Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Criminalistica Suport de Curs
Criminalistica Suport de Curs
CRIMINALISTICA
Suport de curs
2012
2
CUPRINS:
3
9.5 Tactica ascultarii a minorilor
4
INTRODUCERE
5
6
CAPITOLUL 1
CUPRINS:
Obiectivele capitolului 1
1.1. Definirea noţiunii şi obiectului criminalisticii
1.2. Metode folosite in identificare
1.3. Principiile fundamentale ale Criminalisticii
Bibliografia capitolului 1
Obiectivele capitolului 1
7
f. Perfecţionarea modului de cercetare, a diverselor categorii de
infracţiuni;
g. Elaborarea de metode şi prefigurarea de măsuri, destinate
prevenirii infracţiunilor sau altor fapte cu caracter antisocial;
Din analiza punctelor de vedere, exprimate în literatura de
specialitate, conţinutul noţiunii de criminalistică, poate fi definit astfel:
„Criminalistica este o ştiinţă judiciară, cu caracter autonom şi unitar,
care însumează un ansamblu de cunoştinţe, despre metodele, mijloacele
tehnice şi procedeele tactice, destinate descoperirii, cercetării
infracţiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârşirea lor şi a prevenirii faptelor
antisociale”.
Obiectul Criminalisticii
. Conturarea obiectului propriu Criminalisticii, prezintă importanţă deoarece:
evidenţiază, aportul particular al Criminalisticii în aflarea adevarului, principiu
fundamental al dreptului penal;
subliniază, unitatea şi autonomia Criminalisticii, faţă de celelalte ştiinţe juridice şi
nejuridice, aflate în slujba justiţiei, şi anume: medicina legală, psihologia judiciară, fizica, chimia
şi biologia judiciară;
Principalele direcţii în care acţionează criminalistica, sunt urmatoarele:
elaborarea de metode tehnice, necesare cercetării urmelor create cu prilejul săvârşirii
infracţiunilor sau a altor fapte ilicite, începând cu urmele specifice omului şi continuând cu cele
ale armelor sau instrumentelor, mijloacelor de transport, ale fenomenelor fizico-chimice, etc., în
vederea identificării persoanelor sau obiectelor;
studierea şi adaptarea unor metode de cercetare ale altor ştiinţe la necesităţile
criminalisticii, cum sunt: metodele de cercetare proprii fizicii, chimiei, biologiei şi matematicii,
pentru aplicarea lor la specificul activităţii de prevenire şi combatere a infracţiunilor;
elaborarea unor reguli şi procedee tactice, necesare efectuării unor acte de urmărire
penală sau cercetării judecătoreşti;
studierea practicii judiciare şi valorificarea experienţei din activitatea de urmărire
penală sau cercetării judecătoreşti, prin cunoaşterea modului de rezolvare a unor cazuri practice, a
modalităţilor de combatere şi prevenire a faptelor antisociale, precum şi stabilirea unor noi
metodologii de cercetare, pentru diferite tipuri de infracţiuni4;
analiza evoluţiei modurilor de operare, în săvârşirea faptelor infracţionale, pentru
stabilirea celor mai adecvate procedee, de prevenire şi combatere a lor, inclusiv de identificare a
autorilor acestora;perfecţionarea continuă a modului de cercetare a diverselor categorii
de infracţiuni, cu preponderenţă a celor care aduc atingere unor valori sociale deosebite, cele care
sunt săvârşite cu violenţă şi, în general, a faptelor infracţionale care prezintă mari dificultăţi de
investigare;
elaborarea de metode moderne şi perfecţionate, destinate prevenirii infracţiunilor sau
altor fapte cu caracter antisocial;
În considerarea celor de mai sus, obiectul de activitate al criminalisticii, este diferit în
funcţie de împărţirea tripartită a sistemului criminalisticii, astfel:
Tehnica criminalistică, cuprinde ansamblul metodelor şi mijloacelor tehnico-
ştiinţifice, destinate descoperirii, fixării, ridicării, păstrării şi examinării urmelor sau mijloacelor
materiale de probă;
Tactica criminalistică, cuprinde totalitatea procedeelor şi regulilor, altele decât cele
stabilite prin norme de drept, privind efectuarea actelor de urmărire penală şi în general de
efectuare a anchetei. Acest domeniu este destinat să formuleze reguli de organizare şi desfăşurare
a activităţilor de anchetă, de administrare şi examinare a probatoriului, cum sunt: cercetarea
locului faptei, reconstituirea, identificarea autorului şi a victimei, ascultarea persoanelor,
confruntarea, prezentarea pentru recunoaştere a potenţialilor autori, percheziţia, ridicarea de
obiecte şi înscrisuri, etc.;
Metodologia criminalisticii, se ocupă cu stabilirea de mijloace specifice de cercetare a
infracţiunilor, în funcţie de natura lor, respectiv: furt, vătămări corporale, omor, tâlhărie, viol,
8
înşelăciune, fals, accidente de muncă sau de circulaţie, accidente aeriene sau navale, incendii,
explozii, mărturii mincinoase, infracţiuni economice, de crimă organizată şi corupţie, etc.;
Tactica şi metodologia criminalistică se întrepătrund reciproc, sub aspectul finalităţii, ele
constituindu-se astfel, ca „tactică generală” şi „tactică specială”, de cercetare şi probare a
infracţiunilor şi a vinovăţiei autorilor acestora, în toate formele de participaţie infracţională.
9
c. principiul prezumţiei de nevinovăţie, reprezintă un principiu fundamental de drept, ce
guvernează desfăşurarea procesului penal. Astfel, orice persoană împotriva căreia a fost pornit
un proces penal, este prezumată nevinovată, numai organelor judiciare revenindu-le obligaţia
de a administra probele necesare dovedirii vinovăţiei..
d. principiul conform căruia, comiterea unei infracţiuni determină modificări materiale în
mediul înconjurător. Potrivit acestui principiu, toate faptele ilicite, ilegale, infracţionale ale
omului, ca de altfel toate activităţile sale, produc modificări care, din punct de vedere
criminalistic, se obiectivează în urme ale infracţiunii.
e. principiul identităţii. Printre activităţile pe care organele judiciare le desfăşoară, în cadrul
procesului penal, este şi activitatea de identificare a persoanelor, obiectelor sau fenomenelor,
aflate în legătură directă şi cauzală, cu faptele încriminate de legea penală.
BIBLIOGRAFIE:
1. Constantin Aioniţoaie; I. E. Sandu; V. Bercheşan; I.N. Dumitraşcu Tratat
de metodica şi tactica criminalistică Ed. Carpaţi 1994 ;
2. S. Alămureanu Criminalistică , Editura Risoprint, 2000 – Note de curs ;
3. Emilian Stancu - Tratat de criminalistică, Ed.Universul Juridic,
Bucureşti 2007;
10
CAPITOLUL 2
IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA
CUPRINS:
Obiectivele capitolului 2
2.1 Notiuni generale
2.2. Etapele identiificării criminalistice
2.3. Principiile identificării criminalistice
2.4. Fazele identificării criminalistice
Bibliografia capitolului 2
Obiectivele capitolului 2
După studiul acestui capitol studenţi vor fi capabili să demonstreze că
au dobîndit suficiente cunoştinţe pentru a şti
- etapele identificării criminalistice:
- fazele identificării criminalistice;
11
2.2. Etapele identiificării criminalistice
BIBLIOGRAFIE:
1. Constantin Aioniţoaie; I. E. Sandu; V. Bercheşan; I.N. Dumitraşcu Tratat
de metodica şi tactica criminalistică Ed. Carpaţi 1994 ;
2. S. Alămureanu Criminalistică , Editura Risoprint, 2000 – Note de curs ;
3. Nita Nelu – Criminalistica , Note de curs 2010;
13
CAPITOLUL 3
CUPRINS:
Obiectivele capitolului 3
3.1. Noţiuni despre urme
3.2. Clasificarea urmelor
3.3. Cercetarea criminalistică a urmelor papilare, de picioare, dinţi,
buze, etc.
3.4. Cercetarea criminalistică a urmelor biologice
Bibliografia capitolului 3
Obiectivele capitolului 3`
După studiul acestui capitol studenţi vor fi capabili să demonstreze că au
dobîndit suficiente cunoştinţe pentru a şti:
- să dea noţiunea urmelor;
- să facă clasificarea urmelor
14
3.2. Clasificarea urmelor
Clasificarea urmelor
Există diverse criterii şi modalitatăţi de clasificare a urmelor, din
care o reţinem pe aceea prin care se disting trei categorii de urme:
urme de reproducere;
urme formate de obiecte şi substanţe;
urme rezultate din explozii, incendii;
a. Urmele de reproducere, sunt rezultatul contactului nemijlocit a
două sau mai multe obiecte, unul lăsând pe suprafaţa celuilalt urme care indică caracteristicile sale
(Ex: urmele în cazul unui accident auto). În cazul acestei categorii de urme, există două tipuri de
obiecte, care trebuie să fie avute în vedere la analiza urmei:
un obiect creator de urmă,
un obiect primitor de urmă,
Clasificarea urmelor de reproducere:
După modul de acţiune, în realizarea urmei:
urme statice,
urme dinamice, După gradul de plasticitate, al obiectelor aflate în contact:
urme de adâncime,
urme de suprafaţă sau de stratificare
urme de destratificare,
b. Urmele formate de obiecte şi substanţe
Acest tip de urme este întâlnit frecvent, în diverse infracţiuni contra patrimoniului (furt,
tâlhărie, etc.), dar şi în infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii (vătămare corporală, omor, etc.), ele
fiind, după caz:
urme ale instrumentelor de spargere. In cercetarea infracţiunilor se întâlnesc, adesea,
urme rezultate din folosirea diferitelor instrumente, cu care s-a forţat un sistem de închidere, s-a
perforat un zid, s-a deschis o casă de bani, etc
Clasificarea urmelor create de instrumentele de spargere, se poate face după modul lor de
formare în:
urme statice;
urme dinamice;
urme de adâncime, care sunt mai frecvent întâlnite în unele cazuri de forţare, accidente,
etc.;
urme de suprafaţă;
urme de tăiere,
urme de apăsare,
urme de frecare,
urme de lovire, p
urme de forţare a sigiliilor.
urme create de mijloacele de transport.
