Literatură pentru copii

Note de curs

Conf. univ. dr. Vasile Molan

Bucureşti
2015
 Literatura pentru copii

Lectura literară suplimentară cuprinde textele literare citite de

elevi din proprie iniţiativă sau din „iniţiativa” părinţilor ori la
recomandarea celor ce se ocupă de instrucţia copiilor. Pentru a fi
corespunzătoare vârstei, aceste texte se aleg din ceea ce numim „literatură
pentru copii”. În legătură cu această denumire au fost şi mai sunt discuţii,
deoarece se apreciază că există o singură literatură, iar împărţirea acesteia
pe vârste nu are sens. De asemenea, literatura pentru copii cuprinde atât
texte din literatura română, cât şi din literatura universală, accesibile
copiilor. Ceea ce este important este faptul că tot ce li se recomandă
copiilor pentru citit trebuie să facă parte din literatura română sau
literatura universală. Facem această precizare pentru că unele culegeri de
texte literare cuprind multe texte uşoare, dar nu fac parte din literatură.
George Călinescu considera că specificul literaturii pentru
copii este viziunea despre vârstă: „Totuşi fondul etern va fi înfăţişat
copiilor într-o viziune specială, cum e, de pildă, aceea a basmului. Dar
basmul interesează şi pe omul matur”. (George Călinescu, Cronicile
optimistului, 1964)
Discutând despre literatura pentru copii, unii consideră că e
doar literatură care educă, dar criticul literar Nicolae Manolescu face
precizări în acest sens: „ceea ce face caracterul specific al literaturii pentru
copii nu trebuie identificat cu caracterul educativ al foarte multor texte
literare (oricare poate fi speculat în multe texte). Literatura pentru copii nu
acoperă sfera educaţiei lor.” (Nicolae Manolescu, Literatura pentru copii,
în România literară, nr. 25/1997, p. 1) În acelaşi articol, Nicolae
Manolescu descoperă o trăsătură importantă a textului literar pentru copii,
umorul, fiind cunoscut faptul că mulţi copii receptează pozitiv umorul şi
sunt atraşi de el, textele literare cu umor sunt citite cu plăcere. Într-un
manual mai vechi exista un text în care se povestea că o femeie a plecat
la piaţă şi a
2
lăsat acasă doi copii, o fetiţă şi un băiat. Când s-a întors, i-a întrebat ce au
făcut în lipsa ei. Fetiţa a răspuns: „Eu am spălat vasele”, iar băiatul: „Eu
am strâns cioburile”. Elevii au fost încântaţi şi au vrut să citească singuri
textul. Nicolae Manolescu a făcut o analiză a textelor literare din manuale
şi a constatat că „un defect major al manualelor: n-au haz, nu amuză,
uitând că instrucţia cu cei mici trebuie să aibă sare şi piper”.
O mare parte a textelor literare au un pronunţat caracter
formativ şi educativ. În acest sens, George Călinescu spunea: „Copilul se
naşte curios de lume şi nerăbdător de a se orienta în ea. Literatura care îi
satisface această pornire îl încântă”. Tot sub aspect formativ apreciem că
literatura dezvoltă, fixează şi nuanţează vocabularul copiilor, din textele
literare copiii reţin cuvinte noi şi observă variante de forme şi folosire a
lor. Pe de altă parte, în textele literare „copilul descoperă modele de viaţă
pe care ar dori să le urmeze, se identifică de multe ori cu personajele,
îndeosebi cu cele pozitive. Aşa se explică şi problema pe care o au
profesorii de la clasele I-IV, când dramatizează unele texte” 1 pentru că nu
găsesc elevi care să îndeplinească roluri negative.
Şi sub raport estetic, textele literare autentice inrfluenţează
dezvoltarea copiilor, formarea lor pentru a aprecia frumosul din literatură.

Lectura literară ca disciplină şcolară

Până la apariţia noului plan de învăţământ, lectura era

prevăzută ca subdisciplină a limbii şi literaturii române, alături de
gramatică, compunere, comunicare. Dacă nu mai este menţionată în plan,
nu înseamnă că nu mai intră în atenţia profesorului, lectura suplimentară a
elevilor fiind îndrumată în continuare.
Pentru ca cititul cărţilor să se transforme în deprindere, să se
realizeze cu plăcere şi să devină o necesitate, este nevoie ca şcoala să
acţioneze în această direcţie de la vârstele corespunzătoare claselor mici.
1 Vasile Molan (2007) Lectura literara suplimentara,M.E.C.,
P.I.R.,p.3
Un om care nu simte nevoia să citească până la maturitate nu se mai
apropie uşor de carte, iar cultura lui este incompletă.
Interesul pentru cititul cărţilor nu vine din obligaţii, din frica
pentru notă, ci dintr-o dorinţă interioară care se cultivă de către profesor şi
părinţi. Cei doi factori trebuie să conlucreze, căci altfel nu se realizează
nimic; eforturile profesorului sunt fără valoare dacă părinţii nu creează
condiţii şi timp de citit pentru copil, cum nici încercările părinţilor de a-l
face pe copil să citească nu duc la rezultate dacă profesorul nu manifestă
interes. O societate în care cei mai mulţi membri ai săi nu au un nivel
minim de cultură nu poate progresa.
Această dorinţă de cultură vine întâi din lectură şi se continuă
cu celelalte domenii. Nu poţi să înţelegi o piesă de teatru, dacă n-ai
înţeles întâi o carte citită, nu poţi fi „consumator” de cultură, dacă n-ai
citit nimic; un om care citeşte trăieşte altfel unele sentimente decât cel
care n-a deschis o carte.
Lectura literară suplimentară nu trebuie să lipsească, pentru că
se realizează din iniţiativa elevului şi doar studiul textelor literare sau al
fragmentelor de texte din manual nu este suficient pentru apropierea
copilului de carte.
Îndrumarea lecturii este o sarcină nobilă pentru profesor, deci
trebuie realizată cu nobleţe. Dacă avem o oarecare vechime în învăţământ,
ne putem da seama că elevii se deosebesc de la o generaţie la alta cel puţin
sub raportul lecturii. Ceea ce ne oferă societatea acum nu este motivant,
pentru că sunt oameni care trăiesc bine deşi n-au citit nimic în viaţă şi nu
sunt „consumatori” de cultură. Chiar dacă este aşa, rolul şcolii în
îndrumarea lecturii trebuie să se întărească. În primul rând este necesar să
studiem cu atenţie elevii şi să observăm ce texte îi atrag, ce le stârneşte
interesul, ca să putem să le recomandăm pe cele mai potrivite. Din studiile
făcute de noi reiese că unii elevi, de exemplu, din clasele mari şi mai ales
băieţi, nu mai doresc basme cu Făt-Frumos, zmei, pitici etc., ci vor ceva
asemănător, dar mai aproape de zilele noastre, adică povestiri ştiinţifico-
fantastice, fetele sunt atrase de anumite texte lirice etc. De aici reţinem că
îndrumarea lecturii trebuie să se realizeze în relaţie cu interesul şi gustul
elevilor şi cu nevoia lor de formare şi educare. De asemenea, profesorul
are datoria să-i trezească elevului interesul pentru cititul cărţilor, dar să-i
şi menţină acest interes. Îndrumarea constă şi în formarea deprinderilor de
lucru cu textul literar şi de înţelegere şi valorificare a conţinutului
acestuia.
În recomandarea textelor, profesorul mai are în vedere puterea
de înţelegere a elevului, capacitatea lui de asimilare, în funcţie de care
recomandă, sau nu, anumite texte cu acţiune complicată sau simplă, de
întindere mai mare sau mai mică.
Lectura suplimentară a elevilor se regăseşte în planificările
calendaristice. Profesorul reţine, din totalul de ore al disciplinei la fiecare
clasă, un număr de ore care le va folosi pentru îndrumarea lecturii. În
aceste ore de lectură se va verifica ce au citit elevii şi li se va trezi
interesul pentru aceste texte pe care urmează să le citească.
Lecţia de lectură se deosebeşte în structură şi conţinut de lecţia
obişnuită de literatură în care se studiază textele literare din manuale.
Copiilor din învăţământul preşcolar si elevilor din clasa
pregatitoare şi clasa I profesorul le citeşte anumite texte şi le valorifică
după puterea lor de înţelegere. În clasele II-IV lectura literară
suplimentară este independentă.
Pentru lecţiile speciale de lectură elevii pregătesc anumite
teme, despre care facem unele precizări. Am stabilit că pe elev nu-l
obligăm să citească, ci îl educăm pentru lectură prin motivare puternică
pentru această activitate. De aceea nu trebuie să exagerăm cu temele
pentru lectură prin care să-l aglomerăm peste măsură. În caietul de lectură,
elevul ar trebui să noteze:
- la clasa a II-a: titlul operei citite şi autorul;
- la clasa a III-a: titlul operei, autorul, personajele, cu câteva
caracteristici sau elemente care l-au impresionat din text: acţiuni, tablouri,
descrieri, expresii frumoase; în caietul vocabular se trec cuvintele şi
explicaţiile lor;
- la clasa a IV-a: titlul operei şi autorul, rezumatul conţinutului, pentru
textele narative, iar pentru cele lirice: imagini, tablouri, expresii frumoase;
pentru anumite lecţii în care se discută opera unui scriitor sau se dezbate o
anumită temă, elevii pot prezenta unele compuneri/referate, dacă au fost
învăţaţi cum se întocmesc, materiale care fac apoi parte din portofoliul
personal.
Lecţia de lectură are un demers specific. Ea începe cu
verificarea temei şi aprecierea ei. Profesorul verifică temele , face
aprecieri asupra lor şi aduce precizări cu privire la temele următoare. În
continuare, se organizează discuţii în legătură cu conţinutul textelor.
Acest moment trebuie bine organizat, în sensul că profesorul se pregăteşte
cu seturi de întrebări cu privire la conţinutul textului, la caracterizarea
unor personaje, la descrierea unui colţ din natură, a unui anotimp etc. În
situaţia textelor lirice, profesorul verifică dacă au fost înţelese bine şi,
dacă este cazul, decodează textul după schema cunoscută.
Este de reţinut un aspect important: chiar atunci când toţi elevii unei clase
au citit ce le-a recomandat, bucuria profesorului nu este completă dacă
elevii nu au înţeles textul sau nu l-au înţeles bine. Aceste discuţii despre
text au rolul să lămurească acest aspect, încât elevii să trăiască
sentimentele şi emoţiile generate de textele citite, să beneficieze de
virtuţile lor afective.
Pentru ca lectura literară să-şi îndeplinească funcţia sa
formativ-educativă, se desfăşoară exerciţii de valorificare a conţinuturilor
textelor. În aceste exerciţii, elevii îndeplinesc diverse roluri în situaţii de
comunicare, pornind de la ideile date de text, urmărindu-se atât
îndeplinirea rolului (emiţător, receptor, autor de mesaj), cât şi formarea
deprinderilor de exprimare, îmbogăţirea, fixarea şi nuanţarea
vocabularului, formarea priceperilor de a dezvolta o idee şi de a o susţine
cu argumente clare şi sigure.
În lecţia de lectură elevii trebuie să se simtă liberi, nestresaţi, fără inhibiţii,
fără teama calificativului.
În partea a doua a lecţiei se recomandă texte noi pentru citit şi
se trezeşte interesul elevilor în legătură cu acestea. Este o etapă importantă
pentru că de organizarea ei depinde atitudinea pozitivă a elevului faţă de
cititul textului. În primul rând, profesorul trebuie să se convingă de faptul
că textele recomandate se găsesc în biblioteca şcolii, a localităţii, în
bibliotecile personale ale elevilor; poate stabili chiar un circuit al acestor
cărţi.
Cu noţiunea de „bibliotecă” întâlnirea are loc mai întâi în
preşcolaritate. De data aceasta însă „sectorul Bibliotecă” este adaptat
segmentului de vârstă respectiv. Este de dorit ca această activitate să fie
cunoscută de cei care predau la clasele I-IV, ţinând cont că elevii şcolii
provin în mare parte din aceeaşi grădiniţă, deci au beneficiat de aceleaşi
materiale.
In invăţămăntul preşcolar, trezirea interesului pentru ascultarea
unui text literar se realizează in momentul “ Motivare pentru ascultarea
textului care se află inainte de citirea lui”.
Am arătat că în învăţământul preşcolar şi clasa pregatitoare si
clasa I textele se citesc de catre profesor. Important este sa le alegem pe
cele accesibile si atractive pentru ei. Daca le prezentam texte pe care nu le
inteleg, ii indepartam de lectura literara.
Măiestria profesorului se dovedeşte şi în această etapă, pentru
că, în cuvinte puţine, dar bine alese şi îmbinate, trebuie să determine o
grupă de copii sau o clasă de elevi să citească un text literar pe care nu-l
cunosc.
Iată, spre exemplificare, un asemenea moment:

- dacă recomandăm textul „Bunica”, de Barbu Şt. Delavrancea:

„Voi vă iubiţi bunicii? De ce? Cum îşi arată ei dragostea faţă de
voi? Dar voi cum le arătaţi că-i iubiţi? Vreţi să cunoaşteţi o altă bunică? Şi
ea îşi iubeşte nepotul, dar şi nepotul o iubeşte. Dacă o să citiţi textul
„Bunica”, o să cunoaşteţi o bunicuţă care îi aduce nepotului daruri, îi
spune poveşti, şi astfel nepotul trece în lumea viselor fără să-şi dea
seama.”

- dacă recomandăm textul „Punguţa cu doi bani”, de Ion Creangă:

„Aţi auzit de Ion Creangă? Ce aţi mai citit din opera lui? A fost un
mare povestitor şi a scris multe poveşti pentru copii. În una dintre acestea
este vorba despre un moş şi o babă, care aveau moşul un cocoş şi baba o
găină. Cocoşul moşului doar cânta pe când găina babei făcea ouă şi
moşului nu-i dădea. Moşul a alungat cocoşul de acasă. Pe drum, cocoşul
are multe aventuri, dar iese victorios şi se întoarce acasă cu bogăţii
nemăsurate, pe care i le-a dat moşului. Vreţi să aflaţi ce s-a întâmplat apoi
şi cu baba?”

- dacă recomandăm poezia „Somnoroase păsărele”, de Mihai Eminescu:

„Aţi auzit de Mihai Eminescu? Ce poezii scrise de el aţi citit? Aţi
fost vreodată în pădure când se lasă seara? Ce aţi observat? Poetul este un
fin observator al frumuseţilor naturii patriei şi ştie cum să ni le prezinte în
cuvinte frumos meşteşugite. Iată, în pădure s-a lăsat seara, păsărelele s-au
adunat pe la cuiburi şi poetul ne mai spune:

Doar izvoarele suspină,

Pe când codrul negru tace;
Dorm şi florile-n grădină
Dorm în pace.

Versurile se citesc în şoaptă

Aceste versuri nu se pot citi decât printr-o măiestrită „captare a atenţiei”.

- dacă recomandăm textul „Neguţătorul florentin”, de Petre Ispirescu:

„Aţi auzit de Vlad Ţepeş? A fost domnitorul Ţării Româneşti,
care este o parte din ţara noastră de azi. Se spune că în timpul domniei lui
Vlad Ţepeş era o ordine atât de mare în ţară, încât puteai să laşi punga cu
bani pe drum şi nu ţi-o lua nimeni. Nu vă vine să credeţi? Şi un neguţător
din Florenţa, din Italia de azi, nu a crezut acest lucru când a trecut cu
marfă prin Ţara Românească, dar s-a convins. Vreţi să aflaţi cum?”
- dacă recomandăm schiţa „Vizita”, de I.L. Caragiale:
„Voi aţi văzut copii neastâmpăraţi? Ce fac ei? Şi eu cunosc un
asemenea copil. Îl cheamă Ionel. Deşi era mic, el dorea să pară mare. În
timp ce mama lui vorbea cu un musafir, el a început să cânte din trâmbiţă
şi, după multe alte nebunii, a pus dulceaţă în galoşii musafirului. Vreţi să-l
cunoaşteţi şi voi?”
Asemenea prezentări pot avea mai multe forme, profesorii le
găsesc pe cele mai potrivite pentru că numai ei îşi cunosc bine elevii,
nivelul lor de înţelegere, experienţa lor de învăţare. Intenţia noastră are ca
scop să ilustreze câteva forme de desfăşurare a orei respective.

