Riga Crypto și lapona Enigel

Poemul a fost publicat în 1924 fiind integrat în volumul „Joc secund” în 1930, în ciclul
„Uvedenrode”. Face parte din a doua etapă a creației barbiene, cea baladic-orientală și
presupune o nouă formă de lirism „lirismul absolut”, impersonal, „un ritual de inițiere în
lucrurile esențiale.
Este o artă poetică modernă, alegorică. Astfel, tema iubirii imposibile se asociază
cu tema cunoașterii și cu cea a condiției omului de geniu. Universul poetic este construit cu
ajutorul mai multor motive literare precum motivul fântânii, al trecerii ireversibile a timpului
și a somnului, necesare în dezvăluirea celor două tipuri umane: omul de geniu, care
urmărește întotdeauna autodepășirea și omul de rând, omul comun, care își continuă viața
alături de semeni, împlinindu-se doar prin eros. De asemenea, în poem sunt valorificate trei
mituri fundamentale de origine greacă: al soarelui (simbol al cunoașterii absolute), al nunții
și al oglinzii.
Viziunea despre lume a poetului se reflectă într-un limbaj original, ambiguu. Barbu
ilustrează conceptul modern de poezie pură, o lirică a ideilor esențializate pentru receptarea
căreia e nevoie de un cititor inițiat. Dacă la început, poetul dă impresia că se joacă, urmărind
un scenariu epic, treptat jocul depășește anecdoticul și surprinde o aventură pură a spiritului.
Treptat „balada” se reconfigurează și apare tema cunoașterii sub o formă alegorică, întrucât la
Barbu iubirea devine o cale de acces spre înțelegerea sensurilor ascunse ale lumii.
Titlul pune într-un raport de coordonare numele celor doi protagoniști, ceea ce
constituie un prim semn al narativității textului poetic, întărit prin subtitlul „baladă”. Titlul
indică și tema iubirii imposibile, făcând trimitere la membrii cuplului, antagonici, ce fac parte
din două regnuri diferite, vegetal și uman. „Riga” desemnează statutul superior de rege, iar
„Crypto” face trimitere șa familia ciupercilor denumite științific „criptograme” și sugerează
un spațiu oriental, exotic, în vreme ce „Lapona” trimite la un spațiu nordic, boreal,
însemnând „locuitoare a țării ghețurilor”, iar „Enigel”, nume cu rezonanță nordică înseamnă
„înger”. Acest titlu trimite la o poveste de dragoste imposibilă, amintind și de marile povești
din literatura universală (Tristan și Isolda, Romeo și Julieta). Membrii cuplului sunt
personaje romantice cu însușiri excepționale, dar negative în raport cu normele comune:
Crypto este „sterp” și „nărăvaș”, iar Lapona e „prea cuminte”.
Discursul poetic este structurat după modelul povestirii în ramă. Primele patru strofe
au rolul unui prolog și dezvoltă tema creației și a creatorului. Prin discursul dialogat ce
amintește de invocația muzei din poemele antice, se fixează un cadru real. La o nuntă
adevărată, consumată „La spartul nunții în cămară”, un nuntaș îi cere menestrelului să-i
„zică balada Rigăi Crypto și a Laponei Enigel, baladă a nuntirii imposibile (a iubirii
neîmplinite). Astfel, menestrelul preia rolul artistului, al creatorului, în timp ce „nuntașul
fruntaș” este o proiecție în text al receptorului operei de artă. Epitetul dublu și comparația
(„Menestrel trist, mai aburit/ ca vinul vechi ciocnit la nuntă”) sugerează nostalgia întoarcerii
spre originile poeziei, astfel apare o „cântare inițiatică”,ultimele două versuri ale primei
strofe („De cuscrul mare dăruit/ Cu pungi, panglici, beteli, cu fundă” evidențiază tristețea
artistului perceput de către contemporani, în rolul de cântăreț bufon. De asemenea, portretul
artistului este completat de epitetul în inversiune „mult-îndărătnic menestrel”. „Cântecul
larg” este de fapt creația, un joc secund , o oglindire 'naltă purificată de imperfecțiunea
realului. Modul in care este zis cântecul („cu foc, încetinel”) evidențiază diferitele moduri în
care poate fi interpretată opera. Erosul ca pasiune („cu foc”) sau iubirea ca aventura
spirituală, interioară („stins”) sunt cele două ipostaze ale creației.Astfel, la o nuntă care
coboară iubirea in spațiu real (nunta consumată), menestrelul va cânta balada imposibilei
nuntiri, refăcând prin artă perfecțiunea.
