Sunteți pe pagina 1din 23

TEMĂ PROIECT

CONTROLUL CALITÃŢII PROCESELOR DE

AUTOEPURARE PE CURSURILE DE APĂ

Determinarea concentratiei ionilor hidrogen (pH)


Determinarea nitratior (NO3-)
Determinarea nitritilor (NO2-)
Determinarea sulfatilor (SO4-2)

CUPRINS
ARGUMENT ……………………………….....................................……………………...............4

1. Caracterizarea fenomenului de autoepurare………............................................6


1.1. Procese de autoepurare a apei..............................................................6
1.2. Autoepurarea apelor........................................................................... 10
2. Procedee de autoepurare ……………….............................................................11
2.1. Autoepurarea mecanică……………….................…..................................11
2.2. Autoepurarea chimică……………………....................................................11
2.3. Autoepurarea biologică……………………………….......................................12
2.4. Autoepurarea apelor reziduale in situ……………….................................14
3. Metode de îmbunătăţire a capacităţii de autoepurare …................................15
4. Determinarea nitratilor....................................................................................20
5. Concluzii...........................................................................................................21

BIBLIOGRAFIE …………………......................................................................…….......22

ARGUMENT

2
Poluarea apelor are o istorie în care putem oarecum distinge faze succesive de percepţie a
problemelor. În anii '50 principală temă de îngrijorare a fost scăderea oxigenului, în anii '60 s-a adăugat
eutrofizarea, în anii '70 metalele grele, în anii '80 acidifierea, nitraţii şi micropoluanţii organici. Anii '90 au
concentrat puternic atenţia pe degradarea apelor subterane. Aceste faze nu sunt faze de poluare ci de
conştientizare publică succesivă a diverselor aspecte. Ar fi evident de dorit că în probleme de ape să existe
perceperi complete şi corecte şi nu doar "pe bucăţi", abordări globale integrate proactive şi nu "mode",
abordări reactive şi sectoriale.
Sursele care produc poluarea apei de suprafaţa se pot diviza în: surse de poluare concentrate sau
organizate, reprezentate de apele uzate orăşeneşti, ce se deversează continuu şi de apele uzate industriale, cu
descărcare continuă sau intermitentă, surse de poluare neorganizate, dispersate pe suprafaţa bazinului
hidrografic al cursului de apă, constituite din apele de precipitaţii care spală suprafeţele localităţilor,
drumurilor, depozitelor de reziduuri, terenurilor agricole pe care s-au aplicat îngrăşăminte sau substanţe
chimice de combatere a dăunătorilor.
Sursele de impurificare a apelor subterane: impurificări cu ape saline, gaze sau hidrocarburi produse
ca urmare a unor lucrări miniere sau foraje; impurificări produse de infiltraţii de la suprafaţa solului a tuturor
categoriilor de ape care produc şi impurificarea dispersată a surselor superficiale; impurificări produse în
secţiunea de captare, datorită nerespectării zonei de protecţie sanitară sau condiţiilor de execuţie. În sursele
de alimentare cu apă se semnalează o mare diversitate de substanţe impurificatoare: compuşii organici
biogeni, compuşi organici refractari\compuşi mineral toxici substanţe petroliere, săruri minerale substanţe
radioactive, bacterii, viruşi, paraziţi.
Autoepurarea reprezintă ansamblul proceselor naturale de epurare chimică sau biochimică, prin care
receptorii sunt readuşi la caracteristicile lor calitative, pe care le-au avut înainte de primirea apelor uzate.
Factorii care influenţează procesul de autoepurare sunt de natura fizică, chimică şi biologică. Pentru
determinarea dinamicii poluării se utilizează: metode de analiza fizico-chimică pentru determinarea calităţii
şi cantităţii poluanţilor; metode de analiza biologică, pentru compararea dezvoltării formelor de viaţa în
absenţa\prezenta poluării Analiza fizico-chimică a apei urmăreşte determinarea conţinutului de suspensii
totale, suspensii decantabile din ape; determinarea substanţelor dizolvate precum şi determinarea
substanţelor organice.
Determinarea substanţelor dizolvate are la bază măsurarea pH-ului şi a cantităţii de oxigen dizolvat.
Apele naturale nepoluate, mai ales cele curgătoare, conţin oxigen dizolvat aproape de saturaţie. Deficitul de
oxigen indică poluarea organică a apelor Determinarea substanţelor organice se realizează global
determinând următorii indicatori: consumul biochimic de oxigen, consumul chimic de oxigen. Consumul
chimic de oxigen (CCO) redă cantitatea de substanţe organice exprimată prin consumul de oxidant necesar
pentru descompunerea lor în totalitate.
Consumul biochimic de oxigen în 5 zile (CBO 5) exprimă cantitatea de oxigen consumată în urma
oxidării biochimice a materiei organice. Alte durate de incubare utilizate mai frecvent sunt: consumul

3
imediat de oxigen (CIO) care arăta ce se întâmplă în primele 24h şi prin comparaţie cu CBO 5poate indica
prezenţa unor substanţe foarte rapid degradabile; CBO20 rezultat ce se apropie din totalul substanţelor
organice prezente.
Poluarea cu substanţe naturale: Poluarea directă şi indirectă prin deversări (directe sau indirecte)
de substanţe naturale în apă, cum sunt sarea (clorura de sodiu) pusă pe şosele, îngrăşămintele cu azot, fosfor
şi potasiu folosite în agricultură, dioxidul ce carbon şi alţi compuşi rezultaţi din arderea petrolului,
cărbunelui, gazului metan şi altor combustibil fosili; mineralele antrenate în ape din haldele miniere expuse
la zi etc.
Poluarea cu substanţe sintetice: Deversări directe sau indirecte de substanţe sintetice în apă,
organice sau anorganice. Asemenea substanţe sunt de exemplul masele plastice, biocidele (pesticide,
erbicide, insecticide, fungicide etc.), tetraetilplumbul, deşeurile radioactive etc.
Pentru a realiza încadrarea în standardele de calitate cerute pentru utilizarea ca apă potabilă, apele din
diferite surse trebuie tratate printr-o succesiune de operaţii şi procese unitare, gradul de tratare diferind în
funcţie de calitatea sursei utilizate şi de cerinţele consumatorilor.
În literatura de specialitate din România, pentru obţinerea apei potabile sau industriale se utilizează
termenul de tratare, iar pentru depoluarea apelor municipale sau industriale se foloseşte termenul de
epurare.

