Tema 13.

Evoluția Terrei în Paleozoic

Era paleozoică sau era vieţii veci a fost numită astfel deoarece lumea organică din acele timpuri,
în pofida abundenţei şi varietăţii mari, era prezentată prin grupe arhaice ca formă de organizare.
A fost stabilită de geologul englez A. Sedgwick în 1837 şi are în componenţa ei şase perioade
(sisteme): cambriană, ordoviciană, siluriană, devoniană, carboniferă şi permiană. Ea pune
începutul eonului fanerozoic şi este cea mai lungă eră a lui – circa 391 mil. ani, având începutul
cu 542 mil. ani şi terminându-se cu 251 mil. ani în urmă. Evoluţia rapidă a organismelor înalt
organizate cu schelet dur este o trăsătură a acestei ere, cât şi a eonului fanerozoic în întregime.
Evoluţia rapidă a organismelor înalt organizate cu schelet dur este o trăsătură a acestei ere, cât şi
a eonului fanerozoic în întregime. Creşterea procentului de oxigen în atmosferă şi a celui dizolvat
în apele oceanului a accelerat evoluţia tuturor grupurilor de organisme, favorizând apariţia chiar
la începutul erei, a tuturor tipurilor de nevertebrate şi vertebrate.
De două ori pe parcursul erei paleozoice a avut loc dispariţia în masă a numeroaselor grupe de
organisme mai inferior organizate – la sfârşitul silurianului şi la sfârşitul permianului. În locul lor
apăreau grupuri de plante şi animale cu un nivel mai superior de organizare. Cauzele acestor
fenomene nu sunt clare, dar este evident că aceasta se datorează schimbării condiţiilor
paleogeografice, legate de schimbările ce au avut loc în structura scoarţei terestre, a reliefului şi a
climei. Reieşind din aceste evenimente, era paleozoică se împarte în eopaleozoic, care cuprinde
primele trei perioade, şi neopaleozoic, în componenţa căruia intră ultimele trei perioade. Pe
parcursul erei paleozoice au avut loc două etape tectonice din istoria Pământului – orogeneza
caledonică şi orogeneza hercinică. La începutul perioadei cambriene toate continentele se aflau în
emisfera sudică şi numai o parte a teritoriilor unora dintre ele erau situate în emisfera nordică.
Rândul de nord al platformelor vechi (Est-Europeană, Siberiană, Nord-Americană, Chineze şi
Tarimă) formau continente aparte, cele mai mari fiind primele trei. Platformele din rândul sudic
(Sud-Americană, Africano-Arabă, Indiană, Australiană şi Antarctică) erau unite între ele şi
formau continentul gigantic Gondwana. La începutul perioadei supercontinentul Gondwana
ocupa zonele ecuatoriale şi subecuatoriale ale planetei şi numai partea de nord a platformei Sud-
Americane, ce se situa în apropierea Polului Sud, în zonele polară şi subpolară. În zona subpolară
de sud se afla şi platforma Est-Europeană care forma continentul Baltia. Ca şi cea mai mare parte
a Gondwanei, tot în zona ecuatorială şi subecuatorială se aflau platformele Siberiană şi Nord-
Americană. Ultima forma continentul Laurenţia. Din regiunile de geosinclinal în perioada
cambriană s-au activat geosinclinalul Grampian, nordul geosinclinalului Appalachian şi sudul
geosinclinalului Uralo-Tianshan. În nordul geosinclinalului Appalachian au avut loc mişcările de
cutare ale fazei vermonţiene ce au adus la formarea nordului Munţilor Appalachi, iar la sudul
geosinclinalului Uralo-Tianshan s-a petrecut faza salairă ce a finalizat cu ridicarea teritoriului ce
corespunde în prezent Ţării Colinare Kazahe şi regiunii muntoase Salairo-Saian. Aceste faze de
cutare au pus începutul orogenezei caledonice. Lumea organică a cambrianului este destul de
variată, ea fiind concentrată în bazinele acvatice. Erau răspândite cianobiontele (cunoscute şi sub
numirea de alge cianofite), care împreună cu bacteriile construiau formaţiuni multistratificate de
carbonaţi cunoscute sub numirea de stromatolite. Plantele erau reprezentate prin alge verzi. În
depozitele cambriene din Siberia a fost găsită şi descrisă sub numirea de Aldanophyton una din
cele mai complicate, după structură, plante din acele vremuri. În depozitele cambriene sunt
întâlnite un şir de zăcăminte de substanţe minerale utile. O importanţă mare au zăcămintele legate
de faciesuri lagunare cum ar fi: petrolul, sarea gemă şi ghipsul. De depozitele cambriene sunt
legate zăcămintele de petrol din Siberia Centrală, Sahara Algeriană şi America de Nord. Origine
cambriană au, de asemenea, şisturile bituminoase din Suedia, din care se obţine şi concentrat de
uraniu. Pe parcursul ordovicianului clima a suferit schimbări importante. În eoordovician ea era,
în genere, caldă cu o oarecare predominare a condiţiilor aride, în mezoordovician se intensifică
procesele de humidizare, iar în neoordovician se începe o nouă aridizare însoţită de scăderile de
temperatură. În regiunile polare apar gheţari şi se formează calote glaciare întinse.
