Caracterizarea lui Leonida Pascalopol

Leonida Pascalopol, personaj secundar si realist, este tipic pentru categoria mosierilor si,
mai nou, a burgheziei aflate in plina ascensiune la inceputul secolului al XX-lea. Mosierul are
capacitatea de a se adapta noilor conditii economice si, fara a fi tributar uzantelor traditionale,
cultiva pamanturile mosiei sale din Baragan (situata la vreo cincisprezece kilometri de
Ciulnita, spre Dunare) cu tot felul de plante ori cereale pe care le exporta, aceasta abilitate in
afaceri incluzandu-l in burghezia epocii.
    Portretul lui Pascalopol este prezentat in mod direct cititorilor prin ochii lui Felix, care, in
ipostaza de narator-martor, vede "un om cam de vreo cincizeci de ani, oarecum voluminos,
totusi evitand impresia de exces, carnos la fata si rumen ca un negustor, insa elegant prin
finetea pielii si taietura englezeasca a mustatii carunte. Parul rar dar bine ales intr-o carare
care mergea din mijlocul fruntii pana la ceafa, lantul greu de aur cu breloc la vesta, hainele de
stofa fina, parfumul discret in care intra si o nuanta de tabac, toate acestea reparau cu
desavarsire, in apropiere, neajunsurile varstei si ale corpolentei". Detaliile trasaturilor fizice
sugereaza, totodata, structura morala a personajului, care atesta o educatie solida, inteligenta,
bun gust, eleganta si distinctie, conturand, astfel, un burghez rafinat.
"Cateva informatii" despre sine, pe care Leonida Pascalopol le ofera lui Felix, constituie si o
autocaracterizare din care se desprind elemente autobiografice, genetice si mici secrete ale
firii sale discrete. Leonida mostenise de la parinti o mare mosie in Campia Baraganului si
fusese predestinat sa faca studii fara utilitate practica, urmarind numai imbogatirea spirituala
prin formarea unui gust rafinat si a unei culturi solide.             Fusese doi ani "student in
litere" la Bonn, in Germania, apoi se inscrisese la Facultatea de Drept din Paris, perioada in
care calatorise prin toata Europa. Se casatorise, iuainte de terminarea studiilor, cu o femeie
foarte frumoasa, de care se despartise sau ramasese vaduv, ambiguitatea afirmatiei fiind
cauzata de faptul ca Leonida "nu spunea limpede lucrurile", deoarece nu-i placea sa vorbeasca
despre aceasta experienta. Dupa moartea tatalui, fusese nevoit sa renunte la studii si sa se
intoarca in tara ca "sa ingrijeasca de mama si de mosie". Autocaracterizarea scoate in evidenta
detalii ale structurii interioare, prin confesiunea ca are in el "putin sange grecesc", iar cand
Felix observa flautul din biblioteca, Pascalopol ii raspunde usor emotionat. "Sunt si eu un fel
de boem".
    Comportamentul, gesturile si atitudinile personajului contureaza, indirect, un barbat
generos, rafinat, cu gusturi desavarsite, elegant, iar casa mobilata cu distinctie si pasiunea
discreta pentru flaut completeaza un spirit cultivat si plin de noblete. In biblioteca lui
Pascalopol se afla "rafturi tntesate cu carti", cuprinzand volume frantuzesti, nemtesti si
englezesti, din domenii diferite, precum si caili de istorie, filologie, dar mai ales "foarte multa
literatura". Generozitatea deloc ostentativa a mosierului se manifesta in diverse situatii, fata
de toate personajele romanului.
