TEORIA GENERALĂ A OBLIGAŢIILOR

CAPITOLUL 1
OBLIGAŢIA CIVILĂ

1.1. Noţiunea de obligaţie

Luând ca model Codul civil francez din 1804, care nu

a definit noţiunea de obligaţie, Codul civil român din
1865, ca de altfel şi alte coduri civile europene, ca cel
austriac din 1811, cel elveţian din 1907 sau Codul federal
elveţian al obligaţiilor din 1881 şi apoi din 1911, nu au
definit această instituţie juridică.1
Acest lucru se explică prin adoptarea de către
redactorii codurilor respective a renumitei definiţii a
obligaţiei din INSTITUTELE lui Justinian, care a definit
obligaţia astfel: „ obligatio est juris vinculum quo
necesitate adstringimur, alicuius solvendae rei, secundum
nostrae civitatis jura.”
În aceste condiţii, sarcina definirii obligaţiei civile a revenit
doctrinei.
Astfel au fost formulate mai multe definiţii:
„ Obligaţia este o legătură juridică între două sau mai
multe persoane, în virtutea căreia, o parte, numită
debitor, se obligă faţă de alta, numită creditor, la
executarea unei prestaţiuni pozitive sau negative, adică
la un fapt sau la o abstenţiune.”2
1
Ioan Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor, Ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1984, pag. 14;
2
Constantin Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. Naţională S.
Ciornei, Bucureşti, 1929, pag. 511;
 2

„ Obligaţia este raportul juridic în temeiul căreia o

persoană este ţinută să dea, să facă sau să nu facă ceva
în favoarea unei alte persoane.”3
„Raportul juridic de obligaţie poate fi definit ca acel
raport în baza căruia o persoană, numită creditor, poate
pretinde altei persoane, numită debitor, efectuarea unei
anumite prestaţiuni.”4
„Obligaţia este raportul juridic în temeiul căruia o
persoană, numită creditor, are dreptul de a pretinde de la
altă persoană, numită debitor, o anumită prestaţiune, pe
care acesta este îndatorat a o îndeplini.”5
„Obligaţia este raportul de drept civil în care o
parte, numită creditor, are posibilitatea de a pretinde
celeilalte părţi, numită debitor, să execute o prestaţie sau
mai multe prestaţii, ce pot fi de a da, a face sau a nu
face , de regulă, sub sancţiunea constrângerii de stat.”6
„ Obligaţia este raportul juridic în temeiul căruia o
persoană numită debitor este ţinută faţă de alta, numită
creditor, la datoria de a da, de a face sau de a nu face
ceva, sub sancţiunea constrângerii de stat în caz de
neexecutare de bună voie.”7
„ Obligaţia este acel raport juridic în temeiul căruia o
persoană – numită creditor – poate să pretindă unei alte
persoane – numită debitor – să-i facă o prestaţie pozitivă
sau negativă, iar în caz de neîndeplinire s-o poată obţine
în mod forţat.”8
3
Tudor R . Popescu, Petre Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, pag. 9;
4
Renee Sanilevici, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Iaşi, 1976, pag. 2;
5
Ioan Albu, op. cit., pag. 14;
6
Liviu Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, pag. 10;
7
Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Actami, Bucureşti, 2000, pag.
9;
8
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, pag. 10;
 3

„Obligaţia – în sens larg – este, aşadar, acel raport

juridic în conţinutul căruia intră dreptul subiectului activ,
numit creditor, de a cere subiectului pasiv, denumit
debitor – şi căruia îi revine îndatorirea corespunzătoare
– a da, a face sau a nu face ceva, sub sancţiunea
constrângerii de stat în caz de neexecutare de bunăvoie.”9
În raport de definiţiile enunţate, putem defini obligaţia
civilă ca fiind raportul juridic în baza căruia creditorul
are dreptul să pretindă debitorului să execute prestaţia
corelativă de a da, a face sau a nu face ceva.

1.2. Elementele raportului juridic obligaţional

În literatura de specialitate10, raportul juridic este

definit ca acea legătură socială, reglementată de norma
juridică, conţinând un sistem de interacţiune reciprocă
între participanţi, determinaţi, legătură ce este susceptibilă
de a fi apărată pe calea coerciţiunii statale.
Raportul juridic civil este o specie de raport juridic –
relaţia socială patrimonială sau napatrimonială,
reglementată de norma de drept civil – caracterizat prin
caracter social, voliţional şi poziţia de egalitate juridică a
părţilor11.
Ca orice raport juridic, raportul juridic obligaţional
prezintă trei elemente structurale: subiectele, conţinutul şi
obiectul.

9
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002,
pag. 3;
10
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1997, pag. 289;
11
Gheorghe Beleiu, Drept civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. „ Şansa”, Bucureşti,
1994, pag. 63-64;
 4

1.2.1. Subiectele raportului juridic

obligaţional

Subiectele raportului juridic de obligaţie sunt

persoanele fizice şi persoanele juridice, ca titulare de
drepturi subiective civile şi obligaţii corelative, precum şi
statul, atunci când participă la raporturile juridice civile,
ca subiect de drept civil.
Subiectul activ se numeşte creditor, iar subiectul
pasiv se numeşte debitor, denumiri care sunt folosite, cu
caracter general, în toate raporturile obligaţionale,
indiferent de izvorul obligaţiei., fiind termeni proprii
teoriei generale a obligaţiilor. Atunci când ne raportăm la
izvoarele concrete ale obligaţiilor, subiectele poartă
denumiri specifice: vânzător şi cumpărător, în cazul
contractului de vânzare – cumpărare, donator şi donatar,
în cazul contractului de donaţie, locator şi locatar, în cazul
contractului de locaţiune.
Există raporturi de obligaţii în care o parte este numai
creditor, iar cealaltă parte numai debitor. De exemplu, în
cazul contractului de împrumut, împrumutătorul este
numai creditor, iar împrumutatul numai debitor.
De cele mai multe ori, raporturile de obligaţii au un
caracter complex, subiectele având calităţi duble. De
exemplu, în cazul contractului de vânzare – cumpărare,
vânzătorul este creditor al preţului şi debitor al obligaţiilor
de transmitere a dreptului de proprietate şi de predare a
lucrului vândut, iar cumpărătorul este creditorul obligaţiei
de predare a lucrului şi debitorul preţului.
 5

1.2.2. Conţinutul raportului juridic

obligaţional

Conţinutul raportului juridic obligaţional este alcătuit

din dreptul de creanţă care aparţine creditorului şi
obligaţia corelativă acestui drept, care incumbă
debitorului.
Raportul de obligaţie poate fi, din punct de vedere al
conţinutului, simplu, atunci când o parte are numai
drepturi, iar cealaltă parte numai obligaţii sau complex,
atunci când ambele subiecte au atât drepturi cât şi
obligaţii.
Conţinutul raporturilor juridice de obligaţii este
determinat prin voinţa părţilor, atunci când izvorul
obligaţiei este contractul civil, respectiv legea, în cazul în
care izvorul obligaţiei este fapta juridică ilicită cauzatoare
de prejudicii.

1.2.3. Obiectul raportului juridic

obligaţional

Obiectul raportului juridic de obligaţie constă în ceea

ce creditorul poate pretinde de la debitor şi acesta trebuie
să îndeplinească, adică însăşi prestaţia.12
Obiectul obligaţiei poate fi concretizat într-o prestaţie
pozitivă – a da, a face – sau într-o abţinere sa inacţiune –
a nu face ceva ce ar fi putut să facă în lipsa obligaţiei
asumate13.
12
Ioan Albu, op. cit., pag.34;
13
Gabriel Marty, Pierre Raynaud, Droit civil, Les obligations, Sirey, Paris, 1962, pag. 7; Alex Weill, Droit civil, Les
obligations, Dalloz, Paris, 1971, pag. 1;
 6

Indiferent de felul prestaţiei, aceasta trebuie să

îndeplinească următoarele cerinţe: să aibă natură juridică,
să fie destinată creditorului, sau persoanei desemnate de
către acesta, să prezinte interes pentru creditor, sau
persoana desemnată de către acesta, să fie posibilă, să fie
determinată sau determinabilă şi să fie licită.

1.3. Clasificarea obligaţiei civile

Clasificarea obligaţiilor se realizează în funcţie de

următoarele criterii:
• izvorul obligaţiei,
• obiectul obligaţiei
• opozabilitatea obligaţiei
• sancţiunea juridică
• după cum sunt sau nu afectate de modalităţi

1.3.1. Clasificarea obligaţiilor după izvoare

Dacă avem în vedere criteriul izvorului lor, obligaţiile

se clasifică astfel:
• Obligaţii născute din acte juridice
- obligaţii născute din acte juridice
unilaterale;
- obligaţii născute din contracte;
• obligaţii născute din fapte juridice
- obligaţii care rezultă din fapte juridice licite:
- obligaţii născute din îmbogăţirea fără just
temei;
 7

- obligaţii născute din gestiunea de afaceri;

- obligaţii născute din plata nedatorată;
- obligaţii care rezultă din fapte juridice ilicite

1.3.2. Clasificarea obligaţiilor după obiectul

lor

O primă clasificare, în funcţie de acest criteriu, ne

permite să distingem trei categorii de obligaţii:
- obligaţii de a da;
- obligaţii de a face;
- obligaţii de a nu face.
Obligaţia de a da ( aut dare) înseamnă îndatorirea de
a constitui sau a transmite un drept real.
O asemenea obligaţie este, de exemplu, obligaţia
vânzătorului de a transmite cumpărătorului dreptul de
proprietate asupra lucrului vândut.
În dreptul civil a da are un alt înţeles decât în limbajul
obişnuit, în care a da înseamnă a preda un lucru. Pentru
dreptul civil, predarea unui lucru este obligaţie de a face.
Obligaţia de a face (aut facere) reprezintă îndatorirea
care revine subiectului pasiv, denumit debitor, de a
executa o lucrare, a presta un serviciu sau de a preda un
lucru.
De exemplu, obligaţia vânzătorului de a preda
cumpărătorului lucrul ce a format obiectul contractului de
vânzare – cumpărare.
Obligaţia de a nu face (aut non facere) constă în
îndatorirea debitorului de a se abţine de la o anumită
acţiune.
 8

Această obligaţie are un conţinut diferit după cum este

corelativă unui drept real sau unui drept de creanţă.
A nu face, ca obligaţie corelativă unui drept real,
constă în îndatorirea, generală şi negativă, ce revine
celorlalte subiecte de drept, cu excepţia titularului
dreptului real, de a se abţine să facă ceva de natură a
aduce atingere exerciţiului dreptului de către titularul
acestuia.
De exemplu, obligaţia proprietarului vecin, precum şi
a celorlalte persoane, de a nu încălca dreptul de
proprietate al vecinului.
A nu face, ca obligaţie corelativă unui drept de creanţă,
constă în îndatorirea debitorului de a se abţine de la ceva
ce ar fi putut să facă, dacă nu şi-ar fi asumat o asemenea
obligaţie.
De exemplu, obligaţia pe care şi-o asumă prin
contract, proprietarul unui teren, faţă de proprietarul
vecin, de a nu sădi pomi la o distanţă mai mică de 10 m
de linia hotarului despărţitor.14
Începând cu a doua jumătate a secolului XX, în
doctrina franceză, preluată apoi şi de doctrina noastră,
după obiectul lor, obligaţiile au fost clasificate în obligaţii
determinate şi obligaţii de diligenţă.
Obligaţia determinată (sau de rezultat) este o
obligaţie strict personală, sub aspectul obiectului şi
scopului urmărit, debitorul asumându-şi îndatorirea de a

14
Art. 607 Cod civil prevede că „ nu e iertat a sădi arbori care cresc înalţi, decât la depărtarea hotărâtă de
regulamentele particulare sau de obiceiurile constante şi recunoscute şi în lipsă de regulamente şi de obiceiuri, în
depărtare de doi metri, de la linia despărţitoare a celor două proprietăţi, pentru arborii înalţi şi de o jumătate de
metru pentru celelalte plantaţii şi garduri vii.”
 9

obţine, un rezultat bine determinat, desfăşurând o anumită

activitate.
De exemplu, în cazul contractului de vânzare –
cumpărare, obligaţia vânzătorului de a transmite dreptul
de proprietate asupra unui lucru determinat sau, în cazul
unui contract de transport, obligaţia cărăuşului de a
transporta marfa la o anumită destinaţie.
Obligaţia de diligentă (sau de mijloace) constă în
îndatorirea debitorului de a depune toată stăruinţa pentru
obţinerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la
realizarea acelui rezultat.
De exemplu, obligaţia medicului născută din
contractul dintre medic şi pacient, prin care medicul se
obligă să acţioneze cu toată prudenţa şi diligenţa pentru
însănătoşirea pacientului.
În cadrul aceluiaşi criteriu de clasificare, obligaţiile se
mai pot clasifica şi în obligaţii pozitive – obligaţiile de a
da şi obligaţiile de a face – şi obligaţii negative –
obligaţiile de a nu face -.

1.3.3. Clasificarea obligaţiilor după

opozabilitatea lor

După gradul de opozabilitate, obligaţiile se clasifică

în:
• Obligaţii obişnuite;
• Obligaţii opozabile şi terţilor;
• Obligaţii reale.
 10

Obligaţia civilă obişnuită reprezintă regula, iar

celelalte categorii de obligaţii sunt excepţii.
Obligaţia civilă obişnuită este obligaţia care incumbă
debitorului faţă de care s-a născut.
Obligaţiile reale - propter rem - cunoscute sub
denumirea de obligaţii reale de a face, sunt îndatoriri ce
revin deţinătorului unui bun determinat şi care au ca izvor
legea sau convenţia părţilor.15
Din definiţia dată rezultă că obligaţiile propter rem
pot fi legale sau convenţionale.
Obligaţie propter rem legală este cea prevăzută de
art.74 din Legea nr.18/199116 republicată, care impune
tuturor deţinătorilor de terenuri agricole obligaţia de a
asigura cultivarea acestora şi obligaţia de a asigura
protecţia solului, care dacă nu sunt respectate atrag
sancţiunile prevăzute de art.75-76 din aceeaşi lege.
Obligaţie propter rem convenţională este, de
exemplu, obligaţia proprietarului unui fond aservit,
asumată în momentul constituirii unei servituţi de trecere,
de a efectua lucrările necesare exerciţiului servituţii.
Indiferent de izvorul lor, legea sau convenţia părţilor,
aceste obligaţii reale grevează dreptul asupra terenului,
sunt accesorii ale acestuia şi se transmit o dată cu bunul,
fără nici o formalitate specială pentru îndeplinirea
formelor de publicitate imobiliară.
Obligaţiile opozabile şi terţilor - scriptae in rem, se
caracterizează prin faptul că sunt atât de strâns legate de
posesia unui bun, încât creditorul nu poate obţine
15
Corneliu Bîrsan, op.cit., pag.24;
16
Legea nr.18/1991 a fondului funciar, modificată şi republicată în temeiul art.VII din Legea nr.169/1997, publicată
în M.Of. nr.299/27.11.1997;
 11

satisfacerea dreptului său decât dacă posesorul bunului va

fi obligat să respecte acest drept, deşi nu a participat
direct şi personal la naşterea raportului obligaţional.
Menţionăm în acest sens obligaţia cumpărătorului
unui bun ce formează obiectul unui contract de locaţiune,
reglementată în art.1441 Cod civil17. Dacă locatorul vinde
lucrul închiriat sau arendat, cumpărătorul este obligat să
respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare, cu excepţia
cazului în care în contractul de locaţiune s-a prevăzut
desfiinţarea acesteia din cauza vânzării.

1.3.4. Clasificarea obligaţiilor după sancţiunea lor

După sancţiunea lor juridică, obligaţiile se clasifică

în:

- obligaţii civile perfecte;

- obligaţii civile imperfecte.

Obligaţia civilă perfectă este acea obligaţie a cărei

executare este asigurată, în caz de neexecutare de către
debitor, printr-o acţiune în justiţie şi obţinerea unui titlu
executor ce poate fi pus în executare silită.
Obligaţia civilă imperfectă, numită şi obligaţie
naturală, este acea obligaţie care nu poate fi executată
silit, dar dacă a fost executată de bună voie, debitorul nu
mai are posibilitatea să ceară restituirea prestaţiei.

17
Art. 1441 Cod civil dispune că „ dacă locatorul vinde lucrul închiriat sau arendat, cumpărătorul este dator să
respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare, întrucât afost făcută prin act autentic sau prin act privat, dar cu dată
certă, afară numai când desfiinţarea ei din cauza vânzării s-ar fi prevăzut în însuşi contractul de locaţiune.”
 12

În legislaţia noastră civilă sunt reglementate expres

două cazuri de obligaţii naturale, în art. 20 alin. 1 din
Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă18,
respectiv art. 1092 alin. 2 Cod civil.19

1.3.4. Clasificarea obligaţiilor după

raportul cu modalităţile

După cum sunt sau nu afectate de modalităţi,

obligaţiile se clasifică în:
- obligaţii simple;
- obligaţii complexe.

Obligaţiile simple sunt obligaţiile neafectate de

modalităţi şi reprezintă raporturi juridice obligaţionale
care au un creditor şi un debitor, iar obiectul constă într-o
singură prestaţie. Ele se mai numesc obligaţii pure şi
simple, produc efecte ireversibile şi se execută imediat
după ce au luat naştere.
Obligaţiile complexe sunt acele obligaţii afectate de
modalităţi, care prezintă particularităţi în ceea ce priveşte
subiectele, obiectul şi efectele lor.
Modalităţile care afectează o obligaţie civilă sunt
termenul şi condiţia.

1.4. Izvoarele obligaţiilor

18
Conform art. 20 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 „ debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al
creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul
de prescripţie era împlinit.”
19
Art. 1092 1 Cod civil, prevede că „ orice plată presupune o datorie, ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus
repetiţiunii.
Repetiţiunea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale, care au fost achitate de bună voie.”
 13

Prin izvor de obligaţie se înţelege sursa acestuia, adică

actul juridic sau faptul juridic care dă naştere unui raport
juridic obligaţional.
Potrivit Codului civil, sunt considerate izvoare de
obligaţii contractele, cvasicontractele, delictele,
cvasidelictele şi legea.
Contractul este definit în art. 942 Cod civil ca fiind
acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui
sau stinge între dânşii un raport juridic.
Cvasicontractul este, potrivit art. 986 Cod civil, un
fapt licit şi voluntar, din care se naşte o obligaţie către o
altă persoană sau obligaţii reciproce între părţi.
În această categorie sunt incluse:
- gestiunea de afaceri sau gestiunea
intereselor altuia;
- plata lucrului nedatorat sau plata indebitului.
Gestiunea de afaceri constă în fapta unei persoane
care, fără a primi mandat din partea altei persoane,
administrează – gerează – interesele acesteia, dând naştere
la obligaţii reciproce.
Ne aflăm în prezenţa gestiunii de afaceri ori de câte
ori o persoană îndeplineşte, fără însărcinare prealabilă, un
act în interesul altei persoane.
Plata lucrului nedatorat constă în fapta unei persoane
de a plăti unei persoane o datorie inexistentă sau pe care
nu o avea, care dă naştere obligaţiei de restituire
Delictul şi cvasidelictul sunt definite în art. 998 – 999
Cod civil ca fiind fapte ilicite care, datorită împrejurării că
 14

au produs un prejudiciu altei persoane, obligă pe cel care

a cauzat prejudiciul din vina sa, să-l repare.
Deosebirea dintre delict şi cvasidelict constă în forma
vinovăţiei. Astfel, delictul este o faptă ilicită cauzatoare
de prejudicii săvârşită cu intenţie, în timp ce cvasidelictul
este o faptă ilicită săvârşită fără intenţie, din neglijenţă
sau imprudenţă.
Legea este considerată izvor de obligaţie în măsura în
care prin lege se nasc, direct şi nemijlocit, obligaţii civile.
De exemplu, obligaţia de întreţinere reglementată de art.
86 Codul familiei.20
În doctrină21 a fost criticată această clasificare a
izvoarelor de obligaţii, cu motivarea că este incompletă,
deoarece nu face referire şi la actul juridic unilateral,
respectiv inexactă, pentru că nu există consecinţe diferite
în cazul delictului şi cvasidelictului.
Având în vedere criticile formulate, s-a impus
clasificarea izvoarelor de obligaţii în:
- acte juridice:
- contractul;
- actul juridic unilateral.
- fapte juridice:
- fapte juridice licite;
- fapte juridice ilicite cauzatoare de prejudicii.

20
Art. 86 alin. 1 Codul familiei dispune că „obligaţia de întreţinere există între soţ şi soţie, părinţi şi copii, cel care
adoptă şi adoptat, bunici şi nepoţi, străbunici şi strănepoţi, fraţi şi surori, precum şi între celelalte persoane prevăzute
de lege.”
21
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.19;
 15

CAPITOLUL 2
CONTRACTUL

2.1. Definiţia contractului

Codul civil defineşte în art. 942 contractul ca fiind

acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui
sau stinge între dânşii un raport juridic.
Sursa de inspiraţie a Codului civil român în definirea
contractului a constituit-o Codul civil italian, care
prevedea în art. 1098 aceeaşi definiţie adoptată în art. 942.
Titlul III din Cartea a III –a din Codul civil român,
intitulat „ Despre contracte sau convenţii” a generat în
doctrină o problemă în legătură cu existenţa sau
inexistenţa unor deosebiri între cele două noţiuni, contract
şi convenţie, întemeiată pe dispoziţiile art. 1101 din
Codul civil francez, nereprodus de Codul nostru civil,
potrivit căruia contractul este o convenţie prin care una
sau mai multe persoane se obligă să dea, să facă sau să nu
facă ceva.
În sistemul francez22, se consideră că noţiunea de
convenţie este mai largă, reprezentând acordul de voinţă
ce are ca obiect modificarea sau stingerea unei obligaţii

22
Alex Weill, Francois Terre, Droit civil, Les obligations, Dalloz, Paris, 1986, pag. 142;
 16

ori crearea, modificarea sau stingerea unui drept, altul

decât un drept personal.
În cuprinsul Codului civil român , termenul de
contract este sinonim cu acela de convenţie.
Datorită acestui fapt, în literatura juridică s-a
încercat o delimitare a convenţiei faţă de contract.
S-a afirmat că dacă convenţia este genul,
contractul este specia; convenţia este acordul de
voinţă realizat cu scopul de a produce efecte
juridice, iar contractul este convenţia care dă
naştere unei obligaţii.23
Deoarece Codul civil se referă la noţiunea largă a
efectelor contractului, unii autori24 au definit contractul
sau convenţia ca fiind „acordul între două sau mai multe
persoane în scopul de a produce efecte juridice”
O definiţie cuprinzătoare este aceea potrivit căreia :
„prin contract se înţelege acordul de voinţă între două sau
mai multe persoane, prin care se nasc ,se modifică sau se
sting drepturi şi obligaţii, adică un raport juridic de
obligaţii” şi , în sfârşit , potrivit altor autori25, „contractul
este acordul de voinţă care dă naştere, modifică sau stinge
drepturi şi obligaţii”
Din definiţia elaborată în literatura de specialitate se
poate observa că accentul se pune pe efectele juridice
produse de contract , deosebirile constând în aceea că unii
autori includ în definiţia contractului civil toate efectele,
pe câtă vreme alţi autori se referă numai la scopul
23
Matei B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1921, pag. 47;
24
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.47
25
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.25
 17

contractului (acela de a produce efecte juridice, fără a

enumera aceste efecte ).
Contractul civil este folosit în cele mai diverse
raporturi dintre persoane fizice şi juridice: vânzarea-
cumpărarea de bunuri, asigurările, împrumutul ,donaţia,
depozitul, locaţiunea , etc. Frecvenţa acestor contracte ,ca
de altfel însăşi evoluţia dreptului civil ,este strâns legată
de evoluţia dreptului de proprietate.

