cum a fost
înainte de luarea în cultură.
Definirea orizonturilor este bazată pe criterii obiective, vizibile şi
măsurabile.
Al doilea concept original este cel de pedon, care este considerat ca un
volum format din orizonturi suprapuse.
Pedonul se subîmparte în două orizonturi principale de diagnostic:
epipedonul (orizontul de suprafaţă) şi orizontul de profunzime (B de alterare sau
B iluvial). Pedonul cuprinde, de asemenea, şi orizonturi de diagnostic
secundare.
Pedonul reprezintă cel mai mic volum de sol, suficient pentru studiul
orizonturilor sale şi a relaţiilor lor în cadrul profilului.
Vocabularul utilizat este în totalitate nou, fiind înlocuite toate denumirile
vechi de origine rusă sau germană.
141
Pentru nivelurile superioare (ordine) se utilizează zece denumiri care se
termină în sol. Pentru subordine şi marile grupe numele se obţine prin
adiţionarea a una sau două silabe la aceea a ordinului. Unităţile următoare
rezultă prin adiţionare unor adjective.
Clasificarea americană (Soil Taxonomy) are o structură ierarhizată formată
din 6 unităţi taxonomice, împărţite în două grupe:
4 unităţi superioare şi anume: ordinul, subordinul, grupa mare şi
subgrupa;
2 unităţi inferioare: familia şi seria.
a) Ordinele de soluri
Această clasificare cuprinde 11 ordine acare sunt definite pe baza naturii şi
succesiunii orizonturilor de diagnostic.
Criteriile de diagnostic sunt:
prezenţa sau absenţa orizonturilor diagnostice specifice;
gradul de dezvoltare al orizonturilor;
gradul de transformare prin alterare sau argiloiluviere;
compoziţia globală.
Cele 11 ordine ale clasificării americane sunt:
1. Entisolurile (soluri primitive), sunt soluri tinere, neevoluate, fără
orizonturi distincte. Etimologia denumirii provine de la cuvântul „recent”, care
se prescurtează cu ent. Profilul de sol prezintă numai orizonturile A şi C.
Evoluţia slabă a profilului este datorată rezistenţei la alterare a materialului
parental sau expunerii suprafeţelor la acţiunea proceselor de eroziune sau
îngropare sub alte materiale aduse de vânt sau de alţi agenţi. Aceste soluri pot fi
întâlnite şi pe şesuri aluviale.
2. Vertisolurile (soluri argiloase închise care crapă) au un conţinut ridicat
de argile gonflabile. Denumirea vine de la latinescul vertus (întoarcere),
prescurtat cu vert.
142
Solurile respective sunt răspândite atât în zonele temperate, cât şi în cele de
la tropice, dar spre deosebire de solurile specifice acestor zone, acestea nu sunt
drenate.
Carbonaţii se găsesc în cantităţi mari. Prin restrângerea şi gonflarea acestor
soluri sub influenţa apelor din precipitaţii sau de infiltraţie laterală, materialul
din orizontul C este adus la suprafaţă şi odată cu el şi elementele chimice.
Prin gonflarea argilelor se formează în masa solului nişte lentile care
alunecă una pe lângă alta, apărând o serie de suprafeţe lustruite numite „feţe de
alunecare”.
3. Inceptisolurile (soluri imature) sunt puţin mai evoluate decât
entisolurile, dar comparativ cu alte soluri din zonă sunt imature. Denumirea
derivă din latinescul inceptum (început) şi se prescurtează cu ept. Acestea se
formează în toate regiunile climatice, cu excepţia deşertului.
4. Aridisolurile (soluri specifice deşertului). Etimologia cuvântului
aridisoluri îşi are originea în limba latină, de la cuvântul aridus care înseamnă
uscat şi se prescurtează cu id. În deşert se găseşte un adevărat muzeu al solurilor
unde sunt conservate şi solurile formate în climatele anterioare mai umede.
Majoritatea aridisolurilor conţin carbonaţi, unii fiind cimentaţi, formând un
orizont petrocalcic.
În acest ordin sunt cuprinse parţial solurile roşii de deşert, seroziomurile,
solonceacurile şi solurile brune roşcate (clasificarea rusă).
5. Mollisolurile mai sunt cunoscute şi ca soluri de ierburi, fiind cele mai
productive din lume.
Etimologia derivă din latinescul mollis (moale, afânat) şi se prescurtează cu
mollis.
Rădăcinile ierburilor favorizează dezvoltarea unui orizont A cu grosime
mare, negru, bogat în humus şi în elemente nutritive.
În acest ordin se includ parţial solurile castanii, cernoziomurile,
bruniziomurile (soluri de preerie), rendzinele şi solurile brune forestiere.
143
6. Spodosolurile (soluri acide din pădurile cu răşinoase) se caracterizează
prin prezenţa unui orizont B spodic.
Etimologic, cuvântul provine de la grecescul spodos. Solurile incluse în
acest ordin sunt răspândite din zona boreală până în cea tropicală umedă. În
această categorie sunt incluse podzolurile, parţial solurile brune, podzolice şi
podzolice gleice.
7. Alfisolurile (soluri bogate în baze schimbabile de sub pădurile de
foioase) au un orizont argilic sau natric cu V>35%. Denumirea alf sugerează
termenul de pedalfer.
În ordinul alfisolurilor intră parţial cernoziomurile argiloiluviale,
planosolurile şi solurile argiloiluviale.
8. Ultisolurile (soluri de pădure cu conţinut scăzut în baze, din regiunile
calde). Cuvântului „ultisol” derivă din latinescul ultimus (cel din urmă),
prescurtat cu ult. În această categorie de soluri se atinge ultima fază de alterare a
silicaţilor. Sunt soluri bine drenate, viu colorate cu pete roşii sau galbene.
9. Oxisolurile (soluri tropicale foarte alterate) se caracterizează prin
prezenţa unui orizont B oxic. Cuvântul provine din limba franceză, oxid, şi se
prescurtează cu ox. Sunt formate pe roci sedimentare şi cristaline bazice care se
alterează uşor. În acest ordin sunt incluse solurile lateritice.
10.Histosolurile (soluri organice) sunt acumulări de materie organică în
mediu care au fost umede, pentru a se putea descompune. Etimologia cuvântului
îşi are originea în grecescul histos (ţesut) şi se prescurtează cu hist.
11.Andosolurile sunt formate pe roci vulcanice şi se prescurtează cu
sufixul and.
b) Subordinele se găsesc câte 2 până la 6 în fiecare ordin şi se diferenţiază
după următoarele criterii:
prezenţa sau absenţa hidromorfismului;
diferenţierea genetică datorită climatului şi vegetaţiei;
144
texturile externe (nisipuri), dominanţei alofanelor sau dominanţei
sescvioxizilor liberi cu diametru mai mic de 2 microni.
Denumirea ordinelor rezultă din combinarea prefixului elementului
formativ al ordinului (din 2 silabe), ca de exemplu: aq + oll = aqoll.
Aprecierea regimului hidric este dificil pe tot globul de realizat deoarece
necesită un număr foarte mare de măsurători de calitate.
c) Marile grupe sunt subdiviziuni ale subordinelor (1-9) şi se diferenţiază
pe baza următoarelor criterii:
orizonturile diagnostice indică diferenţierile majore şi gradul de
dezvoltare a profilului (Bt, Bh etc.);
proprietăţi de diagnostic cum sunt: culoarea, gradul de saturaţie în baze
etc.
Denumirea marilor grupe se formează din unirea prefixului cu numele
subordinului, cum ar fi de exemplu: dur + aquoll = duraquoll.
d) Subgrupele se diferenţiază pe baza trecerii în cadrul marilor grupe.
Denumirea rezultă prin unirea marilor grupe cu un adjectiv care caracterizează,
fie conceptul central al grupei, fie unul integrat. Aceasta se poate exemplifica
prin următoarele denumiri: hapludalf tipic, hapludalf agric, hapludalf litic.
e) Familiile
În cadrul acestui nivel de clasificare figurează cele mai importante
proprietăţi pentru creşterea plantelor, cum ar fi: marile clase texturale, clasele
mineralogice, reacţia solului, consistenţă, permeabilitatea, clasele termice bazate
pe temperatura medie anuală a solului la adâncimea de 50 cm.
f) Seriile
Acestea au pe lângă caracterul unităţilor superioare şi unele caractere de
separare a lor în cadrul familiilor.
Seriile se pot separa pe baza diferenţelor care există în cadrul orizonturilor
de diagnostic (grosime, textură, structură).
145
Deşi controversat, sistemul de clasificare americană s-a impus în sfera
ştiinţifică, prezentând o serie de avantaje dintre care amintim precizia limbajului
standardizat.
146
tragă concluzii în legătură cu folosirea şi valorificarea optimă a solurilor
respective.
Nomenclatura solurilor, adoptată de clasificarea FAO–UNESCO, foloseşte
atât denumiri tradiţionale ca: cernoziom, castanoziom, podzol, planosol, soloneţ,
solonceac, rendzină, regosol, litosol, cât şi denumiri noi care au început să se
generalizeze în ultimele decenii ca: vertisol, ranker, andosol. Pe de altă parte,
mulţi termeni, cum sunt cei de sol podzolic, sol podzolit, sol brun forestier, sol
de prerie, sol mediteranean, sol de pustiu sau sol brun de semipustiu, sol
lateritic, sol aluvial nu au putut fi folosiţi în terminologie, pentru a nu se
continua confuzia existentă, datorită diverselor accepţiuni dată acestor termeni
în diferite ţări. Ca urmare, au fost creaţi termeni noi cum sunt luvisol, sol luvic,
acrisol, podzoluvisol, cambisol, faeziom, yermosol, xerosol, ferallsol, nitosol,
fluvisol, histosol, a căror definire este riguros prezentată. Trebuie subliniat
faptul că, chiar dacă termenii noi coincid cu cei vechi în întregime, rareori au
acelaşi conţinut ştiinţific, din punctul de vedere al clasificării.
Este necesar ca pentru folosirea corectă a clasificării şi hărţii solurilor
lumii, să se folosească definiţiile şi criteriile de diagnoză ale unităţilor de sol.
Clasificarea FAO–UNESCO a solurilor nu este o simplă asamblare de
elemente ci, dimpotrivă, ea a făcut posibilă o sinteză unitară, creatoare şi
realizarea unui inventar concret al repartiţiei şi caracteristicilor solurilor lumii
în scopuri ştiinţifice şi practice. Clasificarea FAO stabileşte o anumită
terminologie şi notaţie referitoare la orizonturile pedogenetice, orizonturile
diagnostice şi caracterele diagnostice.
147
Clasificarea Solurilor (IRB). S-a creat un grup de lucru, în care au fost incluşi
cei mai cunoscuţi pedologi din lume, al cărui secretar a fost R. Dudal, însărcinat
cu coordonarea şi editarea de către FAO a Hărţii solurilor lumii la scara
1:5.000.000. Acest grup de lucru a avut până în prezent numeroase întâlniri de
lucru şi a reuşit ca în 1980 la Congresul Internaţional din Japonia (Kyoto) să
prezinte o listă de 20 grupe mari de soluri. La Congresul Mondial de Ştiinţa
Solului care a avut loc în anul 1998 la Montpellier s-a prezentat o nouă listă cu
30 grupe mari de soluri.
Pentru gruparea solurilor lumii s-a propus denumirea solurilor după
atribute, respectiv după acele caractere considerate specifice principalelor
categorii de soluri. S-au selecţionat 20 de caracteristici, respectiv: soluri cu
atribute organice, soluri cu atribute vertice, andice, podzolice, stagnice, feralice,
nitice, luvice, lixice, fluvice, halice, sodice, cernice, gipsice, calcice, molice,
cambice, antrice şi primice.
Grupele menţionate corespund grupelor majore de soluri din Legenda
FAO-UNESCO. Noul sistem nu este ierarhizat, el fiind constituit pe baza unei
grupări a solurilor la un nivel înalt pe baza unor atribute majore.
Pe baza atributelor caracteristice, la Kyoto s-au propus următoarele grupe
de sol: 1. Soluri organice (240 milioane ha); 2. Soluri vertice (340 milioane ha);
3. Soluri andice (160 milioane ha); 4. Soluri podzolice (480 milioane ha); 5.
Soluri stagnice (Planosoluri, Plintosoluri) (200 milioane ha); 6. Soluri feralice
(100 milioane ha); 7. Soluri nitice (250 milioane soluri); 8. Soluri luvice (960
milioane ha); 9. Soluri lixice (Lixisoluri, Acrisoluri) (1100 milioane ha); 10.
Soluri fluvice (320 milioane ha); 11. Soluri gleice (620 milioane ha); 12. Soluri
salice (solonceacuri) (260 milioane ha); 13. Soluri sodice (soloneţuri) (100
milioane ha); 14. Soluri cernice (830 milioane ha); 15. Soluri gipsice (150
milioane ha); 16. Soluri calcice (1.000 milioane ha); 17. Soluri modice
(Cambisoluri humice) (100 milioane ha); 18. Soluri cambice (725 milioane ha);
148
19. Soluri antrice (2 milioane ha); 20. Soluri primice (Regosoluri Arenosoluri,
Leptosoluri) (3560 milioane ha).
O suprafaţă considerabilă a uscatului (995 milioane ha) este lipsită de
covorul solului. Totodată, suprafaţa uscatului cu înveliş permanent de sol este în
jur de 13.392 milioane ha.
Grupul de lucru privind BIR a mai propus şi următoarea terminologie
privind profilul de sol.
Caracteristica este o trăsătură observabilă şi măsurabilă a solului (de ex.
culoarea, pH-ul, textura etc.). Asamblajul este o combinaţie specifică de
caracteristici şi sunt indicatoare pentru procesul de formare a solurilor.
Orizontul este un strat care constă din unul sau din două asamblaje care au un
grad minim, de exprimare pe o grosime minimă şi care este distinct de
asamblajele care apar în straturile imediat deasupra sau dedesubt.
Solul (pedonul) este o combinaţie verticală specifică de orizonturi, apărând
în cadrul unei adâncimi, care este considerată a fi rezultatul unui set de procese
prezente sau trecute de formare a solului.
Secvenţa este o variaţie laterală a felului de orizonturi şi a combinaţiilor lor
vertice, corelată cu trăsăturile landşaftului (spre ex. panta, materialul parental,
vegetaţia etc.)
În acest sistem de clasificare se merge pe linia unificării tendinţelor diverse
prezentate în pedologia contemporană. Sistemul are o bază genetică, care este în
primul rând cantitativă şi care nu exclude posibilitatea introducerii de noi
definiţii.
149
în 1990. Coordonarea ştiinţifică a fost asigurată de D. Baize şi M. C. Girard.
Ultima ediţie a acestui sistem de clasificare, mult îmbunătăţită, a apărut în anul
1995. Dintre autori a făcut parte şi dr. ing. Lupaşcu Gheorghe.
Originalitatea principală a acestui sistem constă în faptul că unitatea
elementară de sol care este clasificată, nu mai este un pedon singular, ci unitatea
de înveliş de sol (Soil Cover) prin care se înţelege corpul natural de sol
tridimensional caracterizat nu numai prin constituenţii minerali şi organici şi
succesiuni specifice de orizonturi, ci şi prin tipul de treceri laterale, respectiv
prin relaţiile cu corpurile de sol învecinate.
Criteriile de identificare a variaţiilor laterale sunt schimbările de la un tip
de orizont la altul sau apariţia unor modificări în caracteristicile aceluiaşi tip de
orizont genetic.
O unitate de înveliş de sol este în acelaşi timp şi o unitate de sol-landşaft. A
patra dimensiune a acestei unităţi este temporară, întrucât se ia în considerare şi
dinamica în timp a corpului de sol.
Noul sistem nu este o clasificare ierarhizată, ci un ansamblu de referinţe
pedologice. Acest sistem de referinţe urmăreşte realizarea unei imagini a
învelişului de sol care să corespundă realităţii având şi o valoare aplicativă
ridicată.
Conceptul de orizont de diagnostic este înlocuit cu orizonturi de referinţe
(orizonturi-concept), care sunt descrise cu o mare precizie şi sunt definite prin
combinaţii de caractere, inclusiv cele din punct de vedere genetic. Orizonturile
de referinţă sunt definite şi descrise pe baza următoarelor elemente: caractere
morfologice, date analitice, semnificaţie pedologică şi poziţia în cadrul
învelişului pedologic.
Conceptul de pedon este înlocuit cu solum-diagnostic, definit ca o
succesiune verticală a orizonturilor de referinţă. Referinţa (similară p.p. unitatea
de sol din clasificarea FAO) apare ca un concept cadru, care constituie baza de
comparare a oricărui sol din teren în vederea cunoaşterii şi clasificării lui.
150
Referenţialul bazat pe procese pedogenetice evolutive propus de Ph.
Duchaufour în 1991
151
ale profilului de sol, folosindu-se orizonturile diagnostice şi alte proprietăţi, care
pot fi identificate şi măsurate în teren şi laborator.
Aceste elemente de diagnostic au fost concepute cu limite cantitative de
variaţie, bine precizate, în cadrul fiecărui element. S-a asigurat astfel un caracter
general şi unitar al clasificării, care permite, pe măsura acumulării de noi
cunoştinţe, includerea de noi unităţi taxonomice.
Denumirea solurilor la nivel de tip a fost păstrată în cele mai multe cazuri,
dar identificarea şi introducerea lor în clasificare se face pe baza orizonturilor şi
caracterelor diagnostice. În acelaşi timp s-a renunţat la vechea introducere a
solurilor în cadrul natural în care s-au format.
Clasificarea română este ierarhizată şi cuprinde la nivel superior trei
ranguri taxonomice: clasa, tipul şi subtipul, definite pe baza unor criterii bine
precizate. La nivel inferior sunt prevăzute varietatea, specia şi varianta. În sistem
sunt cuprinse 10 clase, 39 tipuri şi cca. 470 subtipuri. Sistemul român de
clasificare, cu cele două niveluri, superior şi inferior unitar integrate, cuprinde şi
un text îndrumător în care sunt redate elementele de bază ale clasificării şi
anume: termenii generali, orizonturile de sol şi elementele diagnostice.
a ) Termenii generali
Ei definesc în mod riguros noţiunile cu care operează pedologul atât în
teren cât şi în laborator în vederea clasificării solurilor. Aceştia sunt orizontul
de sol, orizontul mineral, orizontul organic, orizontul diagnostic, caracterul
diagnostic şi secţiunea de control.
Orizontul diagnostic este considerat orice orizont care constituie un criteriu
pentru definirea unităţilor taxonomice din sistemul de clasificare a solurilor. În
consecinţă, pentru a servi acestui scop, un orizont de diagnostic este definit, spre
deosebire de un orizont genetic, atât prin caracterele generale de procesul de
pedogeneză care l-a creat, cât şi prin alte însuşiri exprimate cantitativ, ca spre
exemplu grosime, conţinut de materie organică, culoare etc.
152
Caracterul diagnostic este considerat orice însuşire sau grup de însuşiri
care sunt folosite drept criterii pentru definirea unităţilor din sistemul de
clasificare a solurilor. Deci, caracterele care nu sunt incluse în definiţia
orizonturilor diagnostice, dar care se referă la alte caracteristici importante ale
solului sau care, asociate cu anumite orizonturi diagnostice, fac ca aceste
orizonturi să fie folosite diferenţial în clasificare, sunt considerate caractere
diagnostice.
Secţiunea de control este o grosime convenţional stabilită a profilului de
sol în limitele căreia definiţia unei unităţi taxonomice prevede identificarea
elementelor diagnostice respective sau pentru care se prevede aprecierea unei
însuşiri a solului. Limita ei superioară este suprafaţa solului, iar limita inferioară
este fie la adâncimea la care apare roca compactă (dură), fie 200 cm dacă până la
această adâncime nu apare roca compactă.
b) Orizonturile pedogenetice de sol
Acestea includ orizonturile A, E, B, C, R, O, T, G, W, w (pseudogleizat), Z
(fragipan), Y (vertic), sa (salic), sc (salinizat), na (alcalic sau natric) şi ac
(alcalizat). Sunt prevăzute şi orizonturile de tranziţie.
c) Elementele diagnostice
Prezintă elementele caracteristice utilizate în includerea solurilor în cadrul
unităţilor taxonomice.
Elementele diagnostice sunt prezentate în funcţie de modul cum servesc ele
la definirea în diagnoza tipurilor şi subtipurilor de sol.
153
organică segregabilă, contactul litic şi adâncimea de situare a unui orizont sau
caracter diagnostic.
La nivelul clasei de sol, în România au fost separate 10 clase de sol (tabelul
9.3.) pe baza prezenţei unui orizont diagnostic specific. Tipurile de sol se separă
în cadrul clasei de sol în funcţie de particularităţile orizontului diagnostic sau
alte caractere diagnostice. Sunt prevăzute 39 tipuri de sol.
La nivel de subtip sunt separate 470 de unităţi. La separarea lor, cu excepţia
subtipului tipic, au fost luate în considerare unele criterii care reflectă caracterul
de tranziţie spre alte tipuri (molic, vertic, andic etc.) sau altele care intervin
hotărâtor în proprietăţile solurilor cum sunt: structura particulară (vermic),
prezenţa unor orizonturi la o anumită adâncime (litic, planic), prezenţa altor
caractere particulare (sodic, cromic, glasic etc.).
Au fost admise pentru orice subtip, cu excepţia celui tipic, unităţi rezultate
din asocierea a două criterii (de exemplu cromic-gleizat, criptospodic-litic etc.).
Nomenclatura folosită este următoarea:
la nivel de clasă se foloseşte o denumire reprezentată fie printr-un
substantiv (molisoluri), fie printr-un substantiv asociat ca un adjectiv (soluri
organice);
la nivel de tip s folosesc denumirile clasice, eventual puţin modificate
sau denumiri nou introduse (podzol, solonceac, vertisol etc.);
la nivel de subtip se folosesc adjective.
În unele cazuri, definiţiile noi se suprapun celor precedente, fapt care
obligă la cunoaşterea exactă a modului cum se aplică criteriile de clasificare.
Subtipul de sol, care reprezintă cea mai mică unitate taxonomică la nivel
superior, se subîmparte în continuare ţinând cont de:
154
anumite caracteristici morfogenetice nefolosite în clasificarea la nivel
superior;
intensitatea de manifestare a unor caractere diagnostice deja la nivel
superior;
anumite proprietăţi ale solului sau materialului parental importante din
punct de vedere practic.
Toate aceste caracteristici sau proprietăţi care servesc la subdivizarea
unităţilor formează grupa caracterelor diagnostice de nivel inferior, care sunt
precizate în cadrul sistemului de clasificare.
Clasificarea solurilor la nivel inferior include patru unităţi taxonomice şi
anume: varietatea de sol, familia de sol, specia de sol şi varianta de sol.
Încadrarea în aceste unităţi taxonomice se face pe baza unuia sau mai multor
caractere diagnostice, sau indicatori pedologici, definiţi pentru fiecare unitate
taxonomică.
a) Varietatea de sol. Reprezintă o subdiviziune a subetajului de sol
rezultată prin subîmpărţirea acestuia pe baza criteriilor următoare:
caracteristici particulare ale solului neluate în considerare la nivel
superior (caracter cambic, luvic slab, melanic, sulfuri etc.);
gradul de gleizare a solului;
gradul de pseudogleizare a solului;
gradul de salinizare a solului;
gradul de alcalinizare a solului;
adâncimea de apariţie a carbonaţilor şi conţinutul de carbonaţi de calciu;
grosimea solului până la roca compactă, pietriş sau nisip grosier;
gradul de eroziune, decopertare sau colmatare;
acoperirea solului cu depuneri.
După cum se observă, varietatea de sol constituie în primul rând o
subîmpărţire de detalii, de ordin calitativ şi cantitativ de sol.
155
b) Familia de sol. Constituie o subîmpărţire a subtipului şi varietăţii în
funcţie de natura materialului parental şi compoziţia granulometrică a acestuia.
Pentru a nu diversifica foarte mult unităţile de sol la nivel de familie au fost
stabilite 29 categorii de materiale parentale care se subîmpart apoi în funcţie de
alcătuirea granulometrică.
c) Specia de sol. Precizează caracteristicile texturale ale solului în cazul
solurilor minerale sau gradul de transformare a materiei organice în cazul
solurilor organice şi variaţia acestora pe profil.
d) Varianta de sol. Este o subdiviziune care evidenţiază activitatea
antropică, în funcţie de modul de folosinţă al terenului şi de alte modificări ale
solului rezultate în urma utilizării şi poluării lui.
Tabelul 9.3.
Clasificarea solurilor la nivel superior în România
156
PL. Planosol
Cambisoluri Orizont B cambic (fără a se BM. Sol brun eu-mezobazic
îndeplini condiţia de la clasele 1, TR. Sol roşu (terra rossa)
5, 6, 7) BO. Sol brun acid
Spodosoluri Orizont B spodic PB. Sol brun feriiluvial
(podzolic)
PD. Podzol
Umbrisoluri Orizont A umbric şi orizont NO. Sol negru acid
subiacent cu culori de orizont AN. Andosol
umbric, cel puţin în partea HS. Sol humicosilicatic
superioară.
Soluri Orizont G (gleic) sau W LC. Lăcovişte
hidromorfe (pseudogleic) CG. Sol gleic
NF. Sol negru
clinohidromorf (sol negru
de fâneaţă)
PG. Sol pseudogleic
Soluri Orizont sa (salic) sau na (natric) SC. Solonceac
halomorfe SN. Soloneţ
Vertisoluri Orizont vertic VS. Vertisol
Soluri Orizont A (în general slab LS. Litosol
neevoluate, format) urmat de material RS. Regosol
trunchiate sau parental; sau profil intens PS. Psamosol
desfundate trunchiat ori drenaj prin AA. Protosol aluvial
desfundare SA. Sol aluvial
ER. Erodisol
CO. Coluvisol
DD. Sol desfundat
A. Protosol antropic
Soluri Orizont turbos TB. Sol turbos
organice
157
(histosoluri)
Denumirea solului
Încadrarea solurilor în unităţile taxonomice ale sistemului şi denumirea lor
se va face în funcţie de criteriile de încadrare pentru fiecare nivel. Detaliile
criteriilor atât pentru unităţile de rang superior cât şi cele de rang inferior sunt
prezentate în cadrul sistemului român de clasificare a solurilor.
După cum se constată în cadrul sistemului român de clasificare a solurilor
pe lângă criteriile morfologice se ţine cont şi de aspectele genetice. În acest sens
faţă de sistemele de clasificare obiective prezentate până acum, în România se
încearcă o îmbinare a principiilor morfogenetice cu orizonturile şi caracterele
de diagnostic şi de păstrare a denumirii tipului genetic de sol ca unitate de bază a
clasificării solurilor.
A. CLASA MOLISOLURILOR
158
depozite loessoide şi luturi şi într-o climă aridă (P mm = 350-430; T 0 = 10,7 –
11,3 Iar=17-21, ETP>700; regim hidric parţial percolativ).
Datorită climatului arid, levigarea argilei şi a sărurilor solubile a fost slabă,
iar sub influenţa vegetaţiei ierboase (cu biomasa redusă) a rezultat un orizont
Am cu conţinut scăzut de humus.
Profil, proprietăţi. Solul bălan tipic are următorul profil: Am – A/C – Cca.
Orizontul Am este brun sau brun deschis cu grosime de 30-40 cm; A/C are
culori de orizont molic, gros de 15-25 cm şi de la adâncimea de 50-60 cm, iar
Cca are culoare deschisă (gălbuie). Profilul solului este foarte bogat în
neoformaţiuni biogene (coprolite, cervotocine, crotovine) şi în CaCO3.
Textura solului este nediferenţiată pe profil, de obicei mijlocie (luto-
nisipoasă, lutoasă), structura granulometrică mică, dezvoltată moderat în Am şi
slab în A/C; porozitate permeabilitate, capacitatea pentru apă şi aer bune.
Conţinutul de humus de circa 2% în Am, este de bună calitate (mull calcic); sunt
saturate cu baze (V 100% din cationi, predomină Ca), slab alcaline (pH 8),
active microbiologic şi bine aprovizionate cu substanţe nutritive.
Fertilitate. Datorită aridităţii climatului, prezintă într-o bună parte a anului,
deficit de umiditate, inconvenient înlăturat prin irigare. Necesită fertilizare cu
gunoi de grajd şi N,P,K. Sunt folosite pentru culturi de câmp, legume, viţă de
vie şi pomi (în special cais şi piersic).
CERNOZIOMURILE
Sunt soluri cu orizont A molic (Am) cu crome ≤ 2 (culori închise,
negricioase, brun închise), orizont intermediar (AC, Bv, Bt) cu culori cu crome
< 3,5 şi orizont Cca sau concentrări de pudră friabilă de CaCO 3 în primii 125
cm. Sunt excluse solurile formate pe materiale parentale calcarifere sau roci
calcaroase care apar între 20 şi 50 cm.
Ocupă suprafeţe întinse în Câmpia Română, Câmpia de Vest, Câmpia
Moldovei, Câmpia Transilvaniei şi în Dobrogea. S-au format în condiţii de :
relief de câmpie sau podişuri joase;
pe loess sau depozite loessoide (uneori şi pe luturi, argile, nisipuri etc);
clima puţin mai umedă decât la solurile bălane (P mm = 400-500;
0
T =8,5-11,5; Iar=20-24, ETP>700 mm, regim hidric parţial percolativ);
vegetaţie ierboasă de stepă mai reprezentată decât la solurile bălane
(pajişti mezoxerofite).
Datorită climatului mai umed şi vegetaţiei ierboase cu o cantitate mare de
biomasă, levigarea şi bioacumularea sunt mai intense decât la solurile bălane (de
obicei CaCO3 a fost spălat de la suprafaţă, iar acumularea de humus în A este
mai mare).
Profil, proprietăţi. Cernoziomurile tipice au profil cu orizonturile Am –
A/C – C sau Cca bine exprimate (figura 9.1).
Orizontul Am este mai închis la culoare (brun-închis sau negricios), peste
50 cm grosime, A/C este de 20-30 cm grosime, mai închis la culoare, iar C sau
Cca apare la adâncime mai mare de 60-70 cm. Profilul are numeroase
159
neoformaţii biogene, iar cele de CaCO 3 încep de la numai de la baza lui Am sau
din A/C.
Textura este nediferenţiată, mijlocie (uneori către fină sau grosieră, în
funcţie de materialul parental), structura glomerulară, porozitatea şi regimul
aerohidric bune. Conţinutul de humus este mai mare (3-6%) şi de calitate
superioară (mull calcic). Gradul de saturaţie cu baze (V%) este în jur de 90%,
pH între 7-7,6, activitatea microbiologică sporită şi aprovizionarea cu substanţe
nutritive favorabilă creşterii plantelor.
Fertilitatea. Cernoziomurile fac parte din categoria celor mai fertile soluri.
Deficitul de umiditate se reduce prin aplicarea unei agrotehnici adecvate, prin
irigaţii, fertilizare chimică şi organică. Sunt soluri bune pentru toate culturile şi
sunt folosite în special pentru culturi de câmp.
CERNOZIOMURILE CAMBICE
Se caracterizează prin orizont Am cu crome ≤ 2, de culori închise şi un
orizont Bv având culori tot de orizont molic.
Sunt răspândite în zone mai umede decât cele ale cernoziomurilor şi s-au
format în următoarele condiţii:
relief de câmpie, podişuri şi dealuri joase;
pe loess, depozite loessoide, luturi, argile, nisipuri, chiar roci dure;
clima mai umedă (P mm > 500 mm; T 0 = 8,3 – 11,5; Iar=30, ETP<700
mm, regim hidric periodic percolativ);
vegetaţie de silvostepă (pajişti ca în stepă, întrerupte de pâlcurile de
păduri de Quercus pedunculiflora şi Quercus pubesceus);
solificarea se caracterizează printr-o acumulare intensă de humus
(calcic), dar cu o levigare mai accentuată şi o alterare manifestată şi sub
orizontul Am, unde a dus la separarea unui orizont Bv (B cambic).
Profil, proprietăţi. Solul prezintă un profil de genul Am-Bv-C sau Cca.
Orizontul Am este închis la culoare (brun închis, negricios) şi gros de 40-50 cm;
Bv este de 30-60 cm grosime, tot închis la culoare, iar C sau Cca începe de la
adâncimea de 80-120 cm.
Profilul prezintă neoformaţii biogene şi de CaCO 3, ultimele numai la
nivelul orizontului C sau Cca. Textura este mijlocie (uneori spre fină sau
grosieră, în funcţie de materialul parental), nediferenţiată pe profil; structura
glomerulara bine dezvoltată în Am şi columnoid prismatică în BV; porozitate,
permeabilitate, regim aerohidric foarte bune. Sunt soluri bogate în humus de
calitate superioară (3,5%, mull calcic), grad ridicat de saturaţie cu baze
(V)≈80%, pH ≤7, active microbiologic şi foarte bine aprovizionate cu substanţe
nutritive.
