ADIO.

LA GALAȚI

Căldură mare tropăită de trupe terestre

Se răsuceau creioane leneșe în ascuțitori clemente
Soarele arunca pisici de sudoare-n ferestre
Zidurile abureau peste creiere lente

Așteptam să se-ntîmple ceva Căldura scîrțîită

pompa gaz ilariant în butoiul tristeții
Rămîneau sălbaticii să tocească versiunea ascuțită
Creșteau urechi și rapoarte pe toți pereții

Da da. Intrați. Poftim. V-am spus că sînt singur...

știți... pentru mine... femeile... desigur să ridicăm patul
nici nu mai fac gălăgie de-un an, de cînd am vîndut-o
după dulap?
E praful. În dosare? Hîrtie de scris. Chiar o folosesc la
scris poezii. Astea sînt bonuri adeverințe certificate
de la frigider de la cuier de la călcatul de fier
n-am nici o femeie n-am/credeți că sub covor
unde parchetul e mai ușor (e din cons) ceva undeva prin casă
ziceți că vă miroasă? E din construc/am tăcut am înțeles
sînt sincer vă jur vă dau cuvîn/e o simplă lampă cu abajur...
Ce femeie? Sertarul e gol – unde ce să ascund? Vă ascult.
Am înțeles/să trăiți. Dar, știți, am o sticlă două de bere
dacă... văă... face plăcere...? Am să mă potolesc da da.
Să trăiți să trăiți. Vă salut!
M-am așezat mai liniștit, am scos de la rece hîrtii
cu șurube, cuie și lanțuri împachetate și le-am tăiat felii-felii
puțin minereu – după gust, puțină sare, un blacheu
am organizat o gustare feroasă pe gustul meu...
Sughițul l-am astupat cu un pumn de pămînt...
La desert cuie cu floare de nu-mă-uita...
O adevărată industrie grea în sinea mea –
o producție netă pe creierul meu de ger –
un procent monstruos în ochiul meu gri-fer.
Sau crezi, iubito, că am vorbit și acum în flancul stîng?
Hai, vino-mi în brațe să te strîng!

Să mă-nțelegi, don florin (m-a oprit pe scară) care și eu

am fost tînăr care numa nevastă-mea zice – io am două fete
așa-i, don florin, două care io vrusesem băiat – d’aia am luat-o
să facă și a fost fată, a doua tot fată, ptiu! că mi-ar fi plăcut
și mie o fufă, un dans, o petrecere cu lăutari – da și dumneata
cu toate cinci faci baie și ne inundă, hai lasă –
mi-a spus mie cineva că le-a văzut – zbenguitele-n cadă
prea multe – care și eu știu mă-nțelegi ce e aia!
Ce era să scriu în declarație!? Că zicea: vezi-ți de treabă,
le-am văzut io! Io de ce nu?! De ce să nu le...?
Că muierea-i a dracu! Am bani, bani... don florin, o facem?
Le dau și-o sută dacă mă lasă... Să-ți facă nevasta fată!
Ce zici? Mai încerc o dată?

A fugit după ea cu toporul pe scară.

Ea, zveltă, fîșneață, sprințară,
s-a refugiat la 23.
El s-a luat de piept cu Andrei.
Au sărit trei vecini să-i despartă. Au venit
corespondenți voluntari cu un cuvînt potrivit.
Copilul urla
închis între șifonier și dușumea.
Copila
își subțiase degete boante cu pila.
Găina din baie ouase
tocmai cînd sărea sîngele din numitul Tănase
care, și el, avusese conflict
cu vecinul Cîineru, în lift.
Dar acum s-au deslușit, s-au pupat, diseară-i bairam
cu ocazie la-ncurcătura în care ne găseam.

În autobuz, o gură se plimba pe față, gata să-și ia zborul.

La masă, o altă gură se întindea lungă, lua forma mîncării
(fetele crescute la școală curînd au emoții)
Dezvoltată-n ureche, o gură nouă vindea dedesubturi cu altceva...
Guri strînse cu ușa aspirau părul tău neauzit,
se-nfuriau, goleau pahare, mușcau neveste, copii, sforăiau.
O gură chiar se strecura furtunos pe țeavă cu cîntece populare.
Ajunsesem de iubirea ta numai cu lele și tra la la.

Apoi, cînd liniștea arunca dopuri de șampanie

pe tavanul unui timpan
urcam coboram bolboroseam asudam.
Atunci totul era înfloritor și prezentul ni-era mare
rîdeau cu lacrimi de noi epocile viitoare
se despărțeau de trecut rîzînd – ștergeau arzătoare
gura ta rujată cu tu... cu tub... cu turbare.

Căldura alerga cu o măciucă de chit

după amatorii de cozi și de rate.
În toate gesturile locuiau lagăre prost gresate.
Vapoarele își aduceau aportul de ciumă de zile de plictiseală
nituite, fasonate, presărate cu ceasuri pisate.
Femeile străzilor alunecau dulciuleioase pe covorul inutil al zilei
tramvaie după tramvaie se duceau sub vatmanii nebuni
casele ardeau ficații lumii săptămîni neterminate.
— Opriți, să mă nasc! striga noaptea.
— Oprește, să te tai mai bine! strigam
cînd ea fugea pe fereastră, prin geam
ireversibilă rază de soare.
Pe aici toate iubirile se îngrașă și fac copii
nici o mașină aici nu tinde spre perfecțiune
nici un sentiment aici nelegat cu sîrmă
nici un gînd aici să funcționeze lin, cu înțelepciune.
Creierul se simțea în acele zile tot mai străin
într-un singur cap.
Gesturile fugeau de mine să lipăie pe pereți.
Ochiul se rotea – trist satelit de spionaj
peste o bătălie trucată.
Cuvintele dădeau tîrcoale nebuniei de zi cu zi.
Ospiciul mă refuza cu politeță: nu e cazul...
Să mă-nțelegi, poem al meu scris cu fiere și mînie!
Care să mă-nțelegi, foaie albă de hîrtie violată cu
amintiri provinciale. Cu nepăsarea vicioasă a prostiei!
Care să mă-nțelegi, gînd leneș de-al meu în cuptorul de ars evadări –
ei voiau să știe de ce trăiesc așa de sus
dus
de pe lumea lor, rupt de damigeana lor cu lichide
liniștite ori furioase
și veneau
dădeau tîrcoale
făceau experiențe de capul lor cu două emisfere vidate
pe care din strămoși le pictaseră cu nasuri, guri, ochi, bărbii,
deschideau dantura de viplă a ușilor
vaginul steril al vizoarelor îl umpleau cu priviri
dorind și ei ceva din femeia
ce aprindeam sub acoperiș, cu nerușinare, în singurătate
far-nenufar să lumineze drumul vapoarelor cu ciumă
ori sosirea americanilor...
Ei voiau să știe
și au știut ce au vrut
și au vrut ce-au avut
și măcar pofta gîndului bot-de-cîine
a ros din fermoară
frumusețea ta imaginară
„Paștele mă-si – strigau – curva asta de viață!”
— Să mă-nțelegi, don florin...
— Omul, ce mîndru sună acest cuvînt...
— Ceea ce scrii să fie clar și precis...
— Să trăiești liniștit din ce-i al tău...
— Mai bine bogat și cinstit decît... astaa... mai bine hoț și cinstit
ptiu! mai bine sărac și bogat... mai bine, mai bine...

Mai bine despre poezie să vorbim, despre

această inutilă amărăciune.
Și să ne spunem adio
pînă cădem sub masă cu conștiința datoriei împlinite.