2.2.Voinţa juridică şi limitele acesteia în cadrul

contractului civil.

După cum am arătat în definiţia contratului civil ,

elementul specific al acestuia este acordul de voinţă al
părţilor , adică întâlnirea concordantă a două sau mai
multe voinţe individuale, cu intenţia părţilor de a produce
efecte juridice.
Voinţa definită ca „ o capacitate a omului de a
propune scopuri şi de a-şi realiza idealuri pe calea unor
activităţi care implică învingerea unor obstacole...
capacitatea omului de a-şi planifica, de a-şi organiza,
efectua şi controla activitatea în vederea realizării
scopurilor”26 are un rol deosebit în materie de contracte
civile şi obligaţii contractuale .
Art.5 din Codul civil dispune că persoanele sunt
libere, prin simpla lor voinţă, să încheie orice fel de
contracte şi să creeze orice fel de obligaţii, cu condiţia de
a nu aduce atingere ordinii publice şi bunelor moravuri.
26
Ion Dogaru, Valenţele juridice ale voinţei, Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1986,pag,16.
 18

Acordul de voinţă intervenit între două sau mai multe

persoane este considerat ca având putere de lege între
aceste persoane , iar, în caz de litigiu, interpretarea
contractului trebuie să se facă după intenţia comună a
părţilor (art.977 Cod civil.)
Reglementările cuprinse în Codul civil cu privire la
voinţa oamenilor în domeniul contractelor şi al
obligaţiilor contractuale, au consacrat, ceea ce
numeşte ,principiul libertăţii de voinţă în materia
contractelor. Acest principiu nu trebuie înţeles ca fiind o
libertate în general ,ci ca pe o libertate pe care o
condiţionează şi o determină viaţa socială şi dispoziţiile
legale.
Principiul libertăţii de voinţă în materia contractelor
poate fi sintetizat astfel:
• fundamentul forţei obligatorii a contractului îl
constituie voinţa părţilor;
• orice contract, în măsura în care este rezultatul
voinţei părţilor, este just şi legitim;
• contractul are putere de lege între părţile
contractante;
• principiul autonomiei de voinţă afirmă deplina
libertate contractuală ,în sensul unei depline libertăţi
de fond şi de formă.
Voinţa juridică a părţilor contractante nu este
nelimitată ,ci ea se poate manifesta în următoarele limite:
• morala existentă la momentul potrivit ;
 19

• nu se pot exercita drepturile subiective decât potrivit

scopului lor economic şi social(art.1-3 din Decretul
nr.31/1954);
• necesitatea social politică ,derivând din nivelul
dezvoltării sociale la momentul respectiv, precum şi din
lege, principiile dreptului , ordinea de drept constituită.

2.3. Clasificarea contractelor civile

2.3.1.Importanţa clasificării contractelor civile

Clasificarea contractelor civile ne dă posibilitatea să

înţelegem că diferitele contracte existente se încadrează în
diferite tipuri ale căror caracteristici pot fi exprimate în
înseşi denumirile date acestor tipuri.
Fiecare dintre clasificările rezultate prezintă
însemnătate pentru stabilirea regimului juridic aplicabil
speciilor de contracte ce se subsumează fiecărui tip.
Categoria juridică pe care o cuprindem sub
denumirea de contract are o sferă foarte bogată. Ea
înglobează o varietate deosebită de specii de contracte.
Abstrăgându-se din aceste specii cele mai generale
caractere , lăsându-se la o parte particularităţile şi toate
celelalte laturi specifice în teoria şi practica dreptului a
fost determinată categoria juridică a contractului, ca izvor
de obligaţii civile.
Între această categorie juridică generală – al cărei
conţinut este concretizat în însăşi definiţia pe care am dat-
 20

o contractului – şi diferitele specii de contracte, se

interpune o anumită clasificare, întemeiată pe diferite
criterii generale, clasificare ce ne va permite o mai justă
caracterizare a fiecărei specii particulare de contract.
Clasificarea ne dă putinţa să înţelegem că, în fond,
toate nenumăratele contracte speciale se încadrează în
diferite tipuri, ale căror caracteristici pot fi exprimate
succint, dar cuprinzător, în înseşi denumirile date acestor
tipuri.
Fiecare dintre clasificările rezultate prezintă
însemnătate pentru stabilirea regimului juridic aplicabil
speciilor de contracte ce se subsumează fiecărui tip. Când
calificăm, de exemplu, un contract bilateral sau
sinalagmatic, vom cunoaşte, fără să fie necesar să facem
alte precizări, că acelui contract i se va aplica un anumit
regim juridic, care este valabil pentru toate contractele
sinalagmatice, fără deosebire.
Toate clasificările generale la care ne vom referi în
continuare sunt necesare tocmai pentru că reduc la un
limbaj sintetic o varietate nesfârşită de forme juridice.

2.3.2. Criterii de clasificare a contractelor

civile.

Principalele criterii de clasificare a contractelor

civile sunt următoarele :
• după modul de formare ;

• după conţinutul lor;

• după scopul urmărit de părţi;
 21

• după efectele produse;

• după modul de executare;
• după corelaţia existentă între ele;
• în raport de nominalizarea în legislaţia civilă;

2.3.2.1 Clasificarea contractelor după modul de

formare

După acest criteriu, contractele civile se clasifică în

contracte consensuale , contracte solemne şi contracte
reale .
Contractele consensuale sunt acele contracte care se
încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor (solo
consensu) , fără nici o formalitate27.
Uneori , părţile înţeleg să consemneze în scris
acordul lor de voinţă , dar aceasta nu pentru valabilitatea
contractului , ci pentru a asigura mijlocul de probă privind
încheierea şi conţinutul contractului.
În cazul acestor contracte, care reprezintă regula în
materie de încheiere a contractelor, manifestarea de voinţă
a părţilor, neînsoţită de nici un fel de formă, este
suficientă pentru încheierea valabilă a contractului.
Contractele solemne sunt acele contracte pentru a
căror încheiere şi valabilitate se cere nu numai acordul de
voinţă ci şi respectarea unei anumite forme cerute de
lege, care, de regulă, este forma autentică.

27
C. Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoinau, op. cit, pag. 489;
 22

Nerespectarea acestei forme este sancţionată cu

nulitatea absolută a contractului, căci respectarea unei
anumite forme este o condiţie de validitate a contractului
(ad validitatem).
Sunt solemne următoarele contracte :donaţia (art.813
Cod civil); vânzarea-cumpărarea de terenuri situate în
intravilan sau extravilan (art.2 alin. 1, art.12 alin. 1 şi art.
14 din Legea nr.54/1998 privind circulaţia juridică a
terenurilor); schimbul de terenuri ( art. 12 alin. 2 din
Legea nr. 54/1998); ipoteca convenţională (art.1772 Cod
civil) ; subrogaţia în drepturile creditorului consimţită de
debitor (art.1107 pct. 2 Cod civil); contractul de arendare
scris (art. 3 şi art. 6 din Legea nr. 16/1994, legea
arendării).
Contractele reale sunt acele contracte pentru a căror
formare, pe lângă acordul de voinţă al părţilor, este
necesară şi remiterea materială a obiectului prestaţiei
uneia din părţi28.
Sunt incluse în categoria contractelor reale:
comodatul , depozitul , gajul , împrumutul de
consumaţie , contractul de transport. Aceste contracte se
consideră încheiate numai în momentul predării sau
remiterii bunului la care se referă.
Dacă se realizează acordul de voinţă al părţilor (chiar
în formă autentică ) , dar acest acord nu este urmat sau
însoţit şi de remiterea materială a lucrului , nu ne aflăm în
prezenţa unui contract real , ci a unei convenţii nenumite ,
o promisiune unilaterală de a contracta

28
C. Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit, pag. 29
 23

2.3.2.2. Clasificarea contractelor după conţinutul

lor

În raport de conţinutul lor, contractele se clasifică în

contracte unilaterale şi contracte bilaterale
(sinalagmatice).
Contractul unilateral este acel contract care dă
naştere la obligaţii numai în sarcina unei părţi.
Potrivit art. 944 Cod civil „ contractul este unilateral
când una sau mai multe persoane se obligă către una sau
mai multe persoane, fără ca acestea din urmă să se
oblige.”
De exemplu, sunt contacte unilaterale contractul de
donaţie, contractul de împrumut, contractul de gaj,
contractul de depozit gratuit.
Contractul unilateral nu se confundă cu actul juridic
unilateral, care este rezultatul voinţei unei singure părţi.29
Astfel, contractul unilateral se formează în baza acordului
de voinţă dintre părţi, chiar dacă ulterior se stabilesc
obligaţii numai în sarcina unei dintre părţi, în timp ce
actul unilateral presupune o singură manifestare de
voinţă.30
Contractul bilateral (sinalagmatic), după definiţia
dată în art. 943 Cod civil, este acel contract în care părţile
se obligă reciproc una către alta.
Acest tip de contract se caracterizează prin
reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor.

29
Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pag.140 - 141
30
Brânduşa Ştefănescu, Raluca Dimitriu, Drept civil pentru învăţământul superior economic, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2002, pag. 268;
 24

Sunt contracte bilaterale contractul de vânzare,

contractul de închiriere, contractul de transport.
De exemplu, în cazul contractului de vânzare –
cumpărare, vânzătorul este creditorul obligaţiei de plată a
preţului şi debitorul obligaţiei de predare a lucrului
vândut, iar cumpărătorul este creditorul obligaţiei de
predare a lucrului vândut şi debitorul obligaţiei de plată a
preţului.
Importanţa clasificării contractelor în unilaterale sau
bilaterale :
• din punct de vedere al efectelor, numai în cazul
contractelor sinalagmatice întâlnim excepţia de
neexecutare, rezoluţiunea, rezilierea şi riscul
contractului;
• din punct de vedere al probelor, înscrisurile sub
semnătură privată prin care se constată contracte
sinalagmatice trebuie să fie făcute, conform art.
1179 Cod civil, în dublu exemplar; în cazul
contractelor unilaterale având ca obiect obligaţia
de plată a unei sume de bani sau de a da o
cantitate de bunuri de gen, conform art. 1180
Cod civil, acestea trebuie să poarte menţiunea
„bun şi aprobat”.

2.3.2.3. Clasificarea contractelor după scopul

urmărit de părţi

După scopul urmărit de părţi, contractele sunt cu titlu

oneros şi cu titlu gratuit.
 25

Contractul cu titlu oneros este acel contract prin

care, în schimbul folosului patrimonial procurat de o parte
celeilalte părţi, se urmăreşte obţinerea altui folos
patrimonial.
Art. 945 Cod civil, defineşte contractul cu titlu oneros
ca fiind acela în care fiecare parte voieşte a-şi procura un
avantaj.
Sunt contracte cu titlu oneros contractul de vânzare –
cumpărare, contractul de locaţiune, contractul de
asigurare,etc.
Codul civil distinge, în art. 947, între contractul
comutativ şi contractul aleatoriu.31
Este comutativ acel contract, cu titlu oneros, la a
cărui încheiere, părţile cunosc existenţa şi întinderea
obligaţiilor.
De exemplu, contractul de vânzare – cumpărare,
contractul de antrepriză, contractul de schimb, contractul
de locaţiune.
Este aleatoriu, acel contract, cu titlu oneros, la a
cărui încheiere părţile cunosc numai existenţa obligaţiilor,
nu şi întinderea acestora, existând şansa unui câştig sau
riscul unei pierderi, datorită unei împrejurări viitoare,
incerte.
Întinderea uneia sau cel puţin a uneia dintre prestaţii
depinde de hazard.
De exemplu, contractul de asigurare, contractul de
rentă viageră
31
Potrivit art. 947 Cod civil „ Contractul cu titlu oneros este comutativ atunci când obligaţia unei părţi este
echivalentul obligaţiei celeilalte.
Contractul este aleatoriu când echivalentul depinde, pentru una sau toate părţile, de un eveniment incert.”
 26

Contractul cu titlu gratuit este acel contract prin

care se procură un folos patrimonial, fără a se urmări
obţinerea altui folos patrimonial în schimb.
Potrivit art. 946 Cod civil, contractul gratuit sau de
binefacere este acela în care una din părţi voieşte a
procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte.
Sunt contracte cu titlu gratuit: contractul de donaţie,
contractul de împrumut fără dobândă, contractul de
mandat gratuit.
Contractele cu titlu gratuit se subclasifică în contracte
dezinteresate şi liberalităţi.
Contractul dezinteresat este acel contract cu titlu
gratuit, prin care una din părţi procură celeilalte părţi un
folos patrimonial, fără să-şi micşoreze patrimoniul.
De exemplu, contractul de mandat gratuit, contractul
de depozit neremunerat, comodatul.
Liberalităţile sunt contracte cu titlu gratuit, prin care
una din părţi îşi micşorează patrimoniul prin folosul
patrimonial procurat celeilalte părţi.
Contractul de donaţie reprezintă un exemplu de
liberalitate.
Importanţa acestei clasificări constă în următoarele:
• în scopul ocrotirii intereselor persoanelor fizice
lipsite de capacitate de exerciţiu, legea interzice
reprezentanţilor legali să facă donaţii în numele
celor pe care îi reprezintă şi, de asemenea,
interzice minorilor cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, să facă donaţii, chiar dacă au
 27

încuviinţarea ocrotitorilor legali şi a Autorităţii

tutelare;
• sub sancţiunea nulităţii absolute, legea prevede
că donaţia trebuie încheiată în formă autentică;
• contractele cu titlu gratuit se prezumă că se
încheie intuitu personae, de aceea eroarea asupra
persoanei constituie cauză de anulare a
contractelor;
• moştenitorii rezervatari ai donatorului au dreptul
de a cere raportul donaţiilor la masa succesorală
pentru stabilirea rezervei succesorale şi pot să
ceară reducţiunea lor în cazul în care depăşesc
cotitatea disponibilă;
• revocarea contractelor cu titlu gratuit, prin
acţiunea pauliană, introdusă de creditori, se
exercită în condiţii mult mai uşoare decât atunci
când se intentează împotriva contractelor cu titlu
oneros încheiate de debitor cu terţe persoane;
• în cazul contractelor cu titlu oneros, obligaţiile
părţilor şi răspunderea lor contractuală sunt
reglementate cu mai multă severitate decât în
cazul contractelor cu titlu gratuit.32

2.3.2.4. Clasificarea contractelor după efectele

produse

În funcţie de efectele produse33, contractele se

clasifică în două grupe:
32
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 30; Liviu Pop, op. cit., pag.40-41;
33
Constantin Stănescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 39 – 40; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.56;
 28

1. prima grupă cuprinde:

- contractele constitutive sau translative de
drepturi reale;
- contractele generatoare de drepturi de
creanţă.
2. cea dea doua grupă cuprinde:
- contracte constitutive sa translative de
drepturi;
- contracte declarative de drepturi.

Contractele constitutive sau translative de drepturi

reale sunt acele contracte prin care se constituie sau se
transmite un drept real (dreptul de proprietate, dreptul de
uzufruct, dreptul de uz, dreptul de servitute, dreptul de
superficie).
Contractele generatoare de drepturi de creanţă
sunt acele contracte prin care iau naştere raporturile
juridice obligaţionale.
Contractele constitutive sau translative de
drepturi sunt acele contracte care produc efecte ex nunc
(pentru viitor) din momentul încheierii lor.
De exemplu, contractul de vânzare – cumpărare,
contractul de donaţie, contractul de gaj, contractul de
ipotecă convenţională.
Contractele declarative de drepturi sunt acele
contracte care au ca efect consolidarea sau definitivarea
unui drept preexistent.
De exemplu, contractul de tranzacţie.
 29

1. Clasificarea contractelor după modul de

executare

În funcţie de modul de executare contractele pot fi

contracte cu executare imediată şi contracte cu executare
succesivă34.
Contractele cu executare imediată sunt acele
contracte care presupun o executare instantanee, care se
produce la un singur moment
Contractele cu executare succesivă sunt contractele
a căror executare presupune mai multe prestaţii eşalonate
în timp.
Această clasificare a contractelor prezintă interes
practic deoarece:
• în caz de neexecutare sau executare
necorespunzătoare, sancţiunea care intervine este
rezoluţiunea contractului, în cazul contractelor cu
executare imediată şi rezilierea, în cazul
contractelor cu executare succesivă;
• dacă se desfiinţează un contract cu executare
imediată, ca efect al nulităţii ori al rezoluţiunii,
efectele desfiinţării se produc şi pentru trecut,
contractul considerându-se desfiinţat din
momentul încheierii sale;
• în cazul desfiinţării unui contract cu executare
succesivă, efectele datorate desfiinţării se produc
numai pentru viitor, contractul considerându-se

34
Paul Mircea Cosmovici, Drept civil, Drepturi reale, Obligaţii, Codul civil, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, pag.
197;
 30

desfiinţat din momentul constatării cauzei de

desfiinţare;
• suspendarea executării, din motive de forţă
majoră, se aplică numai contractelor cu executare
succesivă;
• calculul prescripţiei extinctive este diferit, în
sensul că la contractele cu executare succesivă se
calculează pentru fiecare prestaţie un termen de
prescripţie.

2. Clasificarea contractelor după nominalizarea

în legislaţie

În raport de nominalizarea în legislaţia civilă,

contractele se clasifică în contracte numite şi contracte
nenumite.35
Contractele numite sunt acele contracte care au o
denumire stabilită de legea civilă şi o reglementare
proprie.
Sunt contracte numite: contractul de vânzare –
cumpărare, contractul de donaţie, contractul de locaţiune,
contractul de mandat, etc.
În cazul acestor contracte, simpla calificare şi
încadrare într-un anumit tip de contract este suficientă
pentru a-i cunoaşte regimul juridic.
Contractele nenumite sunt acele contracte care nu au
o denumire şi o reglementare proprie.
Conţinutul acestor contracte este stabilit de părţi, fie
prin combinarea unor elemente specifice unor contracte
35
Florin Ciutacu, Cristian Jora, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Themis Cart, Bucureşti, 2003, pag.29;
 31

numite, fie prin introducerea unor elemente noi,

independent de orice contract numit.

3. Clasificarea contractelor după corelaţia dintre

ele

După corelaţia dintre ele, contractele se clasifică în

contracte principale şi contracte accesorii.
Contractele principale sunt acele contracte care au o
existenţă de sine stătătoare şi a căror soartă nu depinde de
aceea a altor contracte încheiate între părţi.
Contractele accesorii sunt acele contracte care
însoţesc unele contracte principale şi depind de soarta
acestora.
De exemplu, contractul de gaj, contractul de ipotecă,
clauza penală.
Valabilitatea şi menţinerea contractului principal se
examinează în mod de sine stătător, în timp ce soarta
contractului accesoriu va fi examinată nu numai în funcţie
de elementele sale intrinseci, dar şi în funcţie de soarta
contractului principal pe care îl însoţeşte, conform regulii
accesorium sequitur principale.

4. Clasificarea contractelor după modul în care se

exprimă voinţa părţilor

Acest criteriu permite clasificarea contractelor în

contracte negociate, contracte de adeziune, contracte
obligatorii.
 32

Contractele negociate sunt acele contracte în cadrul

cărora părţile discută, negociază, toate clauzele.
De exemplu, în cazul unui contract de vânzare –
cumpărare părţile discută predarea lucrului, preţul,
modalitatea de plată.
Contractele de adeziune sunt contractele redactate
total sau parţial de către una din părţile contractante şi pe
care cealaltă parte nu poate să le modifice. Dacă acceptă
clauzele, pur şi simplu, cealaltă parte aderă la un contract
preredactat.
De exemplu, contractul de transport, contractul de
furnizare.
Contractele obligatorii sunt acele contracte ale căror
condiţii de încheiere sunt impuse de lege.
De exemplu, asigurarea de răspundere civilă pentru
proprietarii de autovehicule, încheiat în baza Legii nr.
136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România.

Încheierea contractului

Prin încheierea contractului se înţelege realizarea

acordului de voinţă al părţilor asupra clauzelor
contractuale. Acest acord se realizează prin întâlnirea
concordantă, sub toate aspectele, a unei oferte de a
contracta cu acceptarea acelei oferte.36
Încheierea contractului înseamnă, în egală măsură,
analiza mecanismului de formare a acordului de voinţă şi

36
Eugeniu Safta – Romano, Drept civil, Obligaţii, Ed. Neuron, Focşani, 1994, pag. 53, Constantin Stătescu,
Corneliu Bîrsan, op. cit., pag 43, Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag.36;
 33

examinarea condiţiilor esenţiale pentru validitatea unei

convenţii.
Potrivit art. 948 Cod civil, condiţiile esenţiale pentru
validitatea unei convenţii sunt : capacitatea de a contracta,
consimţământul valabil al părţii care se obligă, un obiect
determinat şi o cauză licită.

2.4.1. Capacitatea de a contracta

Capacitatea civilă37 este expresia care desemnează

capacitatea în dreptul civil. Ea are ca gen proxim
capacitatea juridică, care reprezintă capacitatea generală
de a fi titular de drepturi şi obligaţii. În structura
capacităţii civile intră două elemente: capacitatea de
folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Actul normativ de bază în materia capacităţii civile
este Decretul nr. 31/195438.
Pentru încheierea valabilă a contractului este necesar
ca părţile să aibă capacitatea de a contracta.
În doctrină39, capacitatea de a contracta a fost definită
ca fiind o parte a capacităţii juridice civile (de folosinţă
sau de exerciţiu) constând în aptitudinea persoanei (fizice
sau juridice) de a încheia, personal sau prin reprezentare,
contracte civile.

