EVOLUŢIA SCOARŢEI TERESTRE, A LUMII

ORGANICE ŞI CONTINENTELOR ÎN PRECAMBRIAN

 1. Caracteristica generală a depozitelor precambriene
Prin noţiunea de precambrian se subînţelege intervalul de timp din istoria
geologică a Pământului care a durat de la formarea planetei noastre şi până la
începutul cambrianului, prima perioadă a erei paleozoice.
Durata lui este de circa 4,1 miliarde de ani, ea fiind de 7,5 ori mai mare ca cea a
postcambrianului, adică a întregului timp ce a urmat din perioada cambriană şi
până în prezent.
În componenţa precambrianului intră doi eoni (arhaic şi proterozoic) şi 7 ere
(eoarhaică, paleoarhaică, mezoarhaică, neoarhaică, paleoproterozoică,
mezoproterozoică şi neoproterozoică). Primele patru ere nu se divizează în unităţi
mai mici, pe când ultimele trei se împart în 10 perioade.
Intervalul dintre 4,0 şi 4,6 miliarde de ani în urmă corespunde timpului când
planeta Pământ, după formarea ei, a trecut printr-o serie de modificări şi
transformări care au pus începutul activităţii diferitor procese geologice.
Acest interval este numit hadean. Până în prezent nu au fost găsite roci
formate în acele timpuri.
Mai detaliat divizarea precambrianului, conform datelor Comisiei Internaţionale
de Stratigrafie (2013), este arătată în tabelul ce urmează:
Depozitele precambriene se caracterizează prin aceea că:
1. Au grosimi foarte mari (30-40 km), incomparabile cu cele mai tinere.
2. Majoritatea lor absolută este reprezentată prin roci magmatice şi sedimentare
intensiv metamorfozate.
3. În cadrul lor sunt foarte abundente rocile intruzive, care formează corpuri mari
ce ocupă zeci de mii de km2.
4. Rocile sunt puternic dislocate, fiind cutate şi rupte în falii. Numai cele mai
tinere au aşezare orizontală.
5. În aceste depozite aproape că lipsesc resturile petrificate de organisme. Cele
arhaice nu conţin resturi organice deloc, iar în cele proterozoice se întâlnesc
protozoare, celenterate, moluşte, artropode şi alge cianofite.
2. Evoluţia scoarţei terestre în precambrian
Scoarţa terestră în arhaic era relativ subţire şi avea, conform opiniei majorităţii
geologilor, o componenţă bazaltică. Mişcările tectonice erau destul de intense
însă structurile de platformă şi geosinclinal lipseau.
Cele mai tipice structuri din prima jumătate a arhaicului prezintă nişte „ovale
cutate” de 600-800 km în diametru, între care se situau aşa-zisele „câmpuri
interovalice” cu înălţimi mai mici. Formarea acestor structuri se datorează
mişcărilor tectonice verticale.
În a doua jumătate a arhaicului apar protoplatformele şi protogeosinclinalele.
Cele mai răspândite structuri de această vârstă sunt nişte cupole din gnaisuri şi
granito-gnaisuri, care au diametrul de la 10-40 km până la 800 km. Cupolele
sunt înconjurate de roci din şisturi verzi, fiind aranjate în grupe, care, la rândul
lor, formează aşa-numitele „brâie de roci verzi”. Aceste brâie sunt situate între
masive relativ stabile ale scoarţei care au fost numite protoplatforme. Însăşi
„brâiele de roci verzi” reprezintă, probabil, cele mai vechi regiuni de
geosinclinal – protogeosinclinalele.
Spre sfârşitul arhaicului scoarţa terestră devine mult mai groasă. Se poate
presupune existenţa unei scoarţe continentale destul de masive, care ar fi avut
30-40 km grosime. E tot posibil că blocuri cu scoarţă continentală şi oceanică au
existat şi spre sfârşitul primei jumătăţi a arhaicului.
Se consideră că în arhaic au avut loc mai multe epoci tectonico-magmatice,
adică orogeneze.
Pe parcursul precambrianului, plăcile tectonice apărute în acele timpuri,
datorită curenţilor de convecţie, se deplasau pe suprafaţa astenosferei terestre
şi, îngrămădindu-se, formau supercontinente. La întrebarea câte astfel de
continente au existat, diferiţi savanţi răspund diferit. Unii (V.E. Hain şi N.A.
Bojco) consideră că au fost doar trei, alţii (O.G. Sorochin şi S.A. Uşakov) –
patru, iar alţii (V.E. Hain şi N.A. Iasmanov) – cinci. Se schimbă autorii, se
schimbă şi numirile acestor continente. În tabelul ce urmează indicăm numirile
continentelor gigantice după una din versiunile lui V.E. Hain şi N.A. Iasmanov.