Fertilitate. Cernoziomurile cambice fac parte din categoria celor mai fertile
soluri. Fiind situate în zone geografice mai umede, sunt mai bine aprovizionate
cu apă, totuşi uneori se constată un deficit de umiditate care poate fi compensat
prin irigare şi lucrarea corectă a solului. La asemenea soluri se recomandă
aplicarea îngrăşămintelor minerale şi organice.
160
Sunt soluri foarte bune pentru toate culturile specifice zonei şi sunt folosite,
în special, pentru cultivarea plantelor de câmp.
CERNOZIOMURI ARGILOASE
Se caracterizează prin orizonturile Am şi At cu culori specifice orizontului
molic.
Sunt răspândite în aceleaşi areale cu cernoziomurile cambice şi s-au format
în aceleaşi condiţii generale de relief, rocă, climă şi vegetaţie, dar în arealele de
silvostepă mai umedă şi cu pondere mai mare a componenţei lemnoase, ceea ce
a avut ca urmare migrarea parţială a argilei şi formarea unui orizont Bt (în loc de
Bv).
Profil, proprietăţi. Au profil Am-Bt-C sau Ca; faţă de cernoziomurile
cambice prezintă orizont Bt gros până la 100 cm, cu neoformaţii de argilă sub
formă de pelicule. Am este mai subţire (până la 40 cm), C sau Cca apare la
adâncime mai mare (figura 9.2).
Textura cernoziomurilor argiloase uneori este mijlocie spre fină sau
grosieră, dar diferenţiată (plus de argilă în Bt, migrată de sus); structură
glomerulară în Am, prismatică în Bt; porozitate şi permeabilitate mai scăzută în
Bt. Conţinutul de humus este ridicat (3-5%), cu un procentaj mai mare de acizi
fulvici. Gradul de saturaţie cu baze (V%) şi pH-ul cu valori mai scăzute ca la
solurile precedente, dar favorabile creşterii plantelor. (V% nu coboară sub 75%,
pH >6), activitatea microbiologică şi aprovizionarea cu substanţe nutritive
asemănătoare celor de la solul precedent.
Fertilitate. Sub aspectul nivelului de fertilitate, al măsurilor agrochimice
recomandate şi al folosinţelor acestor soluri fac parte din aceeaşi categorie cu
cernoziomurile cambice.
SOLURI CERNOZIOMOIDE
Sunt frecvente în zone ceva mai umede şi răcoroase, faţă de cele în care se
găsesc cernoziomurile. Cernoziomurile cambice şi cernoziomurile argiloase şi
se definesc printr-un orizont Am, cu crome ≤2, orizont A/C sau B, cu culori de
orizont molic, pelicule organominerale în orizontul A/C sau B şi / sau diferenţă
de culoare în stare umedă şi uscată, iar prin uscare culoarea se deschide foarte
mult.
Se întâlnesc în următoarele condiţii:
pe relief de depresiuni intra şi submontane şi de podişuri;
pe depozite cu textură variată, dar conţinând Ca sau alte elemente
bazice;
în zone cu climă umedă şi răcoroasă (Pmm = 800-900; T0=7-8; ETP ≤
P) în locuri cu microclimate blânde;
în arealul pădurilor de foioase, sub vegetaţie de fâneaţă.
Deşi sunt răspândite în zone umede şi răcoroase, neprielnice formării de
molisoluri, solificarea lor este asemănătoare celei a cernoziomurilor,
cernoziomurilor cambice şi cernoziomurilor argiloiluviale, datorită reliefului
161
depresionar cu microclimate blânde, materialelor parentale care conţin calciu
sau alte elemente bazice, vegetaţiei ierboase (de fâneaţă).
Profil, proprietăţi. Profilul solurilor cernoziomoide este de tipul Am-A/C
sau Bv sau Bt-C; orizontul Am are grosimea de 40-60 cm, de culoare închisă în
stare umedă, care prin uscare se deschide mai mult decât la cernoziomuri,
cernoziomuri cambice şi cernoziomuri argiloiluviale caracter care le diferenţiază
de acestea. Orizontul A/C este asemănător solurilor argiloiluviale, însă cu
pelicule organominerale de humus şi argilă, ceea ce le diferenţiază de solurile
corespunzătoare din seria cernoziomurilor. Textura este fină până la mijlocie
(rareori grosieră), nediferenţiată la cele cu orizont A/C sau Bv şi diferenţiată la
cele cu Bt, structură glomerulară bine dezvoltată în Am, iar sub acesta tot
glomerulară, dar mai slab reprezentată dacă urmează un A/C, columnoid-
prismatică în cazul unui Bv şi prismatică în cel al unui Bt, porozitate,
permeabilitate şi regimul aerohidric sunt mai puţin bune.
Humusul este de calitate (mull calcic) şi în cantitate mare (3,5-6,5%); V
%=70-85%, pH=6-7; activitate microbiologică şi aprovizionare cu substanţe
nutritive relativ bune.
Fertilitate. Fiind situate în zone umede, solurile cernoziomoide prezintă
rareori deficit de apă, uneori aceasta este chiar în exces, inconveniente care pot
fi înlăturate prin aplicarea unei agrotehnici adecvate. Necesită aplicarea de
îngrăşăminte organice şi minerale.
SOLURI CENUŞII
Se caracterizează prin orizont Am cu crome ≤ 2 şi Ame sau Am cu crome >
2, orizont Bt având culori de orizont molic.
Se întâlnesc numai în partea de est a ţării, în continuarea cernoziomurilor
argiloiluviale, spre zone mai umede şi s-au format în următoarele condiţii:
relief de podişuri, câmpii înalte şi dealuri joase;
pe loess, depozite loessoide sau luturi (uneori şi pe nisipuri sau argile);
în zone aflate sub influenţa climatului continental est-european din
Rusia (caracteristic acestor soluri), cu P mm > 600, T0 = 7-9; ETP ≤ P, regim
hidric percolativ;
vegetaţie de pădure sau silvostepă.
Solificarea a dus la formarea unui Am, dar urmat de Ame (de acumulare a
humusului, însă şi cu caractere de orizont eluvial) şi un orizont Bt.
Profil, proprietăţi. Solurile cenuşii tipice au profil cu orizonturile Am-
Ame-Bt-C sau Cca. Orizontul Am are grosime de 30-40 cm, închis la culoare
(brun negricios sau cenuşiu închis); Ame este de 10-30 cm, cu neoformaţiuni
reziduale, grăunţi cuarţoşi albicioşi şi mai puţin închis la culoare; Bt este situat
între 60-140 cm, de culoare mai puţin închisă şi cu neoformaţiuni de argilă
(peliculă), după care urmează un orizont C sau Cca.
Textura solului este mijlocie sau mijlocie-fină, diferenţiată (conţinutul de
argilă scade de la Am la Ame şi creşte în Bt); structură glomerulară mai bine
162
dezvoltată în Am faţă de Ame şi prismatică în Bt; porozitatea, permeabilitatea şi
regimul aerohidric relativ bune.
Humusul este de calitate (mull calcic), în Am este în procent de 3-4%,
V=90%, pH=6,8 în Am, valori ce scad în Ame (V=65%, pH=5,2), activitatea
microbiană şi aprovizionarea cu substanţe nutritive satisfăcătoare.
Fertilitate. Fiind situate în zone umede sunt asigurate cu cantităţi suficiente
de apă, deficitul de umiditate din perioadele secetoase se poate elimina prin
agrotehnici adecvate şi prin irigaţii. Răspund bine la fertilizarea minerală şi la
cea organică. Rezultate bune se obţin la culturi ca sfecla de zahăr, cartoful,
floarea-soarelui, in, viţă de vie şi pomi.
RENDZINE
Sunt soluri deosebite prin faptul că prezintă orizontul Rz în primii 150 cm,
un orizont Am format pe material rezultat din alterarea substratului (Rrz), un
orizont A/Rrz sau B cu culori de orizont molic
Rendzinele s-au dezvoltat pe materialele calcarifere sau pe roci calcaroase
care apar la adâncimi de 20-50 cm. Astfel de situaţii se întâlnesc în condiţii
foarte variate de relief (de la munte până la câmpia înaltă), de climă (de la puţin
umedă şi caldă până la foarte umedă şi rece) şi de vegetaţie (de la stepă la etajul
alpin). Datorită rocilor specifice aceste soluri se caracterizează prin separarea la
baza profilului a unui orizont caracteristic Rrz, iar la partea superioară apare un
orizont Am (chiar şi în condiţii de climă umedă şi rece, neprielnică acumulării de
mull calcic), precum şi prin formarea, adesea, de material scheletic.
Profil, proprietăţi. Rendzina tipică are profilul Am-A/R-Rrz (figura 9.3).
Orizontul Am are grosime de 20-30 cm (uneori mai mult), închis la culoare (brun
închis până la negricios); A/R are grosimi variabile, închis la culoare; Rrz (rocă
parentală specifică) care începe înainte de adâncimea de 150 cm.
Textura este fină până la mijlocie, nediferenţiată pe profil, regimul
aerohidric este favorabil. Conţinutul de humus este mare (mull calcic),
aproximativ 10%, gradul de saturaţie cu baze V=100-70%, pH=6-8,
aprovizionarea cu elemente nutritive şi activitatea microbiană bune.
Fertilitatea. Este mai mare în zonele umede şi mai mică în cele uscate.
Asemenea soluri se întâlnesc în regiunile montane cu pajişti şi păduri. În zonele
de deal şi podiş se folosesc şi în cultura plantelor de câmp (grâu, orz, porumb,
soia, borceaguri), în viticultură şi pomicultură. Se recomandă aplicarea de
îngrăşăminte organice şi minerale, îndepărtarea materialului scheletic (dacă este
cazul) şi prevenirea şi combaterea eroziunii.
Din această clasă fac parte soluri cu orizont A ocric (Ao) sau A molic (Am),
urmat de orizont intermediar argic (Bt), grad de saturaţie în baze (V) > 53% şi
cuprinde următoarele tipuri de sol: brun roşcat, brun argiloiluvial, brun roşcat
163
luvic (brun roşcat podzolit), brun luvic (brun podzolit), luvisol albic (podzolic
argiloiluvial) şi planosolul.
SOLURILE BRUN ROŞCATE
Sunt soluri caracterizate printr-un orizont Bt, având culori roşcate.
Aceste soluri se întâlnesc în partea de S şi S-V a ţării, în continuarea
cernoziomurilor argiloiluviale, spre zone mai umede, şi s-au format în
următoarele condiţii:
relief de câmpie, uneori de piemont slab înclinat şi de deal;
pe loess şi depozite loessoide, pe alocuri şi pe nisipuri, luturi şi argile;
în regim de climă cu nuanţă mediteraneană cu temperaturi medii anuale
ridicate, ierni blânde şi umede, veri călduroase şi cu perioade de uscăciune T =
11,90 C, Pp = 550-660 mm, ETR ≤ P, Iar =30,1, regim hidric percolativ sau
periodic percolativ;
vegetaţia naturală de păduri de stejat (Quercus cerrus) şi gârniţă
(Querqus farnelto), bogate în arbuşti şi în floră vernală.
Datorită bioacumulării a rezultat un orizont A ocric. Levigarea a dus la
spălarea carbonatului de calciu din stratul de la suprafaţă, la debazificare şi
acidifiere uşoară până la moderată a solului, la migrarea argilei şi separarea unui
orizont Bt. Sub influenţa climatului cu nuanţă mediteraneană s-au format prin
alterare cantităţi mari de oxizi şi hidroxizi de fer, care au imprimat culoarea lor
roşcată şi restului de material (fenomen caracteristic în geneza acestor soluri).
Profil, proprietăţi. Solul brun roşcat tipic prezintă profil Ao-Bt-C sau Ca.
Orizontul Ao are grosimea de 25-40 cm şi culoare deschisă (nuanţă roşcată),
orizontul Bt are 90-130 cm grosime şi are nuanţe mai roşcate decât Ao, urmează
un orizont carbonatoiluvial Cca, sau direct materialul parental C.
În orizontul Bt se găsesc neoformaţiuni specifice cum sunt petele de oxizi
şi hidroxizi de fer şi pelicule de argilă.
Au textura diferenţiată pe profil: mijlocie (lutoasă) sau mijlocie-fină (luto-
argiloasă) în Ao, iar la nivelul orizontului Bt fină, mijlocie-fină sau tot mijlocie
dar cu un procent mai ridicat de argilă, structură grăunţoasă medie şi mare în
orizontul superior şi prismatică foarte mare, bine dezvoltată în Bt. Conţinutul de
humus este între 2,5-3,5%, V ≤ 80%, pH = 6, aprovizionarea cu substanţe
nutritive şi activitatea microbiană sunt relativ bune.
Fertilitatea. În anii cu precipitaţii normale, solul asigură o bună
aprovizionare a plantelor cu apă, în cei secetoşi umiditatea este deficitară, iar în
cei ploioşi este excedentară. Pentru reglarea regimului de umiditate se aplică o
agrotehnică adecvată, irigaţii sau eliminarea excesului de apă (când este cazul).
Se recomandă aplicarea de îngrăşăminte organice şi chimice. Sunt soluri folosite
atât pentru culturi de câmp, cât şi pentru legume, viţă de vie, pomi.
C. CLASA CAMBISOLURILOR
164
Sunt soluri având orizont A ocric sau molic (Ao, Am) urmat de orizont
intermediar calcic (BV). Pot prezenta şi orizont O, sau un orizont vertic sau
pelic şi proprietăţi stagnice, gleice şi andice, dar la adâncimi mai mari. Cuprinde
următoarele tipuri de soluri: brune eu-mezobazice, soluri roşii (terra rossa) şi
soluri brune acide.
SOLURILE ROŞII (TERRA ROSSA)
Sunt specifice pentru zonele din jurul Mării Mediterane.
În România au fost semnalate de Gh. Munteanu Murgoci (1911) pe prima
hartă a solurilor României şi sunt caracteristice pentru zona de vest a Ţării
(Munţii Pădurea Craiului, Gutâi, Depresiunea Jibou-Someş-Odorhei), Munţii
Banatului, Poiana Ruscăi, Podişul Mehedinţi).
Se definesc printr-un orizont Bv, având V ≥ 55% şi culori roşu intens,
material parental provenit din alterarea calcarelor (bogate în fer) şi/sau a
bauxitelor (minereuri de aluminiu care conţin fer).
Procesul caracteristic în formarea acestor soluri îl constituie rubefierea.
Culoarea roşu intens se datorează conţinutului ridicat de oxizi de fier nehidrataţi.
Eliberarea ferului din rocă are loc în condiţiile unui climat umed şi cald, tropical
sau mediteranean.
În ţara noastră este un sol relict deoarece clima din arealele respective deşi
prezintă o nuanţă mediteraneană, nu este totuşi favorabilă rubefierii, ci numai
păstrării acestui caracter dobândit mai demult (într-o perioadă cu climă mult mai
caldă).
Profil, proprietăţi. Solurile roşii tipice au profilul Ao-Bv-C. Orizontul Ao
are o grosime de 20-30 cm, roşietic; Bv este de 60-150 cm, roşu intens, C
alcătuit din material fin (de obicei argilos) provenit din alterarea calcarelor şi a
bauxitelor.
Textura lor este fină, nediferenţiată pe profil, structura este grăunţoasă în
Ao şi prismatică în Bv. Conţinutul de humus de 3-4%, V=70%, pH=6,
aprovizionarea cu substanţe nutritive şi activitatea microbiană sunt relativ bune.
Fertilitate. Sunt soluri cu fertilitate mijlocie, ocupate cu păduri de stejar şi
fag, cu pajişti, dar pot fi folosite şi pentru cultivarea plantelor de câmp, a celor
furajere, pentru pomicultură.
Necesită încorporarea de gunoi de grajd şi de îngrăşăminte chimice, lucrări
agrotehnice energice şi adânci (au textură fină), măsuri de prevenire şi
combatere a eroziunii.
165
cenuşă) şi anume pot fi soluri brune feriiluviale, brune podzolice şi tipul numit
podzol. Orizontul B spodic s-a format prin acumularea de material amorf
(humus iluvial şi sescvioxizii) şi are următoarele însuşiri: culori în nuanţe de 7,5
YR şi mai roşii, structură slab dezvoltată sau fără structură, capacitate de schimb
cationic relativ mare, grosime minimă 2,5 cm.
SOLURILE BRUNE FERIILUIALE (BRUNE PODZOLICE)
Se caracterizează prin prezenţa orizontului Bs( fără orizont Es ) care s-a
format prin acumularea de material amorf (humus iluvial şi sescvioxizi ).Se
întâlnesc pe suprafeţe ceva mai întinse în etajul molidului şi în cel alpin din
Carpaţii Orientali, local şi în Carpaţii Meridionali şi în Munţii Apuseni, la
înălţimi de peste 1300 m altitudine. Climatul în care s-au format este rece,
vegetaţia naturală e alcătuită din păduri de molid, uneori şi cu fag, cu ierburi ce
preferă mediul acid de pădure.
Materialul parental îl constituie gresiile, conglomeratele, şisturile cristaline
etc., din care rezultă prin alterare materiale detritice nisipoase, nisipo-lutoase sau
luto-nisipoase, cu mai puţin de 12% argilă.
Profil, proprietăţi. Orizonturile caracteristice profilului acestor soluri sunt
Aou sau Au-Bs-R sau C, orizontul Bs având grosime variabilă, iar Au este de
15-25 cm, de culoare neagră în stare umedă, cu structură grăunţoasă mică.
Reacţia lor este puternic acidă (pH 3,6), iar gradul de saturaţie cu baze extrem de
scăzut (V este 3/5%).
Fertilitate. Solurile brune podzolice au o fertilitate naturală scăzută, iar
atunci când sunt folosite pentru agricultură au nevoie de îngrăşăminte organice
pentru refacerea humusului, cea mai favorabilă utilizare fiind ca păşuni şi fâneţe
naturale.
Podzolurile
În actualul sistem de clasificare se definesc prin prezenţa orizonturilor Bhs
sau Bs şi ES.
Se întâlnesc în arealele montane înalte, ocupând suprafeţe mai mari în
Carpaţii Meridionali şi mai mici în Carpaţii Orientali.
Se caracterizează printr-o migraţie intensă a sescvioxizilor, de obicei
împreună cu o parte din humus.
Profil, proprietăţi .Podzolurile tipice au profil cu orizonturile Au sau Aou-
Es-Bhs-R sau . (figura 9.4.).
Orizontul superior, închis la culoare, cu humus acid poate avea o grosime
de 20-25 cm .
Orizontul ES (eluvial spodic sau podzolic, sărăcit în materii organice şi
sescvioxizi şi îmbogăţit rezidual în silice) are grosimea de 5-20 cm, albicios, cu
neoformaţii de silice (pudră), iar sub acesta se află un orizont Bhs (de acumulare
a sescvioxizilor şi a humusului), cu o grosime de 30-70 cm, brun ruginiu, cu
particule grosiere). Sunt soluri cu textură grosieră sau mijlocie; nediferenţiată,
nestructurate sau cu agregate grăunţoase slab dezvoltate în orizontul superior,
bogate in humus (brut) acid în orizontul superior (8-25%), dar şi în Bhs(5-15%),
166
intens debazificate şi puternic acid (V% ≥5, pH<4), activitate microbiană şi
aprovizionare foarte slabă cu substanţe nutritive.
Fertilitate. Podzolurile fac parte din categoria celor mai puţin fertile soluri
din ţara noastră. Când sunt ocupate cu pajişti li se poate creşte fertilitatea prin
aplicarea de îngrăşăminte chimice şi organice, de amendamente calcaroase,
lucrări de curăţire şi de spargere a muşuroaielor şi prin supraînsămânţarea cu
specii de ierburi valoroase.
E. CLASA HIDRISOLURILOR (SOLURI HIDROMORFE)
Această clasă cuprinde soluri cu proprietăţi gleice (Gr) sau stagnice intense
(W) ,începând din primii 50 cm asociate altor orizonturi, fără să aibă proprietăţi
salsodice intense (Sa, na) în primii 50 cm, sau pot fi soluri cu orizont A limnic şi
histic (T) submers. S-au format prin urmare sub influenţa unui exces de apă.
Cuprinde tipurile de sol denumite: lăcovişte, sol gleic, sol negru clinohidromorf
şi sol pseudogleic.
LĂCOVIŞTILE
Se definesc printr-un orizont Gr a cărui limită superioară este situată în
primii 125 cm,prin orizontul Am (cu crome ≤2), orizontul A/G sau B/G având
culori tot de orizont molic. Sunt soluri dispersate într-un spaţiu geografic larg
(de la stepă până la arealul pădurilor), pe terenurile cu exces de apă provenită
din pânza freatică, nesalinizată sau slab salinizată, dar bogată în CaCO 3 şi aflată
la suprafaţă sau aproape de suprafaţa solului, până la 1-1,5 m(denumirea lor vine
din bulgară şi sârbă lokva = băltoacă sau sol apătos). În aceste condiţii, în
formarea solului au loc procese specifice de gleizare (reducere a compuşilor de
fer şi mangan), care au dus la separarea la baza profilului a unui orizont Gr,
deasupra căruia este un orizont A/Go sau Bv/Go, iar la suprafaţă a unui orizont
Am (apa freatică conţine Ca).
Profil, proprietăţi. Lăcoviştile tipice au profil cu orizonturile Am-A/Go-Gr
(figura 9.5.). Orizontul Am are o grosime de 30-40 până la 60-70 cm, negricios
sau foarte închis; A/Go are culoare închisă (de orizont molic), cu pete de
reducere (verzui, albăstrui, vineţii), dar mai des de oxidare (roşietice, gălbui) şi
un orizont Gr marmorat (predominant cu culori de reducere).
Prezintă neoformaţiuni de fer şi mangan, în special la nivelul A/Go
(pelicule, concreţiuni).
Textura lor este nediferenţiată (de la grosieră la fină, în funcţie de rocă),
sau contrastantă în cazul materialelor parentale reprezentate prin depozite
aluviale neuniforme.
SOLURILE NEGRE CLINOHIDROMORFE (SOLURI NEGRE DE
FÂNEAŢĂ)
Se definesc prin prezenţa unui orizont Am (cu crome ≤2), a unui orizont B
cu culori tot de orizont molic, un orizont W asociat orizonturilor Am şi B;
orizont Go asociat orizontului B (uneori şi lui C). Materialul parental este cu
textură fină, exces de umiditate provenit din prin scurgerea apei în partea
167
mijlocie şi inferioară a versanţilor (în zone de deal, podiş şi piemont). În
condiţiile amintite, solificarea este orientată în direcţia pseudogleizării (ca
urmare a excesului apei de suprafaţă), a gleizării (datorită apelor freatice cu
caracter temporar) şi a acumulării de mull calcic (vegetaţie ierboasă, materialul
parental conţine calciu).
Profil, proprietăţi. Solurile negre clinohidromorfe tipice au profil Am w-
BvwG-Bv-C sau Amw-BvwG-CGo. Orizontul superior este de acumulare a
humusului de tip mull calcic (Am), dar şi de pseudogleizare (w), cu o grosime
≥30-50 cm, negricios sau brun-negricios ori cenuşiu negricios, cu aspect
marmorat (ca urmare a pseudogleizării) şi având neoformaţiuni de fer şi
mangan; urmează un orizont Bv (B cambic) asociat cu w (orizont de
pseudogleizare) şi G (orizont de gleizare) gros de 30-50 cm, de culoare închisă,
cu aspect marmorat mascat şi neoformaţiuni de fier şi mangan, iar in continuare
se află fie un orizont C/Go (material parental gleic),fie un Bv şi C. Textura
solului este fină, nediferenţiată pe profil, structura glomerulară bine dezvoltată
în Amw şi columnoid prismatică în orizontul următor; regimul hidric are o
favorabilitate scăzută pentru plantele cultivate, humusul este în cantitate mare
(4-10%) şi de calitate; gradul de saturaţie cu baze este moderat (V% ≥70) şi
reacţia neutră slab acidă (pH>6) sau slab alcalină; aprovizionarea cu substanţe
nutritive şi activitatea microbiană sunt relativ bune.
Fertilitate .Solurile negre de fâneaţă au fertilitate ridicată, dar din cauza
excesului de apă producţiile nu sunt prea ridicate, mai ales in anii cu precipitaţii
multe. Aceste soluri sunt ocupate de păşuni şi fâneţe sau sunt folosite in cultura
plantelor (grâu, orz, ovăz, porumb, floarea soarelui, cartof). Solurile negre de
fâneaţă pot fi supuse ameliorării prin îmbunătăţirea regimului aerohidric (arături
adânci sau lucrări superficiale de drenaj), nivelarea şi stabilizarea versanţilor
supuşi alunecării, precum şi prin combaterea eroziunii), aplicarea
îngrăşămintelor organice şi minerale (N,P).
168
cm) ,bogate in săruri solubile (peste 0,5 – 3 g/l), cazuri în care apa freatică urcă
prin capilaritate până la suprafaţă unde se evaporă, iar sărurile se depun.
Acumularea de săruri solubile poate avea loc şi datorită exploatării neraţionale a
unor terenuri agricole (fenomen denumit sărăturare sau salinizare secundară),
ca de exemplu: irigarea unor soluri nesărăturate cu ape mineralizate, irigarea
neraţională a terenurilor cu pânze freatice mineralizate şi aflate la adâncime
subcritică etc.
Profil, proprietăţi. Solonceacurile tipice au profilul de sol cu orizonturile
Aosa-A/C-C, Aosa-A/Go ori Aosc-Aosa-A/C-C (figura 9.6.).
Orizontul Aosa (uneori precedat de Aosc), deschis la culoare şi gros de 10-
30 cm (orizontul sa are minimum 10 cm şi este situat în primii 20 cm), este un
orizont de acumulare slabă a humusului şi puternică a sărurilor solubile (peste 1-
1,5%), în continuare mai jos se găseşte fie un orizont A/Go (dacă solul se află
sub influenta apelor freatice), fie un orizont A/C urmat de C. Dintre
neoformaţiunile caracteristice sunt cele de săruri solubile în orizontul superior,
sub formă de vinişoare, tubuşoare, pete, pungi sau cuiburi şi uneori chiar crustă,
iar in cazul unui A/Go sunt prezente şi neformaţiuni de fer şi mangan.
Textura solurilor este de la grosieră la fină, nediferenţiată pe profil sau
există textură contrastantă (în cazul depozitelor aluviale, neomogene). Sunt
nestructurate sau au agregate grăunţoase nestabile (prin umezire solul devine
mocirlos); cu regim aerohidric defectuos; sărace in humus (1-2%) dar bogate în
săruri solubile de sodiu (peste 1% dacă salinizarea este cu cloruri şi peste 1,5%
dacă salinizarea este cu sulfaţi); V=100%, pH= 8,3-8,5; slab aprovizionate cu
substanţe nutritive şi puţin active biologic.
Fertilitate . Aceste soluri, neameliorate, nu pot fi folosite în cultura
plantelor. În condiţii naturale sunt ocupate de o vegetaţie rară, cu plante
specifice de sărătură. Ameliorarea lor se poate face prin aplicarea unui complex
de măsuri speciale: irigări de spălare în vederea levigării în adâncime a sărurilor;
amendare cu gips, fosfogips cu scopul de a împiedica evoluţia spre soloneţuri;
coborârea nivelului freatic prin drenaje pentru a opri reurcarea sărurilor spre
suprafaţă (în cazul apelor freatice mineralizate la mică adâncime). Este necesară
aplicarea de îngrăşăminte organice şi minerale, cultivarea de plante tolerante la
salinitate.
SOLONEŢURILE
Sunt soluri având orizont A ocric sau molic (Ao, Am) urmat direct sau
după un orizont eluvial (El, Ea), de un orizont argic/natric (Btna), indiferent de
adâncime solurile pot avea un orizont A ocric sau A molic (Ao, Am) urmat de
un orizont intermediar natric (na), de la suprafaţă sau în primii 50 cm ai solului.
Pot avea orizont calcic, orizont salic sub 50 cm adâncime şi proprietăţi gleice
din primii 100 cm.
Se întâlnesc împreună cu solonceacurile, dar numai pe terenurile afectate
alternativ de salinizare-desalinizare datorită apei freatice cu nivel oscilant sau
169
sunt asociate cu solonceacuri supuse desalinizării ca urmare a adâncirii nivelului
apelor freatice.
În aceste condiţii are loc un proces specific de alcalizare sau soloneţizare
care constă , în principal, din îmbogăţirea complexului adsorbtiv cu Na şi uneori
se formează şi Na2CO3 prin relaţii de tipul:
Ca Mg Ca Mg Na
K Ca K Na
Complex +4 NaCl = Complex +CaCl2+MgCl2
Na Mg Na Na
Ca Ca Ca Ca Na
170
Sunt soluri care au ca diagnostic un orizont turbos (orizont organic
hidromorf histic sau turbos) cu o grosime de cel puţin 50 cm în primii 100 cm.
Se întâlnesc în condiţii de mediu saturat cu apă şi vegetaţie specifică unui astfel
de mediu (muşchi, Cyperaceae, Juncaceae şi alte plante hidrofile (figura 9.8.). În
astfel de condiţii are loc turbifierea resturilor organice. Datorită anaerobiozei,
rămâne nedescompusă sau incomplet descompusă şi prin acumulare de la an la
an rezultă straturi groase de turbă.
Profil, proprietăţi. Datorită adâncimii mari la care se află substratul mineral,
solurile turboase au profilul format doar dintr-un orizont cu o grosime de peste
50 cm până la câţiva metri. Aceste soluri nu au nici structură nici textură, ele
fiind caracterizate printr-o saturaţie cu apă şi aeraţie nulă sau foarte mică, sărace
în humus şi în substanţe nutritive; V% şi pH-ul variază in limite foarte largi în
funcţie de zonă, de chimismul apei, de natura vegetaţiei etc.
Fertilitate. Au o fertilitate foarte scăzută şi sunt folosite natural pentru
obţinerea de furaje. Prin ameliorare pot fi utilizate în cultura plantelor (cartofi,
cânepă, porumb, floarea-soarelui, legume).
Măsurile recomandate pentru ameliorarea lor sunt desecarea sau drenarea,
lucrarea adâncă, aplicarea de îngrăşăminte (N,P,K) şi de amendamente
calcaroase (dacă au pH acid). Materialul turbos poate fi exploatat şi folosit în
diverse scopuri: combustibil local, prepararea de nămoluri terapeutice,
confecţionarea de ghivece nutritive, aşternut pentru vite, îngrăşăminte organice.
171
Denumirea de tip de sol se păstrează în toate denumirile subdiviziunilor
solului respectiv.
Subtipul de sol are denumirea tipului de sol la care se adaugă, după caz, 1-4
adjective.
La nivel inferior se completează denumirea subtipului de sol prin
adăugarea de denumiri conform indicatorilor corespunzători subdiviziunii.
Pentru desemnarea tipului de sol se folosesc ca simboluri două litere mari,
iar în cazul claselor acestea au trei litere mari.
Pentru subtipul de sol se utilizează grupuri de 2-3 litere mici.
Pentru subdiviziunile la nivel inferior se folosesc litere mari sau mici la
care se asociază uneori a doua literă (mică) sau cifre, conform indicatorilor
corespunzători.
Pentru exemplificare prezentăm un model de formulă şi denumire a unui
sol de nivel inferior (după N. Florea, I. Munteanu, 2000): CZ ka-vs-gc / G3-S1-
K1-5/6-Tf-a /Ai, care se citeşte astfel: cernoziom calcaric vertic batigleic,
batihiposalic, proxicalcaric, lutpoargilos / argilos, dezvoltat pe depozite fluvio-
lacustre argiloase, arabil, irigat.
La nivel superior formula este: CZ ks-vs-gc, adică cernoziom calcaric
vertic, gleic, lutoargilos. La această formulă este necesar să se adauge şi clasa
granulometrică simplificată pentru orizontul superior. În tabelul 9.4. sunt
prezentate caracteristicile solurilor după SRTS-2000.
Tabel 9.4.
Principalele caracteristici ale claselor de soluri
(după N. Florea şi I. Munteanu, 2000)
172
Clasa de Orizontul
sau Succintă caracterizare Tipuri genetice
sol
proprietăţile de sol
Denumire diagnostice morfogenetică Denumire
(simbol) specifice
PROTISOLUR Orizont A sau Soluri cu orizont O sub 230 Litosol (LS)
I orizont O cm grosime sau orizont A în Regosol (RS)
(PRO) (sub 20 cm general slab dezvoltat sau Psamosol (PS)
grosime) fără ambele, fără alte orizonturi Aluviosol (AS)
alte orizonturi sau proprietăţi diagnostice; Entiantroposol
diagnostice. (ET)
Urmează roca
pot să apară orizonturi
(Rn sau Rp)
hiposalic sau hiponatric;
sau orizontul
proprietăţi gleice (Gr) sub 50
C.
cm adâncime, orizonturi salic
sau natric sub 50 cm
adâncime şi orizont vertic
asociat orizontului C
PELISOLURI Orizont pelic Soluri cu orizont pelic sau Pelosol (PE)
(PEL) sau orizont orizont vertic care încep de la Vertosol (VS)
vertic suprafaţă sau din primii 20
începând din cm şi se continuă până la
primii 20 cm peste 100 cm.
sau imediat Nu prezintă în primii 50 cm
sub Ap. proprietăţi stagnice intense
(W), proprietăţi gleice (Gr)
sau proprietăţi salsodice (sa,
na).
