Universitatea Agora

Oradea

Tehnică şi tactică criminalistică

Student

Rus Camelia Florina

Criminalistica este ştiinţa judiciară, cu caracter autonom şi unitar, care studiază, elaborarea şi
foloseşte metode şi mijloace tehnico – ştiinţifice, procedee tactice şi metodice destinate
descoperirii şi cercetării infracţiunilor, identificării faptuitorilor şi prevenirii faptelor
antisociale.Ştiinţa criminalistică este compusă din trei părţi: ​tehnica criminalistică, tactica
criminalistică ​şi ​metodica cercetării diferitelor genuri de infracţiuni.

Tactica criminalistică, ca parte integrată a ştiinţei criminalistice, este construită dintr-un

sistem de metode şi procedee specifice şi pe experienţa pozitivă generalizată a organelor de
urmărire penală, pe folosirea logicii şi psihologiei judiciare, precum şi a altor ştiinţe aplicate
pentru prevenirea, descoperirea şi cercetarea infracţiunilor în scopul obţinerii de rezultate
optime cu cheltuieli minime de efort, mijloace şi timp.
Totalitatea metodelor şi procedeelor ce constituie tactica criminalistică se fundamentează pe
dispoziţiile codului de procedură penală cu privire la mijloacele de probă şi la diferitele
activităţi de urmărire penală reprezentând, totodată, expertiza pozitivă generalizată a
organelor de urmărire penală în materie.

În legătură cu organizarea, planificarea şi conducerea urmăririi penale, tactica criminalistică

oferă o serie de metode şi procedee privind modul în care se execută sarcinile stabilite,
regulile şi criteriile de apreciere a rezultatelor obţinute, a calităţii şi pertinenţei probelor
administrate în scopul lămuririi cauzei sub toate aspectele.
Sarcina organelor de urmărire penală nu se rezumă la stabilirea faptului că a fost săvârşită o
anume infracţiune şi că autorul ei este o persoană determinată; ele sunt obligate să
administreze probele necessare pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei, sub toate
aspectele, în vederea justei soluţionări a acesteia.

Organele de urmărire penală dispun de o multitudine de mijloace tehnice necesare prevenirii

şi combaterii infracţiunilor şi a altor fapte antisociale.
Aceasta impune în mod necesar perfecţionarea tacticii criminalistice, ea urmând să
stabilească metodele şi procedeele cele mai eficiente de folosire a mijloacelor tehnice în
activitatea de urmăriree penală.

Principiile criminalisticii

Sistemul principiilor fundamentale ale criminalisticii include principii de drept procesual

penal interpretate în accepţiunea criminalistică, dar şi unele principii proprii acestei
discipline, ca, principiul operativităţii, al planificării activităţilor criminalistice, al celui
privind aplicarea formei deductive şi inductive de cercetare a faptelor penale.

❏ Principiul legalităţii – Conform acestui principiu întreaga activitate de investigare a

infracţiunilor se desfăşoară cu stricta respectare a prevederilor legale.
 ❏ Principiul aflării adevărului - Concluziile desprinse de către organele judiciare prin
intermeniul probelor trebuie să reflecte cu exactitate realitatea obiectivă.
❏ Principiul prezumţiei de nevinovăţie. Orice persoană împotriva căreia a fost pornit un
proces penal este prezumată a fi nevinovată pe tot parcursul acestuia.
❏ Principiul existenţei urmelor infracţiunii. Orice activitate ilicită a omului produce
transformări şi modificări produse la locul faptei sub forma urmelor.
❏ Principiul identităţii. În centrul investigaţiilor criminalistice se află identificarea
persoanelor, obiectelor sau fenomenelor ce se află în legătură cauzală cu faptele
incrimnate prin legea penală.
❏ Principiul operativităţii în efectuarea activităţii de urmărire penală - presupune
constatarea la timp şi în mod complet a faptelor prevăzute de legea penală, şi
identificarea infractorilor.