Mai jos prezentăm schemele ultimelor două continente gigantice din
precambrian: Megagaea (Columbia) şi Paleogaea (Rodinia).
 3. Evoluţia lumii organice.
Datele contemporane mărturisesc că viaţa pe Pământ a apărut în eoarhaic cu
circa 3,8 mlrd. ani în urmă. Însuşi procesul de apariţie a vieţii s-a petrecut în
trei etape.
În vremea primei etape are loc sinteza substanţelor organice, până la nivelul
aminoacizilor, din substanţe neorganice sub acţiunea unei radiaţii ultraviolete
intense, care a servit ca sursă energetică pentru producerea reacţiilor chimice
necesare. Drept rezultat, în apa Oceanului Primar de atunci s-a format aşa-zisul
bulion (numit şi „supă primordială”), alcătuit din substanţele organice
sintetizate.
La etapa a doua are loc unirea moleculelor unor substanţe organice în particule
mai mari şi formarea picăturilor de coacervate, care s-au autolimitat de restul
mediului prin intermediul unor membrane semipenetrante. Această membrană
permitea pătrunderea în coacervat doar a substanţelor chimice necesare şi
asigura schimbul de substanţe cu mediul extern.
Etapa a treia s-a manifestat prin apariţia mecanismului de înmulţire şi de
prelungire a vieţii. La început acest mecanism era foarte simplu, mai târziu el
devenind mai complicat.
La început formele de viaţă existente erau fago- sau organotrofe şi utilizau
acele substanţe organice ce erau în acel bulion oceanic apărut în vremea primei
etape de constituire a vieţii. Mai târziu apar şi organismele autotrofe. Mai mult
ca posibil că primele autotrofe să fi fost cele ce sintetizau substanţele necesare
pe baza utilizării energiei chimice, adică erau chemotrofe. Ele puteau exista şi
în condiţii de lipsă a oxigenului. Mai târziu, odată cu apariţia oxigenului, chiar
şi în cantităţi neînsemnate, apar şi organismele fototrofe.
Iniţial, organismele erau procariote, adică nu dispuneau de nucleu. Numai în
mesoproterozoic, cu circa 1,4 mlrd. ani în urmă, apar şi organismele eucariote.
Cele mai vechi organisme au fost bacteriile şi cianobiontele (Cyanobionta)
(aşa zisele „alge cianofite”) ce aparţin la procariote. Ele sunt cele mai
importante organisme ale precambrianului. De activitatea lor vitală este legată
apariţia iniţială a oxigenului liber în atmosferă, precum şi acumularea anumitor
substanţe cum ar fi: pirita, sulful, minereul de fier, fosforitele etc. Primele
bacterii fosile au fost găsite în rocile cu vârsta de 3,5 mlrd. ani. Cam de aceeaşi
vârstă sunt şi rocile în care au fost descoperite şi resturi de cianobionţi.
Cu circa 1400 mil. ani în urmă, în mezoproterozoic, au apărut algele
monocelulare cunoscute sub denumirea de acritarche şi care au avut o largă
răspândire în acea vreme. Aproximativ în acelaşi timp au apărut algele
pluricelulare şi ciupercile. Ceva mai târziu, cu 1 miliard de ani în urmă, apar şi
animalele pluricelulare. Tot de prin acele timpuri sunt cunoscute şi algele
calcaroase.
În neoproterozoic (600-700 mil. ani în urmă) lumea organică a mărilor era
reprezentată prin forme cu un nivel de organizare destul de înalt. Se întâlnesc:
celenterate, viermi inelaţi, artropode, diferite tipuri de alge etc.
Sfârşitul neoproterozoicului se caracterizează printr-o explozie a biodiversităţii
organismelor, prima explozie de acest fel din istoria evoluţiei vieţii pe Pământ.
Începe etapa de apariţie şi de formare a principalelor încrengături de animale
pluricelulare. Cea mai mare răspândire totuşi o au celenteratele, ele fiind
reprezentate prin: coralieri, meduze, uneori gigantice, pene de mare etc. În
afară de celenterate, larg răspândiţi erau reprezentanţii primitivi ai
protozoarelor, viermilor, brahiopodelor, moluştelor, artropodelor şi
echinodermelor. Lipseau numai reprezentanţii cordatelor.
O particularitate specifică a întregii faune precambriene este lipsa scheletului
sau a învelişurilor tari calcaroase. Din această cauză, toate resturile de
organisme sunt reprezentate prin amprente şi nu prin cochilii sau schelete
petrificate. Aşa cum amprentele se păstrează mult mai greu, prezenţa resturilor
fosilizate în rocile precambrianului este foarte rară.
Lumea organică de la sfârşitul proterozoicului, după componenţa sa sistematică
se deosebeşte radical de cea a paleozoicului inferior. De aceea se poate
confirma că la hotarul dintre proterozoic şi paleozoic a avut loc o schimbare
cardinală a faunei, care ar fi aproape similară cu ceea ce a avut loc la hotarul
dintre mezozoic şi cainozoic.
