PRO ȘI CONTRA EVOLUȚIEI

1.Argumente pentru evolutionism

Chiar si cel mai simplu organism, o bacterie de exemplu, are un genom alcatuit din mii pana la milioane de perechi
de baze. Observarea atenta a dus la concluzia ca fiecare pereche de baze este supusa unor mutatii intamplatoare. Populatii
diferite sufera mutatii diferite, iar daca populatiile sunt izolate unele de altele, acestea devin cu timpul, inevitabil tot mai
diferite intre ele.
Daca adaugam si alte procese biologice precum recombinarea si selectia, ritmul evolutiei accelereaza exponential.
Evolutia nu este doar o ipoteza, ci este o realitate indiscutabila. In acest articol vom discuta despre dovezile in favoarea
evolutionismului.
Intelegerea conceptelor dezvoltate in biologia evolutionista sunt indispensabile pentru multe activitati umane.
Aplicam conceptele si modelele pentru a infrunta rezistenta patogenilor la antibiotice, rezistenta daunatorilor la pesticide,
pentru combaterea bolilor etc.
Dovezi
Dovezile in favoarea evolutionismului pot fi clasificate in mai multe tipuri. Exista dovezi ale descendetului comun,
ale selectiei naturale si ale mostenirii. Teoria evolutiei poate fi aproape sustinuta singura de genetica si biochimie care
arata ca evolutia chiar se petrece. De la descoperirea ADN-ului, cele mai importante lucruri pe care le-am invatat despre
evolutie au venit din studierea genei, a biologiei moleculare si biochimiei. Am invatat ca mici modificari genetice pot
rezulta modificari majore in forma si structura organismelor. De exemplu, o singura mutatie genetica ar cauza la plante
aparitia unor spini.
Foarte important de stiut este ca teoria evolutiei biologice face multe predictii ce pot fi testate. Pentru ca o idee sa
fie considerata adevarata, ea trebuie mai intai sa fie falsificabila, sa poata fi testata. Si pana acum, nicio dovada n-a fost
adusa care sa contrazica teoria evolutiei.
Dovezile evolutiei sunt clasificate dupa cum urmeaza:
– Diagrame filogenice
– Anatomia comparata
– Genomica comparata
– Embriologia
– Organele vestigiale
– Biogeografia
– Fosilele
– Forme tranzitionale la fosilele descoperite
– Extinctia
a.Diagramele filogenice
Acestea sunt folosite pentru a arata relatia dintre fiintele vii. Exista cateva limitatii si probleme folosind aceste
diagrame si sunt folosite doar pentru a face validari generale despre teoria evolutiei. Diagramele sunt folosite in biologie
pentru a arata legaturile dintre diferite tipuri de organisme.
b.Anatomia comparata
Anatomia comparata este o alta linie majora ce dovedeste teoria evolutiei. Ea studiaza comparativ alcatuirea
acelorasi elemente la diferite specii, cautand sa integreze diferentele si similitudinile in cadrul proceselor de evolutie,
adaptare si speciatie.
Anatomia comparata indica faptul ca organisme diferite impart acelasi stramos comun si ajuta la clasificarea
organismelor bazata pe caracteristicile similare ale structurii anatomice. De exemplu, membrele posterioare la oameni au
o structura asemanatoare cu structura membrelor patrupedelor, desi servesc unor functii total diferite. Inotatoarele pestilor
care sunt folosite pentru inot, la pasari sunt folosite pentru a zbura. Prin mutatii genetice si selectie naturala, structurile
anatomice au evoluat treptat devenind mai bine adaptate pentru mediul in care traia organismul.
In anatomia comparata gasim doua concepte principale. Primul concept reprezinta structurile care sunt similare la
diferite specii deoarece au un descendent recent comun. Structurile pot, sau nu, sa aiba aceeasi functie. Cel de-al doilea
concept se refera la structurile care sunt asemanatoare la organisme diferite deoarece mai degraba au evoluat intr-un
mediu inconjurator asemanator decat sa-l fi mostenit de la un stramos recent comun.
c.Genomica comparata
Moleculele evolueaza la fel ca si structurile somatice, cu cat doua organisme sunt mai strans inrudite, cu atat sunt
mai asemanatoare si moleculele lor. Genele, adica structura moleculelor din care sunt constituite, sufera o schimbare
evolutiva exact la fel ca structurile macroscopice. Comparand genele omoloage cu alte molecule omoloage, se poate
determina gradul lor de asemanare.

d.Embriologia
Embriologia ne ofera mai multe tipuri de dovezi ale evolutiei.
Legea biogenetica a lui Haeckel spunea ca daca omul a descins din
pesti, care mai apoi au evoluat in reptile si apoi in primate,
embrionul uman ar trebui sa treaca prin toate aceste stagii. La acea
vreme ADN-ul nu fusese descoperit iar biologia era inca intr-un
stadiu primitiv. Haeckle a fabricat ceva date si a tras niste concluzii
gresite. Munca sa a fost dovedita ulterior a fi doar o frauda.
In anii 1800 a fost observat ca aceleasi doua oase in embrionul
de reptila s-au dezvoltat ulterior formand oasele maxilarului, iar la mamifere in oasele urechii. Studierea embriologiei ne-
a ajutat sa intelegem de ce exista posibilitatea sa apara coada la om, picioare la serpi sau la balene.
Putem vedea ca oamenii dezvolta o coada ce reprezinta aproximativ 10% din lungimea embrionului continand
vertebre, tesut musculos si nervi. Dupa 8 saptamani tesutul incepe sa moara si este reabsorbit in fetus. La fel se intampla
si in cazul delfinilor, carora le apar membre posterioare ce sunt mai apoi “reabsorbite”.
e.Organele vestigiale
Structurile vestigiale reprezinta o alta dovada in favoarea evolutiei. Multe organisme detin structuri care nu sunt
complet functionale sau care nu functioneaza deloc: rest de cecum la om, dintii embrionilor balenelor si ochii multor
animale cavernicole. Probabil acestea au fost candva functionale la stramosii lor, insa au fost reduse datorita unei
schimbari a utilizarii nisei. Functiile se pot pierde datorita modificarii modului de viata, a mediului, fiind in cele din urma
nefavorizate si reducandu-se trepat prin selectia naturala.
La fel ca si in cazul embriologiei exista cateva perceptii gresite despre organele vestigiale. Organele vestigiale sunt
acele organe mai putin dezvoltate si cu o utilitate diminuata in comparatie cu organele echivalente in alte organisme
asemanatoare. Multi oponenti ai evolutionismului sustin intr-un mod gresit ca organele vestigiale sunt complet
nefolositoare. Organele vestigiale nu au fost niciodata definite ca fiind complet nefolositoare, desi pot exista si exceptii.
Charles Darwin spunea “… desi strutul are aripi dar nu poate zbura, el tot le foloseste atunci cand alearga pentru a se
deplasa mai usor. S-a intamplat adesea ca un organ ce nu-si mai indeplinea functia sa fie totusi folosit intr-un fel, sau
structura sa se potriveasca pentru alte functii”.
In imagine, puteti vedea un peste descoperit in niste ape
adanci unde lumina nu patrunde, avand niste ochi vestigiali.
Au fost observate multe organisme ce traiau acolo unde
lumina nu ajungea, cu ochii foarte putin dezvoltati si care adesea,
nici nu functionau. Unele organisme nu mai aveau ochi deloc, in
timp ce altele ii aveau acoperiti sau prezentau alte forme de regresie.
Cele mai bune exemple pentru a intelege organele vestigiale sunt
cazurile in care ochii au totusi o lentila (cristalin), insa aceasta este
acoperita de piele. In acest caz cristalinul nu functioneaza la nimic si
nu serveste functiei initiale pentru care a evoluat. Scopul sau ar fi fost de a directiona lumina pentru a forma imaginea, dar
nu poate ajuta la nimic daca este acoperit.
Probabil va veti intreba cum pot aparea astfel de organe vestigiale? Motivul pentru care acestea exista este simplul
fapt ca functia organului nu mai reprezinta un criteriu de selectie, ceea ce permite aparitia mutatiilor fara a mai fi
“verificate”, permitand organismului sa supravietuiasca foarte bine si fara. In acest caz, vederea este complet
nefolositoare daca organismul traieste la o adancime mare unde nu exista lumina, in timp ce o caprioara oarba cu
siguranta nu va putea supravietui pentru ca ar fi mancata de indata.
f.Biogeografia
Biogeografia se ocupa cu studiul geografic al biosferei, respectiv cu descrierea si explicarea reaparitiei
organismelor vegetale si animale pe suprafata Pamantului. Evolutia a explicat o alta enigma a biologiei: distributia
geografica a animalelor si plantelor. De ce fauna Europei si Americii de Nord este relativ similara, iar fauna din Africa si
America de Sud este atat de diferita? De ce nu exista mamifere pe insulele oceanice, de ce gasim camile si rudele lor doar
in Asia si Africa si lamele doar in America de Sud etc. Desi asemanatoare, avand acelasi stramos comun, speciile de
plante si animale au fost separate prin deriva continentelor acum 80 de milioane de ani, iar biota lor s-a diferentiat mult in
decursul izolarii indelungate.
 g.Fosilele
Datele furnizate de fosile sunt printre cele mai convingatoare dovezi in favoarea evolutiei. In straturile geologice
exista nenumarate fosile, ingropate de-a lungul timpului. Fiecare strat mai vechi contine stramosii biotei fosilizate din
stratul urmator. Sapand, practic ne intoarcem in timp. Singura exceptie este atunci cand straturile geologice au fost
amestecate de evenimente geologice precum cutremurele, insa acestea nu pot fi luate in considerare. Din pacate, fosilele
sunt destul de rare. Devin fosile numai atunci cand, imediat dupa ce organismul moare, este ingropat in cenusa
sedimentara sau vulcanica.
S-a observat ca straturile mai vechi nu contin organisme mai complexe decat cele descoperite in straturile
superioare, reprezentand inca o dovada in plus in favoarea evolutiei.
h.Formele tranzitionale
Formele tranzitionale reprezinta o controversa aprinsa in discutiile despre evolutionism. Chiar si Darwin era
nemultumit ca exista putine forme de tranzitie in fosilele descoperite.
Prima problema cu formele tranzitionale vine chiar de la conceptul in sine. “Forma tranzitionala” implica faptul ca
respectiva forma nu este o “specie” si ca ar fi un fel de organism care a trait o perioada scurta de timp, reprezentand un fel
de pod intre doua specii diferite. Teoria evolutiei sustine ca viata a evoluat treptat si fiecare individ care traieste azi
reprezinta “o forma tranzitionala”.
Acest concept este folositor intr-un fel. Teoria evolutiei spune ca fiecare fiinta vie care exista astazi prezinta
trasaturile stramosilor sai, si teoretic, ar fi posibila descoperirea unor fosile ce prezinta astfel de trasaturi in dezvoltare.
Multe forme tranzitionale au fost descoperite de cand Charles Darwin a publicat cartea “Originea Speciilor”, de la
pesti la amfibieni, de la dinozauri la pasari, de la primele patrupede la mamifere, sau de la un stramos comun al
maimutelor la om.
Poate cea mai mare problema este cea a fosilelor, deoarece un numar extrem de mic de organisme s-au fosilizat si
nu vom putea avea un set complet al istoriei evolutiei vietii. Cercetatorii vor trebui sa lucreze cu un set foarte mic de date
atunci cand lucreaza cu fosilele.