Sarcinile criminalisticii

În prezent, atât sub aspect teoretic, cât şi sub aspect practic sunt confirmate următoarele
sarcini ale ştiinţei criminalistice:
- Studierea practicii infracţionale;
- Studierea legităţilor creării urmelor infracţiunilor şi elaborarea, în baza cunoaşterii acestor
legităţi, a mijloacelor şi metodelor adecvate de cercetare criminalistică;
- Studierea şi adaptarea la necesităţile practicii de investigare criminalistică a realizărilor altor
ştiinţe, cu preponderenţă a celor naturale - fizica, chimia, biologia, matematica, cibernetica
etc, metodele cărora reprezintă fundamentul ştiinţific a multor recomandări şi mijloace de
cercetare criminalistică;
- Analiza practicii de investigare a faptelor penale în vederea elaborării unor noi metode
tactice de organizare şi efectuare a acţiunilor procesuale, necesare stabilirii adevărului într-un
proces penal;
- Elaborarea mijloacelor tehnice şi a metodelor privind aplicarea lor în activitatea operativă
de prevenire şi curmare a infracţiunilor;
- Elaborarea mijloacelor tehnice şi a principiilor şi tehnologiilor efectuării expertizelor
criminalistice şi a constatărilor tehnico-ştiinţifice;
- Comunicarea prin instruire şi publicitate a celor mai impresionante realizări ale
criminalisticii, precum şi a practicii înaintate în domeniul investigaţiei infracţiunilor.

Criminalistica este împărţită în trei mari părţi, fiecare cu specificul său, anume:
- Tehnica criminalistică;
- Tactica criminalistică;
- Metodologia (metodica) criminalistică.
Tactica criminalistică reprezintă un ansamblu de reguli, de metode tactice utilizate de
organele judiciare în efectuarea unor acte procedurale în vederea obţinerii maximului de
rezultate – în limitele legii – din efectuarea acestora. Astfel există reguli tactice pentru
ascultarea persoanelor participante în procesul penal (persoana vătămată, învinuitul /
inculpatul, martorul), dar, în egală măsură, pentru efectuarea altor acte procesual penale:
prezentarea pentru recunoaştere, confruntarea, cercetarea la faţa locului, percheziţia,
reconstituirea.

Metodologia criminalistică îşi propune ca, pe baza mijloacelor tehnice şi a regulilor tactice
generale, să surprindă specificul investigării diferitelor tipuri de infracţiuni contribuind la
specializarea organelor de cercetare penală în soluţionarea anumitor categorii de fapte. Astfel,
există o metodologie a investigării accidentelor de trafic rutier, există o metodologie a
investigării faptelor cauzatoare de moarte violentă, a accidentelor de muncă, a infracţiunilor
la regimul bancar, vamal ş.a.

Metodele criminalisticii

Noţiunea de metodă criminalistică poate fi definită ca o totalitate de acţiuni, operaţii şi

mijloace, inerente însuşirii realităţii obiective, privind cercetarea infracţiunilor. La nivel
practic, metodele criminalistice se prezintă în forma unor măsuri, operaţii şi mijloace
tehnico-ştiinţifice, aplicarea cărora asigură eficienţa activităţii organelor judiciare în vederea
investigării şi prevenirii faptelor penale.Metodele general ştiinţifice sunt specifice tuturor
formelor de activitate umană, fiind folosite cu prisosinţă in cercetările criminalistice.Acestea
sunt:

1) Metoda observaţiei;
2) Metoda măsurării;
3) Metoda experimentală;
4) Metoda modelării;
5) Metoda comparatiei;
6) Metoda descrierii.

Categoria a doua de metode, frecvent aplicate în criminalistică, constituie cele particular

ştiinţifice. Fiind în marea majoritate preluate în direct sau prin adaptare la specificul
cercetărilor criminalistice din diverse ramuri ale ştiinţelor naturale, metodele din această
categorie sunt atestate sub diverse denumiri, de exemplu :
❖ metode fizice
❖ metode de ramură
❖ metode adaptate la specificul criminalisticii
❖ metode ştiinţifice şi tehnice
Categoria a treia constituie metode speciale criminalistice, care pot fi încadrate după cum
urmează:
a) metodele tehnico-criminalistice destinate descoperirii, fixării şi ridicării urmelor materiale
ale infracţiunii, desfăşurării evidenţei criminalistice şi măsurilor de protejare a valorilor
sociale de atentări criminale ca, spre exemplu, metodele fotografiei de fixare, aplicate în
cadrul cercetării la locul faptei sau în alte împrejurări, de relevare şi ridicare a urmelor
invizibile de mâini, a celor create de instrumente sau în urma tragerii din arma de foc, cele
vizând prevenirea furturilor , traficurilor de stupefiante;

b) metodele expertizelor criminalistice (grafoscopice, traseologice, balistice ) şi a acitivităţii

specialiştilor abilitaţi să efectueze constatări tehnico-ştiinţifice.

c)metodele tactice de organizare şi desfăşurare a acţiunilor procesuale, a cercetării la faţa

locului percheziţiei etc. metodele de cercetare a anumitor categorii de infracţiuni cunoscute şi
sub denumirea de metodici particulare de cercetare penală.