37
Pentru dezvoltări a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1982, pag. 31
– 35; Ion Dogaru, Elementele dreptului civil. Introducere în dreptul civil, Subiectele dreptului civil, ED. Şansa,
Bucureşti, 1993, pag. 482; Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001,
pag. 388;
38
Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, publicat în B.Of. nr. 8/30.14.1954, modificat prin
Legea nr. 4/1956, publicată în B.Of. nr. 11/4.04.1956;
39
Mircea Mureşan, Capacitatea de a contracta, Dicţionar de drept civil, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1980, pag. 65;
 34

Art. 949 Cod civil prevede că poate contracta orice

persoană ce nu este declarată incapabilă de lege, iar art.
950 Cod civil dispune că sunt necapabili de a contracta,
minorii, interzişii şi, în genere, toţi acei cărora legea le-a
prohibit oarecare contracte.
Din redactarea celor două texte rezultă că în materia
încheierii contractului, regula este capacitatea, iar
excepţia incapacitatea.
Instituirea incapacităţilor are drept scop fie ocrotirea
celor supuşi interdicţiilor sau îngrădirilor ce decurg din
ele, fie ocrotirea unor terţi sau a unor interese obşteşti, fie
realizarea concomitentă a acestor două obiective.40
Există incapacităţi generale şi incapacităţi speciale.
Stabilirea scopului fiecărei incapacităţi are
importanţă deoarece în funcţie de aceasta se va aplica
sancţiunea nulităţii absolute – în cazul în care
incapacitatea a avut ca scop protejarea unui interes public
– ori nulitatea relativă – în cazul în care incapacitatea a
avut drept scop doar protecţia incapabilului sau a unei
anumite persoane.
În raport de art. 11 din Decretul nr. 31/1954
incapacităţile generale îi vizează pe minorii care nu au
împlinit vârsta de 14 ani şi interzişii judecătoreşti.
Incapacităţile parţiale sau speciale se referă numai la
anumite categorii de persoane care nu pot încheia unele
contracte. De exemplu, pentru contractul de vânzare –
cumpărare41 legea prevede anumite incapacităţi speciale,

40
Doru Cosma, teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, pag. 184 - 185
41
Francisc Deak, Tratat de drept civil. Contractele speciale, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, pag. 29 –33; Dan Chirică,
Drept civil, Contracte speciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pag. 36 –40;
 35

care au natura juridică a unor interdicţii de a vinde şi

cumpăra sau de a cumpăra:
• vânzarea între soţi este interzisă (art. 1307 Cod
civil);
• tutorii nu pot cumpăra bunurile persoanelor de
sub tutela lor cât timp socotelile definitive ale
tutelei n-au fost date şi primite (art.1308 pct. 1
Cod civil);
• mandatarii, atât convenţională, cât şi legali,
împuterniciţi a vinde un lucru nu pot să-l
cumpere(art. 1308 pct. 2 Cod civil);
• persoanele ce administrează bunuri ce aparţin
statului, comunelor, oraşelor, municipiilor sau
judeţelor, nu pot cumpăra bunurile aflate în
administrarea lor ( art.1308 pct.3 Cod civil);
• funcţionarii publici nu pot cumpăra bunurile
statului sau unităţilor administrativ-teritoriale
care se vând prin mijlocirea lor (art. 1308 pct. 4
Cod civil);
• judecătorii, procurorii şi avocaţii nu pot deveni
cesionari (cumpărători) de drepturi litigioase care
sunt de competenţa Curţii de Apel în a cărei
circumscripţie îşi exercită funcţia sau profesia
(art. 1309 Cod civil); iar în cazul judecătorilor de
la Curtea Constituţională, Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie şi al procurorilor de la Parchetul
general de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, interdicţia se întinde pe tot teritoriul
ţării;
 36

• proprietatea funciară a dobânditorului şi a

familiei sale nu poate depăşi 200 ha teren agricol
în echivalent arabil (art. 2 alin. 2 din Legea nr.
54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor),
iar încălcarea acestei interdicţii se sancţionează
cu reducţiunea actului juridic până la limita
suprafeţei legale;
• persoanele insolvabile nu pot cumpăra bunurile
imobile care se vând prin licitaţie publică (art.
535 Cod proc.civilă).

2.4.2. Consimţământul părţii care se obligă

Consimţământul (cum sentire) este definit ca fiind

acordul de voinţe al părţilor unui contract, acord de
voinţe (concursus voluntatum)care constituie însuşi
contractul şi dă naştere, ca atare, obligaţiilor
respective.42
În sens restrâns, prin consimţământ se înţelege voinţa
unei dintre părţi manifestată la încheierea contractului,43
sau voinţa unilaterală a părţilor ce se obligă de a-şi
manifesta achiesarea la propunerea făcută de cealaltă
parte.44
Pentru a dobândi valoare juridică, consimţământul
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să emane de
la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenţia

42
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.52 – 53;
43
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag. 63;
44
Veronica Stoica, Nicolae Puşcaş, Petrică Truşcă, Drept civil. Instituţii de drept civil, Edd. Universul Juridic,
Bucureşi, 2003, pag.280;
 37

de a produce efecte juridice, să fie exteriorizat şi să nu fie

alterat de vicii de consimţământ.
Viciile de consimţământ sunt eroarea, dolul (viclenia),
violenţa şi leziunea,45 iar potrivit art. 953 Cod civil
consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare,
smuls prin violenţă sau surprins prin dol.
Eroarea poate fi definită ca falsa reprezentare a unor
împrejurări la încheierea actului juridic.
Eroarea obstacol este cea mai gravă formă de eroare,
care face ca voinţa celor două părţi să nu se întâlnească,
împiedicând însăşi formarea contractului. Această formă
de eroare este o eroare distructivă de consimţământ,
pentru că distruge consimţământul, ceea ce echivalează cu
lipsa consimţământului, motiv pentru care operaţia
juridică afectată de o astfel de eroare este lovită de
nulitate absolută.
Sunt considerate erori obstacol, eroarea asupra naturii
actului juridic ( error in negotio) şi eroarea asupra
identităţii obiectului actului juridic (error in corpore).
Această soluţie este acceptată, de lege lata, atât în
doctrină cât şi în practica judiciară. Astfel, instanţa a
admis acţiunea având ca obiect declararea nulităţii
absolute a unui contract de vânzare – cumpărare, pentru
eroare obstacol, reţinând că vânzătoarea a făcut dovada că
intenţia sa a fost aceea de a încheia un contract de
întreţinere şi nu de vânzare – cumpărare, în condiţiile în

45
Aurelian Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, pag. 163; Ion
Rucăreanu, Tratat de drept civil, vol. I, Teoria Generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, pag. 281; Gh. Beleiu, op.
cit., pag.135;
 38

care nici nu a primit preţul vânzării, având credinţa că va

fi întreţinută de pârâţi.46
Eroarea viciu de consimţământ este falsa reprezentare
a realităţii ce cade fie asupra calităţii substanţiale ale
actului – error in substantiam – fie asupra persoanei
contractante – error in personam -.
Potrivit prevederilor art. 954 Cod civil, ignorarea sau
greşita cunoaştere a realităţii constituie viciu de
consimţământ în două ipoteze: când cade asupra
substanţei obiectului prestaţiei părţilor şi când se referă la
persoana cu care s-a încheiat actul.
Pentru ca eroarea să fie cauză de anulare a contractului
este necesar ca ea să fie cauza unică şi determinantă a
consimţământului deoarece nu orice eroare viciază
consimţământul.
În materia vânzării, între eroare asupra substanţei
obiectului prestaţiei părţilor şi viciile ascunse,
reglementate de art. 1352 – 1360 Cod civil, există o
strânsă legătură, ambele situaţii fiind generate de
cunoaşterea inexactă a realităţii, iar sancţiunea prevăzută
are ca scop să ocrotească victima erorii.
Sub acest aspect, în practica judiciară,47 s-a argumentat
că „ între eroare asupra substanţei şi viciile ascunse există
o distincţie netă: eroarea asupra substanţei deschide calea
acţiunii în anulare, care poate să fie exercitată chiar de
vânzător, atunci când ea priveşte substanţa prestaţiei
proprii, în vreme ce viciile ascunse din materia vânzării
permit doar cumpărătorului opţiunea între acţiunea în
46
Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă, Decizia nr. 1072/1998, nepublicată;
47
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, Decizia nr. 160/1993 în „Dreptul „ nr. 7/1994, pag. 84;
 39

rezoluţiunea contractului şi acţiunea în micşorarea

preţului.”
Un alt viciu de consimţământ care atrage nulitatea
relativă a contractului este dolul – sau viclenia – care
constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin
mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să
încheie un contract.
Potrivit art. 960 alin. 1 Cod civil, dolul este o cauză de
nulitate a convenţiei atunci când mijloacele viclene,
întrebuinţate de una din părţi sunt astfel, încât este evident
că, fără aceste maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat.
În doctrină, 48a fost susţinut şi punctul de vedere
conform căruia, eroarea provocată prin dol este, în
realitate, o nulitate pentru eroare asupra cauzei, iar
sancţiunea care intervine în acest caz, ar trebui să fie
nulitatea absolută.
Codul civil reglementează violenţa în patru
articole.49Pornind de la consacrarea legislativă, doctrina50
a definit violenţa ca fiind acel viciu de consimţământ care
constă în ameninţarea unei persoane cu un rău care îi
produce o temere ce o determină să încheie un act
juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Pentru a stabili dacă temerea a fost determinantă,
instanţele de judecată trebuie să facă aprecierea ei în
48
Eugen Barasch, Dol et cause, Essai d’une theorie realiste du dol en droit francais, în Revue Generale du Droit, de
la Legislation et de la Jurisprudence, 1932;
49
Art. 955 Cod civil: „Violenţa în contra celui ce s-a obligat este cauză de nulitate, atunci când este exercitată de altă
persoană decât aceea în folosul căreia s-a făcut convenţia”; art. 956 : „Este violenţă totdeauna când, spre a face pe o
persoană de a contracta, i s-a insuflat temerea, raţională după dânsa, că va fi expusă persoana sau averea sa unui rău
considerabil şi prezent. Se ţine cont în această materie de etate, de sex şi de condiţia persoanelor”; art. 957:
„Violenţa este cauză de nulitate a convenţiei şi când s-a exercitat asupra soţului sau a soţiei, asupra descendenţilor
sau ascendenţilor”; art. 958: „Simpla temere reverenţioasă, fără violenţă, nu poate anula convenţia.”
50
Gh. Beleiu, op. cit., pag. 139; Ion Dogaru, op. cit., pag.220, Aspazia Cojocaru, Drept civil. Partea generală, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pag. 202; Gabriel Boroi, op. cit., pag. 167;
 40

concret, în raport atât cu persoana victimei, cât şi cu

împrejurările în care s-a încheiat contractul. În acest sens,
Curtea Supremă de Justiţie51, investită cu soluţionarea
unui recurs extraordinar împotriva unor hotărâri
judecătoreşti prin care s-a admis acţiunea în anularea
contractului de vânzare – cumpărare pentru vicierea
consimţământului vânzătorului, a decis că „ instanţele de
fond şi recurs, faţă de probele existente la dosar, au fost
îndreptăţite să reţină că autorul reclamantei, cu voinţa
slăbită de boală şi bătrâneţe, sub imperiul constrângerii
morale exercitate asupra sa de către cele două pârâte, a
consimţit să încheie contractul de vânzare – cumpărare cu
privire la apartament, înstrăinare pe care n-ar fi făcut-o şi
nici nu ar fi avut motive să o facă.”
Ameninţarea care constituie substanţa violenţei trebuie
să fie ilicită. Aceasta înseamnă că dacă ea priveşte un rău
care nu are nimic ilicit, sau exercitarea unui drept, nu ne
vom găsi în prezenţa unui act de violenţă. Astfel,
ameninţarea cu executarea unei creanţe sau cu
introducerea unei acţiuni în justiţie, nu reprezintă acte de
violenţă.
În practica judiciară s-a stabilit că este valabil
contractul de vânzare – cumpărare în care s-a stipulat că
obligaţia cumpărătoarei de plată a preţului se execută prin
renunţarea acesteia la creanţa ce o avea împotriva
vânzătorului.
În acest sens, instanţa 52a respins acţiunea vânzătorului
având ca obiect anularea contractului de vânzare-
51
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, Decizia nr. 200/1993, nepublicată;
52
Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, Decizia nr. 1214/1997, în Culegere de practică judiciară, Iaşi, 1998, pag.14-15;
 41

cumpărare pentru vicierea consimţământului prin

violenţă, cu următoarea motivare: „ s-a dovedit că
reclamantul, care a cerut să se anuleze contactul de
vânzare – cumpărare, a încheiat aceste contract în scopul
stingerii obligaţiei sale de plată a creanţei, prin renunţarea
creditoarei la creanţa pe care o avea împotriva
reclamantului, scop ce nu este contrar ordinii publice şi
bunelor moravuri. Fapta cumpărătoarei de a-l fi ameninţat
pe vânzător cu executarea creanţei, ca şi temerile acestuia
de consecinţele executării, nu constituie nici o violenţă, ca
viciu de consimţământ, aşa încât acţiunea nu este
întemeiată.”
Leziunea este acel viciu de consimţământ care constă
în disprroporţia văsită de valoare dintre două prestaţii.
Potrivit art. 25 din Decretul nr. 32/1954, acţiunea în
anulare pentru leziune se restrânge la minorii care, având
vârsta de 14 ani împliniţi, încheie singuri, fără
încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, acte juridice pentru
a căror valabilitate nu se cere şi încuviinţarea prealabilă a
autorităţii tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo
vătămare.
Legiuitorul a admis anularea pentru leziune numai
dacă actele încheiate de minorii între 14 şi 18 ani care, în
acelaşi timp, sunt acte de administrare şi au fost încheiate
de minori fără încuviinţarea ocrotitorului legal, sunt
lezionare pentru minor şi sunt comutative.

2.4.3. Obiectul contractului

 42

Potrivit art. 962 Cod civil, obiectul convenţiilor este

acela la care părţile, sau numai una din părţi, se obligă.
Pentru valabilitatea contractului se cere întrunirea unor
condiţii generale, respectiv: să existe, să fie în circuitul
civil, să fie determinat sau determinabil, să fie posibil, să
fie licit şi moral.
Condiţia existenţei obiectului contractului trebuie să
fie îndeplinită la momentul încheierii acestuia, deoarece
dacă lipseşte obiectul, lipseşte o condiţie esenţială a
contractului, ceea ce va atrage nulitatea absolută a
acestuia. Astfel, art. 1311 Cod civil prevede că dacă în
momentul vânzării lucrul era pierit în tot, vinderea este
nulă.
Pentru anumite contracte se cer întrunite şi condiţii
speciale, cum ar fi: cel ce se obligă să fie titularul
dreptului subiectiv, să existe autorizaţia administrativă
prevăzută de lege, obiectul să constea într-un fapt
personal al debitorului.

2.4.4. Cauza contractului

Cauza sau scopul este acel element al contractului

care constă în obiectivul urmărit la încheierea acestuia.
Art. 948 pct. 4 Cod civil, enumeră printre condiţiile
esenţiale pentru valabilitatea unei convenţii o cauză licită,
iar art. 966 Cod civil, prevede că obligaţia fără cauză sau
fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un
efect.
În sistemul dreptului civil român, nevalabilitatea
cauzei atrage nulitatea absolută a contractului atunci când
 43

lipseşte cauza datorită scopului imediat (causa proxima)

ori aceasta este ilicită sau imorală.
În dreptul francez53, s-au exprimat opinii diferite, în
sensul că sancţiunea nulităţii absolute intervine numai
pentru cauză imorală şi cauză ilicită, în timp ce absenţa
cauzei este sancţionată cu nulitatea relativă sau cu
nulitatea absolută
Lipsa cauzei atrage nulitatea absolută atunci când se
datorează: lipsei obiectului contraprestaţiei în contractele
sinalagmatice, lipsei remiterii bunului în contractele reale,
lipsei elementului aleatoriu – riscul – în contractele
aleatorii.
Conform art. 968 Cod civil, cauza ilicită este cea
prohibită de lege, contrară bunelor moravuri şi ordinii
publice.
Cauza este ilicită când rezultatul ce se tinde a se obţine
şi care a constituit motivul impulsiv şi determinant la
încheierea actului juridic reprezintă consideraţia unui
scop nepermis, contrar ordinii publice, economice şi
sociale.54

Oferta de a contracta
2.5.1. Noţiune

Oferta de a contracta (policitaţiunea) este propunerea

pe care o persoană o face unei alte persoane sau
publicului, de a încheia un contract în anumite condiţii.55
53
Jean – Luc Aubert, Introduction au droit et themes fondamentaux du droit civil, Dalloz, Paris, 2000, pag. 253;
Muriel Bougeois, Droit civil, Obligations, Responsabilite civile, Centre de Publications Universitaires, , Paris, 2000,
pag.69;
54
Ion Dogaru, op. cit., pag.139;
55
Liviu Pop, op. cit., pag 46;
 44

2.5.2. Forma ofertei

În principiu, nu se cere nici o condiţie specială pentru

forma ofertei, aceasta putând fi exprimată prin oricare din
modurile de exteriorizare a voinţei juridice, în scris,
verbal, expres sau tacit; situaţie consacrată şi în doctrina
franceză.56
Acest lucru se explică prin faptul că în raport de
principiul libertăţii contractuale, autorii Codului civil nu
au impus nici o condiţie specială de formă pentru
valabilitatea ofertei.

2.5.3. Felurile ofertei de a contracta

Oferta de a contracta poate fi de mai multe feluri:

a) în funcţie de persoana căreia îi este adresată:
- ofertă adresată unei persoane determinate;
- ofertă adresată unor persoane nedeterminate
(publicului).
b)în funcţie de precizarea termenului în care trebuie
să se realizeze acceptarea ei de către destinatar:
- ofertă cu termen;
- ofertă fără termen.

2.5.4. Condiţiile ofertei

56
Corinne Renault – Brahinsky, Droit civil. Les obligations, Ed, Gualino, Paris, 1999, pag.43;
 45

Pentru ca o ofertă să fie valabilă se cer întrunite două

categorii de condiţii:
a) condiţii generale
Fiind o manifestare de voinţă, oferta de a contracta
trebuie să îndeplinească toate condiţiile generale de
validitate ale consimţământului:
- să provină de la o persoană cu discernământ;
- să fie exprimată cu intenţia de a produce
efecte juridice;
- să fie exteriorizată;
- să nu fie afectată de vicii de consimţământ.
b) condiţii speciale:
- să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă,
conştientă, neviciată şi cu intenţia de a
angaja din punct de vedere juridic;
- să fie fermă şi neechivocă, în sensul că
trebuie să exprime voinţa neîndoielnică de a
încheia contractul prin simpla acceptare;
- să fie precisă şi completă, respectiv să
cuprindă elementele necesare pentru
încheierea contractului.

2.5.5. Forţa obligatorie a ofertei

Forţa obligatorie a ofertei se analizează anterior

acceptării ei, deoarece după ce a fost acceptată se încheie
contractul, iar contractului i se aplică regulile privind
puterea obligatorie a contractului.
În Codul civil nu există reglementări referitoare la
forţa obligatorie a ofertei, dar prin art. 37 din Codul
 46

comercial a fost instituită regula potrivit căreia, până la

momentul încheierii contractului, oferta şi acceptarea
ofertei sunt revocabile.
În analiza forţei obligatorii a ofertei se disting două
situaţii, după cum oferta a ajuns sau nu la destinatar:
• Dacă oferta nu a ajuns la destinatar, ofertantul o
poate revoca, însă se cere ca revocarea să ajungă
la destinatar cel mai târziu odată cu oferta;
• Dacă oferta a ajuns la destinatar, soluţia este
diferită, după cum oferta este cu termen sau fără
termen, respectiv:
- dacă oferta este cu termen, ofertantul este
obligat să o menţină până la expirarea
termenului;
- dacă oferta este fără termen, ofertantul este
obligat să o menţină un interval de timp
rezonabil pentru a da posibilitatea
destinatarului să se pronunţe asupra ei.
Oferta devine caducă la expirarea termenului, în cazul
ofertei cu termen, precum şi în situaţiile în care ofertantul
devine incapabil sau moare mai înainte de acceptarea
ofertei, iar acceptarea ulterioară rămâne fără efecte.
Revocarea intempestivă a ofertei va atrage
răspunderea ofertantului pentru toate prejudiciile produse
ca urmare a retragerii ofertei.

Promisiunea de vânzare
 47

Promisiunea de vânzare este un antecontract care dă

naştere unui drept de creanţă, una dintre părţi având o
obligaţie de a face faţă de cealaltă parte – să vândă în
viitor un anumit bun -, iar beneficiarul promisiunii are un
drept de opţiune, în sensul de a cumpăra sau nu bunul.
Spre deosebire de oferta de a contracta, care este un
act juridic unilateral, în cazul promisiunii de vânzare, o
persoană primeşte promisiunea proprietarului de a vinde
acel bun, rezervându-şi dreptul de a-şi manifesta ulterior
consimţământul de a cumpăra bunul.57
Din definiţia dată rezultă că promisiunea de vânzare
este un contract unilateral, deoarece dă naştere la obligaţii
numai în sarcina promitentului.
Promisiunea de vânzare poate fi nu numai unilaterală,
ci şi bilaterală – de a vinde şi cumpăra – în ipoteza în care
ambele părţi se obligă să încheie în viitor, la preţul
stabilit, contractul de vânzare – cumpărare.
În materia bunurilor imobile, actele juridice
constatate prin înscrisuri sub semnătură privată, încheiate
sub imperiul Decretului nr. 144/195858 şi al Legilor nr.
58/197459 şi 59/197460 sunt nule ca şi contracte de vânzare
– cumpărare, dar constituie antecontracte, în virtutea
principiului conversiunii actelor juridice.61
57
Bogadan Dumitrache, Marian Nicolae, Romeo Popescu, Instituţii de drept civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2001, pag.300;
58
Decretul nr. 144/1958 privind reglementarea eliberării autorizaţiilor de construire, reparare şi desfiinţare a
construcţiilor, precum şi a celor referitoare la înstrăinările şi împărţelile terenurilor cu sau fără construcţii, publicat
în B.Of. nr. 15/29.03.1958, intrat în vigoare la 29.03.1058 şi abrogat la 7.08.1991 prin art. 41 din Legea nr. 50/1991,
publicată în M.Of. nr. 167/7.02.1991;
59
Legea nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului şi a localităţilor urbane şi rurale, publicată în B.Of. nr.
135/1.11.1974, abrogată prin Decretul – Lege nr. 1/26.12.1989;
60
Legea nr. 59/1974 cu privire la fondul funciar, publicată în B.Of. nr. 138/5.11.1974, abrogată prin Decretul –Lege
nr. 9/31.12.1989;
61
Valeriu Stoica, Flavius Baias, Executarea silită a antecontractelor de vânzare – cumpărare a imobileleor în
condiţiile abrogării art. 12 din Decretul nr. 144/1958, în „Dreptul” nr. 3/1992; Vasile Pătulea, Aplicarea în timp a
legii civile, în legătură cu înstrăinările de imobile, în „Dreptul” nr. 11/1992, pag.29-39;Eugeniu Safta- Romano,
 48

Astfel, printr-un înscris sub semnătură privată se va

poate constata doar existenţa unui antecontract de vânzare
– cumpărare, iar din aceste antecontract ia naştere
obligaţia părţilor de a face tot ce este necesar pentru ca
înstrăinarea să aibă loc. Dacă promitentul – vânzător nu
îşi respectă obligaţia şi vinde lucrul unei alte persoane,
beneficiarul – cumpărător nu poate cere predarea lucrului,
deoarece nu a devenit proprietar, iar vânzarea încheiată cu
altă persoană este – sub rezerva fraudei la lege – este
valabilă. În această situaţie, beneficiarul – cumpărător nu
poate cere decât daune – interese. Dacă lucrul se mai
găseşte în patrimoniul vânzătorului şi nu există alte
impedimente legale, oricare dintre părţile antecontractului
de vânzare – cumpărare poate cere instanţei de judecată,
alternativ:
- acordarea de daune – interese;
- obligarea promitentului, sub sancţiunea
daunelor cominatorii, la încheierea
contractului;
- pronunţarea, în baza art. 1073 şi 1077 Cod
civil a unei hotărâri care să ţină loc de
contract de vânzare – cumpărare.62
Instanţele judecătoreşti63, investite cu
soluţionarea unor astfel de pricini, au decis în sensul
că pot pronunţa , pe baza unui antecontract de
vânzare – cumpărare, o hotărâre care să ţină loc de
Regimul juridic al antecontractelor privind înstrăinările imobiliare subsecvent abrogării Decretului nr. 144/1958, în
„Dreptul” nr. 9/1993, pag.27 – 33;Flavius Baias, Efectele juridice ale antecontractului de vânzare – cumpărare a
unei construcţii, în condiţiile abrogării Decretului nr. 14471958, în”Dreptul” nr.7/1994, pag.30;
62
Francisc Deak, op. cit., pag.21-22;
63
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 2614/1991, în „Dreptul”nr.8/1992, deciziile nr. 221/1993,
nr.222/1993, nr.879/1993, nr.2339/1993, în Jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie, 1993, pag.41 – 53; deciziile nr.
765/1993, nr. 1356/1993 şi nr. 1448/1993, în „Dreptul” nr.7/1994, pag.75-79;
 49

act contract de vânzare – cumpărare, întemeindu-se

pe dispoziţiile art. 1073 şi 1077 Cod civil.

