teologie

Mesianismul Regal
Originile sale în 2 Sam 7, 1-17

Mons. Vladimir PETERCĂ

Textul biblic: 2 Sam 7, 1-17

1) Când locuia regele în casa sa şi când i-a dat odihnă Domnul, după ce l-a
izbăvit de toţi vrăjmaşii care-l înconjurau,
2) a spus profetului Natan: „Iată! Eu locuiesc într-o casă de cedru, iar chivotul
lui Dumnezeu locuieşte într-un cort.“
3) Natan a spus regelui: „Du-te şi fă tot ce ai în inimă, căci Domnul este cu
tine!“
4) În noaptea următoare, cuvântul Domnului a grăit lui Natan:
5) „Du-te şi spune robului meu David: «Aşa vorbeşte Domnul: ‘Oare tu Îmi
vei zidi o casă ca să locuiesc în ea?
6) Dar Eu n-am locuit într-o casă din ziua când am scos pe copiii lui Israel din
Egipt până în ziua aceasta, ci am călătorit într-un cort drept locuinţă.
7) Pretutindeni pe unde am umblat cu toţi copiii lui Israel, am spus Eu oare
vreo vorbă vreuneia din seminţiile lui Israel, căreia îi poruncisem să pască
pe poporul Meu Israel, zicând: ‘Pentru ce nu-Mi zidiţi o casă de cedru?’
8) Acum să spui robului meu David: «Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: ‘Te-am
luat de la păşune, de la oi, ca să fii căpetenie peste poporul Meu, peste
Israel;
9) am fost cu tine pretutindeni pe unde ai mers, am nimicit pe toţii vrăjmaşii
tăi dinaintea ta şi ţi-am făcut numele mare ca numele celor mari de pe
pământ;
10) am dat un loc poporului meu, lui Israel, şi l-am sădit ca să locuiască în el
şi să nu mai fie tulburat, ca să nu-l mai apese cei răi ca mai înainte
11) şi pe vremea când pusesem judecători peste poporul meu Israel. Ţi-am
dat odihnă izbăvindu-te de toţi vrăjmaşii tăi. Şi Domnul îţi vesteşte că-ţi va
zidi o casă.

Caietele Institutului Catolic II (2001, 1) 5-14

 6 Mons. Vladimir Petercă

12) Când ţi se vor împlini zilele şi vei fi culcat cu părinţii tăi, Eu îţi voi ridica un
urmaş după tine, care va ieşi din trupul tău, şi-i voi întări împărăţia.
13) El va zidi Numelui Meu o casă şi voi întări pe vecie scaunul de domnie al
împărăţiei lui.
14) Eu îi voi fi Tată şi el Îmi va fi fiu. Dacă va face răul, îl voi pedepsi cu o nuia
omenească şi cu lovituri omeneşti;
15) dar harul Meu nu se va depărta de la el, cum l-am depărtat pe Saul, pe
care l-am îndepărtat dinaintea ta.
16) Ci casa ta şi împărăţia ta vor dăinui veşnic înaintea Mea şi scaunul tău de
domnie va fi întărit pe vecie’»“.
17) Natan a spus lui David toate aceste cuvinte şi toată vedenia aceasta.

1. Posibile înrudiri cu lumea extrabiblică

2 Sam 7 este format din două părţi, dar care luate la un loc
formează un tot unitar, în ciuda unor discordanţe textuale care sunt
evidente. Prima parte (2 Sam 7, 1-17) formează oracolul lui Natan
propriu-zis, precum şi hotărârea regelui David de a construi o casă
Domnului. Profeţia însă merge mult mai departe, dincolo de
persoana primului urmaş, care este regele Solomon. Partea a doua
(2 Sam 7, 18-29) este formată dintr-o lungă rugăciune adresată
Domnului de către însuşi David (Wellhausen, Israelitische und
Jüdische Geschichte; Riccitti, Storia d`Israele; Fohrer, Geschichte
Israels…; Cazelles, Histoire politique…; Soggin, Storia d`Israele;
Metzger, Grundriß…).
Acest capitol nu constituie numai pentru cărţile lui Samuel, ci
pentru întreaga operă istorică a deuteronomistului o temă
fundamentală teologică. Este evident că în acest capitol găsim urme
ale mai multor autori biblici şi că ar fi greu dacă nu chiar imposibil de
stabilit care ar fi fost etapele principale de creaţie. Critica literară a
semnalat numeroase asemănări textuale de provenienţă egipteană
sau mesopotamiană, cum ar fi nuvele regeşti, contracte de vasalitate
sau inscripţii găsite la Templu. Redactorul sau posibilii redactori ai
textului au voit prin intermediul acestui oracol, cunoscut şi sub
numele de făgăduinţele profetului Natan făcute lui David, un fel de
act de origine al dinastiei davidice şi al permanentizării sale pe tronul
de la Ierusalim. Este vorba de dinastia regilor lui Iuda, care până la
exil, în ciuda multor dificultăţi, a funcţionat aproape continuu şi care a
devenit pentru iudei un simbol al identităţii lor naţionale şi religioase.
 Mesianismul Regal în 2 Sam 7, 1-17 7