4
1. CARACTERIZAREA FENOMENULUI
DE AUTOEPURARE

1.1. Procese de autoepurare a apei

Autoepurarea apei reprezintă ansamblul de procese fizice, chimice şi biologice prin care apa se
debarasează de poluanţii conţinuţi, fără intervenţia omului.
Autoepurarea apei este influenţată de: natura şi concentraţia poluanţilor, temperatură (care
influenţează viteza reacţiilor chimice şi biologice), radiaţiile ultraviolete solare (cu efect bactericid, de
distrugere a bacteriilor şi bacteriostatic, de stagnare a înmulţirii bacteriilor) şi de regimul curgerii apei (debit,
turbulenţă, condiţii de amestecare a efluentului cu receptorul). Argilele din albia râurilor constituie adevărate
bariere naturale contra migrării poluanţilor.
Procesele fizice care au loc la autoepurare sunt:
- Diluţia poluanţilor prin dispersarea în receptor;
- Sedimentarea (căderea) particulelor solide din apă. Fenomenul depinde de mărimea particulelor,
densitatea lor, forma, densitatea efluentului, temperatură, viteza de curgere a apei. Sedimentarea este
favorabilă la particule grele, de mari dimensiuni, când temperatura de curgere a apei este redusă, deci la
râurile de şes. Sedimentele se depun mai mult la maluri, care astfel pot deveni depozite de poluanţi, cu
repercursiuni asupra vegetaţiei, animalelor care se adapă, peisajului, devenind locuri de înmulţire a
paraziţilor;
- Adsorbţia şi absorbţia poluanţilor pe şi în alţi poluanţi, sau la mal.
Procesele chimice pot fi de: oxidare (datorită oxigenului dizolvat în apă), reducere între
poluanţii existenţi şi precipitare. Precipitatele produc turbulenţa, după care se depun.
Procesele biologice din ape depind în plus faţă de factorii menţionaţi şi de concurenţa microbiană,
sau antagonismul dintre microflora adăugată prin poluare şi flora deja existentă în apă. Se obţin astfel efecte
bacteriostatice şi bactericide. La acestea se adaugă şi acţiunea bacterivoră a organismelor acvatice.
Substanţele organice se degradează la compuşi mai simpli (CO2, CH4, NH3, H2S, H2O).
Autoepurarea poate decurge aerob, în prezenţa oxigenului dizolvat în apă, dar şi anaerob, cu
ajutorul unor bacterii care-şi procură oxigenul prin descompunerea unor substanţe existente în apă. După

5
această schemă se reduc nitraţii, carbonaţii şi sulfaţii. Unele bacterii pot acţiona atât aerob, cât şi anaerob.
Plantele acvatice absorb CO2 şi sărurile din apă, degajând oxigen. Animalele (scoicile, viermii, racii ş.a.) şi
peştii reţin în corp unii poluanţi, contribuind la autoepurarea apei, dar devenind nocivi pentru animale şi
oamenii care se hrănesc cu ei. Poluarea intensă nu este redusă prin autoepurare şi apa "moare", fiind necesari
câţiva ani pentru eliminarea sedimentelor, a altor poluanţi şi repopulare.

Principalele ape dulci de suprafaţă: râurile şi lacurile

Râurile

Râu de suprafaţă

Cele mai mari 15 râuri duc 1/3 din scurgerea globală de apă pe continente. Cel mai lung e Nilul iar
debitul cel mai mare îl are Amazonul.

Curgerea râurilor este foarte diferită în funcţie de pantă, configuraţia albiei (rugozitate, formă,
adâncime etc.) şi de alţi factori. Viteza de parcurs variază pe diversele secţiuni şi este importantă de
cunoscut, mai ales pentru a putea prezice poziţia la un moment dat a unei unde de viitură sau de poluare.
Aceste lucruri se deduc prin analizarea datelor hidrologice (debit) şi de calitate a apei în diversele puncte ale
unui râu, date din care se poate observa viteza de înaintare a unei anume mase de apă mai voluminoase sau
cu o anume compoziţie distinctă (de exemplu o undă de poluare) între două secţiuni de control. Modele de
curgere se pot stabili şi experimental prin marcarea apei cu trasori cum sunt coloranţii (fluoresceină) sau
trasorii radioactivi. Cunoscând bine morfologia albiei şi alte elemente se pot face şi modelări teoretice, dar
de obicei albia unui râu are o complexitate prea ridicată pentru a permite o modelare teoretică a curgerii a
cărei rezultate să fie utile practic, cu excepţia unor porţiuni scurte sau a râurilor mari şi lente.

În cadrul aceluiaşi râu, apa nu curge cu viteză uniformă, ci lent spre fund şi maluri şi mai rapid spre
suprafaţă şi mijloc. Dar de regulă curgerea nu e laminară ci turbulentă iar variaţiile de pantă, lăţime,
adâncime a albiei, pragurile şi obstacolele şi alţi factori determină o curgere de mare complexitate şi
variabilitate, incluzând vârtejuri, bulboane, zone de contracurent sau cvasistaţionare alternând cu repezişuri.
Acest fapt la rândul său determină o variaţie spaţială şi temporală a albiei râului şi curgerii apei. Toate aceste

6
au o mare importanţă pentru autoepurarea apei şi pentru calitatea ecologică, oferind habitate variate în cadrul
aceluiaşi râu, ceea ce este esenţial pentru biodiversitate.