Resturile paleontologice din depozitele ordovicianului arată că lumea organică din această
perioadă a fost mult mai bogată şi mai variată ca în cambrian. În apele mărilor şi oceanelor erau
larg răspândite cianobiontele şi algele verzi. Regnul animal era reprezentat preponderent prin
nevertebrate. Vertebratele se întâlneau rar şi erau foarte primitive. Locul principal în fauna
ordovicianului continuau să-l ocupe grupele larg răspândite şi în cambrian: trilobiţii,
brahiopodele şi graptoliţii.
Pe harta paleogeografică de la începutul silurianului se conturează destul de bine continentele:
Gondwana, Laurenţia, Baltia şi Siberia. Între ele se întindeau oceanele: Paleouralic, Prototethys,
Rheic şi Iapetus. În afara continentelor se afla Oceanul Panthalassa. Spre sfârşitul silurianului,
odată cu ridicarea caledonidelor grampiene, are loc şi ridicarea Platformei Est-Europene şi
stabilirea regimului continental pe întreaga ei suprafaţă. Prin intermediul caledonidelor
grampiene Platforma Est- Europeană se uneşte cu cea Nord-Americană (Canadiană), formând
continentul Laurussia. Spre sfârşitul perioadei platforma a suferit mişcări de ridicare, obţinând un
regim continental. În partea de sud-vest la ea s-au alipit structurile cutate caledonice ale Saianilor
şi ale Altaiului, iar din partea de nord – caledonidele insulelor Severnaia Zemlea. Astfel, a luat
naştere continentul Angarida. La începutul devonianului pe suprafaţa planetei noastre existau trei
continente mari: Gondwana, Laurussia şi Angarida. În vremea orogenezei caledonice partea
centrală a Europei de Vest contemporane s-a lăsat şi către începutul devonianului a căpătat regim
de geosinclinal, fiind cunoscut ca geosinclinalul Vest-European. Cauza activizăriiacestui
geosinclinal este apropierea de continentul Laurussia a microcontinentelor Armoricano-Boemic şi
Iberic, apărute încă la sfârşitul ordovicianului. În eodevonian şi mezodevonian teritoriul acestui
geosinclinal este ocupat de bazine marine în care, iniţial, se acumulează depozite terigene
(conglomerate şi şisturi argiloase), iar apoi carbonatice. Regimul maritim se păstrează şi la
începutul neodevonianului, însă spre sfârşitul acestei epoci, pe teritoriile unde în prezent se află
Peninsula Bretagne şi în regiunile situate mai la sud de ea, au loc procese de cutare. Aceste
procese au primit numirea de faza orogenică bretonă, fază care a pus începutul unei noi
orogeneze din istoria fanerozoică a planetei noastre – orogenezei hercinice.