15
Clasificarea urmelor de incendiu, se face în funcţie de cauza care le-a determinat,
respectiv:
incendii generate de cauze naturale. Acestea sunt, în general, produse de electricitatea
atmosferică, de razele solare, sau de autoaprinderi, astfel:
electricitatea atmosferică,
razele solare
autoaprinderile,
incendii generate accidental.
incendii create intenţionat
16
Crestele papilare, formeaza de regula trei zone:
zona bazală, dispusă între şanţul flexoral şi centrul desenului;
zona centrală, zonă ce deţine ponderea cea mai mare în clasificare;
zona marginală, alcătuită din crestele aflate la exteriorul desenului papilar;
Locul de întâlnire al celor trei zone, poartă denumirea convenţionala de delta.
Cercetarea locului faptei pentru relevarea şi ridicarea urmelor de mâini
Urmele de mâini, reprezintă una din categoriile foarte importante de urme, ce trebuie
căutate şi ridicate de la locul faptei. Căutarea acestor urme, implică atenţie, implică utilizarea de
mijloace optice şi de iluminat, precum şi instrumentar adecvat de relevare, ridicare şi păstrare.
Întotdeauna trebuie să se ţină seama, de posibilităţile de formare a urmele, mai ales a celor latente
şi de natura obiectelor pe care pot fi prezente: mobilă, sticlă, textile, hârtie, frunze, etc., în raport
de ipotezele formulate, referitor la modul de operare folosit de către infractor.
Urmele de mâini, pot fi prezente ca:
urme de adâncime: în pământ, noroi, aluat, etc.;
urme de suprafaţă, formate prin:
destratificare, pe obiecte prăfuite sau pe suprafeţe vâscoase, cum ar fi: praful de pe
mobilă, locuri mânjite cu sânge şi apoi atinse;
stratificare, cum ar fi urma palmară lăsată pe un perete, atins cu palma mânjită de
sânge;
Cercetarea locului faptei presupune organizarea şi desfăşurarea, în mod metodic, de
activităţi cuprinse în două faze, astfel:
în faza statică, se execută deplasarea şi căutarea conform traseului stabilit, pentru a se
realiza descoperirea şi înregistrarea urmelor. Căutarea urmelor de mâini se face, utilizând la
descoperirea lor, mijloace de iluminat şi radiaţie UV
în faza dinamică, se vor releva şi ridica urmele. Evidenţierea şi relevarea se face,
utilizând diferite substanţe chimice, care se vor alege, în funcţie de natura urmei (vizibilă sau
latentă) şi în funcţie de suprafaţa pe care se află, respectiv: roşu sudan, argintorat, negru de fum,
pulbere magnetică, cărbune, etc.
Fixarea urmelor de mâini
Din punct de vedere procedural, principalul mijloc de fixare a urmelor, îl reprezintă
procesul-verbal de cercetare la faţa locului. Fixarea în acest document, presupune consemnarea
exactă, precisă şi detaliată, a metodelor de relevare întrebuinţate, a locului în care au fost
descoperite şi a raportului de poziţie faţă de obiectele principale, aflate în acelaşi areal.
Din punct de vedere tehnic-criminalistic, fixarea urmelor presupune, în primul rând,
fotografierea urmelor, atât în cadrul general a locului faptei, cât şi în calitatea lor de obiecte
principale.
Printre procedeele de fixare a urmelor, se mai numără schiţele şi desenele întocmite la faţa
locului şi care se anexeaza procesului-verbal.
Ridicarea urmelor de mâini
Se poate realiza fie prin transferarea pe pelicula adeziva speciala, fie prin efectuarea unui
mulaj, astfel:
transferarea pe peliculă adezivă, denumită „folie adezivă”, se face numai după
relevarea şi fotografierea urmelor. Foliile adezive pot fi transparente, albe sau negre, alegerea lor
fiind în funcţie de culoarea urmei;
ridicarea urmelor cu ajutorul mulajelor, se realizeaza în cazul urmelor de adâncime,
dupa fotografierea prealabilă a lor;
transportarea obiectelor purtătoare de urmă, impune respectarea unor cerinţe de
manipulare şi ambalare, vizând prevenirea distrugerii sau alterării urmelor;
Expertiza criminalistica a urmelor de mâini
Constatarea tehnico-ştiinţifică dactiloscopică sau, după caz, expertiza dactiloscopică,
reprezintă etapa finală a activităţii, de clarificare a aspectelor legate de formarea urmelor de mâini
la faţa locului, pentru obţinerea de informaţii privind persoana, precum şi de precizare a raportului
dintre urmă şi activitatea infracţională.
Un aspect particular al identificării pe baza amprentelor digitale, îl reprezintă posibilitatea
identificării unor cadavre necunoscute.
17
Scopul principal al expertizei dactiloscopice, este acela al identificării persoanei ce a lasat
urme în câmpul infracţional, după ce s-a efectuat excluderea celor care, în mod normal, au avut
acces, anterior, în arealul ce formează câmpul infracţional. Pentru efectuarea expertizei
dactiloscopice, este necesară, ulterior, amprentarea persoanelor aflate în sfera de interes a
inestigaţiilor.
Cercetarea criminalistică a urmelor lăsate de alte părţi ale corpului
Cercetarea criminalistică a urmelor lăsate de picioare
Urmele lăsate de picioare, sunt folosite destul de rar în activitatea de identificare
criminalistică, considerându-se că acestea au mai puţine posibilităţi de individualizare, datorită
numărului relativ redus de elemente caracteristice, cu excepţia celor specifice crestelor papilare de
pe talpa piciorului.
Din categoria urmelor de picioare fac parte:
urmele plantei piciorului,;
urmele piciorului semi-încălţat sau ale ciorapilor,
urmele de încălţăminte, criminalistică a urmelor create de dinţi
Urmele create de dinţi, fac parte din categoria acelor urme, care pot oferi o bază de
identificare, atât sub raport criminalistic, cât şi medico-legal, datorită unor caractersitici ale
formei, dispunerii şi particularităţilor prezentate de fiecare dinte, îndeosebi după vârsta de 25 de
ani, când întreaga dantură este formată şi dezvoltată.
Fixarea urmelor de dinţi, se face prin consemnarea lor în procesul-verbal şi prin
fotografiere, insistându-se numai asupra detaliilor şi asupra corpurilor purtătoare de urmă, faţă de
celelalte obiecte principale.
Expertiza urmelor de dinţi sau „expertiza odontologică”, poate răspunde la întrebări privind
natura umană sau animală a urmei identificate, sexul, vârsta, tipul antropologic al persoanei care
le-a creat, mecanismul de formare şi caracteristicile dinţilor reflectate în urmă.
Cercetare urmelor de buze
Urmele de buze, se formează la contactul acestora cu diverse obiecte, prin depuneri de
natura biologică, de salivă, precum şi prin depuneri de natură alimentară şi cosmetică, după caz.
Urmele se prezintă sub formă statică sau dinamică. Pentru succes în identificare, însă, sunt
realmente utile, urmele statice. Se pot prezenta sub formă vizibilă sau latentă şi, în majoritatea
cazurilor, numai ca urme de suprafaţă.
18
Expertiza urmelor de sânge, încadrată în categoria mai largă a expertizelor bio-
criminalistice, este destinată să ofere clarificări la numeroasele întrebări, formulate de organele
judiciare, şi anume:
dacă urma este sau nu este de sânge;
dacă este de natură umană sau animală;
căror grupe din sistemul ABO, serice, enzimatice sau limfocitare, aparţine sângele;
care este organul din care provine;
dacă conţine alcool sau elemente de natură toxică;
dacă sângele aparţine unui bărbat sau unei femei;
care este vechimea aproximativă a urmei, etc.;
BIBLIOGRAFIE:
1. A. Ciopraga Criminalistica – Ed. Junimea Iasi, 2001 ;
2. Mocuta Gheorghe, Criminalitatea organizată şi spălarea banilor, Editura
Noul Orfeu, Bucureşti, 2004 ;
3. Emilian Stancu - Tratat de criminalistică, Ed.Universul Juridic, Bucureşti
2007;
19
CAPITOLUL 4
FOTOGRAFIA JUDICIARA
CUPRINS:
Obiectivele capitolului 4
4.1. Noţiunea şi însemnătatea fotografiei judiciare
4.2 Fotografia judiciară operativă (fixare)
4.3. Fotografia judiciară de examinare
Bibliografia capitolului 4
Obiectivele capitolului 4
După studiul acestui capitol studenţi vor fi capabili să demonstreze că au
dobîndit suficiente cunoştinţe pentru a şti:
- necesitatea şi importanţa fotografiei judiciare;
- categorii de fotografii care se execută la faţa locului;
20
4.2 Fotografia judiciară operativă (fixare)
Fotografierea la faţa locului, reprezintă un procedeu important, de fixare a
rezultatelor cercetării. Fotografierii la fata locului i se adaugă, în cazul săvârşirii
unor infracţiuni de omor, accidente de circulaţie rutiere, navale sau aeriene, dar
şi în cazul unor explozii, soldate cu victime omeneşti, tâlhării, etc., filmarea sau
înregistrarea video, a câmpului infracţional şi, după caz, chiar a activităţilor desfăşurate la faţa
locului. Procedeele de fotografiere la faţa locului, includ: fotografia de orientare sau de ansamblu,
fotografia schiţă, fotografia obiectelor principale, fotografia cadavrelor, fotografia de detaliu şi a
urmelor, astfel:
Fotografia de orientare sau de ansamblu. Serveşte la fixarea imaginii întregului loc al
faptei, în scopul identificării zonei în care a fost săvârşită infracţiunea.
Fotografia schiţă. Este executată în vederea redării, în exclusivitate, a întregului loc al
faptei, cu toate caracteristicile lui, sub următoarele forme :
fotografia schiţă unitară, unde se redă totalitatea locului faptei, într-un singur cadru;
fotografia schiţă panoramică, care este executată în situaţia în care, locul faptei ocupă
o suprafaţă mai mare şi este imposibil de redat, într-o singură fotografie. La randul ei aceasta
poate fi : fotografie panoramică liniară, unde aparatul foto se deplasează paralel cu locul faptei şi
fotografie panoramică circulară, care se realizeaza prin luarea de imagini, prin rotirea aparatului
foto, aparat care este situat într-un punct central;
fotografia schiţă pe sectoare, în care se redă, pe porţiuni, locul faptei. Se execută,
acolo unde nu se poate executa o fotografie unită, cum ar fi în apartamente.
fotografia schiţă încrucişată, pentru care aparatul este situat, succesiv, în puncte
diferite, în scopul evitării aşa-numitelor “zone oarbe”;
Fotografia obiectelor principale. Modalitatea fotografierii obiectelor principale, constă
în fixarea imaginilor acelor obiecte, care sunt în legătură sau care reflectă urmele şi rezultatele
actului infracţional. Din grupa obiectelor importante, pot face parte: corpul victimei, armele şi
instrumentele folosite la săvârşirea infracţiunii, obiectele care poartă urme, urmele ca atare, etc.