Genuri şi specii literare accesibile copiilor din învăţământul primar

În recomandarea textelor literare pentru elevi avem în vedere
realizarea unui echilibru între genuri şi specii.
Din cercetările noastre a rezultat că pot fi accesibile şi atractive
următoarele genuri şi specii:
- pentru învăţământul preşcolar şi clasele I-II:
colinde
cântecul de leagăn
lirica populară ghicitori
genul liric proverbe
folclorul copiilor
lirica clasică pastelul
imnul
oral (popular) în proză basmul
snoava
genul epic în versuri legenda
scris (cult) în proză schiţa
povestirea

Textele recomandate trebuie să fie de dimensiuni mai mici, cu un număr

mic de personaje, să nu conţină abateri de la limba română literară.
- pentru clasele III-IV
colinde
lirica populară ghicitori
proverbe, zicători
genul liric pastelul
oda
lirica cultă imnul
epigrama
cântecul
în versuri legenda
oral basmul
în proză legenda
snoava
în versuri fabula
legenda
genul epic schiţa
scris povestirea
 în proză povestea
nuvela
romanul
genul dramatic sceneta
Pentru aceste clase textele pot fi mai ample, cu mai multe
personaje, cu puţine cuvinte necunoscute şi, de asemenea, fără multe
abateri de la limba română literară.
Este de reţinut faptul că recomandând texte care depăşesc
puterea de înţelegere a elevilor, de mare întindere, cu multe personaje, cu
acţiuni întrerupte şi reluate după prezentarea altor activităţi, nu motivăm
elevii pentru cititul cărţilor ci, din contră, îi îndepărtăm.
Pentru o mai bună orientare în textele literare ce pot fi
recomandate elevilor pentru citire, ne vom opri asupra prezentării succinte
a unor elemente care le caracterizează.2
Colind/colindă este o specie din lirica populară al cărui conţinut
este legat de mari sărbători religioase: Crăciunul, Paştele, Anul Nou.
George Călinescu opina că aceste colinde aparţin într-un fel artei
dramatice, fiind nişte declamaţii cărora melodia le stinge considerabil
cromatismul de frescă, şi totodată epicii, fiind balade şi basme laolaltă. (G.
Călinescu, Principii de estetică, p. 316).
Una dintre colinde, rostită cu ocazia Naşterii Domnului, este „Steaua”:
Steaua sus răsare
Ca o taină mare...
…………………
Că astăzi curata,
Prea nevinovata,
Fecioara Măria
Naşte pe Mesia...
Este bine ca aceste colinde să fie studiate şi la şcoală, pentru că ele aparţin
spiritualităţii populare, iar conştientizarea lor îi ajută pe copii să le
valorifice potenţialul afectiv.
 Cântecul de leagăn, aşa cum arată şi numele, este interpretat
de către mamă sau o altă persoană, de obicei feminină, pentru a adormi
copilul mic. Dat fiind scopul pentru care este folosit, cântecul se
caracterizează prin simplitate, muzicalitate şi încărcătură afectivă 2. El se
interpretează cu voce caldă, pentru a crea o atmosferă de calm, în care
copilul trebuie să adoarmă. Repetarea unor structuri la anumite intervale
dă impresia de linişte. Conţinutul cântecului arată dorinţele mamei în
legătură cu viitorul copilului.
Acel moment al adormirii copilului mic l-a inspirat şi pe St. O.
Iosif în crearea poeziei „Cântec de leagăn”, închinată fetiţei sale, Corina.
Cântecul de leagăn este accesibil copilului de 6-8 ani, care îl interpretează
cu plăcere, pentru că la aceasta vârstă linia melodică specifică îi atrage, iar
copiii simt nevoia să-i ocrotească pe cei mici.
Ghicitoarea a fost numită de Aristotel „o metaforă bine
compusă” şi de criticul literar Tudor Vianu, o „alegorie deschisă” 3. Este o
specie a literaturii populare care vine din cele mai vechi timpuri, din
vremea când era folosită ca instrument de testare a iscusinţei tinerilor
atunci când erau supuşi la mai multe încercări. În unele zone din ţara
noastră se folosesc în ritualul de nuntă, când mirele vine sa ceară mireasa.
Reprezentanţii miresei îi adresează mirelui sau „suitei” sale o serie de
ghicitori şi, în funcţie de răspuns, hotărăsc dacă le dau, sau nu, mireasa. În
basme întâlnim ghicitori folosite pentru încercarea isteţimii unor personaje
sau chiar a cititorilor, în vremurile noastre ghicitorile au rolul de a stimula
inteligenţa, de aceea se folosesc cu succes în învăţământul preşcolar şi
primar.
Ghicitorile sunt create de popor pe baza unor experienţe de
viaţă acumulate de-a lungul anilor şi exprimă în mare parte caracteristici
ale acestuia,4 deci nu pot fi realizate de copii preşcolari sau elevi pentru că
2
Tudor Vianu, (1973), Arta prozatorilor români, Ed. Eminescu, Bucureşti
3
Ion Buzaşi, (1999), Literatura pentru copii (note de curs), Ed. Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti, p. 16
4
Elena Niculiţă-Voronca, (1998), Datinile şi credinţele poporului român, vol. I şi II, Ed. Polirom, Iaşi (prima apariţie
– 1903, Cernăuţi)
nu au această experienţă. Ceea ce elaborează ei în unele activităţi sunt
întrebări, nu ghicitori. Ele sunt structurate în două părţi:
- prezentarea, pe scurt, a obiectelor (fiinţe, lucruri, fenomene etc.); ca
figuri de stil se folosesc: perifraza, alegoria, personificarea, metonimia;
- răspunsul, care confirmă legătura cu descrierea iniţială.
Exemplu:
„Vin oiţe de la munte
Cu steluţe albe-n frunte” (zăpada)
Poetul Tudor Arghezi a scris poezia „Alfabetul”, care cuprinde o suită de
ghicitori în legătură cu literele alfabetului. Exemple:
O să-ţi fac o întrebare:
Cine-i gol, rotund şi mare?
(O)
Îi atârnă de căldură
Până-n praf limba din gură.
(R)
În proverbe şi zicători poporul valorifică un întreg tezaur de
înţelepciune, folosind un limbaj metaforic cu o putere de sugestie
deosebită. Acestea prezintă fapte, concepţii, atitudini ale omului, scoţând
în evidenţă ascuţimea minţii şi experienţa de viaţă sau observaţii asupra
vieţii. Ele nu pot fi create de copii preşcolari sau elevi.
Proverbele sunt norme morale cu un grad ridicat de
generalitate. Exemple:
„Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge.”
„Leneşul mai mult aleargă şi scumpul mai mult păgubeşte.”
Întrucât proverbele circulă pe cale orală prin toate regiunile
ţării, ele cunosc şi o mare diversitate.
Aşa cum remarcă G. Coşbuc, unele proverbe au forme stereotipe:
„Nici în căruţă, nici în teleguţă.”
„Nici în car, nici în căruţă, nici pe jos desculţă.”
„Mai bine un dram de minte, decât un car de noroc.”
„Cine sapă groapa altuia cade singur în ea.”
(Cornelia Stoica, Eugenia Vasilescu, pag 49).
Zicătorile exprimă observaţii asupra vieţii.
„Nemulţumitului i se ia darul.”
„Graba strică treaba.”
Proverbe şi zicători se găsesc în multe din creaţiile scriitorilor
noştri: Ion Neculce, Dimitrie Cantemir, Costache Negruzzi, Mihai
Eminescu, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi ş.a.
Anton Pann grupează tematic aceste creaţii în „Culegere de proverburi”
sau „Povestea vorbei”.
Ghicitorile, proverbele şi zicătorile recomandate copiilor trebuie să
îndeplinească anumite criterii:
- limbaj clar şi sigur;
- înţelepciunile accesibile copiilor, uşor de explicat.

Folclorul copiilor este o categorie distinctă care cuprinde creaţiile

realizate de copii. Ele prezintă imagini din viaţa oamenilor, în special din
familie, a animalelor si a florilor. Limbajul folosit se distinge prin
simplitate şi muzicalitate. Procedeele artistice mai des utilizate sunt:
diminutivele, invocarea, repetiţia, comparaţia, dialogul etc.
Umorul şi personificarea sunt alte mijloace artistice folosite în
cântecele copiilor, de exemplu în „Cântecul curcanului”:
„………………………
Sâc că n-ai mărgele,
Roşii c-ale mele,
Sâc că n-ai oprege
Cin’te mai alege?”
Folclorul copiilor poate fi grupat în:
- Cântece formulă, creaţii în care se invocă anumite forţe ale naturii.
„Ieşi Soare, din închisoare
Căci te tai,
C-un nai
C-un pai
Cu sabia lui Mihai.”

„Lună, Lună nouă

 Taie pâinea-n două
Şi ne dă şi nouă.”

„Auraş-păcuraş,
Scoate-mi apa din urechi
Că ţi-oi da parale vechi.”
- Recitativele numărători sunt versuri rostite într-un ritm specific în
acţiunile desfăşurate de copii pentru organizarea unor jocuri, în vederea
alegerii celor care vor îndeplini anumite roluri:
„Una, două, trei,
Baba la bordei
Curăţă ardei
Pentru moş Andrei
..............................”
*
„Unu, doi, trei, patru, cinci
Tata cumpără opinci
Mama cumpără secară
Dumneata să ieşi afară”
- Frământările de limbă sunt exerciţii de pronunţie în care se folosesc
cuvinte fără un sens anume, dar mai greu de pronunţat. Cel care rosteşte
aceste cuvinte demonstrează că are auz fonematic.
„Bou breaz bârlobreaz
Din bârlobrezătura bârlobreazenilor.”
(Ion Buzaşi, op. cit.)

Imnul este o altă specie literară care contribuie la formarea şi

dezvoltarea unor sentimente, la emoţionarea copiilor atunci când citesc
versuri despre ţară, limbă, steag. În clasele mici se învaţă câteva strofe din
imnul „Deşteaptă-te, române!”. Ele au darul de a stârni în sufletul copiilor
sentimentul mândriei naţionale prin evocarea trecutului istoric şi
prezentarea năzuinţelor poporului nostru.
În alegerea strofelor potrivite vârstei cadrul didactic analizează
limbajul folosit, nivelul informaţiilor transmise, sentimentele ce urmează
să fie formate.
 Basme si povesti
Basmul şi povestea sunt prezente în literatura română şi
universală din cele mai vechi timpuri. O seamă de scriitori au cules sau au
creat basme şi poveşti are au fost deosebit de atractive pentru copii:
- în literatura română: Ion Creangă, Mihai Eminescu, loan
Slavici, Al. Vlahuţă, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Mihail Sadoveanu,
Victor Eftimiu ş.a.m.d;
- în literatura universală: Fraţii Grimm, Ch. Perrault, Hans Cr.
Andersen, A. Puşchin, S. Petöfi, Maxim Gorki, Saint Exupéry ş.a.
I. Creangă şi-a numit creaţiile de acest fel poveşti, nu basme
(Povestea porcului, Povestea lui Harap Alb). Cele două creaţii se
deosebesc de cele mai multe ori după dimensiuni şi structură. Povestea
este mai scurtă, cu mai puţine personaje.
Tema generală a celor două creaţii este lupta dintre bine şi rău.
Temele mai frecvente ale lor se constituie în lupta dintre:

adevăr şi neadevăr

dreptate şi minciună TEME bunătate şi răutate

hărnicie şi lene curaj şi laşitate

Motivele cel mai frecvente în basm sunt:
- paternitatea, în cele mai multe;
- mama vitregă: „Fata babei şi fata moşneagului”, Fraţii Grimm – „ Albă
ca zăpada”, Ch. Perrault – „Cenuşăreasa”;
- împlinirea unui legământ, a unei meniri: Fraţii Grimm: „Ursitoarele” şi
„Fata cea adormită”;
- iubirea;
- existenţa umană limitată în timp: „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de
moarte”.
 Paternitatea

Mama vitregă MOTIVE Iubirea

Împlinirea unui legământ a Existenţa umană limitată

unei meniri
în timp

În acelaşi basm pot exista mai multe motive, pe unele se insistă

mai mult, pe altele mai puţin. Mesajul celor mai multe basme este acela că
binele învinge răul. În unele basme, răul iese victorios, exemple: „Scufiţa
Roşie”, „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”.
Copiii trebuie să cunoască basme din cele două categorii,
deoarece este bine să ştie că răul există şi că trebuie să se ferească de el.
Deşi acţiunile din basme se desfăşoară în prezent, timpul
curge altfel: se opreşte prezentul, timpul se întoarce în trecut, se trăieşte în
viitor. Aceste schimbări nu sunt întâmplătoare, ele reprezintă năzuinţele
omului, dorinţa lui de a învinge timpul.
Spaţiul combină elementele reale cu cele fantastice. Astfel, pe
lângă locurile reale obişnuite, întâlnim în basme tărâmul celălalt, codrul de
aur, de aramă, de argint etc. Specifice basmului sunt formule consacrate
pentru început, mijloc şi sfârşit. Formulele introductive sau de început
sunt variate şi fixează spaţiul şi timpul în afara realului: „a fost odată ca
niciodată, peste nouă mări şi nouă ţări”, „a fost odată ca niciodată, că de n-
ar fi nu s-ar povesti, când făcea plopul pere şi răchita micşunele”. Aceste
formule, simple sau dezvoltate, îl poftesc pe cititor într-o călătorie
imaginară.
Întrucât acţiunea basmului este destul de dezvoltată,
povestitorul are impresia că ascultătorul a obosit, de aceea foloseşte
formula de mijloc, pentru a-i reactiva atenţia: „şi merseră şi merseră zi de
vară până-n seară, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este...”
Formula din încheiere aduce ascultătorul la realitate, în lumea
prezentă: „ş-am încălecat pe-o şa, şi v-am spus povestea aşa”. Dacă
formula de început are caracter umoristic, formula finală e la fel: „ş-am
încălecat pe-o căpşună, şi v-am spus, oameni buni, o mare şi gogonată
minciună”.
 Subiectul basmului este gradat. Personajul principal este
supus la mai multe încercări pentru a-i testa inteligenţa, isteţimea, forţa,
curajul.
Personajele sunt reale sau fantastice şi reprezintă forţele
binelui sau ale răului. Ele urmează aproape aceleaşi modele: înfăţişarea
corespunde trăsăturilor de caracter, de-a lungul acţiunii, deşi trece mult
timp, nu se transformă, unele dovedesc forţă supranaturală. De cele mai
multe ori natura sprijină personajele pozitive.
Personajul principal este de obicei Făt-Frumos care, în unele
basme se numeşte Harap-Alb, ori Prâslea cel Voinic, sau Greuceanu.
Personajul principal se distinge prin frumuseţea fizică, prin calităţi
morale: curaj, hărnicie, isteţime, cinste etc. El iubeşte şi ajută fiinţele mici,
ajutor pentru care este răsplătit mai târziu. Forţa personajului principal
este destul de mare, dar nu cât a duşmanilor săi. Cu toate acestea el
învinge prin isteţime, curaj şi cu ajutorul fiinţelor mici. Prietenul cel mai
apropiat este calul, care-l ajută în momentele cele mai grele. Calul nu s-
arată de la început în înfăţişarea sa adevărată. Pentru a-l încerca pe Făt-
Frumos, el ia o înfăţişare înşelătoare. (I. Buzaşi, op.cit.)
„Forţa şi înţelepciunea” calului vin din „experienţa” lui de
viaţă, deoarece, de cele mai multe ori, el a servit şi tatălui voinicului.
Basmele româneşti se încheie, de obicei, într-o notă optimistă;
puţine fac excepţie de la acest lucru, exemplu „Tinereţe fără bătrâneţe şi
viaţă fără de moarte”.
Întrucât exprimă aspiraţiile oamenilor, basmele se adresează
tuturor vârstelor. Copiii sunt mai mult atraşi de basm, deoarece îi încântă
miraculosul.
În alegerea basmelor pe care le recomandăm copiilor avem în
vedere:
- dimensiunea basmului;
- numărul personajelor;
- acţiunea în linie, fără întreruperi;
- limbaj accesibil.
 Fat – Frumos – din – lacrima – Mihai Eminescu

Mihai Eminescu a cules basme pe care le-a versificat si le-a

prelucrat in opere originale, pastrand structura operei sau transformand-o
in poem. Iata cum arata acest demers:
Forma culeasă Forma versificată Creatie originală
Călin Nebunul Călin Nebunul Călin( File din poveste)
Frumoasa lumii Frumoasa lumii Luceafarul
Miron si frumoasa fără corp (fragment) Făt-Frumos din lacrimă
Fata-n grădina de aur
Făt-Frumos crescut din lacrimă

Tema basmului este lupta dintre bine şi rău. A menţinut şi a

îmbinat motive ca: paternitatea, prietenia, iubirea. Mihai Eminescu
extinde motivele cu alte aspecte de profunzime ca : relaţia dintre om şi
timp, raportul dintre viaţă şi moarte , cosmic şi terestru. În situaţii reale,
aceste aspecte n-ar putea rezista; autorul le-a valorificat cu sprijinul
miraculosului. De exemplu, Făt-Frumos schimba mersul timpului. El
aruncă buzduganul şi o loveşte pe Miază-noapte în aripi, ea cade la
pământ cu două ceasuri “înainte de vreme”. Făt-Frumos se transformă
într-o “mână de cenuşă”. Autorul nu-l acceptă în această situaţie, de aceea
“ din cenuşa lui se făcu un izvor limpede”,glasul izvorului “jelea într-o
lungă doina pe Ileana, împărateasa cea bălaie a lui Făt-Frumos”.
Menirea tânărului nu era împlinită prin aceasta, de aceea alte
forţe fac în aşa fel încât izvorul şi râul să se transforme în Fat- Frumos.
Eminescu păstrează o mare parte din tiparele basmului popular,
dar el reuşeşte să le adâncească şi să le depăşească.