Teoria evolutionismului a presupus ca vom gasi fosile care nu se

incadreaza in nicio alta specie cunoscuta, avand trasaturile atat a unor organisme disparute cat si trasaturile altora care
exista astazi. Si s-au descoperit multe fosile de acest fel. In imagine, forme tranzitionale ale craniului hominizilor.
i.Extinctia
O alta observatie majora ce a contribuit la primele idei evolutioniste a fost faptul ca speciile pot disparea. S-au
descoperit fosile care nu semanau cu nicio specie existenta. Extinctia a atras foarte multe controverse si atentie din partea
evolutionistilor pe de-o parte si creationistilor pe de alta parte. Creationistii au contrazis observatiile si erau convinsi ca
viata exista la fel inca de cand Dumnezeu a creat lumea. Astazi nu exista dubii in privinta extinctiei speciilor. “Creatia”
lui Dumnezeu nu a fost perfecta dupa cum am observat.
Exista doua clasificari ale extinctiei speciilor: extinctia totala, unde linia genetica a unei specii este incheiata si
pseudo extinctia, in care specia, in decursul evolutiei, evolueaza intr-o alta specie. Astazi, oamenii de stiinta estimeaza ca
aproximativ 99% din speciile care au existat pe Terra, astazi nu mai exista.
Trebuie sa ne asteptam in continuare la multe extinctii deoarece viata este intr-o continua schimbare, iar lupta
pentru supravietuire nu va disparea niciodata.
Dupa cum putem observa, fiecare ramura a biologiei ofera dovezi in sustinerea evolutiei. Asa cum spunea
renumitul genetician T. Dobzhansky, “in biologie nimic nu are sens decat in lumina evolutiei”.

2.Argumente contra evolutionism

a. Datarea cu carbon nu e suficient de precisa pentru a determina varsta Pamantului.
 Poate ca acesta e motivul pentru care aceasta metoda nu mai e preferata de majoritatea cercetatorilor. Exista si alte
metode de masura radiometrice precise ce masoara descompunerea elementelor radioactive din roci, meteoriti si fosile, iar
aceste metode indica varsta planetei ca fiind de 4.5 miliarde de ani.
b. Evolutia nu se poate dovedi.
Dar teoria „tanarului” Pamant, bazata pe documente primitive si anonime, se poate dovedi? Din ziua in care omul a
descoperit lumea geneticii si faptul ca toate fiintele vii au evoluat si inca evolueaza, de cand a descoperit ca exista
asemanari la nivel de ADN intre plante, animale si oameni, din acea zi evolutia a devenit o stiinta observabila si
demonstrabila.
Pentru a-l cita pe faimosul biolog evolutionist Stephen J. Gould: „Creationistii acuza adesea evolutia ca nu poate fi
testata, prin urmare nu poate fi considerata un subiect stiintific propriu-zis. Aceasta afirmatie e doar un nonsens retoric.”
c. A doua lege a termodinamicii.
Unul dintre cele mai indragite argumente, folosit cu extrem de multa usurinta si cu extrem de putina intelegere. Cea
de-a doua lege a termodinamicii spune ca sistemele tind sa devina dezordonate in timp, asa ca organismele complexe nu
aveau cum sa apara din elemente chimice lipsite de viata, cu alte cuvinte mai mult timp, mai mult haos. Ceea ce
creationistii „uita” sa mentioneze e ca aceasta lege se aplica doar unor sisteme inchise ce nu permit transferuri de energie
sau materie din interior in exterior si din exterior in interior. Pamantul nu este un sistem inchis, primeste caldura si
lumina, de la reactiile nucleare ale Soarelui, ceea ce permite organismelor simple sa devina mai complexe prin
consumarea unor alte forme de viata.
O modalitate simpla de a enerva un creationist ce foloseste acest argument e sa-l intrebati care sunt celelalte legi ale
termodinamicii. Ridicarea din umeri si privirea sa goala va va arata cat de informat este despre acest subiect.
d. Si ce a fost inainte de Big Bang?
Stiinta nu stie. Dar stiinta recunoaste sincer acest lucru si continua sa caute un raspuns. Daca X doreste sa il aseze
pe Dumnezeu in acest spatiu alb si sa il faca raspunzator de Big Bang, atunci si noi il vom pune, tot acolo, pe TED
extraterestrul ce si-a aruncat in aer apartamentul in timp ce incerca sa faca bere.
e.Nu au fost experimentate aspectele teoriei, nu se pot supune experimentului;
f. noi, oamenii, putem studia doar fenomenele actuale în direct;
g.macroevoluția nu este dovedită experimental.
h. nu s-a putut obține un predecesor al unei forme de viață.

COMPARAȚIE ÎNTRE ETAPELE EVOLUȚIEI ȘI ZILELE GENEZEI

DIN CEVA ASEMANATOR SE NASTE TOT CEVA ASEMANATOR

Unitatea lumii vii este determinată de proprietăţile permanente ale organismelor; acele proprietăţi care nu s-au
modificat pe parcursul evoluţiei de milioane de ani a vieţii pe Pământ.
1.Toate vieţuitoarele ( ex. omul, bacteriile, porumbul, drosofilele) au acelaşi fundament chimic; sunt alcătuite, în
principal din proteine şi acizi nucleici).Compoziţia chimică este surprinzător de uniformă la toate vieţuitoarele.
2.O proprietate unificatoare a lumii vii este codul genetic, care are un caracter universal. Darwin considera că :
,, Transmiterea ereditară a oricărui caracter este o regulă, iar netrasmiterea ereditară, este o excepţie’’
Astfel, sunt surprinse caracteristicile eredităţii : stabilitatea ( conservatorismul) şi labilitatea sa.
În explicarea evoluţiei, variaţiile neereditare nu prezintă importanţă.Altfel exprimat : ,, Din ceva asemănător se
naşte tot ceva asemănător’’
3. O proprietate unificatoare a lumii vii este organizarea celulară. Toate vieţuitoarele plante, animale, omul, sunt
formate din celule ce se organizează în ţesuturi, organe sau sisteme, în funcţie de gradul de evoluţie al acestora.
Ex. În formaţia de granit din Transvaal au fost descoperite fosile microscopice, urme de celule bacteriene, datând
din perioada precambriană ( 3,1 miliarde ani în urmă). Studiul acestor foslie a demonstrat că existau structuri celulare încă
din acea perioadă.
Ce este ereditatea?
Definiţie: Ereditatea este proprietatea organismelor de a avea informaţie genetică, pe baza
căreia sunt transmise de la ascendenţi la descendenţi caractere morfologice, fiziologice, biochimice
şi comportamentale.
Ereditatea este, în concepţia lui Charles Darwin, un factor esenţial al evoluţiei. Darwin considera transmiterea
ereditară a oricărui caracter drept o regulă, iar netransmiterea ereditară drept o excepţie. În cursul generaţiilor, variaţiile
utile se acumulează şi se dezvoltă încât caracterele dobândite pot deveni ereditare. Aceasta a fost pentru acea vreme o
observaţie empirică, deoarece
Darwin nu cunoştea bazele genetice ale fenomenului eredităţii.
De exemplu:
a) Crescătorii de animale şi cultivatorii de plante au avut mereu convingerea că „din ceva asemănător se
naşte tot ceva asemănător”.
b) Este bine cunoscut, de toţi oamenii, faptul că dintr-o sămânţă de grâu, de pildă, totdeauna va răsări o plantă de
grâu, că o pisică va naşte totdeauna tot pisici.

SELECŢIA NATURALĂ
1.Ce este selecţia naturală?
Definiţie: reprezintă ansamblul de mecanisme ce acţionează în direcţia creşterii continue a gradului de adaptare a
populaţiilor la condiţiile de mediu pentru supravieţuirea organismului care este variaţia mai aptă.
Variaţia care a supravieţuit produce cu precumpănire urmaşi, populaţia din generaţia următoare fiind astfel
purtătoare a caracterelor respective. După mai multe generaţii, variaţia poate deveni o specie nouă.
Pentru specie, variaţiile individuale pot fi:
1.Variaţii dăunătoare pentru supravieţuirea speciei, caz în care sunt eliminate.  De exemplu: printre musculiţele de
oţet apar mutaţii patologice ce duc la formarea unor indivizi fără ochi sau cu aripi rudimentare. Aceste organisme sunt
eliminate, deoarece ar avea ca efect stingerea speciei, făcând-o inaptă pentru în lupta pentru existenţă.
Musculiţa de oţet normală Musculiţa de oţet fără ochi Musculiţa de oţet cu aripi rudimentare
2.Variaţii indiferente, care nu reprezintă avantaj pentru specie.
3. Variaţii utile, care conferă avantaje speciei în raport cu condiţiile de mediu.
De exemplu: a) Pe continent, insectele cu aripi bine dezvoltate, bune zburătoare, reprezintă un avantaj în lupta
pentru existenţă. Ele se pot răspândi activ, îşi pot găsi mai repede hrana, pot scăpa mai uşor de urmărirea păsărilor
insectivore. Insectele cu aripi reduse sau absente (insecte aptere) sunt variaţii dăunătoare, ce nu pot supravieţui. b) Pe
insulele oceanice mici, lipsite de păduri şi vegetaţie ierboasă densă, bătute de vânturi puternice, insectele bune zburătoare
sunt aruncate în mare, iar insectele situate la polul opus conferă speciei şanse de supravieţuire, trăind pe sub pietre, în
stratul de muşchi de pe sol.