ANDISOLURI Proprietăţi Soluri cu orizont A urmat de Andosol* (AN)
(AND) andice în orizont intermediar AC, Ar
profil, în lipsa sau Bv la care se asociază
orizontului proprietăţi andice pe cel puţin
spodic. 30 cm, începând din primii
25 cm.
Pot prezenta orizont O.
CERNISOLURI Orizont A Soluri cu acumulare profundă Kastanoziom
(CER) molic (Am) de materie organică (relativ (KZ)
continuat cu saturată în baze) având Cernoziom (CZ)
orizont orizont molic şi orizont Faeoziom (FZ)
intermediar intermediar (AC, AR, Bv sau Rendzină (RZ)
(AC, AR, Bv Bt) cu culori de orizont molic
sau Bt) având cel puţin în partea superioară
173
în partea (pe minim 10-15 cm) şi cel
superioară puţin pe feţele agregatelor
culori cu structurale.
valori şi Nu prezintă proprietăţi andice
crome sub 3,5 menţionate la andisoluri şi
(la umed). nici proprietăţi gleice (Gr)
sau stagnice intense (W) în
primii 50 cm specifice
hidrisolurilor, ori proprietăţi
salsodice intense (sa, na) în
primii 50 cm diagnostice
pentru salsodisoluri.
UMBRISO- Orizont A Soluri cu acumulare profundă Nigrosol (NS)
LURI umbric (Au) de materie organică Humosiosol (HS)
(UMB) continuat cu (nesaturată în baze) având
orizont orizont intermediar (AC, AR
intermediar sau Bv) cu culori de orizont
(AC, AR sau umbric cel puţin în partea
Bv) având în superioară (pe minim 10-15
partea cm).
superioară Nu prezintă proprietăţi andice
culori cu menţionate la andisoluri şi
valori şi nici proprietăţi gleice (Gr) în
crome sub 3,5 primii 50 cm sau alte
(la umed). elemente diagnostice.
Pot avea orizont O.
CAMBISO- Orizont B Soluri cu orizont A (Am, Au Eutricambosol
LURI cambic (Bv) sau Ao) urmat de orizont (EC)
(CAM) având culori intermediar cambic (Bv) cu Districambosol
cu valori şi culori având valori şi crome (DC)
crome peste peste 3,5 (la umed) cel puţin
3,5 (la umed) pe feţele agregatelor
începând din structurale începând din
partea partea lui superioară.
superioară. Pot prezenta orizont O,
orizont vertic sau pelic
asociat orizontului Bv. Nu
pot prezenta în primii 50 cm
proprietăţi stagnice intense
(W), proprietăţi gleice (Gr)
sau proprietăţi salsodice
intense (sa, na) diagnostice
pentru hidrisoluri sau
174
salsodisoluri şi nici
proprietăţi andice diagnostice
pentru andisoluri.
LUVISOLURI Orizont B Solurile cu orizont A (sau A Preluvosol (EL)
(LUV) argic (Bt) şi E) şi orizont argic (Bt) Luvosol (LV)
având culori având culori cu valori şi Planosol (PL)
cu valori şi crome peste 3,5 (la umed) Alosol (AL)
crome peste începând din partea
3,5 (la umed) superioară a orizontului; fără
începând din Btna.
partea Pot prezenta orizont O,
superioară; orizont vertic asociat
nu se includ orizontului B argic (Bty). Nu
solurile cu pot prezenta în primii 50 cm
orizont B proprietăţi stagnice intense
argic-natric (W), proprietăţi gleice (Gr)
(Btna). sau proprietăţi salsodice
intense (sa, na)
(neîndeplinind deci condiţia
de încadrare la hidrisoluri sau
salsodisoluri).
SPODISO- Orizont Soluri cu orizont O sau O şi Prepodzol (EP)
LURI spodic (Bhs, Ao sau Au, urmat direct sau Podzol (PD)
(SPO) Bs) sau după un orizont E de un Criptopodzol
orizont orizont spodic; sau soluri cu (CP)
criptospodic orizont O sau orizont O şi
(Bcp). orizont A în genere foarte
humifer, continuându-se cu
orizont criptospodic (Bcp).
Pot prezenta proprietăţi
criostagnice.
HIDRISO- Proprietăţi Soluri cu orizont O (sub 50 Stagnosol (SG)
LURI gleice (Gr) cm grosime) şi/sau orizont A Gleiosol (GS)
(HID) sau stagnice urmat fie de un orizont Limnosol (LM)
intense (W) intermediar la care se
care încep în asociază proprietăţi gleice
primii 50 am, (Gr) din primii 50 cm (AG,
sau orizont A ACG, BvG); fie de un orizont
limnic (Al) Bt sau de un orizont E şi Bt la
ori orizont care se asociază proprietăţi
histic (T) stagnice intense (W) din
submers. primii 50 cm şi continuă pe
cel puţin 50 cm (AW, EW,
175
BW SAU BtW).
SALSODISOL Orizont salic Soluri cu orizont superior A Solonceac (SC)
URI (sa) sau (ocric sau molic) sau A şi Bv Soloneţ (SN)
(SAL) orizont natric la care se asociază un orizont
(na) în partea salic (sa) sau natric (na) în
superioară a primii 50 cm; sau soluri cu
solului (în orizont A sau orizont A şi E
primii 50 cm) urmat de un orizont argic-
sau orizont natric (Btna) indiferent de
Btna. adâncime.
HISTISOLURI Orizont folic Soluri constând din material Turbosol (TB)
(HIS) (O) sau organic (orizont folic, O sau Foliosol (FB)
turbos (T) în orizont turbos, T) cu grosime
partea de peste 50 cm în primii 100
superioară a cm ai solului şi care începe
solului de din primii 50 cm sau cu
peste 50 cm grosime de peste 20 cm în
grosime sau cazul situării orizontului
numai de 20 (materialului) organic pe un
am dacă este orizont R.
situat pe
orizontul R.
ANTRISOLU Orizont Soluri puternic erodate încât Erodosol (ER)
RI antropedogen la suprafaţă se află resturi de Antroposol (AT)
(ANT) etic sau lipsa sol (orizont B sau C); sau sol
orizontului A puternic transformat prin
şi E, acţiune antropică încât
îndepărtate prezintă la suprafaţă un
prin eroziune orizont antropedogenetic de
accelerată sau cel puţin 50 cm grosime sau
decapitare de cel puţin 30-35 cm dacă
antropică. este scheletic.
176
Pentru ca diagnoza solurilor să aibă un caracter obiectiv este necesară
utilizarea unor criterii şi indici cantitativi care să reflecte influenţa factorilor
pedogenetici. Pentru aceasta s-au introdus ca parametri cantitativi o serie de
elemente diagnostice cum ar fi orizonturile diagnostice, proprietăţile
diagnostice, materialul parental diagnostic.
1. Orizonturile diagnostice sunt definite cantitativ prin constituenţi
specifici proceselor pedogenetice şi/sau printr-un ansamblu de proprietăţi, pe cât
posibil măsurabile, utilizate pentru identificarea şi diferenţierea unităţilor de sol.
Un orizont diagnostic de sol este definit atât prin caracterele morfologice
generate de procesul de pedogeneză care l-a creat, cât şi prin alte însuşiri
exprimate cantitativ (grad de saturaţie în baze, conţinut de materie organică,
culoare, grosime etc.), ca rezultat al procesului de pedogeneză.
2. Proprietăţile diagnostice reprezintă însuşiri sau un set de însuşiri ale
solului folosite drept criterii pentru definirea unităţilor de sol din sistemul de
clasificare a solurilor.
3. Materialul parental diagnostic este materialul parental care imprimă
solului unele caractere specifice, nelegate de procesele pedogenetice şi se referă
în special la substratul mineral al solului.
Elementele diagnostice sunt descrise şi definite prin observare în teren.
Pentru a defini elementele diagnostice trebuie precizate noţiunile de
material mineral şi material organic.
Se consideră material mineral (orizont) de sol acela care conţine mai
puţin de 35% materie organică, în cazul în care nu este saturat cu apă mai mult
de câteva zile.
Materialele care sunt saturate cu apă perioade lungi sau care au fost drenate
artificial sunt considerate materiale minerale când au în compoziţie mai puţin de
35% materie organică şi un conţinut de argilă peste 60%, sau mai puţin de 20%
materie organică dacă nu conţin argilă. La conţinuturi intermediare de argilă
cantităţile de materie organică maximă vor fi cuprinse între 20 şi 35%.
Materialul mineral care conţine materie organică între 20-35% şi argilă
peste 60% sau între 5-20% dacă nu conţine argilă este considerat material
organo-mineral.
Materialul de sol la care conţinutul de materie organică este ,mai mare
decât cantităţile menţionate pentru materialul mineral este considerat material
(orizont) organic.
1. Orizonturile diagnostice – au fost prezentate în capitolul 5 „Formarea
profilului de sol”.
2. Proprietăţi diagnostice
Caracterul vermic (Vm). Este specific solurilor cu o intensă activitate a
faunei. Se consideră vermice solurile care prezintă în proporţie de 50% din
177
volumul orizontului A şi de peste 25% din volumul orizontului următor, canale
de râme, coprolite, galerii de animale umplute cu materiale aduse din
orizonturile supra sau subiacente.
Schimbarea texturală bruscă (pe). Reprezintă schimbarea intensă de
textură înregistrată între un orizont eluvial şi orizontul subiacent B.
Se caracterizează prin dublarea cantităţii de argilă în orizontul B dacă
acesta conţine mai puţin de 20%, trecerea făcându-se pe o distanţă de cel mult
7,5 cm. Dacă orizontul E conţine peste 20% argilă, în orizontul B trebuie să se
înregistreze o creştere absolută de cel puţin 20% argilă pe cel mult 7,5 cm (ex.
dacă E are 25% argilă, B trebuie să aibă cel puţin 45%), iar într-unul din
suborizonturile orizontului B conţinutul de argilă trebuie să aibă dublul celui din
orizontul E.
De la această situaţie sunt excluse cazurile în care textura orizontului B este
nisipo-lutoasă.
Dacă schimbările de textură se fac pe o distanţă de 7,5-15 m solul prezintă
schimbare texturală semibruscă.
Proprietăţi andice. Acestea sunt determinate de prezenţa în sol a unor
cantităţi mari de allofane, imagolit, ferihidrat sau compuşi alumino-humici.
Acestea rezultă din alterarea moderată a depozitelor piroclastice, dar şi din
asociaţie cu materiale nevulcanice (loess, argilă etc).
Materialele cu proprietăţi andice pot apare la suprafaţă sau sub suprafaţă şi
conţin de obicei cantităţi mari de materie organică (nu trebuie să depăşească
25% C organic).
Grosimea minimă pentru a fi diagnostic este de 30 cm (FAO).
Trecere glosică (albeluvică) – orizont E+B (gl)
Este un suborizont mineral de tranziţie între E şi Bt denumit trecere glosică
sau albeluvică, cu următoarele caracteristici:
pătrunderi de orizont Ea în orizontul B sub formă de limbi;
limbile să aibă cel puţin 5 mm lăţime dacă textura orizontului Bt este
fină, cel puţin 10 cm dacă aceasta este mijlociu fină şi cel puţin 15 cm când
textura este mijlocie sau grosieră;
limbile de orizont Ea să reprezinte cel puţin 10% din volum în primii 10
cm ai orizontului argic.
Contact litic sau rocă compactă continuă (li). Limita dintre sol şi roca
subiacentă compactă (r) se numeşte contact litic. Roca compactă subiacentă
trebuie să fie suficient de compactă la umed, încât să nu se poată săpa cu
cazmaua, dar poate fi spartă cu târnăcopul sau cu alt instrument dur.
Saturaţie cu baze (V%). Gradul de saturaţie cu baze se foloseşte ca
element de diagnoză la unele soluri pentru definirea subtipurilor eutrice şi
districe pe baza valorilor mai mari sau mai mici de 53%.
178
Proprietăţi eutrice. Se referă la un orizont sau material mineral de sol fără
carbonaţi caracterizat printr-un grad de saturaţie în baze peste 53%, cu
excepţia celor care au acest grad de saturaţie cuprins între 53-60% dacă este
asociat cu Al extractabil peste 2 meq la 100 g sol.
Proprietăţi districe. Se referă la un orizont sau material mineral de sol
fără carbonaţi cu un grad de saturaţie în baze sub 53% sau între 53-60% dacă
este asociat cu Al extractabil peste 2 meq la 100 g sol.
Proprietăţi alice (al). Se referă la materialul de sol mineral foarte acid şi
cu un conţinut de Al schimbabil, caracterizat prin:
capacitate de schimb cationic a argilei mai mare de 24 meq / 100 g sol;
Al extractabil în KCl de cel puţin 12 meq / 100 g argilă şi peste 35% din
T;
grad de saturaţie cu Al mai mare de 60%;
rezerva totală de baze a argilei este de peste 80% din rezerva totală de
baze a solului sau un raport praf / argilă < 0,6;
pH în KCl < 4.
Materie organică segregabilă (ms). Reprezintă forma humificată a
materiei organice care se desface uşor prin frecare fiind segregabilă de partea
minerală.
Pudră friabilă de carbonat de calciu sau carbonaţi secundari (Km).
Reprezintă praful sau neoformaţiunile de carbonat de calciu depuse din soluţia
care circulă în solurile suficient de moi, încât pot fi tăiate cu unghia, în
proporţie de cel puţin 5% din volum.
Proprietăţi acvice gleice, stagnice şi antracvice. Se referă la materialele
de sol care, în majoritatea anilor sunt saturate cu apă la o anumită perioadă
din an sau tot timpul anului şi care prezintă manifestări ale proceselor de
reducere şi de segregare a ferului şi un colorit specific (gleic).
Proprietăţi gleice. Orizontul de glei apare ca urmare a gradientului redox
dintre apa freatică şi franja capilară, care determină o distribuţie neuniformă a
oxizilor şi hidroxizilor de Fe şi Mn. În partea inferioară a profilului sau în
interiorul agregatelor, aceştia sunt transformaţi în compuşi de Fe şi Mn, cu
solubilităţi diferite sau sunt translocaţi. Compuşii de Fe şi Mn translocaţi pot fi
concentraţi în forme oxidate de Fe3+şi Mn4+ pe suprafeţele agregatelor, în
biopori sau în matricea solului.
Proprietăţile gleice sunt de două feluri: reductomorfe şi redoximorfe.
Proprietăţi reductomorfe (glei de reducere - Gr). Se întâlnesc la
materialele de sol care sunt permanent umede şi care au culori de reducere în
mai mult de 95% din matricea solului.
În materialele lutoase şi argiloase predomină culorile albastru-verzui
datorate hidroxizilor Fe2+, Fe3+. În materialele bogate în sulfuri predomină
culorile negre (sulfură de fer), iar în cele calcaroase sunt dominante culorile
albicioase datorate calcitului sau sideritului.
179
Proprietăţi redoximorfe (glei de oxido-reducere - Go). Se aplică
materialelor de sol în care condiţiile de reducere alternează cu cele de oxidare
(zona franjei capilare şi orizonturile de suprafaţă ale solurilor cu niveluri
fluctuante ale apei freatice).
Aceste proprietăţi sunt puse în evidenţă prin prezenţa petelor brun roşcate
(ferihidrit), brun gălbui intens (goethit). Proprietăţile redoximorfe se notează cu
simbolul Go care reflectă alternanţa condiţiilor de oxidare şi reducere şi care se
adaugă simbolului orizontului în care culorile de reducere apar în proporţie de
16-15% din masa solului (Bgo, CGo).
Proprietăţi stagnice. Aceste proprietăţi sunt legate de saturaţia
determinată de apa stagnată temporar la suprafaţă sau în partea superioară a
profilului de sol dacă acesta nu este drenat, deasupra unui strat impermeabil
sau slab permeabil. Acest orizont prezintă periodic condiţii de reducere şi un
colorit specific stagnogleizării.
Proprietăţile stagnice sunt corelate cu condiţia acvică de „episaturaţie” care
se defineşte ca fiind „saturaţia solului cu apă” în unul sau mai multe straturi în
primii 200 cm de la suprafaţa stratului mineral şi care are, de asemenea, unul sau
mai multe starturi nesaturate, cu o limită superioară deasupra adâncimii de 200
cm, sub stratul saturat (Keys to Soil Taxonomy, 1994). Zona de saturaţie poate fi
de exemplu o apă freatică temporară suspendată pe un strat relativ impermeabil.
Orezăriile reprezintă de asemenea o varietate a episaturaţiei (antropică).
Coloritul specific stagnogleizării prezintă o marmorare, astfel încât la
suprafaţa agregatelor structurale acestea sunt mai deschise şi mai pale, iar în
interiorul agregatelor structurale ele sunt mai roşii.
Proprietăţi antracvice (aq). Aceste proprietăţi apar în solurile folosite ca
orezării sau în cele intens irigate (sere, solarii). Solurile cu proprietăţi antracvice
se caracterizează prin următoarele aspecte:
saturaţia permanentă cu apă sau în cea mai mare parte a anului;
un strat arat de suprafaţă, urmat imediat de un start slab permeabil care
este saturat cu apă mai mult de 3 luni pe an timp de mau mulţi ani;
un suborizont de suprafaţă cu unele însuşiri cum ar fi:
pete de sărăcire în fer;
concentrări de oxizi de fer;
conţinut de fer de două ori mai mare decât în stratul arat.
Proprietăţile antravice se notează cu simbolul aq adăugat orizontului în care
apar: ex. Araq, Apaq, Bvaq.
180
Proprietăţi criostagnice (cr). Se întâlnesc la soluri ale căror proprietăţi
stagnice sunt determinate de saturaţia cu apă stagnantă temporar în partea
superioară a solului, deasupra unui strat îngheţat în primăvară. Acest fenomen
este întâlnit la solurile din regiunile montane.
Culori diagnostice. Culoarea este folosită ca un caracter definitoriu al unor
orizonturi diagnostice, precum şi pentru separarea unor unităţi taxonomice la
nivel de tip şi subtip. Nuanţele, valorile şi cromele (sistemul Munsell) ale
orizontului A şi B sunt folosite astfel:
culori în nuanţe de 5YR şi mai roşii se folosesc ca elemente de
diageneză pentru separarea subtipurilor rodice;
culorile cu crome ≥ 3,5 (stare umedă) cu nuanţe 7,5 YR pentru orizontul
B definesc subtipul roşcat al unor luvisoluri;
cromele ≤ 2 (stare umedă) în cadrul orizontului A molic separă
cernoziomurile de kastanoziomuri sau subtipurile tipice de cele brunice ale
tipurilor pelosol şi vertosol;
cromele ≤ 3,5 (stare umedă) ale părţii superioare a orizonturilor AC,
AG, AB sau B caracterizează tipurile din clasa cernisolurilor, umbrisolurilor sau
la unele hidrisoluri.
Adâncimea de situare a unui orizont sau a unui caracter diagnostic.
Pentru a preciza adâncimea la acre apar anumite proprietăţi sau caractere
diagnostice se folosesc o serie de prefixe cum ar fi:
proxi – pentru stratul 0-20 cm (proxisalic);
epi – pentru 20-50 cm (epinatric);
mezo – pentru 50-100 (mezoscheletic);
bati – 100-200 cm (batilitic).
Caracter scheletic (sq). Acest caracter se întâlneşte la solurile care
prezintă orizonturi care conţin peste 75% fragmente grosiere de rocă având o
grosime de cel puţin 25 cm în primii 50 cm ai solului, de cel puţin 50 cm în
primii 100 cm sau de peste 50 cm dacă solul este mai profund.
181
Proprietăţi salsodice. Dacă unul dintre orizonturile salinizate sau sodizate
apare la alte soluri decât solonceacuri, prezenţa acestora se defineşte prin
termenul de proprietăţi salsodice.
Termenul de salsodizare se referă la procesele de acumulare de săruri de
natriu schimbabil în solurile salinice sau sodice (fără salsodisoluri).
3. Materiale parentale diagnostice
Material fluvic (MF). Acest material este format din sedimente aluviale,
marine şi lacustre, care primesc materiale noi, la intervale diferite sau care au
primit asemenea materiale într-un trecut recent. Caracterul respectiv este
reflectat de existenţa până la 100 cm a unei stratificări a materialului sau a unui
conţinut de materie organică ce variază neregulat cu adâncimea.
Material antropogen. Este constituit dintr-un material mineral sau organic
neconsolidat, rezultat din activităţi umane: depozite de gunoaie, deponii, halde
de steril etc. care nu au suferit o solificare suficientă încât să apară o trăsătură
semnificativă de pedogeneză.
După clasificarea FAO acestea pot fi:
garbice – deşeuri organice, umpluturi sau depuneri conţinând deşeuri
organice;
spolice – materiale pământoase rezultate din activităţi industriale;
urbice – materiale pământoase conţinând resturi de materiale de
construcţii şi resturi ale altor activităţi umane în proporţii de peste 35% din
volum, ca şi umpluturi conţinând predominant deşeuri minerale;
mixice – material mineral de sol amestecat cu roca subiacentă şi uneori
cu moloz şi deşeuri în care apar fragmente de orizonturi diagnostice răspândite
la întâmplare;
reductice – deşeuri care produc emisii de gaze (CH4, CO2) care induc
condiţii anaerobe în mineral.
182
Material scheletic calcarifer (MK). Este format din roci calcaroase sau
materiale parentale provenite din dezagregarea unor roci calcaroase. Aici sunt
incluse şi pietrişurile calcaroase. Acestea conţin peste 40% CaCO3 echivalent.
Material marnic (MM). Sunt materiale parentale provenite din produsele
de transformare a marnelor, marnelor argiloase, argilelor marnoase sau
carbonatice. Conţin peste 33% argilă şi peste 14% carbonaţi.
Material erubazic (ME). Reprezintă materiale parentale rezultate din
dezagregarea şi alterarea unor roci ultrabazice necarbonatice, care sunt relativ
argiloase şi bogate în baze. Dintre aceste roci amintim: serpentinitele,
piroxenitele, gabrourile (unele). Materialul rezultat este de cele mai multe ori
bogat în magneziu.
Material bauxitic (MB). Acest material a rezultat din transformarea la
suprafaţa scoarţei a bauxitelor; se caracterizează printr-o alterare puternică şi
prin predominarea secsvioxizilor şi a mineralelor argiloase sărace în baze
(caolinit, clorit).
183
Au fost introduse orizonturi diagnostice noi: orizontul A limnic, orizontul
A hortic, precum şi orizonturile pelic, petrocalxic, criptospodic, scheletic,
antropedogenetic, folic ş.a. S-a precizat conţinutul orizonturilor sulfuratic şi
sulfuric.
Caracterul andic şi cel sărătural au fost înlocuite cu proprietăţi andice şi
respectiv salsodice şi a fost introdus termenul de albeluvic (după FAO)
echivalent celui glosic.
Au fost definite ca noi proprietăţi diagnostice, proprietăţile eutrice, districe,
alice, criostagnice; acestora li se adaugă caracterul scheletic, caracterul
scheletifer şi prezenţa pudrei friabile de CaCO3.
Ca materiale parentale diagnostice au fost definite materiale parentale
fluvice, antropogene, calcarifere, marnice, erubazice şi bauxitice.
În ordinea subdiviziunilor taxonomice ale tipului de sol s-a inversat poziţia
speciei (granulometrice) cu cea a familiei de sol, iar gradul de eroziune –
colmatare a fost trecut de la varietatea de sol la varianta de sol.
184
desfundate puternic de activitatea umană sub denumirea de
Antrisoluri antrisoluri (care include erodosolul şi
antroposolul, tip de sol nou introdus).
Soluri organice Histosoluri Definiţie neschimbată. Denumire adaptată.
(Histosoluri)
185
sferei (prezenţa rocii calcaroase sau a
materialelor calcarifere până la 50 cm
adâncime). Cele neincluse se regăsesc
la nivel de subtip sau varietate de sol
ale altor tipuri.
Nigrosol Sol negru acid Definiţie nemodificată; denumire
adaptată.
Humosiosol Sol humico-silicatic Definiţie nemodificată; denumire
adaptată.
Eutricambosol Sol brun eumezobazic Definiţie modificată pentru a se include
Sol roşu (terra rossa) şi solul roşu (ca subtip: entrocambosol
rodic); denumire adaptată.
Districamboso Sol brun acid Definiţie nemodificată; denumire
l adaptată.
Preluvosol Sol brun – roşcat Definiţie modificată pentru a se include
Sol brun argiloiluvial şi solul brun - roşcat (ca subtip:
preluvosol roşcat). Denumire adaptată
pentru luvisolurile fără orizont E.
Luvosol Sol brun luvic Definiţia modificată pentru ase reuni
Sol brun-roşcat luvic într-un tip de sol toate luvisolurile cu
Luvisol albic orizont E. Denumire adaptată după
FAO.
Planosol Planosol Definiţie nemodificată.
Alosol - Tip de sol şi definiţie nou introduse
(corespunzătoare solului brun luvic
holoacid şi luvisolului albic holoacid
din SRCS-1980).
Prepodzol Sol brun feriiluvial Definiţie modificată; denumire
adaptată.
Podzol Podzol Definiţie nemodificată.
Criptopodzol - Tip de sol şi definiţie nou introduse
(corespunzătoare solului brun acid
criptospodic de la altitudini mari).
Gleiosol Sol gleic Definiţie modificată prin restrângerea
sferei (orizont Gr mai sus de 50 cm
adâncime de la suprafaţă) şi includerea
în acelaşi tip şi a lăcoviştei (ca subtip:
gleiosol cernic); denumire adaptată.
Limnosol - Tip de sol şi definiţie nou introduse,
pentru soluri subacvatice din bălţi sau
lacuri cu adâncimi mici.
Stagnosol Sol pseudogleic Definiţie nemodificată; denumire
adaptată.
186
Solonceac Solonceac Definiţie modificată (prin extinderea
condiţiei de prezenţă a orizontului salic
în primii 20 cm la primii 50 am).
Soloneţ soloneţ Definiţie modificată (prin extinderea
condiţiei de prezenţă a orizontului
natric în primii 20 cm la primii 50 am).
Turbosol Sol turbos Definiţie nemodificată; denumire
adaptată.
Foliosol - Tip de sol şi definiţie nou introduse
(corespunzătoare în parte litosolului
organic din SRCS-1980).
Erodosol Erodisol Definiţie nemodificată; denumire
adaptată (vocala i schimbată în o
pentru tip de sol)..
Antroposol - Tip de sol şi definiţie nou introduse
(pentru soluri având orizont superior
antropedogenetic).
187
(LS) grosime urmat din primii 20 cm de:
- roca compactă continuă (Rn):
- material scheletic cu sub 10% pământ fin
(Rp) (care poate continua până la peste 50 cm
adâncime);
- material (scheletic) calcarifer cu peste 40 %
carbonat de calciu echivalent.
Subdiviziuni: distric, eutric, rendzinic, scheletic (prundic), histic
188
(ET) parentale antropogene având o grosime de cel puţin
50 cm sau numai de minimum 30 cm dacă
materialul parental antropogen este scheletic (pe
această lungime), fără orizonturi diagnostice în
afară de un orizont Ao (cu excepţia celor copertate)
care pot avea orizont molic sau umbric.
Subdiviziuni: urbic, rudic, garbic, spolic, mixic, reductic, copertat, psamic,
pelic
PELISOLURI
PELOSOLURI Soluri având orizont pelic la suprafaţă sau de la cel
(PE) mult 20 cm (sub statul arat) ce se continuă până la
cel puţin 100 cm; conţin peste 30% argilă în toate
orizonturile până la cel puţin 100 cm adâncime.
Subdiviziuni: tipic, brunic, argic, gleic, stagnic
ANDISOLURI
ANDOSOLURI Soluri având orizont A (Am, Au, Ao) urmat de
(AN) orizont intermediar (AC, AR, Bv) la care se
asociază proprietăţi andice pe cel puţin 30 cm
grosime începând din primii 25 cm ai solului
mineral. Nu prezintă alte orizonturi sau proprietăţi
diagnostice sau acestea sunt prea slab exprimate.
Poate avea orizont O sau T.
Subdiviziuni: distric, eutric, umbric, molic, cambic, litic, scheletic, histic
CERNISOLURI
KASTANOZIOMURI Soluri având orizont A (Am) cu crome mai mari de
(KS) 2 (la umed), orizont AC cu valori şi crome sub 3,5
(la umed) cel puţin în partea superioară şi cel puţin
pe feţele agregatelor structurale şi orizont Cca în
primii 125 cm sau pudră friabilă de carbonat de
calciu (concentrări de carbonaţi secundari) în primii
100 cm. Sunt excluse solurile formate pe materiale
parentale calcarifere. Carbonatul de calciu este, de
regulă, prezent de la suprafaţă. Nu prezintă alte
189
orizonturi sau proprietăţi diagnostice, în afară de cel
mult proprietăţi gleice (Gr) sub 50 am şi proprietăţii
salsodice (sc, ac sau, sub 50 cm, chiar sa, na).
Subdiviziuni: tipic (calcaric), psamic, gleic, salinic, sodic
190
valori sub 3,5 (la umed) cel puţin în partea
superioară şi cel puţin pe feţele agregatelor
structurale, dezvoltate pe materiale parentale
calcarifere sau roci calcaroase care apar între 20 şi
50 cm.
Subdiviziuni: argic, calcaric, litică, cambică, calcarică, eutrică, scheletică
UMBRISOLURI
NIGROSOLURI Soluri având orizont A umbric (Au) cu crome sub 2
(NS) (la umed) urmat de orizont intermediar (AC, AR,
Bv) cu grad de saturaţie în baze sub 53% (la umed)
cel puţin în partea superioară şi cel puţin pe feţele
agregatelor structurale. Pot avea orizont O.
Subdiviziuni: tipic, cambic, litic, scheletic, aluvic
CAMBISOLURI
EUTRICAMBOSOLURI Soluri având orizont A ocric sau molic (Ao, Am),
(EC) urmat de orizont intermediar cambic (Bv) cu crome
şi valori peste 3,5 (la umed) cel puţin pe feţele
agregatelor structurale începând din partea
superioară şi cu proprietăţi eutrice.
Pot prezenta orizont O şi orizont vertic sau pelic şi
proprietăţi stagnice, gleice şi andice, dar la
adâncimi mai mari sau intensităţi care nu permit
încadrarea la hidrosoluri sau andisoluri.
Subdiviziuni: tipic, molic, psamic, pelic, vertic, andic, gleic, stagnic, aluvic,
litic, scheletic, rodic
191
parte a orizontului.
Pot prezenta orizont O, orizont Bv cu acumulare de
Al2O3 şi proprietăţi andice de intensităţi sau la
adâncimi care nu permit încadrarea la andosoluri.
Subdiviziuni: tipic, umbric, psamic, andic, prespodic, litic, scheletic, aluvic
192
orizont B argic (Bt) având proprietăţi alice pe cel
puţin 50 cm, între 25 şi 125 cm adâncime (sau pe
cel puţin jumătate din orizont dacă apare orizont R
sau C la adâncime mai mică).
Poate să prezinte orizont organic sau proprietăţi
moderate (w) sau intense (W) sub 50 cm adâncime.
Subdiviziuni: tipic, umbric, preluvic, albic, stagnic, cambiargic, litic, scheletic
SPODOSOLURI
PREPODZOLURI Soluri având orizont A ocric sau umbric (Ao, Au)
(EP) urmat de orizont B spodic feriiluvial (Bs).
Pot avea un orizont Es discontinuu şi pot prezenta
orizont organic nehidromorf O (folic) sub 50 cm
adâncime.
Subdiviziuni: tipic, umbric, histic, litic, scheletic
HIDRISOLURI
GLEIOSOLURI Soluri având orizont O şi/sau A (Am, Ao, Au) şi
(GS) proprietăţi gleice (orizont Gr) care apar în profil din
primii 50 cm ai solului mineral.
Nu îndeplinesc condiţiile diagnostice de a fi
solonceac sau soloneţ (fără orizont sa sau na în
primii 50 am) sau histosol (cu orizont T peste 50 am
grosime).
Subdiviziuni: distric, eutric, calcaric, molic, cernic, umbric, psamic, pelic,
cambic, aluvic, histic, tionic
193
LIMNOSOLURI Soluri subacvatice (din lacuri de mică adâncime)
(LM) având orizont A limnic sau orizont histic sau turbos
(T) submers, cu grosime sub 50 cm.
Subdiviziuni: distric, eutric, calcaric, entic, histic, psamic, pelic, salinic, tionic
SALSODISOLURI
SOLONCEACURI Soluri având orizont A ocric sau A molic (Ao, Am)
(SC) şi orizont intermediar la acre se asociază orizont
salic (sa) în primii 50 cm.