Sistemul devonian este primul sistem, în depozitele căruia au o răspândire destul de largă atât
resturile de plante terestre, cât şi cele de animale continentale. Lumea vegetală din această
perioadă era destul de bogată şi variată. În eo- şi mezodevonian rolul principal continuau să-l aibă
plantele propteridofite – cea mai veche grupă a criptogamelor vasculare. Ele aveau, posibil, o
răspândire foarte largă, deoarece resturile lor se întâlnesc în. Anglia, Belgia, Irlanda, Cehia,
Norvegia, China, Rusia, Canada şi în alte locuri. Aceste plante erau reprezentate printr-un număr
mare de specii ce aparţineau la genurile Psilophyton, Rhynia, Horneophyton, Asteroxylon etc. În
neodevonian rolul psilopsidelor se reduce, iar spre sfârşitul perioadei ele dispar complet. Locul
lor îl ocupă lycopodiopsidele (Lycopodiopsida), equisetopsidele (Equisetopsida) şi ferigile
(Filicopsida), reprezentate prin genurile Lepidodendron, Sphenophyllum, Archaeopteris,
Neuropteris şi a. Extraordinar de răspândite erau ferigile din genul Archaeopteris după care toată
flora neodevoniană a fost numită arheopterisă. Vertebratele marine erau reprezentate, în primul
rând, prin peşti, care aveau o răspândire foarte largă şi care aparţineau la: placodermi, selacieni,
ganoizi, dipnoi şi crosopterigieni. Din cauza aceasta devonianul adesea este numit „epoca
peştilor”. Placodermii ajunsese la apogeul dezvoltării lor, formând un număr mare de specii şi
genuri, dintre care mai principale au fost: Pteraspis, Cephalaspis şi Coccosteus. Din peştii
cartilaginoşi cei mai răspândiţi erau selacienii. Celenteratele continuă să ocupe un loc important,
ele fiind reprezentate prin tetracoralieri şi tabulate. Ultimele erau pe cale de dispariţie. Din
subclasa tetracoralierilor rolul principal revine genurilor Cyathophyllum şi Calceola. Către
sfârşitul carboniferului pe planetă exista un singur continent gigantic numit Pangaea, care avea
aspectul literei „V” răsucită orizontal şi orientată cu vârful spre vest. Între laturile acestui
continent se localiza Oceanul Paleotethys, care se despărţea dinspre est prin microcontinentele
chineze de Oceanul Panthalassa. Lumea organică a carboniferului a fost destul de abundentă şi
variată, atât în mări şi oceane, cât şi pe suprafaţa uscatului. Spre deosebire de celelalte perioade,
continentele erau acoperite de o floră foarte bogată, resturile căreia, în unele regiuni, fiind
acoperite cu roci, au dat naştere zăcămintelor de cărbune. Cele mai variate şi răspândite au fost
plantele licopodiopside (Lycopodiopsida), reprezentate prin lepidodendrale (genurile Sigillaria şi
Lepidodendron). Odată cu mărirea numărului grupelor şi genurilor de plante creştea şi numărul
de animale terestre. În primul rând o dezvoltare însemnată ating amfibienii primitivi, adică
stegocefalii. După înfăţişarea exterioară ei semănau cu salamandrele contemporane, însă aveau
craniul format din plăci osoase masive, iar scheletul slab dezvoltat. Principalele genuri ale acestei
grupe au fost Eryops, Branchiosaurus etc. Insectele, apărute în această perioadă, neavând
concurenţi, se dezvoltau rapid şi au dat naştere la un număr mare de specii (1000). Unele forme
aveau mărimi gigantice (lungimea aripilor ajungea până la 70 cm). Perioada permiană se
caracterizează prin aceea că s-a terminat orogeneza hercinică. În rezultatul ei, au apărut
structurile hercinice ce se prezintă prin sistemele cutate ale Appalachilor, Uralului, Kazahstanului
de Sud, Tian Shanului, Manciuriei, Transbaikaliei, Cordilierilor Australieni, catenele sudice şi
centrale ale Munţilor Atlas, precum şi fundamentele cutate ale platformelor paleozoice şi anume:
Europei de Vest, Siberiei de Vest, Turanului, Scitică, Patagoniei, Golfului Mexic etc. Spre
sfârşitul perioadei, datorită regresiunii marine de proporţii, suprafaţa uscatului ocupă suprafeţe
foarte întinse. Se stabileşte una dintre cele mari epoci geocratice din istoria geologică a
Pământului. Lumea organică a permianului este reprezentată prin asociaţii de tranziţie de la
lumea organică a paleozoicului la cea a mezozoicului. Din această cauză ea are particularităţi
caracteristice ambelor ere.