Selecţia naturală este mecanismul fundamental al evoluţiei speciilor de plante şi de animale, constând în eliminarea
(prin lupta pentru existenţă), a indivizilor cu însuşiri necorespunzătoare şi păstrarea indivizilor cu însuşiri avantajoase din
punct de vedere biologic. Teoria selecţiei naturale a fost elaborată de Charles Darwin.
Conform acestei teorii, natura produce spontan variaţii:
 dăunătoare,
 indiferente
 avantajoase, iar varietăţile se conturează ca specii în curs de formare. Există şi fenomene
evolutive care nu urmează mecanismul selecţiei naturale. În populaţiile mici se manifestă efectul Sewall Wright
sau driftul genetic, supravieţuirea urmând legile întâmplării.
Istoria ideii
Teoriile evoluţioniste au apărut cu mult înaintea lui Darwin şi Lamarck. Lamarck iniţial propusese un mecanism
evolutiv, în care caracteristicile dobândite de un individ în timpul vieţii sunt moştenite de urmaşii acestuia. Această
concepţie, ce susţinea ereditatea caracterelor, se numea lamarckism.
Lamarck a emis un exemplu, în care spunea ca gâtul lung al girafei a rezultat în urma faptului că generaţii de
girafe au încercat să se întindă după frunze, iar treptat gâtul le-a crescut. În 1842, Darwin emite principiile selecţiei
naturale, ca principala cauză a evoluţiei.
Principiile selecţiei
Animalele pot da naştere la mai mulţi urmaşi;
Dacă există mai mulţi urmaşi ai unui animal, atunci între aceştia se va ivi o luptă pentru resurse şi supravieţuire;
Între membrii unei specii pot exista trăsături distincte (variaţii),
Indivizii cu o trăsătură/variaţie pot să se adapteze mai bine sau mai rău la condiţiile unui mediu în funcţie de
trăsătura dată.
Tipuri de selecţie
 Selecţia naturală se prezintă sub diferite forme :
 Selecţia direcţională
 Selecţia stabilizatoare
 Selecţia diversificatoare
 Selecţia artificială
Selecţia direcţională
- are loc atunci când este favorizată o extremă a distribuţiei fenotipice, astfel încât media descendenţei tinde a fi
alertă în direcţia fenotipului favorizat comparativ cu populaţia din care sunt selectaţi părinţii.
Aplicată de om asupra populaţiilor naturale şi artificiale de plante agricole şi animale domestice a contribuit la
creşterea producţiei de fructe , seminţe , carne , lapte , ouă , la creşterea conţinutului în proteine , vitamine , principii
active , îmbunătăţirea rezistenţei la atacul insectelor, a bolilor sau la secetă.
Selecţia stabilizatoare
-este aceea în care sunt favorizaţi indivizii din preajma mediei de distribuţie , eliminând extremele apărute prin
mutaţie .
Ea menţine stabilitatea , ordinea şi echilibrul în lumea vie .
Selecţia diversificatoare
- este selecţia care favorizează extremele opuse ale unei distribuţii , cu eliminarea intermediarilor , menţinându-se
astfel fluxul genic între fenotipurile favorizate , ca o condiţie necesară pentru menţinerea populaţiei .
Acesta este cazul tipic al păstrării şi adâncirii diversităţii.
Selecţia artificială
- reprezintă acţiunea metodică sau spontană a omului de a alege ca reproducători, plante şi animale cu proprietăţi
utile omului.
Această metodă a fost folosită inconştient de cultivatorii de plante şi crescătorii de animale , iar în prezent este
practicată conştient pe baza cunoştinţelor de genetică.
Modul în care acţionează selecţia
Adaptarea organismelor la condiţiile mediului este una din principalele caracteristici ale evoluţiei .
Fluturele numit Biston betularia care trăieşte pe mesteacăn este un exemplu pentru modul în care funcţionează
selecţia naturală .
Forma de culoare deschisă este puţin vizibilă pe trunchiurile arborilor acoperiţi de licheni.
Cealaltă formă , închisă la culoare este mai bine camuflată pe trunchiurile fără licheni şi riscă să fie mai puţin
mâncată de păsări .
Această formă melanică a fost descoperită pentru prima oară în 1849 , aproape de oraşul Manchester din Anglia.
Ea a devenit repede predominantă , (până la 90% din populaţia totală ) în regiunile unde populaţia industrială a
eliminat lichenii şi a afumat trunchiurile copacilor.
Cum a avut loc acest proces de adaptare ? Cum a acţionat selecţia naturală?
În zonele industriale , fluturii de culoare deschisă au dispărut , fiind în mod selectiv distruşi de duşmani, iar
întreaga populaţie a căpătat o nouă înfăţişare adaptată la noile condiţii .
Din punct de vedere genetic , în cadrul unei specii ( populaţii ) se întâlneşte un polimorfism bazat pe existenţa unui
mare număr de gene alele pentru acelaşi locus.
De aici rezultă o mare diversitate de genomuri asupra cărora poate acţiona selecţia .
Când condiţiile de mediu se schimbă , acestea pot deveni favorabile unor gene recesive , care conferă noi caractere
indivizilor din populaţie , în cazul de mai sus , indivizilor închişi la culoare.
Selecţia nu se realizează întotdeauna prin distrugerea unor indivizi.
De exemplu , la musculiţa de oţet care în mod normal are ochii roşii , se cunoaşte o mutantă cu ochii albi .
Dacă se lasă femele şi masculi cu ochii roşii împreună cu masculii şi femele cu ochii albi , se observă că toate
femelele caută să se împerecheze cu masculii normali , cu ochii roşii. În câteva generaţii indivizii mutanţi au dispărut din
populaţie . Ei au fost eliminaţi de la reproducere.
Procesul evoluţiei speciilor are unele trăsături caracteristice :
DIVERGENŢA
Divergenţa constă în dezvoltarea unor caractere deosebite la descendenţii proveniţi de la un strămoş comun.
Fenomenul divergenţei este rezultatul selecţiei naturale.
 Spre exemplu , strămoşul mamiferelor era un carnivor de talie mică. La un moment dat , din cauza creşterii
numărului de indivizi din populaţie , hrana a devenit insuficientă . Unii indivizi s-au adaptat la alt tip de hrană , devenind
insectivori , alţii au devenit arboricoli, iar alţii s-au adaptat la viaţa şi mediul subteran.
Asemenea grupe , specializându-se fiecare la noul mediu , prin acţiunea selecţiei au devenit specii
diferite,aparţinând unor genuri şi familii diferite .
Evoluţia prin divergenţă

CONVERGENŢA constă în dezvoltarea unor adaptări asemanătoare la forme de provenienţă diferite .

Acest proces apare tot ca rezultat al selecţiei naturale.
Speciile de origini diferite , neînrudite direct între ele , capătă adaptări convergente datorită vieţuirii în acelaşi
mediu .
Ca exemplu , trăind şi adaptându-se prin acţiunea îndelungată a selecţiei în mediul acvatic, animale diferite , ca
peştii cartilaginoşi( rechinii) , peştii osoşi , mamifere(delfinii) şi reptile(Ihtiosaurii fosili ) , au dobândit o formă
asemănătoare a corpului , cea hidrodinamică, aceasta permiţându-le deplasarea corpului.
Evoluţia prin convergenţă

Importanţa selecţiei în evoluţionism

Cel mai important punct în legatură cu selecţia este că explică nu doar schimbarea dar schimbarea de un anumit
tip,cea în direcţia avantajului adaptativ - explică ochiul şi mâna şi toate trăsăturile organice care sunt esenţa argumentului
teleologic pentru existenţa lui Dumnezeu.

Biologi moderni ca Richard Dawkins consideră că selecţia naturală este singurul mecanism care ar putea în
principiu să explice adaptarea.Aşadar chiar dacă dovezile empirice (ale paleontologiei) ar lipsi cu desăvarşire,selecţia
naturală se înfăţişează ca un mecanism de tip a priori,singurul care poate funcţiona pentru a explica existenţa avantajelor
adaptative.
Creşterea numerică a populaţiei
Creşterea numerică a populaţiei poate fi exprimată numeric prin curbe de creştere.
Curba exponenţială reprezintă un caz teoretic, ideal al creşterii numerice a populaţiilor în progresie geometrică.
 În condiţii optime , creşterea potenţială ( exponenţială ) a populaţiei diferă de creşterea logistică( reală ).
Realitatea este complexă. Creşterea numerică se realizează prin natalitate şi imigrare, iar depresiunea numerică prin
mortalitate şi emigrare. Este foarte importantă dependenţa acestor parametri la clasele de vârstă .