Pot avea orizont calcic, cambic, vertic, natric,
hiponatric şi proprietăţi gleice în primii 100 cm.
Subdiviziuni: tipic, calcaric, molic, sodic, vertic, gleic, psamic, pelic
194
HISTISOLURI
TURBOSOLURI Soluri constând din material organic (orizont
(TB) organic hidromorf histic sau turbos T) cu o grosime
de cel puţin 50 cm (cel puţin 40 cm pentru T sapric
sau hemic şi cel puţin 60 cm pentru T fibric) în
primii 100 cm ai solului, orizontul T începând în
primii 50 cm de la suprafaţă.
Subdiviziuni: distric, eutric, salinic, tionic, teric
ANTRISOLURI
ERODOSOLURI Soluri puternic erodate sau decopertate ca urmare a
(ER) acţiunii antropice astfel că orizonturile rămase nu
permit încadrarea într-un anumit tip de sol.
De regulă, prezintă la suprafaţă un orizont Ap
provenit din orizont B sau C, sau din AC sau AB
având sub 20 cm grosime.
Sedimentele (materialele parentale) scoase la zi prin
eroziune sau prin decopertare sunt considerate roci
şi încadrate ca atare.
(Pentru erodosolurile rezultate prin decopertare se
poate folosi denumirea de decosol).
Subdiviziuni: cambic, argic, andic, spodic, calcaric, psamic, pelic, stagnic, litic,
scheletic
195
(AN) cel puţin 50 cm grosime (format prin transformarea
unui orizont sau strat al solului sau prin aeraţie).
Subdiviziuni: hortic, antracvic
196
clinogleic cl Sol cu stagnogleizare (w) din primii 50 cm şi gleizare (Go) în
primii 200 cm, excesul de apă fiind provenit atât din
precipitaţii sau izvoare de coastă, cât mai ales prin curgere
(prelingere) laterală prin orizonturile profilului de sol situat pe
versant.
cloruro- Solonceac tipic caracterizat prin acumulare intensă de săruri
sulfatic „neutre” (cloruri, sulfaţi). (Se poate separa: Solonceac
cloruric, Solonceac sulfatic).
copertat co Sol (în genere de tipul Entiantroposol) acoperit cu material de
sol humifer (de regulă orizont A molic) de peste 10-15 cm
grosime.
criostagnic cs Sol cu proprietăţi criostagnice în profil. Se aplică la soluri din
zona montană rece (înaltă).
cu sodă so vezi carbonatosodic
distric di Sol având proprietăţi districe începând din orizontul superior.
(În cazul Litosolului este necesară şi rocă parentală
necalcaroasă, iar în cazul Limnosolului orizont A limnic cu
peste 3% materie organică). Nu se aplică la soluri care prin
definiţie sunt acide (Umbrisoluri, Spodosoluri).
entic en Sol având dezvoltare extrem de slabă (incipientă) sau
neîndeplinind integral atributele tipului (la Aluviosol entic
orizontul A este sub 20 cm grosime sau lipseşte; la Soloneţ
entic nu se constată un orizont argic-natric - Btna; la
Limnosol entic orizontul A limnic prezintă sub 3% materie
organică fin divizată).
eutric eu Sol având proprietăţi eutrice cel puţin în orizontul de
suprafaţă; fără carbonaţi. În cazul Litosolului şi fără rocă
parentală calcaroasă iar în cazul Limnosolului cu orizont A
limnic având peste 3% materie organică. Nu se aplică la
Cernisoluri, Argiluvisoluri, Salsodisoluri, Vertisoluri.
feriluvic fe Sol (Spodisol) având orizont spodic feriiluvial (Bs) în care
raportul Fe:C organic este peste 6. Se aplică la Podzol.
garbic ga Entiantroposol care se dezvoltă pe materiale parentale
antropogene garbice (deşeuri predominant organice).
glosic gl Sol având orizont eluvial care pătrunde în limbi în orizontul B
(E + B) (trecere glosică sau albeluvică).
greic gr Sol având suborizont Ame (partea inferioară a orizontului Am
„pudrată” cu granule de cuarţ fără pelicule de coloizi, vizibile
pe suprafaţa agregatelor structurale la uscare şi structură
poliedrică mare subangulară sau nuciformă). Se aplică la
cernoziomuri şi faeoziomuri; în solurile cultivate Am poate
avea crome>2.
gleic gc Sol având proprietăţi gleice (orizont Gr) între 50 şi 200 am
197
(mezogleic dacă Gr apare în intervalul 50-100 am; batigleic
între 100-200 cm).
histic tb Sol având orizont O (folic) de 20-50 cm grosime la suprafaţă
(turbos) (în cazul Litosolului histic, orizont O de 5-20 cm grosime
situat direct pe rocă compactă R) sau sol având orizont T
(turbos) de 200-50 cm grosime la suprafaţă sau în primii 50
cm.
hortic ho Sol având orizont A hortic (de peste 50 cm grosime). Se
aplică la Antrosoluri.
litic li Sol cu rocă compactă consolidată (orizont R) continuă în
profilul de sol (epilitic orizont R între 20-50 cm, mezolitic
între 50-100 cm, batilitic între 100-150 cm); prin termenul
„litic” simplu se subînţelege epilitic.
luvic lv Sol cu orizont eluvial luvic (El) şi orizont B argic (Bt) sau
argic-natric (Btna). Se aplică la Stagnosol şi Soloneţ.
mixic mi Entiantroposol care se dezvoltă pe materiale parentale
antropogene mixice.
molic mo Sol având orizont A molic (Am); nu se aplică la solurile ce
fac parte din clasa Cernisolurilor.
nodulo- nc Vertisol care prezintă noduli calcaroşi diseminaţi în masa
calcaric solului în primii 100 cm.
pelic pe Sol având textură foarte fină cel puţin în primii 50 cm; nu se
aplică la Pelisoluri.
planic pl Sol cu schimbare texturală bruscă între orizontul eluvial E (El
sau Ea) ş orizontul B argic (Bt) pe 7,5-15 cm.
preluvic el Sol cu orizont B argic (Bt) slab conturat şi fără orizont eluvial
(E) (se aplică la Alosoluri).
prespodic ep Sol acid (Districambosol, Nigrosol) cu orizont B cambic (Bv)
prezentând acumulare de sescvioxizi (îndeosebi Al2O3), fără a
îndeplini integral parametrii de orizont spodic.
prundic pr vezi scheletic
psamic ps Sol având textură grosieră cel puţin în primii 50 cm; nu se
aplică la Psamosol.
reductic re Entiantroposol care se dezvoltă pe materiale parentale
antropogene reductice.
rendzinic rz Sol având saturaţie în baze peste 53% şi material parental
reprezentat prin depozit scheletic calcarifer sau provenit dintr-
o rocă parentală calcaroasă, caracterul scheletic începând din
primii 20 cm. Pământul fin al solului poate să conţină
carbonaţi. Se aplică la Litosol (Litosol rendzinic).
rezicalcari rk Sol care prezintă orizont C cu carbonaţi reziduali începând
c din primii 125 cm. Se aplică la Preluvosol, Luvosol şi unele
Cernisoluri.
198
rodic ro Sol cu orizont B având în partea inferioară şi cel puţin în pete
(în proporţie de peste 50%) în partea superioară culori în
nuanţe de 5YR şi mai roşii.
roşcat rs Sol cu orizont B argic (Bt) având în partea inferioară şi cel
puţin în pete (în proporţie de peste 50%) în partea superioară
culori în nuanţe de 7,5YR
rudic ru Entiantroposol având material parental (antropogen) scheletic
de cel puţin 30 cm grosime începând de la suprafaţă sau
imediat sub suprafaţă
salinic sc Sol având orizont sc (salinizat sau hiposalic) în primii 100 cm
sau orizont sa (salic) între 50-100 cm. În funcţie de adâncimea
apariţiei orizontului cu săruri poate fi proxihiposalic,
epihiposalic, mezohiposalic (0-20, 20-50, 50-100) sau
mezosalic (50-100 cm).
salsodic ss Sol salinic şi sodic în acelaşi timp.
scheletic sq Sol cu caracter scheletic (cu peste 75% schelet) având
orizonturi A, E sau B excesiv scheletice. Poate fi
proxischeletic, epischeletic, mezoscheletic sau batischeletic
după adâncimea la care începe orizontul scheletic (de peste 25
cm grosime) şi anume în intervalele 0-20, 20-50, 50-100 şi
respectiv 100-200 cm. În cazul că este format pe pietriş
fluviatil poate fi denumit prundic şi respectiv proxiprundic,
epiprundic, mezoprundic, batiprundic. Cernoziomurile
prundice pot fi denumite şi brancioguri, iar litosolurile
prundice prundosoluri.
sodic ac Sol având orizont ac (alcalizat sau hiposodic) în primii 100
cm sau orizont na (natric) între 50-100 cm. În funcţie de
adâncimea apariţiei orizontului cu Na schimbabili poate să fie
proxihiposodic, epihiposodic, mezohiposodic (0-20, 20-50 şi
respectiv 50-100 cm sau mezosodic (50-100 cm).
solodic sd Soloneţ cu orizont eluvial (E luvic sau E albic) cu grosime de
peste 15 cm sau Planosoluri cu Bt hiponatric.
spodic sp Erodosol cu orizont spodic sau rest de orizont spodic la
suprafaţă.
spolic sl Entiantroposol care se dezvoltă pe materiale parentale
antropogene spolice.
stagnic st Sol având proprietăţi hipostagnice (orizont w) în primii 100
cm sau proprietăţi stagnice intense (orizont stagnic W) între
50 şi 200 cm. Poate să fie mezostagnic dacă W este situat
între 50 şi 100 cm sau proxihipostagnic, epihipostagnic,
mezohipostagnic dacă orizontul w începe între 0-20, 20-50
sau 50-100 cm respectiv.
teric te Turbosol având orizont mineral de peste 30 cm grosime situat
199
în primii 100 am.
tionic to Sol având orizont sulfuratic în primii 125 cm.
tipic ti Sol care reprezintă conceptul central al tipului de sol; nu
prezintă atributele specifice celorlalte subdiviziuni ale tipului
respectiv. În cazul Pelosolului şi Vertosolului, orizont A cu
crome egale sau sub 2, iar în cazul Alosolului şi Planosolului
este prezent orizontul El, în ultimul caz chiar cu proprietăţi
stagnice moderate (Elw).
umbric um Sol având orizont A umbric (Au); nu se aplică la Umbrisoluri.
urbic ur Entiantroposol care se dezvoltă pe materiale parentale
antropogene urbice.
vertic vs Sol având orizont vertic situat între baza orizontului A (sau E
dacă există) şi 100 cm.
200
201
202
203
204
PARTEA A II-A
Capitolul 10
10.1. Generalităţi
205
Harta pedologică este o lucrare cartografică ce prezintă grafic distribuţia
geografică a tipurilor, asociaţiilor, complexelor sau a altor unităţi de sol şi/sau
teren, înscrise în legenda hărţii, definite conform nomenclaturii stabilite prin
sistemul de clasificare adoptat (SRCS – 1980).
Cartogramă este reprezentarea pe hartă (prin culori, haşuri, coduri sau
simboluri) a unor suprafeţe ce indică răspândirea, intensitatea unor fenomene,
procese, etc. In studiul solurilor se întocmesc cartograme cu valori ale stării de
aprovizionare cu elemente nutritive, pentru anumite însuşiri fizice, hidrofizice
sau chimice pentru anumite pretabilităţi, diferite favorabilităţi etc.
Reambularea este acţiunea de actualizare a informaţiei pedologice şi
agrochimice dintr-un studiu pedologic. Procentul de reambulare este prevăzut în
SCS01982 „Norme de timp şi elemente de calculaţie ale tarifelor pentru studii
şi tarife de sol (cap.1.2.4.)”.
g. Unitatea de teren este un areal relativ omogen sub aspect geografic (relief,
sol, subsol, atmosferă, biosferă). Conceptul de teren este mai larg decât cel de
sol.
206
i. Unitatea cartografică de teren (pedotop, U.T) este reprezentarea pe hartă a
unei unităţi teritoriale de teren sau a unei asociaţii de unităţi (TEO sau asociaţii
TEO).
O unitatea cartografică de teren poate fi constituită din unul sau mai multe
areale şi poate cuprinde până la 10-15% incluziuni de alte terenuri.
Elementele care compun şi definesc unitatea cartografică de teren se redau
prin simboluri, într-o formulă.
207
Aceste studii prezintă o caracterizare generală a învelişului de sol la nivel
judeţean sau pe unităţi agricole mari şi constituie baza pentru întocmirea
proiectelor de sistematizare a teritoriului, a memoriilor tehnice pentru lucrările
hidroameliorative, a proiectelor generate de combatere a eroziunii solului etc.
1. Etapa pregătitoare
208
b. Pregătirea instrumentelor şi a materialelor de lucru
Instrumentele şi materialele de lucru necesare pentru efectuarea studiilor
sunt: busola, altimetru, pedometru, sondă pedologică, cuţit pedologic metru,
lupă, ph-metru, trusă chimică, pungi, cutii pentru microprofile, bidoane de
plastic pentru recoltarea probelor de apă, cilindri de alamă cu capace de metal şi
inele de cauciuc, cazmale, târnăcop, lopeţi etc.
209
Relieful. Recunoaşterea generală a reliefului din arealul cercetat se face pe
baza hărţilor topografice de lucru pe care se înscriu datele geomorfologice.
Observaţiile geomorfologice se efectuează pe tot parcursul cartării
pedologice, consemnându-se detaliile formelor de relief cum sunt: crovuri,
microdepresiuni, dune (pentru suprafeţele plane) şi ogaşe, rigole, ravene şi
alunecări de teren (în cadrul suprafeţelor înclinate).
Harta geomorfologică de teren se defineşte în etapa de birou.
Geologia şi litologia. Datele legate de geologie şi litologie se cunosc din etapa de
documentare iar în teren se completează cu observaţii privind roca parentală din profilurile
de sol executate. Observaţiile care vor fi făcute se vor referi la grosimea, alcătuirea
granulometrică şi petrografică şi agentul care a contribuit la formarea depozitelor
respective.
Hidrologia şi hidrografia. O serie de date se cunosc din etapa de documentare, urmând
ca în teren să se completeze cu observaţii privind caracterul reţelei hidrografice (permanent,
temporar, torenţial) precum şi frecvenţa şi durata inundaţiilor (dacă este cazul).
Referitor la hidrologie se recomandă studierea apelor freatice sub
următoarele aspecte;
nivelul hidrostatic şi panta de scurgere;
variaţia nivelului hidrostatic;
calitatea apei (culoare, gust, miros, mineralizare);
adâncimea critică şi subcritică;
notarea pe hartă şi consemnarea în fişa de descriere a solului, a apelor
freatice apărute la zi sub formă de izvoare şi procesele la care dau naştere.
Vegetaţia şi fauna. Observaţiile se vor face asupra asociaţiilor vegetale naturale sau
cultivate sub aspectul speciilor şi al productivităţii acestora.
Se va ţine cont de zonele, subzonele, etajele şi subetajele de vegetaţie
existente atât în punctul de observaţie cât şi în unitatea de teren cartografiată.
Referitor la faună se vor face observaţii asupra mezo şi macrofaunei
(nematozi, miriapode, insecte, râme, rozătoare etc).
Influenţa antropică. Observaţiile din teren vor cuprinde notaţii referitoare la
modificările apărute în morfologia solului sub influenţa acţiunilor omului. Pentru aceasta se
fac observaţii comparative pe aceeaşi unitate de sol în condiţii naturale nemodificate şi în
condiţii modificate de către om. De asemenea, se fac observaţii privind poluarea solului,
eroziunea şi alte observaţii.
210
Descrierea solului se face pe formulare tipizate unde se trec toate
caracteristicile morfologice pe orizonturi şi suborizonturi, precum şi cele
referitoare la condiţiile de mediu.
La fiecare profil de sol, se vor studia proprietăţile morfologice, după care
se va face încadrarea la nivelurile taxonomice ale Sistemului Român de
Taxonomie a Solurilor (SRTS).
Încadrarea fiecărui profil de sol la toate nivelurile taxonomice cu scopul de
a stabili formula unităţii taxonomice de sol (U.S). completarea acestei formule
cu elemente din arealul în care se află solul respectiv conduce la obţinerea
formulei unităţii cartografice de teren (pedotop) (U.T).
Formula unităţii cartografice de teren (pedotop)
Explicaţia simbolurilor
1. Caracteristicile solului
211
SG- grupe de material parental (indicator 21);
a – clasa granulometrică a materialului parental (indicator 22);
212
Indicatorii din paranteză se găsesc în lucrarea elaborată de Institutul de
Pedologie şi Agrochimie Bucureşti, intitulată „Metodologia elaborării studiilor
pedologice”, vol.3., 1987.
Capitolul 11
11.1 Generalităţi
213
evidenţa terenurilor agricole în funcţie de stadiul de degradare şi de
factorii care au provocat-o;
evidenţa terenurilor amenajate pentru îmbunătăţiri funciare;
aspectul juridic are menirea de a asigura identificarea corectă a
posesorilor de terenuri şi construcţii, înscrierea acestora în documentele
cadastrului general pe baza drepturilor şi a obligaţiilor actelor juridice pe care se
întemeiază posesia.
Partea economică a cadastrului general, prin care se îndeplineşte funcţia
corespunzătoare, economică, urmăreşte stabilirea valorii economice a terenurilor
şi construcţiilor.
Cunoaşterea acestei laturi a cadastrului este justificată de următoarele;
Datele cadastrului economic stau la baza calculării unor impozite şi taxe
reale, echitabile care sunt percepute de către organele fiscale, instanţele
judecătoreşti, birourile notariale;
Informaţiile furnizate de partea tehnică a cadastrului sunt insuficiente
pentru calculul respectivelor obligaţii fiind necesară şi aprecierea calitativă a
imobilelor din punct de vedere economic (Boş, 64).
214
Dimensional, resursele dispun de patru atribute: cantitatea, calitatea,
timpul, spaţiul. Cu alte cuvinte, orice resursă se remarcă printr-o cantitate de o
anumită calitate, într-un timp determinat şi localizată la un anumit spaţiu.
Până de curând cea mai importantă funcţie a mediului înconjurător constă
în oferirea de resurse naturale necesare desfăşurării activităţii umane, a
proceselor de producţie şi de consum. Aceasta afectează mediul înconjurător în
dublu sens:
datorită extracţiei şi recoltării acestor resurse se afectează mai mult
sau mai puţin echilibrul natural, se distinge sub aspect calitativ mediul;
prin consumul productiv sau neproductiv al resurselor naturale rezultă
poluanţi care sunt deversaţi în mediul înconjurător.
Rezultă că sub aspectul protecţiei mediului înconjurător trebuie acţionat în
două direcţii:
asupra vitezei de extracţie sau de recoltare;
asupra tehnologiilor de consum.
Din punct de vedere al durabilităţii şi capacităţii lor de reproducţie,
resursele naturale pot fi epuizabile şi regenerabile. În componentele naturale ale
mediului înconjurător, solul, cu înţelesul larg de fond funciar, reprezintă un
factor de o deosebită importanţă. Datorită fertilităţii lui, respectiv de a asigura
viaţa şi dezvoltarea plantelor, fondul funciar constituie condiţia de bază a
producţiei agricole şi silvice precum şi a celorlalte activităţi umane.
Existenţa şi dezvoltarea societăţii umane este condiţionată de abundenţa
şi calitatea produselor furnizate de fondul funciar prin care se asigură
oamenilor hrană şi materiile prime pentru alte activităţi şi cerinţe vitale.
Fondul funciar ca factor al mediului înconjurător este deosebit de important
pentru asigurarea vegetaţiei necesară purificării atmosferei, creării de peisaje
atractive, necesare întreţinerii şi refacerii sănătăţii oamenilor. De asemenea,
fondul funciar constituie un recipient şi un transformator al reziduurilor
provenite din industrie, zootehnie şi alte sectoare de activitate.
Fondul funciar are două funcţii esenţiale:
a) furnizor de substanţe nutritive şi materii prime;
b) recipient şi transformator al reziduurilor.
Aceste funcţii ale fondului funciar sunt amplificate în etapa actuală când
lumea întreagă confruntată cu problemele degradării şi poluării mediului
înconjurător.
Fondul funciar din ţara noastră, privit ca factor al mediului înconjurător,
prezintă diferenţieri importante de la o zonă la alta, datorită condiţiilor naturale
de relief, climă, hidrologie, sol, precipitaţii etc. Datorită acestor diferenţieri, în
anumite zone, terenurile sunt afectate de unele procese de degradare ca:
eroziune, alunecări, sărăturări, exces de umiditate etc. Ca urmare a acestei
situaţii sunt necesare acţiuni vaste pentru amenajarea şi ameliorarea fondului
funciar prin lucrări de îmbunătăţiri funciare. În condiţiile actuale pământul
constituie un bun naţional de care depinde existenţa, creşterea avuţiei
215
naţionale şi bunăstarea poporului. Aceasta face din folosirea raţională,
protejarea şi ameliorarea fondului funciar, o îndatorire primordială a
organelor legislative şi a administraţiei publice, a tuturor posesorilor de
teren şi a cetăţenilor României.
216
asigurarea creşterii populaţiei la un nivel acceptabil (reducerea
creşterii demografice necontrolate);
conservarea şi sporirea resurselor naturale, întreţinerea biodiversităţii
ecosistemelor, supravegherea impactului dezvoltării economice asupra
mediului;
reorientarea tehnologiei şi punerea sub control a riscurilor acesteia;
descentralizarea formelor de guvernare, creşterea gradului de
participare la luarea deciziilor şi unificarea deciziilor privind mediul şi
economia.
În consens general se acceptă că fără o protecţie adecvată a mediului este
imposibil de a realiza progresul societăţii.
Prejudiciile cauzate naturii şi sănătăţii subminează fundamentele
productivităţii în viitor, după cum şi invers, fără creştere economică sunt greu
de procurat resursele necesare protecţiei mediului.
O condiţie importantă de realizare a dezvoltării durabile este
simultaneitatea progresului în toate cele patru dimensiuni. Pentru aceasta,
politicile economice, politica mediului, a investiţiilor, a cercetării-dezvoltări i ,
a forţei de muncă, a învăţământului şi a sănătăţii, trebuie să-şi coreleze
obiectivele şi acţiunile conform anumitor priorităţi.
O altă condiţie se referă la adaptarea conceptului dezvoltării durabile la
condiţiile specifice fiecărei ţări. Fiecare ţară are propriile nevoi de creştere
economică, precum şi caracteristici naţionale demografice, particularizate
mediului natural, un anume spaţiu construit. Sensul dezvoltării durabile este
dat tocmai de căutarea modelului endogen de reconciliere între om şi natură.
Esenţa dezvoltării durabile este dată de conservarea, în favoarea
generaţiilor prezente şi viitoare, a acelui patrimoniu care cuprinde nu numai
capitalul produs prin munca oamenilor şi stocul de cunoştinţe ştiinţifice şi
tehnologice, ci şi capitalul natural, legat de caracterul neregenerabil al
anumitor resurse şi de ireversibilitate.
Fenomenul globalizării activităţii umane, interdependenţa factorilor
politici, demografici, ecologici etc. au impus o nouă abordare în gospodărirea
pământului, în conformitate cu conceptul dezvoltării durabile şi al respectării
normelor de protecţie a mediului înconjurător.
Realizarea acestor deziderate este posibilă în cadrul unui sistem
complex de evidenţă tehnică, economică şi juridică a tuturor resurselor şi în
primul rând a fondului funciar, pentru ca, pe această bază, solul să poată fi
gestionat raţional în vederea asigurării producţiei de bunuri agricole, iar
teritoriul în ansamblul său, să poată fi sistematizat, amenajat şi gospodărit
corespunzător cerinţelor societăţii umane.
Potrivit acestor cerinţe, rolul cadastrului a devenit determinant în
activitatea umană de folosire a resurselor mediului înconjurător, fără de care nu
se poate vorbi de o dezvoltare durabilă şi de protecţia mediului.
217
Între cadastru şi protecţia mediului există o legătură de cauzalitate
reciprocă prin care se poate analiza în orice moment, disponibilul resurselor,
starea acestora în timp, modul în care sunt folosite cu respectarea cerinţelor
impuse în procesul dezvoltării durabile, precum şi modul în care sunt
respectate legile scrise şi nescrise ale protecţiei mediului înconjurător.
Cadastrul, această oglindă a activităţii umane în mediul său înconjurător,
a devenit în zilele noastre un imens ecran pe care trebuie să se proiecteze modul
în care omenirea acţionează în spiritul declaraţiei, principiilor şi recomandărilor
primei „Conferinţe Mondiale a Naţiunilor Unite de la Stocholm” din 1972,
privind protecţia mediului înconjurător.
În declaraţie se afirmă că: „Omul este, în acelaşi timp, creaţia şi creatorul
mediului său înconjurător, care-i asigură existenţa fizică şi îi oferă posibilitatea
unei dezvoltări intelectuale, morale, sociale şi spirituale. În lunga şi laborioasa
evoluţie a speciei umane pe Pământ, a sosit momentul când, datorită progreselor
tot mai rapide ale ştiinţei şi tehnicii, omul a dobândit posibilitatea de a
transforma mediul înconjurător în nenumărate feluri şi într-o proporţie fără
precedent. Cele două elemente ale mediului înconjurător, elementul natural şi
cel creat de omul însuşi, sunt indispensabile prosperităţii sale şi deplinei
folosinţe a drepturilor fundamentale, inclusiv dreptul de viaţă”.
Principiile adoptate de Conferinţă afirmă între altele că: “Resursele
naturale ale globului, inclusiv aerul, apa, pământul, flora şi fauna şi, mai ales,
eşantioanele reprezentative ale ecosistemelor naturale, trebuie ocrotite, în
interesul generaţiilor prezente şi viitoare, printr-o planificare sau o gospodărire
atentă, în funcţie de necesităţi”. Cele citate mai sus arată actualitatea lor şi mai
ales subliniază rolul şi importanţa cadastrului la nivel planetar, pentru a
cunoaşte în orice moment starea şi evoluţia resurselor mediului înconjurător.
Este necesară nu numai extinderea cadastrului la nivelul fiecărei ţări, ci şi o nouă
abordare a acestui domeniu de activitate care a devenit deosebit de dinamic şi de
complex.
218
este o bogăţie limitată, dar care durează o veşnicie şi care asigură
cerinţele de hrană şi de locuinţă pentru populaţie;
este principalul mijloc de producţie şi obiect al mucii în agricultură şi
silvicultură;
este bază de amplasare a construcţiilor;
este sursă de materii prime pentru industria prelucrătoare.
Valoarea economică a terenurilor se obţine prin parcurgerea mai multor
etape şi anume:
1. Bonitarea cadastrală – care cuprinde culegerea informaţiilor legate de
calitatea terenurilor şi aprecierea acesteia prin note de bonitare.
2. Estimaţiile cadastrale – urmăresc clasificarea terenurilor agricole (şi
forestiere) după capacitatea de producţie şi venitul net.
3. evaluarea propriu-zisă a terenurilor.
Valoarea economică se stabileşte pe baza unor metodologii şi acte
normative proprii, specifice destinaţiei terenurilor (imobilelor).
Efectuarea evaluărilor permite să se stabilească următoarele:
expresia bănească a terenurilor necesară pentru întocmirea unor acte,
convenţii, tranzacţii;
Venitul net (beneficiul) ca diferenţă între cheltuielile de realizare a
producţiei vegetale şi valoarea nou creată a produselor;
Bază sigură pentru calculul impozitelor, a despăgubirilor în caz de
exproprieri, comasări;
măsurile de intervenţie a statului privind impozitele progresive,
acordarea creditelor agricole, efectuarea unor lucrări de îmbunătăţiri funciare.
Aprecierea economică (a terenurilor) este o activitate complexă de
importanţă majoră a managementului teritoriului prin care se urmăreşte
rezolvarea unor probleme ca:
eficientizarea utilizării durabile a terenurilor;
219
restructurarea exploataţiilor;
cerinţele de teren pentru urbanizare, industrializare sau recreere;
combaterea poluării şi a degradării terenurilor.
11.5.1. Generalităţi
220
Profilurile de sol nu se deschid toate la aceeaşi adâncime, ci ele variază în
funcţie de scopul pe care-l urmăresc în cartare.
Profilurile de sol care se deschis în cartările la scară mare şi mijlocie, sunt
de trei feluri:
a. profile principale;
b. profile secundare;
c. profile de control sau sondaje.
a. Profiluri principale
Acestea constituie elementele de bază ale unei cartări deoarece cu
ajutorul lor se vor putea determina însuşirile morfologice, fizice şi chimice ale
solurilor din sectorul luat în cercetare.
Amplasarea în teren a profilelor principale se face cu foarte mare grijă
deoarece acestea trebuie să reprezinte cât mai fidel tipul caracteristic de sol.
Se recomandă ca amplasarea acestora să se facă ducă ce suprafaţa de teren
a fost cercetată prin profile secundare.
Profilurile principale se execută până la adâncimea rocii generatoare de
sol, având astfel o succesiune completă de orizonturi a profilului de sol.
Adâncimea lor variază între 1-3 m şi este condiţionată de tipul de sol, de
roca generatoare, de condiţiile de relief şi de scopul cercetării.
După executarea acestui tip de profile, cercetarea şi descrierea solului
durează 1,5-2,0 ore. Pe teren, pe lângă descrierea detaliată, se recomandă şi o
serie de determinări chimice expeditive, precum şui luarea unor fotografii, de
asemenea, din aceste profile se ridică şi probe de sol pentru analize.
b. Profilurile secundare
Aceste profile servesc pentru studiul complementar al profilelor principale
în vederea determinării suprafeţei de răspândire a acestora. De asemenea,
servesc şi la stabilirea şi caracterizarea varietăţilor de soluri în funcţie de
sesizarea unor însuşiri deosebite.
Profilurile secundare se execută până la adâncimea de 90-150 cm,
porţiune ce reprezintă partea principală a profilului de sol.
La aceste profile se face o descriere detaliată dar din care se vor ridica
probe numai în anumite cazuri.
Profilurile secundare se execută în număr mult mai mare decât al
profilelor principale.
c. Profilurile de control sau sondajele
Profilurile de control servesc la delimitarea unităţilor de sol identificate şi
caracterizate prin profilurile principale şi cele secundare. Acestea sunt profile
puţin adânci, care permit doar cercetarea orizontului A şi începutul celui următor
(50-60 cm adâncime).
Profilurile de control se descriu sumar, notându-se grosimea orizontului
superior, textura acestuia etc.
221
Aceste profile se amplasează de obicei între două profile secundare, prin
tatonări, la locul unde se presupune trecerea de la un sol la altul. Acestea se trec
şi pe hărţile topografice.
222
Profiluri principale se amplasează acolo unde pedologul cartator consideră
că ar prezenta locul cel mai caracteristic pe baza însuşirilor morfologice, fizice
şi chimice ale tipului de sol. Orice schimbare survenită la unul dintre factorii de
formare ai solului, necesită amplasarea unui nou profil principal din suprafaţa
respectivă. Schimbările survenite sunt legate mai ales de modificarea formelor
de relief, de rocă, de vegetaţie şi de adâncimea apei freatice.
Suprafeţele caracterizate prin profile principale vor fi cercetate în
continuare prin profile secundare.
Amplasarea profilelor principale se face de obicei, după ce suprafaţa
respectivă a fost cercetată prin profiluri secundare.
Amplasarea profilelor principale şi secundare se poate face dinainte, în
schimb amplasarea celor secundare se face numai în teren.
Profilurile de control lipsesc cu desăvârşire în centrul arealelor de sol şi
apar foarte des la periferia acestora, deoarece servesc la stabilirea limitelor între
două unităţi de sol.
Dacă limita de trecere apare distinctă în relief, atunci numărul de profile de
control se micşorează.
Paralel cu amplasarea profilelor pe teren se face şi notarea acestora pe
hartă. În vederea trecerii cât mai corecte a profilelor de sol pe hartă, distanţa
între două puncte se măsoară cu piciorul, a cărui lungime este etalonată. Prin
223
transformarea numărului de paşi la scara hărţii, se poate face o transpunere
corectă a locului pe hartă.
224
Tabelul 11.1.
Numărul minim de profiluri principale sau secundare pentru caracterizarea
unul
2
km de teren (în raport cu scara de cartare şi categoria de complexitate)
Categoria de Scara hărţii
complexitate
1:500.000 1:200.000 1:100.000 1:50.000 1:25.000 1:10.000
a regiunii
I 0,07 0,13 0,29 0,59 1,33 4,66
II 0,08 0,16 0,35 0,71 1,60 5,61
III 0,10 0,20 0,44 0,89 2,00 6,99
IV 0,14 0,28 0,59 1,19 2,64 9,35
V 0,20 0,40 0,89 1,78 4,35 14,05
Descrierea profilelor de sol se face fie în fişe tip sau in carnete de teren în
care se notează toate observaţiile asupra acestora.
