Cuprins

Istoria IEI..............................................................................................................................................3
I. Designul............................................................................................................................................4
1.1. Definitie.....................................................................................................................................4
1.2. Tipuri de cămăşi în portul feminin............................................................................................4
1.3. Croială, ornamente, culori.........................................................................................................5
1.4. Semne cusute.............................................................................................................................6
II. Piese ale costumului popular.........................................................................................................12
III. Reinterpretarea IEI în prezent......................................................................................................14
Bibliografie:........................................................................................................................................15
 PORTUL POPULA ROMÂNESC - IA
LA BLOUSE ROUMAINE

În portul popular românesc, ia este piesa principală,

elementul-cult, rescunoscut drept “LA BLOUSE
ROUMAINE” ÎN SCHIȚELE PICTORULUI FRANCEZ
HENRI MATISSE. De-a lungul timpului, ia a fost
reinterpretată de designeri cezlebri, precum Yves saint
Laurent, Jean Paul Gaultier, Dries Van Noten, Tom Ford. Însă
Ia înseamnă esența veșmântului popular românesc și nucleul în
jurul căruia gravitează orice colecție.
Ia rămâne o expresie unică a eternului feminin, o piesă
atemporală, extrem de versatilă și universală, ce poate fi
purtată de orice femeie, de orice vârstă, la orice ocazie. Mai
mult, ia românească fiind în mod tradițional una dntre piesele
de rezistență a conținutului lăzii de zestre.
Într-o Europă tulburată de politicile globalizării, orice formă
de apartenență la o cultură locală trebuie susținută. În spiritul
acestei idei, ia este mai mult decât un element vestimentar. E
un simbol identitar, o modalitate de a exprima atașamentul față de valorile tradiționale românești.
Ia a fost creată și cizelată timp de secole de simțul artistic al țărăncii românce. Fiecare româncă ar
trebui să aibă în garderoba sa o ie, nu numai ca o formă de apartenență la tradiția și spațiul
românesc, ci și ca un element de autenticitate și inedit în peisajul contemporan.1
“Ia, cămaşa de sărbătoare a femeilor, este haina noastră tradiţională, în care s-au concentrat
toate simbolurile spiritului şi sufletului nostru. Ia este piesa de vestimentaţie pe care poporul nostru
a dat-o lumii. Este opera de vârf creată prin contribuţia nenumăratelor generaţii de femei. Ea
comportă, încifrate în ornamente, aspiraţiile de bine, de fericire şi de frumuseţe ale poporului
nostru. O îmbrăcăm pentru a ne confunda cu toţi acei care au contribuit la afirmarea noastră istorică.
Este marca noastră identitară, care ne etalează cu toată demnitatea în rândul popoarelor lumii.”
dr., conf. univ. Varvara BUZILĂ

Istoria IEI

Ia populară este considerată unul din cele mai valoroase obiecte de cultură tradiţională
românească, dar şi mondială, fiind apreciată atât în interiorul graniţelor, cât şi în afara lor.
Regina Maria a României, o englezoaică de o frumuseţe clasică, nepoată a Reginei Victoria
a Marii Britanii, adora costumul popular românesc pe care nu ezita să-l îmbrace şi în care s-a lăsat
1
. http://www.valentinavidrascu.ro/
2
 fotografiată de nenumărate ori. Şi nu numai
ea: toate reginele României, dar şi
aristocraţia feminină a timpului au adoptat
acest tip de îmbrăcăminte, poate şi cu
intenţia mai mult sau mai puţin ascunsă de
a se face plăcute de mulţime
Faima internaţională se datorează
simplităţii iei, dar mai ales publicităţii de
care aceasta a beneficiat indirect odată cu
turneul Reginei Maria în Statele Unite ale
Americii în anul 1926, Majestatea Sa
purtând exclusiv ii croite din materiale
preţioase, brodate şi accesorizate conform
modei interbelice, dar care îşi păstrau caracterul tradiţional, unic. Acest succes al originalităţii
româneşti s-a simţit şi peste ani.

