CEASUL MECANIC OFERĂ UN NOU SENS TIMPULUI

Înaintea introducerii ceasurilor, oamenii foloseau instrumente speciale pentru măsurarea

timpului. Primele cronometre utilizau poziția Soarelui sau a Lunii, în vreme ce alții măsurau
timpul după lungimea unui eveniment; de exemplu, clepsidra măsura cât de mult îi trebuia
nisipului să curgă printr-o deschizătură îngustă. Mănăstirile îndeosebi credeau că era importantă
o desfășurare zilnică ordonată a treburilor. Cele opt slujbe de rugăciuni erau un simbol al
odinului divin și nu se putea lipsi de la ele. Astfel, semnalul pentru fiecare întrunire era dat
imediat ce un vas de apa se golea sau o lumânare ardea până la următorul semn.
Un predecesor al ceasornicului mecanic a fost construit de preotul Pacificus la mijlocul
secolului al IX-lea, dar nu era foarte precis. În secolul al XIII-lea a fost dezvoltat un mecanism
de ceasornic mai precis. Acest nou mecanism avea o bară, regulatorul, ce se legăna în față și în
spate, orizontal, pe un ax vertical cu două foi metalice, care se angrenau cu o roată
dințată/zimțată acționată de o grutate. O greutate reglabilă era așezată la fiecare capăt de bară,
pentru a ajusta perioada oscilației sale. De fiecare dată când bara se legăna înainte și înapoi, una
dintre foi se angrena cu roată zimțată și elibera unul din zimți. Mișcarea acestei roți printr-un lanț
de roți învârtea cadranul unui ceas peste un ac orar staționar sau, într-un mod mai obișnuit făcea
ca mecanismul de lovire să facă să sune un clopoțel.
Începând cu anul 1290, acest tip de ceas s-a răspândit în Europa. Cel mai vechi exemplu
public a fost creat în anul 1386 pentru catedrala Salisbury care încă ne arată cât e ceasul, fiind cel
mai vechi ceas care funcționează și astăzi. De la mijlocul secolului al XIV-lea, ceasornicele din
turnul primăriilor au devenit obiecte de prestigiu. Nu indicau numai ora, ci încântau pe cetățeni
cu mecanismele muzicale și figurinele în mișcare.

Ceasornicarii îmbunătățeau continuu mecanismele de ceas. Prin folosirea unui arc spiralat
pentru putere în loc de greutăți, ceasurile au devenit din ce în ce mai mici. Ceasurile de tip
”ceapă” ale lui Peter Heinlein se potriveau în buzunarul unei jachete și mergeau 40 de ore fără să
fie trase.
În anul 1609 Galileo Galilei a introdus pendulul, al cărui balans regulat făcea cronometrele
mult mai exacte.
În anul 1657 Christiaan Huygens a primit brevetul pentru perfecționarea ceasului cu
pendul.
O adevărată senzație a făcut cronometrul naval, realizat de John Harrison în anul 1728.
Chiar pe o navă care avea tangaj, ceasul lui, acționat de un arc, măsura timpul suficient de corect
pentru a calcula longitudinea exactă până la 0,5 grade pe o distanță de 49 km.
Ceasul mecanic i-a făcut pe oameni mai puțin dependenți de ritmurile naturii, dar,
totodată, i-a făcut sclavii timpului. Ca instrument mecanic de măsurare, mecanismul
ceasornicului a fost o evoluție de pionierat pentru știință și tehnologie.

Bibliografie
Enciclopedia Descoperiri și invenții, Editura Aquila, Oradea, 2008
http://celemaibuneceasuri.ro