225
Paralel cu identificarea limitelor pe teren se face şi transpunerea lor pe
hartă, ţinând seama de toate punctele reper de pe hartă.
Exactitatea traseului pe hartă a limitelor depinde de scara hărţii, de detaliile
de planimetrie şi nivelment reprezentate pe harţă, ca şi de complexitatea
învelişului de sol.
În trasarea limitelor de sol există anumite „limite” de toleranţă, acestea sunt
în funcţie de scara hărţii, cât şi de felul în care limitele se evidenţiază pe teren.
Pentru hărţile la scări mijlocii şi mari se prevăd următoarele limite de
toleranţă:
limite distincte pe teren = 2 mm toleranţă pe hartă;
limite clare pe teren = 4 mm toleranţă pe hartă;
limite neclare pe teren = 8 mm toleranţă pe hartă.
Fixarea limitelor şi transpunerea pe harţă depinde foarte mult de gradul de
rutină al pedologului cartator.
În situaţia in care învelişul de sol este foarte variat şi nu poate fi reprezentat
la scara hărţii de cartare, suprafeţele respective se reprezintă pe harţă sub formă
de complexe sau asociaţii de soluri.
Prin complex de soluri se înţelege o alternanţă de diferite soluri pe
suprafeţe mici, care se repetă mereu, pe distanţă de metri sau sute de metri. De
cele mai multe ori complexele de soluri sunt legate de un anumit microrelief.
Aşa spre exemplu, într-un complex de soluri alcătuit din cernoziomuri
gleizate şi soloneţuri, limitele se stabilesc după microrelief (soloneţurile ocupă
microdepresiunile, iar cernoziomurile gleizate spaţiile dintre ele. Dacă teritoriul
este cultivat, golurile din cultură indică suprafeţe cu soloneţuri.
O altă categorie de soluri asemănătoare complexelor, o formează asociaţiile
de soluri.
Prin asociaţii de soluri se înţeleg suprafeţe alcătuite dintr-un sol
predominant, dar la care sunt incluse şi suprafeţe relativ mari de alte soluri, dar
care se găsesc într-o strânsă corelaţie geografică.
Cartarea acestora se face întocmai ca la complexele de soluri.
Cartarea propriu-zisă se încheie cu alcătuirea preliminară a unei hărţi de
soluri. În acest fel se face o primă lucrare a materialului obţinut în urma
activităţii de teren.
Asupra probelor de sol luate din teren se vor executa o serie de analize de
laborator necesare pentru o caracterizare cât mai completă a solurilor întâlnite în
teritoriul de cercetare.
Acest lucru ne ajută atât la caracterizarea generală a solurilor, cât şi la
elaborarea complexului e măsuri agrotehnice, agrochimice sau ameliorative ce
trebuie aplicate.
226
Dintre determinările care se efectuează în laborator unele sunt comune iar
altele specifice pentru anumite soluri.
Dintre analizele comune mai importante amintim:
determinarea humusului;
determinarea bazelor schimbabile;
determinarea capacităţii totale de schimb cationic;
determinarea pH-ului;
determinarea N, P, K asimilabile;
determinarea compoziţiei granulometrice;
determinarea porozităţii şi a gradului de structurare;
determinarea stabilităţii mecanice şi hidrice ale agregatelor etc.;
Dintre analizele care se execută numai pentru anumite soluri deosebim:
determinarea carbonaţilor;
determinarea sărurilor solubile;
determinarea acidităţii hidrolitice şi de schimb;
determinarea aluminiului mobil etc.;
Natura analizelor depinde şi de scopul pe care îl urmăreşte cercetarea.
227
Pe hartă şi în legendă, unităţile de sol se notează prin simboluri (sau cifre),
culori (sau haşuri) şi semne. Semnele se folosesc de obicei, pentru marcarea pe
hartă a ivirilor izolate de soluri, care nu pot fi reprezentate la scara hărţii
respective.
Complexele de soluri se notează în legenda hărţii prin tipurile sau
subtipurile de sol predominante.
Reprezentarea grafică a complexelor de soluri se face fie prin dungi
alternative divers colorate, fie prin colorarea fondului unităţii cu culoarea solului
predominant, iar celelalte soluri fiind reprezentate prin semne.
În a doua parte a legendei se referă la textura solurilor la suprafaţă, iar în
unele cazuri şi la textura rocilor de solificare.
Pentru solurile formate pe roci neconsolidate, reprezentarea grafică a
texturii se face prin haşuri, iar pentru cele formate pe roci consolidate,
reprezentarea se face prin semne.
Alcătuirea hărţii de sol constă în desemnarea unei baze topografice în care
sunt înscrise numai datele topografice absolut necesară.
Aceasta trebuie să cuprindă următoarele:
curbe de nivel – vor fi trasate pe baza topografică numai acelea prin care
relieful este scos uşor în evidenţă;
reţeaua hidrografică a teritoriului – se consemnează pe hartă in
totalitatea ei;
reţeaua de drumuri, reprezentate pe hartă numai pe drumurile principale
şi de căile ferate;
localităţile vor fi menţionate pe hartă, cu scop de orientare.
După stabilirea bazei topografice simplificate se trece la definitivarea
limitelor unităţilor de sol. Transpunerea limitelor unităţilor de sol se face la
scara de întocmire a hărţii.
În unităţile de sol delimitate pe hartă, se vor nota simbolurile, se vor
desemna şi apoi se va colora harta.
De asemenea, pe hartă se vor nota şi locurile unde s-au deschis profilele de
sol.
Baza topografică simplificată, completată cu unităţi de sol şi simbolurile
respective, se trece pe hârtie de calc şi se multiplică.
În afara hărţilor de sol se mai întocmesc şi hărţi corelative cum sunt:
harta geomorfologică (relieful);
harta litologică;
harta hidrogeologică;
harta geobotanică;
harta eroziunii solului;
harta agropedoameliorativă.
228
b. Întocmirea raportului pedologic
229
Se trece apoi la descrierea profilului de sol unde se arată, pentru fiecare sol
în parte: însuşirile morfologice, fizico-chimice şi agroproductive, precum şi
măsurile agroproductive ce se impun pentru creşterea fertilităţii acestora.
La raionarea agropedoameliorativă se vor descrie raioanele
agropedoameliorative separate şi care sunt măsurile ameliorative cele mai
adecvate. La sfârşitul raportului se anexează şi lista lucrărilor folosite la
redactare.
230
11.7. Bonitarea terenurilor agricole
11.7.1. Generalităţi
231
roca sub secţiunea de control;
contraste de textură;
gradul de descompunere a materiei organice;
clase de gleizare;
clase de pseudogleizare;
clase de salinizare;
clase de alcalinizare;
adâncimea la care apare roca dură;
textura în primii 20 cm;
conţinutul de schelet în secţiunea de control;
clase de eroziune în suprafaţă;
clase de eroziune în adâncime;
lucrări de îmbunătăţiri funciare şi poluarea solului.
Într-o unitate TEO se include terenurile care prezintă aceeaşi situaţie
privind caracteristicile exprimate prin indicatorii respectivi. Numărul
unităţilor TEO este cu atât mai mare, cu cât scara la care se lucrează este
mai mare. La nivel de parcelă, fermă, notele de bonitare se calculează ca medii
ponderate a notelor unităţilor TEO componente.
Odată cu bonitarea se face şi caracterizarea tehnologică a terenurilor
respective, în scopul determinării necesităţilor şi posibilităţilor de sporire a
capacităţii de producţie.
Pentru caracterizarea tehnologică a terenurilor se folosesc 8 indicatori, şi
anume:
pretabilitatea pentru irigaţii;
necesitatea lucrărilor de prevenire şi combatere a excesului de
umiditate;
necesitatea lucrărilor de prevenire şi combatere a salinităţii şi
alcalinităţii;
necesitatea lucrărilor de prevenire şi combatere a eroziunii;
specificul lucrărilor solului şi mecanizabilitate;
consumul de energie şi durata perioadei pentru lucrările solului;
necesitatea amendării calcice şi specificul fertilizării;
necesitatea lucrărilor de recultivare şi combatere a poluării.
În cadrul fiecărui indicator tehnologic s-au separat clase şi subclase de
terenuri. Clasele împart sau grupează terenurile în funcţie de intensitatea
restricţiilor sau a necesităţilor lucrărilor respective de ameliorare.
Subclasele împart sau grupează terenurile după natura restricţiilor sau
specificul tehnologiilor culturale.
Separarea claselor şi subclaselor se face cu ajutorul a 20 de indicatori
de caracterizare a solurilor şi terenurilor şi anume: alunecări şi forme de
microrelief; pantă; media anuală a precipitaţiilor (corelată în raport cu panta
şi permeabilitatea solului); adâncimea apei freatice; adâncimea la care apare
232
roca dură; clase texturale în orizontul Ap sau în primii 20 cm; clase texturale
pe adâncimea profilului, în secţiunea de control; conţinutul de schelet;
contraste de textură; gradul de descompunere a materiei organice, volum
edafic util, inundabilitatea; poluarea solului.
233
agricole ale României sunt cuprinse în cca. 122.000 TEO-uri (scara 1: 50
000).
Tabelul 11.2
Subdiviziunile altitudinale, formele de relief caracteristice
şi însuşirile lor climatice
Temperaturii medii
Subdiviziuni Precipitaţii
Formele de relief caracteristice anuale
altitudinale ° anuale mm
C
0- 100 Lunci şi câmpii 10-12 350- 600
100- 200 Câmpii înalte, terase, lunci 8-11 500- 800
201- 500 Dealuri joase şi mijlocii 7-10 500- 900
Dealuri înalte, depresiuni
501- 750 6-9 500-1000
intramontane
751-1000 Dealuri foarte înalte şi munţi 5-7 700-1200
cu altitudine mijlocie
1001-1250 Munţi cu altitudine mică 3-5 800-1200
1251-1500 Munţi cu altitudine mijlocie 2-5 900-1300
234
1501-1750 Munţi cu altitudine mare 1-4 1000-1400
1751-2000 Munţi cu altitudine foarte mare 0-3 1100-1400
>2000 Alpin -3-2 1200-1400
235
Tabelul 11.3
Diferenţe de temperaturi medii anuale în raport cu panta şi expoziţia terenului
Panta % 18-25 25-35 35-50 50-70 70-100 100
Expoziţia
N -0,9 -1,2 -1,6 -2,0 -2,2 -2,3
E +0,6 +0,8 +1,0 +12 +1,4 +1,4
S +1,2 +1,5 +2,0 +2,4 +2,7 +2,8
V +0,9 +1,2 +1,5 +1,8 +2,0 +2,1
°
Δ max C 2,1 2,7 3,6 4,4 4,9 5,1
Tabelul 11.4.
Transcalcularea datelor climatice(după ICPA,1987)
Datele pentru Corecţia pentru versant S Date
teren plan 25-35% corectate
90 C +1,50C 10,50C
700mm -35% 475mm
Iht 6,3 - 4,9
236
măsură compoziţia lor chimică, rămân pe mai departe să influenţeze şi
chiar să determine însuşirile durabile ale solurilor. Un rol deosebit pe care
îl joacă însuşirile materialelor parentale sau a rocilor generatoare de sol îi
revine compoziţiei geochimice a rezervei minerale de macroelemente
(P205,K 20). Cât şi de microelemente.
În teritoriu se pot întâlni provincii bogate şi sărace sub aspect
geochimic, acre ajung să pună probleme deosebite în procesul de nutriţie
minerală a plantelor. Procesele litogenetice, vârsta materialelor parentale
combinată cu vârsta solului asigură fondul de bază al aprovizionării armonice
a solurilor cu elemente fertilizante native (micro şi macro).
Terenurile agricole şi în mod special cele arabile din România cât şi
plantaţiile pomicole şi viticole sunt situate pe câteva categorii principale de
materiale parentale cum sunt loessul, argilele Wilafrandviene şi Sramatiene,
luturi şi argile de provenienţă fluviatilă, marne şi marne salifere, nisipuri şi
numai local şi mai ales în zona de munte solurile sunt formate direct pe rocile
alterate sau pe regolite de pantă provenite din alterarea acestor roci. Până în
prezent nu au fost făcute calcule ecometrice directe cu privire la influenţa
directă a diferitelor materiale parentale şi roci asupra recoltelor, este
necesar să se recunoască că acestea transmise solurilor stau la baza influenţei
acţiunii factorilor pe care le-au determinat.
237
Tabelul 11.5.
Adâncimea apei freatice şi amplitudinea
de oscilaţie a acesteia(după ICPA,1987)
Nr. Adâncimea Amplitudinile Nr. Adâncimea Amplitudinile
crt. de oscilaţie crt. de oscilaţie
1 <0,5 m <0,5 m 5 3,01-3,00 >5
2 0,51-1,00 0,6-1m 6 5,01-10
3 1,01-1,00 1,1-2,0 7 >10
4 1,51-1,50 2,1-5,0
Tabelul 11.6.
Gradele de mineralizare a apei freatice:
Nr. Categoria Conţinut în săruri g/l
crt.
1 Dulce >0,5
2 Slab sălcie 0,6-1
3 Moderat sălcie 1,1-2
4 2,1-4,5
Puternic sălcie
5 4,6-10
6 Slab sărată <10
Sărată
Tabelul 11.7.
Frecvenţa şi sursa inundaţiilor(după ICPA,1987)
Nr. crt. Categoria de terenuri
1 Neinundabil
2 Inundabil cel puţin odată pe an prin revărsări
3 Inundabil odată la 2-5 ani prin revărsări
4 Inundabil mai rar decât o dată la 5 ani prin revărsări
5 Ca în cazul 1 din ridicarea apei freatice
6 Ca în cazul 2-5 ani din ridicarea apei freatice
7 Ca în cazul mai rar decât o dată la 5 ani
8 Inundabil cel puţin o dată la 1 an prin acumularea apei din
9 precipitaţii
10 Idem, la 2-5 ani
Idem, la mai rar decât o dată la cinci ani
238
ape foarte mobile în pietrişuri sau pietrişuri cu nisipuri în lunci cu pantă
longitudinală mare.
În fiecare din cele trei cazuri, influenţa apei freatice aflată la aceeaşi
adâncime şi mai ales la adâncimile critice pentru sistemul radicular este cu
totul deosebită. Dacă apele freatice sunt foarte mobile, nu aduc aproape nici un
prejudiciu vegetaţiei.
Apele stagnante provoacă fenomene de gleizare durabile în sol şi
influenţează negativ dezvoltarea vegetaţiei, mai ales a plantelor sensibile la
exces.
Un rol însemnat îl are oscilaţia sezonieră a nivelului freatic şi mai ales
oscilaţiile legate de precipitaţiile din perioada de vegetaţie care pot fi
dăunătoare atât în cazul ridicării nivelului cât şi la scăderea acestuia şi
ieşirea lui din zona de pătrundere a rădăcinilor plantelor şi aprovizionarea
acestora cu apă.
Menţinerea nivelului freatic constant este o problemă de importanţă
primordială, mai ales pentru plantele cu înrădăcinare adâncă. În mod
obişnuit, toate tratatele recomandă ca plantaţiile pomicole să nu fie
amplasate pe terenuri cu apa freatică mai aproape de 2 m.
Un aspect deosebit al influenţei condiţiei hidrologice îl prezintă
calitatea apei freatice, care joasă un rol direct în creşterea plantelor, dar şi
în determinarea stării de salinizare a solului şi bineînţeles, în gleizarea lui.
În raport cu gradul de mineralizare a apei freatice, influenţa negativă asupra
plantelor creşte direct proporţional cu creşterea mineralizării şi cu apropierea
acestora de suprafaţă.
Tot ca un fenomen de mare importanţă ecologică este oscilaţia anuală şi
mai ales cea sezonieră a nivelului freatic.
Un alt element al hidrologiei care influenţează puternic modul de
folosinţă a terenului şi mai ales siguranţa recoltelor este inundabilitatea
acestuia. Cele trei surse de inundabilitate, respectiv revărsarea cursurilor de
apă sau a torenţilor, ridicarea nivelului freatic până deasupra solului în
câmpiile joase şi în lunci şi acumularea apei de suprafaţă în depresiuni şi
crovuri, fără ca nivelul freatic să fie ajuns la suprafaţă, provoacă acelaşi
efect, făcând ca vegetaţia să fie distrusă sau să sufere puternic.
La inundabilitate trebuie luate în consideraţie două elemente şi anume:
frecvenţa şi durata. La ele merită să fie luată în seamă şi starea de mobilitate
a apei, în sensul că apele curgătoare fiind mai aerisite sunt mai puţin
păgubitoare decât cele care stagnează pe loc.
Fenomenul în sine însă este mult mai frecvent şi se petrece aproape
anual pe mari suprafeţe, constituie însă din porţiuni mici inundabile fie pe
câmpiile plane cu soluri foarte slab permeabile - planosolurile, soluri podzolice
pseudogleice - sau lăcoviştile şi soluri aluviale şi gleice de luncă.
239
Efectul negativ al inundaţiilor se poate elimina prin îndiguiri şi desecări,
în care caz recoltele sunt asigurate atât împotriva distrugerii fizice şi prin
diminuarea sau eliminarea excesului de apă din sol.
Apreciind în ansamblu influenţa hidrologiei asupra creşterii şi
producţiei plantelor agricole şi a celor spontane, se constată că aceasta prin
însuşirile legate de prezenţa, persistenţa şi calitatea apei pe teritoriu în sol
sau la suprafaţa acestuia, determină întreaga gamă de situaţii ale
favorabilităţii ecologice, de la limita de supravieţuire până la condiţiile cele
mai bune. O seamă de indicatori ai situaţiei hidrologice fac posibilă
determinarea parametrică a influenţei acesteia asupra productivităţii
terenurilor şi a necesităţii de ameliorare a acestora pentru a le aduce în
condiţii prielnice creşterii plantelor.
Numărul de însuşiri necesare a fi luate în considerare atât la bonitarea
capacităţii actuale a terenurilor cât şi pentru caracterizarea lor este destul
de mare, mai ales că însuşirile hidrologice ale terenului se combină cu
însuşirile solului şi determină în toate cazurile, în care apa freatică se
găseşte în profilul solului sau când apa din alte surse decât precipitaţiile
intervin în bilanţul aerohidric al solului, situaţii deosebite care trebuie
evidenţiate şi apreciate separat în afara însuşirilor climatice, de relief şi de
sol. Desigur că această apreciere nu se face izolat, ci numai pentru a
evidenţia participaţia distinctă a factorilor legaţi de hidrologie în contextul
mediului ecologic integrat.
Factorii climatici
240
În lucrările de bonitare şi de caracterizare tehnologică a teritoriului, în
etapa actuală se pot utiliza acele însuşiri a căror influenţă a fost studiată
multilateral şi poate fi exprimată parametric.
Specialiştii în domeniu deosebesc două noţiuni şi respectiv două
subdiviziuni care desemnează condiţiile climatice ale teritoriului şi anume
climatologie, ca o activitate de asamblare şi interpretare a unor date de lungă
durată şi realizarea de caracteristici şi hărţi sinoptice pentru un anumit
teritoriu şi metodologie ca activitate de interpretare şi prognozare a
mersului vremii pe perioade scurte sau medii. S-a distins, de asemenea, ca o
activitate specifică o subdiviziune a metodologiei şi anume agrometeorologia,
destinată servirii agriculturii cu datele necesare pentru nevoile de conducere
operativă a procesului de producţie în această ramură.
Pe baza unui material faptic numeros vom încerca să demonstrăm că,
factorii climatici şi însuşirile lor măsurabile fizic sunt corelaţii bine cu
rezultatele de producţie şi pot exprima potenţialul teritoriului sub acest
aspect, dând posibilitatea întregii imaginii despre ecologie ca un tot unitar pe
o anumită porţiune a uscatului, omogenă sub toate aspectele.
Lumina ca factor de vegetaţie reprezintă condiţia fără de care nu poate
avea loc procesul de fotosinteză.
În literatura de specialitate se apreciază că pe suprafaţa uscatului se pot
sintetiza 3x10 10 t de carbon - calculându-se o masă vegetală uscată de
5t/ha în medie, de la 0,1t/ha în condiţiile cele mai precare până la 100 t/ha în
condiţiile optime climatic şi edafic, cu lumina asigurată. Desigur că
intensitatea fotosintezei şi respectiv de utilizare a luminii în acest proces
depinde de asigurarea necesarului de căldură, de apă, de C02 şi de
substanţe hrănitoare din sol.
O importanţă deosebită în ceea ce priveşte utilizarea diferitelor radiaţii
disponibile ale luminii îl are înclinarea cu care razele solare cad pe suprafaţa
frunzelor, respectiv a solului.
Intensitatea fotosintezei depinde de temperatură, ea variind în acelaşi
timp şi cu specia de plantă luată în considerare, de densitatea la ha sau m 2 a
plantelor, precum şi de masa de frunze. Una din formulele pentru recolta
biologică propusă de Sălăgeanu este:
În care:
R - reprezintă recolta, în t/ha
S - suprafaţa frunzelor pe 1 m 2
lf - intensitatea fotosintezei exprimată în g/m 2 biomasă uscată pe oră
n - numărul zilelor de fotosinteză
dz - durata zilelor în acre se petrece fotosinteza.
241
Formula s-ar putea simplifica prin înlocuirea ultimilor doi termeni cu
numărul de ore de fotosinteză devenind:
242
Un alt indicator utilizat des este cel al numărului de zile fără îngheţ.
Acesta nu în toate cazurile se corelează cu temperatura medie anuală, dar
nu are abateri prea mari faţă de acesta.
Desigur înainte de a porni la cercetarea influenţei resursei termice asupra
oricăreia din plantele de cultură sau spontane, este necesar să se precizeze
limitele între care aceasta poate supravieţui şi da recolte, fie de masă verde,
fie de boabe sau fructe, adică îşi poate petrece întregul ciclu de viaţă şi se poate
reproduce prin seminţe sau alte organe de înmulţire. Pentru condiţiile din
România se pot stabili aceste limite numai pentru temperaturi minime,
întrucât cele maxime, indiferent dacă sunt valori medii sau individuale, nu
depăşesc limitele de supravieţuire a plantelor caracteristice zonei
temperate.
Tabelul 11.8.
Limitele termice minime de supravieţuire şi cele ce asigură obţinerea de recolte
maxime la unele specii de plante în România(după ICPA,1987)
Limite termice 0C
Minima anuală
Specia Pentru Minima Media
fructificarea şi Pentru masă absolută de anuală
recolta de boabe verde supravieţuire Optimă
verde
Grâu de 6 6 -10-20 11
toamnă 7 6 0 12
Porumb 8 6 -2 10
Floarea 5
soarelui - 0 9
Cartof 6 - -1 10
Sfecla de 7 7 -15 12
zahăr 5 5 -20 9
Lucernă
Trifoi 8 6 0 10
Soia 6 - -25 9
Măr 8 - -15 12
Viţa de vie 0 - -25 9
Pajişti
243
Eficienţa resursei hidrice este diferenţiată în raport cu preferinţele termice
şi hidrice ale plantelor, respectiv de termofilia şi hidrofilia acestora.
Raportul între cele două resurse termică şi hidrică determină ceea ce
este cunoscut sub denumirea de excedent şi deficit de umiditate dat de
diferenţa între precipitaţiile căzute şi evapotranspiraţia potenţială specifică
diferitelor zone climatice. În anumite cazuri se pot stabili relaţii directe între
deficitul de umiditate şi recoltă.
În încercarea de a găsi un indice climatic sintetic, s-a propus utilizarea
indicelui hidrotermic care este caracteristic anumitor zone izocuantice sub
aspectul resursei climatice integrate din cadrul poligonului climatic.
Ponderea reciprocă a celor două elemente, temperaturi medii anuale şi
precipitaţii medii anuale este foarte eficace în sensul că aţâţ în zonele uscate
şi calde cât şi în cele foarte umede şi reci, unde condiţiile de fotosinteză sunt
precare, valorile indicelui sunt mici.
Factorii pedologici
244
Tabelul 11.9.
Principalele însuşiri ale solului ca indicatori ecologici
(după ICPA 1987)
Însuşiri
B. Fizice şi C. Mineralogice şi D. Biologice
A. Morfologice
hidrofizice chimice
Profunzimea Textura Compoziţia Mezofauna
totală Conţinutul de mineralogică Microfauna şi
Prezenta şi schelet Reacţia şi saturaţia în microflora
dezvoltarea Porozitatea baze
orizonturilor Permeabilitatea Conţinut în humus
genetice Capacitatea pentru Conţinut în:
Structura apă şi aer, - macroelemente
Culoarea consistenţa, - microelemente
capacitatea de - elemente nocive şi
autoafânare săruri
Volumul edafic util Gleizarea şi
pseudogleizarea
Capacitatea de schimb
Relaţiile complexe care se realizează între diferitele însuşiri ale solului sunt
dificil de explicat de aceea şi fac obiectul cercetărilor de pedologie
clasică. Ceea ce este necesar este găsirea unui număr minim, dar suficient
de însuşiri capabile să exprime corect capacitatea productivă a solului pentru
diferite folosinţe şi culturi.
Însuşirile fizice şi hidrofizice ale solului sunt cele care determină limitele
mediului fizico-edafic, în cadrul căruia se petrec fenomenele fizico-chimice de
susţinere şi nutriţie a plantelor, respectiv mediul poros, polidispers, unde se
îmbină cele trei faze - solidă, lichidă şi gazoasă - ale solului cât şi fazele
intermediare între ele, rezultate din activitatea biologică şi fizico-chimică de
alterare, dispersie, coagulare, respiraţie, asimilaţie, descompunere, mineralizare
etc. Raportul între cele trei faze, dinamic în esenţa lui este guvernat de
anumite legităţi studiate şi precizate sub denumirea de însuşiri sau
„constante” hidrofizice, caracteristicile diferitelor soluri, indiferent de tipul,
subtipul sau varietatea genetică.
Cercetând modul cum fiecare însuşire în parte influenţează capacitatea
productivă în mod analitic şi apoi „recompunând” toate însuşirile la un loc
pentru fiecare tip, subtip, sau varietate de sol definită parametric şi nu
semantic, putem realiza „împăcarea” celor două tendinţe din istoria
245
dezvoltării pedologiei - cea genetico-geografică şi cea pragmatică care a purtat
diferite numiri în decursul timpului.
246
caracterizată prin prezenta în proporţii egale a celor trei fracţiuni
granulometrice de bază.
De textura solului - în cea mai largă măsură - sunt legate următoarele
însuşiri hidrofizice:
porozitatea totală şi de aeraţie;
capacitatea pentru apă totală de câmp şi utilă;
higroscopicitatea;
permeabilitatea sau conductivitatea hidraulică;
compactitatea;
consistenta;
microstructura;
structura.
La determinarea situaţiei de fapt a fiecărei din însuşirile de mai sus
contribuie într-o măsură însemnată următoarele elemente:
alcătuirea mineralogică a fracţiunii argiloase;
conţinutul de humus;
conţinutul de carbonat de calciu şi magneziu;
conţinut de săruri;
conţinutul de Na+ schimbabil;
starea de tasare mecanică;
capacitatea de autoafânare.
Efectul ecologic al texturii solului este diferit pentru plante cu puterea
înrădăcinare diferită, întrucât acestea pot explora un strat mai profund sau mai
superficial şi deci pot beneficia de o rezervă de apa mai mare sau mai redusă.
În mod obişnuit se realizează şi o acumulare diferenţiată de apă utilă în soluri cu
texturi diferite.
O altă însuşire esenţială a solului legată de textură este permeabilitatea
acestuia, care este dată de conţinutul în argilă cât şi de o seamă de alte
însuşiri ale solului cum sunt cele chimice sau fizice.
Dintre însuşirile hidrofizice cele mai des folosite în diversele
caracterizări ale solului sunt capacitatea de apă utilă şi porozitatea de
aeraţie. Porozitatea de aeraţie reprezintă volumul de pori rămaşi liberi,
respectiv ocupaţi de aer atunci când solul se află aprovizionat cu apă la
capacitatea de câmp. Ea este variabilă pe orizonturi genetice, iar volumul de
profunzime totală a acestuia şi textura lui şi de conţinutul în schelet.
247
Pentru caracterizarea tehnologică a terenurilor se folosesc 8 indicatori şi
anume:
pretabilitatea pentru irigaţii;
necesitatea lucrărilor de prevenire şi combatere a excesului de
umiditate;
necesitatea lucrărilor de prevenire şi combatere a salinităţii şi a
alcalinităţii;
necesitatea lucrărilor de prevenire şi combatere a eroziunii;
specificul lucrărilor solului şi mecanizabilitatea;
consumul de energie şi durata perioadei pentru lucrările solului;
necesitatea amendării calcice şi specificul fertilizării;
necesitatea lucrărilor de recultivare şi combatere a poluării.
248
podzolice sau pe cele erodate, cu excepţia diferenţei de ore necesare
transportului diferenţei de recoltă. Se înţelege că produsul, respectiv
porumbul, va fi de 2-3 ori mai ieftin pe cernoziomul freatic umed decât cel de
pe solurile slab fertile, dar venitul net la ha va fi diferenţiat de la zero în cazul
unor recolte de sub 2 500 kg/ha.
Se cunoaşte că recolta nu este o funcţie simplă determinată numai de
gradul de fertilitate a terenului, ci o funcţie complexă dată de cele 3 grupe
de factori: N - natura, calitatea pământului şi a climei; B - biologia, calitatea
soiurilor şi a hibrizilor de plante; M - cantitatea de muncă vie şi materializată
care se depune pentru obţinerea recoltei. Acest din urmă factor - munca -
pentru obţinerea de recolte, trebuie analizat extrem de atent, întrucât la
realizarea recoltei în ultimă instanţă nu contribuie numai cei din agricultură,
ci toţi care lucrează pentru făurirea uneltelor necesare cultivării plantelor,
tractoarelor, maşini pentru producerea îngrăşămintelor, a insecto-fungicidelor
etc. Calculele recente arată că în statele industrializate, unde în agricultură
lucrează 4-6% din populaţia activă, ponderea celor care lucrează în ansamblul
economiei naţionale pentru producerea hranei este de 32-34%. Desigur
cantitatea de muncă şi cheltuiala de energie la unitatea de produs agricol
diferă de la o epocă la alta şi de la o ţară la alta. Recolta poate fi mai
„scumpă” sau mai „ieftină” sub acest aspect. Astfel în SUA o unitate de
recoltă exprimată în kilocalorii costă 10 kilocalorii de combustibil fosil
(petrol, gaze, cărbune), iar în ţările slab dezvoltate raportul ajunge la
aproape unu la unu. Desigur cantitatea de muncă vie diferă în sens invers şi
probabil în aceeaşi proporţie.
Prin realizarea lucrărilor de bonitare a terenurilor agricole se cer
rezolvate următoarele probleme:
1. Precizarea capacităţii de producţie a terenului pentru diferite plante de
cultură, plantaţii pomicole şi viticole şi pajişti naturale;
2. Precizarea celor mai raţionale repartiţii a culturilor pe teritoriul -
fundamentarea lucrărilor de zonare şi profilare a producţiei agricole;
3. Stabilirea cauzelor care limitează capacitatea de producţie şi evidenţierea
lor în vederea diminuării sau înlăturării efectelor negative care limitează
recoltele;
4. Fundamentarea măsurilor economice pentru evidenţierea şi
comensurarea rentei funciare diferenţiale în vederea preluării şi redistribuirii
acesteia, pentru asigurarea echităţii social - economice pentru toţi lucrătorii din
agricultură.
Metodica actuală de bonitare respectă în ansamblu metodica larg cunoscută
şi utilizată în ţara noastră dar care se deosebeşte prin aceea că este mult mai
249
analitică şi obligă pe cel care o aplică să fie extrem de atent atunci când
studiază terenul pentru bonitare.
Grupele de factori după care se face determinarea notei de bonitare sunt:
1. Solul cu următoarele însuşiri:
volumul edafic util;
textura;
conţinutul în humus;
reacţia;
starea de gleizare sau pseudogleizare;
starea de salinizare sau soloneţizare;
2. Clima:
temperatura medie anuală cu precipitaţiile medii anuale, corectate în
raport de numărul de luni de secetă, de pantă şi de expoziţie.
3. Relieful - panta terenului.
4. Adâncimea, natura şi oscilaţia apei freatice.
Pentru a evita erorile de interpretare a hărţilor de sol realizate pe teritoriul
ţării noastre în diferite etape, s-a renunţat la stabilirea directă a notelor de
bonitare pe tipuri şi subtipuri de sol ca în vechile scheme şi se propune
utilizarea datelor concrete de caracterizare a solurilor pentru care se face
bonitarea. De asemenea s-a renunţat la împărţirea numărului de puncte pe
cele patru grupe de factori (sol, climă, relief, hidrologie), procedându-se la
realizarea determinării favorabilităţii terenului pentru o anumită cultură, prin
înmulţirea între ei a indicilor fiecărui factor în parte. Indicii sunt egali cu 1
atunci când însuşirea considerată este în optim faţă de exigenţele plantei
sau au valori subunitare, mergând în unele cazuri până la zero, atunci când
factorul devine limitativ pentru planta luată în considerare, iar orice valoare
înmulţită cu zero devine zero. Aplicând acest procedeu se respectă
principiul egalei importanţe ecologice a factorilor de vegetaţie, precum şi
legea minimului lui Liebig exprimată atât de plastic prin schema ciubărului
lui Dobinek.