Vorbind despre lumea organică a precambrianului, am putea afirma că în arhaic
şi în prima jumătate a proterozoicului ea a evoluat foarte încet şi numai în a
doua jumătate a proterozoicului şi, mai ales, în neoproterozoic acest proces a
decurs mult mai rapid.
Şi încă o trăsătură specifică a lumii organice din precambrian este faptul că
viaţă exista numai în mediul acvatic, uscatul prezentând, de fapt, un pustiu în
sensul deplin al cuvântului. Acest moment se explică prin lipsa completă a
oxigenului la începutul eonului şi cantitatea insuficientă a lui la sfârşit.
Vorbind despre lumea organică a precambrianului, am putea afirma că în arhaic
şi în prima jumătate a proterozoicului ea a evoluat foarte încet şi numai în a
doua jumătate a proterozoicului şi, mai ales, în neoproterozoic acest proces a
decurs mult mai rapid.
Şi încă o trăsătură specifică a lumii organice din precambrian este faptul că
viaţă exista numai în mediul acvatic, uscatul prezentând, de fapt, un pustiu în
sensul deplin al cuvântului. Acest moment se explică prin lipsa completă a
oxigenului la începutul eonului şi cantitatea insuficientă a lui la sfârşit.
Lipsa oxigenului liber sau prezenţa lui, dar în cantităţi nu prea mari, face
imposibilă existenţa în atmosfera terestră a ecranului stabil de ozon, ceia ce
permite pătrunderea radiaţiei ultraviolete până la suprafaţa terestră. Din această
cauză, în arhaic viaţa era concentrată în mări numai la adâncimi mai mari de 10
m, unde razele violete nu mai ajungeau.
5. Condiţiile naturale şi substanţele minerale utile
În ceea ce priveşte condiţiile naturale, apoi despre ele s-a vorbit când a fost
expus materialul referitor la evoluţia atmosferei şi a hidrosferei.
Ar trebui totuşi de amintit că datorită efectului de seră a atmosferei şi căldurii
interne a Pământului, ce venea de la scoarţa încă relativ subţire, clima la
începutul precambrianului era uniformă şi caldă, fiind independentă de
latitudinea geografică.
În partea a doua a neoproterozoicului, când clima devine mai dependentă de
radiaţia solară, omogenitatea ei se pierde şi apare o oarecare zonalitate
geografică. Despre aceasta vorbesc depozitele de origine glaciară depistate în
partea superioară a rocilor neoproterozoice de pe scutul Canadian, din Norvegia,
China Centrală, Australia, Africa de Sud şi Groenlanda.
Specificul proceselor geologice din precambrian a influenţat esenţial asupra
formării şi repartizării zăcămintelor de substanţe minerale utile.
Din zăcămintele metalifere de origine intruzivă fac parte aurul din Transbaikalia
şi de la sudul Africii. Tot din această grupă fac parte zăcămintele de minereu de
fier din Ural, precum şi cele de uraniu din Canada şi Australia. Destul de
răspândite sunt zăcămintele de cupru şi cele polimetalice din Australia Centrală
şi cea de Sud, cele din sudul şi centrul Canadei, din Munţii Stâncoşi ai SUA,
zăcămintele de cupru din brâul de cupru al Africii (Zair şi Zambia).
O importanţă mare au, de asemenea, zăcămintele de titan din Canada (Lacul
Superior), cele de cositor din Brazilia şi cele de mangan din Nigeria şi Libia.
Minereuri polimetalice ce conţin vanadiu, plumb, zinc şi cupru sunt prezente în
sudul Africii.
Din zăcămintele de origine sedimentară un rol deosebit revine jaspilitellor. În
ele se conţin 95% din toate rezervele mondiale de fier. Aici trebuie menţionate
zăcămintele din cadrul Anomaliei Magnetice de la Kursk (Rusia), a bazinului
Krivoi Rog (Ucraina), cele din bazinul Lacului Superior (SUA şi Canada), din
Australia de Vest (bazinul Hamersley), bazinul Carajas (Brazilia) şi din regiunea
Transvaal (RAS).
De vârstă precambriană sunt minereurile de fier şi mangan din Brazilia şi Africa,
cobalt, cupru şi nichel din Canada, titan şi crom din sudul Africii, vanadiu din
Namibia şi Brazilia.
O importanţă mare au mineralele nemetalice legate de corpurile intruzive şi
masivele metamorfice. Aceste substanţe minerale utile sunt reprezentate prin
mică, feldspat, marmură, diamante, asbest, talc etc.
La cele enumerate ar mai trebui de adăugat zăcămintele de calcare şi dolomite
întâlnite şi ele în depozitele de această vârstă.