I. Designul

1.1. Definitie 

Într-o lucrare despre costumul popular din Republica Moldova apărută sub egida UNESCO
şi semnată de Varvara Buzilă 2, cămaşa este considerată cea mai importantă piesă a costumului
popular românesc. Şi aceasta din mai multe motive. Ea păstrează vechea tradiţie, prin decorare
subliniază diferenţele de vârstă, ocazii şi stare socială şi „determină compoziţia ornamentală a
costumului, restul pieselor asociindu-se cu cămaşa, cu care trebuie în mod imperios să se acorde ca
epocă, vârstă, ornamentică, cromatică”. Potrivit aceleiaşi surse, „din punct de vedere lingvistic,
românii au moştenit atât termenul latin ie, derivând din latinescul tunicae lineae (tunică subţire
purtată pe piele), pentru cămaşa femeiască, cât şi un termen împrumutat de romani din fondul celtic
şi anume camisa, atestat pentru prima oară în limba latină în secolul IV (menţionat, de pildă, şi
în Glossarium mediae et infimae Latinitatis al lui Du Cange cu o serie de versiuni demonstrând o
arie largă de folosinţă a obiectului vestimentar – n.r.), din care provine românescul cămaşă,
denumind deci o piesă purtată în zonele mai reci ale Europei”. Astfel, în timp ce cămaşa are un
înţeles generic, termenul de ie se aplică doar cămăşii femeieşti. „În cel mai vechi strat terminologic
se înregistrează şi denumirea de cămeşoi, folosită pentru a desemna cămaşa purtată în toate zilele,
atât de femei, cât şi de bărbaţi, în anumite zone, referindu-se la aşa-zisa cămaşă dreaptă sau cămaşă
bătrânească, a cărei croială de factură arhaică precede pe scară istorică pe cea a cămăşii încreţite la
gât, considerată a fi tipul cel mai vechi din România”, se arată în cartea citată mai sus.

1.2. Tipuri de cămăşi în portul feminin

În portul feminin se disting trei tipuri de cămăşi, în funcţie de croială: cămaşa „de-a
întregul”, considerată cea mai veche, ia, sau cămaşa încreţită la gât, şi cămaşa cu platcă, influenţă a
2
. Costumul popular din Republica Moldova. Ghid practic - Varvara Buzilă
3
costumului orăşenesc. Platca era un dreptunghi de pânză, căptuşit de cele mai multe ori, amplasat în
zona umerilor.

După unele surse, este aproape imposibil de determinat când a apărut primul tip de cămaşă,
dar se consideră că acest tip de îmbrăcăminte ar fi putut să fie purtat de populaţia aparţinând culturii
Cucuteni. Cămaşa este croită în formă de cruce, dintr-o singură bucată de pânză şi cu o deschizătură
în partea de sus. Iniţial, cămăşile erau confecţionate din pânză de in sau cânepă, iar mai târziu din
mătase şi bumbac. Acesta din urmă era folosit ca urzeală pentru bătătura de in şi cânepă, mai ales în
partea de nord a ţării, în timp ce în sud cămăşile erau mai frecvent ţesute cu borangic. Faţa şi spatele
cămăşii se numesc „stan”, iar partea inferioară „poale”. Stanul se confecţiona din două foi de pânză,
iar mâneca din una. Sub braţ, cămaşa era prevăzută cu aşa numita „pavă”, care oferea comoditate în
timpul mişcării.