O moleculă de apă face în unele râuri zile sau săptămâni, dar în Nil drumul ei spre mare poate dura
un an. Dacă pe parcurs întâlneşte un lac, molecula de apă poate fi "întârziată" mult, de la zile sau săptămâni
până la secole întregi în lacuri mari precum Tanganyka sau Superior.

Râurile cu curgere rapidă şi turbulentă duc la un continuu amestec al apei şi deci la o compoziţie
relativ uniformă. La râurile mari şi lente amestecul se face mai puţin. Astfel, apele Amazonului şi ale lui Rio
Negro sunt în continuare separate chiar la mai multe sute de kilometri aval de confluenţă, la fel şi cele ale lui
Mississippi cu Missouri! În lacuri de asemenea nu se tinde oriunde spre uniformizare şi există gradiente
persistente în echilibru dinamic, nu doar pe verticală, ci şi pe orizontală, de la o zonă la alta, chiar dacă
există curenţi. Acest factor are mare importanţă în prelevarea de probe de apă, unde supraestimarea
uniformităţii poate duce la falsificarea rezultatelor.

Râul este un sistem dinamic, a cărui morfologie e normal să sufere anumite modificări în timp, atât
ca şi configuraţie internă a albiei minore, cât şi ca modificare a traiectului albiei, prin migrarea meandrelor şi
alte fenomene.

Fitoplanctonul în râuri există mult mai mult de cât se credea şi e de origine chiar din râu dacă acesta
e destul de lung sau lent sau cu destul golfuri, nişe de contracurent etc. Până la începutul anilor '90 subiectul
a fost sistematic neglijat, considerându-se că fitoplanctonul din râuri e nerelevant deoarece dacă există e
adus din lacuri şi nu autohton.

În râuri, în spatele obstacolelor (bolovani, picioare de pod, arbori etc.) apar vârtejuri, contracurenţi
etc. Car sunt de fapt microretenţii de apă care, însumate, dovedesc că într-un râu putem avea de fapt un
important procent de apă stagnantă şi nu "curgătoare" după modelul clasic. Evaluări cantitative direct s-au
putut face numai relativ recent, cu ajutorul teledetecţiei termice, deoarece apa din microretenţii e mai caldă
ca cea ce curge normal pe râu. Aceste rezultate influenţează predicţia evoluţiei concentraţiei unor poluanţi
sau a posibilităţilor de productivitate biologică a unui râu. De asemenea trebuie luat în calcul hyporheosul,
zona de sub fundul apei unde sunt multe vieţuitoare acvatice ce trăiesc continuu sau doar temporar în
sedimente.

De la izvoare spre aval, râurile îşi modifică treptat caracteristicile de curgere, configuraţia albiei şi
calitatea apei. Corespunzător variază şi structura biocenozelor. Pentru peşti putem distinge în zona noastră
geografică pe un râu porţiuni de dominanţă a unei specii sau asocieri: zona fântânelului; zona păstrăvului
(specii însoţitoare: boiştean, grindel, zglăvoacă); zona lipanului şi moioagei (specii însoţitoare: lostriţă, clean
dungat) etc.

Lacurile

Lacurile sunt ape stătătoare şi se împart în naturale şi artificiale. Cele naturale sunt majoritatea

7
situate într-o depresiune naturală închisă a scoarţei pământului, dar există şi lacuri de altă origine, cum sunt
cele de baraj natural, sau în cratere vulcanice etc. Majoritatea sunt lacuri cu apă dulce, însă există multe cu
apă sărată, mai ales în zone aride, dar şi în alte împrejurări cum sunt foste saline inundate, golfuri marine ce
au fost

Ape de suprafaţă (Lacuri)

separate de mare etc. Unele lacuri sunt alimentate de râuri sau pâraie/izvoare, altele aparent numai de
precipitaţii şi eventual izvoare submerse. Unele au scurgere prin râuri sau chiar fluvii, altele sunt lipsite de
scurgere. Majoritatea lacurilor sunt permanente, dar există şi numeroase lacuri temporare în zone carstice
sau aride, unele de foarte mari dimensiuni cum sunt lacul Erie din Australia, pe care geografii voiau să îl
şteargă de pe hărţi căci nu avusese apă multe decenii dar brusc s-a reumplut după ploi puternice...

Suprafaţa totală a lacurilor este de circa 2,7 milioane km 2, adică aproximativ 1,8% din suprafaţa
uscatului). Cel mai mare lac este Marea Caspică, cu 400.000 km 2 (dar cu apă sărată şi considerată de unii ca
fiind o mare, chiar dacă nu are legătură cu oceanul planetar) Urmează ca mărime lacul Superior (80.000
km2), apoi lacul Victoria şi alte circa 30 de lacuri cu peste 5000 km 2. Cel mai adânc lac este lacul Baikal, ce
atinge 1620 metri profunzime, fiind cel mai mare rezervor de apă dulce lichidă de pe Terra.

Lacurile artificiale sunt în marea lor majoritate lacuri de acumulare create prin bararea văilor cu
baraje de beton sau anrocamente, creând în spatele lor lacuri de acumulare. Primul baraj se pare că a fost
construit în Egipt acum peste 5000 de ani. Principala folosinţă pentru majoritatea acumulărilor este cea
hidroenergetică. Hidrocentralele sunt de diverse tipuri, determinate mai ales de caracteristicile de debit şi
cădere. Astfel, turbinele tip Pelton se folosesc la debite reduse cu căderi mari de apă, cele tip Francis la
căderi medii dar debite medii sau meri, cele tip Kaplan la căderi mici sau debite oscilante... Există şi turbine
tubulare, turbine reversibile (ce pot funcţiona şi ca pompe) iar pentru stocare de energie se construiesc
hidrocentrale prin pompaj.
8
O teorie clasică susţinea că un lac este o formaţiune efemeră la scara erelor geologice, că evoluţia lui
naturală este din punct de vedere biologic spre eutrofizare iar din punct de vedere hidrografic spre colmatare
şi dispariţie, prin afluxul de sedimente (râuri, vânt, erodarea malurilor...) şi prin depunerea de substanţe
organice din "ploaia biologică". Totuşi se constată că într-adevăr lacurile eutrofe, politrofe sau hipertrofe
merg rapid spre colmatare, pe când cele oligotrofe nu au depuneri semnificative pe fund de la procesele
biologice. Şi nu în toate lacurile există aport exogen ridicat de material care să se sedimenteze, astfel că
unele lacuri sunt practic nemodificate de milioane de ani.