Luarea în considerare a unui număr relativ restrâns de însuşiri ale
factorilor de mediu a fost făcută în urma unei analize îndelungate şi
amănunţite a interacţiunii factorilor între ei şi a acestora cu recolta a
numeroase plante. Alegerea factorilor s-a făcut şi pentru faptul că în lucrările de
cartare existente nu se găsesc întotdeauna date cu privire la unele analize mai
modeme sau mai complicate. Cel mai bun exemplu sub acest aspect este cel de
utilizare în scheme de bonitare a texturii în locul capacităţii de apă utilă a
solului, sau porozităţii de aeraţie sau a sucţiunii acestuia. Cele 3 determinări
nu sunt făcute decât pentru o mică parte din soluri, ele dau o imagine mult
mai corectă asupra relaţiilor solului cu apa decât textura, dar nu pot fi
utilizate decât acolo unde au fost făcute, pe când textura a fost determinată
în toate studiile efectuate. Bazându-se pe faptul că între textura solului şi
însuşirile enumerate mai sus există o corelaţie destul de bună, s-a folosit
250
aceasta din urmă, ca o însuşire sintetică pe baza căreia să se facă bonitarea
însuşirilor fizice ale solului.
Formula generală de calcul a notei de bonitare a terenului pentru o
anumită cultură este următoarea:
Y= x1۰x2۰.... x ۰ 100
251
o anumită plantă sau folosinţă în mod diferenţiat, după gradul în care această
însuşire a fost modificată în bine prin lucrările ameliorative.
Cel mai tipic exemplu după care se poate judeca efectul măsurilor de
ameliorare este cel al desecării şi drenajului terenurilor. Modificări ale
însuşirilor factorilor naturali se pot realiza prin irigaţii (clima), drenaj (sol,
hidrologie), combaterea eroziunii (sol), desalinizarea (sol), îndiguire (teren în
ansamblu). Aplicarea unor tehnologii corecte de lucrare a solului, de luptă
împotriva buruienilor şi a dăunătorilor, de folosire de soiuri şi hibrizi cu
calităţi biologice superioare, folosirea unor doze din ce în ce mai mari şi
mai echilibrate de îngrăşăminte şi amendamente duce la obţinerea de
recolte din ce în ce mai mari la hectar şi implicit la punctul de bonitare.
Modalităţile de exprimare a acestor modificări şi de luare a lor în
consideraţie sunt precizate în tabelele indicilor de potenţare prezentate în
tabelele următoare, pentru fiecare plantă de cultură şi folosinţă. După cum se
poate vedea din aceste tabele cele mai multe din însuşirile prezentate sunt
corelate până la obţinerea nivelelor maxime. În unele cazuri, indicii rămân
totuşi subunitari din cauza imposibilităţii practice de a schimba în mod
radical acele însuşiri.
În ansamblu, problema determinării corecte a influenţelor antropice
asupra însuşirilor factorilor de mediu este suficient de dificilă şi ea
necesită investigaţii suplimentare.
Una din cele mai importante este aceea a stabilirii limitelor superioare
care se pot atinge prin aplicarea măsurilor ameliorative şi de fertilizare radicală.
Pentru calcularea notelor de bonitare în această situaţie se folosesc coeficienţii
de potenţare, coeficienţi stabiliţi de ICPA. În continuare vor fi prezentaţi ,pentru
exemplificare o serie dintre aceşti coeficienţi.
252
proiecte de repartiţie a producţiei pe judeţe, sau la unele unităţi mari de sat - s-au
precizat şi „valorile” naturale ale punctelor de bonitare pentru culturi şi
folosinţe. Aceste „valori” nu sunt considerate permanente, ele depinzând atât de
nivelul tehnologiilor aplicate cât şi de timp - considerându-l pe acesta din urmă
ca unitate de măsură pentru realizarea de noi creaţii biologice - soiuri, hibrizi,
clone etc., şi pentru elaborarea de noi tehnologii perfecţionate care să asigure
manifestarea deplină a capacităţii fotosintetice a noilor creaţii.
În urma cercetărilor efectuate şi a unei investigări a producţiilor marilor
unităţi agricole au fost stabilite următoarele „valori” ale punctelor de bonitare
pentru etapa actuală la două nivele tehnologice cât şi pentru etapele 1990 – 2000
(tabelul 11.10), la un nivel mijlociu.
Tabelul 11.10
„Valoarea” unui punct de bonitare exprimată în kg de produs la
principalele plante de cultură, situaţia generală (după D. Teaci, 1980)
Kg de produs pe punct de bonitare
Actuală (1978)
Planta
Tehnologie Tehnologie 1990 2000
medie superioară
Grâu 60 70 90
Porumb 80 90 110 100
30 35 40 130
Floarea-
450 550 600 50
soarelui 500 600 700 700
300 500 800 800
Cartofi
150 200 220 900
Sfeclă de zahăr
100 110 130 250
Măr
Viţă de vie 140
Ierburi, fân
253
Tabelul 11.11
Evoluţia valorii notelor de bonitare la principalele culturi (după D. Teaci,
1980)
Etapele considerate
Planta de
1955
cultură 1965 1975
Grâu
Porumb 45 50 60
50
Floarea- 65 75
25 30
soarelui 20
350 400
250
Cartofi 400 500
350
Sfeclă de zahăr
254
Valoarea producţiei unităţii de produs;
Costul unei unităţi de produs;
Venitul net la hectar;
Costul producţiei la hectar (cheltuielile la hectar).
După cum se ştie, volumul de produs şi deci şi valoarea globală a
producţiei la hectar depinde atât de capacitatea productive naturală a pământului
cât şi de volumul de muncă vie şi materializată ce se depune pentru obţinerea
produsului, aceasta din urmă fiind materializată în volumul de cheltuieli aşa-
numite „suplimentare” în producţia agricolă, sub formă de investiţii şi cheltuieli
curente de producţie la hectar. Diferenţierea indicatorilor economici obţinuţi din
producţia vegetală în ţara noastră este foarte puternică, ea depăşind diferenţele
ce se obţin sub aspect fizic ca volum al producţiei la hectar (Patriche, 2003).
În ansamblul agriculturii se realizează o echilibrare a cheltuielilor la hectar
şi a venitului global, neobţinându-se nici venituri, nici pierderi la nivelul claselor
1-3 de bonitare. În toate cazurile situate sub acest nivel, respectiv sub cca. 45 de
puncte ca nivel mediu calculat pentru arabil - în raport cu structura culturilor din
zona de producţie a cerealelor - se obţin rezultate economice negative
„Valoarea” economică a notelor de bonitare poate fi folosită cu succes în
fundamentarea economică a tuturor măsurilor privind reglementările raporturilor
stat-deţinător de pământ, a costurilor; a impozitelor agricole etc.
Pentru a cuantifica valoarea economică a notelor de bonitare V.M
Bohatareţ (1999) a folosit o calculaţie pe bază de deviz a unei culturi complexe
din zona cerealieră exprimată în cereale convenţionale, pe două niveluri
tehnologice, scăzut şi mediu, pentru cele 10 clase de bonitare stabilite de D.
Teaci (1980). Rezultatele obţinute relevă următoarele:
pragurile de rentabilitate pentru producţia cerealieră practicată la un
nivel tehnologic scăzut şi mediu sunt relativ apropiate situându-se la nivelul
terenurilor de circa 60 de puncte;
lipsa de performanţă economică se adresează tuturor costurilor ridicate
ăi preţurilor produselor agricole scăzute;
sporul de venit pozitiv se instalează pe terenuri cu 10 puncte mai jos la
tehnologiile medii faţă de cele scăzute;
nivelul mediu al unui punct de bonitare este constant indiferent de clasa
de fertilitate, oscilând în funcţie de tehnologia aplicată de la 55000 lei/punct
pentru tehnologii scăzute, la 77000 lei/punct pentru tehnologii medii.
Valoarea economică a notelor de bonitare şi notele în sine pot fi folosite
pentru fundamentarea economică a tuturor măsurilor care reglementează
impozitul pe teren, impozitul pe venitul agricol, mărimea arendei, taxa pe teren,
valoarea pământului, preţul pământului etc.
Marea diversitate a condiţiilor naturale din România creează o mare
variaţie a capacităţii de producţie a terenurilor agricole pentru diferite plante de
cultură, pentru plantaţiile viti-pomicole şi pentru plantele spontane.
255
În zonarea producţiei agricole realizată de FAO în 1976 s-a utilizat
bonitarea naturală şi potenţată la scara 1:50000 care a scos în evidenţă la nivel
de ţară diferenţe semnificative între notele de la nivelul anului 1976, pe categorii
de folosinţe şi culturi şi nivelul aplicării măsurilor ameliorative complexe
(tabelul 11.12.).
Tabelul 11.12
Notele medii de bonitare a terenurilor agricole din România,
înainte şi după aplicarea tuturor lucrărilor ameliorative necesare(după
D.Teaci,1980)
Nota medie potenţată
Folosinţa sau După aplicarea
cultura nivel 1976 măsurilor
ameliorative
arabil 45 78
păşuni 31 49
fâneţe 28 42
plantaţii de 20 36
pomi 20 36
măr 25 41
prun 35 51
plantaţii de vii 47 72
grâu 42 74
porumb 43 64
floarea 42 73
soarelui 38 68
sfeclă de zahăr 46 72
cartofi 41 72
orz 46 67
256
Comparând datele cu privire la notele medii ponderate de bonitare din ţara
noastră în condiţii efective, fără finalizarea investiţiilor de ameliorare şi mai ales
fără terminarea irigării pe suprafeţele necesare cu cele ce se pot realiza în
condiţiile aplicării tuturor măsurilor de ameliorare, inclusiv irigarea întregii
suprafeţe de teren, care are nevoie de ameliorare, se pot preconiza creşteri
însemnate ale capacităţii de producţie a terenurilor care să depăşească 45-60%
pe cea actuală (Teaci, 1980).
Terenurile arabile care ocupă cca. 60% din întreaga suprafaţă sunt situate
pe toate categoriile de fertilitate de la cele mai bune până la terenuri extrem de
slabe, capabile să asigure recolte care depăşesc 10 t/ha cereale. Păstrarea în
cultură a tuturor terenurilor arabile înregistrate ca atare în evidentele funciare,
pentru a satisface nevoile de hrană ale populaţiei, generează o seamă de
fenomene economice şi sociale determinate de legea rentei funciare diferenţiale.
Terenurile arabile aşa-numite "marginale" cu condiţii precare pentru creşterea
plantelor aduc pierderi unităţilor care le cultivă.
Plantaţiile viticole 15% din suprafaţa ţării sunt amplasate în majoritatea
cazurilor pe versanţi cu pante de până la 20-25% uneori şi mai mari şi numai o
mică parte sunt pe terenuri plane, mai ales pe nisipuri. Starea de fertilitate a
terenurilor de sub vii este în ansamblu slabă către mijlocie, dar aici aprecierea
favorabilităţii terenului este deosebită, mai ales la plantaţiile viticole pentru
producţia de vin, întrucât aceasta este în contradicţie cu calitatea vinului. Deci la
finalizarea inventarului calitativ al viilor trebuie inclus în mod obligatoriu şi un
indice de corecţie pentru calitate.
Se cunoaşte că toate regiunile lumii preţurile la vin se stabilesc în raport cu
calitatea acestora. Se înţelege în acelaşi timp că vinurile de calitate se obţin din
soiurile de viţă care nu sunt cele mai productive, dar care asigură o compoziţie
chimică şi aromatică a vinului care să-i asigure un înalt grad de stabilitate şi o
armonie cât mai apropiată de tipul ideal de vin.
Ca şi la pomi, în afara condiţiilor naturale, un rol de seamă îl joacă starea
plantaţiei. Se poate stabili o anumită corelaţie între favorabilitatea terenului
pentru vie şi numărul de goluri în plantaţie până la o anumită vârstă.
Un rol foarte mare în „desomogenizarea” plantaţiilor viticole îl joacă
portaltoiul pe care sunt altoite viţele. Rezistenta diferiţilor portaltoi la o seamă
de însuşiri ale solului determină dezvoltarea neegală a plantaţiilor, acestea
devenind neomogene sub aspectul vigorii şi al productivităţii.
Ca şi la patrimoniul pomicol, la întocmirea inventarului resurselor viticole
este nevoie să se înregistreze corect atât condiţiile ecologice ale fiecărei parcele
de vie cât şi starea de ansamblu a butucilor de viţă, densitate, vârstă, vigoare şi
alte însuşiri biometrice, determinate ale productivităţii şi calităţii strugurilor şi a
vinului. Cauzele care limitează capacitatea de producţie sunt:
relieful, respectiv panta prea mare şi neomogenă, local cu alunecări;
solurile slab fertile, erodate, superficiale şi schelete salinizate ori
alcalinizate sau cu exces de umiditate;
257
resursa hidrotermică deficitară, lipsa de precipitaţii ori lipsa de resursă
termică.
Unele estimări ale efectelor posibile de obţinut prin aplicarea lucrărilor
ameliorative duc la concluzia că s-ar putea ajunge să corecteze notele de
bonitare cu 10-15 puncte pe ansamblul ţării.
Necesitatea cunoaşterii clasei de calitate a terenului în economia de piaţă
este foarte importantă .
Pentru lucrările de bonitare, pe planul cadastral adus la zi se transpun şi
limitele unităţilor preluate din planul de cartare pedologică existent. Această
reprezentare grafică este o piesă de mare utilitate practică pentru cadastru.
Notele medii de bonitare sunt înscrise în formulare de lucru şi în registrele
cadastrale, pentru fiecare parcelă sau corp de proprietate.
Lucrarea de bonitare se face numai pentru terenurile productive, cu
excepţia următoarelor categorii:
suprafeţe pe care sunt amplasate construcţii gospodăreşti(curţi, grădini)
până la 1.000 m2;
terenuri proprietate de stat ,indiferent de categoria de folosinţă, deoarece
de pe acestea nu se percepe impozit;
terenuri ocupate de poligoane de exerciţiu pentru armată şi
aerodromurile;
terenurile situate în lungul căilor ferate sau digurilor (zone de
protecţie) .
După efectuarea lucrărilor de bonitare se întocmeşte harta de bonitare.
258
valoarea de circulaţie – care ia în considerare valoarea de randament la
care se adaugă şansa de a realiza un câştig.
1. Pentru cadastrul general se cere calculul venitului net şi valoarea de
randament ca elemente de bază pentru stabilirea impozitelor.
Preţul de pe piaţa liberă este influenţat de legea cererii şi a ofertei, definită
de poziţia terenului faţă de centrele populate, în special cele turistice şi de
şansele ca acestea să devină construibile, de accesibilitatea la căile de transport
ş.a.
VN=VPG-VCP
259
VPGc
VNc = NPf
VPGf
VNf= NPf
260
Evaluarea pământului în cadrul economiei de piaţă este o operaţie
importantă, întrucât valoarea lui are pondere în capitalul proprietăţii agricole. Ea
trebuie să ţină seama că terenurile agricole au o multitudine de clasificări,
destinaţii, categorii. Ca urmare, valoarea pământului este influenţată de o serie
de factori şi cauze, care dau o tendinţă de urcare sau scădere a acesteia.
Principalii factori care pot influenţa mai mult sau mai puţin valoarea
pământului sunt:
calitatea terenului agricol;
posibilităţile creşterii valorii prin efectuarea unor lucrări de îmbunătăţiri
funciare (drenaje, irigaţii, fertilizări);
avantajele oferite de aproprierea de căile de comunicaţie, sursele de
comunicaţie şi centrele populate;
gustul şi aspiraţiile populaţiei atrase sau nu de activităţile agricole;
forma sub care este exploatat pământul (personal, în arendă, în parte);
mărimea, organizarea – parcelarea, natura pământului;
sistemul de cultură practicat (extensiv - intensiv);
mâna de lucru disponibilă în localitate sau în zonă.
Cauzele speciale pot şi ele influenţa valoarea pământului. Dintre acestea
amintim:
a) Cauze care dau o tendinţă de urcare a valorii:
valoarea socială a pământului, ce conferă posesorilor siguranţă, un
agrement şi o posibilitate de muncă;
preţul produselor agricole, care prin ridicarea lui influenţează creşterea
valorii pământului;
criza mobiliară mai accentuată dată de criza financiară, adică atunci
când capitalurile nu sunt plasate în bunuri mobiliare, ele se întorc către
plasamente în bunuri rurale.
b) Cauze care imprimă o tendinţă de scădere a valorii pământului:
261
criza agricolă generală;
raritatea mâinii de lucru;
mărimea salariilor muncitorilor agricoli;
sarcinile fiscale ş.a.
Pentru stabilirea nivelurilor de evaluare a diferitelor categorii de terenuri se
folosesc o serie de legi şi norme metodologice ca:
Norme metodologice de calcul a arendei;
Legea nr. 16/1994, Legea nr. 219/1998 şi Normele metodologice de
aplicare, Legea nr. 18/1991, anexa 21; H.G. 59/1994 şi 938/1998.
Va = Ka x Sa x Rf, în care:
Va – valoarea terenului
Rf – renta funciară actualizată pe 30 de ani (o generaţie)
Sa – suprafaţa terenului
262
Ka – factor de corecţie ce cuprinde influenţele următoarelor elemente de
încadrare corectă: amplasarea faţă de localitate, faţă de căile de acces şi
comunicaţii, natura pedologică a terenului.
După această metodă, renta funciară (Rf) se calculează după relaţia:
Rf = (V-C) x F, în care:
Rf – renta funciară
V – veniturile agricole anuale, obţinute din cea mai bună utilizare a
terenurilor respective şi a producţiilor medii
C – costurile aferente producţiei
F – factor de actualizare determinat în funcţie de rata de actualizare
cuprinsă între 5-10%.
Vt = Vb (1+M), în care:
Vt – valoarea terenului
Vb – valoarea de bază a terenului determinată ca limită minimă pe o
perioadă clasică de concesionare (se determină în mp, corectată cu 99 de ani ai
perioadei clasice de concesionare)
1+M – coeficient de corecţie a valorii de bază, în care M reflectă suma
notelor acordate pe bază de criterii, nivelul total al sumei fiind limitat (maxim
9).
Criteriile de acordare a notelor de despăgubire sunt următoarele:
categoria localităţii - 0÷1,5;
amplasarea terenului în cadrul localităţii (4 zone de apreciere) - 0÷1,0;
263
funcţiile economice şi caracteristicile sociale ale localităţii – 0,5÷1,0;
poziţia terenului faţă de traseele reţelelor de transport rutier, fluvial etc.
– 0,2÷0,5;
echiparea tehnico-edilitară a zonei în care se află terenul – 0÷0,5;
caracteristicile geotehnice ale terenului - 0,5÷1,5;
gradul de poluare şi ambianţa de amplasare - 0÷1;
restricţii de utilizare a terenului 1,5÷0,5.
264
după preţul de cumpărare-vânzare a pământului, la care se adaugă
cheltuielile de contractare, transport, taxe, avocat etc.;
după costul de producţie sau costul de punere în valoare ce presupune
cheltuieli (defrişări, amenajări durabile);
după suma plătită celor interesaţi ca rentă viageră, ce se stabileşte după
formula:
C = RI/px[1-1/(1+p)n],în care:
Vr – valoarea de randament
Pn – produsul net
P - %, dobânda medie pe piaţă.
265
profitul agricol;
normele de venit agricol impozabil;
valoarea de patrimoniu a terenurilor agricole.
Valoarea de patrimoniu a terenurilor agricole a fost reglementată prin HG
764/1991 şi modificată ulterior prin HG 59/1994. Prin reglementările HG
59/1994 au fost stabilite 5 clase de calitate a terenurilor agricole cu
următoarele valori, de patrimoniu:
clasa I – 3.300.000 lei/ha;
clasa aII-a – 2.640.000 lei/ha;
clasa a III-a – 1.870.000 lei/ha;
clasa a IV- a – 1.100.000 lei/ha;
clasa a V-a – 770.000 lei/ha.
Aceste valori de patrimoniu de la nivelul anului 1994 se actualizează în
funcţie de evoluţia cursului oficial al dolarului pe baza unui coeficient (K)
care se calculează cu următoarea relaţie:
266
Vp – venitul net (lei/ha) realizat de producătorii agricoli
Kg – coeficientul de corecţie care reprezintă venitul net suplimentar (lei/ha)
realizat prin ameliorarea pământului, adică efectul economic al investiţiilor
suplimentare care duc la ridicarea nivelului fertilităţii
P – coeficientul de creştere al preţurilor produselor industriale, care duc la
scăderea venitului în agricultură
A – aşezarea terenului faţă de centrele de desfacere
R – rata venitului net pe o perioadă de cca. 100 de ani.
267
Dacă terenul este încadrat în ordinul nefavorabil (N-nonsuitable),înseamnă
ca nu are calităţi care să-i permită o utilizare durabilă a acestuia sub forma luată
în considerare.
Clasele de favorabilitate sunt subdiviziuni ale ordinelor. Ordinul
favorabil(N) se împarte în trei clase şi anume:
1. favorabilitate ridicată: cuprinde terenurile care nu manifestă restricţii
semnificative la aplicarea durabilă a utilizărilor sau doar limitări minore care nu
vor reduce semnificativ productivitatea sau profitul şi nici nu vor creşte
investiţiile peste o anumită limită acceptată;
2. favorabilitate medie: în această grupă sunt cuprinse terenurile care
prezintă limitări moderate faţă de aplicarea durabilă a utilizărilor. Aceste limitări
reduc productivitatea şi/sau profitul sau vor duce la creşterea cheltuielilor de
producţie, scăzând astfel rentabilitatea;
3. favorabilitate redusă: sunt incluse terenuri cu limitări severe faţă de
aplicarea durabilă a folosinţei dorite.
Ordinul nefavorabil(N) se împarte în două clase:
1. terenuri actual nefavorabile dar potenţial favorabile;
2. terenuri actual şi potenţial nefavorabile.
Subclasele de favorabilitate se diferenţiază doar la nivelul claselor II-a şi a
III-a, în funcţie de natura factorului limitativ predominant. Subclasele sunt
următoarele:
limitări climatice – c ;
limitări geomorfologice –t ;
limitări legate de excesul de apă –w ;
limitări datorate unor proprietăţi fizice ale solului –s ;
limitări legate de fertilitatea solurilor –f ;
limitări legate de salinizare/ alcalizare –n .
Unităţile de favorabilitate sunt subdiviziuni ale subclaselor, delimitate pe
criteriul necesităţilor de management. De exemplu, subclasa S3f –teren cu
favorabilitate redusă datorită fertilităţii chimice limitative, poate fi împărţit în
trei unităţi: S3f(1)- necesită azot, S3f(2)- necesită fosfor şi S3f (3)- necesită
potasiu.
Favorabilitatea poate fi actuală, atunci când evaluarea se face în contextul
fizico-tehnologic şi socio-economic din prezent şi potenţială, când se face
pentru viitor, în perspectiva aplicării unor măsuri ameliorative. Dacă se au în
vedere ambele situaţii, favorabilitatea terenului poate fi specificată ca în
exemplul următor: S3w/dS1.
Aceasta înseamnă că terenul actual este slab favorabil(S3) datorită excesului
de apă(w),dar prin executarea unor lucrări de drenaj(d) acesta va putea fi
încadrat în clasa de favorabilitate mare (S1).
268
11.9.1 Zonarea agroecologică
269
Inventarierea resursei hidrotermice presupune analiza lungimii perioadei de
creştere a plantelor, definirea zonelor termice, culegerea datelor climatice pentru
fiecare perioadă de creştere identificată în teritoriu.
Inventarierea resurselor edafice şi geomorfologice impune identificarea în
teren a tipurilor asociaţiilor şi incluziunilor de soluri. Pentru fiecare tip de sol se
urmăreşte:
adâncimea efectivă;
capacitatea de apă utilă;
stabilitatea structurală;
scheletul, materie organică;
capacitatea de schimb cationic;
reacţia solului ;
alinizare/ alcalizare.
De asemenea se notează clasa texturală a solului din zona de
înrădăcinare ,panta terenului precum şi proprietăţile care definesc fazele solului.
Etapa respectivă are ca finalitate suprapunerea zonelor termice, a zonelor cu
diferite lungimi ale perioadei de creştere, cu diferite resurse edafice,
geomorfologice şi utilizări actuale ale terenului şi a limitelor administrative.
Acest volum mare de informaţii se poate colecta şi prelucra utilizând Sistemele
Informaţionale Geografice (GIS).
Cuantificarea favorabilităţii terenului cuprinde două faze şi anume:
1. cuantificarea favorabilităţii agroclimatice care constă în:
determinarea compatibilităţii dintre culturi şi zonele termice;
calcularea producţiilor potenţiale de biomasă netă condiţionate
exclusiv de factorii termo-radiativi;
inventarierea restricţiilor agroclimatice pentru fiecare lungime a
perioadei de creştere, pentru fiecare cultură;
aplicarea restricţiilor agroclimatice asupra producţiilor potenţiale
pentru a determina producţiile condiţionate climatic, pentru fiecare lungime a
perioadei de creştere;
clasificarea favorabilităţii agroclimatice, în funcţie de reducerile
procentuale ale producţiilor condiţionate climatic în raport cu cele potenţiale.
2. cuantificarea favorabilităţii agroedafice care cuprinde:
compararea cerinţelor edafice ale culturilor cu proprietăţile de sol
şi evaluarea favorabilităţii diferitelor tipuri de sol;
modificarea claselor de favorabilitate obţinute anterior pe baza
restricţiilor impuse de pantă, textură, fazele solului, obţinându-se favorabilitatea
finală.
Hărţile de favorabilitate pe folosinţe şi culturi se întocmesc pe baza hărţilor
cu teritorii ecologic omogene şi a tabelului cu note de bonitare naturală ale
acestora.
270
Clasele de favorabilitate corespund următoarelor intervale de variaţie a
producţiilor relative, exprimate procentual prin raportare la nivelul potenţial
(%), astfel:
foarte favorabil 80-100;
favorabil 60-80;
moderat favorabil 40-60;
slab favorabil 20-40;
foarte slab favorabil 5-20;
nefavorabil 0-5.
Pentru a fi cât mai concludente producţiile potenţiale sunt limitate de
anumite restricţii, cum ar fi:
restricţii rezultate din stress-ul hidric din perioada de creştere;
restricţii datorate bolilor şi dăunătorilor;
restricţii datorate unor factori climatici;
restricţii climatica care afectează prelucrarea terenului, recoltarea,
transportarea zi depozitarea producţiei.
Favorabilitatea agroedafică rezultă din cuantificarea compatibilităţii dintre
cerinţele edafice ale culturilor şi proprietăţile diferitelor unităţi de sol.
11.10.1. Generalităţi
271
Pentru terenurile cu pretabilitate foarte slabă şi extrem de slabă la arabil se
apreciază şi posibilitatea folosirii ca livezi, vii, fâneţe, păşuni.
Gruparea în categorii şi subcategorii de calitate se realizează în raport cu
natura şi intensitatea factorilor restrictivi pentru producţie. Restricţiile sunt date
de condiţiile climatice, de sol, de relief sau de drenaj. Ele se referă atât la
condiţiile existente care diminuează recoltele, cât şi la pericolul apariţiei, prin e
exploatare a unor degradări, având aceleaşi efecte şi care duc la necesitatea
aplicării unor măsuri ameliorative.
Prin ameliorarea restricţiilor şi prin amenajarea terenurilor, acestea trec în
clase superioare de pretabilitate şi favorabilitate.
Unele restricţii, cum sunt cele legate de climă, volum edafic) nu sunt
ameliorative.
272
dacă prin irigaţii permanente s-a eliminat deficitul hidric determinat de climatul
arid. Nu se vor încadra în această clasă solurile pe care se pot reinstala după un
anumit timp sărurile solubile, eroziunea, inundaţiile sau nivelul freatic.
Clasa a II-a - terenuri cu pretabilitate bună, cu limitări reduse; pericolul de
degradare este redus iar eventualele deficienţe se pot înlătura prin tehnologii
culturale obţinute sau prin măsuri ameliorative uşor de aplicat, asigură producţii
bune. Limitările care caracterizează aceste soluri sunt reprezentate prin: pante
uşoare, susceptibilitate moderată la eroziune hidrică sau eoliană, profunzime sub
valoarea optimă, salinitate sau alcalinitate moderată, uşor de rectificat, dar cu
posibilităţi de revenire, exces de umiditate corectabil prin drenaj, dar care poate
reveni, inundaţii ocazionale. Terenurile care aparţin acestei clase pot prezenta
una sau mai multe limitări menţionate şi pot necesita lucrări de protecţie. Ca
exemplu pot fi date terenurile moderat susceptibile la eroziune care necesită
lucrări de terasare, culturi în fâşii, arături de-a lungul curbelor de nivel etc.
Clasa a III-a - terenuri cu pretabilitate mijlocie, cu limitări moderate, care
reduc numărul culturilor agricole şi necesită măsuri atât pentru prevenirea
degradărilor cât şi lucrări de ameliorare cu ajutorul unor fonduri de investiţii, în
condiţii de neamenajare se asigură producţii mijlocii. Limitările sunt
reprezentate prin: pante moderate spre mari, susceptibilitate ridicată la eroziune,
inundaţii frecvente, permeabilitate redusă, profunzime mică, prezenţa
hardpanului, fragipanului, orizonturilor orstein, care frânează dezvoltarea
rădăcinilor plantelor şi reţinerea apei. De asemenea fertilitatea naturală a acestor
terenuri este scăzută, salinitatea/ alcalinitatea moderată. Terenurile respective
necesită lucrări importante de drenaj, protecţie împotriva inundaţiilor şi a
eroziunii, lucrări de desalinizare/ dezalcalizare.
Clasa a IV-a – terenuri cu pretabilitate slabă, cu limitări severe care
determină diminuări severe ale producţiei la culturile de câmp, pentru obţinerea
unor producţii sigure sunt necesare lucrări severe de amenajare sau ameliorare.
Pot fi practicate satisfăcător două sau trei culturi din gama celor specifice zonei
273
climatice respective. Terenurile din această clasă prezintă una sau mai multe
limitări dintre care enumerăm: pante abrupte, susceptibilitate foarte ridicată la
eroziune, profunzime redusă, capacitate de reţinere a apei scăzută, inundaţii
frecvente, umiditate excesivă sau risc permanent de înmlăştinire, salinitate/
alcalinitate severe, limitări climatice moderate. Aceste terenuri necesită lucrări
speciale de prevenire a deflaţiei , de conservare a umidităţii şi de sporire a
productivităţii , aplicate mai frecvent şi mai intens decât la primele clase.
Clasa a V-a – terenuri cu limitări foarte severe, neprotejate în condiţii de
neamenajare pentru nici un fel de culturi agricole; sunt necesare măsuri de
amenajare şi ameliorare speciale, complexe, intensive; prin amenajare, ele pot fi
trecute la diverse folosinţe superioare, cum ar fi:
VA – pot fi trecute într-o clasă superioară de pretabilitate pentru arabil sau
oricare altă folosinţă (în condiţii climatice favorabile);
VL – pot fi folosite pentru livezi (în condiţii climatice favorabile)
VV – pot fi folosite pentru viţă-de-vie (în condiţii climatice favorabile)
Categoriile prezentate pot fi folosite şi pentru fâneţe, păşuni, pădure.
Limitările sunt reprezentate de excesul de umiditate, inundabilitate
frecventă, schelet excesiv, profunzime redusă, limitări climatice.
Clasa a VI-a – terenuri cu limitări severe care nu pot fi folosite pentru
culturi de câmp sau plantaţii viti-pomicole prin amenajare şi/sau prin
ameliorarea cu tehnologii curente; în funcţie de folosinţele posibile se pot
întâlni următoarele situaţii:
VIF – terenuri care pot fi folosite pentru fâneţe, păşuni, păduri.
VIP – terenuri folosite numai pentru păşuni,
VIS – terenuri numai pentru păduri,
VIN – terenuri improprii pentru folosinţe agricole sau silvice.
Limitările acestei clase au caracter permanent şi sunt reprezentate prin:
pante abrupte, erodabilitate ridicată, schelet excesiv, profil subţire, exces de
274
umiditate sau inundabiliate, ridicată, capacitate redusă de reţinere a apei,
salinitate/ alcalinitate severe, limitări climatice puternice.
275
Pentru notarea grupelor se adaugă cifre arabe de la 2….6 la simbolurile
corespunzătoare factorilor limitativi, cifrele semnificând intensităţi ale
restricţiilor corespunzătoare claselor 2….6.