Acceptarea ofertei

2.7.1. Definiţie

Acceptarea ofertei este cea de a doua latură a

consimţământului şi constă în manifestarea voinţei
juridice a unei persoane dea încheia un contract în
condiţiile stabilite în oferta ce i-a fost adresată în acest
scop.64

2.7.2. Felurile acceptării ofertei

Acceptarea ofertei poate fi de două feluri:

1. expresă, care poate fi în scris sau verbal;
2. tacită, care rezultă din anumite acţiuni.
Referitor la acceptarea tacită, s-a pus problema
valorii pe care o are simpla tăcere a unei persoane cărei i
s-a adresat o ofertă, în condiţiile în care, prin ea însăşi,
tăcerea nu poate avea valoare de acceptare. Cu caracter de
excepţie, prin lege sau în practica judecătorească, se
consideră că tăcerea poate să însemne acceptare a ofertei
în următoarele cazuri:
• legea admite tacita reconducţiune – tacita
reînchiriere -65

64
Liviu Pop, op.cit., pag.50-51;
65
Potrivit art. 1437 Cod civil „ după expirarea termenului stipulat în contractul de locaţiune, dacă locatarul rămâne
şi e lăsat în posesie, atunci se consideră locaţiunea ca reînnoită”;
 50

• părţile pot să fi convenit, mai înainte, ca simpla

tăcere după primirea ofertei să aibă valoare de
acceptare;
• atunci când oferta este făcută exclusiv în
interesul celelilate părţi, es poate fi considerată
ca fiind acceptată chiar dacă partea căreia i-a fost
adresată tace.

Condiţiile acceptării ofertei

Acceptarea ofertei trebuie să îndeplinească toate

condiţiile de validitate prevăzute de lege pentru voinţa
juridică, în general, precum şi următoarele condiţii
speciale:
• să fie pură şi simplă, adică să concorde cu oferta,
să fie conformă acesteia;
• dacă oferta a fost adresată unei anumite
persoane, numai acea persoană o poate accepta,
dar dacă a fost adresată publicului, acceptarea
poate să provină de la orice persoană interesată
să încheie contractul;
• acceptarea trebuie să intervină înainte ca oferta
să fi devenit caducă sau să fi fost revocată.

Momentul încheierii contractului

Momentul încheierii contractului este acela în care se

realizează acordul de voinţă prin întâlnirea acceptării cu
oferta de a contracta.
 51

Pentru stabilirea momentului la care s-a încheiat un

contract, se va distinge după cum:
- ofertantul şi acceptantul sunt prezenţi;
- contractul se încheie prin telefon;
- contractul se încheie prin corespondenţă.

2.8.1. Încheierea contractului între prezenţi

În cazul în care ofertantul şi acceptantul sunt de faţă,

momentul încheierii contractului este acela în care
ofertantul şi acceptantul cad de acord asupra încheierii
contractului.
Regulile încheierii contractului între prezenţi sunt
aplicabile şi în ipoteza în care încheierea contractului se
realizează prin telefon.

2.8.2. Încheierea contractului prin corespondenţă

Încheierea contractului prin corespondenţă, numită şi

încheierea contractului între absenţi, atunci când oferta şi
acceptarea se transmit prin scrisoare, telegramă, telex,
telefax, a generat patru sisteme sau teorii pentru
cunoaşterea momentului încheierii contractului.
• Sistemul emisiunii (al declaraţiunii) consideră că
acordul de voinţă s-a realizat în momentul în care
destinatarul ofertei şi-a manifestat acordul cu
oferta primită, chiar dacă nu a comunicat
acceptarea sa ofertantului;
• Sistemul expedierii acceptării consideră că
momentul încheierii contractului este acela în care
 52

acceptantul a expediat răspunsul său afirmativ,

prin scrisoare, telegramă, telex, telefax, chiar dacă
răspunsul nu a ajuns la cunoştinţa ofertantului;
• Sistemul recepţiei acceptării de către ofertant
(sistemul primirii acceptării) consideră că
încheierea contractului a avut loc în momentul în
care răspunsul acceptantului a ajuns la ofertant,
indiferent de faptul că ofertantul a luat sau nu la
cunoştinţă de conţinutul acestuia;
• Sistemul informării consideră că momentul
încheierii contractului este acela în care ofertantul
a luat cunoştinţă de acceptare.
În doctrină şi jurisprudenţă, este preferat sistemul
recepţiei acceptării.

2.8.3. Importanţa momentului încheierii

contractului

Momentul încheierii contractului prezintă importanţă

datorită consecinţelor deosebite pe care le produce,
respectiv:
• din momentul încheierii contractului acesta poate
să-şi producă efectele, născându-se drepturile şi
obligaţiile părţilor contractante;
• în raport de acest moment se apreciază
posibilitatea de revocare, precum şi caducitatea
ofertei;
• viciile de consimţământ se analizează în raport
de momentul încheierii contractului;
 53

• în cazul contractelor translative de proprietate

având ca obiect bunuri certe, transmiterea
dreptului de proprietate are loc în momentul
încheierii contractului, iar riscul pierii bunurilor
se suportă de cumpărător;
• în caz de conflict de legi în timp contractului i se
va aplica legea în vigoare la momentul încheierii
sale;
• determină locul încheierii contractului.

Locul încheierii contractului

Locul încheierii contractului se determină diferit,

după cum încheierea contractului s-a realizat între
prezenţi, prin telefon sau prin corespondenţă:
• Între părţile prezente, locul încheierii
contractului este acela în care se află părţile;
• dacă încheierea contractului se realizează prin
telefon, locul încheierii contractului este acela
unde se află ofertantul;
• în cazul contractului încheiat prin corespondenţă,
având în vedere sistemul recepţiei acceptării,
locul încheierii contractului este acela unde se
află destinatarul ofertei.

2.9.1. Importanţa locului încheierii contractului

Determinarea locului încheierii contractului prezintă

importanţă în cadrul relaţiilor de drept internaţional privat
 54

atunci când apare un conflict de legi în spaţiu, pentru

stabilirea legii aplicabile.66
CAPITOLUL 3
EFECTELE CONTRACTULUI

3.1. Noţiune şi reglementare

Prin efectele contractului se înţeleg raporturile juridice

civile născute din acel contract, respectiv drepturile şi
obligaţiile aflate în conţinutul acestor raporturi.
Codul civil cuprinde reglementări referitoare la
efectele contractului în art. 969 – 985.

3.2. Interpretarea contractului

Determinarea efectelor contractului presupune

stabilirea drepturilor şi obligaţiilor care s-au născut,
modificat sau stins prin acel contract.
Pentru aceasta este necesar să se dovedească
contractul şi să se interpreteze clauzele acestuia.
A interpreta înseamnă a determina înţelesul exact al
clauzelor unui contract, prin cercetarea manifestării de
voinţă a părţilor în strânsă corelaţie cu voinţa lor internă.67
Principalele reguli de interpretare sunt cuprinse în art.
970, 977-985 din Codul civil, cu precizarea că unele
66
Art. 79 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementare raporturilor de drept internaţional privat, dispune:
„Contractul care nu poate fi localizat în funcţie de prestaţia caracteristică a unei dintre părţi este supus, cât priveşte
condiţiile de fond, legii locului unde a fost încheiat.”

67
Elena Cîrcei, În legătură cu interpretarea legii şi a convenţiilor civile, în „Dreptul” nr. 1/1993, pag. 44 - 47
 55

dintre aceste reguli au caracter general, în sensul că sunt

avute în vedere la interpretarea oricărui contract, în timp
ce altele au caracter special, dar sunt interdependente şi
trebuie să fie aplicate concomitent.

3.2.1. Regulile generale de interpretare a

contractului

Regulile generale68 de interpretare a contractului sunt:

• prioritatea voinţei reale a părţilor, regulă
reglementată în art. 977 Cod civil conform căruia
„interpretarea contractelor se face după intenţia
comună a părţilor contractante, iar nu după sensul
literal al termenilor”;
• contractul produce pe lângă efectele expres arătate
şi alte efecte, regulă reglementată în art. 970 alin.
2 Cod civil, care dispune referitor la contracte că
„obligă nu numai la ceea ce este expres întrînsele,
dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau
legea dă obligaţiei după natura sa”, precum şi în
art. 981 Cod civil care prevede principiul conform
căruia „clauzele obişnuite într-un contract se
subînţeleg deşi nu sunt expres întrînsul”.

3.2.2. Regulile speciale de interpretare a

contractului

68
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1981, pag.71 -72
 56

Regulile speciale de interpretare a contractului69 sunt

următoarele:
• clauzele îndoielnice se interpretează în sensul care
reiese din natura contractului (art. 979 Cod civil);
• clauzele îndoielnice se interpretează în sensul în
care ele pot produce un efect (art.978 Cod civil);
• în cazul în care există îndoială clauzele
contractului se interpretează după obiceiul locului
unde s-a încheiat contractul (art.980 Cod civil);
• regula in dubio pro reo, când este îndoială,
convenţia se interpretează în favoarea celui care
se obligă (art. 983 Cod civil);
• oricât de generali ar fi termenii contractului,
acesta are ca obiect numai prestaţiile la care
părţile s-au obligat (art.984 Cod civil);
• atunci când în contract se dă un exemplu pentru
aplicarea obligaţiilor, nu se restrânge numărul şi
întinderea acestora la exemplul dat (art.985 Cod
civil).

3.3. Principiile efectelor contractului şi excepţiile de

la aceste principii

Principiile efectelor contractului sunt reguli de drept civil

care arată cum şi faţă de cine se produc aceste efecte.
Efectele contractului sunt guvernate de principiul
obligativităţii, principiul relativităţii şi principiul
opozabilităţii.
69
Liviu Pop, op. cit., pag.65
 57

3.3.1. Principiul obligativităţii contractului

Principiul obligativităţii contractului este reglementat în

art. 969 alin. 1 Cod civil, conform căruia „convenţiile
legal făcute au putere de lege între părţile contractante”.
În doctrină s-a susţinut că un contract nu poate fi
identificat cu o lege, fie numai pentru considerentul că
legea are o aplicaţie generală, în timp ce contractul obligă
numai pe cei care l-au încheiat.70

3.3.1.1. Excepţiile de la principiul obligativităţii

contractului

Excepţiile de la principiul obligativităţii contractului

trebuie să fie prevăzute expres de lege sau de contract.
Ne vom găsi în prezenţa unei excepţii de la acest principiu
în următoarele cazuri:
Denunţarea unilaterală a contractului
Între modul de încheiere a contractului şi modul de
revocare a acestuia trebuie să existe o simetrie, în sensul
că dacă încheierea contractului este rezultatul unui
mutuus consensus, revocarea contractului trebuie să fie
rezultatul unui mutuus dissensus.
Conform art. 969 alin. 2 Cod civil, revocarea convenţiilor
se poate realiza nu numai prin consimţământul mutual,
dar şi din cauze autorizate de lege. Între aceste cauze se
înscrie şi denunţarea unilaterală a contractului care poate
să intervină în materia contractului de închiriere fără
70
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.110
 58

termen (art. 1436 alin. 2 Cod civl), a contractului de

mandat ( art. 1552 şi 1556 Cod civil) sau a contractului de
depozit (art.1616 Cod civil).
Încetarea contractelor intuitu personae
Contractele intuitu personae sunt încheiate în
considerarea calităţilor deosebite ale unei părţi, iar dacă
partea a decedat, contractul încetează de plin drept. Acest
lucru se întâmplă de exemplu în cazul contractului de
mandat.
Suspendarea forţei obligatorii a contractului
Dacă una dintre părţi nu îşi execută obligaţia intervine
suspendarea obligativităţii contractului. De exemplu, în
materia contractului de asigurare, dacă partea obligată nu
plăteşte prima de asigurare.
O suspendare temporară apare în situaţia în care, pe
parcursul existenţei unui contract cu executare succesivă,
intervine un caz de forţă majoră care împiedică executarea
contractului.
Prorogarea legală
Un caz de modificare a forţei obligatorii a contractului,
independent de voinţa părţilor, îl reprezintă prelungirea
legală a contractului dincolo de termenul stabilit de părţi.
De exemplu, în materia contractului de închiriere, prin
lege s-a dispus că durata contactelor de închiriere privind
suprafeţele locative cu destinaţia de locuinţe, din
proprietatea statului sau a unităţilor administrativ –
teritoriale, aflate în curs de executare, care expiră la data
 59

de 8 aprilie 2004, se prelungeşte de drept pentru o

perioadă de 5 ani. 71

3.3.2. Principiul relativităţii efectelor contractului

Principiul relativităţii efectelor contractului poate fi

definit ca regula potrivit căreia contractul produce efecte
numai faţă de părţile contractante, el neputând să profite
sau să dăuneze altor persoane.
Acest principiu este instituit prin art. 973 Cod civil,
conform căruia „convenţiile n-au efect decât între părţile
contractante”.
3.3.2.1. Excepţiile de la principiul relativităţii
contractului

Excepţiile de la principiul relativităţii contractului sunt

acele situaţii juridice în care contractul poate să producă
efecte şi faţă de alte persoane decât părţile sau succesorii
în drepturi ai părţilor.72
Aceste excepţii sunt clasificate în excepţii aparente şi
excepţii reale sau veritabile.
Excepţiile aparente sunt promisiunea faptei altuia sau
convenţia de porte – fort şi acţiunile directe, iar excepţia
reală este stipulaţia pentru altul sau contractul în folosul
unei terţe persoane.

Promisiunea faptei altuia este un contract prin care

debitorul se obligă faţă de creditor să determine o terţă
71
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 8/2004, privind prelungirea duratei unor contracte de închiriere, publicată
în M.Of. nr.278/30.03.2004
72
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag 140
 60

persoană să-şi asume un angajament juridic în folosul

creditorului din contract.73
Trăsăturile caracteristice ale promisiunii pentru fapta
altuia sunt următoarele:
• terţul nu este obligat prin contractul încheiat între
promitent şi creditorul promisiunii, iar obligaţia sa
se va naşte numai dacă aderă la contract sau
încheie un nou contract;
• ceea ce se promite este fapta personală a
debitorului de a determina o terţă persoană să-şi
asume un angajament juridic faţă de creditor;
• debitorul nu este obligat să garanteze faţă de terţ
executarea angajamentului de către terţa persoană.

Acţiunile directe reprezintă posibilităţi recunoscute de

lege unor persoane străine de un contract de a acţiona
împotriva uneia din părţile contractante, invocând
contractul la a cărui încheiere nu au participat.
Codul civil reglementează două cazuri de acţiuni
directe în materia contractului de antrepriză74 şi a
contractului de mandat75

Stipulaţia pentru altul – numită şi contractul în

folosul unei terţe persoane – este un contract prin care o
parte, numită stipulant, dispune ca cealaltă parte, numită
promitent, să dea, să facă sau să nu dacă ceva în folosul
73
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.66
74
Conform art. 1488 Cod civil, lucrătorii folosiţi de antreprenorul unei clădiri au dreptul să-l acţioneze direct pe
beneficiarul clădirii pentru plata sumelor ce li se cuvin, în măsura în care aceste sume nu au fost plătite
antreprenorului.
75
Potrivit dispoziţiilor art. 1542 Cod civil, mandantul are o acţiune directă împotriva persoanei pe care mandatarul
şi-a substituit-o în îndeplinirea mandatului.
 61

unei terţe persoane, numită terţ beneficiar, care nu

participă la încheierea contractului.
Codul civil face aplicaţii ale stipulaţiei pentru altul în
materia donaţiei cu sarcină în favoarea unui terţ (art.828 –
830) şi a rentei viagere (art.1642).
În afară de reglementările cuprinse în Codul civil,
aplicaţii ale acestei excepţii se mai întâlnesc în cazul
contractului de asigurare (art. 9 din Legea nr. 136/1995) şi
a contractului de transport de bunuri76.
Pentru ca stipulaţia pentru altul să producă efecte
juridice este obligatorie întrunirea condiţiilor generale
menţionate în art. 948 Cod civil pentru valabilitatea
contractelor (capacitatea de a contracta, consimţământul
valabil al părţii care se obligă, un obiect determinat şi o
cauză licită), la care se adaugă două condiţii speciale:
1. voinţa de a stipula (animus stipulandi);
2. persoana terţului beneficiar trebuie să fie
determinată la momentul încheierii contractului
sau să fie determinabilă în raport cu momentul
executării acestuia.
Stipulaţia pentru altul generează raporturi juridice
între stipulant şi promitent, precum şi între promitent şi
terţul beneficiar.
Raporturile juridice dintre stipulant şi promitent au
în conţinutul lor dreptul stipulantului de a pretinde
promitentului să-şi execute obligaţia asumată în folosul
terţului beneficiar.
Raporturile juridice dintre promitent şi terţul
beneficiar pun în evidenţă caracterul de excepţie reală de
76
Aurel Pop, Tonel Ciobanu, Dreptul transporturilor, Universitatea Bucureşti, 1984, pag. 28 - 38
 62

la principiul relativităţii efectelor contractului a stipulaţiei

pentru altul, în sensul că favoarea terţului se naşte un
drept, direct şi nemijlocit, independent de manifestarea de
voinţă a terţului.
Dreptul terţului beneficiar se naşte direct în puterea
contractului dintre stipulant şi promitent, dar exerciţiul
dreptului depinde de voinţa terţului.
Terţul beneficiar exercită acest drept printr-o acţiune
personală (proprio nomine), iar dreptul de a cere
executarea obligaţiei îi aparţine şi stipulantului, dar în
puterea contractului, însă acesta va cere executarea
obligaţiei în favoarea terţului, nu în favoarea sa.
Stipulaţia pentru altul a fost calificată ca o excepţie
reală de la principiul relativităţii efectelor contractului
deoarece prin intermediul acestei construcţii juridice se
creează drepturi în favoarea altor persoane decât părţile
contractului.

3.3.3. Principiul opozabilităţii efectelor contractului

Opozabilitatea contractului reprezintă modul de a

defini obligativitatea contractului în raport cu terţii.
În raport cu terţii un contract se impune ca o realitate
juridică care nu poate fi ignorată.

3.3.3.1.Excepţia de la principiul opozabilităţii faţă

de terţi a contractului
 63

Excepţia de la principiul opozabilităţii faţă de terţi a

contractului este situaţia în care un terţ va fi îndreptăţit să
ignore existenţa unui contract, şi, pe cale de consecinţă, a
drepturilor şi obligaţiilor născute din acel contract.
O astfel de excepţie este simulaţia.
Definiţia simulaţiei
Analizând definiţiile formulate în doctrină77putem
defini simulaţia ca fiind o operaţiune juridică în cadrul
căreia două persoane încheie un contract public – aparent,
mincinos – care nu reflectă voinţa lor reală, prin care se
creează o altă situaţie juridică decât cea creată printr-un
contract secret – contraînscris – care exprimă voinţa reală
a părţilor.
Condiţiile existenţei simulaţiei
În cazul simulaţiei se încheie, între aceleaşi părţi, două
contracte, unul public şi unul secret.
Pentru a ne găsi în prezenţa simulaţiei este necesar ca
actul secret să se încheie anterior sau concomitent cu actul
public.
Formele simulaţiei
Simulaţia se poate prezenta, în funcţie de modul în
care este conceput contractul public şi de elementul în
privinţa căruia operează, simulaţia se poate prezenta în
una din următoarele forme:
77
George Plastara, Curs de drept civil, vol. IV, Obligaţiuni, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1925, pag. 404;
George N. Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale, Bucureşti, 1947, pag. 347; Francisc Deak, Curs de drept
civil, Dreptul obligaţiilor, Partea I, Teoria generală a obligaţiilor, Universitatea din Bucureşti, 1960, apg.153;Traian
Ionaşcu, Curs de drept civil. Teoria generală a contractelor şi obligaţiunilor, Facultatea de drept, Bucureşti, f.a,
pag.259; Aurel Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Universitatea din Bucureşti,
Facultatea de drept, 1980; Teofil Pop, Drept civil român. Teoria generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993,
pag.176; Ioan Albu, Drept civil. Contractul şi răspunderea contractuală, Ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1994, pag.122,
Paul C. Vlahide, Repetiţia principiilor de drept civil, vol. II, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1994, pag.79; Ion Dogaru,
Pompil Drăghici, op. cit., pag.144, Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag.108, Flavius Baias, Simulaţia, Studiu
de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Rosetti, Bucureşti, pag.46-50
 64

• contractul fictiv;
• contractul deghizat;
• contractul prin care se realizează o interpunere de
persoane.
Simulaţia prin încheierea unui contract fictiv
presupune o disimulare totală a realităţii, în sensul că
actul public este lipsit de orice conţinut juridic, fiind
anihilat de prevederile contraînscrisului.
În acest caz părţile convin, prin contractul secret, că
operaţiunea juridică consemnată în contractul public nu s-
a realizat. De exemplu, vânzarea fictivă a unor bunuri
pentru a evita executarea silită pornită de creditor.
Simulaţia prin deghizarea contractului public este
de două feluri:
1. deghizare totală, când prin contractul public se
urmăreşte să se ascundă natura juridică a
contractului secret. De exemplu, contractul
public este un contract de vânzare – cumpărare,
iar contractul secret este un contract de donaţie.
2. deghizare parţială, dacă prin contractul public
sunt ignorate numai anumite elemente ale
contractului secret, de exemplu preţul din
contractul de vânzare – cumpărare sau scadenţa
reală a obligaţiei de plată a preţului.
Simulaţia prin interpunere de persoane intervine
atunci când contractul public se încheie între anumite
persoane, iar în contractul secret se determină adevăratele
persoane între care s-a încheiat contractul. Această formă
de simulaţie este întâlnită în materia donaţiei prin
 65

interpunere de persoane, pentru a se asigura anonimatul

persoanei gratificate.
Scopurile urmărite de părţi prin simulaţie78
Simulaţia are un scop general şi abstract, acela al
ascunderii de către părţi a cuprinsului ori a existenţei
acordului de voinţă, faţă de terţi, precum şi un scop
concret, care poate să constea în:
- sustragerea unor bunuri de la urmărirea
pornită de creditori;
- evitarea raportului donaţiilor şi reducţiunii
liberalităţilor excesive;
- asigurarea anonimatului unei persoane
gratificate;
- evitarea aplicării integrale a taxelor de
timbru.
Efectele simulaţiei
Potrivit dispoziţiilor art. 1175 Cod civil, actul secret
care modifică un act public nu poate avea putere decât
între părţile contractante şi succesorii lor universali, un
asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor
persoane.
În sistemul dreptului civil român, simulaţia nu este
sancţionată cu nulitatea, sancţiunea specifică care
intervine în cazul simulaţiei este, după caz,
inopozabilitatea faţă de terţi a situaţiei juridice create prin
contractul secret şi înlăturarea simulaţiei pe calea acţiunii
în simulaţie.
Efectele contractului în caz de simulaţie sunt
guvernate de două reguli:
78
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.147
 66

1. contractul secret produce efecte numai între părţi

şi, în principiu, succesorii lor universali;
2. contractul secret nu produce efecte faţă de terţii
de bună-credinţă.
Terţii au opţiunea de a invoca în favoarea lor
contractul public sau contractul secret.
Acţiunea în simulaţie
Acţiunea în declararea simulaţiei este acea acţiune
civilă prin care se urmăreşte constatarea caracterului
simulat al contractului public şi existenţa contractului
secret care modifică, total sau parţial, contractul public.
Proba simulaţiei se face după reguli diferite:
- între părţi, proba se face conform regulilor
de drept comun referitoare la proba actului
juridic;
- terţii pot proba simulaţia prin orice mijloc de
probă, inclusiv martori sau prezumţii,
deoarece faţă de ei simulaţia este un fapt
juridic.