În secolul XX toate marile lacuri fără scurgere din lume şi-au redus nivelul (Marea Caspică, Marea
Aral, Marele Lac Sărat, Marea Moartă etc.). Cauza este prelevarea de mari cantităţi de apă pentru irigaţii dar
şi o aridizare a climei.

1.2. Autoepurarea apelor


Autoepurarea apelor reprezintă totalitatea operaţiilor efectuate pentru diminuarea conţinutului de
poluanţi, astfel încât concentraţiile rămase să nu provoace poluarea apelor receptoare. Autoepurarea se
realizează într-o serie de utilaje, care alcătuiesc staţiile de epurare. Amplasarea staţiilor de epurare a apelor
uzate (poluate, sau reziduale) se face în aval de întreprinderea, sau întreprinderile poluante. Evacuarea
apelor epurate înapoi în albia râului are loc în aval, sau în amonte de zona de captare a apei (fig.1).În ultima
situaţie, întreprinderea este direct interesată în efectuarea corespunzătoare a epurării apei, deoarece urmează
să o utilizeze în procesul de producţie.

Din staţiile de epurare rezultă ape tratate, sau epurate şi nămoluri. Nămolurile se pot aplica în
agricultură, ca fertilizanţi, dar numai după analiza lor, pentru a nu conţine metale grele, substanţe toxice,
germeni patogeni, etc. Utilizarea lor se face numai pe soluri adecvate, în doze adecvate şi urmărind în timp
factorii de mediu.
Procedeele de epurare a apelor reziduale măresc costul produsului, deci trebuie să fi cât mai simple,
într-un număr cât mai redus de faze, cu consumuri specifice reduse de energie electrică, combustibili şi
reactivi. Reactivii se aleg cu preţuri scăzute (aer, calcar, etc.) şi se urmăreşte dozarea lor corectă, pentru a nu
polua apa cu ei. Cheltuielile de epurare se pot reduce prin recuperarea unor substanţe din apele reziduale şi
valorificarea lor, ca de exemplu: fibre celulozice, grăsimi organice şi uleiuri vegetale, metale (Cu, Ni, Cd,
Cr, Hg, etc.) fenoli, vitamina B12 ş.a. Cheltuielile scad şi dacă se valorifică nămolul, sau dacă se recirculă
apele uzate. Dacă apele epurate sunt eliminate cu conţinuturi mai mari decât limitele admise de standarde,
atunci întreprinderea vinovată de încălcarea legii plăteşte penalităţi.

9
2.PROCEDEE DE AUTOEPURARE

Autoepurarea se realizează printr-o serie de procedee, de natură fizică, chimică şi biologică.

2.1. Autoepurarea mecanică


Autoepurarea mecanică, sau primară constă în separarea particulelor solide de diferite dimensiuni
prin: - reţinerea particulelor de peste 1 mm pe grătare, sau site amplasate la partea superioară a curentului de
apă (fig.5.4);
- Deznisiparea în decantoare cu circulaţie orizontală, sau verticală, în care scade viteza apei la 0,3 -
0,4 m/s şi se depun particulele de 0,2 - 1 mm în 2 - 3 minute (fig.5.5);
- Separarea uleiurilor, produselor petroliere, grăsimilor etc. (fig.5.6);
- Decantarea particulelor sub 0,2 mm (suspensii fine şi o parte din particulele coloidale), în timp de
1 - 3 ore. Decantoarele pot fi gropi, iazuri de pământ, sau construcţii din beton, zidărie, oţel, mase plastice.

10
2.2. Autoepurarea chimică

Se aplică pentru poluanţii dizolvaţi în apă, sau în suspensii foarte fine. Înainte de staţia de epurare,
apele acide, sau alcaline sunt neutralizate. Astfel, de exemplu, în cazul apelor acide se tratează cu baza cea
mai ieftină, laptele de var (Ca (OH) 2).
Urmează autoepurarea chimică propriu-zisă, care constă într-o serie de tratări ale ape, în funcţie de
natură şi concentraţia poluanţilor. Procedeele mai des utilizate sunt: oxidarea, precipitarea, coagularea,
clorurarea.
Oxidarea unor substanţe dizolvate în apă se realizează cu oxigenul din aer, sau cu ozon. Se aplică
atât apelor acide (din industria celulozei, cu pH= 1-2), cât şi a celor bazice (din producţia de coloranţi). Se
realizează în cascadă, sau în bazine speciale

Ozonarea poate decurge direct, sau catalitic, folosind TiO 2, pentru distrugerea pesticidelor, acidului
oxalic, dioxanului din rezidii, vopselelor, produselor petroliere, antioxidanţilor din producţia de cauciuc, etc.
Precipitarea foloseşte reactivi adecvaţi pentru realizarea unor particule sedimentabile.
Coagularea utilizează săruri solubile de fier şi aluminiu aflate ca atare Al2(SO4)3, FeCl3, cenuşi de
termocentrală, bentonită (varietate de argilă). Se mai poate utiliza şi silice SiO 2, polielectroliţi (substanţe
macromoleculare). În apă, materialele menţionate formează precipitate voluminoase, care atrag substanţele
11
coloidale ce dau turbulenţă apei şi se depun împreună, mai repede, în decantorul primar.
Clorurarea utilizează ca reactiv clorul, sau hipocloritul, care reacţionează cu apa, producând oxigen
activ, ce distruge microorganismele din apă:
Cl2 + H2O →2 HCl + O
NaClO →NaCl + O
Clorurarea se realizează într-un utilaj, sau în mai multe utilaje, în serie (fig. 5.9).