Subgrupe de pretabilitate
276
Încadrarea în clase de pretabilitate a terenului se face folosind anexele din
„Metodologia elaborării studiilor pedologice”, elaborată de I.C.P.A. (1987).
Gruparea în clase, subclase, grupe şi subgrupe de pretabilitate se face
pornind de la tabelul de caracterizare sintetică a unităţilor de teren şi harta
(respectivă) întocmită de către pedolog.
Notarea unităţilor de pretabilitate se face cu ajutorul formulei de tipul celei
prezentate în continuare:
277
În cazul în care unitatea de teren este constituită din complexe de soluri, pe
hartă se va înscrie o singură formulă care va cuprinde: Clasele de pretabilitate
pentru fiecare termen al complexului, urmate de solurile dominante, iar la nivel
de subclasă simbolurile literale corespunzătoare naturii restricţiei însoţite de
indicii cifrici pentru fiecare termen.
Chiar în cazul în care una din restricţii este prezentă la un singur termen al
complexului, pentru celălalt termen se va nota indicele „1” corespunzător clasei
I.
Exemplu:
IIISPIIBPA3,2W3,2 – md
IV LC ICZG4,1 – f, md4
278
Solurile caracteristice cu simbol şi diagnostic
Natura factorilor restrictivi şi intensitatea acestora
În dreptul titlului cu natura factorului restrictiv se trece o căsuţă de legendă
pentru semene şi haşuri
Natura şi intensitatea caracteristicilor şi limitărilor suplimentare
(subgrupa)
Semne suplimentare (daca e cazul)
Tabel sinaptic cu unităţile de pretabilitate şi suprafeţele acestora în hectare
şi procente, pe total lunare.
Reprezentarea grafică pe hartă se face astfel:
Clasele de pretabilitate se figurează prin culori.
Factorii restrictivi şi de caracterizare suplimentară se evidenţiază prin
haşuri numai în privinţa naturii lor şi în special cei din care derivă lucrări
pedoameliorative şi speciale.
Pe hartă se va citi: titlul, scara, data elaborării, materialele pe baza cărora s-
a elaborat, instituţia, autorul, conform standardelor în vigoare.
În cazul în care în teritoriu urmează să se aplice lucrări de îmbunătăţiri
funciare, se va proceda la realizarea unei grupări a terenurilor în clase, subclase,
grupe şi subgrupe de pretabilitate la arabil şi la alte folosinţe în situaţia de după
amenajare.
Pentru întocmirea acestei hărţi se va porni de la harta terenurilor precum şi
de la harta cerinţelor şi măsurilor de amenajare şi ameliorare.
279
pentru precizarea concretă a dozelor de îngrăşăminte şi amendamente se vor
executa studii speciale.
Dacă pe teritoriul respectiv se vor aplica lucrări de îmbunătăţiri funciare, la
calculul notelor de bonitare potenţate şi la elaborarea hărţii de favorabilitate a
terenurilor principalele culturi din zonă se va ţine cont de măsurile ameliorative
ce urmează a se aplica.
Potenţarea notelor se va face în funcţie de aceşti factori.
280
Clasele de terenuri
281
arabile. Necesită investiţii foarte mari pentru amenajare şi ameliorare, precum şi
unele studii speciale.
Clasa a VI-a – sunt terenuri improprii pentru amenajare la irigaţie în
stadiul actual, degradate sau cu pericol mare de degradare, cu limitări extrem de
severe de folosire ca arabil datorită unor factori care nu pot fi corectaţi în
stadiul actual (sol scheletic, caracter accidentat al reliefului etc.).
Sunt neamenajabile pentru irigaţie în stadiul actual.
Fiecare clasă se împarte în subclase şi grupe de terenuri, mai puţin cele din
clasa I-a, în funcţie de natura restricţiilor principale şi intensitatea acestora.
Limitările se grupează şi se notează conform indicatorului 270.
Subclasa de teren este determinată de restricţia sau asociaţia de restricţii
principale.
Grupa ameliorativă de teren reprezintă o subdiviziune a subclasei de sol
ţinând seama de asocierea tuturor limitărilor şi de intensitatea fiecărei limitări.
Subgrupa ameliorativă de teren se separă în cadrul grupei de teren
luându-se în considerare anumite caracteristice ale solului sau terenului (schema
IV) importante pentru stabilirea unor măsuri agropedoameliorative sau a
lucrărilor speciale.
Districte hidrofizice
Districtul hidrofizic reprezintă o subdiviziune a oricăreia dintre unităţile
taxonomice ameliorative menţionate anterior în funcţie de ansamblul
caracteristicilor hidrofizice. Tot odată el reprezintă o parte a raionului hidofizic,
cea corespunzătoare unei unităţi de pretabilitate la amenajare pentru irigaţii
atunci când raionul respectiv nu se suprapune cu acesta.
Notarea unităţilor ameliorative de teren
282
Notarea unităţilor de pretabilitate a terenurilor se face cu ajutorul unei
formule de tipul celei arătate mai sus. Prima parte a formulei cuprinde clasa de
teren, notată cu cifre romane şi tipul (clasa) de sol reprezentativ (codul elaborat
de SRCS), subclasa de teren notată cu litere mari corespunzătoare naturii
limitărilor implicate în amenajare, urmate de grupa de teren. În partea a doua
subgrupa ameliorativă, definită prin litere mici, iar în partea a treia notaţia
raionului hidrofizic (H1………Hn), subunitatea obţinută devenind district
hidrofizic.
Formula generală pentru unităţile de pretabilitate pentru amenajare la
irigaţie este de tipul următor:
Subgrupa (caracteristici
III CzQ3W2 – g/mqa2m2-H2 suplimentare
Districtul hidrofizic
Explicaţia simbolurilor
283
X – limitări datorate unor caracteristici fizice ale solului
N – textură grosieră şi eroziune eoliană
C – textură fină
V – volum edafic util
O – portanţa
J – limitări datorate acoperirii sau neuniformităţii terenurilor
Z – acoperirea terenului cu stânci sau bolovani
U – neuniformitatea terenului
D – limitări datorate excesului de umiditate
Q – exces de umiditate freatică
W – exces de umiditate stagnantă
H – inundabilitate prin revărsare
I – limitări datorate eroziunii sau alunecărilor
E – panta terenului
R – eroziune de adâncime
F – alunecări de teren sau prăbuşiri.
Indicii 1,2,3…..n arată intensitatea limitării respective.
Caracteristici suplimentare ale solului sau terenului g/mq – clasa
granulometrică simplificată pe adâncimea 0-50/50-100 cm
d – grosimea solului până la roca compactă
s- salinizarea
a – alcalizarea
h – grosimea orizontului A cu humus
g – structuri geologice de interes special
x – acoperirea terenurilor cu stuf, arbori, cioate
t – compactitatea solului
m – mineralizarea apei freatice
284
Criterii de încadrare in clase, subclase şi grupe de pretabilitate la
amenajare pentru irigat
285
mai subţiri. În fiecare unitate de pretabilitate se înscrie formulă corespunzătoare
acesteia.
În legenda hărţii se redă structura formulei, semnificaţie şi explicaţia
tuturor notaţiilor utilizate.
286
Tabelul 11.13.
Indicaţii orientative privind criteriile de stabilire a cerinţelor de
ameliorare
Cerinţe de ameliorare privind:
Amenajări de
Criterii Lucrări
îmbunătăţiri
agropedoameliorative
funciare
Inundabilitate Îndiguiri- -
regularizări
Adâncime apă freatică 1-3 m Drenaj -
Adâncime apă freatică ≤1 m Desecare + drenaj -
Exces de umiditate de suprafaţă Desecare Drenaj superficial
slab-moderat
Exces de umiditate de suprafaţă Desecare + drenaj Drenaj superficial
puternic
Deficit de umiditate Irigaţii -
Salinizare şi/sau alcalizare Ameliorarea Spălarea sărurilor
sărăturilor Amendare cu gips
Amenajări orizicole
Pericol de eroziune în suprafaţă - Sisteme de cultură
Panta ≥ 15% antierozională
Drenaj superficial
Eroziune de adâncime, ogaşe Amenajări Drenaj superficial
sau ravene antierozionale Plantaţii de protecţie,
Alunecări sau prăbuşiri Terase, valuri de sisteme de cultură
pământ antierozională
Amenajări de
ravene şi torenţi
Relief cu crovuri, albii părăsite, Drenaj + nivelare -
privaluri, belciuge capitală
pH ≤ 5,8 - Amendare cu calcar
Grad de tasare ≥ 0 - Afânare adâncă
Rezervă de humus ≤ 120 - Fertilizare ameliorativă
Schelet în Ap moderat-excesiv - Îndepărtarea pietrelor
Slab-puternic bolovănos - Îndepărtarea pietrelor
Acoperire cu stuf şi popândaci - Destufizare
Acoperire cu muşuroaie - Distrugerea
muşuroaielor
287
Acoperire cu cioate, arbori, - Defrişarea şi scoaterea
arbuşti cioatelor
Halde, cariere, gropi de - Recultivare
împrumut
Poluare slabă-excesivă - Combaterea poluării
Tabelul 11.14.
Criterii de grupare a terenurilor orizontale în raport cu factorii limitativi
şi necesitatea lucrărilor de amenajare pentru combaterea excesului de
umiditate
Clasa
I II III IV V VI
Limitarea
Volum edafic Extrem
-% - - - - - de mic
(ind.133) sub 10
3.01 mmare, mijlocie
2,0-3,0 mMică
Adâncimea
Superficială
nivelului apei Foarte Extrem
Izvoare de -
freatic – m mică de mică
coastă
(ind.39)
>Foarte
Drenajul
Moderat Moderat
lateral al apei
- Bun slab Bun slab - - -
subterane
fără fără
(ind.107)
Gradul de
gleizare a Negleizat Foarte
Moderat Puternic excesiv Submers
solului Slab gleizat puternic
(ind.14)
Intensitatea
Extrem de
execesului de Practic nul Foarte
Moderat Puternic puternic şi -
umiditate Slab puternic
excesiv
(ind.181)
Gradul de Nepseodogleizat Slab Moderat Puternic Excesiv -
pseodogleizare Pseodogleizat în şi foarte
288
a solului
adâncime puternic
(ind.15)
Frecvent şi
Inundabilitatea Rar foarte
Neinundabil - - -
(ind.40) inundabil frecvent
inundabil
Salinizarea Nesalinizat şi
Foarte
solului salinizat în Slab Moderat Puternic -
puternic
(ind.16) adâncime
Soloneţ
Alcalizarea Nealcalizat
Foarte sodic cu
solului Alcalizat în Slab Moderat Puternic
puternic textură
(ind.17) adâncime
fină
Capitolul 12
12.1. Generalităţi
289
suprafaţa ţării) Dunării solului pentru
ţării) (1:1.000.000) principalele
locale culturi
Hărţi (1:10.000 şi
pedotehnice 1:50.000)
(Permeabilitatea Locale
, rezerva de apă, Favorabilitatea
rezistenţa la pentru irigaţie
arat) şi drenaj (scări
1:10.000 şi
1:50.000)
290
acordată creşterii producţiei agricole la nivelul fermei la cea legată de utilizarea
optimă şi durabilă a resurselor de sol şi teren la nivel regional şi în special pe
problematica legată de ecologie şi protecţia mediului.
Comunitatea Europeană a lansat iniţiativa de a se realiza o hartă de soluri a
Europei la scara 1:250.000 (România dispune deja de o hartă 1:200.000).
Constituirea Sistemului Informatic Geografic de gestiune a resurselor de
sol cuprinde două etape:
Prima etapă: include construcţia prototipului şi crearea bazei de date
pentru scara 1:100.000, care conţine informaţii la nivel naţional (deja elaborat)
şi este folosit pentru a asigura informaţii factorilor de decizie, la nivel naţional şi
regional, cu privire la gestiunea resurselor agricole şi ecologice în România.
Etapa a doua se realizează la nivel naţional şi judeţean la scara 1:200.000
şi la scări între 1:50.000 şi 1:10.000 pentru nivel judeţean şi local.
Această etapă se realizează folosind Metodologia de elaborare a bazei
digitale de date de soluri la origine ideea că terenul şi solul formează un tot
unitar. Acest sistem unitar cuprinde procese şi sisteme complexe de relaţii dintre
fenomene fizice, chimice, biologice, geomorfologice, care condiţionează atât
utilizarea şi evoluţia solului şi terenului cât şi cea a ecosistemelor din care
acestea fac parte.
Această idee a fost dezvoltată în secolul trecut în Germania şi Rusia şi
mai recent în Australia, unde a fost folosită pentru fundamentarea completelor şi
metodologiilor de sisteme integrate de terenuri (Christian şi Stewart, 1953;
Cochrane şi colab., 1981, M.C.Ronald şi colab., 1990, citaţi de I.Dincu şi
Gh.Lăcătuşu, 2002).
Sub egida FAO s-a finalizat în 1995 metodologia de elaborare a Bazei
Digitale de Soluri şi Terenuri Globale şi Naţionale la scara 1:1.000.000 (Global
and Naţional Soils an Terrain Data Base) prescurtat SOTER (sol-teren).
În concepţia SOTER, terenul este considerat ca fiind o colecţie de areale
elementare constituite din indivizi de sol şi teren.
Nivelele superioare ale schemei de clasificare SOTER sunt definite de
proprietăţile terenului, iar cele inferioare sunt definite de caracteristicile
solurilor.
Criteriile de diferenţiere privitoare la teren sunt: forma de relief şi litologia,
forma suprafeţei, panta, microrelieful, materialul parental şi textura.
Folosirea primului criteriu conduce la cartarea terenului, iar al doilea, la
separarea componentelor de teren, care, la rândul lor, pot fi divizate în funcţie de
solurile pe care le conţin.
La cel mai jos nivel ierarhic se găsesc unităţile de sol care sunt cele mai
mici areale descrise în baza de date (Dudal şi colab., 1995).
291
Faţă de sistemul SOTER conceptul ROMSOTER-200 prezintă următoarele
deosebiri:
- la nivelul cel mai înalt este introdusă unitatea fizico-geografică; datorită
scării mult mai mari (1:200.000 faţă de 1:1.000.000) puterea de diferenţiere a
criteriului teren este mult diminuată în favoarea componentei sol;
- arealele reprezintă structuri teritoriale pedo şi morfofuncţionale distincte;
- în selecţionarea şi definirea atributelor de caracterizare a terenurilor şi
solurilor se iau în consideraţie şi studiile pedologice şi de bonitare în uz în
România;
- cuprinde o bază de date, metode şi modele pentru diferite tipuri de
prelucrări şi interpretări;
- au fost introduşi indicatori folosiţi în Baza Europeană de date de sol la
scara de 1:1.000.000.
Scopul bazei de date ROMSOTER-200 este de a stoca şi a organiza la
scara 1:200.000-1:50.000 informaţia privind resursele de soluri şi terenuri ale
României, folosind facilităţile oferite de tehnologia informatică actuală şi
experienţa naţională în acest domeniu.
Caracteristicile ROMSOTER sunt:
sistem integrat de stocare şi regăsire în mod uniform a datelor de sol şoi
teren care pot fi utilizate într-o gamă largă de aplicaţii în agricultură,
silvicultură, amenajarea teritoriului şi dezvoltare rurală, îmbunătăţiri funciare,
protecţia şi conservarea biodiversităţii etc.
compatibilitate cu baze de date de soluri şi terenuri existente sau în curs
de constituire la nivel european (European Soil Data Base) sau mondial
(SOTER);
posibilităţi de interfaţare cu alte baze de date în cadrul unui Sistem
Informatic Geografic naţional privind resursele naturale;
posibilităţi multiple de generare a unei game largi, fie de noi hărţi cu
însuşiri ale solurilor derivate din datele privind profilul de sol (baza de date
PROFISOL), cu ajutorul metodelor care utilizează funcţii de pedotransfer, fie
de la hărţi tematice-interpretative (ex. riscul de eroziune, salinizare,
vulnerabilitatea la diferiţi contaminanţi chimici, etc);
accesibilitatea ridicată pentru specialişti în probleme de resurse naturale,
deţinători de terenuri, instituţii ale administraţiei publice.
Conţinutul bazei de date ROMSOTER-200
ROMSOTER-200 cuprinde patru hărţi distincte şi anume::
1. baza de date sol-teren (date areale, atribuite)
2. baza de date punctuale (profile şi orizonturi);
3. baza de date cu metode şi modele;
4. date nespaţiale sau atribuite care privesc însuşirile sau proprietăţile
obiectivelor separate.
292
Date geometrice sau spaţiale sunt constituite din poligoane care redau
localizarea şi tipologia unităţilor separate şi poziţionarea profilelor de sol.
Aceste date sunt stocate şi manipulate prin programe GIS de tip ARC/INFO.
Datele nespaţiale (atribuite) sunt stocate în seturi speciale de fişiere şi sunt
preluate prin programe de tip RDBMS (Relational Data Base management
Systems).
Cele două tipuri de date sunt conectate printr-un număr de cod unic la care
se raportează atât datele spaţiale cât şi cele nespaţiale. Codul respectiv formează
legătura dintre diferitele subsecţiuni ale bazei de date.
Numerotarea (codificarea) poligoanelor (delineatelor) este făcută în cadrul
fiecărei foi la scara 1:200.000, astfel încât la nivel naţional fiecare poligon este
inconfundabil şi independent de codificarea care rezultă din subdivizarea
unităţilor de ordin superior.
ROMSOTER-200 conţine trei categorii de concepte spaţiale cărora în baza
de date le corespund poligoane (delineaţii) distincte şi anume:
1. unitatea (regiunea) fizico-geografică (UFG);
2. unitatea de morfopedopeisaj (UMP);
3. unitatea cartografică de sol şi teren (UCST).
Tabelul 12.1.
Corelarea ROMSOTER-SOTER
Unităţi ROMSOTER-200 Unităţi SOTER
Nu este utilizată (se poate corela
Unităţi fizico-geografice (UFG)
uşor cu tipurile majore de teren)
Unitatea de pedopeisaj Aproximativ componentă de teren
Unitatea cartografică de sol-teren Componentă de sol
293
Pentru caracterizarea elementelor spaţiale sunt utilizate 44 de atribuite.
Datele reale
(unităţi cartografice
de sol-teren)
294
În cadrul profilului de sol numărul de orizonturi este restrâns la maximum
7 şi până la adâncimea de 150 cm, în cazul în care roca (mamă) compactă nu
este la adâncime mai mică.
Fiecare orizont trebuie să fie integral caracterizat prin două tipuri de fişe
cu atribute bazate pe proprietăţile fizice şi chimice.
Primul tip constă din date cu o singură valoare şi aparţinând profilului
reprezentativ, cel de al doilea tip conţine valori minime şi maxime ale fiecărui
atribut numeric, derivate din toate profilele reprezentative existente. În cazul
când pentru o unitate taxonomică de sol există un singur profil, este evident că
cel de al doilea tip de fişe nu poate fi completat.
Ambele fişe pe orizonturi constau din datele opţionale şi obligatorii, acolo
unde datele obligatorii lipsesc valorile respective se pot completa cu estimări tip
expert şi se menţionează ca atare.
Baza de date şi modele prezentată mai sus, preia informaţia din baza de
date ROMSOTER-200 pentru diferite tipuri de evaluări (ex. bonitare) şi
interpretări (risc de eroziune, vulnerabilitate la poluare, etc) cât şi pentru
realizarea de hărţi tematice, cu unele însuşiri care pot fi deduse din datele
existente (permeabilitatea, capacitatea pentru apă). Prelucrarea informaţiei
necesită dezvoltarea unei baze de metode şi modele adecvate unor astfel de
obiective şi ar putea fi incluse şi modele de simulare numerică.
Metodele pentru generarea de hărţi tematice pot fi descrise după un model
comun care conţine:
fisa de documentare;
fluxul de lucru,
295
colecţie de funcţii de pedotransfer.
296
pe baza conţinutului de argilă, praf, nisip, a conţinutului de materie
organică);
o evaluarea vulnerabilităţii solului la contaminanţii chimici, capacitatea
solului privind acidifierea, salinizarea, toxicitatea pesticidelor,
stocarea metalelor grele;
o estimarea regimurilor de apă a solului, în corelare cu regiunile de
irigare şi drenaj;
o fundamentarea strategiilor privind schimbările climatice globale şi
competiţia pentru terenurile diferitelor sectoare ale economiei.
Pentru început a fost digitizată harta administrativă a României.
Pentru fiecare unitate administrativă au fost introduse statistici referitoare
la folosirea solului şi câţiva parametri referitori la favorabilitatea solului pentru
diferite utilizări: arabil, agricol, livezi, ş.a. De asemenea a fost digitizată reţeaua
hidrografică principală.
Cea dea doua hartă digitizată conţine delimitarea ecoregiunilor şi este
organizată pe trei nivele, astfel:
nivelul I – cuprinde cele mai importante 21 ecoregiuni, pentru fiecare
introducându-se valorile de favorabilitate pentru principalele culturi: grâu,
porumb, cartofi, floarea soarelui şi pentru unele utilizări arabil şi agricol;
nivelul al II-lea rezultă din subîmpărţirea celor 21 de unităţi, rezultând
57 de subzone de favorabilitate;
nivelul al III-lea este rezultatul digitizării hărţii de microzone, pentru
fiecare poligon introducându-se date ce se referă la relief, climă, procese de
degradare a solului (exces de umiditate, salinitate, eroziune, alunecări de teren
etc.).
Tot cu ajutorul GIS s-a realizat harta vegetaţiei structurală pe trei nivele,
primul fiind cel mai detaliat, fiecare poligon corespunzând unei anumite specii
de vegetaţie. Prin suprapunerea hărţii vegetaţiei peste cea a solurilor se poate
observa legătura dintre tipurile de sol şi vegetaţie.
Prin analiza informaţiei privind degradarea solului s-au realizat câteva hărţi
care delimitează principalele suprafeţe cu potenţial de exces de umiditate,
afectate de salinitate, eroziune sau alte fenomene de degradare.
De asemenea, s-a realizat o hartă cu microzone grupate în funcţie de
compactarea terenului, folosind caracteristicile fizice ale solului.
ROMSOTER 200 este singura bază de date digitală care se referă la întreg
fondul pedologic al ţării, cu numeroase aplicaţii la nivel naţional, regional şi
local. Dintre acestea le menţionăm pe următoarele:
- planificarea la nivel naţional a utilizării şi managementului resurselor de
sol şi teren. Planificarea utilizărilor neagricole (industrie, căi rutiere, minerit de
suprafaţă, dezvoltare rurală şi urbană, locui de recreere).
evaluarea regională a favorabilităţii terenurilor pentru diferite folosinţe
şi culturi, estimarea productivităţii terenurilor;
297
fundamentarea programelor şi strategiilor pentru dezvoltarea unei
agriculturi durabile;
sprijinirea politicii naţionale de restructurare a folosinţelor agricole –
trecerea în conservare, împăduriri;
stabilirea riscurilor de mediu, în ceea ce prieşte levigarea nitraţilor,
poluarea agrochimică, salinizarea, compactarea, calitatea apei, depozitarea
deşeurilor;
dezvoltarea de proiecte regionale pentru conservarea solului, controlul
eroziunii, restabilirea terenurilor degradate;
evaluarea vulnerabilităţii solului la contaminanţii chimice, riscul
apariţiei salinizării, acidifierii, toxicităţii pesticidelor, capacităţii de stocare a
metalelor grele;
fundamentarea reconstrucţiei peisajelor şi ecosistemelor naturale;
estimarea regimurilor de apă a solului, în corelare cu necesităţile de
irigare şi drenaj;
fundamentarea strategiilor viitoare privind schimbările climatice
globale şi competiţia pentru terenuri a diferitelor sectoare ale economiei;
stabilirea pretabilităţii terenurilor pentru habitat ecologic, recreaţie şi
conservarea biodiversităţii;
fundamentarea strategiilor de diminuare a efectelor secetei asupra
ecosistemelor agricole.
298
Astfel de încercări au fost în S.U.A. (Kimble ş.a., 1990) şi în Europa (Norr,
1989).
Diverse organisme internaţionale cum sunt: UE, FAO, ISRIC, ISSS au
pus la punct o metodologie unitară pentru studierea resurselor de sol.
În ţara noastră baza de date PROSOL a fost realizată în cadrul unui
program de cercetare-dezvoltare al ICPA şi a cuprins mai multe etape (1986-
1996, 1987-1996).
Realizarea acestei baze de date reprezintă o dezvoltare a unei aplicaţii
informatice anterioare de stocare şi prelucrare a datelor fizice privind profilele
de sol realizate pe calculatorul Felix C256 (Mielescu şi colab., 1977, Canarache
şi colab., 1981).
299
Până în prezent, baza de date a fost încadrată cu datele care provin de la
peste 4.200 profile de sol, din care toate au date fizice, peste 450 au şi date
chimice şi peste 170 au toate tipurile de date. Pentru profilele a căror încărcare
este mai veche se impune actualizarea unor date care să fie conforme actualei
metodologii de studii pedologice (ICPA, 1987).
Pentru dezvoltarea bazei de date existentă se au în vedere următoarele
aspecte:
Elaborarea unei a doua variante de fişe de culegere de date care să
cuprindă câte două secţiuni pentru fiecare fişă: o secţiune simplificată, cu date
de uz curent şi o secţiune cu extensii pentru utilizări speciale;
Realizarea unei interfeţe prietenoase de regăsire-selectare a datelor
pentru principalele criterii;
Perfecţionarea funcţiilor de pedotransfer, extinderea lor la toate tipurile
de sol şi introducerea unor noi funcţii pentru alte însuşiri;
Dezvoltarea de noi prelucrări ale datelor cum ar fi:
Prelucrări statistice
Prelucrări pe grupe de profile
Diagnoza automată a tipului/ subtipului de sol
Interpretări specifice prelucrărilor existente.
Extinderea bazei de date cu secţiuni privind şi alte tipuri de date cum ar
fi: microbiologia solului, mineralogia, microelemente etc.
Obţinerea de ieşiri grafice;
Compatibilizarea cu metodologiile specifice de la nivel internaţional.
Baza de date PROFISOL este utilă la efectuarea diferitelor cercetări şi la
elaborarea unor studii pedologice complexe.
Utilizarea acestei baze de date creează o serie de avantaje în munca
cercetătorilor, cum ar fi:
Scurtarea duratei de realizare a studiilor pedologice;
Creşterea acurateţei şi a caracterului obiectiv al cercetărilor şi studiilor
pedologice;
Completarea conţinutului studiilor şi cercetărilor cu noi parametri şi
posibilităţi de prelucrare;
Elaborarea unor prognoze prin simulări;
Refolosirea la un grad mai ridicat a informaţiilor pedologice existente şi
evitarea repetării inutile a unor analize şi cartări.
300
Sistemul informatic geografic al resurselor de sol şi de teren agricol ale
României (SIGSTAR) – este definit ca un instrument de asistare a activităţii de
cercetare şi de decizie din domeniul pedologiei şi agrochimiei (R. Vintilă, I.
Munteanu, G.Curelariu, 1994).
Acest sistem este conceput ca un sistem deschis, în continuă perfecţionare
şi care are ca obiectiv punerea la dispoziţia cercetătorilor funcţii performante
pentru prelucrarea datelor spaţiale şi descriptive.
În cadrul sistemului respectiv se găseşte un subsistem care furnizează
informaţiile necesare pentru fundamentarea unor decizii importante.
În elaborarea subsistemului de asistare a deciziilor s-a plecat de la strategia
de utilizare durabilă a resurselor de sol, privită ca parte componentă a
conceptului de dezvoltare durabilă a României.
Pentru implementarea în ţara noastră a unei aplicaţii a Sistemului
Informatic Geografic al Resurselor de Sol şi de Teren al României, s-a ales
judeţul Sibiu.
Această alegere a avut la bază două motive principale şi anume:
1. existenţa unor probleme majore de poluare şi de degradare a solului,
care necesită luarea unor măsuri urgente de stăvilire a acestora;
2. disponibilitatea unei imagini de satelit de înaltă rezoluţie, obţinută prin
mozaicare, cu centrul în oraşul Copşa Mică. Imaginea respectivă a fost
rectificată geometric şi clasificată pentru a crea un nou strat SIGSTAR intitulat
„Acoperirea terenurilor”.
SIGSTAR produce anumite rezultate sub formă de hărţi şi tabele denumite
„produse finale standard” (Ruxandra Vintilă şi colab., 1997).
În cadrul sistemului respectiv se găsesc următoarele tipuri de hărţi:
Harta solurilor
Harta texturilor şi orizonturilor
Harta arealelor afectate de eroziunea prin apă
Harta arealelor afectate de eroziunea prin vânt
Harta arealelor afectate de gleizare
Harta arealelor afectate de pseudogleizare
Harta arealelor afectate de salinizare
Harta arealelor afectate de alcalizare
Hărţile respective sunt însoţite de tabele care cuprind rezultatele
prelucrărilor privind suprafeţele (valori absolute) şi indicatori statistici
(frecvenţă, valori externe, deviaţie standard, coeficient de variaţie).
În continuare prezentăm denumirea tabelelor respective şi anume:
Statistica ariilor pe baza unităţilor cartografice de sol
301
Statistica ariilor pe baza tipurilor de sol
Statistica ariilor pe baza claselor de sol
Statistica ariilor pe baza claselor de sol
Ariile ocupate de fiecare unitate teritorială de sol (poligon), în valoare
absolută şi procent din totalul ariei ocupate în zona de interes (ecoregiune, judeţ
etc.), de unitatea cartografică de sol, respectiv de tipul şi clasa de sol
Statistica ariilor unităţilor cartografice de sol şi a tipurilor de sol, pe
clase de textură a orizontului de suprafaţă
Statistica ariilor pe baza claselor de schelet
Statistica ariilor pe clase de eroziune prin apă
Statistica ariilor pe clase de eroziune prin vânt
Statistica ariilor pe clase de gleizare
Statistica ariilor pe clase de pseudogleizare
Statistica ariilor pe clase de salinizare
Statistica ariilor pe clase de alcalizare
Primul pas în implementarea acestei aplicaţii l-a constituit trecerea foilor de
hartă pedologică vechi (scara 1:200.000) în legenda actuală (elaborată de N.
Florea, V. Bălăceanu, V. Munteanu şi colaboratorii, 1994). Pentru că între cele
două legende (veche şi nouă) nu există o corespondenţă netă (unu-la-unu), a fost
necesară schimbarea denumirii unităţilor cartografice de sol şi în unele situaţii
chiar a unor unităţi (poligoane) teritoriale de sol. În calculator a fost introdusă
varianta actualizată după noua legendă.
Ca metodă folosită pentru alimentarea SIGSTAR cu Stratul „Sol” este cea
prezentată în „Under standing GIS” (ESRI, 1994, citată de autori).
Pentru minimizarea erorilor de poziţionare geografică, după mai multe
încercări, s-au ales 4 puncte de control pe harta pedologică pentru care eroarea
de poziţionare a fost inferioară rezoluţiei datelor satelitare.
Pentru fiecare unitate teritorială de sol s-au introdus ca date descriptive trei
caracteristici şi anume:
Unitatea cartografică (tip sau subtip de sol);
Textura orizontului de la suprafaţă;
Scheletul.
La aceste caracteristici s-au adăugat (prin reguli de tip „expert”), încă şase
caracteristici care corespund claselor în care se încadrează unitatea cartografică
de sol din punct de vedere al următoarelor procese:
1) Eroziune prin apă
Clasa Suprafaţa afectată (% din unitatea cartografică de sol)
302
Clasa 1: < 5%
Clasa 2: 5-25%
Clasa 3: 25-50%
Clasa 4: 50-75%
Clasa 5: > 75%
2) Eroziune prin vânt
Clasa Suprafaţa afectată (% din unitatea cartografică de sol)
Clasa 1: < 5%
Clasa 2: 5-25%
Clasa 3: 25-50%
Clasa 4: 50-75%
Clasa 5: > 75%
3) Gleizare
Clasa Intensitate
Clasa 1: Nulă (fără pericol de exces de apă)
Clasa 2: Foarte redusă (pericol de exces de apă în caz de irigare
necontrolată – soluri freatic umede)
Clasa 3: Moderată (pericol de exces de apă numai în anii ploioşi –
subtipuri gleizate)
Clasa 4: Puternică (pericol de exces de apă, dacă nu există drenaj
artificial – soluri freatic hidromorfe)
Clasa 5: Foarte puternică (exces de apă cvasipermanentă –
subtipuri mlăştinoase)
4) Pseudogleizare
Clasa Intensitate
Clasa 1: Nulă
Clasa 2: Redusă (pericol redus de exces de apă în anii ploioşi –
cernoziomuri din crovuri; subtipuri vertice de soluri
nepseudogleizate)
Clasa 3: Moderată (pericol moderat de exces de apă în anii ploioşi
– subtipuri pseudogleizate, vertisoluri)
Clasa 4: Puternică (exces de apă frecvent – subtipuri
pseudogleice, planosoluri, soluri pseudogleizate,
clinohidromorfe)
Clasa 5: Foarte puternică (exces de apă prelungit în fiecare an –
soluri pseudogleice mlăştinoase)
5) Salinizare
Clasa Intensitate
303
Clasa 1: Nulă
Clasa 2: Slabă-moderată
Clasa 3: Puternică – foarte puternică
6) Alcalizare
Clasa Intensitate
Clasa 1: Nulă
Clasa 2: Slabă-moderată
Clasa 3: Puternică – foarte puternică
Tabel 12.2.