Fotografia cadavrelor. Indiferent de cauza morţii, respectiv: omucidere, sinucidere sau
accident, este necesar să se efectueze fotografii, pentru redarea poziţiei corpului, a stării
îmbrăcămintei, a tuturor leziunilor vizibile în acel moment, a distanţei şi raportului cadavrului cu
obiectele din apropiere.
cadavrele dezmembrate
cadavrele înecaţilor,;
cadavrele spânzurate sau în poziţia şezând, vot fi fotografiate din faţă, din spate şi din
lateral;
cadavrele carbonizate,;
cadavrele îngheţate,;
Fotografia de detaliu şi a urmelor. Este specifică fazei dinamice a cercetării la faţa
locului, când este permisă deplasarea şi modificarea poziţiei obiectelor, în vederea punerii în
evidenţă a detaliilor caracteristice, a urmelor şi a identificării lor pe suprafaţa obiectului. În acest
caz, detaliile sunt fotografiate din apropiere, la scară mare, cu surse de lumină laterale.;
b. Fotografia semnalmentelor şi de identificare a persoanelor. Reprezintă un ansamblu de
procedee fotografice, în vederea înregistrării imaginii persoanelor care au săvârşit infracţiuni ori
alte fapte antisociale, precum şi a cadavrelor necunoscute, în vederea identificării lor ulterioare.
Fotografia de identificare a persoanelor.
Fotografia de identificare a cadavrelor necunoscute.
Fotografia de urmărire.
c. Fotografia destinată fixării rezultatelor unor activităţi de urmărire penală. In vederea
fixării rezultatelor unor acte de urmărire penală, şi anume: a percheziţiilor, a reconstituirilor, a
prezentărilor pentru recunoaştere, este necesară efectuarea de fotografii, care vor ilustra
constatările cuprinse în procesul-verbal, astfel:
Fotografia de fixare a rezultatelor percheziţiei.
Fotografia de fixare a rezultatelor reconstituirii.
Fotografia de fixare a rezultatelor prezentării pentru recunoaştere.
21
4.3. Fotografia judiciară de examinare
Fotografia judiciară de examinare, reprezintă un ansamblu de procedee,
destinate cercetării în condiţii de laborator, a mijloacelor materiale de probă,
precum şi fixării rezultatelor investigării tehnico-ştiinţifice, a corpurilor delicte
sau a urmelor ridicate de la faţa locului.
Fotografia judiciară de examinare, se poate clasifica în:
fotografia de examinare în radiaţii vizibile, respectiv: fotografia de ilustrare, de
comparare, de umbre, de reflexe, de contrast, de separare a culorilor şi microfotografia;
fotografia de examinare în radiaţii invizibile, respectiv: ultraviolete, infraroşii,
roentgen, gamma şi beta, radiaţii neutronice şi holografia;
a. Fotografia judiciară de examinare în radiaţii vizibile, cuprinde:
Fotografia de ilustrare,
Fotografia de comparare,
fotografia de comparare prin confruntare,;
fotografia de comparare prin suprapunere,
fotografia de comparare prin stabilirea continuităţii liniare sau numai prin
juxtapunere, s
Fotografia de umbre, spargere;
Fotografia de reflexe,
Fotografia separatoare de culori, s.;
Fotografia de contrast,
BIBLIOGRAFIE:
1. A. Ciopraga Criminalistica – Ed. Junimea Iasi, 2001 ;
2. Mocuta Gheorghe, Criminalitatea organizată şi spălarea banilor, Editura
Noul Orfeu, Bucureşti, 2004 ;
3. Nita Nelu – Criminalistica , Note de curs 2010;
22
CAPITOLUL 5
CUPRINS:
Obiectivele capitolului 5
5.1. Aspecte privind cercetarea criminalistica a documentelor
5.2. Expertiza criminalistică a scrisului de mână
5.3 Cercetarea criminalistica a falsului in inscrisuri.
Bibliografia capitolului 5
Obiectivele capitolului 5
După studiul acestui capitol studenţi vor fi capabili să
demonstreze că au dobîndit suficiente cunoştinţe pentru a şti:
- cine şi în ce situaţii solicită efectuarea unei expertize
criminalistice a scrisului;
- întrebări care se adresează expertului criminalist pentru
lămurirea cauzei;
23
Reconstituirea înscrisurilor, pe baza metodelor criminalistice, are în vedere înscrisurile
degradate sau distruse parţial, respectiv numai pe acelea la care este posibilă refacerea.
Refacerea înscrisurilor rupte sau tăiate, este o operaţie ce se efectuează în mai multe
etape. Refacerea propriu-zisă, se face de la colţurile şi marginile actului, continuându-se cu
celelalte fragmente, pe baza formei marginilor acestora, a direcţiei rândurilor, a urmelor de pliere,
a conţinutului ori a altor elemente grafice, care permit stabilirea succesiunii fragmentelor de
hârtie. Fragmentele de hârtie, se fixează între două plăci de sticlă sau două coperţi de plastic
transparent, care se lipesc pe margini cu o bandă adezivă. Nu este permisă lipirea directă a
bucăţilor de hartie, sau folosirea benzilor adezive.
Refacerea documentelor arse, necesita procedee laborioase şi o atenţie deosebită, pentru
prevenirea distrugerii definitive. Transportarea înscrisurilor carbonizate, se face în cutii cu vată,
care să nu preseze hârtia arsă şi să nu permită lovirea acesteia, de pereţii cutiei. Examinarea în
laborator, necesită asigurarea elasticităţii hârtiei, prin pulverizarea cu vapori de apă şi ulei de
ricin..
Refacerea înscrisurilor supuse la acţiunea apei, este posibilă în funcţie de mai multi
factori, şi anume: calitatea hârtiei şi calitatea cernelii, timpul cât înscrisul a stat în apă, vechimea
actului, compoziţia apei, gradul de poluare, aciditate, etc.
Stabilirea autenticităţii unui înscris. În mod frecvent, se solicită stabilirea autenticităţii
documentelor sau actelor de identitate, a legitimaţiilor de serviciu şi de călătorie, a permiselor de
acces în diverse locuri, a actelor de stare civilă, a certificatelor şi documentelor contabile, precum
şi a bancnotelor de hârtie, a diverselor titluri, cecuri şi alte documente de valoare, etc.
Deosebirea dintre falsificare şi contrafacere, este aceea că prima se realizează prin
modificarea, în forme variate, a conţinutului unui înscris sau document, iar cea de a doua
reprezintă confecţionarea întregului act, astfel încât el să semene cu unul original.
Stabilirea vechimii unui înscris, se poate cere, în situaţia în care data reală ori momentul
redactării înscrisului, nu corespunde cu data indicată în act, sau, atunci când anumite părţi din
înscris, sunt redactate în perioade diferite de timp, contrar aparenţelor, multe din acestea fiind
tipice pentru falsul prin adăugare de text.
24
persoane aceasta trece printr-un proces lent de evoluţie, chiar aproape neevident pentru
perioade relativ scurte;
modificări determinate de necesitatea scrierii, mai mult sau mai puţin rapide;
modificări datorate stării psiho-somatice, situaţie în care, paleta extrem de largă de
stări, ce se abat de la normalitatea psihică şi fiziologică, cât şi legătura de netăgăduit, dintre starea
psihică şi cea fizică, fac ca scrisul să sufere „alterări”, generate de stări ca: oboseală, depresie,
surmenaj, ingestie de toxice, etc.
modificări rezultate din conducerea mâinii, de către o altă persoană, a mâinii unor
persoane bolnave sau analfabete, pentru executarea unor semnături pe documente, cum ar fi:
testamente, contracte, etc.;
modificări produse de stări de intoxicaţie, în mod special cu alcool, droguri,
medicamente, intoxicaţii cu ciuperci, auto-otrăviri suicidiare, etc., implicate în scriere;
modificări cauzate de incapacităţi fizice ale organelor implicate în scris, cum ar fi:
accidentări sau amputări ale degetelor, mâinilor, precum şi pierderea sau afectarea vederii;
modificări generate de alţi factori aleatorii, rezultat al unor influenţe de moment, care
afectează numai câte un specimen de scris sau de semnătură, numai datorită acelor condiţii
speciale, care ţin de:
Efectuarea expertizei grafice, propriu-zise, consacrată identificării persoanei, parcurge
toate fazele oricărui proces de identificare criminalistică, respectiv:
cercetarea prealabilă a materialelor, necesară cunoaşterii obiectului expertizei şi
stabilirii calităţii şi cantităţii modelelor de comparative, urmată de analiza separată a scrisului în
litigiu şi a scrisurilor de referinţă;
examinarea comparativă, care conduce la stabilirea asemănărilor şi, după caz, a
deosebirilor, dintre scrisul în litigiu şi cel de comparaţie;
Rezultatul unei expertize grafice, reprezintă rodul unei examinări calitative, a
caracteristicilor cu valoare de identificare, prin care s-a ajuns fie la o concluzie certă, privind
identitatea sau neidentitatea persoanei, fie la o concluzie de probabilitate.
25
Dinamica şi viteza scrierii, situaţie în care aprecierea acestor caracteristici ale scrisului,
se poate face într-un context mai complex. Un scris evoluat, are o dinamică superioară, putând fi
executat cu viteză. În cazul imitaţiilor sau a modelelor fanteziste, va lipsi spontaneitatea, dinamica
fiind alterată, iar viteza mai redusă;
Caracteristicile speciale ale scrisului
Detaliile de construcţie literală ale scrisului
Detaliile de construcţie literală ale scrisului, reprezintă modul particular, personl, în care un
anumit autor execută construcţia semnelor grafice, a literelor, a cifrelor, precum şi modul în care
el realizează legarea şi atacul execuţiei semnului grafic, precum şi finalizarea acestuia. Pentru
analizarea detaliilor particulare, de construcţie literală ale scrisului, se au în vedere elemente
caracteristice, referitoare la:
structura semnelor grafice, având în vedere faptul că un anumit autor, execută un
anumit model de semn grafic sau mai multe modele specifice;
numărul elementelor constructive, ale semnului grafic, cum ar fi numărul de mişcări şi
de trăsături, prin care se realizează semnul grafic respectiv;
forma elementelor constructive, ale semnului grafic, cum ar fi:
trăsături drepte: verticale, oblice, orizontale;
trăsături circulare: închise, semicirculare, spiralate;
Modificarea scrisului în mod intenţionat
Deghizarea scrisului, constituie o schimbare voluntară a scrisului, în scopul de a
ascunde identitatea autorului. Cu toate acestea, în scrisul respectiv, se menţin elemente din scrisul
obişnuit al autorului, întrucât, chiar şi deghizarea, menţine reflexe ale grafismului original al
scriptorului..
denaturarea caracterelor grafice, care are loc prin schimbarea înclinării şi
dimensiunilor scrisului, prin schimbarea modului de formare şi legare a unor litere. În general, se
dă o altă înclinare întregului scris, alteori se scrie chiar cu mâna stângă, şi se încearcă, a se da
aparenţa unui nivel grafic inferior, celui real al autorului.;
scrierea cu litere asemănătoare celor de tipar, în general cu majuscule, situaţie în care
autorul execută modele personale ale literelor majuscule, identificarea fiind relativ simplă.