2.3. Autoepurarea biologică

Autoepurarea biologică (secundară) urmăreşte eliminarea poluanţilor organici, biodegradabili cu


ajutorul microorganismelor. Au loc procese de fermentaţie aerobă, sau anaerobă, din care se formează
compuşi aglomeraţi (flocoane), care se separă de apă, alături de săruri minerale şi gaze (SO 2, CH4, CO2,
etc.).
Autoepurarea biologică se poate realiza pe cale naturală şi artificială. Pe cale naturală, apa epurată
mecanic este colectată într-un bazin colector şi utilizată la irigaţii. Metodă a fost aplicată în vechime, în
Ierusalim, la greci, romani şi chinezi. Investiţiile sunt evident mai reduse, dar procedeul nu se poate aplica la
toate tipurile de apă. Apa nu trebuie să conţină germeni patogeni, paraziţi, să nu aibă miros neplăcut şi se
aplică numai culturilor de porumb şi sfeclă de zahăr.
Imagini din timpul construirii unei ferme pilot pentru epurarea apelor uzate, biologic cu ajutorul
Zambilei de apă (Echhornia crassipes)şi a Salatei de apă (Pistia stratiotes) plante cu o mare capacitate de
filtrare a apelor

12
Autoepurarea biologică artificială
utilizează fie filtre biologice, fie bazine cu
nămol activ. Filtrele biologice (biofiltrele)
sunt de fapt bazine umplute cu roci minerale,
cocs, cărămidă spartă, materiale plastice.
Biofiltrele au prevăzute sisteme de ventilaţie,
pentru eliminarea gazelor. La suprafaţa
granulelor se formează o peliculă de 1 - 3 mm
grosime, conţinând materiale organice şi
bacterii aerobe, care descompun substanţele
organice. Se aplică substanţelor organice uşor
biodegradabile, aflate în concentraţie scăzută.
Bazinele cu nămol activ, sau de aerare, aerotancuri utilizează fermentaţia aerobă a substanţelor
organice din apa reziduală. Ca bazine de aerare se mai folosesc: şanţuri în teren impermeabil, gropi, canale
de beton. Aerotancurile sunt bazine cu secţiunea dreptunghiulară, sau circulară, prevăzute cu dispozitive de
aerare (conducte perforate, plăci poroase, turbine, valţuri). În interior se înmulţesc microorganismele
(bacterii, ciuperci, protozoare, viermi), dar şi alge, se elimină oxigen, din consumul compuşilor cu fosfor şi
azot (dacă procesul decurge la cald). Se formează flocoane ce se decantează ca nămol. Aerarea prelungită
stabilizează nămolul. Nămolul se colectează şi 15 - 20 % din el se recirculă pentru însămânţarea cu
microorganisme a bazinelor, iar
Restul se îndepărtează.
Nămolul se adună în cantităţi mari, de 3 - 4 l nămol/zi. Locuitor. Conţine 96 – 99 % apă, miroase
neplăcut, iar fermentaţia continuă. Se obţin volume mai reduse de nămol, uneori şi gaze cu conţinut de gaz
metan.
Stabilizarea aerobică a nămolului are loc în digestoare, asemănătoare aerotancurilor şi durează 4 - 5
zile.
Stabilizarea anaerobă, sau metanică a nămolului are loc în metantancuri închise, la 28 - 350C, în
care se dezvoltă bacterii ce descompun substanţele organice, formând biogazul, un amestec de gaze cu CH 4,
CO2, H2S, N2, mercaptani. Dintr-un kilogram de substanţe organice rezultă 800 - 1000 l de gaze, cu 70 - 75
% CH4, 20 - 25 % CO2 şi cu puterea calorică de 5000 - 6000 kcal/m3.
Metantancul este un recipient din beton precomprimat, de 10000 m3, prevăzut cu sistem de încălzire,
agitare, pompă de recirculare a nămolului, gazometru. Fermentaţia nămolului durează 20 - 30 de zile.
Metantancurile se amplasează în baterii. În figură 5.10 se prezintă schema unui metantanc, iar în figură 5.11
etapele procesului de stabilizare a nămolului.
Apele industriale se tratează separat, sau se amestecă cu cele orăşeneşti. Se acceptă deversarea în

13
reţeaua de canalizare urbană numai dacă apele industriale conţin (în mg/dm3): Cl- 100 maxim, SO4 2- 300,
fenoli 50, CN- 50, detergenţi 50, Cr, Cu, Aş, Ni, Pb, Zn, Cd câte 1. În caz contrar, apele industriale se
preepurează şi după aceea se amestecă cu cele orăşeneşti, sau se epurează separat.
Procedeele mecanice, chimice şi biologice se utilizează de multe ori asociate.
Pentru substanţele toxice, singurele procedee aplicabile sunt cele mecanice şi chimice. Celelalte
categorii de substanţe (solide, organice, bacterii) sunt epurate cu mare eficienţă prin procedeele biologice, pe
cale naturală, deci mai ieftină, sau pe cale artificială.
Un alt exemplu de tratare biologică pe cale naturală îl constituie apele provenite din industria
celulozei care se pot utiliza la irigaţii, obţinându-se eficienţe de eliminare şi de peste 90 %.