Identificarea criminalistică

Stabilirea adevărului în cauzele supuse justiţiei se realizează prin intermediul administrării de

probe. Una din modalităţile de probaţiune o constituie şi identificarea criminalistică .
Identificarea, ca proces psihic realizat prin compararea caracteristicilor, urmată de judecata
privind identitatea / neidentitatea se bazează în toate domeniile pe aceleaşi principii, dar
aplicarea şi modul de realizare a procesului de identificare poartă o amprentă specifică pentru
fiecare activitate în parte.

Identificarea criminalistică are şi ea specificul său, constând din aceea că se urmăreşte a se

stabili prin acest complex proces, atât identitatea cât şi neidentitatea, iar concluziile au în
consecinţa formulării lor aceeaşi forţă probantă. Criminalistul merge cu identificarea în
principiu, până la nivelul unui obiect sau individ, nu rămâne la nivelul generic al grupului de
obiecte, categorie de indivizi, în funcţie de măsura în care mijloacele de examinare şi
metodologia de care se dipune la un moment dat permit o identificare individuală.
Stabilirea apartenenţei la o anumită grupă nu este suficientă, procesul mergând în continuare
prin intermediul comparării cu un singur obiect‑ cel care a creat urma de la care se pleacă.

Identificarea criminalistică apare astfel ca un proces de stabilire cu ajutorul mijloacelor şi

metodelor proprii ştiinţei criminalistice, a factorului creator al urmei, pe baza
caracteristicilor acestuia, într‑un sistem unitar şi individualizat .

Identificarea se poate face şi fără contact direct‑ tactil, instrumental, vizual‑cu obiectul
identificare, folosindu‑se în acest scop :
● Identificarea după descrierea trăsăturilor esenţiale​ ‑ când sunt folosite percepţiile
anterioare ale altor persoane privind aspectul, locul, modul de acţiune al unui
 fenomen, obiect, instrument sau persoană. în acest mod sunt identificaţi infractori,
obiecte ori persoane dispărute, sustrase, răpite, printr‑o comparare a descrierilor cu
elementele de care se dispune. Aceasta modalitate este privita cu multe rezerve
deoarece reclamantul are tendinta de a exagera in descrierea valorii obiectului sau
fiintei. Organul judiciar care consemneaza declaratia este obligat sa scrie cat mai
multe detalii care vor folosi la identificare.

● Identificarea după memorie ​este o altă modalitate de identificare, bazată pe

valorificarea percepţiilor anterioare ale unor persoane în funcţie de calitatea percepţiei
şi memorării (probleme pe care le vom trata la momentul necesar) realizate în anumite
conditii de timp, loc, stare psihica, etc. La reîntâlnirea cu obiectul, persoana sau
fenomenul perceput , se recurge la memoria percepţiei respective pentru a putea
efectua o comparare. Este modalitatea cu valoarea de identificare cea mai redusa
pentru că memoria inşeala si odata cu trecerea timpului totul se uita. Memorarea
percepţiilor permite identificarea atât a unor elemente de ordin vizual cât şi a unor
elemente de ordin senzorial divers .

● Identificarea după urmele lăsate ​va utiliza alături de impresiunile de la faţa locului şi
altele create în mod artificial, prin intermediul obiectului, fiinţei bănuite a le fi creat.
Dat fiind posibilitatea repetării cvasi‑ identice a modului în care s‑a creat urma în
litigiu, aceasta modalitate de identificare este cea cu cele mai mari şanse de reuşită şi
oferă un grad ridicat de certitudine, deoarece este cea mai obiectivă, iar urmele lasate
la locul faptei constituie probe concrete, care nu pot fi modificate sau denaturate.

Tehnica criminalistică

Actualmente tehnica criminalistică reprezintă un sistem argumentat ştiinţific de mijloace

tehnice şi metode privind utilizarea lor de către organele cu funcţii de urmărire penală,
precum şi de către experţi, în vederea descoperirii, examinării şi administrării probelor
necesare pentru stabilirea adevărului în procesul judiciar, în scopul descoperirii şi prevenirii
infracţiunilor.