Probele de scris trebuie să fie luate şi cu acest gen de caractere;
scrierea cu mâna stângă, situaţie în care scrisul este mai greoi, unghiular şi cu axele
literelor răsturnate spre stânga;
Contrafacerea scrisului, prin copiere şi prin imitare, modalităţi specifice falsificării
semnăturilor. Ele apar rar pentru texte, iar textele mai lungi vor avea un aspect forţat, artificial.
Presiunea va fi în general constantă, se vor putea găsi urme ale folosirii iniţiale a unor trasee cu
creion, urme de prindere cu ace a actului copiat, etc.
26
Testul de autoevaluare nr.5
BIBLIOGRAFIE:
1. Mocuta Gheorghe Metodologia investigării infracţiunii de spălare a
banilor, Editura Noul Orfeu, Bucureşti, 2004 ;
2. Cirjan L.- Tratat de criminalistică, Ed.Penguin Book Bucureşti 2005;
3. Emilian Stancu - Tratat de criminalistică, Ed.Universul Juridic, Bucureşti
2007;
27
CAPITOLUL 6
BALISTICA JUDICIARA
CUPRINS:
Obiectivele capitolului 6
6.1 Notiuni introductive
6.2 Date tehnice privind armele de foc di munitia
6.3 Urmele principale si secundare ale impuscaturii
6.4 Expertiza criminalistică balistică a armelor de foc şi a urmelor
acestora
Bibliografia capitolului 6
Obiectivele capitolului 6
După studiul acestui capitol studenţi vor fi capabili să demonstreze că au
dobîndit suficiente cunoştinţe pentru a şti:
- date tehnice privind armele de foc;
- care sunt urmele principale ale împuşcături ;
28
menţionat, că percutorul, pragul aruncător, etc., lasă urme specifice, apte să servească la
identificarea armei.
Clasificarea armelor
Criteriile de clasificare urmăresc, în principal, stabilirea celor mai adecvate repere, care pot
facilita identificarea de grup şi individuală a armelor de foc, astfel:
După destinaţie, armele se împart în:
După modul de funcţionare,
După construcţia canalului ţevii,
După calibru,
După lungimea ţevii,
29
Urmele de pe tubul cartuşului, se formeaza în trei etape, succesive, astfel:
la încărcarea cartuşului în armă, când se formează urme dinamice longitudinale, pe
pereţii laterali ai tubului, prin impingerea cartuşului în camera de detonare;
în momentul tragerii sau al declanşării focului, când apar, în primul rând, urmele
percutorului şi ale peretelui frontal al închizătorului, pe fundul cartuşului;
la extragerea şi aruncarea din armă a tubului tras, când se imprimă pe marginea
anterioara a rozetei tubului, urmele ghearei extractoare, iar pe fundul tubului urmele pragului
aruncător, a ejectorului;
Urmele de pe glonţ, au un caracter dinamic şi reflectă caracteristicile construcţiei interioare
a ţevii ghintuite.
B. Urmele de împuşcare
Prin urme de împuşcare, se înţeleg, în primul rând, urmele specifice formate de proiectil,
urme care sunt denumite şi „factori primari” sau „urme principale ale tragerii”. De asemenea, în
cazul împuşcăturilor există şi „urme secundare” sau „factori suplimentari ai tragerii”, formate,
în special, în cazul tragerilor de la o anumită distanţă.
Urmele principale ale tragerii, sunt rezultatul acţiunii directe, exercitate de către proiectil şi
se întâlnesc sub trei forme, respectiv:
urme de perforare, existente în situaţia în care, proiectilul a traversat întreg corpul,
fiindu-le specifice trei elemente, respectiv: orificiul de intrare, canalul şi orificiul de ieşire.
Orificiile de intrare şi de ieşire, se deosebesc între ele prin anumite caracteristici, pe baza cărora se
stabileşte direcţia din care a pătruns proiectilul, direcţie ce nu coincide în toate cazurile cu direcţia
de tragere, traiectoria glonţului putând fi influenţată de diverşi factori. Pe corpul uman, orificiul
de intrare se caracterizează prin lipsă de ţesut, iar diametrul său este apropiat de cel al
proiectilului.
urme de pătrundere sau canale oarbe, când glonţul pătrunde în corp, fără a mai ieşi;
urme de ricoşare, când glonţul este deviat de către un obiect dur, în funcţie de
densitatea obiectului respectiv şi de unghiul de lovire a acestuia. Acest tip de urme constau din
adâncituri sau zgârieturi, în funcţie de unghiul de lovire şi de natura obstacolului, aflat pe
traiectoria glonţului. Ricoşeul determină o modificare a traiectoriei glonţului, concomitent cu o
reducere a forţei sale cinetice;
Urmele secundare ale tragerii, sunt rezultatul acţiunii unor factori suplimentari ai tragerii,
alţii decât cei specifici proiectilului. Urmele secundare pot fi împărţite în două mari categorii,
respectiv:
urme secundare formate indiferent de distanţa de tragere, cum sunt:
inelul de frecare, creat prin depunerea pe marginea orificiului de intrare, a unor
particule de unsoare, praf, rugină sau oricare altă substanţă, aflată pe suprafaţa proiectilului;
inelul de metalizare, care constă din depuneri de particule metalice, desprinse de pe
suprafaţa proiectilului, în momentul perforării unor obiecte, cu un anumit grad de densitate, cum
ar fi oasele plate ale corpului uman;
urme secundare formate la tragerile cu ţeava armei lipită de corp sau de la mică
distanţă, şi anume:
rupturile, provocate de gaze, care apar la tragerile efectuate de la distanţe mai mici de
10 cm;
urmele gurii ţevii armei, care se formează prin lipirea acesteia de corp;
urmele de unsoare, existente pe ţeava armei, care apar sub formă de stropi, depuşi în
jurul orificiului de intrare, etc.;
Sub raport tehnic, criminalistic, examinarea urmelor secundare se face numai în condiţii de
laborator, descoperirea lor necesitând folosirea radiaţiilor invizibile, infraroşii, precum şi analize
spectrale şi chimice, analize prin activare cu neuroni, etc.
30
6.4 Expertiza criminalistică balistică a armelor de foc şi a urmelor
acestora
BIBLIOGRAFIE:
1. Mocuta Gheorghe Metodologia investigării infracţiunii de spălare a
banilor, Editura Noul Orfeu, Bucureşti, 2004 ;
2. Cirjan L.- Tratat de criminalistică, Ed.Penguin Book Bucureşti 2005;
31
CAPITOLUL 7
CUPRINS:
Obiectivele capitolului 7
7.1. Notiunea cercetarii la fata locului
7.2. Pregatirea cercetarii la fata locului
7.3. Efectuarea cercetarii la fata locului
Bibliografia capitolului 7
Obiectivele capitolului 7
După studiul acestui capitol studenţi vor fi capabili să demonstreze că au
dobîndit suficiente cunoştinţe pentru a şti:
- în ce constă pregătirea pentru efectuarea cercetării la faţa locului;
- activităţile care se execută la faţa locului;
32
„Cercetarea la faţa locului, reprezintă o activitate procedurală, al cărei obiect îl constituie
percepţia nemijlocită, de către organele judiciare, a locului unde s-a săvârşit activitatea
infracţională, descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor şi a mijloacelor materiale de probă, în
vederea stabilirii naturii şi împrejurărilor comiterii infracţiunilor, a elementelor care să conducă la
identificarea făptuitorului”10. „Cercetarea la faţa locului, este activitatea procedurală şi de tactică
criminalistică, al cărei obiect îl constituie perceperea nemijlocită a locului unde s-a săvârşit o
faptă de natură penală, căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea şi examinarea
mijloacelor de probă, inclusiv precizarea poziţiei şi stării acestora”
Delimitarea limitelor, în care se poate desfăşura activitatea de cercetare la faţa locului,
teoretic, trebuie să răspundă la două imperative:
în primul rând, suprafaţa de cercetat, din considerente de ordin practic, trebuie să fie
cât mai vastă, astfel încât să se poată concluziona, atât de către organul judiciar, cât şi de către
persoanele interesate, că, cel puţin sub acest aspect, au fost epuizate toate posibilităţile de
cercetare;
în al doile rând, ţinându-se cont de garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale,
perimetrul de cercetat trebuie restrâns, ori de câte ori s-ar putea aprecia că extinderea este
abuzivă, fiind astfel puse în pericol, în mod neîntemeiat, drepturile şi libertăţile fundamentale,
garantate persoanelor; .