2.4. Autoepurarea apelor reziduale în situ


Tratarea în situ (la locul producerii) a apelor reziduale diminuează investiţiile pentru utilaje,
conducte, dar procedeele nu se pot generaliza, aria lor de aplicabilitate fiind redusă. Se utilizează: aerarea,
antrenarea cu abur a poluanţilor, desorbţia termică, tratarea chimică, extracţia cu solvenţi, procedee
biologice etc

3. METODE DE ÎMBUNĂTĂŢIRE A
CAPACITĂŢII DE AUTOEPURARE

În anumite situaţii, apele nu se pot trata eficient prin procedeele descrise mai sus, fiind necesare
14
tratamente speciale, ce necesită utilaje, aparatură, temperatură, catalizatori, reactivi adecvaţi, etc. Eficienţa
lor economică se explică prin: - posibilitatea îndepărtării unor poluanţi deosebit de periculoşi (toxici,
corozivi, radioactivi) şi aflaţi în concentraţii foarte scăzute; - recuperarea de substanţe valoroase, care reduc
cheltuielile de epurare; - se aplică acolo unde alte metode nu sunt utilizabile.
De exemplu:
A - Precipitarea controlată a unor săruri metalice (Fe, Mn, Co, Ni, Cu, Mo, V, Hg, Zn ş.a.) în
funcţie de pH-ul soluţiei.
B - Oxidarea catalitică a unor poluanţi deosebit de toxici, cum sunt: pesticidele, coloranţii,
medicamentele, cianurile, etc. Catalizatorii sunt săruri de Fe, Mn, Co, Ni, Cu, Mo, sau oxizii acestor metale,
depuse pe suport. Oxidarea are loc cu aer, la temperatură şi presiune obişnuite, în utilaje de mici dimensiuni,
cu consumuri reduse de reactivi şi energie, dar cu randament de 99 %.
C - Extracţia selectivă a unor compuşi, în solvenţi adecvaţi. De exemplu se extrage fenolul cu
hidrocarburi aromatice, separarea făcându-se prin distilare, sau tratare cu soluţie de hidroxid de sodiu, când
se obţine în faza apoasă fenolatul de sodiu, care se separă de faza organică. Soluţia apoasă se tratează cu
acid sulfuric, pentru recuperarea fenolului.
D - Schimbul ionic utilizat pentru separarea unor ioni metalici, a azotatului, a unor hidrocarburi
clorurate, etc.
E - Osmoza inversă, aplicabilă la nitraţi. Apa salinizată trece printr-o membrană de acetat de
celuloză, poliamidă, sau sticlă specială, obţinându-se o soluţie apoasă mult mai diluată (fig.5.12).
F - Membranele bipolare lasă să treacă printr-o faţă ionii de hidrogen H+ şi prin altă ionii oxidril
OH-. Apa salinizată curge în exteriorul membranei, difuzează central şi se disociază în ioni. Într-un
compartiment se formează o soluţie bazică, iar în celălalt compartiment, de partea cealaltă a membranei
bipolare se formează o soluţie acidă. Se pot recupera astfel din ape reziduale HF, HNO 3, H2SO4 etc.
(fig.5.13).
G - Electroforeza - deplasarea către electrozi a particulelor încărcate electric ale unui sistem coloidal
sub acţiunea curentului electric - se utilizează pentru separarea coloizilor.
H - Iradierea cu raze ultraviolete elimină din apele reziduale fenolul, unii produşi cloruraţi, toxici,
nocivi, cianurile, separă metalele grele, etc.
I - Arderea totală, cu plasmă, a deşeurilor organice.
J - Utilizarea de microorganisme heterotrofe (care se hrănesc cu substanţe organice din apă), sau
autotrofe (care se hrănesc cu substanţe anorganice) a dat rezultate pentru îndepărtarea unor substanţe
organice, dar şi pentru denitrificarea biologică a apei, când nitraţii au fost transformaţi în azot gazos.
Bacterii ca: Microccocus lactilyticus, Clostridium s-au utilizat pentru reducerea uraniului din sulfaţi.
Culturi de ciuperci s-au folosit pentru solubilizarea unor metale din sedimente, sau pentru degradarea unor
substanţe organice. De exemplu: Tricoderma harziamin s-a folosit pentru recuperarea unor metale,
Indigenous Thiobacilli – pentru solubilizarea aluminiului din bauxita din ape, Phanerochaete chrysosporium

15
– pentru degradări de substanţe organice, etc.

Statiile de epurare in container - Tehnologia de epurare MBR (Membrane Bio Reactor)

Statiile de epurare in container - Tehnologia de epurare MBR (Membrane Bio Reactor)

K - Membranele biologice aerobe, îmbogăţite cu oxigen s-au utilizat pentru fixarea electrostatică a
microorganismelor. Membranele sunt substanţe schimbătoare de ioni, realizate ca fire cave, în interiorul
cărora se introduce oxigen. Se separă substanţele din apă, sub formă de nămol. S-au recuperat astfel: Cu, Zn,
Ni, Cd, Cr, W, CN-, fenol, pesticide, diverse săruri, coloranţi,
etc.
L - Plantele filtru, ca: zambila de apă, salata de apă,
unele alge pot reţine unii poluanţi, chiar radioactivi. În condiţii
termice adecvate, plantele cresc voluminos şi dacă nu conţin
substanţe periculoase, pot fi administrate în hrana animalelor. În
figură 5.14 se prezintă un astfel de procedeu de depoluare a unor

16
ape, cu alge active

Salata de apă (Pistia stratiotes)


Zambila de apă(Echhornia crassipes)
Apă poluată se decantează, nămolul este trimis la stabilizare
prin fermentaţie anaerobă, apoi este uscat şi utilizat în
agricultură. Apa fără sedimente se tratează cu alge, la cald,
după care se separă algele prin flotaţie, apa putând fi utilizată în
agricultură, industrie, sau după o altă tratare, spre consumul
uman. Algele separate sunt sterilizate la cald, uscate şi valorificate în zootehnie.