Partea a doua, nunta povestită ce corespunde subiectului baladei, cuprinde câteva
tablouri/secvențe poetice: portretul și împărăția rigăi, portretul și locurile natale ale laponei,
întâlnirea în spațiul oniric, urmată de cele trei chemări ale rigăi si cele trei refuzuri, relevarea
incompatibilității dintre cele două lumi, încheierea întâlnirii si pedepsirea rigăi (blestemul).
Poezia își structurează viziunea pe trei planuri.
Primul plan, cel inferior, al lumii vegetative, biologice, este simbolizat de Crypto
„mirele poienii”, structurat pe principiul „pământ”, definit prin cunoaștere dionisiacă, prin
eros ,simbolizând prima treaptă a cunoașterii pusă de Barbu sub semnul lui Venus. Planul
median al unei lumi ordonate prin rațiune este figurat de ținutul boreal din care provine
lapona („În țări de gheață urgisită”, „La lămpi de gheață, sub zăpezi,/ tot polul meu un vis
visează”). Lumea prin care „prea-cumintea” Enigel își începe călătoria spre Soare este
definită prin cunoașterea rațională, pusă de poet sub semnul lui Mercur, structurată pe
principiul „apă” („că sufletu-i fântână-n piept”).
Planul superior, semnalizat de „soare”, simbol al cunoașterii absolute și al
principiului „foc”. Această geometrizare a cadrului poetic barbian realizează și o
corespondență între cele trei planuri. Relația dintre acestea se stabilește prin călătoria
inițiatică a laponei și prin prezența celui de-al doilea element „aer” („Prin aer ud, tot mai la
sud,/ În noul an, să-și ducă renii”) cu omul superior în aspirația spre cunoașterea totală pusă
sub semul roții solare.
 Povestea fabuloasă de iubire dintre cei doi eroi, aparținând unei lumi incompatibile a
fost numită un „Luceafăr întors” cu roluri inversate. Aceasta urmărește momentele
subiectului:
Expozițiunea prezintă protagoniștii, eroi romantici excepționali prin trăsăturile lor
negative, Crypto „sterp și nărăvaș”, iar Enigel „prea-cuminte”. Personajul masculin aparține
lumii inferioare, mediocre a umbrei ( În pat de râu și-n humă unsă, /Împărățea peste bureți/
Crai Crypto, inimă ascunsă / La vecinic tron de rouă, parcă”). Metafora „inimă ascunsă
sugerează apartenența la un univers închis, solitar (cryptos gr. = ascuns, tainic). El se
individualizează prin rangul său („crai Crypto”, ,,rigă”) și refuză să își îndeplinească destinul
în spațiul lumii vegetative, inferioare, desemnat de metafora „pat de râu”. Aceasta prin
simbolurile văii, al umbrei și al răcorii ilustrează existența telurică. Portretul acestuia se
întregește prin caracterizarea directă făcută de semenii săi: „Și răi ghioci și toporași/Din gropi
ieșeau să-l ocărască,/ Sterp îl făceau și nărăvaș,/ Că nu voia să înflorească”. Refuzul înfloririi
(al „nuntirii”) reliefează împotrivirea acestuia de a rămâne într-o lume inferioară, el năzuiește
să își depășească limitele condiției sale prin iubire, însă va trăi iubirea ca pe un hybris, în
final fiind pedepsit, prin nebunie.
Celălalt personaj arhetipal este Enigel, mica laponă ce întruchipează omul superior, o
lume cristalină, capabilă să reflecte, prin „roata albă” a spiritului, adevărurile revelate prin
cunoaștere. Portretul acesteia realizat prin epitetele „mică”, „liniștită”, „prea-cuminte”
evidențiază natura ei echilibrată, rațională, apolinică. Ea străbate drumul transhumanței ca
pe o călătorie inițiatică, ca o aventură a cunoașterii „De la iernat, la pășunat,/ În noul an, să-și
ducă renii,/ Prin aer ud, tot mai la sud”.
În scenariul narativ popasul în poiana lui Crypto reprezintă intriga, iar in scenariul
inițiatic simbolizează prima treaptă a cunoașterii (prin eros), cea dionisiacă.