2.Selecţia naturală — mecanism de bază al  transformării   speciilor

în anul 1838, la scurt timp după ce Ch. Darvun îşi cristalizase o mare parte din ideile sale asupra evoluţiei, lectura
întîmplătoare a lucrării lui T. E, Malthus asupra suprapopulaţiei,An essay on the principie of population, as it affects fhe
futitre improvement of society, apărută în 1798, i-a sugerat unele reflecţii privind rolul pe care-1 joacă aşa-zisa
„luptă pentru existenţă" în societatea contemporană lui şi importanţa pe care o prezintă acest fenomen în transformarea
organismelor. (Potrivit concepţiei lui Malthus, creşterea populaţiei este exponenţială, în timp ce resursele de hrană în
condiţii stabile rămîn relativ constante, de unde rezultă o luptă pentru existenţă între indivizi în urma căreia numai o mică
sau foarte mică parte din descendenţii fiecărei generaţii supravieţuiesc.) Bazîndu-se pe această concepţie, nouă pentru
dînsul, Darwin a ajuns la concluzia cît de importantă este concurenţa dintre indivizii aceleiaşi specii şi cît de diferite sînt
consecinţele acesteia faţă de cele ale concurenţei dintre specii. Faptul acesta i-a sugerat două idei importante :prima, că
lupta pentru existenţă reprezintă o concurenţă între indivizi şi nu între specii şi a doua, că între indivizii aceleiaşi specii
există mari diferenţe. Ideea variabilităţii individuale i-a fost întărită lui Darwin mai ales de rezultatele obţinute de
crescătorii de animale în crearea de noi rase, prin selecţia indivizilor valoroşi. O sumară privire asupra exemplarelor dintr-
o turmă, de exemplu de vaci, duce la constatarea că nici un individ nu se aseamănă cu celălalt.
          Uneori diferentele dintre indivizi sînt atît de pronunţate, încît există îndoială dacă doi indivizi fac parte din
aceeaşi rasă sau dacă nu cumva aparţin la rase diferite. Darwin a initiat că tocmai acestor variaţii individuale se datoresc
succesele deosebite ale selecţio-natorilor de animale. De aici a izvorît ideea de a face o analogie între selecţia artificială si
cea naturală. Omul face selecţie pentru propriile sale interese, natura numai în interesul organismului pe care-1
păstrează. In felul acesta, concepţia sa tipologică privind concurenţa dintre specii,însoţită de eliminarea unora dintre
acestea, s-a schimbat într-o nouă concepţie, şi anume cea privind existenţa variaţiilor individuale în cadrul populaţiilor şi
speciilor. Astfel, ideea variaţiei indivizilor din populaţiile naturale a stat la baza concepţiei sale asupra selecţiei naturale.
Prin această gîndire, principiul eliminării de către forţele naturii a indivizilorcare se abat de la tipul normal, considerat tip
perfect, menţinîndu-se un tip pur, constant, principiu static derivat din filosofia esenţialistâ, a fost înlocuit de principiul
dinamic al populaţiei variabile capabile de evoluţie în care apar mereu indivizi noi care depăşesc media şi indivizi
care sînt inferiori mediei (Mayr, 1984). Bazat pe ideile menţionate mai înainte, Darwin a ajuns la definirea selecţiei
naturale, care înseamnă „păstrarea,  variaţiilor individuale avantajoase şi înlăturarea celor vătămătoare". După Darwin,
orice individ dintr-o populaţie care se diferenţiază cît de puţin faţă de ceilalţi indivizi într-o direcţie profitabilă pentru sine
(superiori-tate adaptivă, n.a.) are şansa de supravieţuire şi în consecinţă va fi promovat de selecţia naturală. „Vorbind
metaforic — afirma Darwin — se poate spune că selecţia naturală cercetează critic, zilnic şi ceas de ceas - în întreaga
lume, cele mai uşoare variaţii, respingîndu-le pe cele dăunătoare, păstrîndu-le si acumulîndu-le pe toate cele folositoare;
ea lucrează în tăcere şi pe nesimţite, oricînd şi oriunde i se oferă prilejul, la perfecţionarea fiecărui organism în legătură cu
condiţiile sale organice si neorganice de viaţă" . Selecţia naturală este eficace însă numai în cazul populaţiilor bogate în
variaţii, dar ineficientă în cazul populaţiilor lipsite de variaţii. Pentru Darvin, factorii principali care acţionează în cadrul
selecţiei naturale sînt cei biotici, respectiv concurenţa, în timp ce factorii fizici ai mediului joacă un rol secundar.
Din nefericire, Darwin a folosit uneori dictonul de supravieţuire acelui mai apt preluat din filosofia mecanicistă a
lui H. Spencer, expusă în lucrarea sa fiind acuzat de gîndire tautologică : Cine va supravieţui ? Cel mai apt. Cine sînt cei
mai «apţi? Cei care supravieţuiesc. Desigur, nu aceasta este esenţa selecţiei naturale. Darwin a accentuat în nenumărate
rînduri că toţi indivizii unei populaţii diferă între ei şi că natura acestor diferenţe (avantajos—dezavantajos ; adaptiv—
neadaptiv) joacă rolul decisiv în evoluţie.
După cum se ştie, bazele ştiinţifice ale selecţiei naturale au fost prezentate de Darwin în monumentala sa
lucrare The origin of specie by metins of natural selection or the preservation of favored races in stmggle for Uf
e, publicată în 1859.
Influenţa ideilor lui Malthus şi ale lui Spencer asupra lui Darwin a determinat pe unii biologi şi ideologi să reducă
selecţia naturală la lupta indivizilor pentru existenţă şi la supravieţuirea celor mai apţi în această luptă, ceea ce este greşit.
Desigur, Darwin a considerat concurenţaintraspecifică un factor selectiv important, dar nu i-a imprimat un caracter
distructiv, nimicitor aşa cum pretind unii autori. Concurenţa dintre indivizi se întîlneşte în natură. Ea nu poate fi negată,
dar procesul de eliminare a unor indivizi are loc numai în cazul în care concurenţa pentru elementele indispensabile vieţii
(lusană, lumină, umiditate, spaţiu ş.a.)-este foarte pronunţată, în acest caz sînt însă eliminate organismele.slab dezvoltate,
incapabile de a lăsa urmaşi sau cel puţin un număr suficient de urmaşi. Cine citeşte cu atenţie Originea speciilorpoate să-
şi dea seama că, în concepţia lui Darwin, concurenţa nu constituie un element selectiv distructiv, în afară de aceasta,
Darwin a acordat destulă importanţă condiţiilor fizice, îndeosebi climei, în selecţia variaţiilor individuale. Putem deci
afirma că selecţia naturală acţionează atît prin factori biotici, cît si prin factori fizici, primii deţinînd rolul preponderent,
dar acţiunea acestora fiind mult mai blîndă decît cea care se atribuie obişnuit.
Dezvoltarea geneticii populaţiilor a dus la o interpretare modernă a selecţiei naturale. Potrivit acestei interpretări
selecţia naturală nu este o problemă de „luptă pentru existenţă" sau o problemă de „supravieţuire a celui mai apt", ci o
problemă de reproducere diferenţială. Selecţia naturală nu are nimic de-a face cu sloganele menţionate sau cu
sloganul „ucide ca să nu fii ucis", care au implicaţii etice, ideologice si politice nefericite. Selecţia naturală favorizează
indivizii care lasă mai rnulţi urmaşi, adică pe acei care sînt cel mai bine adaptaţi la condiţiile de mediu sau sînt capabili să
facă faţă cel mai bine la eventualele noi condiţii care survin în habitat.Reproducerea diferenţială implică o mai bună
integrare cu mediul ecologic, o utilizare mai eficientă a hranei disponibile, o exploatare  eficace a condiţiilor de mediu
care nu constituie obiectul concurenţei sau care sînt mai puţin folosite de alţii (Simpson 1951 a, 1967). Selecţia naturală
nu implică în mod necesar luptă sau concurenţă, în esenţă, ea reprezintă capacitatea indivizilor de a transmite diferenţiat
genele generaţiilor viitoare, însuşire care poartă denumirea de valoare adaptivă sau adaptare darwinistă şi care depinde de
viabilitatea şi vigoarea indivizilor (Dobzhansky, 1951, 1982). Selecţia naturală reprezintă, simplu, perpetuarea
diferenţială a genotipurilor, succesul acestora în reproducere (Mayr. 1963, 1970, 1979) sau reproducerea diferenţială şi
neîntîmplătoare a diferitelor alele ori a diferitelor genotipuri (Lerner, 1958, 1959: Grant, 1963, 1977 a). Ideea acţiunii
selecţiei prin reproducerea diferenţială este susţinută şi de alţi genetişti ca Stebbins (1967, 1971 a), Wallace (1968) ş.a. De
altfel, însuşi Darwin a dat termenului de luptă pentru existenţă un conţinut mai larg, specificînd : „Pornesc de la premisa
că voi folosi acest termen într-un sens larg şi metaforic, cuprinzînd dependenţa unei fiinţe de alta si cuprinzînd (ceea ce e
mai important) nu numai viaţa individului, dar si reuşita de a lăsa urmaşi". Deşi Darwin nu s-a ocupat îndeaproape de
relaţia dintre selecţia naturală şi reproducerea diferenţială, totuşi, pentru el, selecţia naturală reprezintă o reproducere
diferenţială sistematică, datorită superiorităţii adaptive a indivizilor din populaţie (Burian, 1983). Deci, pentru Darwin,
succesul în reproducere depinde de posesiunea de către indivizi a unor însuşiri adaptive superioare. Faptul acesta reiese
clar atunci cînd vorbeşte de selecţia sexuală : „în general, masculii cei mai viguroşi, acei care sînt cei mai adaptaţi pentru
locurile pe care le ocupă în natură, vor lăsa o progenitură mai numeroasă .
Interpretarea modernă a selecţiei naturale include şi un alt element, si annme că nu numai variaţiile cu valoare
adaptivă mare determină schimbarea frecvenţei genelor în populaţie, ci si variaţiile uşoare, cu valoare selectivă mică,
produc în decursul timpului schimbări importante în frecvenţa genelor, respectiv în constituţia genetică a populaţiilor.
Este greu de acceptat ideea că succesul în reproducere în sine ar putea reprezenta o formă de adaptare, fără a lega
această însuşire de celelalte însuşiri adaptive ale indiAddului. Desigur, se întîlnesc cazuri, chiar destul de frecvente, în
care unii indivizi slab dotaţi se dovedesc prolifici sau foarte prolifici, dar este imprudent să tragem de aici concluzia că
prolificitatea în sine ar constitui o formă de adaptare independentă de celelalte însuşiri adaptive, în felul acesta ajungem la
interpretarea pe care a dat-o Simpson (1951 a, 1967) reproducerii diferenţiale şi în ultimă analiză la interpretarea
darwinistă.
3.Fenotipul — unitate  a   selecţiei
După cum am arătat cu alt prilej (Ceapoiu, 1976), ceea ce numim caracter sau însuşire nu reprezintă expresia
fenotipică a unei singure gener ci rezultanta acţiunii şi interacţiunii mai multor gene. Chiar cele mai autentice expresii
monogenice nu pot fi considerate ca efecte ale unei singure gene, deoarece nici o genă din organism nu activează complet
independent, în activitatea oricărei gene, inclusiv a celor cu o mare capacitate de expresie, intervin alte gene, situate în
locusuri diferite, modificînd secvenţa si intensitatea reacţiilor biochimice declanşate de gena în cauză. în unele cazuri,
intervenţia genelor din alte locusuri este atît de energică, încît gena afectată nu mai este în stare să se exteriorizeze
feotipie (gene inhibitoare, gene epistatice). în alte cazuri, influenţa altor gene se limitează la amplificarea sau la
diminuarea expresivităţii genei implicate (gene intensificatoare,respectiv redncătoare). Nu rare sînt cazurile cînd din
colaborarea a două gene nealelice rezultă un caracter nou, diferit de caracterul produs de fiecare genă în parte (gene
complementare). Fiecare organism reprezintă un complex de gene în care nici o genă nu este străină de celelalte.
De la început trebuie să arătăm că selecţia naturală nu acţionează asupra genelor individuale si nici asupra
sistemelor de gene, ci asupra indivizilor, asupra fenotipurilor din cadrul populaţiei, care diferă între ele în ceea ce priveşte
constituţia genetică. Orice organism reprezintă un ansamblu de ţesuturi, organe şi funcţii, o unitate structurală şi
funcţională în care funcţiile sînt coordonate armonios. O schimbare a unui caracter poate favoriza întregul organism sau
poate avantaja unele funcţii şi dezavantaja alte funcţii, în acest din urmă caz selecţia va promova variaţiile care
avantajează organismul în ansamblu, în ciuda faptului că unele funcţii, probabil mai puţin importante, sînt dezavantajate,
în felul acesta^ se realizează un fel de compromis care asigură supravieţuirea individului (Grant, 1985). Selecţia naturală,
operînd continuu şi pretutindeni asupra fenotipului, este intim legată de toate fazele vieţii indivizilor, de la naştere şi pînă
la moarte, de toate fazele de dezvoltare a populaţiei şîspeciei (Simpson, 1951 a). Selecţia naturală, care ghidează
schimbările evolutive, acţionează în primul rînd asupra fenotipurilor şi numai în mod secundar asupra genotipurilor. în
consecinţă, orice factor care modifică sau limitează expresia fenotipică influenţează inevitabil evoluţia (Wad-dington,
1965). Pe baza unor argumente bine documentate, Lewontin (1970, 1974) arată că unitatea selecţiei este genomul. Ţinînd
seama că genomul reprezintă totalitatea genelor din organism, se poate trage concluzia că unitatea selecţiei este individul.
Ideea că fenotipul reprezintă unitatea asupra căreia acţionează selecţia este ferm susţinută de Mayr(1963,1970). într-o
lucrare publicată în 1979 Mayr (1979) arată că : „selecţia nu se ocupă cu genele şi nici măcar cu genotipurile, ci numai cu
indivizii, adică cu fenotipurile. Singurul lucru care contează în evoluţie este valoarea selectivă a indivizilor". După Mayr
(1983), ţinta selecţiei este fenotipul individual în totalitate. Supraestimarea rolului genelor individuale derivă din teoria
geneticii populaţiilor potrivit căreia evoluţia reprezintă o schimbare în frecvenţa genelor din populaţie, fapt care a dus la
ideea greşită că selecţia genelor individuale constituie teza de bază a neodarwinismului modern, ceea ce nu corespunde
realităţii (Mayr, 1984).
Faptul că unitatea selecţiei este fenotipul implică şi unele dificultăţi. Prima rezidă în aceea că selecţia nu poate, în
acelaşi timp şi în aceeaşi măsură, să îmbunătăţească toate componentele fenotipului. A doua constă în faptul că fiecare
genotip reprezintă un compromis între diferitele presiuni ale selecţiei dintre care unele pot acţiona antagonist.
O îmbunătăţire, prin acţiunea selecţiei, a unei componente a genotipului poate adesea să dăuneze altor componente ale
genotipului respectiv. Aceasta se petrece îndeosebi atunci cind o populaţie emigrează într-un nou areal ecologic unde,
datorită acţiunii noilor factori selectivi, se formează noi adaptări, în timp ce vechile adaptări constituie o povară. Orice
progres în evoluţie are preţul său. Selecţia naturală este aceea care decide care preţ este mai avantajos. Fenotipul
reprezintă o constelaţie de însuşiri cu valoare selectivă diferită, din care selecţia promovează variaţiile cele mai
avantajoase pentru diferitele funcţii, realizîndu-se în cele din urmă un compromis între variaţiile favorabile şi cele puţin
favorabile sau nefavorabile, acestea din urmă urmînd a fi eliminate în cursul filogeniei. Pe bună dreptate afirmă Mayr
(1984) că „produsul selecţiei este un compromis", aşa cum am afirmat mai înainte.
Cu toată importanţa care se acordă fenotipului în evoluţie, mai sînt genetişti care susţin că unitatea selecţiei este
gena. Astfel, Williams (1966) arată că activitatea centrală a selecţiei naturale este axată pe efectele selective medii ale
fiecărei gene în parte. Este curios faptul că el consideră genă orice element care segregă, inclusiv inversiunile sau
transloca-ţiile cromosomale. Dawkins (1976) afirmă că organismele superioare sînt purtătoare ale „genelor egoiste" care
hotărăsc totul.
              In ultimul timp au început să înmugurească unele idei noi cu privire la unitatea de bază a selecţiei. Unii
cercetători ca E. îf. Brandon, E. C. Lewontin, E. G. Eichardson, E. Sober ş.a. au lansat, într-o serie de lucrări publicate în
anul 1982, o concepţie mai flexibilă cu privire la unităţile selecţiei, afirmînd că selecţia ar putea acţiona nu numai asupra
individului, ci si asupra unor unităţi superioare individului, ca de exemplu specia. Ideea că specia constituie unitatea
asupra căreia acţionează selecţia a fost susţinută cu tărie de Stanley (1975, 1979). Această idee a fost combătută de
Maynard Smith (1981), Grant (1982), Buria-n (1983) ş.a. Acceptarea concepţiei că selecţia naturală poate acţiona la
diferite niveluri ierarhice (de la genă pînă la specie inclusiv) ar complica mult teoria evoluţiei. Eămînem la teza
statornicită în prezent în biologia evoluţionistă, conform Răreia unitatea de bază a selecţiei naturale este individul (feno-
tipul). Personificînd selecţia naturală, putem spune că pentru orientarea evoluţiei în direcţie creatoare cel mai comod, mai
rapid şi mai eficient mijloc de acţiune a selecţiei este cel asupra indivizilor care se deosebesc prin nenumărate însuşiri
generate de recombinare, mutaţie şi imigraţie, acţiune finalizată prin promovarea indivizilor celor mai bine adaptaţi la
condiţiile unui anumit areal adaptiv. Nu vedem cum ar putea acţiona selecţia naturală direct asupra speciei, transformînd-
o prin salt în altă specie, chiar în cazulspeciilor monotipice si, cu atît mai puţin, în cazul speciilor politipice, decît operînd
succesiv tot asupra indivizilor, şi bine înţeles în coacţiune cu izolarea geografică sau reproductivă. Problema selecţiei la
nivel de specie sau, după cum se exprimă Stanley (1975, 1979), selecţia speciei va fi discutată ulterior.
          Termenul de valoare adaptivă (selectivă) a genei, pe care l:am folosit în lucrare şi care se mai foloseşte şi în
prezent în literatura de specialitate, nu trebuie interpretat în sensul că gena este unitatea de acţiune a selecţiei, ci în
înţelesul că expresia fenotipică a acesteia, deci fenotipul (individul) este obiectul selecţiei. Desigur, în procesele de
mutaţie, migra-ţie şi recombinare unităţile operabile sînt genele, dar selecţia nu operează cu gene, ci cu variaţiile produse
de acestea, deci cu fenotipurile. O problemă legată de expresia fenotipică a genelor este exprimarea genelor obţinute prin
tehnologia ADN recombinant în alte organisme îndepărtate filogenetic. Dacă activitatea unei gene este atît de strîns
legată de ansamblul de gene din genom, dacă interacţiunile nealelice şi cele cugenotipul rezidual sînt atît de pronunţate,
aşa cum s-a arătat mai înainte, cum se face că o genă izolată dintj-un organism donator eucariot cu ajutorul enzimelor de
restricţie sau obţinută prin sinteză enzimatică ori chimică se exprimă într-un organism procariot sau eucariot ? Cum
se explică faptul că genele pentru somatostatină, somatotrofină, insulinaumană, hemaglutinină, limfotoxină, interferoni
umani, auriculină, oval-bumină ş.a. se exprimă în bacterii, că genele nif codificatoare ale sistemului nitrogenazic, care se
găsesc în corpul bacteriilor din nodozităţile radiculare ale plantelor leguminoase, sudate de plasmida Ti şi transferate în
plantele neleguminoase. se exprimă în acestea determinînd fixarea biologică a azotului molecular?
Prin sudarea genelor normale ale omului de un fragment de ADÎST al virusului tumoral SV40 şi introducerea
acestora în corpul unui om atins de maladii genetice, determinate de gene deleterii, tehnologia ADîJ" recombinant este pe
cale de a preveni sau combate unele boli ereditare ale omului. Pînă în prezent genele respective s-au exprimat cu succes în
şoareci şi şobolani. La maimuţe s-au întîmpinat unele dificultăţi, dar cu siguranţă că nu peste mult timp se va reuşi
transferul lor în corpul uman.
Dacă donarea moleculară a genelor de eucariote şi exprimarea lor în procariote nu întîmpină dificultăţi, probabil
datorită faptului că sistemul genetic al procariotelor, fiind mai simplu, nu posedă o serioasă capacitate de tamponare,
donarea lor în plantele si animalele superioare este mult mai dificilă, ţinînd seama de coeziunea puternică a genotipului
acestora. Şi cu toate acestea donarea este pe cale de realizare.
Cele arătate mai înainte scot în relief principalele însuşiri ale genoi, ca : unitatea, integritatea, stabilitatea şi
capacitatea ridicată de expresie, însuşiri care imprimă genei un caracter de pronunţată individualitate. Amelioratorii de
plante şi rase de animale cunosc bine acestea atunci cînd prin hibridare si selecţie se străduiesc să obţină noi creaţii.
Genele rămîn stabile sute şi mii de generaţii, fapt confirmat de constanţa speciilor d© plante şi animale. Probabil că acest
fapt a îndemnat pe unii evoluţionişti să considere gena unitatea selecţiei. Dar oricît de pronunţată ar fi „personalitatea"
unei gene, nu aceasta interesează selecţia, ci caracterul sau caracterele determinate de aceasta.
4.Moduri  de  selecţie
       4.1.Selecţia, individuală
                      a.Selecţia stabilizatoare
In orice populaţie naturală apar în urma mutaţiei, imigraţiei, recombinării şi segregării genelor noi variaţii ereditare,
a căror valoare adaptivă este variabilă. Selecţia naturală elimină variaţiile periferice, marginale, neadaptive, cu capacitate
limitată de reproducere sau incapabile de supravieţuire sau, altfel exprimat, variaţiile care se abat de la tipul normal, de la
fenotipul mediu al populaţiei. Această acţiune de eliminare a varia-4iilor disonante, a fenoieviantelor, si de conservare din
generaţie in generaţie a fenotipurilor cu capacitate certa de adaptare din cadrul populaţiilor care vieţuiesc în condiţii
constante de mediu poartă denumirea de selecţie stabilizatoare (fig. 5.1).
Problema selecţiei stabilizatoare a. fost abordată şi fundamentată în mod independent de trei cunoscuţi biologi:
Sehmalhausen (1949), care a introdus în biologie termenul de selecţie stabilizatoare, Simpson (1953), care a denumit
acest tip de selecţie selecţie centripetă, deoarece ea tinde să elimine fenotipurile marginale şi să concentreze populaţia în
jurul unei