Mijloacele tehnico-ştiinţifice de care dispune practica criminalistică pot fi clasificate după

diferite criterii.
- după provenienţa lor, deosebim mijloace şi metode fizice, chimice, biologice;
- după natura lor - aparate, dispozitive, utilaje, instrumente, materiale;
- după destinaţia funcţională - fotografice, acustice, mecanice, de modelare şi
transferare a urmelor, de căutare a obiectelor ascunse sau greu perceptibile; auxiliare -
instrumente, rechizite pentru scris, pentru desenul grafic, articole de ambalare etc.
Mijloacele tehnico-ştiinţifice menite organelor de urmărire penală sunt cuprinse în truse
criminalistice portative, complete speciale şi laboratoare criminalistice mobile. Trusele
portabile se împart în :
❖ universale, destinate cercetării la faţa locului şi efectuării altor acţiuni procesuale, în
special, a percheziţiei, prezentării pentru recunoaştere, experimentului şi
reconstituirea faptei;
❖ specializate pentru efectuarea unor operaţii tehnico-ştiinţifice aparte. Organele de
urmărire penală sunt dotate cu truse cu destinaţie specială cum ar fi, spre exemplu,
cele destinate testării substanţelor narcotice sau în formă de anexe la trusele
universale propriu-zise. în atare formă se prezintă trusele fotografice, completul de
substanţe necesare relevării amprentelor digitale ş.a.

Constatarea tehnico‑ştiinţifică

Constatarea tehnico-ştiinţifică este un mijloc ştiintific de probă specific legislaţiei procesuale

penale romanesti, nefiind cunoscut sub această denumire în alte legislaţii. Ea se efectuează
atunci când exista pericolul de dispariţie, modificare sau alterare a unor probe, situaţii de
fapt, etc. fiind necesară în acelaşi timp lămurirea de urgenţă a anumitor imprejurări ale
cauzei, iar pentru clarificarea acestora este necesară opinia unui specialist. Ea constituie deci
o activitate de interpretare şi valorificare ştiinţifică imediată a urmelor, a mijloacelor
materiale de proba şi imprejurarilor de fapt, in vederea identificarii autorului faptei şi
obiectelor folosite la săvârşirea faptei. Constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică este mult
mai restrânsă decât expertiza criminalistică , fiind dispusă doar atunci când urgenţa anchetei
nu permite ordonarea unei expertize.

Constatarea tehnico‑ştiinţifică se poate dispune din oficiu, sau la cererea părţilor, fiind
efectuata de către specialisti criminalisti sau tehnicieni ce functioneaza în cadrul ori pe lângă
institutia de care apartine organul de urmarire penala. Efectuarea constatării tehnico‑ştiinţifice
de către anumiti specialişti criminalişti, nu înseamnă şi însuşirea de către aceştia a
atributiilor de organ de ancheta, asigurându‑se pe acesta cale obiectivitatea şi corectitudinea
cercetarilor.

Expertiza criminalistica

Cunoscută în literatura de specialitate şi sub denumirea de "expertiza de identificare

judiciara” şi constituind un mijloc de probă valoros, expertiza criminalistica este oactivitate
de cercetare ştiinţifică a urmelor şi altor mijloace materiale de probă în scopul identificarii
persoanelor, animalelor, plantelor, obiectelor,substantelor sau fenomenelor,al determinării
anumitor insuşiri ori schimbări intervenite în conţinutul , structura, forma, ori aspectul lor.
Expertiza poate fi dispusa din oficiu, sau la cerere, atunci cănd, pentru lămurirea unor fapte
sau imprejurari ale cauzei, sunt necesare cunostintele, opiniile unor experti. Expertiza se
poate efectua numai după punerea în miscare a actiunii penale şi la efectuarea ei pot
participa şi experti numiti la cererea părtilor.

Raportul de expertiză

Pentru a sta la baza convingerii organelor judiciare, constatările prinse cu ocazia examinării
de specialitate trebuie comunicate organelor care au dispus efectuarea expertizei. Mijlocul de
comunicare îl constituie înscrisul în care se materializează activităţile întreprinse de experţi
precum şi rezultatele la care au ajuns în urma examinărilor, înscris ce poartă denumirea de
raport de expertiză​ ş​ i care marchează momentul final al activităţii de expertiză.
Codul de procedură penală consacră un text special cu privire modul de redactare a raportului
de expertiză, la conţinutul şi structura acestuia. Literatura şi practica efectuării expertizelor
subliniază condiţiile de fond şi formă cu observarea cărora trebuie redactate rapoartele de
expertiză.

Raportul de expertiză are o structură tripartită, cuprinzând următoarele elemente:

a) partea introductivă
b) partea descriptivă
c) concluziile.

Partea introductivă a raportului de expertiză

În partea introductivă a raportului de expertiză se menţionează următoarele elemente:

- organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care a dispus efectuarea expertizei
- data când s-a dispus efectuarea expertizei, numele şi prenumele expertului,
- data şi locul unde a fost efectuată, data întocmirii raportului de expertiză
- obiectul acesteia şi întrebările la care expertul urma să răspundă
- materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată
- dacă părţile, care au participat la aceasta, au dat explicaţii în cursul expertizei.