Evacuarea apelor epurate


Apele epurate se evacuează:
- În reţeaua de canalizare urbană;
- În ape de suprafaţă. Pentru evacuarea în reţeaua de canalizare urbană, apele trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii de calitate:
- Să fie lipsite de suspensii, substanţe chimice agresive, substanţe inflamabile, toxice, inhibitori ai
procesului de epurare biologică;
- Conţinuturile de CN-, clor, H2S să fie sub 1 mg/l, produsele petroliere să fie maxim 150 mg/l; -
Temperatura să nu depăşească 500 C; pH-ul= 6,6 - 11. În cazul depăşirii acestor indicatori de
calitate, apele reziduale se preepurează într-o staţie proprie întreprinderii care le-a cauzat poluarea, după care
se deversează în reţeaua de canalizare urbană.
Pentru a putea fi evacuate în apele de suprafaţă, apele epurate trebuie să îndeplinească
condiţiile de calitate impuse de categoria receptorului. Apele de suprafaţă (receptorii) se clasifică în trei
categorii, după utilizarea lor şi anume:
- Categoria I-a - ape utilizabile în industria alimentară;
- Categoria a II-a - ape utilizabile la piscicultură şi agrement;
- Categoria a III-a - ape utilizabile la irigaţii şi în industrie.

Determinarea concentratiei ionilor hidrogen (pH)

pH-ul apei variaza putin fata de neutralitate datorita prezentei CO 2 ,HCO3-, CO3-2 si a unor saruri cu hidroliza
acida, respectiv bazica.
Determinarea exacta a pH-ului s-a efectuat prin metoda electrochimica cu electrod de sticla.
Principiul metodei: diferenta de potential existenta intre un electrod de sticla si un electrod de referinta
(calomel – solutie KCl saturata) introdusi in proba de apa analizata, diferenta de potential variaza liniar cu
17
pH-ul probei. Aceasta metoda este precisa si se poate aplica inclusiv apelor tulburi sau colorate. Exprimarea
rezultatelor se face prin calcularea mediei a 3 – 5 determinari.
Interpretarea rezultatelor:
Pentru apa potabila valori admise pH = 6,6 – 7,6
valori admise exceptional pH = 6,6 – 8,6

Determinarea sulfatilor (SO4-2)

Determinarea sulfitilor si sulfatilor se face global prin trecerea sulfitilor in sulfati prin tratarea
probelor de apa (100 ml) cu perhidrol (1 ml). Dozarea acestora s-a facut gravimetric prin precipitarea
sulfatilor sub forma de sulfat de bariu insolubil in mediu acid.
Mod de lucru
Probe a cate 250 ml apa de analizat au fost tratate cu solutie HCl 1 N in prezenta de metil orange
pana la indicarea mediului acid (coloratie rosie), adaugandu-se 2 ml HCl exces. Dupa aceea probele au
fost incalzite la fierbere, adaugand solutie BaCl2 5% fierbinte cu picatura pana la precipitarea totala a
sulfatilor. Dupa depunerea precipitatului (circa 3 ore pe baia de apa) se controleaza daca precipitarea este
completa, prin adaugarea a 2-3 picaturi de BaCl2 (intr-o portiune de solutie limpede obtinuta dupa
decantare). Dupa 12 ore amestecul a fost filtrat printr-un filtru cantitativ (banda albastra) si precipitatul a
fost spalat cu apa distilata fierbinte pentru indepartarea ionilor de clor.
Fliltrul cu precipitatul s-a adus intr-un creuzet tarat (masa exacta) si a fost calcinat la 200 ° C timp de 3
ore.
Dupa racire s-au adaugat cateva picaturi de acid azotic pentru a transforma in sulfat, sulfura provenita
din reducerea unei parti din sulfat de catre carbonul din hartia de filtru. Acidul azotic a fost indepartat
(prin evaporare) incalzind creuzetul. Apoi creuzetul cu precipitat a fost din nou calcinat.
Calcul
mg SO4-2/l =m . 0,4105 .1000 / V = 1. 0,4105 .1000/ 21,5 = 200 mg SO4-2 / l
In care 0,4105 reprezinta mg sulfat corespunzatoare la 1 mg BaSO4
m = masa precipitatului calcinat, in mg.
V = volumul de apa luat pentru analiza, in ml.
Interpretarea rezultatelor
Pentru apa potabila
- concentratia admisa : 200 mg SO4-2 / l
- concentratia admisa exceptional : 400 mg SO4-2 / l

Determinarea nitritilor (NO2-)

In apa nitritii pot proveni din impurificarea cu substante organice care contin azot, aflate in
descompunere, in cursul procesului de autopurificare. Determinarea nitritilor din apa s-a facut prin metoda
colorimetrica cu Reactiv Griess.
Principiul metodei
Nitritii din proba diazoteaza acidul sulfanilic in mediu acid. Sarea de diazoniu rezultata se cupleaza
cu α-naftil-amina, formandu-se un compus azoic colorat in rosu, cu λmax=520nm.
Reactiile care au loc sunt:
Reactivi:
- Reactiv Griess I : 1,6 g acid sulfanilic se dizolva in 100 ml sol CH3COOH 30% (solutia este stabila)
- Reactiv Griess II 1 g α-naftil-amina se dizolva in 50 ml apa distilata calda, se filtreaza si se aduce
intr-un balon cotat de 200 ml (la semn) cu solutie acid acetic 30%.
- Solutie etalon de nitrit : 0,15 g NaNO2 se aduc cu apa distilata la 100 ml, 1ml din aceasta solutie se
dilueaza la 100 ml (1 ml din aceasta solutie contine 0,010 mg NO2-)
Solutia nu este stabila - se utilizeaza numai proaspat preparata.
18
Prin amestecarea reactivilor corespunzatori intr-o serie de 6 eprubete s-a realizat urmatoarea scara
etalon:

Reactivi Nr. Probei


Etalon NO2 0 1 2 3 4 5 6
(1 ml 0,010 mg 0 0,1 0,2 0,3 0,4 0,6 1
NO2)
Apa distilata ml 10 9,9 9,8 9,7 9,6 9,5 9