Admiterea acţiunii în simulaţie va duce la înlăturarea

efectelor contractului public, iar singurul contract care îşi
va produce efectele juridice va fi contractul secret, dacă
este încheiat cu respectarea condiţiilor de fond şi,
eventual, formă cerute de lege pentru încheierea sa
valabilă.
Efectul principal al acţiunii în declararea simulaţiei
este încetarea caracterului secret al contraînscrisului.
 67

3.4. Efectele specifice ale contractelor

sinalagmatice

Din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor,

caracteristice pentru contractele sinalagmatice, decurg
următoarele efecte specifice:
1. obligaţiile reciproce ale părţilor trebuie să fie
executate simultan. De la această regulă fac
excepţie acele contracte care prin natura lor sau
datorită voinţei părţilor se execută altfel. Aşa
fiind, oricare parte contractantă are dreptul să
refuze executarea obligaţiei proprii, atâta timp
cât cealaltă parte, care pretinde executarea, nu
execută obligaţiile ce-i revin din acelaşi contract.
Această posibilitate poartă denumirea de
excepţie de neexecutare a contractului;
2. dacă una din părţi nu-şi execută culpabil
obligaţiile, cealaltă parte are dreptul să ceară în
justiţie rezoluţiunea sau rezilierea contractului;
3. dacă un eveniment independent de voinţa sa
împiedică o parte contractantă să-şi execute
obligaţiile, contractul încetează, cealaltă parte
fiind exonerată de obligaţiile sale. Legat de
aceasta se pune problema suportării riscurilor
contractuale.79

3.4.1. Excepţia de neexecutare a contractului

(exceptio non adimpleti contractus)

79
Liviu Pop, op. cit.,pag. 72; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 83.
 68

Definiţia
Excepţia de neexecutare a contractului este un mijloc
de apărare aflat la dispoziţia uneia dintre părţile
contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde
executarea obligaţiei ce-i incumbă, fără ca partea care
pretinde această executare să-şi execute propriile
obligaţii.
Prin invocarea acestei excepţii, partea care o invocă
obţine, fără intervenţia instanţei judecătoreşti, o
suspendare a executării propriilor obligaţii, până în
momentul în care cealaltă parte îşi va executa obligaţiile
ce-i revin. De îndată ce aceste obligaţii vor fi îndeplinite,
efectul suspensiv al excepţiei de neexecutare a
contractului încetează.80
Reglementare
În codul nostru civil nu există un text general care să
reglementeze excepţia de neexecutare a contractului, dar
ea este consacrată în câteva cazuri, în materie de vânzare,
de schimb şi depozit remunerat.
“Vânzătorul nu este dator să predea lucrul, dacă
cumpărătorul nu plăteşte preţul şi nu are dat de vânzător
un termen pentru plată”, dispune art. 1322 Cod civil. Tot
astfel, cumpărătorul are şi el dreptul de a opune excepţia
de neexecutare.
În cazul contractului de schimb, partea ce a primit
lucrul ce i s-a dat în schimb de către cealaltă parte, fără ca
acesta să fi fost proprietarul lucrului respectiv, nu poate fi
constrânsă să predea lucrul pe care, la rândul său, l-a

80
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 84.
 69

promis, ci numai să întoarcă pe cel primit (art. 1407 Cod

civil).
În materia contractului de depozit, “depozitarul poate
să oprească depozitul până la plata integrală cuvenită din
cauza depozitului”(art. 1619 Cod civil).81
Temeiul juridic
În doctrină, excepţia de neexecutare a contractului
este fundamanetată, de majoritatea autorilor, pe
reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor născute din
contractele sinalagmatice.82, dar este susţinut şi punctul de
vedere potrivit căruia fundamentul excepţiei de
neexecutare este principiul bunei-credinţe şi echităţii, în
baza căruia nici una dintre părţi nu ar putea solicita
celeilalte părţi executarea angajamentelor sale, fără a oferi
şi ea ce datorează.83
Condiţiile invocării excepţiei de neexecutare a
contractului
Pentru invocarea excepţiei de neexecutare a
contractului se cer întrunite următoarele condiţii:
-obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în
acelaşi contract. De exemplu, cumpărătorul nu poate
refuza să plătească preţul pe motiv că vânzătorul îi
datorează o sumă de bani pe care i-a împrumutat-o;
- este necesar ca din partea celuilalt
contractant să existe o neexecutare, chiar
parţială, dar suficient de importantă;

81
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 136.
82
Octavian Ungureanu, Alexandru Bacaci, Corneliu Turianu, Călina Jugastru, Principii şi instituţii de drept civil.
Curs selectiv pentru licenţă 2002- 2003, Ed. Rosetti, Bucureşti, pag. 197; Liviu Pop, op. cit., pag. 73.
83
Dimitrie Gherasim, Buna - credinţă în raporturile juridice civile, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981, pag. 82.
 70

- neexecutarea să nu se datoreze faptei înseşi

a celui ce invocă excepţia, faptă ce l-a
împiedicat pe celălalt să-şi execute obligaţia;
- părţile să nu fi convenit un termen de
executare a uneia dintre obligaţiile
reciproce. Dacă un astfel de termen a fost
convenit, înseamnă că părţile au renunţat la
simultaneitatea de executare a obligaţiilor şi
deci nu mai există temeiul pentru invocarea
excepţiei de neexecutare;
- pentru invocarea excepţiei de neexecutare
nu se cere ca debitorul să fi fost pus în
întârziere.
Invocarea excepţiei de neexecutare are loc direct între
părţi, fără a fi necesar să se pronunţe instanţa
judecătorească. Este însă posibil ca partea căreia i se
opune această excepţie să sesizeze instanţa judecătorească
ori de câte ori pretinde că invocarea ei s-a făcut în mod
abuziv.84
Excepţia de neexecutare poate fi opusă nu numai
celeilalte părţi, ci tuturor persoanelor ale căror pretenţii se
întemeiază pe acel contract. Aşadar, ea poate fi invocată
şi faţă de un creditor al celeilalte părţi care solicită
obligarea la executare pe calea acţiunii oblice. În schimb
nu poate fi opusă acelor terţi care invocă un drept propriu
şi absolut distinct născut din contractul respectiv.
Efectul invocării excepţiei de neexecutare a
contractului

84
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 86.
 71

Efectul invocării excepţiei de neexecutare a

contractului constă în suspendarea obligaţiei asumate de
partea care foloseşte aceste mijloc de apărare, până la
momentul la care cealaltă parte îşi va îndeplini obligaţia a
cărei neexecutare a determinat invocarea excepţiei.

3.4.2. Rezoluţiunea şi rezilierea contractului

Definiţia rezoluţiunii

Prin rezoluţiune se înţelege desfiinţarea, pe cale

judiciară sau convenţională, a contractului sinalagmatic
cu executare uno ictu, în cazul în care nu se îndeplinesc,
în mod culpabil, obligaţiile asumate prin convenţie,
desfiinţare care produce efecte retroactive.85
Cu alte cuvinte, rezoluţiunea contractului este o
sancţiune a neexecutării culpabile a unui contract
sinalagmatic cu executare imediată, constând în
desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în
situaţia avută anterior încheierii contractului.
Rezoluţiunea contractului şi nulitatea
Deşi ambele au ca efect desfiinţarea retroactivă a
contractului, între rezoluţiune şi nulitate există şi
importante deosebiri. Astfel, în timp ce cauzele nulităţii
sunt întotdeauna concomitente cu momentul încheierii
contractului, cauza rezoluţiunii este întotdeauna
posterioară încheierii contractului.
Nulitatea se întemeiază pe ideea că un contract nu a
fost valabil încheiat, pe când rezoluţiunea are ca premisă
85
Valeriu Stoica, ”Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile”, Ed. All, Bucureşti, 1997, pag. 15.
 72

un contract perfect valabil încheiat, care însă nu a fost

executat din culpa uneia dintre părţi.
 73

Temeiul juridic al rezoluţiunii contractului

În doctrină, s-a afirmat că rezoluţiunea contractului

este o sancţiune civilă, garanţie a respectări contractului,
de natură a contribui la executarea întocmai şi cu bună-
credinţă, a obligaţiilor contractuale.86
Majoritatea autorilor consideră însă că temeiul juridic
al rezoluţiunii îl constituie reciprocitatea şi
interdependenţa obligaţiilor din contractul sinalagmatic,
împrejurarea că fiecare dintre obligaţiile reciproce este
cauza juridică a celeilalte.87
Rezoluţiunea judiciară
Potrivit art. 1021 Cod civil, rezoluţiunea nu operează
de drept. Partea îndreptăţită trebuie să se adreseze
instanţei judecătoreşti cu o acţiune în rezoluţiune.
În aceste condiţii, legea recunoaşte instanţei dreptul
de a verifica şi aprecia cauzele rezoluţiunii, putând, după
caz, să acorde un termen de graţie părţii acţionate.
Acţiunea în rezoluţiune poate fi introdusă de partea în
privinţa căreia angajamentul nu s-a realizat precum şi de
avânzii ei cauză.88 Dacă s-ar recunoaşte o asemenea
acţiune părţii care nu-şi execută obligaţia, ar însemna să i
se acorde o primă de încurajare, o cale nejustificată de a
se desprinde din raportul contractual la care a convenit,
ceea ce ar constitui o înfrângere de neadmis a principiului
obligativităţii contractelor.89
86
Liviu Pop, op. cit., pag. 77
87
Ovidiu Ungureanu, Al. Bacaci, Corneliu Turianu, Călina Jugastru, op. cit, p. 199; Constantin Stătescu, Corneliu
Bîrsan, op. cit., pag. 87; Liviu Pop, op. cit., pag. 78.
88
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit. , pag.157.
89
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit. , pag. 87.
 74

Condiţiile exercitării acţiunii în rezoluţiune

Pentru admiterea acţiunii având ca obiect
rezoluţiunea unui contract se cer îndeplinite următoarele
condiţii:
- una dintre părţi să nu-şi fi executat
obligaţiile sale;
- neexecutarea să fi fost imputabilă părţii care
nu şi-a îndeplinit obligaţia. Dacă
neexecutare s-a datorat unei cauze fortuite,
independente de voinţa debitorului, nu se va
pune problema rezoluţiunii, ci aceea a
riscului contractului;
- debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus
în întârziere, în condiţiile prevăzute de lege.
Punerea în întârziere este foarte importantă,
pentru a putea dovedi refuzul de executare a
obligaţiilor de către cealaltă parte
contractantă.90
Instanţa judecătorească, constatând îndeplinirea
acestor condiţii, urmează să se pronunţe asupra
rezoluţiunii contractului.

Rezoluţiunea convenţională
Clauzele contractuale exprese prin care părţile
prevăd rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea
obligaţiilor uneia din ele se numesc pacte comisorii.
90
Ovidiu Ungureanu, Alexandru Bacaci, Corneliu Turianu, Călina Jugastru, op. cit, p. 199; Liviu Pop, op. cit., p.
79.
 75

Aceste clauze sau pacte comisorii exprese nu trebuie

confundate cu condiţia rezolutorie expresă care constituie
o modalitate a contractului. În cazul condiţiei rezolutorii,
rezoluţiunea depinde de un eveniment viitor şi nesigur,
străin de comportamentul debitorului şi nu are caracter
sancţionator. Dimpotrivă, în cazul pactului comisoriu,
rezoluţiunea se datorează neexecutării obligaţiilor
contractuale de către debitor şi se pune în valoare la
iniţiativa creditorului.
Având în vedere consecinţele lor asupra fiinţei
contractelor, pactele comisorii sunt interpretate de
practica judiciară restrictiv şi cu mai mare severitate.
Intenţia părţilor de a stipula o asemenea clauză trebuie să
rezulte fără echivoc din cuprinsul actului juridic.91
După modul în care sunt redactate, respectiv
intensitatea cu care produc efectele rezoluţiunii, pactele
comisorii sunt de patru tipuri:
a) Pactul comisoriu de gradul I este clauza
contractuală prin care părţile prevăd că, în cazul în
care una dintre ele nu execută prestaţiile ce le
datorează, contractul se desfiinţează;
b) Pactul comisoriu de gradul II este clauza prin care
părţile convin că în cazul în care o parte nu-şi
execută obligaţiile, cealaltă parte este în drept să
considere contractul ca desfiinţat. Instanţa sesizată
de partea care nu şi-a executat obligaţia va putea
totuşi să constate că, deşi obligaţia nu a fost
îndeplinită la termen totuşi ea a fost executată
înainte de a fi avut loc declaraţia de rezoluţiune.
91
Liviu Pop, op. cit., pag. 81; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 89.
 76

Astfel, instanţa nu poate acorda un termen de

graţie, dar va putea să constate că rezoluţiunea nu a
avut loc;
c) Pactul comisoriu de gradul III constă în clauza prin
care se prevede că, în cazul în care una dintre părţi
nu îşi va executa obligaţiile sale, contractul se
consideră rezolvit de plin drept. Aceasta înseamnă
că instanţa de judecată nu este îndreptăţită să
acorde termen de graţie şi să se pronunţe referitor
la oportunitatea rezoluţiunii contractului.
d) Pactul comisoriu de gradul IV este acea clauză
contractuală prin care părţile prevăd că, în cazul
neexecutării obligaţiei, contractul se consideră
desfiinţat de drept, fără a mai fi necesară punerea în
întârziere şi fără intervenţia instanţei de judecată. O
asemenea stipulaţie are drept efect desfiinţarea
necondiţionată a contractului, de îndată ce a expirat
termenul de executare, fără ca obligaţia să fi fost
adusă la îndeplinire. Instanţa de judecată sesizată
de una dintre părţi nu va avea altă posibilitate decât
aceea de a constata faptul că rezoluţiunea
contractului a operat de plin drept. 92
În legătură cu toate pactele comisorii este necesar a fi
făcută observaţia generală că singurul în drept a aprecia
dacă este cazul să se aplice rezoluţiunea este creditorul
care şi-a executat sau se declară gată să-şi execute
obligaţiile. Înscrierea în contract a unui pact comisoriu
expres nu înlătură posibilitatea acestuia de a cere
92
Ovidiu Ungureanu, Alexandru Bacaci, Corneliu Turianu, Călina Jugastru, op. cit., pag. 200; Tudor R. Popescu,
Petre Anca, op. cit., pag. 140;Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit.,pag. 156; Liviu Pop, op. cit., pag. 82.
 77

executarea silită a contractului şi de a nu se ajunge la

rezoluţiune.
Debitorul care nu şi-a executat obligaţiile nu are
dreptul de a pretinde rezoluţiunea contractului, chiar dacă
în cuprinsul acestuia a fost inserat un pact comisoriu
expres de tipul cel mai sever.93
Efectele rezoluţiunii contractului
Rezoluţiunea produce efecte între părţile contractului
şi faţă de terţi. Efectul principal constă în desfiinţarea
contractului, atât pentru trecut (ex tunc), cât şi pentru
viitor (ex nunc).
Între părţi, rezoluţiunea contractului are ca efect
repunerea lor în situaţia anterioară, părţile fiind ţinute să-
şi restituie prestaţiile efcetuate în temeiul contractului
desfiinţat.
Atunci când creditorul a suferit şi un prejudiciu din
cauza neexecutării obligaţiei de către cealaltă parte, el are
dreptul să ceară, pe lângă rezoluţiunea contractului,
obligarea debitorului la plata de daune interese. Daunele
interese pot fi evaluate anticipat de părţile contractante
printr-o clauză penală. În caz contrar, întinderea daunelor
interese va fi stabilită de instanţa de judecată, conform art.
1084 Cod civil.
Faţă de terţi, rezoluţiunea contractului are ca efect
desfiinţarea tuturor drepturilor consfinţite în favoarea lor
de către dobânditorul bunului sau bunurilor ce au format
obiectul contractului rezolvit, conform principiului
“resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”. Astfel,
urmare a caracterului retroactiv al rezoluţiunii,
93
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 90.
 78

dobânditorul nu putea transmite drepturi pe care nu le

avea “nemo plus juris ad alium transfere potest, quam
ipso habet”. Cu toate acestea, terţii dobânditori vor putea
opune dobândirea drepturilor lor prin posesie de bună
credinţă (art. 1909 Cod civil), în cazul bunurilor mobile şi
prin uzucapiune, în cazul bunurilor imobile.94

Rezilierea contractului
Rezilierea contractului este sancţiunea care se aplică
în cazul neexecutării culpabile a unui contract cu
executare succesivă.
Rezilierea are ca efect desfiinţarea contractului
sinalagmatic, pentru cauză de neexecutare numai pentru
viitor. Prestaţiile executate în trecut, fiind de regulă
ireversibile, rămân definitiv executate.
Contractul de închiriere, de exemplu, este un contract
cu execuţie succesivă, în timp. Dacă la un moment dat
una dintre părţi nu-şi mai execută obligaţia, cealaltă parte
va putea cere rezilierea contractului. Ca efect al rezilierii,
efectele viitoare ale contractului încetează, fără însă ca
aceasta să aibă vreo influenţă asupra a tot ceea ce s-a
executat până atunci.
În doctrină s-a afirmat că, se poate spune că
rezoluţiunea contractelor cu executare succesivă se
numeşte reziliere. De aceea, cu excepţia faptului că
desfiinţează contractul numai pentru viitor, rezilierii i se
aplică, sub toate celelalte aspecte, regimul juridic al
rezoluţiunii.95
94
Liviu Pop, op. cit., pag. 84; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit. pag. 90.
95
Valeriu Stoica, op. cit., pag. 15; Ion P. Filipescu, op. cit., pag. 87; Liviu Pop, op. cit., pag. 84.
 79

3.4. 3 Riscul contractului

Când în cadrul unui contract sinalagmatic, o parte nu

vrea să-şi execute obligaţia sa, ori este, în orice alt mod,
culpabilă de această neexecutare, este normal ca şi
cealaltă parte să fie exonerată de executarea obligaţiei sale
corelative. Se poate întâmpla însă că dintr-o împrejurare
independentă de voinţa părţilor, una dintre părţi să se afle
în imposibilitatea de a-şi executa obligaţia. Se pune atunci
problema de a şti dacă partea cealaltă mai este ţinută să-şi
execute obligaţia ce-i revine ori, cu alte cuvinte, cine va
suporta riscul contractului în cazul imposibilităţii fortuite
de executare a obligaţiei ce revine uneia dintre părţi.96
Problema suportării riscurilor contractuale a fost
soluţionată diferit în decursul timpului.
În dreptul roman, contractele sinalagmatice aveau la
bază două stipulaţii independente; de exemplu, la
contractul de vânzare-cumpărare, stipulaţia prin care
vânzătorul se obliga să vândă bunul cumpărătorului şi
stipulaţia prin care cumpărătorul se obliga să plătească
preţul vânzătorului. De aceea şi obligaţiile izvorâte din
cele două stipulaţii erau independente una faţă de alta. Ca
urmare, pierderea fortuită a bunului înainte de predare,
libera pe vânzător, nu însă şi pe cumpărător, care trebuia
să plătească preţul, adică să suporte riscul contractual;
deci res perit emptori, care exprima aplicarea la vânzare-
cumpărare a adagiului res perit creditori.
96
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 130.
 80

În dreptul medieval, soluţia injustă din dreptul roman,

a fost înlocuită, din considerente de echitate, cu soluţia
res perit domino.
Această soluţie s-a transmis, cu titlu de regulă, şi în
dreptul civil modern, însă nu în exprimarea
extracontractuală de res perit domino, ci în exprimarea
contractuală de res perit debitori.97
Regula menţionată înseamnă că debitorul obligaţiei
imposibil de executat nu va putea pretinde celeilalte părţi
să-şi execute obligaţia corelativă, dar nici cealaltă parte
nu va putea pretinde despăgubiri pentru neexecutare de la
debitorul obligaţiei imposibil de executat.
Temeiul sau fundamentul regulii res perit debitori
constă în caracterul reciproc şi interdependent al
obligaţilor ce revin părţilor contractante. În contractele
sinalagmatice, obligaţia fiecărui contractant este cauza
executării obligaţiei de către celălalt contractant.
Imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiei
debitorului lipseşte de cauză obligaţia creditorului. Cu alte
cuvinte, neexecutarea obligaţiei uneia dintre părţi lipseşte
de suport juridic obligaţia celeilalte care, astfel, nu va mai
trebui să fie executată.
Regula că riscul contractului este suportat de
debitorul obligaţiei imposibil de executat nu este
formulată de Codul civil, dar acesta face unele aplicaţii,
ale regulii, în diferite materii. Astfel:
- în materie de închiriere, dacă în timpul locaţiunii
lucrul închiriat piere în totalitate, prin caz fortuit,
contractul se consideră de drept desfăcut, ceea ce
97
Ioan Albu, op. cit., pag. 138.
 81

înseamnă că locatorul nu va avea dreptul să pretindă

chiria de la chiriaş (art. 1423 Cod civil civil). Locatorul
este debitorul unei obligaţii imposibil de executat şi va
suportă riscul contractului;
- în materia contractului de antrepriză, dacă înainte de
predare, lucrul confecţionat de antreprenor piere fortuit,
antreprenorul nu va putea pretinde de la comitent plata
pentru munca investită în confecţionarea lucrului
Antreprenorul are, în acest caz, calitatea de debitor al unei
obligaţii imposibil de executat şi deci suportă riscul
contractului.98
În cazul în care obligaţia devine numai parţial
imposibil de executat, deci nu în întregime ca în situaţiile
precedente, două situaţii sunt posibile:
- fie soluţia de a se reduce în mod corespunzător
contraprestaţia ce ar urma să se execute de cealaltă parte,
ceea ce înseamnă că debitorul obligaţiei imposibil de
executat suportă riscul contractului în măsura obligaţiei
neexecutate de el;
- fie soluţia desfiinţării sau desfacerii în întregime a
contractului, dacă parte ce ar putea fi executată nu asigură
scopul pentru care contractul a fost încheiat. În această
situaţie riscul contractului este suportat integral de către
debitorul obligaţiei imposibil de executat.
Regula riscurilor contractuale se întemeiază pe voinţa
prezumată a părţilor care s-au obligat fiecare numai în
consideraţia executării obligaţiei corelative, motiv pentru
care această regulă, care pune riscurile în sarcina
debitorului obligaţiei a cărei executare a devenit
98
Ion P. Filipescu, op. cit., pag. 88; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 92.
 82

imposibilă, nu are caracter imperativ, aşa încât părţile pot

conveni cu privire la sarcina riscurilor contractuale, de
pildă, pentru a o impune creditorului.
Cazul fortuit, care determină aplicarea regulii riscului
contractual, produce efecte retroactiv, în sensul că ambele
obligaţii se consideră ca şi cum nu au existat niciodată.