F, o
medii optime, si Waddington (1957), care a demonstrat că selecţia stabilizatoare operează prin două procese : unul
negativ, de eliminare a tuturor indivizilor care se abat de la tipul optim, denumit de el selecţie normalizatoare, şi altul
pozitiv, de selecţie a tuturor mecanismelor feed-back pozitiv, care determină concentrarea populaţiei către tipul optim şi
menţinerea acestui tip în ciuda intervenţiei genelor străine şi a fluctuaţiei mediului extern, proces pe care 1-a
denumit selecţie canalizatoare; cele două procese —pozitiv si negativ — se integrează, după Waddington, într-un proces
tinie, deoarece selecţia canalizatoare nu poate acţiona fără intervenţia selecţiei normalizatoare.
Se pare că selecţia stabilizatoare este foarte durabilă în mediile constante, de pildă în cele cavernicole şi acvatice.
Aşa se explică de ce în astfel de medii unele specii se menţin neschimbate zeci şi sute de milioane de ani. Unele specii
relicte de nautil (Nautilus) au evoluat foarte puţin faţă de strămoşii lor, care au trăit în mississippian, acum 320 de
milioane de ani. Peştele coelocant Latimeria, care vieţuieşte în Oceanul Indian în preajma insulelor Comore, nu a evoluat
deloc în ultimele 200 de milioane de ani. Unele specii de rechini au rămas perfect stabile în ultimele 100 de milioane de
ani. Chiar în medii terestre, schimbătoare, unele animale nu au suferit transformări faţă de strămoşii lor îndepărtaţi.
Astfel, tuatara(Sphenoden punctatus), reptilă care trăieşte în insulele Cook Strait (jSToua Zeelandă), este
supravieţuitoarea reptilelor din ordinul Bhynchocephalia, care au apărut la începutul triasicului acum 240 de milioane de
ani. Speciile de oposum (Didelpliis ), deşi trăiesc în condiţii de mediu diferite (păduri umede, savane, zone subaride,
periferiile oraşelor), nu au suferit nici o schimbare faţă de formele lor ancestrale, care au trăit acum 70 de milioane de ani.
Pot fi citate numeroase exemple de forme ancestrale (primitive) vii, cunoscute sub denumirea despecii pancronice, care
adesea, în ciuda fluctuaţiilor factorilor externi, continuă să se menţină nealterate şi astăzi.
Stabilitatea unor medii de viaţă poate explica absenţa evoluţiei speciilor pancronice. Dar putem fi oare siguri că
astfel de medii au rămas constante sau relativ constante sute de milioane de ani ? Este greu de presupus că apa mărilor şi
oceanelor nu a suferit schimbări în ceea ce priveşte temperatura, salinitatea şi în general compoziţia chimică, într-
o perioadă atît de lungă de timp. Este mai mult ca sigur că astfel de schimbări 's-au produs, dovadă că toaie vieţuitoarele
din apele respective au evoluat, fapt' ilustrat de numărul mare de fosile descoperite.
Ipoteza că specializarea pentru un anumit mod de viaţă poate stopa evoluţia ar putea fi luată în considerare în unele
cazuri, ca de exemplu cel al ascidei (Amphioxus), al căreifaringe este adaptat pentru filtrarea apei bogate în plancton, al
mamiferului arhaicOrycteropus, care se hrăneşte exclusiv cu termite avînd dentiţia şi limba constituite în acest scop, sau
al tarsierilor, adaptaţi la viaţa arboricolă nocturnă şi la consumul deinsecte (Grasse, 1977). Ipoteza nu se confirmă însă în
alte numeroase cazuri de specii, care, deşi specializate la o anumită nişă ecologică, nu sînt pancronice. De asemenea, nu
se adevereşte în cazul formelor nespecializate care au rămas neschimbate lungi perioade de timp.
Am citat doar cîteva exemple de forme pancronice. Numărul acestora este însă foarte mare, începînd cu
protozoarele şi sfîrşind cu mamiferele. Pancronismul unor specii este adesea citat ca un exemplu de stopare a evoluţiei.
Desigur, o astfel de idee nu poate fi concepută, deoarece vine în contradicţie cu legile fundamentale ale transformării
materiei vii. în realitate este vorba de o încetinire a evoluţiei. Unele specii sau grupuri de specii evoluează foarte rapid
ajungînd la un apogeu, după care fie că se transformă, fie că se sting. Altele, dimpotrivă, se transformă foarte
lent, menţinîndu-se adesea zeci şi chiar sute de milioane de ani. Protozoarele moderne se aseamănă foarte mult cu cele din
mediile acvatice paleozoice, totuşi diversitatea lor actuală dovedeşte că ele s-au transformat necontenit, dar foarte lent.
în toate cazurile de evoluţie a speciilor, indiferent de durata acesteia, selecţia stabilizatoare acţionează în
permanenţă menţintnd fenoti-pul caracteristic speciei. Presiunea ei, msă, este diferită: puternică în cazul speciilor
pancronice şi mai slabă în cazul celorlalte specii, împărtăşind ideile lui Waddington (1957), putem spune că în condiţii de
mediu constante sau puţin fluctuante acţionează selecţia normalizatoare, iar în condiţii de mediu variabile, adesea
accentuat variabile, operează selecţia Banalizatoare.
Evoluţia lentă sau foarte lentă a unor specii se explică prin acţiunea selecţiei canalizatoare asupra speciilor
înzestrate cu liomeostazie genetică sau asupra acelora ale căror însuşiri sînt canalizate.
Selecţia stabilizatoare este modul cel mai comun de acţiune a selecţiei în natură. Ea menţine stabilitatea, ordinea şi
echilibrul în lumea vie.
Selecţia progresivă