Structura basmului

Naraţiunea este organizată în mai multe momente:

- naşterea lui Fat- Frumos;
- hotărârea acestuia de a înfrunta singur duşmanul;
 - lupta cu Muma Pădurilor;
- descoperirea iubirii;
- încercările de a o răpi pe fata Genarului;
- moartea lui Făt-Frumos;
- revenirea acestuia la viaţă;
- înfrângerea babei şi obţinerea calului năzdravan;
- răpirea fetei Genarului;
- nuntă.
Miraculosul este tratat în stil eminescian. El se află prezent
destul de des în demersul naraţiunii şi se manifestă în diferite forme.
Astfel, timpul este al vieţii, dar şi al morţii, al zilei, dar şi al nopţii. Omul
poate să oprească timpul. Pământul este locul unde se manifestă viaţa; şi
luna este loc pentru viaţă, dar cea de după moarte. Miraculosul este
folosit ca să ajute omul, în împlinirea aspiraţiilor sale. Muma- Pădurii şi
baba vrăjitoare sunt forţe ale răului. Pentru a prezenta exagerarea
dragostei părinteşti, autorul inventează un personaj nou, Genarul.

Personajele basmului

Personajele pot fi împărţite în mai multe grupe distincte:

- unele fac parte din realitate;
- altele au trăsături supranaturale;
- altele simbolizează natura;
- altele simbolizează obiectele înconjurătoare.
Autorul foloseşte procedee variate pentru a le prezenta.
Exemple:
- naşterea lui Fat Frumos este determinată de miraculos. Acest
eveniment atinge proporţii cosmice; (împăratul surâse,
soarele surâse şi chiar stătu pe loc; trei zile n-a fost noapte, ci
numai senin şi veselie.)
- şi-i puse mama numele “Fat – Frumos-din-Lacrimă”.
Pentru realizarea portretului autorul foloseşte antiteză. Deşi era
fiu de împărat , Făt-Frumos este îmbrăcat la nuntă în port ţărănesc, care
capătă valori simbolice: durerea mamei este ţesută în fir de borangic,
dragostea fetelor este prinsă în mărgele. La nunta se cântă din fluier şi se
joacă hore.
 Portretul fetei este realizat sub influenţa romantică: “Luminată
de razele lunei, ea părea muiata într-un aer de aur”.
Mihai Eminescu oferă un model de prelucrare originală a
folclorului (Cornelia Stoica, Eugenia Vasilescu).

Fata babei şi fata moşneagului - Ion Creangă (poveste)

Autorul reuşeşte să selecteze şi să prelucreze în mod creator şi

original temele inspirate din folclorul naţional şi universal.
Povestea “Fata babei şi fata moşneagului” circulă în peste
douăzeci de variante. Ea dezvolta o temă răspândită în multe ţări din
Europa. Criticul francez Jean Boutiere descoperă o serie de motive
prezente la mai mulţi culegători şi prelucrători de folclor şi insistă asupra
originalităţii lui Ion Creangă. De exemplu, elementul păgân întâlnit în
unele variante, este înlocuit de Creanga cu cel creştin, căruia îi dă funcţie
estetică cu evidentă semnificaţie laică.
Contrastul dintre cele două fete asigura echilibrul
compoziţional al poveştii şi evidenţiază diferenţa dintre bine şi rău,
specifică basmului şi conturează mesajul etic al creaţiei: numai muncă
cinstită în folosul semenilor este răsplătită şi creează satisfacţii. În timp ce
fata moşului oferă satisfacţii celor care-i cer, fata babei se comportă
“hursuz, cu obrăznicie şi prosteşte.” Înţelepciunea populară se observă
uşor în prezentarea contrastantă a celor două fete. Astfel, despre fata
moşului se spune că ”de făcut treaba, nu cade coada nimănui”, iar despre
fata babei aflăm că, “mai uşor ar putea căpăta cineva lapte de la vaca
stearpă, decât să se îndatorească o fată alintata şi leneşă.” Autorul
dovedeşte o cunoaştere profundă a caracteristicilor poporului pe care le
foloseşte în mod original în operă.

Personajele

Pentru caracterizarea personajelor autorul se foloseşte de

acţiunile şi opiniile acestora.
Acţiunile total diferite în situaţii identice ale celor două surori
vitrege demonstrează două concepţii despre viaţă. Era cunoscută
atitudinea faţă de muncă a omului din popor, atitudine pe care o are şi fata
moşului , în timp ce fata babei spune: “ că nu mi-oi feşteli eu mânuţele
tătucuţei şi mămicuţei”.
O altă formă de caracterizare se realizează prin “amănuntele
furnizate despre personaje de autor sau de alte personaje”. Înţelepciunea
Sfintei Duminici se descoperă din felul de a vorbi şi a se comporta:
“Slujeşte la mine astăzi şi fii încredinţată că mâine n-ai să ieşi cu mâinile
goale de la casa mea”.
Alte personaje ca: părul, fântână, cuptorul, căţeluşa se exprimă
în cuvinte cu valoare de sentinţa, când se referă la fata cea rea.
Tot pentru conturarea personajelor, Creanga foloseşte ironia,
satira, umorul s.a. şi creează un personaj grotesc, diferit de Sfânta
Duminică. Şi construcţia naraţiunii este o formă de caracterizare. Astfel,
folosirea conjuncţiei “că”, aici are valoare enumerativă reprezintă un
mijloc de caracterizare: “…gura babei umbla cum umbla melita: că faţa
lui nu ascultă, că-i leneşă, că-i soiu rău…că-i laie, că-i bălaie şi că s-o
alunge din casă”.
În alte părţi, autorul foloseşte vorbirea aluzivă şi ironia:
“Moşneagul fiind un gură-cască, sau cum îţi vre să-i ziceţi, se uită în
coarnele ei, şi ce-i spunea ea sfânt era. Din inimă, bietul moşneag, poate
c-ar mai fi zis câte ceva; dar acum apucase a cânta găina lor/casa lui şi
cucoşul nu mai avea nici o trecere”.
Profilul fizic şi spiritual al personajelor se conturează treptat, pe
măsură ce se desfăşoară naraţiunea, folosindu-se o gamă largă de
mijloace artistice.
Cele două fete sunt prezentate într-un stil clasic, una reprezintă
binele şi cealaltă răul, una dovedea bunătate şi cealaltă răutate.
Portretul fizic şi spiritual al eroinelor se realizează şi prin
descrierea directă, folosindu-se de antiteză.
Elementul fantastic se întrepătrunde cu elemental real. Astfel,
fata moşului dorea să trăiască în înţelegere şi armonie cu mama şi sora
vitregă, dar nu s-a putut. Atunci autorul aduce în acţiune pe Sfânta
Duminică şi copiii ei: căţeluşa, părul, fântâna, cuptorul, care aparţin
fantasticului.( Cornelia Stoica şi Eugenia Vasilescu)
 Alba –ca – Zapada - Iacob si Wilhelm Grimm

Scufita Rosie
Fata mosului cea cuminte si harnica
si fata babei cea haina si urata
Prichindel
Volumul Imparatul Cioc-de Sturz
“ Povesti pentru copii” Pomul cu mere de aur
Frumoasa-Adormita
Alba-ca –Zapada
Cenusareasa
Apa vietii

Volumul cuprinde mai multe basme germane accesibile

copiilor. Unele teme si motive se afla si in basmele noastre.

Tema basmului

Tema porneste de la motivul “mama vitrega”, prezent in multe

basme. De aceea tema poate fi: ,,Rautatea mamei vitrege si suferintele
indurate de fetita nevinovata” , dar si ,,victoria dreptatii si a bunatatii
asupra nedreptatii si rautatii”.

Structura basmului

Basmul foloseste structura cunoscuta. Incepe cu formula “A

fost odata…”si, ca in toate basmele, timpul nu este determinat, actiunea a
fost “intr-o iarna, pe cand zapada cadea din inaltul nemarginit al cerului in
fulgi mari si pufosi…”.
Pe timpul desfasurarii naratiunii, autorii intervin cu formula
mediana, care consta in discutia imparatesei cu oglinda fermecata:
- Oglinjoară din perete, oglinjoară;
Cine e cea mai frumoasă din ţară?
 Oglinjoara raspunde in functie de actiunea desfasurata, fie “
Maria Ta esti cea mai frumoasa din intreaga tara”, fie “Alba-ca Zapada e
mai frumoasa”.
Finalul basmului se aseamana cu o reflectie care consta intr-o
conditie si o afirmatie: “si daca n-or fi murit, cu siguranta ca mai traiesc
si-n zilele noastre”.
Ca si in alte basme, si aici intalnim numerele miraculoase 3 si
7. Astfel, numarul 3 se refera la: trei situatii de schimbare a infăţisării
impăratesei; trei obiecte folosite pentru omorârea fetiţei ( cingătoarea,
pieptenele, mărul); trei pitici plâng trei zile fetita, crezând-o moartă; alte
trei vietăţi plâng si ele fetita (buha, cerbul si hulubita). Numarul 7 este
folosit in alte situatii: necazurile fetitei au inceput la şapte ani, cand se
vedea că e frumoasă; sunt şapte pitici; in casuta piticilor sunt obiecte in
numar de sapte; sunt sapte interogatii; de la casa piticilor la castel sunt
sapte munti.
Aceste elemente dovedesc structura clasica a basmului.
Imparateasa porunceste unui vanator sa ia fata, s-o duca in
padure si s-o omoare. Vanatorul nu poate face el acest lucru si lasa fata
“prada primejdiilor din natura”. Si in acest basm observam legatura dintre
om si natura. Fetita este ocrotita de natura şi-şi găseşte adăpost in casa
piticilor.
Cand afla ca fata traieşte, imparateasa o pune in alte trei situatii
primejdioase, isi schimba infatisarea si foloseste cingătoarea, pieptenele si
mărul pentru a o omorî. Piticii si feciorul de crai reusesc sa o salveze.
Observam aici triumful binelui, adica fata cinstita, asupra răului, adică
mama vitregă.
Mijlocul artistic folosit de autori, dupa modelul basmelor
populare este antiteza.

Personajele basmului

Fata este de o frumuseţe neobişnuită, modestă, harnică, bună si

iubitoare, insuşiri ale personajelor pozitive intalnite in multe basme
populare.
Mama vitregă este la inceput frumoasa, “cadra de frumusete”,
dar din cauza trufiei si răutatii, este pedepsită până la urmă, dându-i-se o
infatisare in contradicţie totală cu prima. Autorii transfera aici un alt
aspect din basmul popular, unde omul rău este si urât, iar cel bun este
frumos. ( Cornelia Stoica şi Eugenia Vasilescu)

Neghiniţă de Barbu Delavrancea

Creaţii pentru copii

Palatul de cleştar
Poveste
Neghinuţă
Stăpânea odată…
Autorul foloseste din basme diverse teme si motive si creeaza
opera in care ofera cititorilor mici si mari modele morale.

Structura basmului
Tema – lupta dintre adevar si minciuna, dreptate si nedreptate.
Basmul incepe cu formula ”A fost odata…”, dar pe parcurs
aduce actiunea la prezentul citirii.
Spatiul ar putea fi: pădurea, aria si târgul;.
Totusi, timpul si spatiul au un caracter general, deoarece
naratiunea poate fi oricand si oriunde”.
Autorul renunta la formele specifice basmului popular si
supune demersul naratiunii nevoii de a prezenta personajele.
Nasterea miraculoasa a lui Neghiniţă rezolva dorinta sotilor de
a avea un copil, dar si aspiratia oamenilor de a descifra gândurile.
De-a lungul naratiunii, autorul alterneaza miraculosul cu realul
printr-o schimbare a planurilor. Astfel, in timp ce croseta, batrana vorbea
in gand cu ea insasi despre bucuria de a avea un flacau. Acest gand se
implineste si bucuria batranei este fara margini. Tatal are alte ganduri. El
vinde pe Neghinia imparatului (intriga subiectului). Sentimentul de tata
care si-a dorit mult un copil se pleaca in fata banului.
In continuare, autorul situeaza, în antiteza, adevarul si
minciuna, dreptatea si nedreptatea. Imparatul afla gandurile sfetnicilor sai
si-i inlocuieste cu altii tineri, care-l duc pana acolo incat isi pierde tronul
si incepe sa cunoasca viata grea a poporului oprimat. Dialogul dintre
imparat si Neghiniţă este edificator. El il intreba de ce sunt oamenii goi si
desculti, Neghiniţă ii raspunde ca imparatul este orb si nu vede; când
imparatul intreaba de ce unii muncesc si noaptea, Neghiniţă ii raspunde ca
imparatul doarme si ziua. Raspunsurile lui Neghiniţă sunt metafore, cu
reale intentii moralizatoare.
Spre final, imparatul ajunge din nou pe tron. Considerand ca
ceea ce i s-a intamplat lui au fost din cauza sfaturilor lui Neghiniţă, dă
porunca sa fie omorat. Lui Neghiniţă i se leaga de gat un fir lung de
matase si este coborat în fântâna pana ce a fost inecat.
Finalul este tragic si scoate in evident o aspiratie a omului,
necesitatea luptei pentru adevar si dreptate.

Personajele basmului

Acest simbol miniatural este intalnit si cu alt nume: Pipăruş

Petru, Prichindel, Nan din Gavan s.a. In alte literaturi apar: Grăunte de
Piper, Jumatate-de-Mazăre (literatura greaca), Detto-grosso, Cecino
(literatura italiana), Perpelet (literatura franceza), TomThumb (literatura
engleza).
Autorul face portretul personajului principal folosind o serie de
comparatii. Trasaturile fizice sunt in antiteza cu cele morale. Portretul
fizic este realizat direct de autor: “Neghiniţă era frumos ca o piatra
scumpa; si era mic cat o neghină; si avea niste ochisori ca doua scantei
albastre, si niste maini si picioruse ca de paianjen”. La realizarea
portretului mai contribuie: alte personaje, prezentarea faptelor, dialogurile.
Finalul basmului, moartea lui Neghiniţă, atrage atentia ca
uneori “sinceritatea este rasplatita cu moartea, ca gandul cel bun se poate
face nevazut”.
Originalitatea autorului se remarca prin: umorul imbinat cu
meditatia gravă asupra marilor sensuri ale vietii si ireversibilitatii
timpului, renuntarea la formulele caracteristice pe parcursul naratiunii,
sfarsitul tragic al personajului principal: “Ei, toate se intorc, si apele se
intorc …, numai tineretea ba. Ce nu e la timp nu mai e niciodata”.
( Cornelia Stoica şi Eugenia Vasilescu)
 Snoava pentru copii