Reactiv Gries I 0,5 0,5 0,5 0,5 0,5 0,5 0,5


(ml)
Reactiv Griess 0,5 0,5 0,5 0,5 0,5 0,5 0,5
II (ml)

Modul de lucru:
Dupa ce au fost preparate solutiile de NaNO2 pentru scara etalon dupa 20 minute s-a citit absorbanta
la un spectrufotometru la λ=520nm, cuva de 1 cm, fata de martor. Apoi s-a trasat graficul E = f(c) (E =
extinctia, primul punct din scara este extinctia martorului).
Proba de apa analizata a fost filtrata inaintea efectuarii acestei analize (pentru a nu introduce erori).
Probe a cate 10 ml au fost tratate cu 0,5 ml Reactiv Griess I si 0,5 ml Reactiv Griess II (reactiile s-au
efectuat in eprubete gradate iar Reactivii Griess au fost pipetati cu pipete speciale).
Dupa un repaos de 20 min s-a citit absorbanta la spectrofotometru in aceleasi conditii ca la scara
etalon.

Calcul:cu ajutorul curbei etalon s-a aflat concentratia NO2 - corespunzatoare probei.
Interpretarea rezultatelor:
Pentru apa potabila: - concentratia admisa 0
- concentratia admisa exceptional <0,3 mg / l,numai pentru apa provenita din
subteran de la adancimi mai mari de 60 m (neclorinata, corespunzatoare bacteriologic)
NO2- scade fixarea O2 la nivelul hemoglobinei producand in timp o scadere a globulelor rosii (anemie).

19
4. Determinarea nitratior (NO3-)

In apa, nitratii pot proveni fie din mineralizarea substantelor organice (ultima faza de oxidare a acestora)
fie din sol, unde se gasesc in concentratie constanta. Determinarea nitratilor s-a facut printr-o metoda
colorimetrica.
Principiul metodei:
Proba de analizat a fost tratata cu acidul fenol disulfonic ce reactioneaza cu azotatii prezenti in proba.
In urma reactiei s-a format acidul nitro-fenol-disulfonic, colorat in galben cu λmax=410nm conform reactiei

Reactivi:
- acid fenoldisulfonic : (12g fenol cristalizat s-au dizolvat in 144g H2SO4 (=1,84 g / cm3) (acidul
sulfuric utilizat a fost mai intai incalzit la fierbere pentru indepartarea urmelor de acid azotic
eventual prezente);
- solutia hidroxid de amoniu 25%;
- etalon nitrat (0,1631 g KNO3 uscat la etuva pana la masa constanta au fost trecute cantitativ in balon
cotat de 100 ml si s-a adaugat apa distilata pana la semn. 1ml din aceasta solutie a fost diluat la 100
ml (1ml din solutia diluata contine 0,01 mg NO3-).

Nr probei
0 1 2 3 4 5 6

ml etalon NO3 0 0,5 1 2 3 4 5


(1ml = 0,01 mg)
mg NO3- 10 5 10 20 30 40 50

ml apa distilata 1 9,5 9 8 7 6 5

ml reactiv 1 1 1 1 1 1 1

ml NH4OH 10 10 10 10 10 10 10

Modul de lucru : volume de 5 –10 ml proba de analizat s-au introdus in capsula de portelan si au fost
evaporate la sec. Dupa racire, peste reziduu s-au adaugat cate 1 ml acid fenoldisulfonic. Dupa 15
minute, timp in care a avut loc reactia, s-au adaugat 9 ml de apa distilata, 10 ml amoniac concentrat.
Dupa transvazarea in eprubete, s-a determinat absorbtia optica, fata de martor la  = 410 nm.
Calcul :

20
Cu ajutorul curbei de etalonare E=f(c) s-a determinat continutul de NO3 din probe.
Interpretarea rezultatelor :
Pentru apa potabila
- concentratia admisa este de 15 mg / l
- concentratia admisa exceptional 45 mg / l
Important de mentionat este ca ionii de NO 3 in tubul digestiv sunt redusi la ioni NO 2 a caror actiune a fost
precizata.

5. Concluzii

Epurarea apei - De ce ?

Natura dispune de mecanisme proprii de epurare. Natura însă nu poate epura debitele mari de ape uzate
deversate de industrie şi zonele populate. Rezultatul poluării cu apă uzată este imediat vizibil: râuri şi lacuri
în care mor peştii, miros urât şi devin focare de infecţii.

Epurarea apelor uzate este o prioritate pentru noi toţi.

Apa este habitatul a sute de specii de peşti, păsări şi alte vietăţi ce sunt dependente de calitatea apei;

 Apa este unul din cele mai importante medii de recreere.  Suntem atraşi de răuri, lacuri, plaje, mări şi
oceane pentru activităţi recreative precum pescuitul, sporturile nautice, plimbări sau odihnă.
 Apa uzată, prin încărcătura microbiologică pe care o transportă, este un factor major de risc pentru
sănătatea umană. Calitatea vieţii noastre depinde de calitatea apei din jurul nostru.
 Poluarea cu ape uzate este pedepsită prin
lege.
Zambilele de apă din bazinele experimentale au
înflorit la începutul lunii august

21
BIBLIOGRAFIE

1. Drăgan N., Meirosu E., Tomescu N.


Chimia mediului şi acalitatii vieţii, Ed. LVS Crepuscul, Ploieşti, 2000

2. Simionescu M., Stanesacu R., Szabolcs L.,


Poluarea şi protecţia mediului, Editura Printech Bucureşti 2002

3. Teodosiu C., Tehnologia apei potabile şi industriale, editura Matrix Rom, Bucureşti, 2001

4. Ducă Gh., Scurlatov I., Misiţi A., Macoveanu M., Surpateanu M.,
Chimie ecologică, Editura Matrix Rom, Bucureşti, 1999

22
23