Selecţia care acţionează asupra indivizilor unei populaţii în condiţiile unei schimbări progresive a mediuluiambiant
este cunoscută sub denumirea de selecţie progresivă (Schmalhausen, 1949),selecţie liniară (Simpson, 1953), selecţie
direcţională, sau selecţie dinamică, în timp ce în cazul selecţiei stabilizatoare sînt eliminate în mod egal, generaţii după
generaţii, fenotipurile periferice de la ambele extremităţi ale curbei normale,menţinîndu-se tipul optim (fig. 5.1), în
cazul selecţiei progresive, dimpotrivă, sînt înlăturate variaţiile marginale de la o singură extremitate a curbei, respectiv
minusvariantele. Fireşte, eliminarea continuă a minusvariantelor (a indivizilor mai puţin adaptaţi la mediu) şi promovarea
sistematică a plusvariantelor (a indivizilor rezistenţi la asperităţile mediului) au drept consecinţă deplasarea progresivă a
mediei populaţiei în direcţia adaptării la noile condiţii
Selecţia progresivă are loc atunci cînd a selecţiei progresive. Părţile o populaţie imigrează in alt habitat cu
condiţii haşurate reprezintă feno- deosebite faţă de cele din habitatul de baştină tipurile eliminate (după Grant, sau atunci
cînd factorii ecologici din habitatul nativ se schimba progresiv.
Un frumos exemplu de selecţie progresivă îl reprezintă melanismul industrial întîlnit la fluturele Biston
betularia. Apariţia unor forme de insecte rezistente la insecticide, a unor rase de ciuperci rezistente la fungicide sau a unor
tipuri de buruieni rezistente la erbicide constituie cu excepţia genezei probabile a unor mutante, exemple de acţiune a
selecţiei progresive. Apariţia unor tulpini rezistente la antibiotice în cazul bacteriilor care produc boli periculoase la om
constituie alt exemplu de acţiune a selecţiei progresive.
Melanismul industrial, precum si apariţia formelor biologice rezistente la tratamente constituie exemple de
schimbare involuntară şi nedeliberată a cursului evoluţiei, într-o perioadă scurtă de timp, de către om. în medii modificate
de om, îndeosebi în cele poluate, selecţia direcţională acţionează mult mai energic producînd alterări în constituţia
genetică a populaţiilor şi chiar a speciilor, sesizabile de ochiul observatorului. Acţiunea ei se dovedeşte deosebit de
energică asupra populaţiilor care manifestă tendinţe de polimorfism.
             In natură majoritatea transformărilor evolutive produse de selecţia progresivă se petrec lent sau foarte lent,
în perioade lungi sau foarte lungi de timp, deoarece şi modificările factorilor ecologici se produc încet.
Selecţia progresivă este cea care orientează transformările organismelor în direcţia adaptării şi implicit determină
complexarea organizării lor structurale şi funcţionale.
Selecţia progresivă a jucat un rol capital în transformarea speciilor de plante şi animale în trecutul geologic.
Aplicată cu pricepere şi iscusinţă de către om asupra populaţiilor naturale şi artificiale de plante agricole, selecţia
progresivă a contribuit în mod spectaculos, în secolul nostru, la sporirea continuă a producţiei de seminţe si fructe, la
majorarea conţinutului în proteine, ulei, zahăr, amidon, vitamine, principii active, fibre textile, la îmbunătăţirea rezistenţei
la atacul de boli, la atacul de insecte, la secetă, temperaturi scăzute ş.a. Utilizată cu pasiune şi perseverenţă la animalele
domestice, selecţiaprogresivă a contribuit la sporirea marcantă a producţiei de carne, lapte, lînă, ouă.
Selecţia progresivă modelează natura vie, imprimîndu-i diversitate, armonie şi frumuseţe, iar selecţia stabilizatoare
caută să menţină aceste calităţi timp cit mai îndelungat.
b.Selecţia disruptivă        
In natură se pot ivi situaţii în care într-o nişă ecologică a unei populaţii oarecare pot apărea unele neomogenităţi ale
factorilor ecologici, care, dacă persistă şi se adîncesc, pot da naştere la subnişe ecologice. Fireşte că în acest caz se
formează noi presiuni ale selecţiei. Populaţia se poate adapta la neomogenităţile ecologice prin modificări fenotipice, prin
homeostazie genetică, prin alegerea habitatului (la animale) şi prin modificarea constituţiei genetice. Fenomenul de
exercitare a mai multor presiuni ale selecţiei asupra unei populaţii care vieţuieşte într-un areal cu condiţii ecologice
eterogene, de favorizare a mai multor fenotipuri optime şi de eliminare a fenotipurilor intermediare, cu valoare selectivă
scăzută, a fost denumit selecţie disruptivă. în cazul selecţiei disruptive, este necesar ca forţele selective care acţionează
asupra populaţiei să fie atît de mari, încît să modifice structura genetică a indivizilor din fiecare subnişă ecologică si
implicit să producă scindarea populaţiei în mai multe grupe diferenţiate din punct de vedere genetic, fiecare din acestea
fiind adaptată la o subnişă ecologică specifică.
In locul vechii populaţii cu distribuţie unimodală se formează o populaţie nouă cu distribuţie bimodală, în care
fiecare valoare modală reprezintă «n f enotip optim, în cele din urmă, populaţia se va desface în două grupe
separate, fiecare din ele avîrid o constituţie genetică proprie şi vieţuind îri subnise ecologice diferite.
Simpson (1969) a numit acest tip de selecţie selecţie centrifugă, deoarece selecţia naturală, eliminînd indivizii cai e
constituie fenotipul standard, ce formează media populaţiei, modifică distribuţia normală a populaţiei, astfel încît aceasta
ia forma unui inel sau cerc cu suprafaţa întinsă. Foima nu rămîne stabilă, ci este supusă acţiunii unor forţe centripete, care
fragmentează inelul respectiv în mai multe grupe, asupra cărora acţionează selecţia liniară, în ui mă căreia grupele în
cauză se transformă în noi populaţii, adaptate la subnise ecologice diferite.
în natuiă modurile de acţiune a selecţiei disruptive descrise mai înainte se întîlnesc rar, deoarece intervin si alţi
factori, adesea imprevizibili.

c.Selecţia balansată
Se ştie că formele heterozigote (Aa) sînt superioare formelor homo-zigote (AA, aa) în ceea ce priveşte rezistenţa la
adversităţile ecologice,, rezistenţa la atacul paraziţilor vegetali şi animali, viabilitatea, vigoaiea, aptitudinile competitive
ş.a. Superioritatea se manifestă atît în cazul hibrizilor pentru o pereche de alele, cît şi în cazul hibrizilor pentiu un bloc de
gene (inversiuni, duplicaţii, translocaţii).
 Datoiită superiorităţii adaptive a heterozigoţilor Aa, selecţia na-tuială va menţine în populaţie ambele alele, A şi a,
astfel încît acestea, nu vor dispărea, în afaiă de cazul în care selecţia devine inopeiantă din cauza intervenţiei altor factori,
în constelaţia de gene a populaţiei se stabileşte un echilibru între frecvenţa alelei A si frecvenţa alelei a. Se creează o stare
de polimorfism balansat, formele implicate fiind cele heterozigote (Aa), pe de o parte, şi cele homozigote (AA şi aa), pe
de altă parte. Acest tip deselecţie în favoarea heterozigoţilor a fost denumit selecţie balansată, deoa-fece se hienţine un
echilibru între formele heterozigote şi cele homozigote (heterozigoţii dau naştere formelor heterozigote şi homozigote în
proporţie egală).
PolimoifiMnul balansat, datorat superiorităţii heterozigoţilor, se întîlneşte la orz, porumb, luminiţa
nopţii (Oencftherâ), gîscariţă (Arabidop-sis thaliana). De asemenea este'r^spîndit la diferite specii de muşc uliţa
vinului (Drosophila) şi lăcuste, precum şi la găini, şoareci si om (Grant, 1985).