Snoava se aseamănă în multe privinţe cu basmul. Ea a apărut

în timpuri îndelungate; primele snoave le întâlnim in Decameronul lui
Boccacio, în poveştile din 1001 de nopţi. La noi, poveştile cu tâlc se
întâlnesc încă de la cronicari: Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce,
Dimitrie Cantemir. Şi Ion Budai Deleanu aduce în Ţiganiada „lucruri de
şagă”. Snoave populare au fost prelucrate mai târziu de Petre Ispirescu,
Theodor Sperantia, Ion Pop-Reteganul, Anton Pann, Petre Dulfu etc.
Satira şi umorul, dimensiunile reduse, numărul mic de
personaje, acţiunile simple fac din snoavă o specie literară atractivă pentru
copii.
Elementele comune snoavei şi basmului:
- sunt specii ale genului epic, de factură populară;
- au formule consacrate specifice;
- au, în general, ca temă lupta dintre bine şi rău;
- conflictul gravitează în jurul unei problematici sociale, familiale sau
morale;
- prezintă personaje-simbol care întruchipează ideea de bine, frumos,
adevăr etc.;
- au final optimist;
- au valoare instructiv-formativă deosebită.
Snoava se deosebeşte de basm prin următoarele aspecte:
- se remarcă preponderenţa realului; elementul fantastic este secundar,
redus;
- are dimensiuni reduse; relatarea este concisă, este evident caracterul
anecdotic;
- prezintă diferenţieri sociale între persoane care aparţin lumii realului;
- personajul principal este Păcală, care întruchipează înţelepciunea
populară.
Conflictul snoavelor se manifestă în trei tipuri de relaţii:
Relaţii sociale: bogat – sărac;
stăpân – slugă;
Relaţii familiale: soţ – soţie;
 părinţi – copii;
fraţi mai mari – frate mezin;
fraţi buni – fraţi vitregi;
Relaţii morale: dreptate – nedreptate;
înţelepciune – prostie;
cinste – hoţie;
generozitate – zgârcenie;
vitejie – laşitate.
În snoavele populare româneşti eroul este Păcală, în cele
turceşti este Nastratin Hogea, în cele maghiare este Ludos Matyi, în cele
ruseşti este Ivan ş.a.m.d.
În literatura română, Theodor Sperantia a adunat snoave în
volumul „Anecdote pipărate”, iar Petre Dulfu în „Isprăvile lui Păcală”.
Şi „Ursul păcălit de vulpe”, de Ion Creangă, prezintă o
întâmplare anecdotică, dar Ovidiu Bârlea o consideră basm sau poveste
despre animale, pe când Iorgu Iordan o trece în grupa poveştilor didactice.
Snoavele pentru copii se aleg având în vedere următoarele
aspecte:
- tema să fie accesibilă copiilor;
- limbajul potrivit vârstei;
- conflict cunoscut copiilor;
- caracterul anecdotic uşor de sesizat.
Snoavele prezinta comportamentele unor oameni si reactia
comunitatii fata de acestea. De asemenea, prin caracterul lor moralizator
ofera si o serie de atitudini care trebuie luate fata de aspectele negative
intalnite. Actualitatea snoavei este determinata de “puterea ei
demascatoare la adresa raului” de tot felul, precum si de capacitatea ei de
a scoate la lumina situatii general umane care au ramas in timp si fata de
care oamenii sunt indemnati sa ia atitudine.
Eroul principal al snoavelor populare si culte este Păcală, un
om inzestrat cu istetimea specifica poporului român, istetime pe care o
foloseste pentru demascarea raului si indreptarea lui.
Snoavele cu eroul principal Păcală sunt raspandite in toate
zonele folclorice ale tarii, ceea ce demonstreaza rezistenta in timp a
acestui personaj. Păcalănu este un erou popular oarecare, ci unul care
dovedeste istetime si un umor fin, insusiri apreciate de ascultatori si
cititori. Numele lui vine de la verbul “ a păcăli”, deoarece se remarca prin
pacalirea inteligenta a reprezentantilor raului social. Aşa cum am aratat
mai sus personajul este intalnit in unele snoave cu alte nume ca: Pepelea,
Petrea lu Parpală, Ianos, Ivan sau Neculai. In unele snoave intalnim,
alaturi de Păcală, un alt personaj numit Tândală. Pe Păcală il intalnim in
doua ipostaze, cuceritor prin istetime si umor sau” redus mintal care
intelege cuvintele in mod nedorit sau care comite stupiditati de
neinchipuit”. (Ovidiu Bîrlea, prefata la volumul “Nevasta cea isteata”, p.
31).
Creatorul popular surprinde prin cele doua personaje cu caracteristici
contrastante. Ovidiu Birlea lamureste problema astfel: “ In realitate, cele
doua caracteristici contrare ale lui Păcală Pepelea sunt ramasite dintr-o
conceptie extrem de arhaica, de mult depasita la noi, prin care eroii
predilecti ai naratiunilor populare erau infatisati, aci sclipitori la minte, aci
imbecili de ultimul grad. De pilda, in naratiunile indienilor din America de
Nord despre eroul pacalitor, unde el e un animal (coyot, corb etc.), o fiinta
umana sau insusi demiurgul creator, acesta e cand istet, cand prost, caci
unele aventuri sunt rezultatul imbecilitatii lui, pe cand altele il arata
biruindu-si adversarii prin istetime” (opera citata). In realitate, putem
aprecia ca Păcală este unic prin istetimea sa dovedita in lupta cu raul
social, dar, in unele situatii, mimeaza prostia pentru a-i pacali pe dusmani.
Acest nou rol dovedeste tot istetimea personajului care se ascunde pentru
a putea critica acelasi rau social si pentru a prinde dusmanii intr-o noua
cursa.
Păcală isi joaca foarte bine rolurile si dovedeste o putere de
disimulare impresionanata.
Ovidiu Papadima il situeaza in rândul eroilor romantici:
“Păcală e un romantic deghizat in nebun, preferand insa in locul curtii
feudale lumea larga. E adevarat ca finalul farselor lui mai mult sau mai
putin sangeroase il obligă sa paraseasca fiecare loc al noii sale ispravi. Dar
nu e mai putin adevarat si ca in Păcalăexista si alta fibra romantica: aceea
a unei nestavilite dorinte de libertate, care il impinge mereu spre cautarea
altor locuri de popas”. (Ovidiu Papadima, in prefata la volumul Păcală si
Tândală, p. 12)
 Prin criticarea unor comportamente ale oamenilor,
Păcalădovedeste alte caracteristici ale sale, cunoasterea oamenilor si
stapanirea unor valori morale pe care le promoveaza.
Naratiunile snoavelor sunt ordonate intr-un ciclu si sunt unite
prin personajul principal, care este erou al fiecaruia si care da senzatia ca
este intr-o continua miscare, umbland de la un caz la altul si
sanctionanadu-l pe masura gravitatii fiecaruia. Aceste aspecte dau
impresia ca actiunile din fiecare naratiune sunt inlantuite si se desfasoara
in plan orizontal; ele nu se incheie niciodata si nu exclud posibilitatea de a
continua cu alte intamplari , pe masura ce acestea se descopera.
Snoavele pot fi grupate în mai multe categorii, de obicei, in
functie de persoanele aflate in conflict. Cele mai multe se refera la stapan
si sluga. In aceasta grupa intra si cele referitoare la stapan si rob, robul
fiind tiganul folosit de boier la muncile campului. In alte variante din
aceasta grupa sluga este taranul sau omul liber. Mai tarziu, datorita
dezvoltarii industriei mestesugaresti la orase, apar snoave in care
conflictul este intre patron si ucenic, intre maistru si ucenic. Nu scapa de
prezenta in aceste creatii populare nici autoritatile statului, clerul care sunt
surprinse in diferite situatii comice.
O alta grupare cu un numar impresionant de variante au ca
tinta relatiile de familie, unde sunt incălcate normele de convietuire
civilizata sau unde se manifesta mentalitati determinate de inegalitati
sociale. Astfel apar personaje ca: sotii necredincioase si adultere, soti
inselati si soti infideli,femei capricioase, femei lenese, soti violenţi etc.
Creatorul popular aduce in scena personaje noi si comice: ibovnicul si
ibovnica.
Un loc aparte intre snoavele populare il ocupa cele care
urmaresc prostia omeneasca, sub mai multe forme, pe care creatorul
popular le prezinta in diverse povestiri comice. In unele, prostia imbraca
forme simple si caracterizeaza oameni care incurcă lucrurile, comit fapte
comice, pentru ca judecă la fel cu ceilalti si parca sunt altfel, de aceea sunt
sanctionati de autorii povestirilor. Asemenea indivizi se gasesc in toate
grupurile de oameni si sunt usor de recunoscut. Snoavele scot in evidenta
si alte forme de prostie, pe cea absoluta, cea care depaseste orice limita
acceptabila, unde actiunile personajelor sunt absurde, in afara logicii.
Impactul asupra cititorului este puternic, uimeste prin absurditatea sa.
Exemple in acest sens sunt:
- baiatul care vrea sa se insoare si foloseste incorect
sfaturile mamei sale: “pune acul in carul cu fan, pune batista la palarie,
câinele il leaga de bru, slănina o pune in lant, aduce vaca in spinare, leagă
fata de iesle”;
- un alt om vede luna reflectata in lac si cheama sotul ca s-
o scoată;
- baiatul scund care se casatoreste cu o fata inalta si care
vrea sa-i taie picioarele pentru ca nu are loc pe usa etc.
Nu scapa de inţepaturi usturatoare nici femeia, care: “scalda
cojocul barbatului, isi taie vaca, leaga cainele de cepul butoiului cu vin,
fierbe galbenii găsiti intr-un ulcior, schimba ulciorul cu galbeni pe oale, pe
care le sparge, vântura malaiul”etc.
Snoavele nu prezinta numai aspecte negative, pe care le
sanctioneaza cu asprime, ci si elemente pozitive. Astfel, intalnim si
oameni cu trasaturi pozitive de caracter, cum ar fi servitorii iscusiti care-si
pun stapanii in incurcatura prin raspunsuri inteligente.
Alte snoave satirizeaza lenea manifestata la barbat sau la
femeie. Un baiat care nu se apuca niciodata de lucru si il amana prin vorbe
ca: “Lasă tătucă, am eu grija!” este poreclit “Lasă”; din cauza lenei,
sfârseste printr-un accident de caruta. Un alt baiat care pretinde ca sufera
de o “boala cumplita” se duce la o baba si-i explica de ce sufera: “ Cum
mananc, cum mi-e somn; cum ma culc, indata adorm; cum ma scol, cum
aş manca; cum mananc, cum m-aş culca”.
Femeia leneşă este observata in gospodarie. Ea are casa in
paragina, de parca-i parasita. Daca ea nu se ingrijeste pe sine, casa arata la
fel.
Este interesant cum vede creatorul popular hoţia; el sesizeaza
doua aspecte ale acesteia: un fel de hoţie apreciata ca o iscusinţa, un
meşteşug indrăzneţ, practicat de oameni curajosi si indrăzneţi, cu spirit de
aventură; un altfel de hoţie este văzuta ca un viciu, o ruşine.
In prima categorie intră: hotul care fura calul in prezenţa
calaretului, care fura o caruta cu cal chiar in prezenta stapanului etc.(Aici,
 Snoava este o creatie popular care abordeaza si sancţioneaza
cea mai mare parte din problematica sociala, de aceea rămâne mereu
actual.
Fiind un izvor important de studiu pentru oamenii de cultura,
snoava a inpirat unii scriitori, ceea ce a facut sa apara snoava culta. Ioan
Slavici este unul dintre acestia, iar snoava “Păcală in satul lui” este
marturia.

Tema snoavei este “prezentarea unui tip de om specific vietii

satului, inzestrat cu istetime si intuitie deosebite, care reuseste sa faca fata
unor piedici determinate de oameni diversi sau de prostia acestora”.
Snoava are o atmosfera clasica, poate fi impartita in doua
secvente cu mai multe episoade cu legaturi intre ele. Autorul nu aduce
modificari de substanta la variant populara.
Petre Dulfu reuseste sa versifice intr-o versiune originala unele
snoave populare despre Pacala. Astfel prezinta in “Ispravile lui Păcală“
aspecte variate din viata satului romanesc, pe care le trateaza cu umor,
ironie si zeflemea.

Legenda

Legenda este gustată de copii pentru că dezleagă unele taine şi

pentru că în ea se întâlnesc elemente fantastice şi miraculoase.
Legenda este cunoscută încă din literatura antică greacă.
Lucrarea „Legendele sau miturile Greciei antice” dezvăluie faptul că
legendele erau considerate mituri, în literatura română apar legende
publicate de Al. Mitru. Multe dintre legendele antice au în centrul lor
figura lui Zeus. Legendele arată cum Prometeu, iubitor de oameni, a luat
focul din Olimp şi l-a dat oamenilor, pentru a le uşura viaţa. Zeus îl
pedepseşte legându-l cu lanţuri de o stâncă pentru a fi mâncat de vulturi.
Trupul lui Prometeu renaşte în fiecare dimineaţă, multiplicându-i chinul.
Şi legenda, şi basmul conţin elemente fantastice. Astfel, Petre
Ispirescu şi-a intitulat lucrarea sa „Legendele sau basmele românilor”.
Întrucât legenda lămureşte anumite lucruri necunoscute omului, deci
răspunde la întrebări ale acestuia, B.P. Haşdeu numeşte legendele
„deceuri”.
Legendele sunt populare sau culte, în versuri sau în proză.
În literatura română legendele apar în culegerea lui Ion
Neculce „O samă de cuvinte”. Din cele 42 de texte, cele mai multe sunt
legende. Autorul mărturiseşte că lucrările adunate în culegeri sunt „auzite
din om în om”.
George Călinescu laudă „darul de a povesti” al lui Ion Neculce.
Multe legende lăsate de Ion Neculce, în special cele referitoare la Ştefan
cel Mare, Petru Rareş, Nicolae Milescu Spătaru, i-au inspirat pe scriitorii
de mai târziu.
Legendele explică originea unor locuri (Dumbrava Roşie),
provenienţa unor nume (Movilă), apariţia unor mănăstiri (Putna, Voroneţ),
vitejia unor domnitori (Ştefan cel Mare, Petru Rareş).
Legendele istorice fac portretul personajelor după faptele lor,
prin vorbirea directă, prin descrierea/aprecierea autorului şi evidenţiază:
iubirea de ţară şi popor, hărnicia, modestia etc.
Stilul folosit în legende are elemente de oralitate, iar limbajul
conţine cuvinte vechi şi regionalisme.
Lucrarea „Legende istorice”, a lui Dimitrie Bolintineanu, este
aproape de sufletele copiilor şi ale cititorilor de toate vârstele. Poate de
aceea Ion Pillat afirma că D. Bolintineanu „înainte de a fi mare poet,
rămâne un mare român şi dacă valoarea estetică a poeziei sale e
discutabilă, valoarea naţională şi patriotică a legendeloristorice va
îmbogăţi multă vreme încă sufletul românesc”. (din I. Buzaşi, op. cit.)
Multe dintre legendele lui Bolintineanu se rezumăla faptele unor
domnitori care au luptat pentru independenţa ţării: Mircea cel Bătrân,
Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul – ca să-i cităm pe cei mai
frecvent menţionaţi.
Cele mai multe dintre legende au o structură unitară: pornesc
de la descrierea cadrului natural, continuă cu intriga sau conflictul, apoi cu
discursul eroului sau al altui personaj şi ajung la deznodământ.
Alte legende prezintă fapte ale altor eroi: Preda Buzescu,
popa Stoica, Grozea voinicul, Maria Putoianca. Aceşti eroi trezesc în
sufletele copiilor sentimente puternice. Ei pun în prim-plan binele ţării
pentru care se jertfesc. Alături de eroi se află natura. Elementele naturii
sunt personificate şi devin prieteni ai eroilor. Legendele istorice au un
puternic mesaj patriotic şi etic.
Pentru a alege legende pe care să le recomande copiilor,
cadrul didactic ţine seama de:
- accesibilitatea limbajului;
- înţelegerea de către copii a evenimentelor prezentate;
- elementele care atrag mai mult copiii; nu tuturor copiilor le recoman-
dăm aceleaşi legende, ci avem in vedere atracţia lor spre anumite teme.
Legenda populara sau culta ocupa un loc important in
literatura pentru copii.
Primele legende au fost adunate de cronicarul Ion Neculce si
asezate inaintea “ Letopisetului Tarii Moldovei”, iar in Predoslavie la
aceasta cronica autorul recunoaste: “ Deci o sama de istorii mai alese si
noi nu le-am lasat sa nu le scriem”.
Unele din cel 42 de legend sunt de fapt povestiri, dar cele mai
multe prezinta fapte de vitejie ale inaintasilor sau originea unor locuri, a
unor nume, obtinerea unor functii in stat ori chiar domnii, aparitia unor
ctitorii etc.
Legenda a XI-a din “O samă de cuvinte” , de exemplu,
prezinta momentul inscaunarii in prima domnie a lui Petru Rares.
In expozitiune ni se prezinta drumul soliei boierilor si
mitropolitului in cautarea viitorului domn. Elementele reale se impletesc
cu cele onirice.
Visul lui Petru Rares, prezentat in continuare ne determina sa
credem ca domnia era un fapt dorit, asteptat de toti.
Punctul culminant se constituie din momentul inchinarii
supusilor in fata domnului si imbracarea acestuia cu hainele domnesti.
Deznodamantul consta in faptul ca Petru Rares este un domn
continuator al lui Stefan cel Mare pentru ca era iubitor de popor si de tara.
Creatorul popular ii contureaza portretul domnitorului mai
mult prin prezentarea de fapte ale acestuia, dar si prin dialoguri si prin
aprecieri ale autorului.
Stilul folosit are un pronuntat caracter oral, dar limba are multe
arhaisme si regionalisme.
 In construirea legendelor populare sau culte se folosesc
hiperbola si fantasticul . Valoarea lor consta, pe lângă conţinut, si in forma
literar-artistica in care se prezinta aceste continuturi si se scot in evidenta
valorile morale.
Interesul pentru legende s-a manifestat din secolul al XV-lea,
cand oamenii de cultura au inceput culegerea acestora cercetand o serie de
zone folclorice ale tarii. Prima legenda publicata a aparut in 1851, la Iasi ,
in “Calendaru”, cu titlul “ Piatra Teiului”. Inainte de aceasta gasim cateva
legende romanesti etiologice si religioase, intr-o lucrare in limba germana
a lui Artur und Adalbert Schott( 1845).
O alta legenda “Piscul Fetei”, a aparut in ,, Calendaru de
Sibiu” in 1858.
Preocuparea pentru studiul folclorului a crescut si apar mai
multe legende in diferite lucrari. Totusi, in comparatie cu basmele si
snoavele, legendele sunt in numar mai mic.
Culegerile de proza populara au aparut spre sfarsitul secolului
al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea, unde gasim, atat legende
istorice, cat si legende geografice, toponimice si despre vietuitoare. Apar,
mai tarziu, legende etiologice: despre crearea pamantului, despre cer si
astri, despre unele fenomene meteorologice, precum si legende
cosmogonice si mitologice.
Unele legende culese de specialisti sau amatori au suferit
modificari in functie de scopul urmarit de culegatori. De exemplu, ca sa
accentueze caracterul moralizator al unor legende, unii culegatori au adus
modificari folosind mai mult antiteza prin punerea fata in fata a unor
personaje, caractere sau actiuni, pentru a scoate in evidenta pe cele
pozitive.
Legendele pot fi impartite in mai multe grupe, in functie de
tematica, problematica si forma de organizare.