Partea descriptivă a raportului de expertiză

Partea descriptivă a raportului de expertiză cuprinde,„descrierea în amănunt a operaţiilor de

efectuare a expertizei, obiecţiile şi explicaţiile părţilor, precum şi analiza acestor explicaţii şi
obiecţii în lumina celor constatate de expert".
Raportul de expertiză trebuie să cuprindă datele menţionate în partea introductivă şi
concluziile la care a ajuns expertul în urma investigaţiilor întreprinse. A reduce raportul de
expertiză la simpla opinie a specialistului cu privire la chestiunea supusă cercetării înseamnă
a lipsi organele judiciare şi părţile de posibilitatea de a înţelege de ce în cazul dat s-a ajuns la
o anumită concluzie şi nu la alta.

Partea descriptivă a raportului de expertiză prezintă un necontestat interes practic atât pentru
organele judiciare cât şi pentru părţi deoarece consultarea acestora oferă posibilitatea
aprecierii exactităţii, justeţei I concluziilor formulate de către specialist.
Partea descriptivă a raportului de expertiză are, de regulă, următoarea I structură:
- descrierea piesei în litigiu, adică a obiectului supus cercetării;
- rezultatele examinării separate a pieselor în litigiu cât şi a pieselor de comparaţie;
- descrierea procesului de comparaţie;
- sinteza datelor obţinute în urma examenului comparativ.

Concluziile raportului de expertiză

În partea finală a raportului de expertiză se materializează concluziile la care a ajuns expertul

în urma examinării întreprinse şi care „cuprind răspunsurile la întrebările puse şi părerea
expertului asupra obiectului expertizei".
Succesiunea concluziilor, adică a răspunsurilor date la chestiunile adresate de organul juridic
trebuie să reflecte ordinea întrebărilor astfel cum acestea au fost grupate în partea introductivă
a raportului de expertiză, chiar dacă în actul procedural prin care s-a dispus efectuarea
expertizei acestea erau altfel ordonate.

În acele situaţii în care expertul, exercitându-şi rolul activ, extinde cercetarea şi cu privire la
alte aspecte, concluziile vor fi întregite cu răspunsurile date la acele întrebări formulate de
specialist din proprie iniţiativă.Tot aici, pentru a se evita posibilitatea ivirii unor confuzii, se
impune individualizarea prin suficiente elemente, a persoanei sau obiectului la care se referă
o concluzie sau alta.

Din punctul de vedere al gradului de certitudine pe care se întemeiază concluziile expertului,

în literatură precum şi în practica activităţii de expertiză se face distincţia între următoarele
categorii de concluzii, cu directe implicaţii asupra contribuţiei pe care o pot aduce la
soluţionarea cauzei, la formularea convingerii organelor judiciare, asupra modului deI
apreciere a acestora:
- concluzii categorice sau certe-afirmative sau negative;
- concluzii probabile sau incerte;
- concluzii de imposibilitate a soluţionării chestiunii supuse examinării.
Bibliografie

1.Aurel Ciopraga, Ioan Iacobuţă, ​Criminalistica, E ​ d. Junimea, Iaşi, 2001;

2.Emilian Stancu, ​Tratat de criminalistica, ​Ed. Actami, Bucureşti, 2001;
3.Lazăr Cârjan, ​Tratat de criminalistică, E​ d. Pinguin Book, Bucureşti, 2005;
3.N. Stan Emanuel, ​Investigaţiunea Judiciară​, Bucureşti, 1927.
4.Aionitoaie, Constantin; Stancu, Emilian. Prezentarea pentru recunoaştere, în Tratat de
tactică criminalistică, ediţia a II-a revăzută şi completată, Editura Carpaţi, Craiova, 1992,
5.Aionitoaie, Constantin; Pletea, Constantin. Constatarea tehnico-ştiinţifică şi expertiza, în
Tratat de tactică criminalistică, Editura Carpaţi, Craiova, 1992,
6.Alecu, Gheorghe, Lector universitar dr. Criminalistica. Curs universitar. Editura Ovidius,
University Pres, Constanţa, 2004,
7. Berchesan, Vasile. Metodologia investigării infracţiunilor. Curs de criminalistică. Vol. I.
Editura Paralela 45, Piteşti, 1998,
8.Vaduva ,Nicolae, NICOLAE. Criminalistica : (Curs de tactică şi metodică). Dr. Nicolae
Văduva. Craiova : Universitaria, 2002.
9.Stancu, Emilian, jurist. Criminalistica : (ştiinţa investigării infracţiunilor) : tehnica
criminalistică. Emilian Stancu. Bucureşti : Editura Didactică şi Pedagogică, 1993