Alcătuirea chimică și mineralogo-petrografică a scoarței terestre

Compoziția chimică
Din cele 111 elemente câte cuprinde tabelul lui Mendelev, doar 90 sunt naturale, iar din acestea numai
12 ajung la concentrații mai mari de 0,1% . Oxigenul și siliciul constituie 72,4% din compoziția
chimică a mineralelor și rocilor scoarței terestre
După Goldschmidt elementele chimice din alcătuirea Pământului pot fi grupate în următoarele familii:
- elemente atmofile: H, C, O, N, Cl, I, Br și gaze inerte
- elemente litofile: Li, Na, Mg, Al, Si, Ti, Ca
- elemente siderofile: Fe, Ni, C, P, Co, Ge
- elemente calcofile: S, P, Cr, Mn, Cu, Zn, Pb, Fe, As, Ag
O altă abordare împarte elementele chimice în funcție de tendința lor de a se combina, deosebindu-se:
-elemente petrogene (Li, Na, K, Rb, Be, Mg, Ca, Sr, Ba, B, Al, C, Si, Ti, Zr, N, P, V, O, F, Cl) și
-elemente metalogene (Cu, Ag, Au, Zn, Cd, Hg, Ge, Sn, Pb, As, Sb, Bi, Cr, Mo, Te, W, Co, Ni, Pt, U).
Manganul și fierul se păstrează la limita dintre cele două grupe de elemente, având rol dublu.
Prin combinații desfășurate după legi specifice, elementele chimice existente în scoarță formează
substanțe minerale prezente în natură sub formă solidă, lichidă și gazoasă.

Cristalografie
În funcție de modul de așezare în spațiu al particulelor, se pot deosebi următoarele stări structurale;
- starea amorfă, în care particulele sunt dispuse cu totul dezordonat;
- starea nematică, în care particulele prezintă tendința de a se aranja ordonat după o singură direcție,
formând șiruri paralele;
- starea smectică, în care particulele prezintă tendința de a se aranja ordonat după două direcții,
realizându-se plane, care la rândul lor sunt dispuse dezordonat;
- starea cristalină, în care particulele se ordonează periodic după trei direcții în spațiu.

Minerale cristalizate și amorfe

Mineralele sunt corpuri omogene din punct de vedere fizico-chimic, specia minerală fiind unitatea
fundamentală în studiile mineralogice.
Mineralele amorfe au o structură caracterizată de o dispunere dezordonată a atomilor, ionilor, sau
moleculelor.
Mineralele cristalizate sunt construcții geometrice naturale, în care atomii, ionii, sau moleculele sunt
dispuse ordonat și periodic după direcțiile X, Y și Z ale spațiului, denumite direcții cristalografice.
Acestea sunt alcătuite din șiruri și plane reticulare.

Sisteme cristalografice
Pe baza structurii reticulare s-a stabilit că orice cristal se poate considera că derivă dintr-un
paralelipiped oarecare ale cărui muchii sunt proporționale cu perioadele (parametrii) șirurilor
reticulare. 1. Sistemul cubic 2. Sistemul trigonal (romboedric) 3. Sistemul tetragonal (pătratic) 4.
Sistemul hexagonal 5. Sistemul rombic 6. Sistemul monoclinic 7. Sistemul triclinic
Proprietățile mineralelor
Multe minerale, mai ales când cristalele lor sunt bine dezvoltate, pot fi identificate după o serie de
proprietăți ușor de recunoscut la scara eșantionului (macroscopic).
În cazul malachitului, cinabrului și realgarului este caracteristică culoarea, respectiv verde, roșie și
portocalie; hematitul se recunoaște după culoarea roșie, spre neagră și urmă brun-roșcată; azbestul se
recunoaște după cristalele flexibile cu habitus fibros; muscovitul după habitus lamelar și luciu sidefos,
etc. Pe această cale se pot recunoaște cca. 150 minerale.

Caracteristici morfologice
a) Forma cristalelor este condiționată de sistemul cristalografic, de tipul de structură a mineralului și
condițiile de cristalizare.
În funcție de forma lor exterioară mineralele pot fi:
- idiomorfe – apropiate de forma ideală, fiind delimitate de fețe plane intersectate după muchii drepte;
- hipidiomorfe – sunt mărginite atât de suprafețe plane, cât și de fețe rotunjite sau neregulate;
- allotriomorfe (xenomorfe) – sunt delimitate numai de suprafețe rotunjite, sau neregulate.
b) Habitusul cristalelor se referă la aspectul general al formei cristalului. Habitusul poate fi:
- izometric – cristalele sunt dezvoltate aproximativ egal după cele trei direcții;
- alungit – cristalele sunt alungite după una din direcțiile cristalografice;
- aplatizat – cristalele sunt dezvoltate după două direcții.
c) Forme de asociere a mineralelor. În natură, cristalele apar mai rar izolate, de cele mai multe ori
formând aglomerări policristaline:
-agregate constituite dintr-un singur mineral – agregate monominerale și
-agregate constituite din mai multe minerale – agregate poliminerale.
Pentru caracterizarea formelor de asociere a mineralelor se folosesc noțiunile de structură și textură.
Structura se referă la gradul de cristalizare, adică la raportul dintre componenții cristalizați și
necristalizați din agregat, precum și la dimensiunile relative și absolute ale cristalelor.
Se disting structuri:
- faneritice, afanitice, holocristaline , hipocristaline ,vitroase (sticloase)
Se deosebesc texturi: masive neorientate, radiare, concentrice, sferulitice, celulare, fluidale,
pământoase (pulverulente), șistoase.