Speranţa într-un urmaş din casa lui David nu va putea fi înăbuşită

nici de catastrofa exilului şi nici, chiar mai târziu, de ocupanţii romani.
Dovadă este faptul că grupările creştine abia înfiripate vor afirma cu
tărie despre Isus din Nazaret în secolul I al erei noastre urmând
textul din Matei 1-2, că el este un urmaş direct pe linia lui David,
originar din Betleemul lui Iuda, cu adevărat mesia şi rege (Schroer,
Die Samuelbücher, pp. 154-155).
Urmând linia dinastică davidică, regele de la Ierusalim este
prezentat în toată splendoarea sa specifică lumii orientale. În vechiul
Egipt, regelui îi revin toate obligaţiile de fiu faţă de divinitate şi prin
urmare el îi va zidi şi un templu din recunoştinţă filială. În spaţiul
mesopotamian, regii se prezintă ca constructori devotaţi ai templului.
Dorinţa fermă de a construi lui Iahve un templu la Ierusalim trebuia
să-i ofere permanenţă pe vecie dinastiei lui David. Templul devenea
astfel o garanţie în favoarea regalităţii.

2. Intenţia declarată a lui David

Timpul s-a împlinit, triburile formate altă dată dintr-o populaţie

majoritar nomadă au devenit încetul cu încetul sedentare. În această
conjunctură nouă, lui David nu-i mai place să locuiască într-un palat
în timp ce „arca cu tablele legii” continuă să locuiască într-un simplu
cort (cf. 2 Sam 6, 17). Cortul era simbol al unei populaţii eminamente
nomade şi prin urmare era firesc ca David să se fi gândit serios la un
Templu nou aşa cum s-a gândit şi la o capitală nouă. Fără îndoială,
acestea constituie motivaţiile istorice şi teologice adânci ale
demersului lui Natan. De altfel există numeroase texte biblice care
atestă intenţia regelui. Bunăoară, David nutreşte ferma intenţie de a
construi un templu şi în acest sens el face proiectul şi toate planurile
pentru a-l duce la îndeplinire (Ps 132, 1-5). Însă doar fiului său,
Solomon, îi va fi dat să realizeze toate aceste planuri. Construcţia
unui templu nou de către David însuşi putea să ridice unele semne
de întrebare şi de derută la popoarele cananeene abia cucerite.
Construcţia templului putea fi interpretată de cananeeni ca o
provocare. În felul acesta David a preluat vechiul templu cananeean
fără a mai întreprinde reparaţii suplimentare pentru moment (cf.
2 Sam 12, 20); prin intermediul arcei şi al altarului (cf. 2 Sam 24, 17-
25) vechile tradiţii sunt preluate şi redate exclusiv lui Iavhe. În
8 Mons. Vladimir Petercă

discuţiile veterotestamentare în legătură cu problema de ce David nu

a reuşit să construiască Templul de la Ierusalim (cf. 1 Regi 5, 17;
1 Cron 22, 8 şi 21-29), răspunsul trebuie căutat totuşi în intenţia
regelui. El a avut de gând şi a voit nespus de mult să construiască lui
Iahve un templu; 1 Regi 5, 17 motivează amânarea construirii
templului prin războaiele neîntrerupte cărora regele trebuia să le facă
faţă. În plus, avem în acest oracol al lui Natan mai multe tradiţii vechi
adunate în una singură: este vorba de istoria plină de peripeţii a
arcei, istoria guvernării davidice şi istoria urmaşului la tron al lui
David.