Suportarea riscurilor în contractele sinalagmatice

translative de proprietate
Riscul contractului capătă o soluţie specifică în cazul
în care este vorba de un contract sinalagmatic translativ
de proprietate privind un bun cert.
O asemenea problemă se pune în situaţia în care
lucrul care a făcut obiectul contractului a pierit dintr-o
cauză fortuită, înainte de a fi fort predat de către
transmiţător.
Regula consacrată în legislaţie este aceea că în cazul
contractelor translative de proprietate, riscul contractului
îl suportă acea parte care avea calitatea de proprietar al
lucrului la momentul pieirii fortuite a acestuia (res perit
domino).
Cu privire la transmiterea proprietăţii unui lucru cert,
art. 971 Cod civil dispune: “În contractele ce au ca obiect
translaţia proprietăţii, sau a unui alt drept real,
proprietatea sau dreptul se transmit prin efectul
consimţământului părţilor, şi lucrul rămâne în rizico-
pericolul dobânditorului, chiar dacă nu i s-a făcut
tradiţiunea lucrului”.
Codul civil face aplicaţia practică a aceste reguli în
materia contractului de vânzare-cumpărare., conform
 83

dispoziţiilor art. 1295 alin. 1 “ vinderea este perfectă între

părţi şi proprietatea este de drept strămutată la
cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au
învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă
nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”.99
În cazul în care obiectul contractului sunt bunuri de
gen, transferul dreptului de proprietate operează numai
odată cu predarea către cumpărător, deoarece ca regulă,
numai în acest moment se realizează individualizarea
bunurilor.
În consecinţă, în cazul bunurilor de gen, dacă până la
predare intervine o imposibilitate de executare, riscul
contractului va fi suportat de debitorul obligaţiei
imposibil de executat, adică de vânzător. Pieirea unor
bunuri de gen nu înlătură obligaţia vânzătorului de a-şi
executa în natură obligaţia. Chiar dacă toate bunurile din
patrimoniul vânzătorului de genul celor vândute au pierit
în mod fortuit, vânzătorul este obligat să-şi procure altele,
de acelaşi fel, spre a-şi executa obligaţia (genera non
pereunt). În caz de neexecutare vânzătorul poate fi obligat
la plata de despăgubiri.
Riscul contractului va fi suportat de către vânzător şi
atunci când, deşi este vorba de un bun cert, înainte de
pieirea lucrului, vânzătorul fusese pus în întârziere
întrucât nu îşi executase la termenul prevăzut, obligaţia de
predare., în acest sens fiind dispoziţiile art. 1074 alin. 2
Cod civil care menţionează expres că “lucrul este în
rizico-pericolul creditorului, afară dacă debitorul este în
99
Ion P. Filipescu, op. cit., pag. 88; Francisc Deak,”Curs de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Bucureşti,
1960, pag 163.
 84

întârziere; în acest caz rizico-pericolul este al

debitorului”.
Debitorul pus în întârziere poate scăpa de urmările
riscului numai dacă dovedeşte că lucrul ar fi pierit chiar
dacă ar fi fost predat cumpărătorului la termen (art. 1156
alin. 2 Cod civil).
În cazul în care, deşi este vorba de bunuri certe,
transferul proprietăţii nu se produce la încheierea
contractului, ci ulterior, iar bunul piere înainte de a se fi
operat transferul proprietăţii, riscul contractului va fi
suportat de către vânzător, atât ca aplicare a principiului
res perit domino, cât şi pentru că el este debitorul
obligaţiei imposibil de executat. Astfel, de exemplu:
- în cazul vânzării lucrurilor viitoare, transferul
proprietăţii operează la predare;
- părţile au convenit transmiterea proprietăţii la o dată
ulterioară încheierii contractului;
- în sistemul de carte funciară, transferul operează în
momentul întabulării. Drept urmare, prin înscriere în carte
funciară dreptul de proprietate se transmite atât în
raporturile dintre părţi, cât şi faţă de terţi. Cu toate acestea
riscurile trec asupra dobânditorului, chiar mai înainte de
întabularea dreptului de proprietate în favoarea
dobânditorului, şi anume din momentul în care
înstrăinătorul şi-a îndeplinit obligaţia sa prin punerea în
posesie a dobânditorului şi predarea înscrisurilor necesare
pentru înscrierea dreptului transmis.
O situaţie deosebită apare în cazul în care transferul
proprietăţii este afectat de o condiţie. Astfel, urmează a se
 85

distinge după cum este vorba de o condiţie suspensivă sau

de o condiţie rezolutorie.
În cazul în care vânzarea a fost încheiată sub condiţie
suspensivă, transmiterea proprietăţii lucrului individual
determinat este subordonată realizării condiţiei. Dacă
lucrul piere în mod fortuit pendente conditione, legea
dispune că riscul îl va suporta vânzătorul, acesta
nemaifiind în măsură să-şi execute obligaţia la împlinirea
condiţiei., iar cumpărătorul nu va fi obligat să plătească
preţul, chiar dacă se împlineşte condiţia (art. 1018 Cod
civil).
Dacă pendente conditione lucrul a pierit numai în
parte, cumpărătorul este obligat să-l primească în starea în
care se găseşte, fără a putea obţine vreo reducere a
preţului (art. 1018 alin. 3 Cod civil).
Dacă vânzarea s-a făcut sub condiţie rezolutorie,
cumpărătorul unui lucru individual determinat devine
proprietar din momentul încheierii contractului şi se află
în aceeaşi situaţie în care se găseşte vânzătorul în
contractul încheiat sub condiţie suspensivă. Dacă lucrul
piere mai înainte de realizarea condiţiei rezolutorii, riscul
îl suportă cumpărătorul, proprietar sub condiţie
rezolutorie, care va trebui să plătească deci preţul, deşi
dreptul său de proprietate este desfiinţat cu efect
retroactiv din momentul încheierii contractului.100
În concluzie se poate afirma că ori de câte ori
transferul unui bun este afectat de o condiţie, iar bunul
piere pendente conditione, riscul contractului va fi

100
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 134.
 86

suportat de către acea parte care are calitatea de proprietar

sub condiţie rezolutorie.101

CAPITOLUL 4
ACTUL JURIDIC UNILATERAL CA IZVOR DE
OBLIGAŢII

4.1. Definiţie

Actul juridic unilateral ca izvor de obligaţii este actul

juridic civil care reprezintă rezultatul voinţei unui singur
subiect de drept având ca efect naşterea, modificarea sau
stingerea unei obligaţii.

4.2. Reglementare

Codul civil, ca dealtfel şi alte izvoare ale dreptului

civil, nu cuprind o reglementare generală a actului juridic
unilateral ca izvor de obligaţii, acesta reprezentând o
excepţie dedusă din interpretarea anumitor instituţii
juridice.

4.3. Exemple de acte juridice unilaterale, izvoare

de obligaţii

101
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 95.
 87

În doctrină102 sunt considerate ca izvoare de obligaţii

următoarele acte juridice unilaterale:
a) Oferta de a contracta, care a fost analizată la
mecanismul încheierii contractului;
b) Promisiunea publică de recompensă este acel act
juridic prin care o persoană, numită promitent, se
obligă, în mod public, să plătească o recompensă
persoanei care va îndeplini un act sau fapt juridic;
c) Promisiunea publică de premiere a unei lucrări în
caz de reuşită la un concurs, constă în
angajamentul unei persoane, asumat în mod public,
de a acorda un premiu determinat celei mai bune
lucrări realizate de cineva, în condiţiile concursului
arătate în promisiune;
d) Oferta de purgă a imobilului ipotecat, care constă
în notificarea adresată de dobânditorul unui imobil
ipotecat creditorilor ipotecari, prin care acesta se
oferă să plătească, datoriile şi sarcinile ipotecare, în
limita preţului de cumpărare a imobilului sau a
preţului evaluat, dacă bunul a fost dobândit printr-
un act cu titlu gratuit. Această notificare, realizată
în condiţiile art. 1804 – 1806 Cod civil, se numeşte
ofertă de purgă, iar ofertantul este obligat să o
menţină timp de 40 de zile.

102
Gh. Beleiu, Drept civil român, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L, Bucureşti, 1998, pag. 128; Iosif Urs,
Smaranda Angheni, Drept civil, vol. III, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1998, pag. 231-232; Florin Ciutacu, Cristian
Jora, op. cit., pag.125 - 126
 88

CAPITOLUL 5
FAPTUL JURIDIC LICIT

5.1. Noţiune şi reglementare

Prin fapte juridice se înţeleg evenimentele şi acţiunile

omeneşti care produc efecte juridice, adică creează,
modifică sau sting raporturi juridice.
Codul civil reglementează două fapte juridice licite,
ca izvor de obligaţii:
• Gestiunea de afaceri (art.987 – 991);
• Plata lucrului nedatorat (art.992 – 997).
Din categoria faptelor juridice licite face parte şi
îmbogăţirea fără justă cauză, care nu are o reglementare
legală, fiind o construcţie a literaturii de specialitate şi a
practicii judecătoreşti.

5.2. Gestiunea intereselor altei persoane

5.2.1. Definiţie

Gestiunea intereselor altei persoane, numită şi

gestiunea de afaceri, cunoaşte o definiţie legală cuprinsă
în art. 987 Cod civil, conform căruia „ acela care, cu
voinţă, gere (administrează) interesele altuia, fără
cunoştinţa proprietarului, se obligă tacit a continua
 89

gestiunea ce a început şi a o a săvârşi, până ce

proprietarul va putea îngriji el însuşi”.
Pornind de la această definiţie legală, în doctrină
gestiunea intereselor altei persoane a fost definită ca
fiind o operaţiune ce constă în aceea că o persoană
intervine, prin fapta sa voluntară şi unilaterală, şi
săvârşeşte acte materiale sau juridice în interesul altei
persoane, fără a fi primit mandat din partea acesteia din
urmă.103
Într-o altă formulare, gestiunea de afaceri este un fapt
licit şi voluntar, prin care o persoană numită gerant,
săvârşeşte fapte materiale sau încheie acte juridice în
interesul altei persoane, numită gerat, fără a avea
mandat din partea acesteia.104
Din definiţiile formulate rezultă că părţile care intră
în acest raport obligaţional se numesc gerant, persoana
care intervine prin fapta sa voluntară şi gerat, persoana
pentru care se acţionează.

103
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002,
pag.113;
104
Brânduşa Ştefănescu, Raluca Dimitriu, op. cit., pag.295 - 296
 90

5.2.2. Condiţiile gestiunii de afaceri

Condiţiile gestiunii de afaceri privesc obiectul şi

utilitatea gestiunii, precum şi atitudinea părţilor faţă de
actele de gestiune.
Aceste condiţii sunt următoarele:
1. Actele juridice încheiate de gerant în nume
propriu nu trebuie să depăşească limitele unui
act de administrare;
105
2. Gestiunea trebuie să fie utilă geratului , în
sensul ca prin săvârşirea ei să se evite o
pierdere patrimonială;
3. Din punct de vedere al atitudinii părţilor faţă
de actele de gestiune, urmează a fi reţinute
două aspecte:
a) geratul să nu aibă cunoştinţă de
intervenţia gerantului, în caz contrar fiind
vorba de un mandat tacit;
b) gerantul să acţioneze cu intenţia de a
administra interesele unei alte persoane, nu
propriile sale interese.

5.2.3. Efectele gestiunii de afaceri

5.2.3.1. Obligaţiile gerantului

Obligaţiile gerantului sunt următoarele:

105
Liviu Pop, op. cit., pag.149
 91

- să continue gestiunea începută până în

momentul în care geratul, sau moştenitorii
săi, vor putea să o preia (art. 987 – 988 Cod
civil);
- în efectuarea actelor de gestiune să depună
diligenţa unui bun proprietar (art. 989 Cod
civil);
- să dea socoteală geratului pentru
operaţiunile efectuate.

5.2.3.2. Obligaţiile geratului

Geratul are următoarele obligaţii:

- să plătească gerantului pentru toate
cheltuielile necesare şi utile pe care acesta
le-a făcut (art. 991 Cod civil);
- să execute toate obligaţiile faţă de terţi, care
s-au născut din actele încheiate de gerant în
numele său.
 92

5.3. Plata lucrului nedatorat

5.3.1. Definiţie

În dreptul civil, prin plată se înţelege executarea

voluntară a unei obligaţii, indiferent de obiectul acesteia,
de către debitor. Conform art. 1092 Cod civil, orice plată
presupune o datorie.
În raport de aceste considerente, în doctrină106 plata
lucrului nedatorat a fost definită ca fiind executarea de
către o persoană a unei obligaţii la care nu era ţinută şi
pe care a făcut-o fără intenţia de a plăti datoria altuia.
Persoana care efectuează plata se numeşte solvens, iar
persoana care primeşte plata se numeşte accipiens.
Acest fapt juridic licit constituie izvor de obligaţii
deoarece prin efectuarea unei plăţi nedatorate ia naştere
un raport juridic în temeiul căruia solvensul devine
creditorul unei obligaţii de restituire a ceea ce a plătit, iar
accipiensul este debitorul acestei obligaţii.

5.3.2. Reglementare legală

Dreptul solvensului de a cere restituirea este

reglementat expres în art. 993 Cod civil, potrivit căruia
„acela care, din eroare, crezându-se debitor, a plătit o
datorie, are drept de repetiţiune în contra creditorului.”
Obligaţia de restituire a accipiensului este
reglementată în art. 992 Cod civil, care prevede că „ cel
106
Dimitrie Gherasim, Buna – credinţă în raporturile juridice civile, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981, pag.187; Liviu
Pop, op. cit., pag. 154, Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.120;
 93

ce, din eroare sau cu ştiinţă, primeşte ceea ce nu-i este

debit, este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit.”
Întinderea obligaţiei de restituire este reglementată în
art. 994 – 997 Cod civil.

5.3.3. Condiţiile plăţii nedatorate

Condiţiile generale ale plăţii nedatorate sunt

următoarele:
- să existe o plată;
- plata să fie nedatorată;
- plata să fie făcută din eroare.

5.3.4. Efectele plăţii nedatorate

Principalul efect al plăţii nedatorate este obligaţia de

restituire a lui accipiens, care diferă după cum acesta este
de bună – credinţă sau de rea – credinţă.
5.3.4.1. Obligaţiile accipiensului de bună – credinţă

Accipiensul este de bună – credinţă atunci când nu a

cunoscut faptul că plata pe care a primit-o nu era
datorată.
Bina – credinţă se prezumă, iar întinderea obligaţiei de
restituire va opera numai în limitele îmbogăţirii sale,
respectiv:
- va restitui lucrul, dar are dreptul să păstreze
fructele, ca orice posesor de bună – credinţă
(art. 994 Cod civil);
 94

- dacă lucrul a fost înstrăinat se va restitui

preţul primit (art. 996 alin. 2 Cod civil);
- dacă lucrul a pierit, în mod fortuit, va fi
liberat de obligaţia de restituire (art.995 alin.
2 Cod civil).

5.3.4.2. Obligaţiile accipiensului de rea – credinţă

Accipiensul este de rea – credinţă atunci când primeşte

o plată, deşi ştia că nu i se datorează.
Obligaţiile sale sunt următoarele:
- să restituie lucrul primit şi fructele percepute
(art. 994 Cod civil);
- dacă a înstrăinat lucrul, să restituie valoarea
acestuia, indiferent de preţul pe care l- a
primit, la data introducerii acţiunii în justiţie
(art. 996 Cod civil);
- dacă lucrul a pierit, în mod fortuit, ră
restituie valoarea acstuia din momentul
cererii de restituire, cu excepţia cazului în
care va dovedi că lucrul ar fi pierit şi la
solvens (art. 995 Cod civil).

5.3.5. Obligaţiile solvensului

Solvensul este obligat faţă de accipiens, indiferent

dacă acesta este de bună – credinţă sau de rea – credinţă,
să restituie cheltuielile necesare şi utile pe care acesta le-a
făcut cu conservarea lucrului, respectiv sporirea valorii
lucrului.
 95

5.3.6. Cine poate să ceară restituirea

Restituirea plăţii poate să fie cerută de următoarele

persoane:
- solvens;
- creditorii chirografari ai solvensului, pe
calea acţiunii oblice.

5.3.7. Acţiunea în restituire

Acţiunea în repetiţiune (restituire) este o acţiune

patrimonială, prescriptibilă în termenul general de
prescripţie extinctivă de 3 ani, termen care începe să
curgă din momentul în care solvensul a cunoscut, sau
trebuia să cunoască faptul că plata era nedatorată.
Dacă obiectul plăţii a fost un bun individual
determinat, acţiunea are caracterul unei acţiuni în
revendicare care este, în principiu, imprescriptibilă.107

5.3.8. Cazurile în care nu există obligaţia de

restituire a plăţii nedatorate

Obligaţia de restituire a plăţii nedatorate nu mai există

în următoarele cazuri:
• cazul obligaţiilor civile imperfecte achitate de
bună voie de către debitor (art. 1092 Cod civil);
• dacă plata s-a efectuat în temeiul unui contract nul
pentru cauză imorală;
107
Coordonator Ion Dogaru, Drept civil. Idei producătoare de efecte juridice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, pag. 81
 96

• dacă plata a fost făcută unui incapabil, acesta va

restitui doar în măsura îmbogăţirii sale (art. 1098
şi art. 1164 Cod civil);
• când plata a fost făcută de către o altă persoană
decât debitorul, iar accipiensul a distrus cu bună –
credinţă titlul constatator al creanţei sale.

5.4. Îmbogăţirea fără justă cauză

5.4.2. Definiţie

Îmbogăţirea fără justă cauză este faptul juridic licit

prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama
patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să
existe un temei juridic.108
De regulă, se consideră că aceasta implică un fapt
juridic, care constă în mărirea patrimoniului unei
persoane, fără temei legitim, prin diminuarea
patrimoniului altei persoane, cea dintâi având obligaţia de
a înapoia celei de a doua avantajul pe care l-a obţinut în
dauna ei.109
Acţiunea în justiţie pe care o are creditorul acestei
obligaţii, având ca obiect restituirea, se numeşte actio de
im rem verso.

5.4.3. Reglementare

Codul civil nu conţine o reglementare de principiu a

îmbogăţirii fără justă cauză, cunoscută şi sub denumirea
108
Constantin Sătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag 127
109
Paul Mircea Cosmovici, op. cit., pag.272
 97

de îmbogăţire fără just temei, dar există mai multe

aplicaţii ale acestui fapt juridic licit, ca izvor de obligaţii,
respectiv:
- potrivit art. 484 Cod civil, proprietarul
terenului care culege fructele este obligat să
plătească semănăturile, arăturile şi munca
depusă de alţii;
- conform art. 493 – 494 Cod civil,
proprietarul care a construit pe terenul său
cu materialele altei persoane are obligaţia de
a plăti contravaloarea acestora, iar cel care a
construit cu materialele sale pe terenul altei
persoane are dreptul să fie despăgubit de
către proprietarul terenului care a reţinut
construcţia.

5.4.4. Condiţiile pentru intentarea acţiunii în

restituire

Condiţiile pentru intentarea acţiunii în restituire pot

fi grupate în două categorii:
1. condiţii materiale;
2. condiţii juridice.

5.4.4.1. Condiţiile materiale ale intentării acţiunii

în restituire

• să se producă mărirea unui patrimoniu prin

dobândirea unei valori apreciabile;
 98

• micşorarea patrimoniului altei persoane să

constea în diminuarea unor elemente active sau
în efectuarea unor cheltuieli;
• să existe o legătură între mărirea şi, respectiv,
diminuarea unui patrimoniu, în sensul că ambele
operaţiunii să fie efectul unei cauze unice.

5.4.4.2. Condiţiile juridice ale intentării acţiunii în

restituire110

• să nu existe un temei legal al îmbogăţirii unui

patrimoniu pe seama diminuării patrimoniului
altei persoane, respectiv să nu fie vorba de o
dispoziţie legală, un contract111, o hotărâre
judecătorească;
• să nu existe un alt mijloc de recuperare a
pierderii suferite.

5.4.5. Efectele îmbogăţirii fără justă cauză

Prin mărirea unui patrimoniu în detrimentul altui

patrimoniu se creează un dezechilibru patrimonial, din
care ia naştere un raport juridic obligaţional, în temeiul
căruia persoana al cărei patrimoniu s-a mărit devine
creditorul obligaţiei de restituire, iar persoana al cărei
patrimoniu s-a diminuat devine creditorul acestei
obligaţii.
110
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.156, Renee Sanilevici, op. cit., pag.224,
111
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă, decizia nr. 3548/1999, în Culegere de practică judiciară, 1999,
pag. 31-33
 99

De regulă, restituirea se face în natură, dar atunci când

acest lucru nu este posibil, restituirea se va face prin
echivalent.
Obligaţia de restituire cunoaşte două limite:
1. persoana al cărei patrimoniu s-a mărit nu poate fi
obligată la restituire decât în măsura creşterii
patrimoniului său, la momentul intentării acţiunii
în restituire;
2. persoana al cărei patrimoniu s-a diminuat nu
poate pretinde mai mult decât micşorarea
patrimoniului său, deoarece s-ar ajunge la o
îmbogăţire fără justă cauză.

