Viaţa politică în România

interbelică
După Marea Unire de la 1918, România a devenit un stat unitar şi consolidat. Unitatea politică a fost
realizată prin adoptarea unui şir de reforme democratice. A fost implementată reforma electorală din
16 decembrie 1918, care a introdus votul universal, direct şi secret pentru toţi cetăţenii (cu excepţia
femeilor, ofiţerilor şi magistraţilor), inclusiv din provinciile unite.
Partidele politice din provinciile unite s-au integrat în viaţa politică prin alianţe cu cele din Vechiul
Regat. Partidul Naţional din Transilvania, Partidul Ţărănesc din Basarabia şi Partidul Democrat al Unirii
din Bucovina au conlucrat eficient cu partidele din Vechiui Regat, depăşind încet tendinţele
regionaliste.
Astfel în perioada interbelică viaţa politică a României se caracteriza prin crearea unui sistem
pluripartid, separarea puterilor, creşterea puterii opoziţiei. în anul 1938 însă, viaţa politică în România
a suferit schimbări radicale prin consolidarea puterii autoritare a regelui şi interzicerea activităţii
partidelor politice.
EVOCARE
• Ce partide politice au activat în Regatul României până la 1918?
• Când şi în ce condiţii a avut loc Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România?
Stema României Mari
VOCABULAR
Stat naţional - stat întemeiat pe ideea naţională ca rezultat al suprapunerii procesului de consolidare a
statului cu o entitate naţională, având un înalt grad de omogenitate etnică, culturală şi lingvistică.
Monarhie constituţională - formă de guvernământ în cadrul căreia puterea monarhului este limitată prin
Constituţie.
1. Sistemul poiitic, 1918-1940
Constituţia din 1923 a lărgit drepturile democratice. După noul cod electoral, aveau dreptul să voteze
pentru Camera Deputaţilor bărbaţii de la 21 de ani, iar în Senat - cei care împliniseră 40 de ani. Votul
nu mai era cenzitar (după avere). Dar femeile erau excluse de la vot, ca în alte ţări europene, inclusiv
Franţa.
Principalele partide care au dominat cele două decenii interbelice au fost Partidul Naţional-Liberal
(PNL) şi Partidul Naţional-Ţărănesc (PNŢ). PNL a guvernat în 1922- 1926 (Ionel I. C. Brătianu), 1927-
1928 (Vintilă Brătianu) şi 1934-1937 (Gheorghe Tătărescu), promovând politica „prin noi înşine”, de
limitare a pătrunderii capitalului extern pe piaţa românească. PNŢ, creat în 1926 prin fuziunea
Partidului Naţional din Transilvania, condus de Iuliu Maniu şi a Partidului Ţărănesc din Vechiul Regat,
condus de Ion Mihalache, a guvernat în 1929-1931 şi 1932-1933. Ţărăniştii promovau, prin contrast cu
liberalii, „politica porţilor deschise”, fiind favorabili accesului capitalului străin. Alte partide care au
guvernat au fost: Partidul Poporului, condus de generalul, apoi mareşalul Alexandru Averescu (1920-
1921, 1926-1927), Partidul Naţionalist- Democrat, condus de Nicolae Iorga (1931-1932) şi Partidul
Naţional-Creştin, condus de Octavian Goga şi A.C. Cuza (decembrie 1937-februarie 1938).
După moartea regelui Ferdinand în 1927, prinţul Carol a refuzat coroana, preferând să trăiască cu
amanta sa Elena Lupescu (şi nu cu soţia sa, Elena). A urmat regenţa (1927— 1930). Carol devine
rege în 1930, cu sprijinul lui Maniu. în februarie 1938, Carol al Il-lea interzice partidele politice
tradiţionale şi instituie dictatura regală, creând primul partid unic din istoria României, Frontul
Renaşterii Naţionale, după modelele italian şi german.