3. Regalitatea în istoria biblică

Este un lucru ştiut că regalitatea a fost un fenomen politic relativ

târziu în istoria lui Israel. Regalitatea, prin urmare, nu a jucat un rol
fundamental mai ales sub aspect religios în istoria Israelului. Trebuie
totuşi spus că s-a reuşit integrarea regalităţii din punct de vedere
istoric în aşa-numita concepţie teocratică, fiind de la început
subordonată şi pusă în serviciul alianţei. Pe de altă parte, trebuie
spus că monarhia a avut un impact doar tranzitoriu în istoria plină de
frământări a Israelului; mă refer aici în primul rând la monarhia
clasică, la triada Saul-David-Solomon. O dată trecuţi aceşti regi,
monarhia va intra în declin tot mai mult şi o dată cu exilul babilonic
va dispărea complet ca forţă politică din Israel. Doar puţini regi se
vor ridica la înălţimea chemării lor şi se vor impune în istorie
recuperând conceptul de monarhie, aşa cum a fost el instituit la
origine de către profetul Samuel. Monarhia este plină de semnificaţii
pentru istoria mântuirii, dat fiind că în cadrul ei s-a realizat o
adevărată înflorire a alianţei. Regalitatea devine purtătoarea
responsabilităţii alianţei, iar regii sunt judecaţi în funcţie de această
alianţă. Respectiva remarcă are o importanţă fundamentală pentru
istoria Vechiului Testament, căci în baza ei monarhia israelită se
deosebeşte principial de celelalte monarhii din bazinul mesopotamic
sau din spaţiul egiptean (Rost, Die Überlieferung…; Würthwein, Die
Erzählung…; Veijola, Gesammelte Studien).
Monarhia în Israel va fi motivată în ceea ce priveşte originea,
desfăşurarea şi amploarea ei şi de alte circumstanţe istorice, cum ar fi:
 Mesianismul Regal în 2 Sam 7, 1-17 9

a) vechile structuri sociale, religioase şi politice se dovedesc

insuficiente o dată cu scurgerea timpului;
b) cresc tot mai mult pericolele din exterior, atât cel cananeean,
cât şi cel filistean.
În locul vechilor şefi de trib, judecători, păzitori ai tradiţiilor,
conducători în lupte sau descoperitori de surse de apă (cf. Num 21,
17-18), care se bucurau de o poziţie deosebită în societate datorită
prestigiului familiei, înţelepciunii şi puterii, apar în Israel primii
conducători carismatici, care reuşesc să anime poporul pentru a
apăra cu armele cuceririle de până atunci:
a) din Jud 11, 1 îl cunoaştem pe Iefte, om fără tată, şef de
bandă şi dorit de Domnul la conducerea poporului său;
b) Ghedeon, surprins de Duhul Domnului (cf. Jud 6, 34), este
aclamat mai târziu tot ca rege;
c) Saul, David şi Solomon sunt regi care s-au impus în mod
deosebit în istoria politică şi religioasă a Israelului.
Începând cu David (cf. 2 Sam 7, 1-17) se impune tot mai mult în
conştiinţa poporului evreu un nou tip de rege, regele ideal, dinastic şi
juridic. După primele victorii consemnate (cf. 2 Sam 5, 1-3), David
este declarat rege peste întreg Israelul. La vârsta de 37 de ani el îşi
alege o capitală nouă, este vorba de Ierusalimul de curând cucerit de
la iebusiţi. Pentru prima dată noul oraş va găzdui printre zidurile sale
arca alianţei; Ierusalimul va deveni de acum încolo centrul
amfictioniei israelite.