Necesitatea şi scopul efectuării cercetării la faţa locului
Analizând considerentele ce ţin de utilitatea, necesitatea şi oportunitatea efectuării cercetării
la faţa locului, organele judiciare pot decide să se deplaseze la faţa locului, în vederea desfăşurării
următoarelor activităţi14:
perceperea directă, nemijlocită şi fixarea ambianţei locului faptei;
descoperirea, fixarea şi examinarea, precum şi ridicarea urmelor şi obiectelor, ca
mijloace materiale de probă, în vederea valorificării lor ulterioare, în cadrul constatărilor şi
expertizelor ce se vor dispune;
culegerea datelor necesare şi cunoaşterea împrejurărilor concrete, pe baza cărora să se
poată stabili, cât mai operativ, dacă s-a comis o infracţiune ori este vorba despre o faptă, care nu
atrage răspunderea penală a vreunei persoane;
obţinerea primelor date, cu privire la modul în care a acţionat făptuitorul sau făptuitorii,
cum a pătruns şi cum s-a retras acesta sau aceştia, din spaţiul numit loc al faptei;
determinarea locului, de unde este posibil, ca anumite persoane să perceapă acţiunile
făptuitorului sau făptuitorilor, ori numai o parte a acestora, obiectul cu care a acţionat, alte
persoane care au legătură cu fapta;
adunarea unor date, care privesc obiectul probaţiunii, iar în cazul săvârşirii unei fapte
cu caracter penal, culegerea de date care pot defini elementele infracţiunii comise;
identificarea martorilor, care vor putea furniza date, despre împrejurările în care s-a
comis fapta, despre persoana făptuitorilor şi, eventual, despre alţi participanţi, dacă se consideră
necesar, urmând a se proceda la audierea acestor martori;
examinarea şi interpretarea urmelor, a altor obiecte, mijloace materiale de probă, pentru
ca, pe baza celor constatate, precum şi a împrejurărilor stabilite, să se ia măsuri operative de
efectuare a unor operaţiuni, care nu suportă amânare: urmărirea şi prinderea infractorilor,
percheziţii, ridicări de obiecte şi înscrisuri, etc.;
De asemenea, la faţa locului, organele judiciare trebuie să mai desfăşoare următoarele
sarcini:
întocmirea şi fixarea prin proces-verbal a urmelor şi obiectelor descoperite şi ridicate
de la faţa locului;
elaborarea şi verificarea de versiuni, cu privire la natura infracţiunii comise, la numărul
şi identitatea făptuitorilor, precum şi la aspecte ce ţin de loc, timp, natura activităţilor desfăşurate
de făptuitori, metode şi mijloace folosite, mobil, scop, urmările survenite, ca rezultat al săvârşirii
infracţiunilor, etc.;
luarea unor măsuri de limitare a pagubelor, precum şi de determinare a cauzelor,
condiţiilor şi împrejurărilor ce au determinat sau favorizat săvârşirea infracţiunii şi a măsurilor de
prevenire care se impun, atât în legătură cu fapta, cât şi cu privire la apariţia de noi consecinţe.
33
momentul de la sesizare şi până la sosirea echipei de cercetare la faţa locului, în care
primele persoane ajunse la faţa locului sunt, de regulă, agenţi ai poliţiei sau ai jandarmeriei, aflaţi
în executarea sarcinilor de serviciu specifice.
momentul sosirii echipei şi începerea cercetării la faţa locului;
Măsurile care se impun a fi luate de primele persoane ajunse la faţa locului
Datorită urgenţei cu care este necesar să se acţioneze, persoanele ajunse primele la locul
săvârşirii unei infracţiuni, indiferent de calitatea acestora, până la sosirea echipei competente să
efectueze cercetarea la faţa locului, trebuie să efectueze unele activităţi urgente, impuse atât din
considerente de ordin umanitar, cum este salvarea victimelor unor infracţiuni săvârşite cu
violenţă, cât şi de raţiuni ce ţin de limitarea efectelor săvârşirii infracţiunii sau de necesitatea de a
păstra nemodificat aspectul locului ori de nevoia de a identifica toate sursele, ce ar putea oferi
informaţii cu privire la infracţiunea săvârşită sau la autorul acesteia.
În condiţiile menţionate mai sus, activităţile urgente ce trebuie efectuate de către persoanele
ajunse primele la faţa locului, pot fi grupate astfel:
activităţi destinate salvării victimelor şi acordării primului ajutor medical, în situaţia
în care activitatea infracţională, a avut ca rezultat vătămarea sănătăţii corporale a persoanelor.
Este de menţionat că, salvarea vieţii victimelor şi acordarea primelor îngrijiri medicale, sunt
activităţi prioritare, ce trebuie efectuate, chiar şi în condiţiile în care, prin manoperele efectuate, se
produce modificarea aspectului iniţial al locului faptei
activităţi ce au ca scop conservarea locului ce urmează a fi cercetat, în sensul că
persoanele, ajunse primele la faţa locului, trebuie să se preocupe, în ordinea priorităţilor, de paza
locului unde a fost săvârşită infracţiunea, de protejarea şi conservarea urmelor şi a mijloacelor
materiale de probă, deoarece activitatea de cercetare la faţa locului depinde, în cea mai mare
măsură, de modul în care a fost păstrată configuraţia iniţială a locului faptei, de starea urmelor şi
mijloacelor materiale de probă, create ca urmare a săvârşirii infracţiunii. Practic, locul pe care
urmează să se efectueze cercetarea la faţa locului, până la sosirea echipei de cercetare competente,
este supus unor degradări, provocate de intervenţia a două categorii de factori: unul de natură
obiectivă, altul de natură subiectivă, astfel:
factorii de natură obiectivă, care pot acţiona asupra locului săvârşirii infracţiunii,
degradând sau distrugând urmele, sunt:
condiţiile atmosferice, respectiv: ploaie, ninsoare, vânt puternic, etc.;
natura unor categorii de urme, cum sunt cele de miros, situaţie în care, existenţa sau
posibilitatea de exploatare a acestora, sunt condiţionate de factorul timp;
Până la sosirea echipei de cercetare, acţiunea acestor factori poate fi diminuată, prin
folosirea mijloacelor tehnico-criminalistice ori prin folosirea, în mod adecvat, a unor mijloace
improvizate de protecţie.
factorii de natură subiectivă, care pot influenţa locul săvârşirii unei infracţiuni sunt
circumscrişi, în mod esenţial, acţiunii oamenilor, în special a „valului de curioşi”, în principiu,
persoane neinteresate, atrase la locul săvârşirii infracţiunii, în mod instinctual, de ineditul şi
spectaculozitatea situaţiei. De asemenea, se poate manifesta acţiunea persoanelor interesate, cum
ar fi făptuitorii sau apropiaţi ai acestora, interesaţi în distrugerea de urme sau în crearea de urme,
în mod artificial, pentru îngreunarea cercetărilor;
activităţi ce urmăresc identificarea martorilor oculari şi a persoanelor suspecte,
prinderea şi reţinerea făptuitorilor, în sensul că persoanele ajunse primele la faţa locului, poliţişti
sau jandarmi, trebuie să acţioneze pentru identificarea acelor persoane, care au perceput, prin
propriile simţuri, întreaga activitate infracţională sau fragmente ale acesteia. Trebuie să se noteze
datele de identificare ale acestora, respectiv: nume, prenume, domiciliu, loc de muncă, etc. În
acelaşi timp, trebuie să fie luate măsuri, pentru a se împiedica influenţarea acestor persoane, de
către alte persoane interesate ori, chiar, de a se influenţa între ele, cunoscută fiind tendinţa unor
persoane de a-şi impune opinia, ca o manifestare a personalităţii.
activităţi privind încunoştinţarea organului competent a efectua cercetarea la faţa
locului, în sensul că persoanele ajunse primele la faţa locului, indiferent de calitatea lor, au
obligaţia de a anunţa organul judiciar competent să efectueze cercetarea, cu privire la: natura
faptei săvârşite, situaţia persoanei vătămate, întinderea suprafeţei de teren pe care sunt întinse
34
urmele şi mijloacele materiale de probă, natura acestora, făptuitori, alte date, ce au legătură cu
săvârşirea infracţiunii.
35
oculari, precum şi, după caz, pentru a se preveni denaturarea poziţiei urmelor şi mijloacelor
materiale de probă.
36
conduce prima inspecţie a locului faptei, pentru:
evaluarea eventualelor urme existente;
marcarea drumului de acces, pentru alte persoane care participă la cercetare, respectiv:
medic legist, conductor câine de urmărire, martori asistenţi, etc.;
stabilirea necesităţii de dotare şi echipare a membrilor echipei;
determinarea modului de desfăşurare a cercetării, precum şi a sarcinilor, adecvate şi
oportune, pentru fiecare membru al echipei;
stabilirea necesităţii de participare, a unor alte categorii de specialişti, decât cei care fac
parte deja din echipă;
pregătirea unei descrieri preliminare a locului faptei, pentru redactarea procesului-
verbal, de fixare a rezultatelor cercetării la faţa locului;
asigură schimbul de informaţii, între cei care cercetează câmpul infracţional şi cei care
investighează în teren;
reevaluează continuu eficienţa cercetării, pe tot parcursul activităţii;
coordonează activitatea de întocmire a procesului-verbal de cercetare la faţa locului;
asigură relaţia cu mass-media sau desemnează un membru al echipei pentru aceasta;
Sarcinile specialiştilor criminalişti
efectuează activităţi de căutare, descoperire, relevare, fixare, ridicare, ambalare, etc., a
urmelor şi mijloacelor materiale de probă;
realizează măsurătorile de la locul faptei;
descriu urmele şi mijloacele materiale de probă, locul unde au fost găsite, metodele şi
mijloacele folosite pentru căutare, descoperire, relevare, fixare, ridicare, ambalare;
semnează şi datează urmele şi mijloacele materiale de probă, ţinând evidenţa acestora;
ridică şi ambalează urmele, în mod adecvat, pentru a le păstra integritatea materială, pe
timpul transportului;
efectuează înregistrări foto ale întregii zone, înainte de a se intra în perimetrul de
cercetat;
efectuează înregistrări foto ale urmelor şi mijloacelor materiale de probă, în momentul
descoperirii, înainte de a fi ridicate;
interpretează, din punct de vedere ştiinţific, alături de ceilalţi membri ai echipei, în
funcţie de competenţele profesionale ale fiecăruia, urmele şi mijloacele materiale de probă
descoperite la faţa locului, în scopul refacerii tabloului infracţiunii şi al obţinerii cât mai multor
date despre făptuitori;
prin constatările făcute, se pronunţă cu privire la originea şi modul de creare a unor
urme, pronunţându-se cu privire la calităţile şi posibilităţile de valorificare a lor, prin expertize;
urmăresc folosirea terminologiei criminalistice adecvate, pentru consemnarea
corespunzătoare în procesul-verbal de cercetare la faţa locului, a stărilor de fapt şi a urmelor
existente;
întocmesc schiţa locului faptei, stabilind pe schiţă urmele importante;
Sarcinile investigatorilor şi anchetatorilor
Membrii echipei, cu sarcini de investigaţie şi cercetare, trebuie să desfăşoare activităţi
investigative şi de cercetare, referitoare la:
identificarea martorilor oculari şi a făptuitorilor;
efectuarea de investigaţii printre rude, vecini sau alte persoane, care au cunoscut sau au
avut relaţii cu victima, cu privire la starea sănătăţii, obiceiurile şi modul de viaţă ale acesteia,
relaţiile sale cu alte persoane, etc.;
verificarea activităţii persoanelor suspecte, care ar fi putut săvârşi fapta, îndeosebi
modul în care şi-au petrecut timpul, în perioada critică, corespunzătoare cu perioada în care s-a
săvârşit fapta;
participarea la acţiuni de căutare, în diverse locuri, în scopul găsirii unor obiecte
purtătoare de urme sau corpuri delicte;
efectuarea, în funcţie de necesităţi, de: audieri, confruntări, percheziţii, recunoaşteri din
grup de persoane şi obiecte, etc., întocmind actele procedurale prevăzute de lege;
37
culegerea de informaţii în legătură cu fapta săvârşită, persoanele, valorile şi obiectele
implicate, alte elemente de natură a ajuta la lămurirea tuturor împrejurărilor, ce caracterizează
săvârşirea infracţiunii; Sarcinile altor specialişti
Specialiştii, la serviciile cărora se poate apela, pot fi, în funcţie de caz: medici legişti,
antropologi, biologi, stomatologi, armurieri, specialişti în explozibili, toxice şi stupefiante, după
caz, ingineri de diferite specialităţi, conductori ai diferitelor animale, ce se folosesc în practica
curentă, pentru prelucrarea urmei de miros şi identificarea, pe această bază, a persoanelor
suspecte, a drogurilor, a explozibililor, etc.