5.4.6. Prescripţia acţiunii

Acţiunea în restituire este o acţiune prescriptibilă

extinctiv, supusă termenului general de prescripţie, de 3
ani.
Conform prevederilor art. 8 alin. 2 din Decretul nr.
167/1958, pentru acţiunile formulate în temeiul
îmbogăţirii fără justă cauză, termenul de prescripţie
începe să curgă din momentul în care persoana care şi-a
micşorat patrimoniul a cunoscut, sau trebuia să cunoască,
atât faptul măririi altui patrimoniu, cât şi persoana care a
beneficiat de această mărire, împotriva căruia se
intentează acţiunea.
 100

CAPITOLUL 6
FAPTA ILICITĂ CAUZATOARE DE PREJUDICII,
IZVOR DE OBLIGAŢII
- RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ -

6.1. Noţiunea de răspundere civilă

Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice,

care constă într-un raport juridic obligaţional, conform
căruia o persoană are datoria de a repara prejudiciul
 101

cauzat alteia prin fapta sa sau prejudiciul de care este

ţinută răspunzătoare prin dispoziţiile legale.112
Într-o altă formulare113, răspunderea civilă a fost
definită ca fiind o instituţie juridică alcătuită din
totalitatea normelor de drept prin care se reglementează
obligaţia oricărei persoane de a repara prejudiciul cauzat
altuia prin fapta sa extracontractuală sau contractuală, ori
pentru care este chemată de lege să răspundă.
Răspunderea civilă este de două feluri:
- răspundere civilă contractuală
- răspundere civilă delictuală
Răspunderea civilă contractuală apare în cazul
nerespectării clauzelor unei convenţii.
Răspunderea civilă delictuală se concretizează într-o
obligaţie de reparare a unui prejudiciu cauzat printr-o
faptă ilicită.

6.2. Reglementarea legală a răspunderii civile

delictuale

Sediul materiei răspunderii civile delictuale îl

constituie dispoziţiile art. 998 – 1003 Cod civil.
Potrivit art. 998 Cod civil, orice faptă a omului, care
cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui
greşeală s-a ocazionat, a-l repara, iar art. 999 Cod civil
precizează că omul este responsabil nu numai pentru
prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a
cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa.
112
Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, pag. 15-21;
Mihail Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, pag.7-8
113
Liviu Pop, op. cit., pag.164
 102

6.3. Natura juridică a răspunderii civile delictuale

Fapta ilicită declanşează o răspundere civilă

delictuală, al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de
reparare a prejudiciului cauzat114.
Răspunderea civilă delictuală este o sancţiune
specifică dreptului civil care se aplică pentru săvârşirea
unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, nu în
considerarea persoanei care a săvârşit fapta ilicită ci a
patrimoniului acesteia.

6.4. Felurile răspunderii civile delictuale

Răspunderea civilă delictuală este de mai multe feluri,

respectiv:
• răspunderea pentru fapta proprie (art. 998 – 999 Cod
civil);
• răspunderea pentru fapta altei persoane:
1. răspunderea părinţilor pentru faptele ilicite
săvârşite de copiii lor minori (art. 1000 alin. 2
Cod civil);
2. răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile
cauzate de prepuşii lor în funcţiile încredinţate
(art. 1000 alin. 3 Cod civil);
3. răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor
pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii

114
Constantin Stătescu, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Răspunderea civilă delictuală, Universitatea din
Bucureşti, Facultatea de drept, 1980, pag.5
 103

aflaţi sub supravegherea lor (art. 1000 alin. 4 cod

civil).
• Răspunderea pentru lucruri, edificii şi animale:
1. răspunderea pentru prejudiciile cauzate de
lucruri, în general (art. 1000 alin. 1 Cod civil);
2. răspunderea pentru prejudiciile cauzate de
animalele aflate în paza juridică a unei persoane
(art. 1001 Cod civil);
3. răspunderea proprietarului unui edificiu pentru
prejudiciile cauztae ca urmare a ruinei edificiului
ori a unui viciu de construcţie (art. 1002 Cod
civil).

6.5. Răspunderea pentru fapta proprie

6.5.1. Reglementare

Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este

reglementată de Codul civil român în art. 998 – 999.
Art. 998 Cod civil dispune că „orice faptă a omului,
care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a
cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”, iar art. 999 Cod
civil prevede că „omul este responsabil nu numai pentru
prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a
cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa”.

6.5.2. Condiţiile generale ale răspunderii

 104

Din analiza textelor art. 998 şi 999 Cod civil, rezultă

că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer
întrunite cumulativ următoarele condiţii:
• existenţa unui prejudiciu;
• existenţa unei fapte ilicite;
• existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită
şi prejudiciu;
• existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul,
constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu
care a acţionat.
Alături de aceste elemente, în literatura de
specialitate115 s-a susţinut şi necesitatea existenţei
capacităţii delictuale a celui care a cauzat prejudiciul.
Alţi autori116 au argumentat în sensul că această condiţie
trebuie analizată numai ca un element al vinovăţiei
autorului faptei ilicite şi nu ca o condiţie distinctă a
răspunderii civile delictuale.
Într-o altă opinie 117s-a precizat că existenţa capacităţii
delictuale a celui ce a săvârşit fapta ilicită poate fi
examinată separat, după cum poate fi considerată un
element implicat în condiţia vinovăţiei.

6.6. Prejudiciul

6.6.1.Definiţie

115
Paul Demetrescu, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966, pag.
89; Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, op. cit., pag.71
116
Tudor R Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.160-161,
117
Constantin Stătescu, op. cit., pag. 32
 105

Prejudiciul, calificat ca o condiţie sine qua non118, este

definit ca fiind efectul negativ suferit de o anumită
persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă
persoană.119
Alţi autori120 au apreciat că prejudiciul reprezintă
rezultatele dăunătoare, de antură patrimonială sau
nepatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective
şi intereselor legitime ale unei persoane.
Prejudiciul este cel mai important element al
răspunderii civile delictuale, condiţie necesară şi esenţială
a acesteia, deoarece atât timp cât o persoană nu a fost
prejudiciată, ea nu are dreptul de a pretinde nici o
reparaţie, pentru că nu poate face dovada unui interes.

6.6.2. Clasificarea prejudiciului

Prejudiciul se clasifică în funcţie de mai multe

criterii, respectiv:
• după natura sa: prejudiciu patrimonial şi
prejudiciu nepatrimonial;
• după durata producerii: prejudiciul este
instantaneu sau succesiv;
• după cum putea sau nu să fie prevăzut în
momentul producerii: prejudiciu previzibil şi
prejudiciu imprevizibil.

118
Ioan albu, Victor Ursa, Răspunderea civilă pentru daune morale, Ed Dacia, Cluj – Napoca, 1979, pag.29,
119
Constantin Stătescu, op. cit., pag.33
120
Ioan Albu, Victor Ursa, op. cit., pag.29
 106

Prejudiciul patrimonial este acel prejudiciu al cărui

conţinut poate fi evaluat în bani. De exemplu, distrugerea
unui bun, pierderea capacităţii de muncă.
Prejudiciul nepatrimonial este acel prejudiciu care
nu este susceptibil de evaluare în bani. De exemplu,
atingerea adusă onoarei şi demnităţii persoanei, suferinţa
fizică provocată de un accident.
Rezultând din atingerea unor valori morale ale
omului, prejudiciile nepatrimoniale sunt numite daune
morale.
În deplin consens cu recomandările făcute de
Consiliul Europei cu privire la repararea daunelor morale,
cu ocazia Colocviului ţinut sub auspiciile sale la Londra
în 1969, doctrina şi jurisprudenţa română au acceptat că o
atare răspundere civilă nepatrimonială contribuie şi la
reducerea compensatorie a suferinţelor fizice şi psihice
încercate de părţile vătămate prin lovirile, vătămările,
mutilările, desfigurările, restrângerea posibilităţilor de a
duce o viaţă normală ori alte asemenea situaţii
determinate de vătămarea integrităţii, a sănătăţii ori
cauzarea morţii unei persoane apropiate.
Punerea de acord a jurisprudenţei române cu
legislaţia comunitară europeană referitoare la repararea
daunelor morale, a determinat concluzia că o atare
despăgubire de „compensare” sau „satisfacţie” a victimei,
să fie recunoscută, exclusiv, în cadrul infracţiunilor contra
vieţii, integrităţii şi sănătăţii persoanei, libertăţii
 107

persoanei, a acelora prin care s-au adus atingeri grave

personalităţii umane şi a raporturilor de familie.121
Prejudiciul instantaneu este acea consecinţă
dăunătoare care se produce dintr-o dată sau într-un
interval de timp scurt.
Prejudiciul succesiv constă în consecinţa dăunătoare
care se produce continuu sau eşalonat în timp.
Prejudiciul previzibil este acel prejudiciu care a
putut să fie prevăzut la momentul săvârşirii faptei ilicite.
Prejudiciul imprevizibil este acel prejudiciu care nu
a putut să fie prevăzut la momentul săvârşirii faptei ilicite.

121
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia penală, deciziile nr. 475/4.09.1997, 229/30.09.1997 şi 242/14.10.1997, în
Buletinul Jurisprudenţei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, pag.316-320
 108

6.6.3. Condiţiile reparării prejudiciului

Prejudiciul dă dreptul victimei de a cere obligarea

autorului faptei ilicite la reparare, dacă sunt îndeplinite,
cumulativ, două condiţii:
- prejudiciul să fie cert;
- prejudiciul să nu fi fost reparat încă.

6.6.3.1. Caracterul cert al prejudiciului

Prejudiciul este cert atunci când este sigur atât sub

aspectul existenţei cât şi al întinderii sale.
Este considerat cert, prejudiciul actual precum şi
prejudiciul viitor, adică acel prejudiciu care apare după
soluţionarea acţiunii în despăgubire, în măsura în care
sunt sigure atât apariţia acestui prejudiciu, cât şi
posibilitatea de a fi determinat.

6.6.3.2. Prejudiciul să nu fi fost reparat încă

Analiza acestei condiţii se face în raport de trei

posibile situaţii, respectiv:
1. Dacă victima primeşte o pensie de invaliditate sau
pensie de urmaş, acordată de Asigurările sociale, pentru
repararea prejudiciului ea va fi îndreptăţită să formuleze
acţiune în răspundere civilă delictuală având ca obiect
 109

diferenţa de prejudiciu care nu este acoperită de plata

acestei pensii.122
2.Dacă victima primeşte indemnizaţie de asigurare, se
fac următoarele distincţii:
• indemnizaţia de asigurare primită de victimă de
la asigurator, în calitate de persoană asigurată pentru o
asigurare de persoane, se cumulează cu despăgubirile
datorate de autorul faptei ilicite;
• indemnizaţia de asigurare primită de victimă de
la asigurator, în calitate de persoană asigurată pentru o
asigurare de bunuri, nu se cumulează cu despăgubirile
datorate de autorul faptei ilicite; în acest caz autorul
faptei ilicite poate fi obligat la plata unei despăgubiri
reprezentând diferenţa dintre prejudiciu şi
indemnizaţia de asigurare;
• dacă autorul faptei ilicite are calitatea de
asigurat, în cadrul unei asigurări facultative sau
obligatorii de răspundere civilă, asiguratorul va putea
fi obligat să plătească despăgubiri victimei, iar victima
îl va acţiona pe autorul faptei ilicite doar pentru
diferenţa dintre prejudiciu şi suma primită de la
asigurator.
3. Dacă victima primeşte o sumă de bani de la o terţă
persoană, cu titlu de ajutor, va putea să solicite şi plata
de despăgubiri de la autorul faptei ilicite, iar dacă
terţul a plătit în locul autorului faptei ilicite, victima va
putea să pretindă de la autor diferenţa dintre prejudiciu
şi suma primită de la terţ.

122
Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1356/1983, în Culegere de decizii ale T.S. pe anul 1983, pag. 271
 110

6.6.4. Principiile reparării prejudiciului

Repararea prejudiciului se poate realiza prin convenţia

părţilor sau prin intentarea unei acţiuni în justiţie pentru
plata despăgubirilor.
Pe cale convenţională, victima şi autorul faptei ilicite
pot să încheie în mod valabil o convenţie prin care să
stabilească atât întinderea despăgubirilor, cât şi
modalitatea de plată a acestora.
Dacă între părţi nu a intervenit o asemenea convenţie,
victima se va adresa instanţei de judecată cu o acţiune
având ca obiect plata despăgubirilor.
În cadrul unei astfel de acţiuni, repararea prejudiciului
se face în funcţie de următoarele principii:
- principiul reparării integrale a prejudiciului;
- principiul reparării în natură a prejudiciului.

6.6.4.1. Principiul reparării integrale a

prejudiciului

Restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii faptei ilicite

justifică principiul reparării integrale a prejudiciului ca un
principiu fundamental al răspunderii civile delictuale.
La repararea integrală a unui prejudiciu, urmează a fi
avute în vedere următoarele aspecte:
• este supusă reparării atât paguba efectivă –
damnum emergens -, cât şi beneficiul nerealizat –
lucrum cesans-123;
123
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, decizia nr. 2530/21.11.1991, în Probleme de drept din deciziile Curţii
Supreme de Justiţie, 1990 – 1992, Ed. Orizonturi, Bucureşti, 1993, pag.107 - 109
 111

• se repară atât prejudiciul previzibil cât şi

prejudiciul imprevizibil;
• În stabilirea întinderii despăgubirilor nu are
relevanţă starea materială a victimei sau a
autorului faptei ilicite124
• Prejudiciul trebuie să fie reparat în întregime,
indiferent de forma sau gradul de vinovăţie.

6.6.4.2. Principiul reparării în natură a

prejudiciului

Repararea în natură a prejudiciului constă într-o

activitate sau operaţie materială, concretizată în restituirea
bunurilor însuşite pe nedrept, înlocuirea bunului distrus
cu altul de acelaşi fel, remedierea stricăciunilor sau
defecţiunilor cauzate unui lucru, distrugerea sau ridicarea
lucrărilor făcute cu încălcarea unui drept al altuia, etc.125
Sub aspectul reglementării, principiul reparării în
natură nu este consacrat în Codul civil, dar este
recunoscut în doctrină şi jurisprudenţă.

6.6.4.3. Repararea prin echivalent a prejudiciului

Atunci când nu este posibilă repararea în natură a

prejudiciului , repararea se face prin echivalent.
Repararea prin echivalent este o modalitate subsidiară
şi compensatorie, devenind aplicabilă ori de câte ori

124
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 747/1992, idem, pag. 92 - 93
125
Liviu Pop, op. cit., pag.169
 112

repararea în natură a prejudiciului nu este obiectiv

posibilă.126
Repararea prin echivalent se poate face în două
modalităţi:
- acordarea unei sume globale, care se
stabileşte prin hotărârea judecătorească de
obligare la plata despăgubirilor;
- stabilirea unor prestaţii periodice, în formă
bănească, care se plătesc victimei, după caz,
temporar sau viager. De exemplu, în cazul
săvârşirii unei infracţiuni contra persoanei,
cauzatoare de vătămări corporale, cu
urmarea unei invalidităţi temporare, autorul
faptei ilicite va fi obligat la plata unor
despăgubiri periodice către partea vătămată
până la data încetării stării de invaliditate.
În doctrină127 s-a precizat că în cazul în care, după
acordarea despăgubirilor prin hotărâre judecătorească, se
face dovada unor noi prejudicii, având drept cauză aceeaşi
faptă ilicită, se pot obţine despăgubiri suplimentare, fără a
se putea invoca autoritatea de lucru judecat a hotărârii
anterior pronunţate.

6.6.4.4. Stabilirea despăgubirilor în cazul reparării

prin echivalent a prejudiciului

• întinderea prejudiciului şi modul de calcul al

echivalentului daunelor se calculează la momentul
126
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag. 223
127
Constantin Stătescu, op. cit., pag. 45; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.170
 113

pronunţării hotărârii judecătoreşti de acordare a

despăgubirilor;
• autorul faptei ilicite poate să fie obligat şi la plata
dobânzilor la suma stabilită cu titlu de
despăgubire, iar aceste dobânzi curg din
momentul în care hotărârea judecătorească a
rămas definitivă;
• dacă fapta ilicită a produs o vătămare a sănătăţii
sau integrităţii corporale, fără consecinţe de
durată, se vor acorda despăgubiri sub forma unei
sume globale care să acopere cheltuielile victimei
cu refacerea sănătăţii, precum şi diferenţa dintre
venitul pe care victima l-ar fi obţinut şi suma de
bani primită pe perioada concediului medical;
• dacă vătămarea sănătăţii sau integrităţii corporale
a produs consecinţe de durată, se vor acorda
despăgubiri sub forma unor prestaţii periodice,
care prezintă diferenţa dintre venitul obţinut
anterior vătămării şi venitul obţinut după
vătămare (pensie, ajutor social);
• dacă urmarea faptei ilicite constă în decesul
victimei, se vor acorda despăgubiri care să
acopere cheltuielile medicale şi de înmormântare,
precum şi pentru prejudiciile patrimoniale şi
morale ale persoanelor aflate în întreţinerea
victimei.
Instanţele judecătoreşti investite cu soluţionarea unor
acţiuni având ca obiect plata despăgubirilor, în cazul
vătămării integrităţii corporale, au decis şi în sensul că în
 114

cazul în care cel vătămat corporal trebuie să depună un

efort suplimentar, este necesar ca acesta să primească şi
echivalentul acestui efort, deoarece numai astfel se
restabileşte situaţia anterioară şi nu i se impune celui
vătămat să suporte, indiferent sub ce formă, consecinţele
activităţii ilicite a cărei victimă a fost. Partea vătămată are
dreptul la despăgubiri corespunzătoare, chiar şi în situaţia
în care, ulterior producerii prejudiciului, realizează la
locul de muncă aceleaşi venit, şi chiar mai mare, dacă se
dovedeşte că datorită invalidităţii a fost nevoită să facă un
efort în plus, care a necesitat pentru compensare,
cheltuieli suplimentare de alimentaţie şi medicaţie
adecvată. 128

6.7. Fapta ilicită

6.7.1. Definiţie

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale este

necesară săvârşirea unei fapte ilicite, care, în concepţia
tradiţională avea în structura sa un element obiectiv sau
material şi un element subiectiv sau psihologic, cu
precizarea că elementul subiectiv a fost, ulterior
abandonat. Aceasta înseamnă că în analiza faptei ilicite
vom avea în vedere doar elementul obiectiv al acesteia,
adică manifestarea exterioară a unei atitudini de conştiinţă
şi voinţă a unei persoane.
În materia răspunderii civile delictuale, fapta ilicită
este definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se

128
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă, decizia nr. 2110/26.09.1995, op. cit., pag. 437 - 438
 115

normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii

dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.129
În alte formulări, fapta ilicită a fost definită ca fiind
acţiunea sau inacţiunea care are ca rezultat încălcarea
drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei
persoane130 sau ca reprezentând un act de conduită prin
săvârşirea căruia se încalcă regulile de comportament în
societate.131
Deşi dispoziţiile art. 998 Cod civil se referă la „orice
faptă care cauzează altuia prejudiciu”, în realitate, pentru
a fi atrasă răspunderea civilă delictuală, fapta trebuie să
fie ilicită.
De exemplu, este ilicită fapta posesorului de rea –
credinţă, care culege recolta de pe o suprafaţă de teren
care nu-i aparţine, producând astfel proprietarului care,
potrivit art. 480 Cod civil, are dreptul să culeagă fructele,
o daună constând în contravaloarea fructelor însuşite pe
nedrept. În asemenea situaţii, sunt întrunite condiţiile
prevăzute de art. 998 Cod civil, iar posesorul este obligat
să restituie proprietarului terenului fructele culese, acesta
având obligaţia ca, potrivit art. 484 Cod civil, să plătească
cheltuielile făcute pentru obţinerea fructelor.132
În acest sens şi art. 25 şi 35 din Decretul nr. 31/1954
privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice,
menţionează expres răspunderea pentru fapta ilicită.

129
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.186
130
Liviu Pop, op. cit., pag.212
131
Veronica Stoica, Nicolae Puşcaş, Petrică Truşcă, Drept civil. Instituţii de drept civil, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2003, pag. 328
132
Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, decizia nr. 487/5.05.1997, în Culegere de practică judiciară, Iaşi, 1998, pag. 17
 116

Răspunderea civilă delictuală operează atât în cazul

încălcării unui drept subiectiv, dar şi atunci când sunt
prejudiciate anumite interese ale persoanei.
În aprecierea caracterului ilicit al faptei trebuie avute
în vedere nu numai normele juridice, dar şi normele de
convieţuire socială, în măsura în care reprezintă o
continuare a prevederilor legale.
Deoarece drepturile subiective şi interesele legitime
ale persoanelor sunt numeroase şi diferite, la fel sunt şi
faptele prin care acestea pot fi încălcate.
Legea impune, de regulă, obligaţia persoanelor de a se
abţine de la orice faptă prin care s-ar putea aduce atingere
drepturilor subiective şi intereselor legitime ale altora.133
Încălcarea acestei obligaţii are loc, în principiu, printr-o
activitate pozitivă, prin acte comisive, dar fapta ilicită
poate îmbrăca şi forma unei inacţiuni, în acele situaţii
când, potrivit legii, o persoană este obligată să
îndeplinească o activitate sau să săvârşească o anumită
acţiune.

6.7.2. Trăsăturile caracteristice ale faptei ilcite

Fapta ilicită prezintă următoarele trăsături

caracteristice:134
• fapta are caracter obiectiv sau existenţă materială,
constând într-o conduită ori manifestare umană
exteriorizată;
• fapta ilicită este rezultatul unei atitudini psihice;
133
Mihail Eliescu, op. cit., pag.141
134
Liviu Pop, op. cit., pag.213
 117

• fapta este contrară ordinii sociale şi reprobată de

societate.

6.7.3. Cauzele care înlătură caracterul ilicit al

faptei

În anumite situaţii, deşi fapta ilicită provoacă un

prejudiciu altei persoane, răspunderea nu este angajată,
deoarece este înlăturat caracterul ilicit al faptei.
Cauzele135 care înlătură caracterul ilicit al faptei sunt:
- legitima apărare;
- starea de necesitate;
- îndeplinirea unei activităţi impuse sau
permise de lege;
- îndeplinirea ordinului superiorului;
- exercitarea unui drept;
- consimţământul victimei.