4. Exegeza textului

Profetul Natan va interpreta în cheie religioasă rolul de rege al

lui David în celebra profeţie din 2 Sam 7, 1-17. Respectiva profeţie
trebuie considerată ca fiind punctul de plecare şi în acelaşi timp şi
punctul culminant a ceea ce se numeşte pentru Biblie mesianismul
davidic sau regal (Cf. van den Bussche H., Le Texte…; Noth,
David…; Ahlström, Der Prophet…; Weiser A., Die Legitimation…).
Profeţia este construită pe o opoziţie de termeni: nu David va
construi o casă, respectiv un templu lui Iahve (v.5), ci Iahve îi va
statornici regelui David o casă, adică o dinastie (v.11). Termenul
central este cuvântul casă. Antiteza se realizează în jurul binomului
casă-templu şi respectiv casă-dinastie. Făgăduinţa se referă în
10 Mons. Vladimir Petercă

primul rând la permanenţa liniei davidice pe tronul lui Israel (cf. vv.
12-16). În acest sens a fost înţeleasă de regele David respectiva
făgăduinţă (cf. vv.19. 25. 27. 29; precum şi de Ps 89, 30-38 şi 132,
11-12). De fapt, pe linia davidică, întreaga speranţă mesianică este
prezentă, ceea ce concordă şi cu faptele istorice. Fiecare verigă a
dinastiei va putea să se reclame la această făgăduinţă, care
statorniceşte pentru prima oară o relaţie de tip nou între Iahve şi
rege: este relaţia dintre tată şi fiu. Respectiva relaţie corespunde
întru totul raportului existent dintotdeauna între Iahve şi Israel (cf. Ex
4, 22; Os 11, 1). În acelaşi timp, respectiva promisiune ar fi putut fi
un fel de performanţă în vederea construcţiei noului templu de la
Ierusalim. Iniţiativa lui Iahve se întâlneşte pe acelaşi plan cu iniţiativa
regelui, însă suveranitatea absolută a lui Dumnezeu este scoasă aici
în evidenţă. Planurile lui Iahve cu regele David şi cu Israel s-au
împlinit; Iahve l-a ales pe David ca rege şi-l va sprijini de-a pururi.
Este firesc ca şi David să promită lui Iahve, aşa cum a făcut-o
odinioară patriarhul Abraham, totală supunere la voinţa lui
Dumnezeu. La tronul de la Ierusalim va urma un fiu al lui David,
acesta va construi noul templu pentru Iahve, sau, ca să folosesc o
expresie dragă deuteronomistului, pentru „numele lui Iahve”.
Textul profeţiei lui Natan are de asemenea caracterul unei
alianţe perene încheiate între Iahve şi regele David, iar prin David,
cu întreaga sa dinastie care i-a urmat. Este evident că oracolul în
studiu, prin traiectoria puternic implantată în viitor, depăşeşte cu mult
pe urmaşul imediat al regelui David, adică pe regele Solomon. Totuşi
profeţia se bazează pe un sâmbure de neclaritate istorică, lucru care
permite ca ea să fie aplicată la un urmaş dinastic privilegiat. Avem în
această profeţie o premisă autentică în favoarea anunţului venirii lui
Mesia ca fiu din speţa lui David. În felul acesta regalitatea davidică
oferă toate demersurile istorice unei speranţe mesianice autentice şi
care se prelungeşte în timp până în paginile Noului Testament.
Profetismul reprezentat prin Natan devine în mod definitiv şi
irevocabil un laitmotiv admis de toţi ca atare. De fapt, respectiva
prezenţă profetică se va impune tot mai mult, în special în
momentele de răscruce ale regalităţii israelite. Raportul creat, tată –
fiu, la care face aluzie evident profeţia lui Natan (cf. 2 Sam 7, 14)
este, sub aspect literar, o formulă de adopţie folosită cu precădere în
literatura psalmică, îndeosebi Ps 2, 7 şi 110, 3. În acelaşi timp însă,
avem aici prima exprimare a mesianismului regal în termeni absolut
 Mesianismul Regal în 2 Sam 7, 1-17 11

personali. Exegeţii consideră această formulă ca o proiecţie în viitor

a raportului de altă dată stabilit în cadrul alianţei dintre Iahve şi
Israel: „Aşa vorbeşte Domnul: «Israel este fiul meu, întâiul meu
născut»“ (Ex 4, 22). Principiul dinastic constituie o dată cu profeţia lui
Natan, unul din elementele fundamentale şi în perspectiva istoriei
mântuirii (Hentschel, 2 Samuel…; Metzger, Natanweissung, p. 903
ss). Această profeţie, emisă pentru prima dată în capitala amfictioniei
israelite, presupune legătura viabilă între rege şi Israel (vv.8.10), în
timp ce v.14 atestă ceea ce noi am numit regalitatea alianţei. Printr-
un transfer fericit, dinastia davidică devine mijlocitoare pe lângă
tronul lui Iahve. De simţământul de ascultare faţă de Iahve, sau de
revoltă contra voinţei lui, va depinde funcţionarea alianţei, se
înţelege, în funcţie de binecuvântările sau de blestemele aşa cum au
fost ele enunţate în Dt 28.