Legenda etiologica

Aceste legende încearcă să explice o serie de aspecte legate de

crearea şi organizarea lumii. Naraţiunile pe această temă au în vedere
numai anumite aspecte, întrucât dimensiunea legendelor nu este prea
mare. Unele se referă la originea unor fiinţe , lucruri sau fenomene
(exemplu originea rândunicii), altele la caracteristicile acestora ( exemplu
– de ce rândunica are culoarea neagră), altele la anumite atribute( exemplu
– de ce rândunica este considerată pasăre sfântă), altele explica originea
numelui (exemplu – numele de rândunică este cel al fetei transformate în
pasăre).
Explicaţiile date de legende nu au la baza concepţii ştiinţifice,
ci credinţele populare. De exemplu, legendele tratează diferit împrejurările
în care s-a născut Dumnezeu, aceasta nu din lipsă de credinţă a autorului
popular, ci din lipsă de informaţii chiar de ordin religios.
Legendele etiologice se ocupă de teme diverse din această
categorie ca : necesitatea apariţiei cerului, cei doi aştri care la început, au
fost nedespărţiţi ; soarele este tras pe cer de doi monştri sau de animale,
pământul a fost făcut de Dumnezeu împreună cu nişte animale. Alte teme
se referă la: copaci, ierburi, flori, plante folositoare omului etc.
Legendele populare care tratează aceste teme sunt intitulate:
Cerul; Soarele şi Luna; Stelele; Pământul; Munţii, dealurile şi alte
accidentari ale solului; Curcubeul; Gerul; Grindină; Ploaia; Tunetul etc.
Sunt şi legende culte cu această temă. Exemplu este ” Povestea
Florii-Soarelui, de Calin Gruia. Compoziţia sa este asemănătoare
basmului. Autorul foloseşte naraţiunea şi descrierea şi alternează planul
concret şi cel transfigurat.
Acţiunea se desfăşoară la timpul trecut ” pe vremea lui Ştefan
cel Mare”.
La început aflăm despre faţa lui Ştefan cel Mare, care era de o
frumuseţe rară, dar nu vorbea. Domnitorul este cuprins de tristeţe şi se
sfătuieşte cu sfetnicii şi vracii ca să găsească o soluţie. Această soluţie
apare de la o bătrână, care vine la domnitor şi-l sfătuieşte să invite Soarele
la un ospăţ. Dacă fata va săruta Soarele, atunci va vorbi. Sfatul reprezenta
pentru domnitor o speranţă. Dar apare Piaza Rea, personajul malefic, cel
care o anunţă pe Lună ca Soarele o trădează. Luna reacţionează dur, jura
că se va răzbuna omorând fata domnitorului. Pentru aceasta se ascunde în
“ sprânceana codrului”.
Punctul culminant al naraţiunii este în momentul în care fata
domnitorului “cade în genunchi în faţa Soarelui şi-i cere o gură de
mântuire”. Luna aruncă asupra fetei “o ploaie de blesteme”.
 Finalul este neaşteptat, pentru că basmul ne-ar fi dus în altă
parte. Astfel “Soarele furios face vânt Lunei, iar pe copilă o ia în palma şi-
o sădeşte în grădină”. În acest fel doreşte s-o aibă aproape şi domnitorul
s-o poată privi.
În continuare, autorul ne aduce în spaţiul real şi ne explica
transformarea florii soarelui. De atunci ea are fata galbenă de durere şi se
îndreaptă mereu către soare, “cerându-i sărutarea mântuitoare”.

Legendele mitologice

Prezintă o lume fantastică formată dintr-o serie de personaje

despre care primim informaţii cu privire la : apariţie, înfăţişare, darurile pe
care le oferă, nenorocirile care le aduc etc. sau despre popoare din cele
mai vechi timpuri.
Pe lângă legendele populare cu aceste tematici, Alexandru
Mitru prelucrează unele în volumul “Legendele Olimpului”, despre care
Demostene Botez scrie: “ Legendele Olimpului respirau greu de bătrâneţe
– Alexandru Mitru le-a întinerit, le-a dat suflul proaspăt al limbii şi
talentului sau , făcând din ele simboluri de totdeauna ale năzuinţei omului
de a se depăşi pe sine”.
Prima încercare de sistematizare logică în mitologie a fost la
vechii greci. Acest lucru se observă datorită faptului că tematica acestor
legende a fost mai mult despre aspectele morale.
Tema cosmogoniei, de exemplu, o găsim în legenda Zeiţa
Gheea.
Tema luptei pentru putere în familiile nobile este tratată în
“ Legendele zeilor”, unde constatăm că schimbarea stăpânirii se face, de
cele mai multe ori, prin viclenie, forţă şi violenţă.
Tema timpului este prezentată prin mitul lui Cronos, care-şi
înghite copiii ca să nu aspire la tron.
În legendele care dezvoltă tema răsplătirii faptelor bune, Zeus
devine stăpânul cerului, Poseidon stăpânul apelor, Hades al ţinuturilor
subpământene.
Legendele mitologice explică şi o serie de simboluri; astfel,
simbolul belşugului este cornul abundenţei (cornul caprei Astarteea, cea
care l-a trântit de mic pe Zeus), simbolul iubirii şi blândeţii este
porumbelul, simbolul puterii este vulturul, simbolul păcii este ramură de
măslin, simbolul înţelepciunii şi prudenţei – Atena, cutia Pandorei –
concentrarea tuturor relelor trimise pe pământ.

Legendele religioase ne prezintă o serie de personaje biblice,

unii sfinţi şi sărbătorirea lor, alte sărbători legate de alte evenimente
religioase etc.

Legendele istorice cuprind fapte şi evenimente petrecute în

trecut. Ele seamănă uneori cu povestirile şi prezintă fie figuri istorice
fantastice, fie figuri istorice naţionale: domnitori, eroi, haiduci, căpetenii.
În unele zone se ocupă de personaje importante din teritoriul respectiv.
Unele legende istorice prevestesc venirea pe tron a unor
personaje. De exemplu, Ştefan cel Mare a fost alăptat de o lupoaică şi i s-a
prevestit de atunci devenirea. În altă legendă se arată că el se afla în
mulţime şi, din senin, a apărut o coroană care i s-a aşezat pe cap. Sunt
legende care se referă la reformele lui Cuza , la şcolile construite de
Alexandru Ghica, la detronarea lui Duca-Voda etc.
Uneori, personajele legendelor se afla la interferenţa dintre mit
şi realitate. Se scot în evidenţă vitejia acestora în luptele cu duşmanii,
dragostea de ţara şi de popor.
În legenda “Condeiele lui Vodă” se foloseşte în special
dialogul, prin care se prezintă discuţia dintre Mircea cel Bătrân şi ţăranii
care se pregăteau pentru lupta cu duşmanii. Relaţiile dintre domnitor şi
ţărani sunt apropiate şi deschise. Aflăm aici şi despre relaţiile lui Mircea
cu domnul Moldovei şi cu craiul Lehiei s.a.

Legendele geografice explică originea unor denumiri

geografice. În acest sens, este cunoscută legenda populară “ Babele”.
Personajul este Dochia, o transfigurare metaforică a Daciei. Ea era fiica de
împărat şi avea o frumuseţe deosebită. A fost petita de mulţi crai, dar i-a
refuzat. De frică să nu fie forţată să se mărite, s-a dus la o vrăjitoare ca s-o
prefacă într-o babă urâtă şi zbârcită. A adunat nişte oi, s-a îmbrăcat în
noua cojoace şi a luat drumul spre pădure, iarna. Sfârşitul ei a fost
dramatic. După ce a aruncat al nouălea cojoc, începe un vânt puternic şi o
îngheaţă.
 Schita

Schiţa, fiind operă de mici dimensiuni, cu acţiune limitată la

un episod, este accesibilă copiilor din învăţământul preşcolar şi primar.
Din vasta operă a lui I.L. Caragiale fac parte şi schiţele pe care
el le-a numit momente. Volumul său de schiţe se intitulează „Momente şi
schiţe”. Acţiunea este astfel prezentată încât schiţele se aseamănă cu mici
scenete, de aceea unele dintre ele au fost dramatizate. Schiţe care se
adresează tuturor vârstelor au scris şi Emil Gârleanu vol. „Din lumea celor
care nu cuvântă”, I.Al. Brătescu-Voineşti vol. „În lumea dreptăţii”, Ion
Băieşu – „Sufeream împreună”, Marin Sorescu – „Ocolul infinitului mic,
pornind de la nimic” ş.a.
Schiţele pot fi grupate după temele pe care le dezvoltă.
Una dintre teme este „evocarea universului copilăriei”. Aici putem
enumera schiţe ca: Vizita, Domnul Goe, Un pedagog de şcoală nouă, de
I.L Caragiale; Bunicul, Bunica, de Barbu Stefănescu Delavrancea.
Tema dezvoltată de aceste schiţe este apropiată de copii, pentru
că prezintă aspecte din viaţa lor, iar eroii sunt copii sau alţii apropiaţi lor.
Din universul copilăriei face parte şi educaţia în familie şi în
şcoală.
Schiţele care se încadrează în această temă prezintă persoane
care vor să pară altfel de cum sunt în realitate. Chiar dacă schiţele lui I.L.
Caragiale prezintă astfel de persoane din societatea în care a trăit, situaţiile
şi caracterele rămân valabile şi în zilele noastre. Şi azi sunt copii prost
crescuţi (ca Ionel din „Vizită” şi Goe din „Domnul Goe”), şi acum sunt
părinţi ca ai celor doi eroi (care sunt încântaţi de „nebuniile” copiilor lor).
În universul copiilor intră şi fiinţele cele mai dragi copiilor:
bunicul şi bunica. Cele două schiţe ale lui B.Şt. Delavrancea evocă marea
dragoste a copiilor faţă de bunici, precum şi dragostea şi îngăduinţa
bunicilor faţă de nepoţi.
A doua temă mare după care am putea să grupăm schiţele este
„prezentarea unor aspecte din natură”.
Micile vieţuitoare, eroi ai schiţelor, sunt prietenii copiilor, sunt
fiinţele cu care ei vor să se joace şi pe care vor să le ocrotească. Mijlocul
artistic folosit cel mai des de autor este personificarea. Copiii citesc cu
interes texte despre viaţa micilor vieţuitoare şi trăiesc sentimente de
bucurie, duioşie, întristare etc., în funcţie de întâmplările prin care trec ele.
Tema morţii este greu de suportat. Astfel, copiii trăiesc spaima prin care
trece căprioara ameninţată de lup, plâng atunci când căprioara moare în
colţii fiarei si apreciază sacrificiul mamei care s-a jertfit pentru pui.
Schiţele din volumul menţionat prezintă şi animale domestice,
foarte apropiate copiilor: cocoşul, curcanul, câinele, pisica etc.
Cât priveşte dramatizarea unora dintre aceste scrieri, este unică
trăirea celui care ia parte la un dialog actor-spectatori dintr-un teatru de
păpuşi:
Actorul:
– Copii l-aţi văzut pe lup? Nimeni nu ştie unde e ascuns…
Trebuie judecat…
Copiii din sală:
– Ba da, ba da, uite-l! E acolo! E în tufiş!
Şi discuţia continuă: ...E o explozie a sufletelor...
În alegerea schiţelor recomandate copiilor, cadrul didactic are în
vedere ca:
- limbajul să fie accesibil;
- subiectul să fie înţeles de copii.
Schiţele dezvoltă o multitudine de teme accesibile celor mici,
care oferă acţiuni din lumea copiilor, oameni sau animale, care provoacă
emoţii şi sentimente specifice vârstei, se referă la valori morale la care
copii se pot raporta. Deci schiţele, prin conţinuturile lor variate educa
cititorii.
Schiţele sunt atrăgătoare şi prin diversitatea personajelor cu
care copiii se pot identifica sau cu care n-ar vrea să semene. Aceste creaţii
literare au destul umor ca să se facă atractive şi conţin destule situaţii
umoristice pentru acelaşi scop.
Atât prin personajele din rândul oamenilor, cât şi prin cele
dintre animale regăsim toţi reprezentanţii sociali, de la cei mai umili la cei
din păturile înalte. Astfel sunt referiri la: copii needucaţi, copii săraci şi
muncitori, părinţi, bărbaţi şi femei, burghezi, oameni săraci, funcţionari
mici şi mari etc.
 Din aceste schiţe nu lipsesc aspecte specifice societăţii: bârfa,
calomnia, intrigă, lipsa de educaţie, aranjamente de tot felul s.a.
Lumea celor mai multe schiţe este proiectată într-o formă
comică, „ nu prea veselă în substanţa să intimă”.
Ion Luca Caragiale, de exemplu, „aşa zisa lume mare” o
prezintă ca una de parveniţi ridicoli despre care nici nu s-ar putea spune
că-şi „trădează” originea, deoarece aceasta e vizibilă în permanenţă. Altă
lume este cea a „elitei provinciale” care beneficiază de aceeaşi formă
comică de prezentare. La polul opus se află lumea mahalalei.
În prezentarea personajelor schiţelor găsim multe elemente
specifice lui Ion Luca Caragiale. De exemplu, Ionel Popescu din „ Vizita”
îl cunoaştem îmbrăcat într-o elegantă uniformă de ofiţer şi gata de a porni
„un război”, în care câmpul de luptă era casa părintească şi „inamicul”
devine jupâneasa. Momentul începerii luptei este descris cu un umor
remarcabil: „ Cum o vede (pe jupâneasa), maiorul se opreşte o clipă, ca şi
cum ar vrea să se reculeagă fiind surprins de inamic. Clipă însă de
reculegere trece ca o clipă, şi maiorul, dând un răcnet suprem de asalt, se
repede asupra inamicului. Inamicul dă un ţipăt de disperare”. Umorul şi
ironia le foloseşte scriitorul în schiţa „Bubico”, pentru a arăta atitudinea
curioasă faţă de câinele „inofensiv şi sociabil”: „prin mintea mea încep să
treacă fel de fel de idei, care de care mai crudă şi mai infamă”; Eu simt
cum mă năvălesc, din ce în ce mai irezistibile, ideile negre”.
Limbajul porneşte din cel obişnuit, folosit de omul comun şi
preluat, cu unele transformări, de povestitor, în funcţie de personajul
prezentat; astfel apar cuvinte ca: mam‫ ׳‬mare, mamiţica, tanti Mită,
mititelul, puişorul, urâtul; ciucalata; în schiţa „ D-l Goe”, precum şi
băieţelul, mamita s.a., în „ Bubico”.
Schiţă „Vizita” are ca tema „educaţia proastă data copiilor în
unele familii”.
Personajele sunt: dna Maria Popescu, fiul său, Ionel Popescu,
de opt ani, vizitatorul şi jupâneasa. Numele de Popescu nu este ales
întâmplător de autor, pentru că, la români, Popescu este un nume
cunoscut, purtat de un număr mare de familii.
Scriitorul caracterizează personajele prin dialoguri şi mai ales,
prin faptele lor, lăsându-le astfel să se prezinte singure.
 Doamna Popescu nu mai frecventează petrecerile şi alte
întâlniri mondene deoarece îşi dedică timpul educaţiei fiului său ( „ Şi nu
ştiţi dv. Bărbaţii cât timp îi ia unei femei educaţia unui copil, mai ales
când mama nu vrea să-l lase fără educaţie”). De fapt aici întâlnim o formă
de caracterizare cunoscută de Caragiale, contradicţia dintre vorbe şi fapte.
Când jupâneasa, femeie bătrână, se plânge de faptele lui Ionel, mama îi
spune vizitatorului:
„ - Nu ştii ce ştrengar se face....şi deştept...”
Prin faptele sale, Ionel numai deşteptăciune nu demonstra.
Când Ionel este gata să dea foc bucătăriei, mama se duce să
vadă, Ionel o aşteaptă în uşa cu sabia scoasă, iar mama îl ia în braţe şi îl
sărută ca o recompensă.
În aceeaşi cameră cu mama şi vizitatorul, Ionel îşi continua
faptele: ia toba şi trâmbiţa, încaleca pe cal, bate toba şi suflă în trâmbită
încât cei doi nu mai pot discuta. După ce i se atrage atenţia că suflatul din
trâmbita şi bătutul tobei este pentru ,,gradele inferioare”, Ionel trece la
comanda unei armate închipuite. Scoate sabia şi atacă ce-i iese în cale.
Prima este jupâneasa, care aducea cafelele. Mama încearcă s-o scape şi
este lovită cu spada in obraz. Mama îi cere maiorului s-o sărute ca să-i
treacă.
Vizitatorul află cu surprindere că în casă fumează soţul
doamnei, dar şi Ionel câteodată. Mama îl apreciază doar cu un
comportament caraghios. Ionel ia o ţigară, o pune în gură şi salută
milităreşte. Mama îl încurajează şi Ionel fumează toată ţigareta.
În continuare, Ionel bate mingea, care sare în toate părţile până
dă peste ceaşca de cafea a vizitatorului si se varsă pe pantaloni. Doamna
Popescu îl consolează că iese cu apă caldă. Ţigareta se răzbună, pentru că
Ionel leşină din cauza fumatului.
Abia acasă vizitatorul şi-a dat seama că Ionel i-a pus dulceaţă
în şoşoni, dar nu a mai avut cum să riposteze.
Limbajul folosit în schiţe l-a determinat pe criticul literar
Tudor Vianu să afirme că acesta reprezintă „ celula germinativă a întregii
lui arte”.
Este interesant să aflăm părerea lui Ion Luca Caragiale cu
privire la reacţia prin râs, pentru care folosim amintirile fiicei scriitorului :
„Voi povestiţi, nu râdeţi; lăsaţi-mă pe mine să râd”. Să înţelegem de aici
că scriitorul nu râdea de acţiunile propriilor personaje, ci observa reacţiile
celorlalţi.
Personajele – animale din volumul „ Din lumea celor care nu
cuvânta”de Emil Garleanu sunt, de fapt, „măşti ale unor personaje
umane”. Rezistenţa în timp a volumului, faţă de alte creaţii din opera
scriitorului este determinată de faptul că cititorii au trecut din „sfera
lecturii estetice, în cea a lecturii didactice”.
Sensibilitatea şi fantezia înlocuiesc în construcţia unor
personaje psihologia.
Critica literară a emis multe păreri pro şi contra volumului. De
exemplu, Mihail Sebastian spune următoarele: „ Nu e o carte bună; e mai
mult şi mai puţin decât atât: e o carte frumoasă. Şi nu ştiu câte din cărţile
ceasului ei ar putea primi acest adjectiv, spus cu deplină sinceritate”.
(Mihail Sebastian, „Emil Garleanu”, Universul literar, an XLIV, nr. 28, 8
iulie 1928, p.446).
George Călinescu apreciază volumul astfel: „Imitând pe Jules
Renard, scriitorul ne dă un număr de monografii de vietăţi: gâza,
gândăcelul, cărăbuşul, furnica, musculiţa, păianjenul, greierul, scatiul,
gaiţa, buha, vulturul, cucoşul, motanul, calul etc. Pictura şi metaforele
lipsesc aproape cu desăvârşire şi monografiile devin monotone prin fabule
şi duioşii” (George Călinescu, Istoria literaturii romane de la origini până
în prezent, Fundaţia Regală pentru Literatură şi artă, Bucureşti, 1941,
p.561-564).
Emil Gârleanu se dovedeşte a fi un bun cunoscător al naturii,
pe care o observă cu un ochi pătrunzător şi pe care o prezintă cu mult
talent, într-un limbaj accesibil vârstelor mici.
Deşi personajele sale sunt animale, el le descoperă trăsături
umane. În stilul său de prezentare descoperim umor uşor şi atrăgător
pentru copii, care îi orientează spre înţelegerea unor valori umane. Un
sentiment care ar trebui sădit în sufletele copiilor este „încrederea în
forţele proprii”. Constatăm acest lucru în schiţa „Gândăcelul”, unde o
fiinţă mică şi aparent fără putere are curajul să aspire spre înalt, să ajungă
la soare. Dorinţa de autodepăşire este puternică; autorul o realizează prin
antiteza dintre forţă reală şi înălţimea aspiraţiei. Ca să ajungă la soare,
gândăcelul se caţăra pe tulpina unui lujer, dar cade şi nu cedează, „ Se
odihni o clipă, apoi la drum ,băiete! Mai întâi se rostogoli de pe tulpina
lucie de câteva ori pe ţărână. Văzând asta se ridică pe picioruşele dinapoi
şi, fără să ştie pentru ce, cu cele dinainte îşi făcu moşnegeşte cruce. Pe
urmă încercă din nou şi văzu că poate”.
Tema schiţei „Căprioara”este „puterea dragostei materne dusă
până la sacrificiul suprem”.
Schiţa începe cu prezentarea căprioarei şi a puiului ei într-o
atmosferă de linişte şi împăcare, deşi în sufletul mamei se purta o luptă
între dragostea ei puternică faţă de ied şi necesitatea despărţirii de acesta,
pentru că ajunsese la vârsta la care trebuia să se ocupe singur de soarta să.
Căprioară se hotărâse să-şi ducă puiul pe stâncile înalte, unde era mai ferit
de duşmani. Cele două fiinţe străbat un drum lung şi dificil până ajung „în
inimă întunecată, ca un iad, a pădurii”. Autorul prezintă stările prin care
trece căprioară , precum şi formele de relief, într-un mod gradat, parcă şi
natura ar simţi prin ceea ce aceasta fiinţă trece. La un moment dat, poteca
se îngustează şi lumina este tot mai slabă. Instinctul îi spune căprioarei că
aici este pericolul cel mai mare şi aşa a fost, pentru că iedul, ştiindu-se
apărat de mama, zburda fără griji. Lupul pândeşte din tufiş şi se repede
spre ied. Mama sare între ei şi se lasa sfâşiată de lup, iar iedul „se topeşte
în inima pădurii”. Momentul este deosebit de tensionat, iar concentrarea
este maximă.
Emil Gârleanu este un fin observator al naturii şi-şi
construieşte personajele prin descrieri directe sau prin prezentarea faptelor
acestora.
Alte schiţe ale volumului care ar putea fi valorificate sunt:
Musafirul, Nedespărţite!....., Fricosul, Mărinimie s.a.