    Pe Otilia o invita la plimbare cu trasura, la teatru ori o insoteste la Paris, nazuind sa-i
indeplineasca toate dorintele, intrucat o iubeste sincer si vrea ca ea sa fie fericita. Lui Stanica
ii da bani de cate ori ii cere si contribuie substantial, dar cu discretie, la inmormantarea
copilului acestuia: "Eu si sotia mea va pastram [...] o recunostinta nestearsa pentru
generozitatea cu care ne-ati ajutat atunci cand am pierdut pe scumpul nostru fiu". Felix
ramane uimit atunci cand afla ca Pascalopol ii platise taxele la Universitate, acesta
marturisindu-i jenat: "Poate ca n-ar trebui sa-ti spun, dar domnisoara Otilia a venit ingrijorata
la mine si mi-a aratat ca mos Costache nu vrea sa dea bani ca sa te inscrii la universitate si
celelalte. Ei bine, i-am dat eu".
    Nerealizat nu numai in planul studiilor, ci si in plan matrimonial, Leonida Pascalopol se
considera un om ratat si vrea sa se faca util celor care au nevoie de el. Traieste in preajma
Otiliei, pe care o cunoaste de cand era mica si-i satisface toate dorintele si capriciile,
autocaracterizandu-se: "Un astfel de ratat sunt si eu, insa vreau ca aspiratiile mele de natura
artistica sa le realizez in domnisoara Otilia". Singur, bogat si fara familie, Pascalopol are
"nevoie de domnisoara Otilia, ea e micul meu vitiu sentimental", acceptand, daca ar fi nevoie
si statutul de parinte: "Daca nu pot fi un amant, raman intotdeauna un nepretuit prieten si
parinte". Personajul este tulburat de dileme privind sentimentele fata de ea, admite ca nu stie
"daca iubesc pe domnisoara Otilia ca parinte sau ca barbat" si nu este lamurit "ce e patern si
ce e viril" in aceasta relatie, considerand ca s-a format intre ei "o rudenie sui generis" (special,
original, unic in felul sau - n.n.).
In opinia celorlalte personaje, Pascalopol este un domn de o noblete desavarsita, culant,
echilibrat si rabdator, plin de tact fata de toti, desi observa rautatea Aglaei, avaritia lui
Costache sau
ipocrizia lui Stanica.
    Otilia il vede ca pe un "om de lume", un "barbat sic si singur, saracul" si "un om de mare
caracter". Cu timpul, afectivitatea lui paterna se schimba intr-un puternic sentiment de
dragoste pentru tanara fermecatoare "ca o randunica" si, domic de a avea o familie, el vine
aproape in fiecare seara in casa dm strada Antim, joaca si pierde la carti in favoarea lui mos
Costache, aduce delicatese pentru cina, rabda cu distinctie rautatile Aglaei, flirturile grotesti
ale Auricai si tupeul lui Stanica. Discret si delicat, barbatul este pentru Otilia nu numai un
sprijin material, ci si unul moral, tanara simtind din plin ocrotirea pe care acesta o revarsa
isupra ei cu noblete si eleganta. Leonida Pascalopol se casatoreste cu Otilia si pleaca
impreuna in strainatate, deoarece tinerei ii placea sa calatoreasca, sa traiasca in lux si sa fie
imbracata elegant. Cu aceeasi noblete sufleteasca, atunci cand isi da seama, dupa cativa ani de
casatorie, ca nu mai este potrivit pentru Otilia, Pascalopol ii reda acesteia libertatea, ca ea sa
poata deveni "nevasta unui conte, asa ceva", decizia izvorand dintr-un profund sentiment "de
umanitate, s-o las sa-si petreaca libera anii cei mai frumosi".
    Finalul romanului ilustreaza intalnirea dintre Felix si Pascalopol, dupa terminarea
primului razboi mondial. Mosierul ii marturiseste tanarului doctor faptul ca Otilia l-a iubit
foarte mult, "mi-a spus chiar ca, daca ar sti ca suferi, nu s-ar da inapoi de a ma insela cu
dumneata". Pascalopol imbatranise, era "uscat la fata, dar tot elegant" si spune despre Otilia,
cu un glas incarcat de nostalgic: "A fost o fata delicioasa, dar ciudata. Pentru mine e o
enigma".