Medicul legist, are ca sarcini la faţa locului, examinarea cadavrului şi toaletarea acestuia,
după caz. În colaborare cu specialistul criminalist, medicul legist cercetează obiectele purtătoare
de urme, îmbrăcămintea, încălţămintea şi obiectele personale ale victimei, în vederea stabilirii
legăturii acestora cu leziunile constatate.
Agentul de poliţie, conductor al câinelui de urmărire, are ca sarcini să acceadă, cu câinele
de urmă, pe drumul care i-a fost indicat, la locul săvârşirii infracţiunii, în vederea preluării şi
prelucrării urmei de miros. În continuare, trebuie să parcurgă cu câinele de urmă, traseul de
prelucrare a urmei de miros, pentru descoperirea şi ridicarea de obiecte ascunse ori abandonate,
fiind, după caz, însoţit de un membru al echipei de cercetare. La finalul activităţii desfăşurate,
trebuie să întocmească procesul-verbal de folosire a câinelui de urmărire şi a schiţei traseului
parcurs de acesta.
Efectuarea cercetării la faţa locului
Cercetarea la faţa locului parcurge două faze, şi anume: faza statică şi faza dinamică.
Această distincţie are un caracter convenţional, util din punct de vedere ştiinţific, însă nu trebuie
acceptat ca ceva rigid şi absolut.
Cercetarea la faţa locului în faza statică
Faza statică, constituie debutul cercetării la faţa locului, este momentul în care echipa ia
contact nemijlocit cu locul faptei. Prin activităţile desfăşurate în această fază, se formează o
imagine generală asupra locului faptei, asupra naturii activităţii cercetate şi a principalelor repere,
care pot avea relevanţă pentru anchetă, se înlătură orice posibilitate de distrugere sau dispariţie a
urmelor şi a mijloacelor materiale de probă.
Pe parcursul desfăşurării activităţilor, constatările făcute se notează provizoriu, într-o
agendă destinată special acestui scop, urmând ca aceste date să fie folosite, ulterior, după
terminarea activităţii, la întocmirea procesului verbal de cercetare la faţa locului.
38
Testul de autoevaluare nr.7
BIBLIOGRAFIE:
1. Nita Nelu – Criminalistica , Note de curs 2010;
2. I. Mircea Criminalistica, Ed. Lumina Lex Bucuresti, 2010.
39
CAPITOLUL 8
CUPRINS:
Obiectivele capitolului 8
8.1 Noţiune, importanţă şi reglementare juridică
8.2 Perchezitia domiciliara
8.3 Reguli tactice folosite la efectuarea percheziţiei şi ridicării de obiecte
şi înscrisuri
Bibliografia capitolului 8
Obiectivele capitolului 8
După studiul acestui capitol studenţi vor fi capabili să demonstreze
că au dobîndit suficiente cunoştinţe pentru a şti:
- situaţiile în care se impune efectuarea percheziţiei domiciliare;
- regulile tactice care trebuiesc respectate la efectuarea
percheziţiei domiciliare;
41
existenţa unor locuri periculoase, respectiv: ochiuri de apă, mlaştină, puţuri
neacoperite, etc.;
date despre imobilele învecinate şi modalităţile de delimitare faţă de acestea;
date privind proprietarii sau deţinătorii spaţiilor respective, etc.; .
c. Cunoaşterea persoanelor la care se va efectua percheziţia
Cunoaşterea persoanelor, la care urmează a se efectua percheziţia, ajută organul judiciar să-
şi formeze o imagine, cu privire la posibilele riscuri, pe care le presupune efectuarea percheziţiei,
în vederea organizării minuţioase, înclusiv în ceea ce priveşte forţele participante, pentru a nu se
transforma totul într-un eşec de mari proporţii, cu consecinţele de rigoare.
d. Stabilirea momentului efectuării percheziţiei
Acest aspect, al pregătirii percheziţiei, presupune luarea în considerare a unor factori cum ar
fi:
necesitatea asigurării elementului surpriză, pentru persoanele aflate la locul
percheziţiei;
necesitatea efectuării neîntârziate, pentru a nu dispărea obiectele sau persoanele
căutate;
stabilirea acelor limite de timp, care oferă condiţii optime de pătrundere, la locul de
percheziţionat, etc.
Sunt şi situaţii, în care percheziţia trebuie amânată, în scop tactic, deşi se deţin date sigure
cu privire la existenţa obiectelor şi chiar a locului de ascundere, însă, descoperirea lor, prin natura
împrejurărilor, este foarte dificilă. Amânarea are rolul de a linişti persoana suspectă, de a-i da
impresia că nu va mai fi percheziţionată şi, astfel, să fie determinată să renunţe la ascunderea
obiectelor, mai ales dacă are nevoie de ele sau încearcă să le vândă.
42
8.3 Reguli tactice folosite la efectuarea percheziţiei şi ridicării de obiecte şi înscrisuri
43
percheziţia se desfăşoară metodic, sistematic, ceea ce presupune o cercetare şi căutare
detaliată şi într-o anumită ordine, direcţie, respectiv: în paralel, prin cercetarea concomitentă a mai
multor încăperi, sau succesiv, începând de la intrare şi apoi stânga-dreapta şi spre centrul locului;
observarea, în permanenţă, a comportamentului persoanei percheziţionate;
efectuarea percheziţiei cu minuţiozitate, calm şi cu răbdare;
Percheziţia trebuie să urmărească depistarea ascunzătorilor, sens în care, în practica
organelor de urmărire penală, s-au format deprinderi practice, cu valoare de reguli, privind modul
de cercetare a diferitelor locuri, a obiectelor de mobilier, pereţi, tablouri, îmbrăcăminte, duşumele,
scări, grupuri sanitare, etc.
Fixarea rezultatelor percheziţiei
Toate activităţile desfăşurate, cu ocazia efectuării percheziţiei propriu-zise, se consemnează,
conform art. 108 din Codul de procedură penală, într-un proces-verbal, care constituie principalul
mijloc de fixare a rezultatelor percheziţiei. Acesta trebuie să cuprindă, datele prevăzute în art. 91
şi 108 din Codul de procedură penală, precum şi menţiuni referitoare la locul, timpul şi condiţiile,
în care au fost descoperite şi ridicate obiectele şi înscrisurile, enumerarea şi descrierea lor.
În acelaşi proces-verbal, se vor face menţiuni şi despre obiectele care nu au fost ridicate,
dacă au fost menţionate în cuprinsul procesului verbal şi despre acelea care au fost lăsate în
păstrare sau predate în custodie.
Alte mijloace de fixare, care sunt anexe la procesul-verbal de percheziţie, sunt fotografiile,
filmul judiciar şi desenul schiţă, după caz.
BIBLIOGRAFIE:
1. Mocuta Gheorghe Metodologia investigării infracţiunii de spălare a
banilor, Editura Noul Orfeu, Bucureşti, 2004 ;
2. Cirjan L.- Tratat de criminalistică, Ed.Penguin Book Bucureşti 2005.
44
CAPITOLUL 9
CUPRINS:
Obiectivele capitolului 9
9.1 Notiuni generale
9.2 Tactica ascultarii invinuitului
9.3 Tactica ascultarii martorilor
9.4 Tactica ascultarii partii vatamate
9.5 Tactica ascultarii a minorilor
Bibliografia capitolului 9
Obiectivele capitolului 9
După studiul acestui capitol studenţi vor fi capabili să
demonstreze că au dobîndit suficiente cunoştinţe pentru a şti:
- care sunt regulile tactice folosite la ascultarea învinuitului;
- care sunt regulile tactice folosite la ascultarea minorului;
45
comportament simulat, încercând să se sustragă de la răspunderea penală, recunoscând alte roluri
sau alte acţiuni, pe care le-ar fi executat, dar care nu s-ar încadra într-o participaţie penală, prin
lipsa laturii subiective a infracţiunii.
Etapele audierii învinuitului/inculpatului, pot fi cuprinse în:
Studierea dosarului cauzei
Pe această bază, vor fi stabilite:
persoanele care urmează a fi audiate în cauză, în calitate de învinuit sau inculpat;
faptele care au fost reţinute în cauză;
împrejurările comiterii faptelor;
participaţia, calitatea şi contribuţia fiecăruia la comiterea faptei;
modurile de operare folosite;
problemele ce urmează a fi lămurite, prin intermeiul audierii fiecărei persoane;
46
obţinerea de informaţii directe, privind buna sau reaua-credinţă, a
învinuitului/inculpatului şi, implicit, privind colaborarea acestuia în anchetă şi încrederea ce îi
poate fi acordată;
stabilirea existenţei circumstanţelor personale, atenuante sau agravante, după caz;
Asigurarea prezenţei apărătorului
Prezenţa apărătorului, este obligatorie în situaţiile prevăzute de lege, după începerea
urmăririi penale în cauză, însă nu se va permite apărătorului să intervină în desfăşurarea ascultării,
deoarece orice intervenţie a acestuia poate conduce la obstrucţionarea relatărilor.
47
9.3 Tactica ascultarii martorilor
Conform prevederilor art. 78 din Codul de procedură penală,
„martorul, este persoana care are cunoştinţă, despre vreo faptă sau vreo
împrejurare, de natură a servi la aflarea adevarului, în procesul penal”.
Deşi legea prevede că, orice persoană poate fiă ca martor, conform
art. 79 şi art. 80 din Codul de procedură penală, există unele excepţii, în
sensul că: persoana obligată să ţină secretul profesional, precum şi soţul ori
rudele apropiate ale învinuitului, nu sunt obligate să depună ca martori.
La ascultarea martorilor, trebuie să fie avute în vedere câteva elemente importante, care pot
influenţa, atât obiectivitatea relatărilor, cât şi acurateţea lor. În acest sens, pentru a putea aprecia
obiectivitatea declaraţiilor martorilor, pe lângă regulile tactice de ascultare, anchetatorul trebuie
să cunoască şi să înţeleagă legile psihice, pe care se fundamentează procesele de cunoaştere a
realităţii obiective, respectiv cele referitoare la: percepţie şi memorare.