1.3. Croială, ornamente, culori

Ia este, în fapt, o cămaşă tradiţională românească de sărbătoare, confecţionată din pânză

albă, bumbac, in sau borangic şi împodobită cu mărgele şi broderii la mâneci şi la gât. Croiala este
relativ simplă: un dreptunghi de pânză, tăiat rotund în jurul gâtului şi întărit cu şnur răsucit.
Mânecile sunt, de cele mai multe ori, încreţite atât la umeri, cât şi la încheieturile mâinilor. Este un
tip de cămaşă scurtă până la talie, spre deosebire de cămaşa anterioară, mai veche, ce îmbrăca
întregul corp şi se purta dedesubtul hainelor pentru a apăra corpul de „vrăji şi pericole”. Tehnica
decorării iei s-a transmis de la mamă la fiică, fapt care a conservat tradiţia şi gustul de la o generaţie
la alta.
Motivele sunt stilizate, geometrice sau inspirate de natură. Se disting mai multe variante de
bază în compoziţia decorului de pe mâneci: ie cu mâneci cu dungi verticale brodate (în râuri drepte),
dungi oblice sau „ie cu stele”. Partea din faţă a cămăşii este şi ea bogat brodată, prin repetarea
aceloraşi modele existente pe mâneci. Iile brodate cu „spic” făceau parte din costumul de nuntă din
Moldova. Culorile folosite la broderie erau în două-trei nuanţe cromatice, de regulă, dar se broda şi
cu o singură culoare, de obicei negru.
Femeile căsătorite şi cele în vârstă respectau anumite principii în realizarea costumului,
preferând culori mai reţinute, modele de croială mai modeste şi un material ţesut mai simplu, în

4
timp ce la fetele tinere culorile sunt deschise şi aprinse. Acestea din urmă nu-şi acopereau capul cu
ştergarul de îmbrobodit (privilegiul nevestelor) şi nu purtau nici şorţ de protecţie din acelaşi motiv.

1.4. Semne cusute

Decorul este elementul care face deosebită această haină. Broderia, executată în diferite
tehnici și cu diferite materiale, este concentrată în benzi ornamentale bine armonizate, care
formează texte de simboluri vizuale. La rândul lor, benzile, având anumite proporții bine verificate,
sunt amplasate în locuri strict stabilite. Așa cum aminteam, încrețitura de la gât poate fi decorată cu
ajutorul unei bentițe brodate care îmbracă marginile, cu tehnici de cusut care ajută creților să se
plieze mai reușit, formând motive decorative suplimentare sau cu ajutorul cârligelului. Partea de
dinainte a iei este cusută cel mai des cu două benzi de motive ornamentale, iar mai rar din patru sau
șase benzi, de mărimi diferite, dispuse întotdeauna vertical. Spatele este mai simplu decorat, cu cel
mult două sau patru benzi verticale. Mâneca are un decor tripartit format din trei registre: altiță,
încreț sau crețișorii și râuri. Altița dreptunghiulară, cu benzi ornamentale orizontale este situată sus
la umăr și are motive specifice. Încrețul sau crețișorii conțin motive romboidale și triunghiulare
dispuse orizontal, executate în diverse nuanțe ale culorii galbene. Registrul de jos este decorat cu
benzi oblice sau perpendiculare, numite râuri, reprezentând motive geometrice, vegetale stilizate,
cosmomorfe sau mixte. Între cele trei registre există și o articulare proporțională. Registrul
încrețului este de trei ori mai mic decât cel al altiței. Altița și încrețul împreună sunt de trei ori mai
mici decât spațiul rezervat râurilor. În vechile ii motivele de pe altiță nu se mai repetă în alt loc al
cămășii, ele conțineau informații despre statutul social al purtătoarei. Nu se repetau nici cele ale
încrețului. Seamănă ori sunt identice doar motivele de pe pieptul, spatele și râurile mânecii