d.Selecţia sexuală
Selecţia sexuală reprezintă competiţia dintre indivizii masculi ai unei populaţii în alegerea şi posesia femelei,
respectiv manifestarea? preferinţei diferenţiale" a femelelor faţă de masculi. Selecţia este viguroasă în cadrul sexului
mascul şi slabă în cadrul celui femei. Părerea că ar exista o selecţie si între sexe este neîntemeiată.
Selecţia sexuală este factorul generator al caracterelor sexuale secundare care joacă rolul de atracţie între indivizii
de sex opus. Ea riu contribuie nici la sporirea capacităţii de adaptare si nici la îmbunătăţirea procesului de coadaptare a
celor dona sexe în ceea ce priveşte funcţia de re-produceie.
Prima   explicaţie, foarte sumară, asupra originii caracteielor legate de sex a fost dată de Darwin în opera sa
capitală The origin of species .. . (1859). O explicaţie documentată asupra formării caracterelor sexuale secundare a fost
dată de Darwin mai tîrziu, în 1871, în lucrarea sa The descend of mân and selection in relation to sex. în această privinţă 
Darwin spunea : „Este sigur că printre toate animalele există o luptă între masculi pentru posesia femelei. Acest fapt este
atît mai notoriu, încît este de prisos să dau exemple. Pe de altă parte, femelele au ocazia să aleagă unul dintre mai mulţi
nrasculi, presupunînd că facultăţile lor mintale sînt suficiente pentru exercitarea unei alegeri, în multe cazuri, condiţii
specifice tind să facă lupta dintre masculi deosebit de violentă. Astfel, masculii păsărilor noastre migratoare ajung în
general înaintea femelelor la locul lor de cuibărire, aşa încît mulţi masculi sînt gata să lupte pentru fiecare femelă ...
Acei masculi care migrează primii în orice ţară sau care primăvara  sînt gata primii de reproducere, sau sînt cei mai
înfocaţi vor lăsa cel mai mare număr de descendenţi şi aceştia vor tinde să moştenească instincte şi constituţii similare . ..
Dacă acest rezultat nu ar fi atins, caracterele care dau anumitor masculi un avantaj asupra altora nu s-ar putea perfecţiona
şi spori prin selecţie sexuală" 6.
Acest avantaj al masculilor înzestraţi cu însuşiri deosebite în procesul reproducerii a fost numit de Darwinselecţie
sexuală, în concepţia sa, selecţia sexuală este mai (puţin riguroasă decît selecţia naturală, iar rezultatul ei nu. este moartea
concurentului învins, ci limitarea sau lipsa descendenţilor. Femelele pot alege şi ele masculii şi de obicei alegerea lor
este îndreptată spre masculii cei mai puternici şi mai atrăgători» Pe de altă parte, şi masculii aleg femelele mai viguroase,
capabile de procreare. Astfel de cupluri vor da naştere la descendenţi sănătoşi si vigurosi (Darwin,1967). Atracţia dintre
sexe se bazează pe o serie de caractere fenotipice (culoarea penajului la păsări, prezenţa coarnelor la cerbi, aspectul
coamei la leu ş.a.), biochimice (substanţe stimulatoare caîeromonii la femelele unor fluturi), etologice (curtoazia înainte
de împerechere la multe animale), anatomice (însuşiri care favorizează împerecherea). Eezultă că selecţia sexuală este un
proces complex în care sînt implicate numeroase caractere sexuale secundare.
în decursul timpului au fost formulate unele critici la adresa teoriei selecţiei sexuale. Astfel s-a afirmat că
aptitudinea de alegere a partenerei sau a partenerului pentru împerechere implică existenţa unor însuşiri psihice la
animale, lucru greu de admis mai ales în cazul animalelor inferioare (antropomorfism). De asemenea, s-a obiectat că
unele caractere sexuale secundare sînt determinate de sistemul hormonal şi nu de selecţia sexuală, îf u ştim dacă Darwin a
atribuit sau nu, cu adevărat, unele însuşiri psihice animalelor, dar în prezent putem explica aptitudinea de alegere prin
prisma etologiei, ştiinţa care se ocupă cu studiul comportamentului individual si social al animalelor. Pe de altă parte,
ţinînd seama că animalele au o psihologie proprie (zoopsihologie), care nu trebuie confundată cu eto-logia, putem oare
face abstracţie de aceasta în capacitatea lor de alegere, cel puţin la animalele superioare ? E olul hormonilor în controlul
caracterelor sexuale secundare nu poate fi desprins de acţiunea selecţiei sexuale, aşa cum nici un caracter nu este străin de
influenţa selecţiei naturale. S-a adus şi o altă obiecţie concepţiei lui Darwin privind selecţia sexuală, şi anume că
supraestimează rolul luptei între masculi şi importanţa procesului de alegere a acestora de către femele în cazul speciilor
poligame. Astăzi dispunem de numeroase exemple care demonstrează că alcătuirea cuplurilor se poate face şi fără lupta
între masculi, aceasta fiind înlocuită prin competiţia unor caractere viu exprimate, în sfîrsit se susţine că la unele animale
selecţia sexuală poate fi dezavantajoasă sau chiar dăunătoare pentru specie. Astfel, penajul luxuriant la pasărea
paradisului, la fazani şi la păuni micşorează şansele acestora de a scăpa de inamici. Coarnele mari ale cerbilor si ale
elanilor îngreunează fuga acestora în desişul pădurilor, unde pot fi atacaţi de lupi si urşi. Dacă aceste caractere sexuale
secundare sînt nocive pentru indivizi, aşa cum se afirmă, ar însemna ca speciile respective să fi dispărut de mult, ceea ce
nu s-a întîmplat. Probabilcă aceste însuşiri, deficitare din punct de vedere adaptiv, dar importante pentru atracţia-dintre
sexe, sînt compensate prin alte caractere care asigură supravieţuirea speciei.
IsTu toate caracterele sexuale secundare sînt produsul exclusiv al selecţiei sexuale. Astfel, unele formaţiuni
morfologice produse de selecţia sexuală, care constituie adevărate arme de atac sau de apărare, pot servi în acelaşi timp
fie la ocuparea unor noi teritorii, fie la apărarea speciei împotriva diverşilor inamici. Ornamentaţiile masculilor, etalările,
cîntece-le, mirosurile servesc, fără îndoială, la atracţia dintre parteneri, dar totodată constituie semnale de recunoaştere a
speciei, fapt care promovează împerecherea intraspecifică şi evită hibridarea între specii, salvgardînd specia, în acest din
urmă caz selecţia sexuală cooperează cu selecţia progresivă, avfnd ca obiectiv instituirea izolării reproductive între
unităţile divergente.
Eficienţa selecţiei sexuale este condiţionată, după Grant (1985), de următorii factori: existenţa unei concurenţe între
masculi pentru cucerirea femelelor; existenţa unor diferenţe genotipice între maseulMn ceea
ce pliveşte concurenţa respectivă; posesiunea de către masculi a unei capacităţi de reproduceie superioare celorlalţi
masculi. Tiiada acestor factoii este bine conturată la animalele poligame, la cai e masculii cei mai viguroşi şi mai
atrăgători păstrează un harem de femele, de pildă, la găini, fazani, păuni, cerbi, căprioare, capre negre, antilope, elefanţi,
foci, lei de mare, babuini, gorile s. a. La acestea caracterele sexuale secundare sînt bine dezvoltate. Există însă şi animale
monogame la care caracterele sexuale secundare sînt bine exteriorizate, de exemplu, leul.' La alte animale monogame, ca
de exemplu potîrnichea comună, potîfnichea scoţiană, ptarmin-ganul, diferenţele dintre sexe sînt relativ mici.
Rolul selecţiei sexuale în geneza caracterelor sexuale secundare la animalele monogame este mai puţin claia. Totuşi
şi la aceste animale există la masculi tendinţa de etalare în faţa femelei, care cu timpul duce la diferenţierea mai mult sau
mai puţin vizibilă a sexelor si la promovarea cuplurilor c\i aptitudini sporite de împerechere.
* Dacă dimoifismul sexual secundar este produsul selecţiei sexuale, înseamnă oaie că selecţia sexuală este absentă
la animalele lipsite de caractere sexuale secundare ? într-adevăr, la numeroase animale inferioare, dar chiar şi la unele
animale, superioai e, ca de pildă lupii, cîinii, unele specii monogame de maimuţe, nu întîlnim diferenţe morfologice
secundare între sexe. Este însă foarte posibil să existe alte diferenţe care să nu se reflecte în fenotip şi care să constituie
obiectul selecţiei sexuale. Este neîndoielnic că selecţia sexuală se întîlneşte la toate organismele unisexuate.
Selecţia sexuală se reflectă în diferenţele dintre gârneţii masculi si cei femeii, în timp ce spermatoizii se găsesc în
număr foarte mare si sînt dotaţi cu o mare mobilitate, ovulele sînt în număr redus şi sînt imobile. în prpcesul fecundaţiei
există o adevărată competiţie între spermatoizi în dobîndirea întîietăţii la fecundarea ovulului si formarea zigotului.
Se afirmă că selecţia sexuala nu contribuie la sporirea capacităţii de adaptare a speciei. Este această afirmaţie
justă ? Desigur, caracterele sexuale secundare nu sînt caractere adaptive. Dar o dată cu formarea acestora, probabil că se
dezvoltă si unele însuşiri de adaptare la mediul abioticşi biotic. Selecţia continuă a masculilor viguroşi si prolifici şi a
femelelor înzestrate contribuie la dezvoltarea dimoifismului sexual, dar concomitent sporeşte şi capacitatea de adaptare a
speciei. Acest fapt nu se datoreşteexclusiv selecţiei sexuale, ci colaborării acesteia- cu selecţia direcţională.

4.2.Selecţia între populaţii

Selecţia între populaţii (selecţia între demuri) reprezintă dezvoltarea reproducerii diferenţiale întie diferite populaţii
naturale, respectiv dezvoltarea adaptării d'iferenţiale întie populaţii. Acest tip de selecţie debutează prin apariţia în cadrul
populaţiei a unor mutaţii favorabile, care sînt captate de selecţia individuală, în populaţiile panmictice mari noile gene nu
se fixează din cauza recombinării cu genele din populaţiile vecine, în populaţiile mici dimpotrivă, datorită acţiunii
selecţiei naturale în combinaţie cu driftul genetic, mutaţiile favorabile se fixea/ă dînd naştere la sub-populaţii ferite de
imigraţia de gene străine, în cazul cînd în arealul ocupat de subpopulaţiile respective se produc schimbări ecologice caie
favorizează noile subpopulaţii, dar dezavantajează pe cele vechi, se produce o selecţie între subpopulaţii, în urma căreia
noile subpopulaţii cu valoare adaptivă ridicată încep să se extindă şi să se transforme în populaţii, în timp ce
vechilesubpopulaţii mai slab adaptate se sting (Grant, 1985).
Credem că selecţia între populaţii poate avea loc mai eficient în cazul populaţiilor polimorfe, în care diferitele
forme ocupă subnişe ecologice diferite. Schimbarea condiţiilor de mediu din habitatul general al populaţiei poate favoriza
unele forme, dar dezavantaja altele, în urma selecţiei formele mai bine adaptate se transformă în noi populaţii, în timp ce
formele mai puţin înarmate dispar.
Frecventă este selecţia între populaţiile simpatrice, determinată de suprapopulare şi insuficienţa resurselor
alimentare, care debutează prin selecţia între indivizii din cadrul populaţiei şi se finalizează prin selecţia între populaţii, în
urma căreia populaţiile mai slab înarmate sînt înlocuite cu cele mai viguroase.
 Selecţia poate avea loc şi între populaţiile alopatrice, atunci cînd în arealul geografic al acestora survin schimbări
evidente în spectrul condiţiilor ecologice. Datorită deosebirilor existente între constelaţiile lor de gene, populaţiile
reacţionează diferit la noul mediu, unele fiind favorizate, altele dimpotrivă, mai puţin favorizate sau chiar, dezavantajate,
în acest caz populaţiile mai avantajate se vor raspîndi, cucerind treptat habitatul celor mai slab adaptate care, cu timpul,
vor emigra în alte zone sau se vorstinge.
Unii cercetători, de exemplu Williams (1975), susţin că selecţia între populaţii nu este necesară, deoarece acelaşi
lucru îl poate îndeplini selecţia individuală. Din cele prezentate mai înainte s-a putut vedea că la început operează selecţia
individuală, dar ulterior are loc selecţia între populaţii. Wade (1982), dimpotrivă, demonstrează, pe baza unor date
experimentale, existenta selecţiei între populaţii.
Teoretic vorbind, selecţia între populaţii se desfăşoară în natură, deoarece nu vedem cum s-ar produce evoluţia
divergentă fără scindarea unei populaţii — cel puţin a unei populaţii mari dispersate pe un areal întins mai mult sau mai
puţin diferenţiat ecologic sau a unei populaţii polimorfe — în două sau mai multe populaţii surori sau cum s-ar adinei
diferenţa adaptivă între populaţii şi evoluţia lor spre rase, subspecii ş.a. Evident, la început operează selecţia individuală
(selecţia progresivă sau selecţia disruptivă), dar ulterior intervine selecţia între populaţii, care adînceşte diferenţele
adaptive dintre acestea.
Acest tip de selecţie reprezintă un caz special de selecţie între populaţii în care populaţiile implicate sînt
reprezentate prin grupuri sociale. Iniţial această selecţie a purtat denumirea de selecţie între grupuri, termen introdus de V.
C. Wynne-Eiwards în 1962. Deoarece această denumire ducea la confuzia cu selecţia între populaţii, Grant (1978, 1985) a
restrîns sfera aplicării ei la grupuri sociale, de unde i se trage actuala denumire.
Selecţia între grupuri sociale este specifică insectelor care formează populaţii sociale alcătuite din femele (regine),
masculi (trîntori) care se reproduc şi lucrătoare care sînt sexual nefertile, îndeplinind funcţia de procu-are a hranei pentru
puiet şi colonie şi de apărare a coloniei (de exemplu, Apis mellifica).
Un exemplu cvraeteristic de selecţie între grupuri sociale îl constituie înlocuirea în Brazilia, America Centrală si
sudul Statelor Unite ale Americii, în ultimele decenii, a vechii albine europene, mai blinda, cu albina agresivă originară
din Africa, care a fost introdusă iniţial în Brazilia înscopul încrucişării ei cu albina locală de origine europeană, t>pre a o
face mai activă, şi care în prezent produce daune apicultorilor.

4.3.Selecţia   între   rude

Selecţia între rude reprezintă selecţia caracterelor care asigură supra--vieţuirea unor rude apropiate ale unui
ascendent. Termenul de selecţie intre rude a fost introdus de J. Maynard Smith în 1964, incluzînd toate tipurile de rude
apropiate : copii, fraţi, surori, unchi, mătuşi, nepoţi,veri şxa.
Intre timp, definiţia dată de J-. Maynard Smith a suferit modificări, astfel încît în prezent selecţia între rude
cuprinde : selecţia individuală privind grija părintească faţă de copii, selecţia între grupuri sociale, selecţia între diferite
ca'tegorii de rude apropiate şi selecţia între diferite categorii de rude apropiate excluzînd copiii. Grant (1978), analizînd
critic diferitele cazuri atribuite de diverşi autori selecţiei între rude, a ajuns la concluzia că acestea pot fi foarte bine
explicate prin selecţia individuală privind grija părinţilor faţă de copii sau prin selecţia între grupuri sociale, sau
prin•contribuţia amîndorura. Autorul nu a găsit nici un caz care să fie atribuit în sens strict selecţiei între rude.