Povestirea

Povestirile de mică întindere au o influenţă puternică asupra

micului cititor, deoarece îi oferă informaţii din domenii diverse şi îl fac pe
copil să trăiască sentimente, să aprobe – sau nu – comportamentul unor
personaje, să se identifice cu ele etc. Cu ajutorul povestirii copilul devine
narator sau participant la întâmplările povestite, se încadrează într-un
ritual al povestirii. Intensitatea cu care copiii trăiesc acţiunile unor
povestiri are puternice valenţe educative.
 Povestirile pentru copii dezvoltă două mari teme:
- întâmplări din lumea vieţuitoarelor („Puiul”, de I.Al. Brătescu-Voineşti);
- aspecte din copilărie („Dumbrava minunată”, de M. Sadoveanu).
Autorii folosesc în unele povestiri antiteza ca mijloc de
caracterizare, evocarea, epitete şi comparaţii, imagini vizuale, auditive şi
olfactive.
Pentru selectarea povestirilor pentru copii, cadrul didactic ţine
seama de următoarele aspecte:
- limbajul să fie accesibil;
- dimensiunea povestirii să fie potrivită vârstei;
- acţiunea să fie atractivă pentru copii;
- tema dezvoltată să fie înţeleasă de copii.
Povestirea este un text narativ care aparţine genului
epic.Având în vedere forma în care sunt prezentate, povestirile pot fi în
proză şi, uneori , în versuri. Aceste creaţii literare mai pot fi grupate şi
după conţinut şi destinaţie: satirice, licenţioase, pentru copii, filozofice,
culte şi folclorice ( Mihaela Marin, Carmen Nedelcu, Dicţionar de termeni
literari pentru elevi, Editura ALL, 2001, p.318)
Povestirea, ca specie literară, prezintă fapte din punctul de
vedere al unui povestitor/narator, care a participat la acţiunea respectivă
sau a fost martor al aceasteia. Emoţia, în povestire, nu este creată de
personaj, ci de atmosferă, deoarece povestirea faptelor, întâmplărilor se
realizează într-un anumit ceremonial format din : momentul apariţiei
povestitorului, prezentarea împrejurărilor care au determinat acţiunea
povestirii, menţinerea suspansului prin forma de prezentare, gesturi,
formule folosite care ţin de zona oralităţii.
Uneori povestitorul nu respectă întocmai realitatea
întâmplărilor, deoarece foloseşte formule ca: odată, demult, într-o toamnă
aurie, pe o vreme rece, într-o noapte întunecoasă etc.
În literaturile altor ţări, povestirea este asimilată cu nuvela.
Prin forma de prezentare a întâmplărilor, prin ceremonial, prin oralitate,
povestirea se apropie şi de basm. Când povestirea are o formă obişnuită,
subiectul acesteia poate fi structurat pe momente ca şi nuvelă :
expoziţiunea, intriga, desfăşurarea acţiunii, punctul culminant,
deznodământul.
 La început, povestirea a însemnat un mod de comunicare. Mai
târziu a fost apropiată de naraţiune datorită identităţii verbelor
a povesti= a nara.
Povestirea se referă cu deosebire la trecut, deoarece
întâmplările povestite au avut loc cândva,înainte de momentul prezentării,
iar modalitatea de prezentare a acestora este evocarea.
Povestirea ca specie literară a fost în atenţia multor scriitori;
din literatura universală amintim pe: Gogol, Balzac, Dickens, iar din
literatura romană pe: Ion Neculce, Dimitrie Cantemir, Ion Creangă – Moş
Nichifor Cotcariul, Ion Luca Caragiale – La Hanul lui Mânjoala, Kir
Ianulea, Mihail Sadoveanu – Hanu Ancuţei, Mircea Eliade – La ţigănci;
Şarpele s.a.
Povestiri accesibile copiilor găsim în operele scriitorilor: Emil
Gârleanu, Ion Alexandru Brătescu-Voineşti, Mihail Sadoveanu, Lucian
Blaga, Tudor Arghezi, Hans Christian Andersen, Ionel Teodoreanu,
Mircea Sântimbreanu, Edmondo de Amicis s.a.
Ion Alexandru Brătescu-Voineşti are în creaţia sa o serie de
povestiri cu anumite valori didactice, povestiri accesibile copiilor, cum ar
fi : Privighetoarea, Moartea lui Castor, Puiul s.a.

Puiul de Ion Alexandru Brătescu-Voineşti

Tema povestirii este copilăria cu frumuseţea, naivitatea,

neastâmpărul acesteia, dar şi necesitatea folosirii experienţei de viaţă a
părinţilor, fără de care, copil fiind, poţi ajunge în situaţii tragice.
La început, autorul ne prezintă prepeliţa şi puii săi care duceau
o viaţă liniştită şi fără griji, pentru că mama lor le prindea furnici şi lăcuste
şi le fărâmiţa, ca să le poată mânca puii. După un timp apare un pericol.
Mama îi sfătuieşte să stea ascunşi. Puiul cel mare se desprinde uşor de
grup şi încearcă să cunoască împrejurimile. Este prins de un secerător,
căruia i se face milă de el şi-l eliberează. Deşi mama îi explică în ce
pericol era, puiul nu s-a învăţat minte. Un vânător l-a împuşcat în aripa.
De aici începe tragedia. Suferă puiul, dar şi familia şi, mai ales ,mama.
Puii cresc şi mama îi învăţa să zboare, dar puiul cel mare nu poate să
participle la lecţii, pentru că nu-şi putea mişca aripa.
 Pentru păsările călătoare se apropie timpul de plecare în ţările
calde. Sufletul mamei era împărţit în două: să rămână pe loc ca să
îngrijească de puiul cel mare pe timpul iernii sau să conducă pe ceilalţi pui
spre ţările calde. Vântul devine din ce în ce mai tare şi mai rece. Deşi i se
rupe sufletul, mama se hotărăşte să aibă grijă de ceilalţi pui. Puiul cel
mare este nevoit să rămână pe loc, iarna vine şi el nu-i poate face faţă.
Intensitatea trăirilor în acest moment e mare şi virtuţile
educative ale textului acţionează cu putere asupra cititorilor.
Mihail Sadoveanu are, pe lângă “Hanu Ancuţei”, şi alte
povestiri care se pot recomanda copiilor: Dumbrava minunată, Părul din
ograda bunicilor, Băieţel, La mestecanei, Ianoş Năzdravan, Un om năcăjit
s.a.
Povestirea “Dumbrava minunată” are ca temă copilăria cu
bucuriile şi tristeţile ei precum şi drama fetei orfane. Autorul a reuşit să ne
prezinte ” una din cele mai încântătoare combinaţii de realitate şi poezie”
(Garabet Ibrăileanu, Scriitori romani, 1968).
Povestirea are noua capitole cu titluri care sugerează conţinutul
şi trezesc interesul cititorului: “Se vede ce soi rău era duduia Lizuca”,
“Duduia Lizuca plăsmuieşte o expediţie îndrăzneaţă”, “Sfat cu Sora-
Soarelui” s.a.
Autorul ne prezintă, de fiecare dată, cadrul în care se
desfăşoară acţiunea:
- la început, salonul doamnei Mia Vasilian, cu toate
personajele sale;
- în continuare, aflăm despre mirifica “împărăţie a minunilor,
Dumbrava Buciumenilor”, unde fetiţa se simte minunat
pentru că este o lume creată de ea;
- în final, i se împlineşte dorinţa cea mai mare, pentru că
ajunge în împărăţia bunicilor.
Străbătând lumea reală şi cea fantastică împreună cu Lizuca
descoperim frumuseţea morală a acesteia, delicateţea şi puritatea
sufletească, deşi mama vitregă şi slujnica o considerau “o ruşine şi o
nenorocire”, “gânganie”, “dihanie”, “soi rău”.
Scriitorul contribuie şi el la întregirea portretului Lizucăi: “ Era
o fetiţă mărunţică, însă voinica şi plinuţă”, “nişte picioruşe pârlite de
soare”, “genunchii nu tocmai curaţi”, “Capu-i era foarte scurt tuns,
băieţeşte”, “Numai ochii căprii, umbriţi de gene negre, aveau în ei o mică
floare de lumină”.
În parte a doua a povestirii, autorul pendulează între real şi
fantastic şi crează pentru copilul necăjit o lume a lui, în care să se simtă
bine. Foloseşte simbolul miniatural şi aduce şi alte personaje ca: morarul,
Statu-Palmă, cu suferinţele lui şi pe Făt-Frumos” îndrăgostit de o himeră”.
La final se face dreptate, pentru că cele două femei, care au
făcut atâta rău fetiţei, au fost pedepsite de albine, animalele mici care le-au
săgetat pe mama vitregă şi pe jupâneasă.
Mihail Sadoveanu, ca maestru în descrierea peisajului se
distinge şi în această povestire ,unde ne prezintă universul din trei planuri:
vizual, olfactiv şi auditiv.