Percepţia, este definită ca fiind, „complexul senzaţiilor primite de la diferitele calităţi ale
obiectelor, proceselor şi fenomenelor lumii exterioare şi care sunt reflectate sub forma unor
imagini concrete”.
Deosebit de importante pentru calitatea percepţiilor sunt „reprezentările”, bazate pe
experienţa acumulată, în cursul existenţei umane. Astfel, lucrurile şi fenomenele cunoscute
anterior, în urma contactului cu acestea, vor fi percepute mai uşor şi mai exact.
Memorarea, care are la bază plasticitatea sistemului nervos, constă în „capacitatea unei
persoane de a-şi întipări în memorie, obiectele şi fenomenele percepute din lumea exterioară şi
de a le reproduce în conştiinţa sa”. Datorită stimulilor externi, au loc procese nervoase de
excitaţie sau de inhibiţie, a unor părţi ale scoarţei cerebrale.
Etapele ascultării martorilor
În primul rând, este necesară studierea atentă a dosarului, pentru cunoaşterea şi
înţelegerea, corectă şi completă, a relaţiilor dintre martor şi învinuit, precum şi, în general,
înţelegerea poziţiei martorului în cauza respectivă, desprinderea caracteristicilor de bază ale
martorului, din punct de vedere psihologic şi afectiv, etc.
De asemenea, trebuie stabilite corect şi complet, problemele care urmează a fi lămurite cu
fiecare martor în parte, întrebările care vor fi puse şi ordinea acestora.
Pentru cauzele complexe şi, mai ales, pentru anchetatorii aflaţi la începutul activităţii, se
recomandă întocmirea unui plan de ascultare, cu indicarea tuturor aspectelor şi problemelor ce
trebuie lămurite.
Ascultarea martorului parcurge trei etape, astfel:
Identificarea persoanei martorului, pe baza documentelor de legitimare, şi
clarificarea diferitelor aspecte, cum ar fi:
dacă este rudă cu vreuna dintre părţi, gradul de rudenie şi în ce relaţii se află cu
acestea, aducându-le la cunoştinţă, totodată, că au dreptul să nu depună declaraţii în calitate de
martori, atunci când trebuie îndeplinită această condiţie legală, obligatorie;
dacă a suferit vreo pagubă, în urma infracţiunii;
Pot fi purtate şi unele discuţii prealabile, apte a aduce încrederea martorului în anchetator.
Tot în acestă primă etapă, are loc depunerea jurământului de către martor. Este necesar să se
acorde importanţa cuvenită acestui moment, pentru a face ca martorul să simtă importanţa celor ce
urmează a fi declarate, conferind solemnitate momentului. Se vor evita atitudinile
„funcţionăreşti”, faţă de aceste momente.
Ascultarea relatărilor libere, asupra împrejurărilor cunoscute, cu privire la cauză. Ca şi
în cazul învinuitului, este recomandat ca, cel care relatează liber să nu fie întrerupt, decât atunci
când se constată că se îndepărtează de la obiectul cauzei. Prin relatarea liberă, există posibilitatea
ca martorul să dezvolte noi aspecte, necunoscute de anchetator şi care, chiar au scăpat, într-o
primă fază. Aceste date noi, vor fi însă privite cu reticenţa necesară, urmând a fi verificate şi
coroborate ulterior, cu întreg materialul probator existent la dosar.
Adresarea de întrebări, conform celor stabilite în planul de ascultare, dar şi rezultate
din relatarea liberă, în vederea lămuririi tuturor problemelor şi împrejurărilor legate de săvârşirea
faptei.
48
O mare importanţă o are, observarea comportamentului celui ascultat pe timpul
relatărilor, deoarece permite anchetatorului, alegerea şi adaptarea procedeelor de audiere.
Ascultarea martorilor nu trebuie să fie făcută ca o formalitate, pasiv, impunându-se
permanent o atitudine activă a anchetatorului, în scopul aflării adevărului obiectiv.
După clarificarea tuturor aspectelor arătate, se cere părţii vătămate, să-şi precizeze
eventuale pretenţii, precum şi dacă mai are ceva de declarat.
49
obţinute date cu privire la preocupările, cercul de prieteni şi activităţile preferate de
minor, etc.;
În aprecierea declaraţiilor minorului, trebuie să se ţină seama de specificul vârstei
acestuia, de influenţele posibile ale „teribilismului” adolescenţei, de limitele experienţei de viaţă,
precum şi ale bagajului său intelectual.
Ascultarea minorului, trebuie să fie precedată de desfăşurarea unor discuţii prealabile,
menite să uşureze stabilirea unor relaţii de încredere, între minor şi anchetator. Discuţiile ar putea
fi orientate, spre dezvăluirea preocupărilor minorului, făcându-se apoi o trecere, treptată, spre
ascultarea unei relatări libere.
Relatarea liberă, a minorului, trebuie să fie precedată de prezentarea calităţii în care este
ascultat, cu prezentarea învinuirii, atunci când este cazul, solicitându-i-se să redacteze o declaraţie
scrisă asupra acesteia. Vor fi respectate aceleaşi reguli de sobrietate şi tact, în ascultarea relatărilor
libere, fără intervenţii inutile sau mimică sugestivă, care, mai ales în cazul minorilor, pot să aducă
rezultate nedorite, respectiv: fabulaţie copilărească, negarea oricăror fapte, refugiul în mutism, etc.
Faza de ascultare dirijată, presupune orientarea în punerea întrebărilor, în funcţie de natura
faptei, de modul şi condiţiile săvârşirii, de poziţia procesuală, precum şi de trăsăturile de
personalitate ale minorului, desprinse în cursul pregătirii şi al realizării ascultării. Pot fi adresate,
în funcţie de ansamblul problemelor ce trebuie lămurite:
întrebări privind momente şi relaţii anterioare comiterii faptei;
întrebări privind aspecte din timpul comiterii faptei;
întrebări privind anumite evenimente, atitudini, discuţii, care au avut loc după
comiterea faptei;
Întrebarile puse, trebuie să fie clare, fără tentă sugestivă şi fără mai multe înţelesuri.
BIBLIOGRAFIE:
1. Mocuta Gheorghe Metodologia investigării infracţiunii de spălare a
banilor, Editura Noul Orfeu, Bucureşti, 2004 ;
2. Cirjan L.- Tratat de criminalistică, Ed.Penguin Book Bucureşti 2005
3. Elena-Ana Nechita, Criminalistica,Ed. Pro Universitaria Bucureşti 2009;
50
CAPITOLUL 10
CUPRINS:
Obiectivele capitolului 10
10.1 Pregătirea în vederea efectuării confruntării
10.2 Reguli tactice de efectuare a confruntării propriu-zise
10.3 Fixarea rezultatelor confruntarii
10.4 Prezentarea persoanelor pentru recunoastere
10.5 Prezentarea cadavrelor pentru recunoastere
Bibliografia capitolului 10
Obiectivele capitolului 10
După studiul acestui capitol studenţi vor fi capabili să
demonstreze că au dobîndit suficiente cunoştinţe pentru a şti:
- care sunt regulile tactice de efectuare a confruntării;
- să precizeze cazurile în care se impune efectuarea
prezentării pentru recunoaştere;
51
două persoane care, în mod normal, se situează pe poziţii procesuale diferite sau pe aceeaşi
poziţie, dar cu o atitudine diferită, faţă de activitatea de urmărire penală, respectiv de recunoaştere
sau nerecunoaştere a faptei.
Regulile după care se conduce pregătirea confruntării sunt, în esenţă, următoarele 21:
a. studierea materialelor din dosarul cauzei
Cea mai mare atenţie trebuie acordată, studierii declaraţiilor persoanelor, care urmează a fi
confruntate.
Cu ocazia studierii materialelor, anchetatorul îşi poate formula o imagine, cu privire la
persoana care a fost sinceră şi care nu, având în vedere şi celelalte mijloace de probă existente.
b. stabilirea şi cunoaşterea persoanelor care urmează a fi confruntate
52
invitate pentru a fi confruntate, trebuie să aştepte în încăperi diferite, fără a lua contact unele cu
altele.
stabilirea întrebărilor şi a succesiunii acestora, precum şi a întrebărilor de rezervă, în
funcţie de problemele care trebuie să fie clarificate, prin confruntare;
Structura întrebărilor, care trebuie să fie puse persoanelor confruntate, se referă la:
întrebări de natură a stabili, dacă persoanele confruntate se cunosc, de când se cunosc,
în ce condiţii s-au cunoscut, precum şi evoluţia relaţiilor dintre ele;
întrebări formulate în raport cu scopul urmărit, pentru înlăturarea contrazicerilor, din
declaraţiile persoanelor confruntate;
întrebări în raport de problemele ce trebuie să fie clarificate, în funcţie de noile date
rezultate în urma confruntării;
întrebări prin care se oferă posibilitatea, persoanelor confruntate, să facă şi alte
precizări, completări, în afara răspunsurilor ce le-au dat, respectiv, dacă mai au ceva de declarat;
Confruntarea propriu-zisă parcurge, din punct de vedere tactic şi practic, o serie de etape,
astfel:
prima persoană, care se introduce în încăperea unde se efectuează confruntarea, este
persoana considerată sinceră sau de bună credinţă, iar după aceasta va fi introdusă persoana
considerată nesinceră;
persoanele confruntate vor fi aşezate, cu faţa către organul judiciar, care conduce
confruntarea, pentru a se asigura posibilitatea unei mai bune observări a acestora şi, în acest fel,
sesizarea eventualelor încercări de comunicare nonverbală;
se pune în vedere persoanelor confruntate, de la început, că nu au voie să-şi adreseze
ameninţări, să-şi facă semne şi să vorbească între ele, precum şi faptul că, atât întrebările cât şi
53
răspunsurile lor, vor fi adresate numai prin intermediul organului judiciar, care conduce
confruntarea;
dacă, vreuna din persoanele confruntate, are calitatea de martor, i se va cere să depună
jurământul, conform art. 85 din Codul de procedură penală;
se pun primele întrebări, referitoare la faptul, dacă persoanele confruntate se cunosc şi
ce relaţii există între ele, urmate de răspunsurile corespunzătoare;
urmează adresarea întrebărilor, destinate rezolvării scopului principal al confruntării,
respectiv înlăturarea contrazicerilor şi obţinerea răspunsurilor;
în continuare, se poate permite persoanelor confruntate, să-şi adreseze întrebări, dar tot
numai prin intermediul organului judiciar, pentru a mări şansele de a obţine elemente noi şi utile,
în vederea stabilirii adevărului în cauză;
la sfârşit, persoanele confruntate vor fi întrebate, dacă mai au ceva de declarat în cauză;
Pe toata durată confruntării, în funcţie de situaţie, vor fi aplicate procedee tactice, specifice
ascultării inculpatului sau martorilor.