5
Semne cusute din Banat:

6
Semne cusute din Bucovina:
7
Semne cusute din Transilvania:

8
Semne cusute din Muntenia:
9
10
 II. Piese ale costumului popular

„Româncă îmbrăcată în costum popular de

sărbătoare, torcând. Piesele ce compun costumul
românesc sunt: cămaşă decorată pe piept, pe umeri şi
pe mânecile largi şi lungi cu motive geometrice; fustă
largă şi lungă, brodată cu motive florale; în faţă şorţ
cu motive geometrice, iar în spate catrinţă; pieptar
brodat cu motive florale şi tivit, de jur-împrejur, pe
margine cu blană neagră; la gât salbă de bani; în
picioare pantofi.
În mâini ţine o furcă şi un fus pentru tors” – aceasta e
descrierea unei fotografii semnate Carol Popp de
Szathmari, realizată în intervalul 1877-1881 şi aflată
astăzi în colecţia Complexului Naţional Muzeal
ASTRA din Sibiu. Nu ştim cine e femeia din
fotografie; dacă aparţine sau nu aristocraţiei
vremurilor şi s-a lăsat pozată într-un splendid costum
tradiţional pentru că aşa era la modă sau e doar o
ţărăncuţă a cărei frumuseţe uluitoare l-a impresionat
pe artist.Ceea ce ştim însă cu siguranţă este faptul că
piesele costumului popular românesc au fost scoase
pe parcursul anilor din lăzile de zestre ale femeilor de
la ţară, ajungând direct pe podiumurile de prezentare
ale festivalurilor internaţionale de modă.
1) Peiptănătura capului deosebea fetele de femeile
căsătorite.
 Fetele: două cosițe făcute „coc”, la ceafă, „coşărcuţă”,
„ţop”, pieptănătura cu gâţe(pe ele miresele
puneau :”gâtarul”, din păr acoperit cu panglică roşie şi un
gherdan de mărgele). A doua seară, după nuntă, pe cap
mireasa punea “cârpa”(batic). Gâţarul şi cârpa erau variante
ale conciului.
2) Ştergătoarele de îmbrobodit.
Pentru ziua nunţii, fetele pregăteau cele mai frumoase
ştergare, “mânişterguri”, pânzături, “zăbrence” sau “fişiul”
sau marama de borangic( galben, zona Vrancei),
broboadele: ştergarele de îmbrobodit(pânzături sau
“mânişterguri”, din bumbac/lână sau vegetal) ornamentate
cu motive :”iţate”. Pe sub aceste ştergare din borangic,
femeile foloseau batista albă:”grimea”(Iaşi), din pânză de târg, croită în triunghi “colţ”, pe margini
cu dantelă din aţă şi mărgele.
3) Podoabe: mărgele, cercei, inele.
La gât: mărgele(şiraguri şi ghirlande de mărgele sau zgardă de mărgele, sau salbe cu trei
rânduri din monede de argint), în urechi cercei, la mâini inel.
11
4) Cămaşa femeiască.(Decorul cămăşilor deosebeşte zonele
etnografice - vezi 1.3.1 Semne cusute).
Din punct de vedere morfologic, cămăşile se împart
în tipuri şi variante.
Sunt trei tipuri(întâi erau două) de cămăşi:
- pancho( cu mâneca din umăr, croită cu gura pătrată, fără guler
sau cu un guler îngust pe lângă gât:”ciupag” ornate în “butuci”
din pânză de sacâz, ornată cu mărgele colorate, brăţară de la
mâna ornamentată cu lăncez cusut cu arnici negru, se încheie
cu :”bunghi” galbeni şi cheutori în pânză);
- încreţită la gât, cu altiţă, coită separat;
- cămaşa lungă (poale cusute cu stan).
Variante:
~ cămaşa cu ciupag(derivă din cea încreţită la gât, din pânză de in,
cânepă, apoi bumbac)
~ câmăşile de sărbătoare sunt ornamentate(ornamentul de
pe umărul cămăşii se numeşte altiţă, cusută separat,
ornamentul de lângă altiţă se numeşte încreţeală, galbenă,
cusută cu lirică sau arnici în motiv
geometric/romburi. Mărgele colorate s-au utilizat în
ornamentarea cămăşilor.
~ la cămăşile bătrâneşti, cusătura cu care se prinde mâneca
de stanul cămăşii sau ‚altiţă” se numeşte “puricei”, iar
bumbacul “chilipric”.
~ cămaşa naţională este cu mânecă din umăr(la
lucru/sărbători), din pânză de bumbac, borangic, lână
ţigaie.
~ În zona Iaşului, zona colinelor Tutovei, cămăşile de
sărbătoare, se confecţionau din pânză de lână ţigaie, ţesută
cu „margine” sau în cruci( cămaşa „panch”’, cu mâneca din
umăr, ornamentele motiv „şinătău”, urzeală de nucă,
păianjen, laba gâştei, frunză de vie, şarbac. Umărul este
împodobit cu mărgele. Cămaşa cu altiţă este cea mai nouă.
~ În zona Dorohoiului-Botoşani s-au folosit acelaşi tip de
cămăşi ca la Iaşi, exceptând materia primă. Nu s-a folosit pânza din lână(bumbac, in, cânepă).
 