C U R S VIAŢA POLI T I C A Ş! RE LAŢ I I L E IN T ERNAT ION AL E ÎN SECOLUL AL XX--LEA
2. Partide politice de dreapta şi de stânga
Pe lângă partidele politice menţionate, care promovau în linii mari valorile democratice (cu excepţia
Partidului Naţional-Creştin, xenofob şi antisemit), mai existau două partide extremiste. Primul a fost
Partidul Comunist din România (PCdR), format în 1921. Acesta era o filială a Cominternului, o
organizaţie internaţională a partidelor comuniste din lume, creată şi aflată sub conducerea Moscovei.
PCdR avea un caracter antinaţional, promovând ideea că România ar fi fost „un stat multinaţional”, o
creaţie a „imperialismului apusean”, Basarabia trebuind să revină URSS, Dobrogea - Bulgariei, iar
Transilvania - Ungariei. Acest lucru era în flagrantă contradicţie cu dreptul popoarelor la
autodeterminare, întrucât cea mai numeroasă populaţie a acestor provincii erau românii. Ca urmare a
susţinerii rebeliunii de la Tatar- bunar în 1924, PCdR a fost interzis, activând in ilegalitate până în
1944. Conducătorii PCdR au fost în majoritate neromâni, iar componenta sa etnică era următoarea (în
1930): maghiari - 26 %, români - 23 %, evrei - 18 %, ruşi şi ucraineni - 10 %, bulgari - 10 %.
Adeziunea la ideile comuniste a unor minorităţi şi ponderea mare a persoanelor de altă origine etnică
decât cea română în conducerea PCdR au explicaţii multiple. De exemplu, etnicii evrei sperau că :
eventuală revoluţie socialistă în România ar aduce pentru ei şi multaşteptata emancipare politică şi
naţională.
_ a grup de rebeli, participanţi la evenimentele de ia “atarbuner, 1924
Al doilea partid extremist, de data aceas- :a de dreapta, era Garda de Fier. Acesta a fost înfiinţat în
1927 de Corneliu Zelea Codreanu.
Corneliei Zelea Codreanu, 1899-1938
Partidul respectiv a avut mai multe denumiri: Legiunea Arhanghelul Mihail (1927-1930), Partidul Totul
Pentru Ţară (1933-1937), dar cea mai cunoscută şi larg folosită denumire a fost mişcarea legionară
sau Garda de Fier (denumire oficială între 1930 şi 1933).
Din punct de vedere ideologic, legionarii erau apropiaţi de fasciştii italieni şi naţional- socialiştii
germani, împărtăşind cu aceştia cultul conducătorului, exaltarea violenţei, antibolşevismul şi
anticapitalismul deopotrivă, precum şi antisemitismul de tip nazist. Legionarismul românesc avea însă
şi rădăcini locale, de inspiraţie creştină, ortodoxă. Au practicat asasinarea ca metodă de luptă politică,
asasinând trei prim-miniştri ai României, foşti sau în funcţie: I. G. Duca (29.12.1933), Armând
Călinescu (21.09.1939) şi Nicolae Iorga (27.11.1940). Codreanu, zis „căpitanul”, a fost arestat în mai
1938 şi omorât în detenţie în noaptea de 29-30.11.1939, sub motiv că ar fi vrut să evadeze.
3. România în relaţiile internaţionale
Ca urmare a Primului Război Mondial, România a reuşit să-şi desăvârşească unitatea naţională. Mai
întâi Basarabia (27 martie 1918), apoi Bucovina (27 noiembrie 1918) şi Transilvania (1 decembrie
1918) s-au unit cu Regatul României. Astfel, dacă Germania şi Italia reuşiseră performanţa similară cu
50 de ani mai devreme, România - abia la 1918. Scopul diplomaţiei româneşti în perioada interbelică a
fost păstrarea integrităţii ţării. Prima acţiune importantă întreprinsă de diplomaţia românească a fost
cea de la Conferinţa de Pace
 Paris (1919-1920), în cadrul căreia s-a obţinut recunoaşterea noilor hotare ale României. Prima
alianţă regională a fost Mica înţelegere, în 1921, încheiată cu state nou-apărute sau lărgite care aveau
aceleaşi scopuri ca şi România - Cehoslovacia şi Iugoslavia. A doua alianţă regională a fost
înţelegerea Balcanică, în 1934, din care făceau parte România, Grecia, Iugoslavia şi Turcia.