Proprietăți optice
-Transparența caracterizează gradul de reflexie sau absorbție a razelor luminoase. Se deosebesc
minerale transparente, translucide (semitransparente) și opace .
- Luciul reprezintă efectul combinat al reflexei și refracției luminii. După aspectul suprafețelor, luciul
poate fi mătăsos, sidefos , gras, mat , sticlos, adamantin, semimetalic, metalic.
-Culoarea. În general mineralele transparente sunt incolore, iar cele opace au culori caracteristice,
idiocromatice când mineralul este pur, sau allocromatice când mineralul are diferite incluziuni
-Culoarea urmei se referă la culoarea pulberei unui mineral, pe care acesta o lasă prin frecare cu o
suprafață de porțelan, albă. Astfel: pirita – urmă neagră-gri; hematitul – roșie-sângerie sau brună;
magnetitul – neagră; blenda – brun-gălbuie, calcopirita – neagră-verzuie etc.
-Luminiscența. Prin luminiscență se înțelege proprietate unor minerale de a transforma diferite feluri
de energie în raze luminoase.

Proprietati mecanice
Casanța reprezintă proprietatea mineralelor de a se sparge sub acțiunea unor forțe mecanice
(majoritatea sulfurilor). Comportamentul „casant” al mineralelor este în opoziție cu cel maleabil și
elastic, care permite ductibilitatea (argilele, micele etc.).
Clivajul este proprietatea unor cristale de a se desface după suprafețe plane (fețe posibile de cristal)
sub acțiunea unor forțe mai puternice decât coeziunea.
Spărtura se referă la forma pe care o capătă prin spargere, fragmentele rupte dintr-un cristal. Spărtura
este caracteristică tuturor mineralelor care nu prezintă clivaj.
Duritatea reprezintă rezistența la zgâriere sau șlefuire pe care o opune suprafața mineralelor, la o
acțiune mecanică cu un corp mai dur.
Greutatea specifică este definită ca raportul dintre greutatea și volumul mineralului. Valoarea
numerică a greutății specifice este exprimată în g/cm3.
Din punct de vedere magnetic corpurile se împart în: diamagnetice – caracterizate prin susceptibilitate
magnetică foarte mică și care sunt respinse de câmpurile magnetice ; paramagnetice – cu
susceptibilitate magnetică mică, dar care sunt atrase foarte slab într-un câmp magnetic; feromagnetice
– susceptibilitate magnetică foarte mare .
În funcție de conductibilitatea electrică, mineralele se împart în bune conducătoare de electricitate
(conductori electrici) și rău conducătoare de electricitate sau izolante (dielectrice).
a) Termoelectricitatea. În condițiile în care sunt încălzite suprafețele de contact a două minerale bune
conducătoare de electricitate, în masa acestora apar forțe electromotoare (apar vibrații în masa
mineralelor).
b) Piroelectricitatea. Reprezintă fenomenul de electrizare a mineralelor prin încălzire, fiind
caracteristică mineralelor dielectrice ale căror cristale au axă de simetrie polară (turmalina).
c) Piezoelectricitatea. Este fenomenul de apariție a electricității în cristale prin acțiunea unor forțe
mecanice de comprimare sau tracțiune. Se întâlnește la cristalele dielectrice cu axe de simetrie polare
(cuarțul).
Din punctul de vedere al conductibilității termice, mineralele cu aspect metalic sunt în general bune
conducătoare de căldură, iar mineralele nemetalice pot avea conductibilități diferite.

Proprietati organoleptice
Acestea se referă în principal la următoarele:
Gustul – se recunosc mineralele ușor solubile: sarea gemă (gust sărat specific), silvina (gust amar, ușor
astringent) etc.;
Mirosul – prin lovire unele minerale degajă un miros specific: sulf, arsen etc.;
Pipăitul – se folosește mai ales în cazul mineralelor moi, cu aspect gras: talc, grafit, molibdenit; sau în
cazul aprecierii senzației de mineral mai rece sau mai cald (tușeul);
Auzul – poate ajuta pentru sesizarea unor sunete legate de compactitatea sau porozitatea mineralelor.
Clasificarea mineralelor
După compoziția chimică și structură, cele peste trei mii de minerale cunoscute în natură până în
prezent au fost clasificate în clase, subclase, grupe etc.
Numărul total de specii minerale cunoscute până în prezent (peste 3000) se repartizează claselor
minerale în următoarele proporții: silicați – 25,8%, fosfați – 17,5%, sulfuri – 13,3%, oxizi și hidroxizi
– 12,4%, sulfați – 8,4%, halogenuri – 5,8%, carbonați – 4,5%, elemente native – 3,3%, borați – 2,9%
etc.
După gradul de participare la compoziția scoarței terestre, mediile sunt aproximativ următoarele:
silicați și silice – 81%, oxizi și hidroxizi – 14%, carbonați – 0,7%, fosfați – 0,7%, halogenuri – 0,5%,
sulfuri – 0,15%, elemente native – 0,1% etc.
Clasele în care sunt grupate mineralele sunt următoarele: elementele native,sulfuri,oxizi , hidroxizi,
halogenuri, carbonati, nitrati,borati, iodati, silicati,fosfati, arseniati,