Organul judiciar care conduce confruntarea şi ceilalţi lucrători, nu vor înceta, nici o clipă, să
supravegheze reacţiile persoanelor confruntate, în special a aceleia care neagă în totalitate sau
parţial afirmaţiile celeilalte. Rezultatul acestor observaţii nu vor fi consemnate în procesul-verbal,
dar pot fi valorificate, ulterior, prin desfăşurarea altor activităţi de urmărire penală.
54
a) Constituirea grupului din care urmează a fi recunoscută persoana
La prezentarea pentru recunoaştere, trebuie să participe cel puţin două organe judiciare,
dintre care, unul are sarcina să conducă această activitate, iar celălalt să supravegheze persoanele,
în timpul desfăşurării ei.
Trebuie să se asigure prezenţa, în ziua şi la ora stabilită, a persoanelor care urmează să facă
recunoaşterea, a celei a cărei identitate trebuie stabilită, precum şi a martorilor asistenţi.
Odată încheiate toate pregătirile pentru recunoaştere, se trece la efectuarea propriu-zisă a
acestei acţiuni, în funcţie de natura obiectivului recunoaşterii, urmând să se aplice, alături de
regulile procedurale incidente şi o serie de reguli tactice criminalistice.
Particularităţi tactice privind efectuarea prezentării pentru recunoaştere a persoanelor
Recunoaşterea persoanelor după semnalmente
În această situaţie, în încăperea în care se va desfăşura activitatea, vor fi invitate, de către
organul judiciar care conduce activitatea:
persoana a cărei identitate urmează a fi stabilită;
persoanele din grup, respectiv 3-5 persoane, din rândul cărora se va face recunoaşterea;
55
martorii asistenţi;
În această fază, a activităţii de prezentare pentru recunoaştere, persoana care trebuie să
facă recunoaşterea nu este invitată, aceasta aflându-se într-o altă încăpere, pentru realizarea
fazelor următoare.
Organul judiciar, cu rol în coordonarea întregii activităţi, va proceda, în continuare, la
următoarele activităţi:
va explica persoanelor prezente, precum şi martorilor asistenţi, activitatea ce urmează a
fi desfăşurată, precum şi scopul acesteia, fără a pronunţa numele persoanei a cărei identitate
urmează să fie stabilită;
va atrage atenţia persoanelor din grupul de recunoaştere, să fie liniştite, să nu-şi facă
semne, să nu vorbească între ele, să facă numai ce li se solicită, iar dacă au ceva de spus, să o facă
în final;
va adresa persoanei prezentate pentru recunoaştere, invitaţia de a ocupa locul pe care îl
doreşte, între persoanele din grup. Alegerea locului între persoanele din grup, de către cel
prezentat pentru recunoaştere, se impune pentru a înlătura orice suspiciune, cu privire la
obiectivitatea rezultatului obţinut, în urma acestei activităţi;
va invita persoana care urmează să facă recunoaşterea şi care, până în acest moment,
a aşteptat într-o încăpere alăturată, astfel încât să nu aibă posibilitatea să vadă, dinainte, pe cei ce
formează grupul;
va cere, persoanei care urmează să facă recunoaşterea, să declare dacă, din grupul ce i
se prezintă, recunoaşte vreo persoană şi să o indice. În situaţia în care martorul solicită, pentru
înlăturarea unor dubii, ca persoanele din grup să execute anumite mişcări, care îi pot facilita
recunoaşterea, organul judiciar care conduce activitatea de recunoaştere, va indica persoanelor
respective să facă aceste mişcări, cum ar fi: schiţarea unor gesturi, întoarcerea capului, efectuarea
unor paşi etc.;
va veghea la evitarea oricăror gesturi sau discuţii, care ar putea sugestiona persoana ce
urmează a face recunoaşterea;
va supraveghea, în mod constant, atât persoana care efectuează recunoaşterea, cât şi pe
cea care urmează a fi recunoscută;
Este posibil ca, persoana cu ajutorul căreia urmează să se stabilească identitatea, să declare
că nu recunoaşte vreo persoană din grupul prezent. În această situaţie, modul de desfăşurare a
activităţii şi rezultatul la care s-a ajuns, se consemnează în procesul-verbal de prezentare pentru
recunoaştere.
Dacă uneia şi aceleiaşi persoane, urmează să i se prezinte pentru recunoaştere mai multe
persoane, pentru a se asigura obiectivitatea rezultatului obţinut, este necesar ca grupul să fie
schimbat de fiecare dată, adică fiecare persoană să fie prezentată pentru recunoaştere, în alt grup.
Recunoaşterea unei persoane după fotografii
Această metodă este folosită frecvent, în practica organelor de urmărire penală.
Pentru ca recunoaşterea persoanelor după fotografii, să ducă la rezultatul scontat, se
procedează după cum urmează:
se procură 3-5 fotografii, care să reprezinte persoane cu fizionomii asemănătoare;
între aceste fotografii, se aşează fotografia persoanei suspecte;
pe spatele fiecărei fotografii, se scrie numele celui din fotografie;
fotografiile se lipesc pe un carton alb, se ştampilează şi se numerotează;
persoanei i se prezintă planşa cu fotografii, solicitându-i-se să arate, dacă recunoaşte
vreo persoană şi să indice numărul fotografiei, în care este reprezentată persoana recunoscută.
Modul de desfăşurare a acestei activităţi şi rezultatul obţinut, se consemnează într-un
proces-verbal, la el ataşându-se planşa cu fotografii, pentru a se arăta, cât de asemănătoare au fost
persoanele, ale căror fotografii au fost folosite, împreună cu cea a suspectului. Întreaga activitate
se desfăşoară, numai, în prezenţa martorilor asistenţi şi a apărătorului, daca situaţia impune acest
lucru.
Recunoaşterea persoanelor după voce şi vorbire
Acest tip de recunoaştere, mai redusă în activitatea de urmărire penală, se particularizează
prin, aceea că:
trebuie create condiţii de audibilitate, similare celor în care s-a făcut percepţia iniţială;
56
persoanele chemate să facă recunoaşterea, vor fi separate de grupul alcătuit pentru
această activitate;
se va avea în vedere ca, persoanele din grup, să nu încerce a-şi modifica tonalitatea
vocii, sens în care, se va insista asupra discuţiei cu acestea, încercându-se a se orienta convorbirea
spre utilizarea acelor expresii, pe baza cărora s-ar putea realiza identificarea;
martorilor asistenţi, li se va explica procedura de ascultare, la începutul activităţii;
Recunoaşterea persoanelor după mers
Această activitate se efectuează, în condiţiile prezentate, de către persoana chemată să facă
recunoaşterea, în prezenţa martorilor asistenţi şi a apărătorului
Fixarea rezultatelor prezentării pentru recunoaştere
Modul de desfăşurare şi rezultatul prezentării pentru recunoaştere, a persoanelor, obiectelor,
animalelor şi cadavrelor, se consemnează într-un proces-verbal, care constituie mijloc de probă.
În cuprinsul procesului-verbal de prezentare pentru recunoaştere, trebuie să se regăsească
următoarele date:
titlul actului, respectiv: proces-verbal de prezentare pentru recunoaştere;
anul, luna, ziua şi locul unde a fost încheiat;
numele, prenumele şi calitatea celor care au participat la această acţiune;
motivele ce au determinat prezentarea pentru recunoaştere;
datele de identificare ale apărătorului, dacă participă la această activitate;
persoana suspectă, prezentată pentru recunoaştere;
persoana chemată să facă recunoaşterea;
numele, prenumele, vârsta, ocupaţia, domiciliul şi actul de identitate al martorilor
asistenţi;
condiţiile de loc, timp şi iluminare în care s-a făcut prezentarea pentru recunoaştere;
menţiunea că, persoana suspectă, prezentată pentru recunoaştere, a fost invitată să-şi
aleagă locul pe care îl doreşte, între persoanele din grup;
numele, prenumele, domiciliul şi actul de identitate, a persoanelor din care s-a alcătuit
grupul folosit la prezentarea pentru recunoaştere;
numele, prenumele şi domiciliul persoanei, cu ajutorul căreia sa făcut recunoaşterea, cu
indicarea actului de identitate şi a organului emitent;
menţiunea că martorului, care a făcut recunoaşterea, i s-a pus în vedere obligaţia de a
declara adevărul şi că a fost prevenit despre faptul că, în caz contrar, va fi tras la răspundere,
pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă;
modul în care a decurs recunoaşterea, respectiv: imediat, cu ezitări sau fără nici o
ezitare, etc.;
faptul că, persoana recunoscută a fost legitimată, în prezenţa celorlalţi participanţi la
prezentarea pentru recunoaştere;
declaraţia persoanei care a făcut recunoaşterea, cu privire la semnalmentele sau
caracteristicile după care a recunoscut, consemnată la persoana întâi singular;
menţionarea, în acelaşi mod, a declaraţiei persoanei suspecte recunoscute, cu privire la
recunoaşterea sa;
menţiune despre fotografii executate, cu ocazia activităţii de prezentare pentru
recunoaştere;
menţiune cu privire la existenţa sau lipsa observaţiilor, persoanelor din grup, a
martorilor asistenţi, a persoanei care a făcut recunoaşterea şi a obiecţiilor celei recunoscute;
formula de încheiere;
semnătura organelor judiciare şi a celorlalte persoane, care au participat la prezentarea
pentru recunoaştere;
La procesul-verbal de prezentare pentru recunoaştere, se ataşează planşa cu fotografiile
executate cu aceasta ocazie.
Pe baza rezultatelor prezentării pentru recunoaştere, se impune efectuarea altor acte de
urmărire penală, în funcţie de necesităţile cauzei. Astfel, rezultatul prezentării pentru recunoaştere
poate constitui, temeiul reascultării învinuitului sau inculpatului, a efectuării unor percheziţii, al
ridicării de obiecte şi înscrisuri, etc.
57
10.5 Prezentarea cadavrelor pentru recunoastere
BIBLIOGRAFIE:
1. Elena-Ana Nechita, Criminalistica,Ed. Pro Universitaria Bucureşti 2009;
2. Nita Nelu –Criminalistica , Note de curs 2010;
3. I. Mircea Criminalistica, Ed. Lumina Lex Bucuresti, 2010.
58
BIBLIOGRAFIE:
59