Nuvela

Nuvela este o naraţiune în proză sau, uneori, în versuri ( La

Fontaine - Nuvele în versuri), cu un singur fir epic, urmărind un conflict
unic, concentrat.
La începuturi, nuvela se confunda cu povestirea. Elementul comun al
celor două specii era ineditul anecdotic.
Mai târziu, literatura franceză le denumeşte separat, nouvelle -
pentru nuvelă, şi conte pentru povestire. Literatura americană folosea
pentru povestire, nuvelă şi schiţă termenul short story ( povestire scurtă).
Dacă analizăm speciile literare după dimensiune, nuvela se plasează între
povestire şi roman.
Interferenţa unor elemente sau, chiar, suprapuneri ale acestora
nu anulează autonomia fiecărei specii literare.
Dicţionarul de termeni literari apărut la Editura Academiei în
1976 face următoarele precizări privind elementele care le deosebesc:
"1. Nuvela în raport cu povestirea
a) Relaţia narator - operă: povestirea are un caracter subiectiv prin însăşi
situaţia de transmiţător a povestitorului, iar naraţiunea are tendinţa spre
obiectivare.
b) Naraţiunea îşi construieşte personajul cu mai multă atenţie ( date
biografice, mediu ambiant, motivare a reacţiilor psihologice), iar
povestirea este interesată mai ales de situaţia epică în care acesta se află.
c) În raport cu realitatea, povestirea poate porni de la date mai îndepărtate
ale realului, în timp ce naraţiunea păstrează o legătură mai exactă cu
evenimentele şi acordă o mai mare atenţie personajului".
Naraţiunea devine matură din punct de vedere artistic prin
contribuţia unor scriitori ca : Mérimée, Maupassant, Cehov, Gogol s.a. În
literatura americană se disting: Mark Twain, E. Hemingway.
În literatura română începuturile naraţiunii se situează în
secolul al XIX-lea prin contribuţia lui Costache Negruzzi, cu nuvela
istorică "Alexandru Lapusneanu" (1840), Al. Odobescu, cu nuvelele "
Doamna Chiajna şi Mihnea Voda cel Rău" (1857), Mihai Eminescu, prin
nuvela fantastică şi filozofică " Sărmanul Dionis", "Cezara" , Ion Luca
Caragiale, cu nuvela psihologică " Două loturi" şi alţii. Au mai contribuit
la dezvoltarea nuvelei Mihail Sadoveanu, Ion Al. Brătescu - Voineşti,
Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat Bengescu, Camil Petrescu, Mircea
Eliade, Marin Preda, Fănuş Neagu, D.R. Popescu, N. Velea şi alţii.
Nuvela se poate recomanda elevilor din clasele învăţământului
primar, dar după un studiu amănunţit asupra clasei, studiu în care să ne
dăm seama de interesul elevilor faţă de textul scris, de experienţa lor
privind citirea textelor literare, de temele care-i interesează, încât
parcurgerea conţinutului unei nuvele să fie o plăcere, nu o obligaţie de
care trebuie să se achite.
De exemplu, unor elevi cu experienţă în citirea textelor putem
să le recomandăm nuvela "Moară cu noroc" de Ioan Slavici. Înainte, este
necesar să dăm informaţii elevilor respectivi despre momentul în care se
petrece acţiunea şi despre caracteristicile acelui moment, ca să ne
asigurăm de înţelegerea conţinutului nuvelei, insistând pe dorinţa de
îmbogăţire a unor indivizi, prin orice mijloace, care, de fapt, este şi tema
nuvelei.
Acest text poate fi parcurs uşor deoarece conflictul se
desfăşoară liniar şi ascendent, iar faptele se derulează în ordine
cronologică.
Unitatea nuvelei este sugerată de cuvintele bătrânei, cu care se
deschide şi se închide nuvela:
a) "Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia ci
liniştea colibei tale te face fericit".
b) " Simţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-a fost dat. Apoi ea luă
copiii şi plecă mai departe".
Conflictul nuvelei se consuma între aceste limite morale.
Acţiunea nuvelei are loc într-un spaţiu geografic precis, zona
Ardealului. Hanul "Moara cu noroc" era aşezat la răscruce de drumuri,
unde se petrec fapte deosebite, se confruntă binele cu răul, moralul cu
imoralul, de aceea momentele cheie ale acţiunii se desfăşoară noaptea, în
amurg sau în zori.
Subiectul nuvelei urmează toate treptele, de la expoziţiune la
deznodământ:
Expoziţiunea - Ghiţă, nemulţumit de condiţia sa socială de cizmar
modest, ia în arenda hanul, în ciuda sfaturilor soacrei.
Intriga - La han apare Lică Sămădăul, stăpân temut al locurilor şi
exponent al răului. Ghiţă înţelege că, pentru a rămâne la han, trebuie să
devină omul lui Lică.
Desfasurarea actiunii – Conflictul se adânceşte pe măsură ce Ghiţă intră
în afacerile lui Lică.
Doreşte să-i spună jandarmului Pintea, dar renunţă.
Ghiţă depune mărturie falsă în legătură cu omorul şi jaful din pădure şi-l
scapă pe Lică.
Prăbuşirea lui Lică devine inevitabilă.
Punctul culminant - Tensiunea dramatică urcă spre punctul culminant la
sărbătoarea de Paşti.
Ghiţă pleacă după Pintea. Lică rămâne cu Ana , soţia lui Ghiţă.
Deznodământul - Ghiţă îşi ucide soţia. Rauţ porcarul împuşcă pe Ghiţă.
Lică se omoară.
Personajele au destinul dirijat de puterea banului. Problematica nuvelei
este concentrată în jurul lui Ghiţă. Personajul principal este redat prin:
analiza psihologică, monolog, dialog, prin faptele şi gândurile
personajului, prin opiniile celorlalte personaje.
Ghiţă
- la început: om onest, dornic să asigure familiei o viaţă mai bună;
 - pe parcursul acţiunii: incapabil să reziste tentaţiei de a se îmbogăţi;
devine complice şi părtaş la fărădelegile lui Lică; se prăbuşeşte moral; are
momente de ură şi omenie, chiar remuşcări;
- în final: cade învins de propriul său destin, pentru că nu a avut
tăria morală a stăpânirii de sine.
Lică
- domină pe cei din jur; este agent al răului; este îndrăzneţ şi
năvalnic; caracter plin de contradicţii; are un cod moral propriu; este o
personalitate puternică; are asupra celorlalţi efecte catastrofale; este dârz,
sadic, pătimaş.
Porcarii - oameni cu apucături primitive; sunt fioroşi la înfăţişare şi la
mânie; se dovedesc a fi bandiţi, hoţi, ucigaşi, apăraţi de legea banului.
Valoarea artistică a nuvelei se constată în arta cu care a creat personaje
vii, în construirea fiecărui episod dramatic. Autorul mânuieşte cu fineţe
monologul, dialogul şi analiza psihologică, realizează o descriere
romantică a furtunii din finalul nuvelei. Autorul vede personajele din
interiorul lor. Limbajul este uneori greoi.

Romanul

Rămâne dificil pentru mulţi copii din acest segment de vârstă,

în primul rând pentru că are multe întreruperi, reluări ale acţiunii, ceea ce
face ca acţiunea să fie mai greu de urmărit şi chiar volumul cărţii creează
o amplificare a efortului. Cu siguranţă, nici Constantin Chiriţă, când a
scris „Cireşarii” în trei volume, nici Eduardo de Amicis, când a scris
„Cuore – Inimă de copil”, ca să dăm numai aceste exemple la care se
referă autorii de texte didactice, nu s-au adresat segmentului de vârstă care
începe cu 6/7 ani. Şi cu toate acestea, romanul reuşeşte să înlocuiască
basmul din preferinţele unor copii. Spre deosebire de basme, aici nu găsim
elemente fantastice. Cât despre romanul de aventuri, un gen deosebit de
apreciat, prezenţa elementului fantastic este absolută; ea se întinde pe
toată acţiunea.
Unii copii sunt atraşi de romanele ştiinţifico-fantastice sau de
romanele istorice. Ei trebuie încurajaţi să citească, profesorul contribuie
cu lămurirea elementelor necunoscute.
Pentru recomandarea acestor romane, cadrul didactic are în vedere:
- atracţia copilului pentru aceste creaţii;
- acţiunea să fie uşor de urmărit;
- numărul personajelor să nu fie prea mare.

Sceneta

Aparţine genului dramatic şi este o comedie scurtă într-un

act, cu personaje puţine. Pentru elevii din învăţământul primar se pot
recomanda scenete ca: „Şut-gol!”, de Alecu Popovici, „De-a alfabetul”,
de Daniel Tei, „O şcolăriţă harnică şi cuminte” şi „Scrisoarea”, de Emilia
Căldăraru, „Roboţel şi Roboţica”, de Virginia Cucu Stănescu, „Elefănţelul
curios”, de Nina Cassian, „Întoarcerea Zânei minunilor pe pământ”, de
Valentin Silvestru, „Şcoala din pădure”, de Aurelia Panait, şi, când printre
elevi se află copii care au voce sau cântă la vreun instrument, lucrarea
„Voinicii Pământului” – muzica Ştefan Stănescu, texte – Passionaria
Stoicescu vor fi de mare folos. Aceasta şi pentru că mai toţi aceşti autori
au fost sau încă sunt cadre didactice.
CREATII EPICE IN VERSURI

Fabula

Are un conţinut satiric şi alegoric, care dezvăluie o învăţătură

sau o morală. Ea are două părţi: povestirea alegorică (acţiunea se
desfăşoară în lumea animală) şi învăţătura sau morala. Unele fabule
respectă această ordine, altele inversează cele două părţi, în cea de a doua
situaţie morala este la început, iar acţiunea alegorică o susţine.
Deşi fabula vine din timpuri străvechi, creatorul ei este
considerat Esop. În literatură a rămas cartea „Viaţa şi pildele
preaînţeleptului Esop”. Din literatura antică greacă, fabula a trecut în
literatura latină, unde s-a remarcat ca fabulist Fedru, în literatura franceză,
La Fontaine, în literatura rusă, Krâlov. În literatura română, s-a impus prin
fabulă Grigore Alexandrescu.
În multe dintre titlurile fabulelor lui Grigore Alexandrescu
întâlnim existenţa a câte două animale: Boul si viţelul, Câinele şi căţelul,
Ursul şi lupul, Mierla şi bufniţa etc. Fabulele acestuia apar ca nişte
scenete, pentru că autorul foloseşte dialogul.
Fabula a apărut în societăţile în care libertatea de expresie era
îngrădită, ceea ce a determinat trecerea unor aspecte negative ale societăţii
în lumea animalelor. Cei din timpul lui Grigore Alexandrescu considerau
fabulele acestuia ca poezii satirice cu măşti animaliere.
Mihai Eminescu, în „Epigonii”, îl prezintă ca fabulist pe Alexandru
Donici, apreciindu-l ca fiind un „cuib de-nţelepciune”.
Fabulele se pot recomanda copiilor, dacă înţelepciunea sau
morala pot fi înţelese de ei şi dacă se observă uşor legătura între
povestirea alegorică şi morală. În plus, fabula este „gazda” dialogului.
Potrivit Dicţionarului de termeni literari (operă citată), fabula
este: "într-un înţeles mai restrâns, scurtă povestire alegorică, în proza sau
în versuri, satirizând anumite forme de comportament sau trăsături
caracterologice, cu o finalitate morală exprimată explicit sau numai
implicit. În planul analogic al fabulei, reprezentările ţin de lumea
animalelor, a plantelor sau a obiectelor".Fabula are un trecut îndepărtat, ea
găsindu-se în primele culegeri indiene şi în traduceri arabe, dar se
desăvârşeşte în opera lui Esop, în secolul VII-VI i.e.n. şi ajunge la apogeul
evoluţiei sale prin contribuţia lui Jean de la Fontaine. În literatura
germană, fabula a fost cultivată de Lessing şi în literatura rusă, de Krîlov.
În literatura română găsim fabule scrise de D. Ţichindeal, Gheorghe
Asachi, Grigore Alexandrescu, Anton Pann, Alecu Donici, Gheorghe
Sion. Tot în literatura română se afla fabule re-create de poetul Tudor
Arghezi după cel de-al doilea război mondial, el este cel care a realizat
transpuneri ale unor fabule de Jean de la Fontaine şi Krîlov.
Pe lângă caracterul lor didactic care poate fi pus în valoare în
activităţile din grădiniţă şi în lecţiile din învăţământul primar, fabulele pot
fi folosite pentru apropierea copiilor şi elevilor de textul în versuri, lucru
care nu se realizează uşor în zilele actuale.
Fabula este agreată de copii pentru aspectul comic în care se
prezintă faptele, pentru antiteza dintre ceea ce doresc să pară personajele
şi ceea ce sunt în realitate, dintre trăsătura specific a unora şi caracterul pe
care acestea pretind a-l avea. Acest "stil indirect" l-a determinat pe George
Călinescu să aprecieze că fabula imprimă "locvacitate agreabilă
discursului cu tentaţia de colportaj". (Octavia Costea coordonator, 1996)
Ca procedeu artistic de bază, în fabulă se foloseşte alegoria, care
ajută cititorul să transfere caracteristicile personajelor-animale la oameni
şi să descopere în jurul lor exponenţi ai acestora.
Morala fabulei este ca o concluzie din care desprinzi
învăţăminte. În fabulele în care morala se afla la început, ea trezeşte
interesul cititorului pentru a citi mai departe ca să afle exemple de viaţă
care susţin învăţămintele.
Un copil sau elev, ascultător sau cititor de fabule poate
avea asemenea atitudini numai dacă a avut noroc de un profesor bun.
La o privire superficială am putea crede că personajele unei
fabule se împart în două grupe, bune şi rele, dar nu e aşa pentru că, în
"Corbul şi Vulpea",de exemplu, ambele personaje sunt negative. Corbul
simbolizează , în primul rând, necinstea, pentru că "ţine-n plisc o bucată
de caşcaval , furată".Pe parcurs, ne mirăm cât de uşor se lasă furat de
vorbele mieroase ale cumătrei vulpe şi acceptă laudele care nu i se
potrivesc: " Că tare mândru şi frumos mai eşti", "că eşti minunea codrului
întreg". Metafora din acest vers reprezinte nivelul de vârf al laudelor.
Măgulit de vorbele frumoase, corbul vrea să-şi demonstreze talentul şi
"Deschide pliscul, caşcavalul cade".
 Vulpea, celălalt personaj al fabulei este linguşitoare şi
necinstită, deoarece obţine caşcavalul prin înşelăciune şi, culmea, tot ea dă
şi lecţii:"O să te-nvăţ acum şi eu./Linguşitorii se înfrupta de la cei /Ce
casca gura ascultând la ei".( Corbul şi vulpea, de Jean de la Fontaine)
În fabula "Boul şi viţelul" de Grigore Alexandrescu,
descoperim alte caractere satirizate de fabulă.
De la început cunoaştem unul din personaje: " Un bou ca toţi boii, puţin la
simţire". Deci ne aflăm în faţa unui bou ca toţi ceilalţi, adică "puţin la
simţire", ( "puţin la simţire" aici este echivalent cu prostia sau cineva cu
un nivel redus) dar "de soarta-ajutat", care " Dobandi-n cireadă un post
însemnat". Vestea este ciudată pentru că apar şi întrebări ca " - Un bou în
post mare? - Drept cam ciudat vine".
Timpul şi locul sunt stabilite într-o formă interesantă, astfel:
timpul este, "în zilele noastre", deci poate fi oricând, iar locul este "oricare
loc", deci oriunde.
Felul în care boul ajunge într-un "post însemnat " este explicat
simplu pentru a descoperi caracterul său general, deci oriunde şi oricând
se întâmplă la fel.Reţinem din firul epic faptul că boul a ajuns în acest post
fiind de "soarta-ajutat" şi pentru că a avut "un dram de noroc". Pentru a fi
mai clar, autorul face şi precizarea că: " Decât multă minte, ştiu că e mai
bine/ Să ai totdeauna un dram de noroc".
În continuare, ne convingem că antiteza nu lipseşte nici din
această fabulă. În noul post boul se vede stăpânit de ideea că " este decât
toţi mai mare" şi "Că cu dânsul nimeni nu e potrivit".
Viţelul, ca rudă a boului, este bucuros de succesul acestuia şi
se gândeşte să meargă la el să-i ceară fân pentru "Că are clăi sumă şi
livezi o mie". El constată cu surprindere că buna sa rudă s-a schimbat:
"După prânz să doarmă/ Obiceiul lui / Era să nu şază ziua niciodată". Află,
de asemenea şi cum să se poarte cu el pentru că: "S-a schimbat boierul, nu
e cum îl ştii". Nu mai poate vorbi ca nişte rude apropiate: " Trebui-nainte-i
să mergi cu sfială,/Primit în casă dacă vrei să fii". După ce se scoală, boul
se plimbă şi trece pe lângă viţel ca şi cum nu l-ar cunoaşte. Mirarea
viţelului atinge cota maximă când, a doua zi, vrea să fie primit şi o slugă îi
anunţa prezenţa. Noul boier, fără ezitare îi spune slugii: " - Cine? a mea
rudă? mergi de-l dă pe scară/ N-am astfel de rude şi nici nu voi să-l ştiu".
Pe lângă leneş şi parvenit, boul devenise şi îngâmfat şi nu vrea
să recunoască rudele apropiate aflate într-o situaţie umilă.
În cadrul alegoriilor se realizează şi caracterizarea
personajelor, autorul folosindu-se de dialoguri, limbaj aluziv, interogaţii
eliptice şi propoziţii scurte.
La această fabulă constatăm şi un procedeu nou, faptul că
morala nu se mai oferă, cititorul o desprinde cu uşurinţă din povestirea
alegorică.
Discuţiile purtate cu pricepere despre fiecare fabulă,
descoperirea particularităţilor şi comentarea faptelor conduce elevii să
realizeze o cunoaştere profundă a realităţii şi să se formeze pentru a lua
atitudini şi pentru a susţine opţiuni cu argumente convingătoare.