Cele trei încercări ale „regelui ciupercă” de a o determina pe „lapona dreaptă, Enigel”
să renunțe la aspirația sa solară, se cristalizează, ca tentații ale trăirii imediate, instinctuale. El
îi oferă valorile supreme ale lumii lui „dulceață”, „fragi” și bucuriile unei existențe telurice
„în somn fraged și răcoare”. Crypto este gata să se sacrifice pentru visul său de iubire: „Dacă
pleci să culegi/ Începi rogu-te cu mine”. Enigel depășește proba ispitei și refuză să se abată
din drumul său spre ultima treaptă a cunoașterii. Ea evidențiază prin refuzurile sale antiteza
dintre cele două lumi, definită între umbră si soare „Eu de umbră mult mă tem,/ Mă închin la
soarele înțelept. Soarele, simbol al cunoașterii absolute și metafora „sufletului fântână”
reflectă lumina spiritului pur.
 Desfășurarea acțiunii corespunde celor trei invitații și răspunsurile aferente. Deși
Enigel simbolizează omul superior care depășește ispita, ea are totuși ezitări și suferă de
fiecare refuz „plângi, prea-cuminte Enigel!”.
Punctul culminant surprinde momentul în care Enigel intră definitiv sub semnul
soarelui, în timp ce pentru regele ciupercilor, întâlnirea cu „aprinsul inel” al Soarelui este
destructivă.
Deznodământul poveștii imposibilei iubiri valorifică în mod neașteptat motivul nunții
împărătești cu care se încheie basmele. Nuntirea nebunului rigă Crypto cu „măselariţa-
mireasă” (plantă otrăvitoare ca și laurul) valorizează negativ motivul din basm pentru că nu
reprezintă încununarea izbânzii eroului, ci prăbușirea lui definitivă. Cel care aspirase
nebunește spre o mireasă ideală, refuzând nuntirea cu perechea predestinată lui („vrăjitoare
mânătarcă”, ființă din același regn) este pedepsit cu alienarea(nebunia) și cu rătăcirea unui fiu
risipitor, căruia îi este refuzată întoarcerea: ,,De a rămas să rătăcească/ Cu altă faţă, mai
crăiască:/ Cu Laurul-Balaurul,/ Să toarne-n lume aurul,/ Să-l toace, gol la drum să iasă,/ Cu
măsălariţa-mireasă,/ Să-i ţie de împărăteasă”. Se îndeplinește, astfel hybrisul: eroul plătește
nemăsurat îndrăzneala de a fi năzuit la o iubire superioară.
Fiind un poem modern, are în structură relații de opoziție și de simetrie. Relațiile
de opoziție sunt evidențiate la nivelul celor două personaje, portretele lor fiind prezentate în
antiteză. Opoziția „copt-necopt”, „soare-umbră”, pune in evidență incompatibilitatea celor
doi: Soarele este simbolul existenței spirituale, al absolutului, al cunoașterii poetice, în
antiteză cu „umbra” simbol al existenței instinctuale, vegetative respectiv al cunoașterii
dionisiace.
Relațiile de simetrie sunt reprezentate de cele trei chemări-descântec ale rigăi și de
cele trei refuzuri ale laponei.
La nivel stilistic, modernismul textului liric este susținut de: inversiuni sintactice
(„mult îndărătnic”, „zice-l-aș”, „ rogu-te”), de vocative („nuntaș fruntaș”, „Enigel, Enigel”,
„rigă spân”), și de epitete metaforice („menestrel trist”, „vinul vechi”, „cântec larg”, „laponă
mică, liniștită”). Elementele cu valoare simbolică exprimate în limbaj oral, familiar conferă
textului modernitate, caracter alegoric și filosofic și prin valorificarea unor cuvinte populare
(„bârfeau”, „iacă”, „puiacă”, „adăsta”) .
Prozodia este la început tradițională, rama fiind formată din patru catrene cu rimă
încrucișată și măsură de 8-9 silabe. Pe parcursul textului apare o versificație modernă,
versurile au măsură variabilă de la 6 la 9 silabe, rima este savantă (sunt îmbinate rima
încrucișată cu cea îmbrățișată și cu monorima), iar strofele sunt inegale ca număr de versuri.
 În concluzie, „balada” numită de autorul însuși „un luceafăr întors” poate fi citită ca o
lirică a măștilor, menestrelul, respectiv Crypto fiind poetul, geniul care plătește cu nebunia
încercarea de a-și modifica condiția. Balada lui Barbu vorbește lumii despre condiția umană,
despre căderea a celui care vrea să își depășească condiția umană, despre înălțarea ființei
însetate de cunoaștere și despre „povestea poetului” (N. Manolescu) care încearcă zadarnic să
închidă absolutul „ideii și al trăirii în lumea lui de cuvinte și de cântec”.