4.4.Selecţia  între  specii

Selecţia între specii (selecţia iuterspecifică) reprezintă dezvoltarea reproducerii diferenţiale, respectiv discriminarea
selectivă, între specii. Pactorii care declanşează selecţia interspecifică sînt concurenţa si schim-Taarea condiţiilor de
mediu.
Sporirea densităţii indivizilor şi limitarea resurselor de hrană duc la selecţia între specule simpatrice, în urma căreia
o specie dobîndeşte anumite caractere adaptive superioare faţă de altă specie. Consecinţa «ste înlocuirea speciei mai puţin
avantajate cu specia mai bine înarmată competitiv.
tn cazul speciilor alopatrice schimbarea pronunţată a mediului ambiant poate determina expansiunea unei specii
care reacţionează pozitiv la noul mediu în detrimentul altei specii care suportă greu sau nu suportă noile condiţii de viaţă.
Selecţia între specii a fost dovedită prin experienţe de labprator cu diferite specii
deParamecium şi Tribolium. Observarea ei în natură este mult mai dificilă, din cauză că se desfăşoară în perioade lungi de
timp. Un exemplu neîndoielnic al acestui tip de selecţie îl constituie înlocuirea lupului de Tasmania (Thylaoinus) din
Australia cu cîinele dingo (Caniş Jamiliaris dingo).Pot fi citate şi alte cazuri de înlocuire a unei specii cu altă specie.
Astfel, fluturele Lygosoma nocturn din insulele Hawaii a dispărut curînd după introducerea în aceste insule a speciei
înrudite L. me-tallicum. Prepeliţa neozeelandeză a fost eliminată în numai cîţiva ani de prepeliţa europeană(Goturnix
coturnix). Veveriţa roşie (Soiurus vul-garis) a dispărut din numeroase zone ale insulelor britanice în urma colonizării
veveriţei cenuşii americane (S. carolinensis).

Problema convieţuirii în aceeaşi nişă ecologică a speciilor este discutabilă. Se susţine că adesea nişa delimitată de
naturalist nu este suficient de omogenă, că anumite diferenţe ecologice scapă observaţiei, că mediul natural este mult mai
diferenţiat decît cunoaştem în prezent, fapt. care ar explica convieţuirea mai multor specii în aceeaşi pretinsă nişă.
Desigur, nu putem merge prea departe cu ac'eastă idee, deoarece ajungemla o divizare prea analitică a mediului ecologic
şi deci la negarea competiţiei interspecifice.
Speciile cu cerinţe ecologice asemănătoare nu pot coexista mult timp în acelaşi habitat fără a se schimba. Selecţia
naturală tinde să le adapteze la regimuri de viaţă deosebite, să le diferenţieze pînă la dispariţia concurenţei.
In legătură cu efectele selecţiei între specii este necesar să facem unele observaţii. Astfel, procesul înlocuirii unei
specii cu alta, confirmat prin experienţe de laborator, probabil că este mult mai rar în natură pe cît se pretinde în prezent.
Nu tăgăduim faptul că în trecutul geologic au avut loc numeroase înlocuiri de specii cu alte specii mai înzestrate. Astfel,
Simpson (citat din Mayr, 1963) a arătat că multe tipuri de mamiferesud-americane s-au stins în urma invaziei la sfîrşitul
pliocenului superior a 15 familii nord-americane competitiv superioare, îndată după formarea istmului Panama.
Fenomene asemănătoare s-au petrecut cu siguranţă şi în celelalte continente îndeosebi la animalele superioare. Unii
biologi consideră competiţia interspecifică factorul principal care a contribuit la dispariţia speciilor în trecutul geologic
(Davitasvili, 1974). Fireşte, nu putem fi de acord cu această afirmaţie şi nu credem că fenomenul competiţiei să fi jucat în
trecut şi să joace în prezent un rol atît de important în procesul înlocuirii speciilor, dovadă sporirea continuă a
diversităţii lumii vii începînd din paleozoic şi pînă în prezent.
Consecinţa principală a selecţiei între specii nu este înlocuirea speciilor, ci divergenţa caracterelor. Darwin (1957),
discutînd despre competiţia între specii, a a'rătat că selecţia naturală promovează acei indivizi ai speciilor competitive
care au cele mai reduse cerinţe faţă de resursele •ecologice comune. Indivizii respectivi, care iniţial se deosebesc doar
prin însuşiri ecologice, se vor diferenţia treptat în privinţa caracterelor morfologice şi a celorlalte caractere, detaşîndu-se
tot mai mult de restul indivizilor celor două specii.
Specializarea treptată a unor indivizi din cadrul speciilor concurente pentru anumite condiţii de viaţă din nişa
ecologică comună duce la •diferenţierea adaptivă si implicit la divergenţa caracterelor speciilor competitive, întărind
poziţia lor taxonomică.
Selecţia între specii poate- genera şi alt fenomen probabil relativ frecvent. Astfel, în cazul unei concurenţe acerbe
dintre două specii, specia mai puţin dotată poate emigra în alt areal adaptiv unde speciile locale au alte cerinţe ecologice.
în sfîrşit, o altă consecinţă a competiţiei, pe deplin explicabilă, este reducerea variabilităţii unei specii sau a
ambelor specii.
Deşi există încă multe necunoscute în ceea ce priveşte esenţa, mecanismul şi intensitatea competiţiei între specii şi
în interiorul speciei, totuşi nu există nici o îndoială că ea este o cauză importantă a divergenţei caracterelor. Competiţia
are un rol creator şi nu unul de distrugere.
Selecţia între specii, fie că este generată de concurenţă pentru do-bîndirea hranei între speciile simpatrice, fie că
este produsă de modificarea mediului ambiant care determină reacţiile selective diferenţiale ale speciilor alopatrice,
constituie un factor important al evoluţiei divergente.

4.5.Selecţia individuală
La început omul alcătuia mici grupuri de cîţiva membri, care cu timpul se lărgeau lormînd populaţii biologice.
Fiecare populaţie se caracteriza printr-o variabiliiaţe, individuală mai mare sau mai mică. Indhizii se deosebeau între ei în
ceea ce priveşte inteligenţa, posibilitatea utilizării limbajului comun, aptitudinea făuririi uneltelor, capacitatea
procurării hranei prin practicarea vînatului sau a culesului, iscusinţa apărării contra duşmanilor, prolificitatea, rezistenţa la
condiţiile ecologice nefavorabile ş.a. Toate aceste v ariaţii erau produse de factorii evoluţiei: mutaţia, migra-ţia si
recombinarea genetică. A'ariaţiile respective constituiau materialul de bază asupra căruia opera după caz : selecţia
progresivă, selecţia stabilizatoare, selecţia diMiiptivă, selecţia balansată, selecţia sexuală.
Kolul cel mai important 1-a jucat selecţia progresivă, care a făcut ea populaţiile constituite din numeroşi indivizi cu
valoare selectivă sporită să fie promovate înaintea celorlalte populaţii mai sărace în astfel de indivizi sau chiar lipsite de
indivizi dotaţi. Selecţia stabilizatoare a acţionat în niş-ele ecologice cu condiţii relativ constante, determinînd schimbări
minore în lenotipul populaţiei. In habitatele în care s-au produs schimbări majore ale condiţiilor de viaţă ale omului în
unele zone, dar condiţiile au rămas constante în iestul habitatului, populaţia iniţială s-a scindat în două sau chiar în mai
multe subpopulaţii, evoluînd fiecare separat, în acest caz M'leeţia disruptivă a dat naştere unei evoluţii divergente a
populaţiei iniţiale, care în cazul menţinerii sau adîneirii condiţiilor abiotice si biotice a putut duce la formarea unor rase
geografice. Selecţia sexuală s-a puiuţ efectua prin piefermţa între femelele si masculii din aceeaşi populaţie sau chiar prin
preferinţa întietsexele aparţinînd unor populaţii diferite. Selecţia sexuală s-a practicat cu siguranţă, deoarece
consangvinizarea şi poligamia cran interzise la hominizi. Au existat desigur în cele mai multe cazuri oselecţie pi ivind
menţinerea coeziunii si solidarităţii populaţiei, precum şi o .selecţie privind creşterea, îngrijirea şi apărarea progeniturii,
fără de care populaţia nu s-ar fi putut, menţine si n-ar fi ptitut progresa. Nu este exclus ca unele iraeliuni ale unei populaţii
mari — unele izolate periferice sau marginale — să fi produs, prin cooperarea între selecţie şi drift, noi populaţii
biologice, dar driftul singur nu pare să fie jucat un rol semnificativ.
5.Selecţia între grupuri sociale
Populaţiile biologice despre care s-a menţionat mai înainte erau de fapt grupuri sociale.Acestea, bine organizate şi
inteligent conduse, se dez-voltau »şi ge întăreau continuu, sporind u-şi necontenit capacitatea de adaptare. Pe măsură ce
numărul membrilor sporea şi nişa ecologic» se lărgea, grupurile sociale veneau inevitabil în contact unele cu altele, tn
cazurile în care exista hrană din abundenţă şi condiţiile ecologice nu se deosebeau, grupurile sociale convieţuiau
nestingherite, în cazurile contrare, între grupuri se producea o concurenţă pentru hrană, spaţiu şi alte condiţii de viaţă.
Grupurile alcătuite din oameni mai inteligenţi, mai dibaci în făurirea si mînuirea uneltelor, mai bine organizate si conduse
de oameni mai competenţi ieşeau învingătoare în această competiţie, înlăturînd sau asimilînd grupurile rivale -u cucerind
noi areale adaptive.
Selecţia între grupuri sociale a constituit un factor deosebit de important în evoluţia hominizilor, în transformarea
diferitelor însuşiri ale omului şi în urcarea sa pe treptele superioare ale civilizaţiei şi culturii. Ba a contribuit la
dezvoltarea inteligenţei gindirii, concepţiei, educaţiei, la perfecţionarea metodelor de comunicare a ideilor şi de învăţare a
tinerei generaţii, la îmbunătăţirea continuă a tehnologiei de făurire si mînuire a diverselor unelte, la organizarea în grupuri
pentru vînătoare şi apărare. Selecţia între grupuri sociale a sporit inventivitatea omului, a deşteptat gustul pentru frumos
reflectat în picturile, .sculpturile si gravurile pe care le-a executat. Este greşită ideea că între grupuri ar fi existat o
continuăluptă pentru existenţă. Dimpotrivă, în multe cazuri existau o strînsă colaborare, un .schimb larg de idei,
favorizate de faptul că natura oferea de cele mai multe ori suficiente mijloace de existenţă.
Omul la începutul genezei sale a suferit o evoluţie pur organică ca orice animal. Pe măsura socializării sale, omul
început să evolueze si în direcţie culturală, aşa încît putem spune că, spre deosebire de celelalte animale, omul este un
produs al evoluţiei organice şi culturale. Dobîndind continuu noi cunoştinţe şi noi idei, omul s-a ridicat în cursul
filogeniei sale deasupra celorlalte animale, distanţîndu-se cu mult ca intelect de acestea. Diferenţa esenţială între om şi
animal rezidă în mintea sa şi nu în structura sa organică.

6.Selecţia inter specifică

Este oarecum surprinzător să se pună problema selecţiei între specii în cazul unei unităţi taxonomice alcătuite doar
din citeva specii cum este cazul hominizilor.