5) Catrinţa
Catrinţa sau prigitoarea se pune deasupra cămăşii, acoperind corpul de la brâu la poale. Este
confecţionată dintr-o ţesătură de lână în 4 iţe, de formă dreptunghiulară, suprapunându-se în faţă
parte peste parte.( Este confecţionată şi din lână naturală, ţesută simplă, fără ornamente, apoi apar
betele roşii la margini şi curcubeele). Fondul catrinţei era negru, în faţă decorată cu vârste. La bata
de sus, catrinţa avea câte o cheotoare, prin care se trecea bârneaţa cu care se încinge.
 Pe sub catrinţă femeile se încing cu brâul, iar peste catrinţă pun/puneau: beţe, frânghii, bârneţe etc.
Fusta folosită la lucru/sărbătoare(ocazie/nuntă erau foarte artistic decorate) se poate compara cu
apregul creţ oltenesc. Fusta ornamentată cu flori în zona Iaşi.
Androcul (Bacău), variantă a fustei, ţesută cu motive geometrice sau vegetale (spic de grâu). După
nuntă, fustele de mireasă se îmbrăcau numai la ocazii.

12
Pestelca de lână se ţesea cu vârste colorate(se poartă la fusta “îndungată” – vârstată) este o piesă de
port folosită în componenţa costumului moldovenesc.

III. Reinterpretarea IEI în prezent

Cea mai importantă piesă a costumului tradiţional feminin a fascinat deopotrivă pictori,
fotografi şi designeri de renume internaţional. Dar cel mai mult s-au folosit de ea străinii. Galliano,
Tom Ford şi Yves Saint Laurent s-au inspirat din motivele iei româneşti în colecţiile lor.
Designul autentic românesc e foarte căutat în moda internațională. O ie românească, lucrată manual
în Muntenia, l-a inspirat pe celebrul creator de modă Tom Ford atunci când a îmbrăcat-o pe
cântăreața Adele.

Dacă ia românească a devenit un obiect vestimentar aproape

obligatoriu în garderoba multor femei, în curând și sumanul, purtat pe
vremuri doar de familiile înstărite, ar putea înlocui banalul pardesiu.
Ia se poartă în combinaţii cu fuste lungi, un costum de seară, se poate
purta în fiecare zi, fie la birou, fie la alte evenimente.
Avântul veşmântului popular s-a transformat repede în afacere ce
aduce profit bun şi în România. Cele mai căutate sunt modelele destul
de încărcate, pentru că acelea arată măiestria femeilor care lucrează și
acelea vor atrage mereu privirea. Ia este puțin pentru un public
premium.
Dacă ia românească are mare succes peste hotare, câțiva tineri români
vor să îi readucă celebritatea şi în ţara de origine. Au propus ca bluza
tradițională să fie celebrată într-o zi anume. Au făcut o pagină de
Facebook și au reușit să impună 24 iunie ca Ziua Universală a iei.

13
 Bibliografie:

1. Costumul popular din Republica Moldova. Ghid practic - Varvara Buzilă

Pagini web:
http://semne-cusute.blogspot.ro/
http://revistacultura.ro/
https://www.facebook.com/LaBlouseRoumaine10?fref=ts

14