5. Profeţia lui Natan văzută în textele paralele

Faptul că 2 Sam 7, 1-17 a avut un impact deosebit şi asupra

altor texte biblice este în afara oricărei discuţii. De fapt textul în
studiu face parte din procesul mai larg prin care vechile scripturi sunt
reinterpretate şi o dată cu ele şi personajele care au animat
respectivele scripturi (Becker, 1 Chronik; Petercă, Regele
Solomon…, pp. 79-83). Noile timpuri cereau o nouă viziune asupra
scripturilor, un mod nou de înţelegere şi de interpretare a lor,
conform aşteptărilor şi sensibilităţilor noilor generaţii. Profeţia lui
Natan nu trebuia să facă excepţie de la această regulă: ea cunoaşte
in paginile Bibliei mai multe reinterpretări:
a) Cronistul centrează oracolul respectiv exclusiv în jurul
personalităţii lui Solomon (cf. 1 Cron 17, 1-15). Este cunoscut faptul
că cronistul a desfăşurat o acţiune puternică de reabilitare a lui
Solomon;
b) Scriptura aplică deseori profeţia lui Natan la regele ideal care
va veni în viitor (cf. Ps 89, 31-34).
Dacă în Vorlage (2 Sam 7, 1-17) autorul sau autorii biblici au
oferit un răspuns întrebării de ce Solomon şi nu David a reuşit să
construiască Templul de la Ierusalim, în egală măsură au fost
preocupaţi şi de problema dinastiei davidice, atât de dragă
deuteronomistului. Cronistul, dimpotrivă, este preocupat de sensul
12 Mons. Vladimir Petercă

adânc al profeţiei lui Natan. Prin urmare, el este preocupat nu atât de

problema dinastiei, cât de aspectul de constructor al Templului de la
Ierusalim. Cu alte cuvinte, făgăduinţa referitoare la dinastie şi cea a
construcţiei Templului devin o singură făgăduinţă, cea de construire
a Templului. Regele David îşi va consacra restul vieţii pregătirilor în
vederea construcţiei Templului. În timp ce autorul deuteronomist se
exprimă în termeni posibil polemici faţă de serviciul de la Templu,
cronistul, dimpotrivă, se arată deschis faţă Templul în sine, faţă de
construcţia şi de mobilarea lui.

6. Concluzie

2 Sam 7, 1-17 a arătat o dată mai mult cum conştiinţa poporului

evreu a evoluat şi cum acest popor mărunt este în stare să genereze
idei şi fapte unice. El a unit trăirea cu meditarea asupra istoriei,
convins fiind că Iahve este întotdeauna cu el aşa cum a fost şi cu
regele David, conform profeţiei lui Natan. De fapt, din această
profeţie se desprinde cu claritate principiul dinastic veşnic, care va
constitui unul din principiile fundamentale ale mesianismului biblic de
tip regal ce îşi va găsi ecou până în paginile Noului Testament: „Isus
Cristos, fiul lui David, fiul lui Abraham” (Mt 1, 1).
O referinţă la profeţia lui Natan vine să clarifice acest mesianism
unic dar fructuos, în care persoana lui Isus Cristos este chemată
direct în cauză: “David era profet şi ştia că Dumnezeu îi făgăduise cu
jurământ că va ridica pe unul din urmaşii săi pe scaunul său de
domnie” (Fp 2, 30).
2 Sam 7, 1-17 constituie un document literar, un fel de act de
naştere în favoarea dinastiei davidice, legitimată prin acţiunea lui
Iahve. De aceea acest studiu conţine una din cele mai însemnate
expresii ale teologiei veterotestamentare. Aşteptarea mesianică, aşa
cum am văzut, a avut o influenţă enormă, regăsindu-se în acest
pasaj biblic.