în 1928 România aderă la Pactul Briand- Kellogg, iniţiat de Franţa şi SUA, care prevedea interzicerea
războiului ca mijloc de rezolvare a litigiilor dintre state. în anul următor, 1929, România semnează şi
Protocolul de la Moscova, prin care URSS îşi asumă aceleaşi obligaţii. România a susţinut, de
asemenea, o serie de acorduri iniţiate în cadrul Ligii Naţiunilor, creată în 1919, şi care îşi propunea
salvgardarea păcii şi asigurarea independenţei şi integrităţii teritoriale ale tuturor statelor membre. Un
rol deosebit în acest sens l-a avut renumitul diplomat român Nicolae Titulescu, care a deţinut funcţia
de preşedinte al Adunării Generale a Ligii Naţiunilor doi ani consecutiv, în 1930 şi 1931.
Prăbuşirea Franţei în iunie 1940 a lipsit România de cel mai important aliat pe continentul european şi
ţările vecine au folosit la maximum izolarea internaţională a României pentru a obţine o parte din
teritoriile sale.
4. Relaţiile sovieto-române şi chestiunea Basarabiei
Sfatul Ţării, organ legislativ constituit în mod democratic şi reprezentativ, a votat Declaraţia de Unire cu
România pe 27 martie 1918.
în anul 1928, la Paris, 15 state au semnat Pactul Briand-Kellog, de respingere a războiului. România a
aderat la acest pact pe 4 septembrie 192S
Nicolae Titulescu, alături de membrii Comisiei de Cooperare intelectuală Internaţională de pe lângă
Societatea Naţiunilor (al treilea din rândul întâi, Albert Einstein), 1930
Moscova, deşi a recunoscut anterior legitimitatea Sfatului Ţării, a protestat împotriva actului Unirii. în
toată perioada interbelică autorităţile sovietice au dus o politică de destabilizare a situaţiei din
Basarabia, transferând bani pentru ilegalişti, trimiţând bande înarmate, la Hotin, Bender (1919) şi
Tatarbunar (1924). După eşecul rebeliunii de la Tatarbunar, precum şi al conferinţei sovieto-române de
la Viena, Moscova şi-a schimbat strategia. Pe malul stâng al Nistrului, în Ucraina, a fost creată, la 12
octombrie 1924, RASSM, în intenţia de a arăta comunităţii internaţionale că în 1918 România ar fi
dezbinat poporul moldovean. Era o diversiune, pentru că Moldova istorică nu a cuprins niciodată
teritorii din stânga Nistrului şi acolo românii moldoveni erau în minoritate. RASSM a fost creată în
scopuri geopolitice, de justificare a expansiunii comunismului în teritoriile româneşti. De fapt, diplomaţii
sovietici au recunoscut în discuţii neoficiale că Moscova are nevoie de Basarabia pentru a asigura
securitatea oraşului Odesa, cel mai mare port sovietic la Marea Neagră.
Soarta Basarabiei a fost decisă de Pactul Rib- bentrop-Molotov din 23 august 1939. Ocupaţia sovietică
a Basarabiei a început la 28 iunie 1940, la câteva zile după capitularea Franţei. Ameninţată de
Bulgaria şi Ungaria cu o agresiune armată, România e nevoită să accepte evacuarea Basarabiei (dar
şi a nordului Bucovinei, ne- inclusă în Pactul sovieto-german din 23 august 1939). Cu pierderi enorme,
România a evitat soarta Poloniei, lichidată în septembrie 1939.
DOSAR
A, Din Memoriul fostului mareşal al nobilimii
din Basarabia Aleksandr Krupenksi la Congresul de Pace de la Paris
„însuşi Sfatul Ţării, sub influenţa Guvernului României, în ziua de 27 martie 1918 a votat unirea
Basarabiei cu România. însă Unirea a fost votată numai cu condiţia că garanta Basarabiei o largă
autonomie, păstrarea tuturor instituţiilor guvernamentale şi democratice ruseşti, precum şi menţinerea
Curţii, judecătorilor şi legilor care existau în Basarabia înainte de Unire. Toate aceste condiţii au fost
acceptate de Guvernul român, iar actul Unirii condiţionate a fost confirmat şi de Regele României. Cu
toate acestea, condiţiile stipulate au fost tratate de România drept nişte „rebuturi de hârtie” şi niciuna
din ele nu a fost respectată.”