Legenda în versuri

Legendele în versuri au aceleaşi caracteristici ca cele în proză,

doar forma de prezentare diferă. De exemplu, " Legenda rândunicăi" de
Vasile Alecsandri este în versuri, unde aflăm că Rândunica, deşi era
"Copilă drăgălaşă de mare împărat", s-a născut cu "făptura s-aripi de
păsărică". Ea este prezentată ca o "minune frumoasă" şi zâmbitoare, "o
gingaşă comoară" formată "din raze, din parfumuri, din albul unui crin".
Văzându-i înfăţişarea mama rândunicăi " se temea/Să nu dispara-n aer sub
formă de o stea". Ca să-i risipească temerea, din cer a coborât o zână
ca:."să o descânte, s-o legene, s-o crească/ Să-i deie farmec dulce,
podoabe, scumpe daruri,/ S-o apere-n viaţă de-a zilelor amaruri". Zâna i-a
pus în scăldătoare apa neîncepută, încălzită cu lemn mirositor, în care a
adăugat "O trestie, un fagur ş-o floare de bujor" şi i-a ursit să devină
mlădioasă ca trestia , cu glas dulce ca mierea, fermecătoare la chip, încât
să devină atrăgătoare ca "bujorul mândru". Apoi zâna a adus pentru
Rândunica o rochiţă albă, ţesută din raze şi "cu stele prin altiţă". Cu
această ocazie i-a ursit să nu scoată niciodată rochiţa de pe ea şi să fugă-n
lumea întreagă de sburătorul care trăieşte pe luncă şi ţinteşte ochii fetelor
frumoase.
 Autorul aduce în versuri motivul sburatorului, de influenţa
romantică, pe care îl găsim şi în poezia cu acelaşi nume a lui Eliade
Rădulescu şi în poezii de Mihai Eminescu.
Rândunica, frumoasă faţă de împărat, îşi petrece viaţa în
natură, unde aude chemarea dragostei prin glasul atrăgător al sburatorului,
dar nu se lasa prinsă, de aceea cea mai mare parte a vieţii sale zboară.
După ce îşi părăseşte cuibul, frumoasă făptura zboară peste tot
ca să cunoască împrejurimile, să se bucure de frumuseţea naturii, să
alunge rândunelele care o chemau la ele. În fuga ei încearcă să prindă
razele luminii care se reflectau în iarbă, să admire frumuseţea valurilor
râurilor, să se oprească şi să admire armonia naturii.
Un alt moment al legendei este acela în care natura este în
stare de somnolenţă, totul este nemişcat şi pare că a adormit. Acest tablou
este încântător: luna visează în ceruri, florile, apele, cuiburile, inimile
visează împreună; frunzele nu se mişca, vântul nu adie, albina doarme în
macul adormit, bâtlanul sta neclintit, raza dezlipită din stele aprinde văpăi
în roua lucitoare.
În acest peisaj adormit, o umbră se apropie de pârâu, fără să
deranjeze nimic şi se lasă în valuri, " nu se aruncă", îşi lasa rochia pe mal,
uitând că nu are voie să se desprindă de ea.
În faţa acestei fapte, natura se trezeşte, autorul realizând un
tablou în mişcare: "trestia se-ndoaie voind ca s-o oprească", apa se-
ncreţeşte, "nuferii se mişca", bâtlanul se trezeşte, pădurea cânta, tânăra
copilă este îmbrăcată de lună într-o "mantie argintoasă". Ea alunecă uşor
printre trestii. Când cocoşul cânta, semn că se apropie dimineaţa, iese din
apă, dar nu-şi mai găseşte rochiţa; de ea se apropie sburătorul, cu gând s-o
cuprindă în braţe, dar tânăra se preface în rândunică, îi dispare din braţe şi
zboară spre cer.
Rochiţa ei se înalţa în vânt şi se preface într-o ploaie de raze ce
cad spre pământ. Până dimineaţa cresc din ele, un semn al primăverii,
"rochiţi de rândunele".
După cum se vede , legenda este realizată sub influenţe
romantice. Motivul sburatorului îl regăsim şi în alte poezii ale lui Vasile
Alecsandri din volumul "Doine".
Legenda este structurată în patru segmente. Ea începe cu un
motto, care este un fragment dintr-un cântec popular:
 Rândunică, rândunea
Ce baţi la fereastra mea?
Du-te-ţi pune rochiţa,
Că te arde arşiţa, (. )
Mergi în câmpul înverzit,
Că rochiţa a-nflorit.....
În primul tablou autorul ne ajută să recunoaştem fata de
împărat care se aseamănă cu personajele feminine din creaţiile populare.
În tabloul al doilea ne sunt prezentate în forme lirice, legăturile
tinerei copile cu celelalte elemente ale naturii: rândunelele care o chemau
la ele, balta bătrânilor arini de pe malul râului, razele lunii care se
reflectau în iarbă etc.
De asemenea, unele elemente ne atrag atenţia că această copilă se
înrudea cu păsările pentru că braţele şi picioarele ei aveau" mişcări de
aripioare ", primele semne ale dragostei sunt ca un zbor din "cuibul
părintesc”, este atrasă de elementele naturii şi de rândunele.
Tabloul al treilea ne conduce într-o atmosferă romantică unde
apar primii fiori ai dragostei. Vraja lunii se revărsă asupra naturii, totul
este adormit, nemişcat. ( Florica Mitu)

CREATII LIRICE IN VERSURI

După Dicţionarul de termeni literari, liricul "desemnează

totalitatea operelor literare care se constituie pe baza categoriei estetice de
liric, categorie prin care eul creator îşi exprimă în opera de artă în chip
nemijlocit reacţia faţă de fenomenele lumii exterioare şi faţă de propriile
metamorfoze interioare".
În acelaşi dicţionar se menţionează precizarea lui L. Rusu:
" Dacă poezia lirică este prin excelenţă o poezie a eului, în ea trebuie să
domine eul poetic şi nu cel empiric, simţirea cu caracter universal, ieşită
din impresii de suprafaţă".
Tot Dicţionarul de termeni literari precizează că:"Trăirile
exprimate de lirică sunt de o infinită diversitate ca şi reacţiile omeneşti,
ele se pot însă grupa în câteva mări categorii tematice:
- cele care exprimă pure stări ale eului interior, indiferent de cauza ce le-a
produs (de la bucurie la suferinţă cu toate variantele posibile);
- cele care exprimă relaţiile eului cu ceilalţi oameni (singurătate, dragoste,
prietenie, înstrăinare);
- cele axate pe relaţia dintre eu şi lume ( natura, creaţie, religie);
Atenţia acordată unui tip tematic sau altuia depinde în mare
măsură de mentalitatea epocii, ca şi de structură individualităţii psihice a
poetului"
Poezia este o creaţie literară atractivă pentru copii, datorită
unor particularităţi ale acestor creaţii de care ei se simt atraşi, fără a avea
posibilitatea să şi le explice cum ar fi: ritmul, rima, construcţiile
onomatopeice , sonoritatea unor combinaţii de cuvinte, tablouri din natură
atractive etc. Dacă au profesori buni, elevii pot să le înţeleagă şi să simtă
ceea ce acestea transmit, deci să trăiască emoţiile şi sentimentele pe care
aceste creaţii literare le sugerează . Imaginile frumoase pe care copiii pot
să le înţeleagă cu ajutorul profesorilor au cel puţin două virtuţi, una
formativa, deoarece acestea contribuie la formarea unei exprimări
frumoase, îngrijite la elevi şi una educativă, care aduce o contribuţie
însemnată la formarea omului care apreciază frumosul şi este sensibil la
el. Elevii ajung mai târziu capabili să aprecieze frumosul, să-l caute să se
bucure de el, deci ajung oameni sensibili, care nu pot avea decât un
comportament civilizat.
Imaginile auditive şi vizuale, muzicalitatea versurilor, armonia
cuvintelor impresionează copiii, numai dacă profesorul ştie să le pună
în valoare.
Poezia pentru copii poate fi grupată în diferite forme.
Important este să respectăm gradul de accesibilitate pentru copiii cărora ne
adresăm.
Una dintre aceste grupe poate fi:
Poezia despre natură
În poezia “ Somnoroase păsărele” autorul realizează din cuvinte şi versuri
simple un măreţ tablou al naturii seara. Astfel, în păduri păsărelele se
retrag la cuiburile ascunse printre rămurele. Poetul le urează "Noapte
bună!"
 Liniştea care domneşte peste tot este străbătută de susurul
izvoarelor, singurele care nu se culcă. Şi în grădina florile deja au adormit,
de aceea poetul le urează
" Dormi în pace!"
Cea care întârzie de la culcare este lebăda, care se strecoară printre trestii.
Urarea este "Somnul dulce!"
Peste toată această feerie veghează din ceruri luna. Natura
visează în această armonie perfectă. Urarea de la început se repetă în
ultima strofă.
Autorul foloseşte unele personificări: izvoarele suspină, codrul tace,
inversează locul adjectivelor ca în " somnoroase pasarele".
Un alt tablou frumos al naturii este realizat de poetul St. O.
Iosif în poezia " "Cântec de primăvară". Aici autorul prezintă, pe înţelesul
copiilor , semnele anotimpului primăvara: au înflorit grădinile, cerul este
senin ca oglinda, albinele au pornit din floare în floare, ca şi colindătorii
care umblă din casă-n casă. Primăvara aduce şi multă veselie de aceea o
ciocârlie cântă "imn de veselie", fluturii "joacă pe câmpie". În final, omul
se înfrăteşte cu natura şi veselia este totală pentru că fetele şi băieţii joacă
hora. Poetul îşi exprimă regretul că nu poate avea mai multe vieţi ca să
cânte natura.
Pastelurile lui Alecsandri s-au bucurat şi se mai bucură de
aprecierile criticii literare. Despre pastelul " Miezul iernei" criticul literar
Alexandru Piru spunea:" frigul complit, spaţiul sinistru, cutreierat de fiare
oferă ochiului un spectacol diamantin, sclipitor, grandios". Titlul poeziei
reprezintă esenţa acesteia, adică anotimpul s-a instalat şi poetul îl observă
şi ni-l prezintă din mijlocul/miezul acestuia.
Poezia are patru strofe care reprezintă cele două planuri, planul
real şi planul transfigurat. Strofa întâi şi a patra se ocupă de planul real şi
strofele a doua şi a treia de celălalt spatiu.
De la început constatăm că puterea iernii se simte din plin. În
păduri au îngheţat şi stejarii ,pentru că ramurile lor trosnesc la mişcarea
vântului. Cu două adjective care simbolizează superlativul , amar şi
cumplit, autorul apreciază puterea gerului. Dar aprecierea nu se opreşte
aici, pentru că în versul următor aflăm că gerul a cuprins şi cerul,
deoarece " stelele par îngheţate, cerul pare oţelit". Şi câmpia are aceeaşi
soartă, pentru că zăpada este atât de îngheţată încât " pare-un lan de
diamanturi ce scârţâie sub picioare". Prima strofă este formată din
propoziţii principale scurte, pentru a scoate în relief semnificaţia verbelor
care pun în evidenţă puterea gerului. Folosirea complementelor
circumstanţiale de loc exprimate prin substantive la plural nu este
întâmplătoare, ele simbolizează suprafaţa de pământ aflată în puterea
gerului ( în păduri, pe câmpii). Puterea gerului este redată de verbele
onomatopeice trăsnesc şi scârţâie şi de dublul epitet amar,
cumplit.Semnul exclamării din primul vers susţine această atmosferă.
Epitetele cristalină şi strălucitoare din al treilea vers, precum şi
substantivele cu valoare de metaforă din al patrulea vers dau imaginea
vizuală a luminii ireale.
În următoarele două strofe intrăm în planul transfigurat unde autorul
foloseşte o serie de substantive : coloane, altare, templu, poartă spre
mister, ca să ajungă în zona cosmicului, "bolta cerului". Folosind o serie
de figuri de stil, cum ar fi: comparaţiile, " ca înaltele coloane unui templu
maiestuos", " munţii sunt a lui altare, codrii organe sonore", metafora "
farul tainic de lumină", epitetele "scânteios", "maiestuos"," tainic" autorul
îşi exersează viziunea hiperbolică.
Poetul nu încearcă să ne inducă frica faţă de acest fenomen, ci
să prezinte măreţia şi frumuseţea lui, admirând prin acesta frumuseţile
naturii întregi şi în anotimpul iarna. De aici vine şi admiraţia poetului
exprimată prin exclamaţia " O! tablou măreţ, fantastic!...."." Extazul
poetului faţă de măreţia naturii" îl observăm şi prin folosirea semnelor de
punctuaţie, semnele exclamării şi punctele de suspensie.
Natura încremenită şi fără viaţă o regăsim în ultima strofă,
unde revenim în planul real: " Totul e în neclintire, fără viaţă, fără
glas;/Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă nici un pas;". Autorul foloseşte
propoziţiile afirmative, aflate în raport de coordonare, repetiţii: " fără
viaţă, fără glas/nici un zbor în atmosferă, pe zăpada nici un pas" pentru a
da impresia creşterii în intensitate a fenomenului.
În ultimele două versuri, această linişte profundă este deranjată
de prezenţa unui element în mişcare. Era lupul, care-şi caută mâncare.
Autorul foloseşte propoziţia interogativa şi exclamativa, precum şi puncte
de suspensie.
Anotimpurile au fost cântate în multe poezii de-a lungul
timpului, dar cele mai multe versuri are primăvara, pentru că în acest
anotimp natura renaşte şi, odată cu ea, omul iese din casă şi reîncepe
muncile specifice, iar animalele părăsesc adăposturile şi îşi caută hrana.
Tot primăvara se întorc şi păsările călătoare.
Vasile Alecsandri semnalează venirea anotimpului în poezia
"Primăvara":
"A trecut iarna geroasă,
Câmpul iar a înverzit
Rândunica cea voioasă
La noi iarăşi a sosit."
George Coşbuc îşi exprimă bucuria pentru sosirea anotimpului
printr-o suită de exclamaţii, în poezia "Vestitorii primăverii":
"Şi-acum veniţi cu drag în ţară!
Voi revedeţi câmpia iară,
Şi cuiburile voastre-n crâng!
....Aş vrea la suflet să vă strâng,
Să râd de fericit, să plâng!"
Poeta Ana Blandiana, în poezia "Cine poate şti" prezintă
frumuseţile verii, referindu-se la momentele copilăriei petrecute la bunici:
“Mi-a spus o fetiţă cuminte
Că-şi aduce aminte
Cum vara vine din copilărie,
Şi cum,
În miros de lapte, de fân şi de fum,
Alunecă de-aici,
Trasă de fluturi, de buburuze şi de furnici,
Înspre bunici.”

În poezia" Doina" Ana Blandiana meditează asupra existenţei umane

şi asupra posibilităţilor de a învinge timpul:
"Soră floare, frate spine,
Faceţi-mă şi pe mine

Să nu simt, să nu mă doară,
Să învăţ de la izvoară
 Să tot cânt şi să tot curg
De din zori până-n amurg,

De din zori până-n chindie,

Din vecie în vecie..."
Tudor Arghezi este recunoscut prin picăturile de umor pe care
le pune în poeziile pentru copii. Iată cum prezintă unele din elementele
naturii în poezia " O lăcustă":
"Avea fuste şi manta
Tăiate din catifea
Şi pieptar cu solzi de ţiplă,
Căptuşit c-un fel de sticlă."
George Toparceanu are şi poezii destinate copiilor, care se referă la
animale, cum este poezia "Iepurele":
"Vine iarna de la munte,
Peste ape face punte

Uite, colo, moş Vasile,

C-un cojoc de zece chile
Şi cu flinta la spinare
A ieşit la vânătoare.

Dintr-un codru, din tufiş,

Iese-un iepure furiş

Flinta face bum! iar moşu

Stă şi-şi freacă nasu roşu,
Şi-nciudat luleaua-şi muşcă;
Iepurele fuge puşcă."

Este cunoscut faptul că mulţi copii iubesc animalele mici şi

doresc să le ocrotească. Dacă li se explică bine poezia şi ei vor trăi
satisfacţia determinată de faptul că iepurele a reuşit să scape din bătaia
puştii.
 Îndrumarea lecturii suplimentare a copiilor de vârsta ciclului
primar este o datorie de mare răspundere pentru profesori, mai ales acum,
când sursele de influenţă sunt mai multe şi chiar mai atractive uneori.
Copiii încă nu pot discerne şi se lasă atraşi de diferite jocuri pe calculator,
de filme de tot felul, de unele desene animate cu influenţe, unele dintre
ele, nocive pentru educaţia copilului. Nu sunt lipsite de importanţă nici
dialogurile cu părinţii pe tema lecturilor copiilor, încât aceştia să simtă
acceaşi poziţie a profesorilor şi a părinţilor. Eventualele disfuncţii în acest
sens nu fac decât rău pentru formarea şi educarea lor.
BIBLIOGRAFIE

Brill Tony (1994) Studiu introductiv la volumul - Legendele

cosmosului, Editura Grai şi suflet - Cultura naţională, Bucureşti

Cazimir Ştefan (1993), Prefaţa la volumul I. L. Caragiale -

Momente şi schiţe, Editura Albatros,Bucureşti

Conciovici Mihai Alexandru (1984), Prefaţa la volumul -

Snoava populară românească, Editura Minerva, Bucureşti

Costea Octavia coordonator (1996), Literatura pentru copii, manual

pentru şcolile normale, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti

Gârleanu Emil (2011), Din lumea celor care nu cuvântă,

Jurnalul Naţional, Bucureşti

Molan Vasile (2010), Didactica disciplinei "Limba şi literatura

română" din învăţământul primar, Editura MINIPED, Bucureşti

Stoica Cornelia, Vasilescu Eugenia (1991) , Literatura pentru

copii, manual pentru şcoli normale, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti

Dicţionar de termeni literari (1996), Editura Academiei,

Bucureşti