Bibliografie
Ahlström W.G., Der Prophet Nathan und der Tempelbau, VT 11 (1961), 113-
127.
Becker J., 1 Chronik, NEB, 1986, Würzburg.
 Mesianismul Regal în 2 Sam 7, 1-17 13

Cazelles H., Histoire politique d‘Israël, 1982, Paris.

Fohrer G., Geschichte Israels. Von den Anfängen bis zur Gegenwart, 19854,
Heidelberg.
Hentschel G., 2 Samuel, NEB (1994), Würzburg.
Metzger M., Grundriß der Geschichte Israels, Neukirchener Studienbücher,
2, (19887), Neukirchen.
Metzger M., Natanweissung, in: NBL (1995), Zürich & Düsseldorf.
Noth M., David und Israel in 2 Sam 7 [=Gesammelte Studien, 334-345],
1957.
Petercă V., Regele Solomon în Biblia Ebraică şi cea Grecească, 1999, Iaşi.
Riccitti G., Storia d`Israele, 2 vol., 1932, Torino.
Rost L., Die Überlieferung von der Thronnachfolge Davids (1926) (BWANT
III/6).
Schroer S., Die Samuelbücher, 1992, Stuttgart.
Soggin J.A., Storia d`Israele, 1984, Brescia.
Van den Bussche H., Le Texte de la Prophétie de Nathan sur la Dynastie
Davidique, in: ETL 24 (1948), 354-394.
Veijola T., Gesammelte Studien zu den Davidüberlieferungen des Alten
Testaments, 1990, Göttingen.
Weiser A., Die Legitimation des Königs David, VT 16 (1966), 325-354.
Wellhausen J., Israelitische und Jüdische Geschichte, 19142, Berlin.
Würthwein, Die Erzählung von der Thronfolge Davids – Theologische oder
politische Geschichtsschreibung?, in: ThSt 115 (1974).

Der königliche Mesianissmus

(Z u s a m m e n f a s s u n g )

Der Artikel will beweisen, daß der königliche Messianismus tief im bibli-
schen Traditionen aber auch im israelischen Bewußtsein verwurzelt ist.
2Sam 7,1-17 ist der höhe Punkt eines biblischen Verfahren, der in der Zeit
Davids seine Rechtfertigung gefunden hat. Dadurch hat die Bibel ein wichti-
ger Bestandteil ihrer sptäter Entwicklung gewonnen.
Nachdem der Artikel sich mit den folgenden Themen: die Verwand-
schaft mit der nicht biblischen Welt, die Absicht der Königs David und das
Königstum in biblischen Geschichte beschäftigt, widmet er der Exegesis des
Textes - 2Sam 7,1-17 einen weiteren und wichtigen Raum. Die Stärke der
Begründung steht in zwei Wortspielen: Haus – Tempel und Haus – Dynastie.
Das führt zu dem einmaligen Ergebnis, indem Vater – Sohn eine sehr wi-
chige Rolle hat, Vater wird Jahve und Sohn wird der König von Jerusalem,
dessen Thron Jahwe auf eiwig mit einem Nachfolger zugesichert hat. Infole-
14 Mons. Vladimir Petercă

fessen haben sich die Jahwespläne mit dem König David und seine Nach-
kommen erfühlt.
Als Iesus Christus, der wahre Messias, geboren ist, isr Er als Sohn Da-
vids (Mt 1,1) begrüsst und von dem ganzen Volk akkzeptiert worden. Dieser
Wundel im Bewußtsein des Volkes bis im Neuen Testament hinein, ist ein
wahrer Zeichen der innerlichen Umwandlungen aber auch ein Argument zu-
gunsten des königlichen Messianismus. Man kann sagen, daß 2Sam 7,1-17
ein literarisches Dokument und Geburtsurkunde zugunsten der Davidsdy-
nastie ist, das durch Jahwe ständig legitimiert worden ist. Das messianische
Warten hat von daher seinen Ausgangspunkt und einen riesigen Einfluss in
der biblischen Literatur gehabt.

Institutul Teologic Romano-Catolic Bucureşti

Str. G-ral Berthelot 19, 70749 Bucureşti, Sector 1
arcb@pcnet.ro