The Roumanian Occupation in Bessarabia. Documents, Paris, 1920, p. 4
B. Din ultimatumul sovietic adresat României, 26 iunie 1940
„în anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea
Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a
Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană (...) Acum, când
slăbiciunea militară a URSS a trecut în domeniul trecutului, iar situaţia internaţională care s-a creat
cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moştenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide
între ţări, URSS consideră necesar şi oportun ca în interesele restabilirii adevărului să păşească
împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice şi
transferul părţii de nord a Bucovinei care ar reprezenta, este drept că numai într-o măsură
neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită URSS şi populaţiei
Basarabiei prin dominaţia de 22 de ani a României în Basarabia.”
Relaţiile sovieto-române.
Documente, voi. II, 1935-1941, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2003.
Teritorii pierdute în urma:
wm notelor ultimative sovietice mâ din 26 şi 27 iunie 1940
9 Constanţa
Dictatului de la Viena din 30 august 1940 Tratatului de la Craiova din 7 septembrie 1940
Capitolul 1
Studiu de caz
Sistemul de învăţământ în România interbelică
în perioada interbelică, în România „universităţile reprezintă şi instrumente de românizare. în 1919,
cele două universităţi din Cluj şi Cernăuţi, cea de-a doua germană, au devenit ambele româneşti. Cu
alţi profesori, evident, şi cu româna ca limbă exclusivă de studii. Studenţii rămân desigur de tot felul în
ce priveşte originea etnică sau religia (...) Mulţi profesori de la Cluj sunt originari din Vechiul Regat,
Transilvania, imediat după 1918, neputând să asigure din propriile resurse un personal românesc
calificat în toate domeniile" (Lucian Boia .Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930
şi 1950, Bucureşti, Humanitas, 2011, p. 96-97).
Din alt punct de vedere, în perioada interbelică în România „cei care obţineau gradul de bacalaureat
erau foarte educaţi. Acest grad se compara mai degrabă cu cel de licenţiat al unei universităţi
americane tipice decât cu o diplomă a unui liceu american. Educaţia superioară era de asemenea de
o calitate bună. Existau patru universităţi, două institute politehnice, precum şi un număr redus de
institute foarte specializate. Numărul studenţilor români în învăţământul superior raportat la totalul
populaţiei era mai mare decât în Cehoslovacia şi era aproximativ la acelaşi nivel cu Germania" (E.
Garrison Walters, The Other Europe: Eastem Europe to 1945, Syracuse, Syracuse University Press,
1988, p. 226).
EVALUARE
• Determină locul instituţiei monarhice şi activitatea regilor României (Ferdinand I, Carol II, Mihai I) în
perioada interbelică.
• Explică raportul dintre puterea monarhului cu celelalte puteri, în conformitate cu Constituţiile adoptate
în anii 1923 şi 1938.
• Descrie direcţiile politicii externe a statului român în perioada interbelică. Precizează specificul
relaţiilor sovietice şi chestiunea Basarabiei.
• Caracterizează procesul de integrare a populaţiei din Basarabia în viaţa politică a României în
perioada interbelică.
• Elaborează un eseu despre caracterul contradictoriu al vieţii politice româneşti în perioada interbelică
şi importanţa dezbaterilor politice pentru modernizarea societăţii.
• Realizează o comunicare scrisă despre una dintre personalităţile politice basa- rabene care au
contribuit în perioada interbelică la promovarea valorilor naţionale.
Oameni politici basarabeni
Pan Halippa (1983— 1979), publicist şi om politic român basarabean, militant pentru afirmarea
spiritului românesc în Basarabia
Ion Inculeţ (1884-1940), om politic român, preşedintele Sfatului Ţării al RDM, ministru, membru titular
(din 1918) al Academiei Române
Ion Pelivan (1875-1954), om politic, publicist, apărător şi promotor al limbii române, animator al vieţii
culturale.