Poezia lui Tudor Arghezi intitulată ,,Nu mai zăresc” are ca temă trecerea

ireversibilă a timpului abordată prin intermediul motivelor literare: poteca (motiv

principal al poeziei), călător, răscruce. Eul liric privind cu frică şi nesiguranţa către
viitor.

Lirismul subiectiv este prezent prin folosirea verbelor la persoana I (,,aş sta’’, aş
odihni’’) şi a pronumelor la persoana I (,,M-‘’ , ,,mi’’), trăsătura specifică
modernismului evidenţiată prin prezenta întrebărilor retorice şi punctelor de
suspensie din ultimul distih, care au rol de da un răgaz ctitorului să mediteze la
sensurile versurilor.

Poezia argheziană este structurată din şase distihuri. Primele trei având ca
finalitate o întrebare retorică iar ultimele trei terminadu-se cu o afirmaţie, acestea
sugerând oscilaţia eului liric între nesiguranţă şi certitudinea faţă de trecerea
timpului şi a morţii iminente.

Ideea de nesiguranţă faţă de ceea ce se afla la celalat capt al vieţii eului liric este
evidenţiata în primul distih prin metaforă (figură de stil predominantă din text)
,,Nu mai zăresc şi-aş sta să mai ascult”. Idee accentuată şi de ultimul vers din
primul distih, reprezentată de o interogaţie ,,Poteca merge încă mult? “.În
următoarele două distihuri din prima jumătate a poeziei aceeaşi idee de nesiguranţă
reiese din metaforele ,,Şi cine-ar fi croit-o din mohor” , ,,E pas de sfânt, e pas de
lup?” dar şi din enumeraţia ,,Nici apele, nci vântul n-o-ntrerup”.

În ceea de a doua jumătate a textului arghezian eul liric îşi răspunde la

întrebările din prima parte având certitudinea că odată cu trecerea timpuli va
apărea şi consecinţa acestuia, mai concret moartea. Acest fapt se remarcă prin
figuri de stil şi imagini artistice precum repetiţia din al treilea distih al poeziei, ,,Se
duce, doar se duce şi nu vine” în care eul liric accentuează constatarea sa asupra
faptului treceri irversibile a timpului. Totodată un foarte bun exemplu este şi
metaforă din ultimul vers al celui de al patrulea distih, ,,Nu vreau să merg dar ea
mă duce” , acest vers pune în obeservatia cititorului lipsade putere a eului liric faţă
de trecerea timpului şi destinul omului. În ultimul distih al poeziei este exprimată
oboseala eului poetic în această luptă imposibil de câştigat prin metafora ,,M-aş
odihni… Secundă cu secundă” dar şi de imaginea vizuală în care poteca vieţii
acestuia se scufundă în vălurile timpului ,,Potecă înapoi mi se scufundă”.