Statistica suprafeţelor afectate de eroziunea prin apă în judeţul Sibiu
Suprafaţa Număr de Aria Aria uts1 Aria uts1
Aria totală
afectată (% din apariţii medie uts1 min. max.
1 (ha)
unit. cartogr.) uts (ha) (ha) (ha)
Sub 5 % 745 427.492,5 573,8 10,4 32.685,2
5-25 % 35 13.897,2 397,1 62,2 3614,8
25-50 % 97 35.437,1 365,3 7,4 2610,2
50-75 % 147 39.715,4 270,2 4,0 1439,2
Peste 75 % 120 26.668,9 222,2 30,0 905,1
Tabel 12.3.
304
Statistica suprafeţelor afectate de gleizare în judeţul Sibiu
Număr de Aria Aria uts1 Aria uts1
Aria totală
Intensitate apariţii medie uts1 min. max.
1 (ha)
uts (ha) (ha) (ha)
Nulă 1104 485.615,2 440,0 4,0 17.363,2
Moderată 19 54.144,6 2850,0 34,0 32.685,1
Tabel 12.4.
Statistica suprafeţelor afectate de pseudogleizare în judeţul Sibiu
Număr Aria
Aria uts1 Aria uts1
de Aria totală medie
Intensitate min. max.
apariţii (ha) uts1
(ha) (ha)
uts1 (ha)
Nulă 825 400.888,4 485,9 4,0 32.685,1
Redusă 51 20.264,7 397,3 45,1 2223,1
Moderată 148 85.085,2 574,9 50,2 11.912,5
Puternică 118 36.609,9 310,2 10,4 1211,7
Foarte puternică 2 362,7 181,3 134,8 227,9
305
Capitolul 13
13.1. Generalităţi
306
Adaptarea sistemului de monitoring la condiţiile solurilor agricole din ţara
noastră a fost efectuată de către Institutul de Cercetări de pedologie şi
agrochimie (I.C.P.A) Bucureşti, iar pentru solurile forestiere de către Institutul
de Cercetări şi amenajări silvice (ICAS) în colaborare cu I.C.P.A.
Obiectivele sistemului naţional de monitoring al calităţii solurilor au ca
scop următoarele:
supravegherea sistematică a caracteristicilor calitative ale solurilor, atât
în zonele influenţate cât şi cele neinfluenţate de activităţi umane, în vederea
cunoaşterii stării de calitate, a evoluţiei şi tendinţei acesteia în zone specifice şi e
întreg ansamblul ţării;
elaborarea prognozei cu privire la calitatea solurilor în diferite
perspective, pe baza interpretării informaţiilor existente;
avertizarea organelor şi în special a factorilor de decizie asupra situaţiei
calităţii solurilor;
urmărirea în dinamică a eficienţei măsurilor de prevenire şi combatere a
poluării solurilor;
asigurarea documentaţiei necesare fundamentării programului naţional
de producţie a mediului înconjurător;
asigurarea datelor privind calitatea solurilor din România necesare
participării părţii române la realizarea Sistemului Internaţional de Referinţă din
cadrul Programului Naţiunilor Unite pentru mediul înconjurător (U.N.E.P.) sau
la alte programe de colaborare internaţională.
În figura 14.1. se prezintă structura noului sistem de monitoring a solului.
307
NOUL SISTEM
PROGRAM PROGRAM
NATIONAL
Aer Deşeuri LOCALApe Resurse
Păduri
Climat Sănătate ambiental Zone subterane naturale
Vegetaţie
Meteo- publică Emisii conta- Râuri Mlaştini
Sol
rologie Radio- minate Lacuri Biodiver-
activitate Mare/tăr sitate
m
Ape uzate
deciziilor
Lu
308
menţinerii şi creşterii capacităţii de producţie, precum şi la utilizării eficiente şi
durabile a acestora.
b. Studiu pedologic – constituie materialul ştiinţific prin care se
concretizează o cartare pedologică sau o activitate de prelucrare a unor date
pedologice deja existente (reambulare) cu sau fără cercetări în teren în
completare pe un anumit teritoriu. Acest studiu cuprinde un text cu
caracterizarea solurilor şi a condiţiilor de mediu, explicarea materialelor
cartografice, o prognoză asupra evoluţiei solurilor, recomandări asupra
gospodăriri raţionale, protecţiei şi ameliorării resurselor de sol-teren.
c. Cartarea pedologică reprezintă activitatea executată în cea mai mare
parte pe teren şi cuprinde următoarele aspecte:
1. cercetarea solului-terenului;
2. identificarea, delimitarea pe hartă, plan, aerofotogramă a unor unităţi de
teritoriu cu soluri similare în condiţii de mediu similare (TEO)
d. Bonitarea terenurilor este operaţiunea complexă de cunoaştere
aprofundată a performanţelor unui teren.
Condiţiile de creştere şi rodire a plantelor, gradul de favorabilitate a acestor
condiţii pentru fiecare folosinţă şi cultură sunt interpretate prin intermediul unui
sistem de indici tehnici, permiţând cuantificarea acestora prin note de bonitare.
e. Favorabilitatea reprezintă măsura în care un teren satisface cerinţele de
viaţă ale unei plante de cultură date, în condiţii climatice normale şi în cadrul
folosirii raţionale. După nota de bonitare există 10 clase de favorabilitate pentru
fiecare cultură şi folosinţă agricolă.
f. Fertilitatea (naturală) este însuşirea globală a solului de a furniza
elemente nutritive în cantităţi şi proporţii corespunzătoare pentru creşterea
acelor categorii de culturi pentru care temperatura şi ceilalţi factori ai mediului
sunt favorabili.
g. Calitatea solurilor – reprezintă totalitatea însuşirilor solului care îi
asigură acestuia un anumit grad de fertilitate naturală.
h. Calitatea terenurilor cuprinde atât fertilitatea solului cât şi modul de
manifestare faţă de plante a celorlalţi factori de mediu cum sunt cei
cosmicoatmosferici (lumină, căldură, precipitaţii), cei geomorfologici şi
hidrologici.
Toate acestea au ca efect productivitatea diferenţiată a muncii omeneşti în
raport cu modul de satisfacere a cerinţelor fiziologice ale plantelor. Din acest
punct de vedere calitatea terenurilor este reprezentată de favorabilitatea,
respectiv nota de bonitare pentru condiţii naturale.
i. Unitatea de pretabilitate a terenului reprezintă arealul rezultat prin
gruparea unităţilor de teren conform unui numit set de caracteristici specifice, în
vederea stabilirii categoriilor de folosinţă. Gruparea terenurilor după
pretabilitate cuprinde 6 clase de terenuri care sunt definite ţinându-se seama de
intensitatea limitărilor şi a restricţiilor la folosinţe agricole. Se exprimă succint
in formula unităţii de pretabilitate.
309
j. Capacitatea de producţie a terenului este expresia cantitativă a
modului de manifestare conjugată a tuturor factorilor de vegetaţie care
acţionează independent faţă de plante şi determină nivelul de satisfacere a
cerinţelor fiziologice ale acestora într-un anumit loc şi într-un anumit interval de
timp. Capacitatea de producţie reprezintă calitatea terenului măsurată în kg/ha.
k. Studiul pedologic elaborat pentru realizarea şi reactualizarea
sistemului naţional şi judeţean de monitorizare sol-teren pentru agricultură (sau
studiul de monitoring al solurilor) este:
1. un studiu special pentru delimitarea, inventariere şi evaluarea resurselor
de sol;
2. studiu pentru delimitarea şi inventarierea factorilor limitativi sau
restrictivi ai utilizării terenurilor pentru producţia agricolă;
3. studiu pentru delimitarea şi inventarierea zonelor poluate;
4. studiu pentru estimarea nivelurilor de producţie pentru terenurile
agricole, exprimate în baza notelor de bonitare pentru condiţii naturale.
Etapele realizării monitoringului calităţii solurilor
Pentru implementarea şi funcţionarea sistemului de monitoring trebuie
parcurse următoarele etape:
proiectarea sistemului,
pregătirea instrucţiunilor de aplicare a sistemului,
conservarea probelor de sol;
executarea analizelor de sol;
stocarea datelor şi a informaţiilor;
întocmirea rapoartelor.
Lucrările de teren sunt executate de către I.C.P.A cu cele 37 Oficii judeţene
de Studii Pedologice şi Agrochimice pentru solurile agricole şi de către I.C.A.S.
în colaborare cu I.C.P.A pentru solurile forestiere.
Sunt colectate date privind: climatul, sănătatea publică, aerul, solul, apele,
resursele naturale, pădurile etc., care alcătuiesc baza de date prin prelucrarea
cărora se obţin informaţii care sunt utilizate de M.A.P.M.
310
procese variate, urmărind periodic evoluţia acestora printr-un set de indicatori
obligatorii;
Nivelul al II-lea – constă în detalierea investigaţiilor în unele puncte ale
reţelei de nivelul I şi în puncte suplimentare reprezentative (studii intensive)
pentru intensificarea cauzelor proceselor de degradare;
Nivelul al III-lea – cuprinde investigaţii suficient de detaliate pentru
verificarea ipotezelor şi analize amănunţite ale proceselor dăunătoare calităţii
solului, precum şi efectuarea prognozelor şi recomandări privind măsurile de
remediere.
Periodicitatea determinărilor se presupune a fi la 4 ani pentru punctele fără
probleme deosebite din reţeaua de ordinul I şi de 1 an pentru cele cu probleme
deosebite (ex. poluarea).
Primul nivel s-a realizat parţial în perioada 1992-1996 şi cuprinde o grilă
fixă de 16 x 16 km, acoperind întreaga ţară (944 puncte in total, din care 675 în
areale cu soluri agricole şi 269 în cele cu soluri forestiere , în cadrul căreia se
procedează la alegerea unui punct în cuprinsul unui pătrat cu latura de 400 m, la
fiecare nod al reţelei. Această grilă s-a realizat în concordanţă cu cerinţele
impuse de “Convention on Long Range Transboundary Air Pollution “(1991).
Se face descrierea şi recoltarea probelor din profilul de sol şi se realizează
stocarea centralizată a probelor şi se efectuează analizele de sol.
Până în prezent s-au executat circa 95% din lucrările în teren şi s-au
efectuat o serie de cercetări pe suprafeţe reprezentative de nivelul II afectate de
diverse procese de degradare a solului (zone din Baia Mare, Copşa mică, Zlatna,
Bacău, Govora). Pentru zonele respective au fost elaborate măsuri de refacere
ecologică a solurilor.
În noul sistem de monitoring apar o serie de modificări esenţiale care se
referă la următoarele aspecte:
repartiţia spaţială a punctelor de observaţii în cadrul unei grile fixe
pentru a se înlătura subiectivismul în privinţa amplasării siturilor şi
urmărirea în manieră a tuturor indicatorilor, indiferent de categoria de
folosinţă şi de tipul proprietăţii;
extinderea numărului de indicatori urmăriţi care să cuprindă şi
caracteristicile complexului adsorbtiv, conţinutul de metale grele, de sulf şi
de fluor.
Densitatea siturilor este de un punct la 256 km2.În fiecare judeţ se
întocmesc rapoarte care cuprind date despre terenurile afectate de poluare
precum şi interpretarea informaţiilor din reţeaua de monitoring de nivel I şi
după caz,pentru nivelurile II şi III.
Indicatorii de sol urmăriţi
1. Analize comune tuturor solurilor
a. Pe probe în structură deranjată
- compoziţia granulometrică;
- hidrostabilitatea structurală;
311
- reacţia solului;
- conţinutul în humus;
- azotul total, fosforul mobil, potasiul asimilabil.
b. Pe probe în structură nederanjată
- umiditatea momentană;
- densitatea aparentă;
- rezistenţa la penetrare;
- conductibilitatea hidraulică;
- umiditatea la pF=0;
- porozitatea totală;
- indicele de contracţie.
2. Analize specifice
a. La soluri nesaturate cu cationi bazici
- suma bazelor schimbabile;
- aciditatea hidrolitică;
- aluminiu schimbabil;
- capacitatea totală de schimb;
- gradul de saturaţie în baze.
b. La soluri cu cationi bazici (V = 100%, pH = 7,4 – 8,5) cu carbonaţi
alcalino-pământoşi, fără săruri solubile:
- conţinutul total de carbonaţi.
c. La soluri cu săruri solubile şi care conţin frecvent carbonaţi alcalino-
pământoşi şi/sau ghips (V=100%):
- reziduu conductometric;
- sodiu schimbabil;
- capacitate totală de schimb cationic;
- gradul de saturaţie în baze;
- compoziţia sărurilor (balanţa ionică).
3. Analize speciale
- conţinutul de metale grele (Cu, Zn, Pb, Co, Ni, Mn, Cr, CD, forme totale);
- sulf solubil, fluor solubil;
- pesticide organoclorurate (HCH, DDT);
- numărul de bacterii şi numărul de ciuperci;
- activitatea dehidrogenazică.
Metodele de analiză sunt cele adoptate în metodologiile de lucru ale
I.C.P.A. (Stoica şi colab., 1986, Florea şi colab., 1978, ş.a).
Din inventarierea executată de către I.C.P.A în colaborare cu O.S.P.A. şi cu
alte unităţi de cercetare, pe cca. 12 mil. ha terenuri agricole şi aproximativ 7,5
mil. ha teren arabil, s-a constatat o afectare într-o măsură mai mare sau mai mică
a calităţii solului de una sau mai multe restricţii.
Restricţiile sunt determinate fie de factori naturali (climă, relief etc.) fie de
acţiuni antropice.
312
Se estimează că fenomenele şi procesele dăunătoare scad anual producţia
agricolă cu cca 20%.
313
Poluarea cu petrol şi apă sărată de la exploataţiile petroliere se manifestă
pe aproape 50 mii ha.
Poluarea chimică a solului este prezentă pe aproape 900 mii ha, din care
circa 200 mii ha sunt poluate cu metale grele, dioxid de sulf, fluor. Chiar dacă în
agricultură se constată o scădere a consumului de pesticide, în unele zone din
ţară se întâlnesc în sol cantităţi însemnate de reziduuri ale unor produse cum ar
fi HCH,DDT.
314
refacerea volumului edafic ,capacitatea de schimb cationic, humusul ,reacţia
solului, permeabilitatea.
Abordarea acestor caracteristici este prezentată în lucrarea elaborată de I.C.P.A
(1987) intitulată Metodologia elaborării studiilor pedologice.
315
revederea structurii folosinţelor agricole şi silvice;
stabilirea şi aplicarea măsurilor de prevenire a degradării solurilor;
construirea perimetrelor de ameliorare a terenurilor degradate intens
prin diverse tipuri de poluare;
urmărirea stării de calitate a solurilor prin intermediul monitoringului
integrat, în vederea stabilirii evoluţiei, prognozelor, avertizării şi recomandarea
măsurilor de reconstrucţie ecologică în funcţie de tipurile şi complexitatea
ecosistemelor abordate.
Pentru reconstrucţia ecologică a solurilor agricole se vor avea în vedere
următoarele obiective generale:
reabilitarea, modernizarea şi extinderea actualelor amenajări de
îmbunătăţiri funciare pe baza unor concepţii moderne;
ameliorarea stării fizice a solurilor prin aplicarea unui complex de
măsuri ameliorative şi folosirea tehnologiilor moderne de cultură a plantelor;
ameliorarea condiţiilor de fertilitate;
elaborarea unor tehnologii moderne pentru cultivarea terenurilor
degradate prin exploatări miniere, a celor ocupate cu reziduuri.
În acest mod se poate realiza integrarea politicii agrare în cadrul politicii
naţionale de protecţie a mediului înconjurător.
BIBLIOGRAFIE
316
3. Avravarei I., Filipov F., Tomiţă O., 2000 – Fosfogipsul, amendament
folosit pentru ameliorarea solurilor moderat şi puternic acide cu aluminiu
schimbabil. Simpozionul naţional „Ameliorarea terenurilor slab
productive din Oltenia”.
4. Baize D., 1998 – Couvertures pedologiques, cartographie et taxonomie.
Science du sol, nr. 3.
5. Baize D., Jabiol B., 1995 - Guide pour la descriptions des sols. INRA,
Paris, France.
6. Baize D., Michel C. G., 1995 – Refentiel pedologique. Princiaux sols
d’Europe. INRA, Paris, France.
7. Barbu N., 1987 – Geografia solurilor României. Editura Universităţii
„Al. I. Cuza” Iaşi.
8. Bartoch H. U., 1996 – Architecture of the Soil Information System of
Lower Saxony. European Soil Bureau – Research Report no. 4.
9. Băduţ Mircea, 2004 – Sisteme Informatice Geografice. Editura Albastră,
Cluj-Napoca.
10. Beckett, P. H. T. and Webster R., 1971 – Soli variability: a review Soil
and fertillizers, 34, 1-15.
11. Berthelin J., Leyval et Toutain F., 1994 – Biologie des sols. Role des
organismes dans l’alteration et l’humification. Pedologie, 2. Constituants
et proprietes du sol. Masson, France.
12. Blaga Gh., Rusu I., Udrescu S., Vasile D., 1996 – Pedologie. Editura
Didactică şi Pedagogică Bucureşti.
13. Bonniau M. and Souchier B., 1982 – Constituents and properties of the
soils. Academic Press, London.
14. Boş N., 2003 – Cadastru general. Editura All Beck, Bucureşti.
15. Bregt A. K., 1992 – Processing of soil survey data. Ph. D. Thesis,
Agricultural University, Wageningen, The Netherlands.
16. Bridges M. E., 1982 – World soils. Cambridge University Press.
17. Bucur N., 1957 – Diferenţierea morfologică a orizonturilor şi
suborizonturilor solului. Întreprinderea poligrafică Iaşi.
18. Bucur N., Lixandru Gh., 1997 – Principi fundamentale de ştiinţa
solului. Formarea, evoluţia, fizica şi chimia solului. Editura Dosoftei,
Iaşi.
19. Bucur N., Lixandru Gh., Teşu C., 1962 – Influenţa unor îgrăşăminte şi
amendamente asupra producţiei şi compoziţiei floristice a fâneţei
Agrostis vulgaris With. , de pe podzolul din depresiunea Nemţişor.
Probleme agricole nr. 8, anul XIII.
20. Burghelea D., 1995 – Drept funciar şi cadastrul român. Editura Moldova
Iaşi.
21. Burrough, P. A., 1989 – Modelling land qualities in space and time: the
role of Geographical Information Systems. Proceedings of a Symposium
on Land Qualities in space and time. Wageningen, Netherlands, august
317
22-26, 1988.
22. Canarache A., 1990 – Fizica solurilor agricole. Editura Ceres Bucureşti.
23. Chamayou H., Legros J. P., 1989 – Les bases physiques, chimiques et
mineralogiques de la Science du sol. Presses Universitaires de France.
24. Chiriţă C. D., 1984 – Ecopedologie cu baze de pedologie generală.
Editura Ceres Bucureşti.
25. Chiriţă D., 1955 – Pedologie generală. Editura Agro-silvică, Bucureşti.
26. Conea Ana, Florea N., Puiu Şt. şi alţii , 1980 – Sistemul român de
clasificare a solurilor. ICPA, Bucureşti.
27. Conea Ana, Vintilă Irina, Canarache A., 1977 – Dicţionar de ştiinţa
solului. Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti.
28. Contoman Maria, 2000 – The influence of some technological factories
on the main physiological processes about „Muscat of Hamburg” variety
in „Dealurile Bujorului” vineyard. Lucrări ştiinţifice seria B,
Horticultură, vol. XLIII, Bucureşti.
29. Contoman Maria, 2004 – Economic assessment of agricultural grounds
– basis for introduction of general cadastre in Romania. FIG Working
Week, Athens, Greece, May 22-27, 2004.
30. Contoman Maria, Stangu I., Enache M., Alexandrina Zaharia,
Mariana Răvdan, 2003 – Întreţinerea şi protecţia solului, factor
important în dezvoltarea durabilă a agriculturii. Simpozionul Euro-
aliment. Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos” Galaţi.
31. Davidescu D., Velicica Davidescu, 1981 – Agrochimie modernă.
Editura Academiei Române, Bucureşti.
32. Davidescu D., Velicica Davidescu, 1992 – Agrochimie horticolă.
Editura Academiei Române, Bucureşti.
33. Davidescu D., Velicica Davidescu, 1994 – Agricultura biologică.
Editura Ceres, Bucureşti.
34. Dorneanu A., 1976 – Dirijarea fertilităţii solului. Editura Ceres,
Bucureşti.
35. Dorneanu A., 1984 – Concepţii moderne în fertilizarea organică a
solului. Editura Ceres, Bucureşti.
36. Dreissen M. P., Dudal R., 1991 – The major soils of the world.
Agricultural University, Wageningen, Netherlands.
37. Duchaufour Ph, 1997 – Abrege de pedologie. Sol, vegetation,
environment. 5-eme Edition Masson Paris.
38. Duchaufour Ph., 1988 - Pedologie. Masson, Paris, France.
39. Dumitru Elisabeta, Roxana Enache, Gus P., Dumitru M., 1999 –
efectele remanente ale unor practici agricole asupra stării fizice a solului.
Editura Risoprint, Cluj-Napoca.
40. Dumitru M., Răuţă C., Eugenia Gamenţ, Popescu I., 1994 –
Recultivarea terenurilor degradatede exploatările miniere din bazinul
carbonifer Oltenia. Editura Transilvania Press.
318
41. Eckelmann W., Adler G. H., 1994 – Soil Information System. The
digital information system for soil protection in Germany. Quaterly
Bull. Of the Int. Association of Agric. Information Specialists, vol.
XXXIX, no. 1-2, Montpellier.
42. Eliade Gh., Ghinea L., Stefanic Gh., 1983 – Bazele ecologice ale
fertilităţii solurilor. Editura Ceres Bucureşti.
43. Espiau P., 1994 – Le complexe absorbant. Pedologie 2. Constituants et
proprietes du sol. Masson, France.
44. F.A.O. – I.S.R.I.C., 1990 – Guide lines for Soil Profile Description,
Paris.
45. F.A.O., 1971-1981 – FAO UNESCO. Soil Map of the world 1:5.000.000,
vol. I, to. X, Paris.
46. F.A.O., 1990 – FAO UNESCO. Soil Map of the world. Revised legend.
Solis Bulletin 60, FAO, Rome.
47. F.A.O., 1993 – Agro – ecological assesment for national planning: the
example of Kanya, FAO Soils Bulletin no. 67, Rome.
48. F.A.O., 1997 – GIS Aplications and Database Development within
FAO’s Land and Water Development Division, Proceedings of ITC –
ISSS Conference on GEO – Information for Sustainable Land
Management, Enschede, 17-21 august.
49. Filipov F., Lupaşcu Gh., 2003 – Pedologie. Editura Terra nostra, Iaşi.
50. Fitz Patrick E. A., 1980 – Soils. Their formation classification and
distribution. Longman, Scientific and Technical. Essex, England.
51. Fitz Patrick E. A., 1986 – An Introduction to Soil Science. Longman
Scientific and technical. Essex, England.
52. Florea N., 1963 – Legile generale de răspândire a solurilor pe Glob.
Terra nr. 3, Bucureşti.
53. Florea N., 1982 – Gruparea terenului pentru irigaţii. Principii, criterii.
Ştiinţa solului nr. 3.
54. Florea N., 1996 – Dezvoltarea concepţiei genetice naturaliste despre sol
a lui Docuceaev în România. Rapoartele Conferinţei Ştiinţifice de Ştiinţa
Solului, 1-2 oct. Chişinău.
55. Florea N., Bălăceanu V., Răuţă C., Canarache A. şi alţii, 1987 –
Metodologia elaborării studiilor pedologice. ICPA Bucureşti.
56. Florea N., Georgeta Untaru, Teaci D., Ana Tudor, Răuţă C,
Canarache A., 1984 – Harta zonelor pedoclimatice ale RSR, scara
1:500.000.
57. Florea N., Munteanu I., 2000 – Sistemul Român de Taxonomie a
Solurilor. Editura Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi.
58. Florea N., Munteanu I., Piciu I., Grigoraş C., 1997 – distribuţia
cantitativă a solurilor în principalele unităţi de relief din România. Ştiinţa
Solului vol. XXX, nr. 1.
59. Fritz C., Schweizer R., Schuff J., Sokol G., 2004 – Geoscientific maps
319
of Baden – Wurttemberg developed by GIS applications. European soil
Bureau – Research report no. 4.
60. Gaucher G., 1968 – Traite de pedologie agricole. Le sol et ses
caracteristiques agronomiques. Gunod, Paris.
61. Greenland D. J., Hayes M. H. B., 1981 – The chemistry of soil
processes. John Wiley and Sons. NewYork.
62. Heineke H. J. Eckelmann W., 2004 – Development of soil inforation
systems in the Federal Republic of Germany – Status Report. European
Soil Bureau – Research Report no. 4.
63. Hera Cr., 2002 – Deşertificarea ameninţă cele mai fertile terenuri
agricole ale României. Adevărul economic – Agribusiness, nr. 27 (535),
10-16 iulie Bucureşti.
64. Hera Cr., Şchiopu D. şi colab., 2001 – Cercetarea ştiinţifică şi
agricultura durabilă. Editura Agris, Redacţia revistelor agricole,
Bucureşti.
65. Hodgson J. M., 1991 – Soil Survey. A Basis for European Soil
Protection. Soil and Groundwater Research. 1. EUR 13340 EN Office for
the Official Publications of the European Communities, Luxembourg.
66. Hrasko J., kobza J., Linkes V., 2004 – The Soil Information Systems of
Slovakia and its utilisation in land evaluation. European Soil Bureau –
Research Report no. 4.
67. Hubrechts L., Vander Poorten, Vanclooster M., Deckers J., 2004 –
From Soil Survey to quantitative land evaluation in Belgium. European
Soil Bureau – Research Report no. 4
68. Ianoş Gh., 1997 – Solurile lumii. Editura Mirton Timişoara.
69. ICPA, 1998 – Monitoringul stării de calitate a solurilor din România.
Editura Polistar S.R.L. Bucureşti.
70. Jenny H., 1980 – The Soil Resource: Origin ad Behavior. Springer, New
York.
71. Jigău Gh., 1997 – procese de pedo şi metapedogeneză. Chişinău.
72. Killman K., Foster R., 1994 – Soli ecology. Cambridge University
Press.
73. Kizak J., Nimeeek j., Vacek O., 2004 – Development of the Soil
Information System for the Czech Republic. European Soil Bureau –
Research Report no. 4
74. Lăcătuşu R., 2000 – Agrochimie. Editura Helicon, Timişoara.
75. Legros Jean-Paul, 1996 – Cartographies des sol. De l’analyse spatiale a
la gestion des territores. Press Polytechniques et Universitaires
Romandes. Lausanne.
76. Lixandru Gh. şi colab. – Agrochimie. Editura didactică şi pedagogică
Bucureşti.
77. Lixandru Gh., 1978 – Concepţia profesorului Nicolae Bucur cu privire
la interpretarea fenomenului de regradare a solului. Lucrări ştiinţifice,
320
seria A, I.A.Iaşi.
78. Lupaşcu Gh., Jigău Gh., Vârlan M., 1998 – Pedologie generală.
Editura Junimea Iaşi.
79. Lupaşcu Gh., Parichi M., Florea N., 1998 – Dicţionar de Ştiinţa şi
ecologia solului. Editura Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi.
80. Lupaşcu Gh., Patriche Cr., 2000 – Baza mondială de referinţă pentru
resursele de sol. Editura Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi.
81. Margulis H., 1963 – Pedologie generale. Paris, France.
82. Merlescu E., 1974 – Lucrări practice de pedologie. Centrul de
multiplicare I.A. Iaşi.
83. Merlescu E., Teşu C., 1982 – Solurile României. I.A. Iaşi.
84. Miclea M., 1995 – Cadastru şi cartea funciară. Editura All Beck
Bucureşti.
85. Mihăilă M., Corcodel A., 1995 – Cadastrul general şi publicitatea
imobiliară. Editura Ceres Bucureşti.
86. Moca V., Radu O., Huţanu Cr., 2004 – evaluarea calitativă şi valorică a
terenurilor agricole pe baza bonitării cadastrale a solurilor. Lucrări
ştiinţifice. Seria Agronomie, vol. 47, USAMV Iaşi.
87. Muller G., 1968 – Biologia solului. Editura Agrosilvică Bucureşti.
88. Munteanu I., 1994 – Solurile României în sistemele de clasificare
internaţionale. Ştiinţa solului nr. 3-4 Bucureşti.
89. Oanea N., Alexandra Radu, 2003 – Pedologie aplicată. Editura Alutus
Miercurea Ciuc.
90. Oanea N., Rogobete Gh., 1977 – Pedologie generală şi ameliorativă.
Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti.
91. Obrejanu Gr., Puiu Şt. 1972 – Pedologie. Editura Didactică şi
Pedagogică Bucureşti.
92. Pană Viorica, Oană I., Costescu M., 1994 – Pământul şi folosirea lui în
agricultură. Editura Ceres Bucureşti.
93. Papacostea P., 1976 – Biologia solului. Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
94. Patriche Cr. V., 2003 – Evaluarea biofizică şi tehnică a terenurilor
agricole. Editura „Terra Nostra” Iaşi.
95. Puiu Şt., Basarabă A., 2001 – Pedologie. Editura Piatra Craiului
Bucureşti.
96. Ramade F., 1994 – Elements d’eccologie fondamentale. Ediscience
International. France.
97. Răuţă C., Cârstea St., 1983 – Prevenirea şi combaterea poluării solului.
Editura Ceres Bucureşti.
98. Soltner D., 1992 – Les bases de la production vegetale. Tom. I, le sol 19
eme Edition. Collection „Sciences et techniques agricoles”. Sainte
Gemmes sur Loire.
99. Stângu I. şi colab., 2003 – Cadastre and environment protection. 2nd
321
FIG Regional Conference, Marakech, Morocco, december 2-5, 2003.
100. Stefanic Gh., Georgeta Oprea, Mihaela Irimescu, 1998 – research for
developing synthetic indicators of biological chemical and soil potential.
Ştiinţa solului XXII, nr. 1-2.
101. Teaci D., 1980 – Bonitarea terenurilor agricole. Editura Ceres Buicureşti.
102. Udrescu S., 1977 – Solurile lumii. Editura Ceres Bucureşti.
103. Vintilă Ruxandra, Muntenu I., Curelariu G., Irina Moise, 1997 –
Aplicaţii ale Sistemului Informatic Geografic al resurselor de sol şi de
teren ale României (SIGSTAR) în judeţul Sibiu. Lucrările celei de-a 15-a
Conferinţe Naţionale pentru Ştiinţa Solului – Publicaţiile S.N.R.S.S., vol.
29 D.
104. Vlad V., 2000 – O schiţă de sistematizare a domeniului evaluării
terenurilor. Ştiinţa solului, XXXIV, nr. 2.
105. Vlad V., 2003 – Consideraţii privind bonitarea cadastrală a terenurilor
agricole şi baza de date a cadastrului calitativ agricol. Ştiinţa Solului, vol.
XXXVII, nr. 1-2.
106. Vlad V., Ecaterina Târhoacă, Daniela Popa şi colab, 1977 – Baza de
date a profilelor de sol (PROFISOL) – Structură şi funcţiuni. Ştiinţa
solului, XXXII, nr. 2.
107. Vlad. V., 2001 – Model general de evaluare a amplasamentului
terenurilor agricole. Ştiinţa Solului, vol. XXXV, nr. 1-2.
108. Zaharia Alexandrina, 2002 – drept funciar şi publicitate imobiliară.
Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos” Galaţi.
109. Zarnea G., 1994 – Tratat de microbiologie generală, vol. V. Editura
Academiei Române Bucureşti.
110. ***, 1988 – Soil map of the world. Revised Legend. World Soil
Resources, Raport 60 – FAO/UNESCO, Rome.
111. ***, 1994 – Keys to Soil Taxonomy. USDA Soil Conservation Service,
sinth Edition, Washington.
112. ***, 1996 – Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare.
113. ***, 2001 – ICPA/OSPA/IEA – Norme de conţint pentru elaboarea
studiilor pedologice şi bonitarea terenurilor în vederea întocmirii
cadastrului agricol (proiect).
114. ***, 2002 – MAAP – ordin 223 privind aprobarea metodologiei
întocmirii studiilor pedologice şi agrochimice şi a finanţării sistemului
naţional şi judeţean de monitorizare sol-teren în agricultură.
322
323