Legitima apărare este definită în art. 44 Cod penal,

reprezintă o faptă săvârşită în scopul apărării vieţii,
integrităţii corporale, a sănătăţii, libertăţii, onoarei sau
bunurilor aceluia care exercită apărarea, ale altei persoane
sau în apărarea unui interes general, obştesc, împotriva
unui atac ilicit exercitat de o altă persoană, faptă de
apărare prin care se pricinuieşte atacatorului, agresorului,
o asemenea pagubă.136

135
Iosif Urs, Smaranda Angheni, op. cit., pag.254-258; Maria Gaiţă, Drept civil, Obligaţii, Ed. Institutul European,
Iaşi, 1999, pag. 162-170;Dumitru Văduva, Andreea Tabacu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Paralela
45, 2002, pag.110-113,
136
Mihail Eliescu., op. cit., pag.152
 118

O persoană este considerată în legitimă apărare dacă

fapta a fost săvârşită în următoarele condiţii:
- există un atac material, direct, imediat şi
injust împotriva persoanei care comite fapta;
- atacul să fie îndreptat împotriva unei
persoane sau a drepturilor acesteia ori
împotriva unui interes general;
- atacul să pună în pericol grav viaţa,
integritatea corporală , drepturile celui atacat
ori interesul public;
- apărarea celui care săvârşeşte fapta ilicită să
fie proporţională cu atacul.

Starea de necesitate , definită de art. 45 alin.2 Cod

penal, presupune că fapta a fost săvârşită pentru a salva de
la un pericol iminent, şi care nu putea fi înlăturat altfel,
viaţa, integritatea corporală sau sănătatea autorului, a
altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un
interes public.
Fapta ilicită nu va declanşa răspunderea civilă
delictuală, lipsindu-i caracterul ilicit, dacă a fost
săvârşită în îndeplinirea unei activităţi impuse ori
permise de lege sau a ordinului superiorului.
Executarea ordinului superiorului137 înlătură caracterul
ilicit al faptei dacă a fost emis de organul competent;
emiterea ordinului s-a făcut cu respectarea formelor
legale; ordinul nu este vădit ilegal sau abuziv, iar modul
de executare al ordinului nu este ilicit.
137
Curtea de Apel Târgu – Mureş, decizia civilă nr. 63 A/13.06.2002, în Ministerul Justiţiei, Culegere de practică
judiciară, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pag. 35-36
 119

Exercitarea unui drept înlătură caracterul ilicit al

faptei dacă, prin exercitarea de către o persoană a
prerogativelor conferite de lege dreptului său, s-au creat
anumite restrângeri sau prejudicii dreptului subiectiv
aparţinând unei alte persoane.138
Dreptul subiectiv a fost definit ca prerogativă conferită
de lege în temeiul căreia titularul dreptului poate sau
trebuie să desfăşoare o anumită conduită ori să ceară
altora desfăşurarea unei conduite adecvate dreptului său,
sub sancţiunea recunoscută de lege, în scopul valorificării
unui interes personal, direct, născut şi actual, legitim şi
juridic protejat, în acord cu interesul obştesc şi cu normele
de convieţuire socială.139
Exercitarea dreptului subiectiv civil este guvernată de
două principii:
- dreptul subiectiv civil trebuie să fie exercitat
în limitele sale interne, respectiv potrivit
scopului economic şi social în vederea
căruia este recunoscut de lege, astfel cum
rezultă din prevederile art. 3 alin. 2 din
Decretul nr. 31/1954 ;
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu
bună – credinţă, conform dispoziţiilor art. 57
din Constituţia României şi art. 970 alin. 1
Cod civil.
Dacă dreptul subiectiv este exercitat abuziv se va
angaja răspunderea civilă delictuală a titularului pentru
prejudiciile pe care le-a cauzat.
138
Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag.204
139
Ion Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1988, pag. 49
 120

În dreptul civil, prin abuz de drept se înţelege

exercitarea unui drept subiectiv civil cu încălcarea
principiilor exercitării sale.
Exercitarea unui drept va fi considerată abuzivă doar
atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării
finalităţii sale, ci în intenţia de a păgubi o altă persoană.
Instanţele judecătoreşti au decis că „ deşi de natură a
aduce prejudicii unui drept subiectiv, fapta cauzatoare nu
are caracter ilicit şi astfel nu se pune problema angajării
unei răspunderi civile când ea este săvârşită cu
permisiunea legii. Este cert, că cel ce exercită
prerogativele pe care legea le recunoaşte dreptului său
subiectiv nu poate fi considerat că acţionează ilicit, chiar
dacă prin exerciţiul normal al dreptului său aduce anumite
atingeri ori prejudicii dreptului subiectiv al altei persoane.
În acest sens, exercitarea dreptului constituţional al
liberului acces la justiţie, prevăzut de art. 21 din
Constituţia României nu poate fi calificată ca o faptă
ilicită.”140
Sancţiunea care intervine în cazul abuzului de drept
constă în obligarea autorului abuzului la plata
despăgubirilor pentru prejudiciul de natură patrimonială
sau morală cauzat prin exercitarea abuzivă a dreptului
său.

Consimţământul victimei reprezintă o cauză care

înlătură caracterul ilicit al faptei în măsura în care victima
prejudiciului a fost de acord, înainte de săvârşirea faptei,
140
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 2788/30.05.2001, în „Pandectele Române” nr. 2/2002, pag.
62
 121

ca autorul acesteia să acţioneze într-un anumit mod, deşi

exista posibilitatea producerii unei pagube.

6.8. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi

prejudiciu

Pentru a fi angajată răspunderea unei persoane este

necesar ca între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un
raport de cauzalitate141, în sensul că acea faptă a provocat
acel prejudiciu.142
Codul civil impune această cerinţă prin art. 998 – 999;
astfel potrivit art. 998, răspunderea este angajată pentru
fapta omului care cauzează altuia prejudiciul, iar
conform art. 999, răspunderea este angajată nu numai
pentru prejudiciul cauzat prin fapta sa, dar şi de acela
cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa.
Necesitatea raportului de cauzalitate rezultă şi din
definiţia faptei ilicite, în condiţiile în care caracterul ilicit
ala cesteia este dat de împrejurarea că prin ea a fost
încălcat dreptul obiectiv şi a fost cauza un prejudiciu
dreptului subiectiv al persoanei.
Pentru determinarea raportului de cauzalitate au fost
propuse următoarele criterii143:
144
• sistemul cauzalităţii necesare, potrivit căruia
cauza este fenomenul care, precedând efectul, îl
provoacă în mod necesar;

141
Mihail Eliescu, op. cit., pag 115-1120; Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.175 - 178
142
Neculaescu Sache, Răspunderea civilă delictuală. Examen critic al condiţiilor şi fundamentării răspunderii civile
delictuale în dreptul civil român, Ed. Casa de editură şi presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1994, pag.99
143
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.200-2002;
144
Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, op. cit., pag.97; Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.177
 122

• sistemul indivizibilităţii cauzei cu condiţiile145,

care consideră că fenomenul – cauză nu
acţionează izolat, ci este condiţionat de mai mulţi
factori care, nu produc în mod nemijlocit efectul,
dar îl favorizează, astfel încât aceste condiţii
alcătuiesc, împreună cu împrejurarea cauzală, o
unitate indivizibilă, în cadrul căreia ele ajung să
dobândească, prin interacţiune cu cauza, un rol
cauzal.

6.9. Vinovăţia
6.9.1. Noţiune

Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a autorului

faptei ilicite în raport de fapta respectivă şi faţă de
urmările pe care aceasta le produce.146

6.9.2 Structura vinovăţiei

Vinovăţia este alcătuită în structura sa din doi factori:

- factorul intelectiv, implică un anumit nivel
de cunoaştere a semnificaţiei sociale a faptei
săvârşite şi a urmărilor pe care aceasta le
produce;

145
Valeriu Stoica, Relaţia cauzală complexă ca element al răspunderii civile delictuale în procesul penal, în „Revista
Română de Drept” nr. 2/1984, pag. 35; Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, decizia nr. 765/1990, în „Dreptul”
nr.6/1991, pag.66
146
Mihail Eliescu, op. cit., pag.176; Maria Gaiţă, op. cit., pag.190 –191;Liviu Pop, op. cit., pag. 225
 123

- factorul volitiv, care constă în actul de

deliberare şi de decizie a autorului faptei
ilicite.

6.9.3. Formele vinovăţiei

Codul penal stabileşte o reglementare juridică cu

caracter general a vinovăţiei. Dispoziţiile cuprinse în art.
19 Cod penal stabilesc conţinutul vinovăţiei, formele
vinovăţiei şi modalităţile acestora.147
Codul penal reglementează două forme de vinovăţie:
intenţia şi culpa. Intenţia se poate prezenta în două
modalităţi:
1. intenţie directă, când autorul prevede rezultatul
faptei sale şi urmăreşte producerea lui prin
săvârşirea faptei;
2. intenţie indirectă, când autorul prevede rezultatul
faptei şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea
producerii lui.
Culpa este de două feluri:
1.imprudenţa (uşurinţa),când autorul prevede
rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind, fără
temei, că el nu se va produce;
2. neglijenţa, când autorul nu prevede rezultatul faptei
sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.

6.9.4. Cauzele care înlătură vinovăţia

147
Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Rodica Stănoiu,
Explicaţii teoretice şi practice ale Codului penal român, Partea generală, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969,
pag.114 - 124
 124

Cauzele care înlătură vinovăţia148 sunt împrejurările

care împiedică atitudinea psihică a persoanei faţă de faptă
şi urmările acesteia. Aceste cauze sunt:
• fapta victimei înseşi;
• fapta unui terţ pentru care autorul nu este ţinut să
răspundă;
• cazul fortuit;
• forţa majoră.

6.9.5. Capacitatea delictuală

Pentru a fi considerată răspunzătoare de propria sa

faptă se cere ca persoana să aibă discernământul faptelor
sale, adică să aibă capacitate delictuală. Lipsa
discernământului echivalează cu absenţa factorului
intelectiv, respectiv a lipsei vinovăţiei.
Analiza capacităţii delictuale impune prezentarea a trei
situaţii posibile:

1. pentru minori, prin lege se stabileşte o prezumţie

legală de existenţă a discernământului începând cu vârsta
de 14 ani;
2. persoanele nepuse sub interdicţie, care suferă de
boli psihice care le afectează discernământul, în măsura în

148
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.216-219; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.250
 125

care au împlinit vârsta de 14 ani, sunt prezumate că au

capacitate delictuală;
3 în cazul persoanelor puse sub interdicţie,
răspunderea va fi angajată numai dacă victima
prejudiciului va reuşi să facă dovada că la momentul
săvârşirii faptei ilicite interzisul a acţionat cu
discernământ.

6.9.6. Proba condiţiilor răspunderii civile delictuale

Potrivit art. 1169 Cod civil, cel care face o propunere

în faţa instanţei de judecată trebuie să o dovedească, deci
sarcina probei revine celui care face o afirmaţie.
Procesul civil fiind pornit de către reclamant, prin
introducerea cererii de chemare în judecată, acesta trebuie
să-şi dovedească pretenţia pe care a supus-o judecăţii –
onus probandi incumbit actori -.
Referitor la proba condiţiilor răspunderii civile
delictuale, în raport de dispoziţiile art. 1169 Cod civil,
victima prejudiciului va trebui să facă dovada existenţei
prejudiciului, a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate
dintre fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi a vinovăţiei.
Fiind vorba de fapte juridice, sub aspect probator este
admis orice mijloc de probă, inclusiv proba testimonială.

6.10.Răspunderea civilă delictuală pentru fapta

proprie a persoanei juridice

Răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice

pentru fapta proprie a persoanei juridice va fi angajată ori
 126

de câte ori organele acesteia, cu prilejul exercitării

funcţiei ce le revine, vor fi săvârşit o faptă ilicită
cauzatoare de prejudicii.
Această formă de răspundere este reglementată prin
următoarele acte normative:
- Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele
fizice şi persoanele juridice;
- Legea nr. 31/1990 privind organizarea şi
funcţionarea societăţilor comerciale, cu
modificările ulterioare;
- Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea
unităţilor economice în regii autonome şi
societăţi comerciale, cu modificările
ulterioare;
- Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu
privire la asociaţii şi fundaţii, modificată şi
completată prin Ordonanţa Guvernului nr.
37/2003.
Persoana juridică este ţinută răspunzătoare pentru
faptele persoanelor fizice care intră în componenţa sa, dar
persoanele fizice sau juridice care compun organele
persoanei juridice, au o răspundere proprie pentru faptele
ilicite cauzatoare de prejudicii, atât în raport cu persoana
juridică cât şi cu victima prejudiciului.
Victima prejudiciului poate să cheme în judecată
pentru plata de despăgubiri:
- persoana juridică;
- persoana juridică în solidar cu persoanele
fizice care au acţionat în calitate de organe
ale persoanei juridice;
 127

- persoanele fizice.
În situaţia în care persoana juridică a plătit victimei
despăgubiri va avea posibilitatea să intenteze o acţiune în
regres împotriva persoanei fizice care compune organul
de conducere.

CAPITOLUL 7
 128

RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA ALTEI

PERSOANE

Codul civil, în art.1000, reglementează trei forme de

răspundere pentru fapta altuia:

1)răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de

copiii lor minori (art. 1000 alin. 2 Cod civil);
2)răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate
de prepuşii lor în funcţiile încredinţate (art. 1000 alin. 3
Cod civil);
3)răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor pentru
prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub
supravegherea lor (art. 1000 alin. 4 cod civil).

Răspunderea pentru fapta altei persoane reprezintă o

derogare de la principiul general, conform căruia orice
persoană răspunde numai pentru prejudiciul cauzat prin
propria sa faptă.
Această formă de răspundere civilă delictuală se
fundamentează pe o prezumţie legală de culpă. Aceasta
înseamnă că în toate cazurile de răspundere pentru fapta
altuia, în sarcina celui considerat responsabil, operează o
prezumţie legală de culpă care exonerează victima de
obligaţia probei. Prezumţia de culpă este relativă – juris
tantum –în cazul părinţilor, institutorilor şi meşteşugarilor
şi absolută – juris et de jure – în cazul comitenţilor.

7.1. Răspunderea părinţilor pentru prejudiciile

cauzate de copiii lor minori
 129

7.1.1. Reglementare

Conform art. 1000 alin. 2 Cod civil, tatăl şi mama, după

moartea bărbatului, sunt responsabili de prejudiciul cauzat
de copiii lor minori ce locuiesc cu dânşii., iar alin. 5
prevede că aceştia sunt exoneraţi de răspundere dacă
probează că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil.
În prezent, textul din Codul civil este interpretat în acord
cu dispoziţiile constituţionale care instituie egalitatea
dintre bărbat şi femeie149, precum şi cu prevederile art. 97
alin. 1 din Codul familiei, conform căruia ambii părinţi au
aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori, fără
a deosebi după cum aceştia sunt din căsătorie, din afara
căsătoriei ori adoptaţi.150
În concluzie, ambii părinţi răspund solidar dacă minorul a
săvârşit o faptă prin care s-a produs un prejudiciu unei
terţe persoane.

7.1.2. Fundamentarea răspunderii părinţilor

Fundamentarea răspunderii părinţilor are la bază

exercitarea necorespunzătoare a îndatoririlor legale ce le
revin faţă de copii, care din această cauză săvârşesc fapte
ilicite cauzatoare de prejudicii.
Referitor la această problemă, în doctrină au fost
formulate mai multe teorii:

149
Traian Ionaşcu, Modificările aduse Codului civil de principiul constituţional al egalităţii sexelor, în „Justiţia
Nouă” nr. 2/1950, pag.213
150
Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pag.510 –
517;Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pag. 375 - 376
 130

răspunderea părinţilor se întemeiază pe neîndeplinirea

obligaţiei de supraveghere a copilului minor151;
răspunderea părinţilor se întemeiază pe neîndeplinirea
obligaţiei de educare152;
răspunderea părinţilor se întemeiază pe neîndeplinirea
obligaţiei de a creşte copilul, astfel cum aceasta este
reglementată în art. 1001 alin. 2 Codul familiei153
Codul civil stabileşte un sistem de prezumţii cu privire la
răspunderea părinţilor, cu scopul de a simplifica victimei
sarcina probei. Dacă victima prejudiciului face dovada
laturii obiective a răspunderii civile, respectiv existenţa
prejudiciului, existenţa faptei ilicite şi existenţa raportului
de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, în baza art.
1000 alin. 2 Cod civil, se declanşează o triplă prezumţie
de culpă:154
prezumţia că în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti au
existat abateri, constând în acţiuni sau inacţiuni ilicite;
prezumţia de culpă a părinţilor, de obicei sub forma
neglijenţei;
prezumţia de cauzalitate între aceste abateri şi fapta
prejudiciabilă săvârşită de copilul minor, în sensul că
neexerciatrea îndatoririlor părinteşti a făcut posibilă
săvârşirea faptei.
151
Vasile Longhin, Responsabilitatea civilă a părinţilor pentru faptele ilicite ale copiilor minori, în „ Legalitatea
populară” nr. 6/1956, pag.677; Otilia Calmuschi, Aspecte ale răspunderii părinţilor pentru fapta copilului minor, în
„Studii şi Cercetări Juridice” nr. 4/1978, pag.347; Teofil Pop, Evoluţia doctrinară şi jurisprudenţială în domeniul
răspunderii civile a părinţilor pentru faptele ilicite ale copiilor lor minori, în „Revista Română de Drept” nr.10/1987,
pag.13; Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, op. cit., pag. 147 - 148
152
Mihail Eliescu, op. cit., pag.256
153
Raul Petrescu, Examen al practicii judiciare privind conţinutul prezumţiei de culpă a părinţilor pentru prejudiciul
cauzat de copii lor minori, în „Revista Română de Drept” nr. 6/1981, pag. 62; Tudor R. Popescu, Petre Anca, op.
cit., pag.203
154
Liviu Pop, op. cit., pag.240; Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed.
Actami, Bucureşti, 2000, pag.147
 131

7.1.3. Domeniul de aplicare a dispoziţiilor art. 1000

alin. 2 Cod civil

Răspunderea reglementată de art.1000 alin. 2 Cod civil

este aplicabilă următoarelor persoane:
părinţilor, indiferent dacă filiaţia copilului este din
căsătorie sau din afara căsătoriei;
• adoptatorilor, în situaţia în care copilul este
adoptat, deoarece în acest caz drepturile şi
îndatoririle părinteşti trec de la părinţii fireşti la
adoptator.

7.1.4. Condiţiile răspunderii părinţilor

7.1.4.1. Condiţiile generale

Condiţiile generale privesc elementele răspunderii

civile delictuale pentru fapta proprie şi se analizează în
persoana minorului, deoarece acesta este autorul faptei
ilicite pentru care părinţii sunt chemaţi să răspundă,
respectiv existenţa prejudiciului, existenţa faptei ilicite,
existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi
prejudiciu, vinovăţia.
Referitor la vinovăţie, nu se cere condiţia ca minorul
să fi acţionat cu discernământ, adică cu vinovăţie.

7.1.4.2. Condiţiile speciale

Răspunderea părinţilor implică existenţa a două

condiţii speciale:
 132

- copilul să fie minor;

- copilul să locuiască cu părinţii săi.
Copilul să fie minor
Referitor la această condiţie, prevederile art. 1000 alin.
2 Cod civil au în vedere că minoritatea trebuie să existe la
momentul săvârşirii faptei ilicite. Astfel, părinţii sunt
ţinuţi răspunzători chiar dacă între timp copilul a împlinit
vârsta de 18 ani.
Părinţii nu răspund în următoarele situaţii:
- minorul a dobândit capacitate deplină de
exerciţiu prin căsătorie. Această situaţie se
aplică femeii care se căsătoreşte la 16 ani,
sau chiar 15 ani, dar în acest din urmă caz,
este necesară încuviinţarea primarului
general al municipiului Bucureşti sau a
preşedintelui Consiliului judeţean, în raza
teritorială a căruia domiciliază femeia;
- pentru copilul major lipsit de discernământ
ca efect al alienaţiei ori debilităţii mintale,
fără deosebire cum cum este sau nu pus sub
interdicţie.

Copilul să locuiască cu părinţii săi

Comunitatea de locuinţă a copilului cu părinţii săi

rezultă din dispoziţiile art. 1000 alin. 2 Cod civil, care se
referă la copiii minori care locuiesc cu părinţii.
 133

De regulă, locuinţa copilului coincide cu domiciliul.

Sub acest aspect, art. 14 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954
dispune că domiciliul legal al minorului este la părinţii
săi, iar atunci când părinţii nu au locuinţă comună,
domiciliul este la acela dintre părinţi la care copilul
locuieşte statornic.
Potrivit art. 100 Codul familiei, copilul minor
locuieşte cu părinţii săi. Dacă părinţii nu locuiesc
împreună, aceştia vor decide, de comun acord, la care
dintre ei va locui copilul. În caz de neînţelegere între
părinţi, instanţa judecătorească, ascultând autoritatea
tutelară, precum şi pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta
de 10 ani, va decide ţinând seama de interesele copilului.
Referitor la cea de a doua condiţie specială, prezintă
interes nu domiciliul minorului, ci locuinţa acestuia.
Răspunderea părinţilor se va angaja şi în acele situaţii
în care nu este îndeplinită condiţia comunităţii de locuinţă
la data săvârşirii faptei prejudiciabile de către minor,
deoarece fundamentarea acestei forme de răspundere este
însăşi îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor
părinteşti. Asemenea situaţii pot să apară în următoarele
cazuri:
• minorul a părăsit locuinţa părinţilor , fără acordul
acestora;
• minorul se află, temporar, la rude sau prieteni;
• minorul se află internat în spital;
• minorul a fugit dintr-o şcoală specială de muncă şi
reeducare în care se afla internat155.
155
Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1828/10.10.1980, Ioan Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară în
materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1980 – 1985, Ed. Ştiinţifică şi
 134

În cazul minorul a fost încredinţat unuia dintre părinţi

printr-o hotărâre judecătorească, va răspunde numai
părintele căruia i-a fost încredinţat copilul, deoarece
numai acest părinte exercită drepturile şi îndatoririle
părinteşti faţă de minor.

7.1.5. Înlăturarea prezumţiilor stabilite privind

răspunderea părinţilor

Conform art. 1199 Cod civil, prezumţiile sunt

consecinţele ce legea sau magistratul le trage din un fapt
cunoscut la un fapt necunoscut.
Prezumţiile legale sunt stabilite prin norme juridice
care nu pot fi interpretate extensiv şi pot fi absolute sau
relative.
Prezumţiile legale absolute sunt acelea împotriva
cărora, în principiu, nu este permisă dovada contrară, iar
prezumţiile legale relative sunt acelea împotriva cărora se
poate face proba contrară.156
Potrivit art. 1000 alin. 5 Cod civil, părinţii sunt apăraţi
de răspundere dacă probează că n-au putut împiedica
faptul prejudiciabil.
În raport de această prevedere legală, în doctrină şi
jurisprudenţă s-a afirmat că prezumţia de culpă a
părinţilor este o prezumţie legală relativă, deoarece poate
fi răsturnată prin probă contrară.
Obiectul probei contare trebuie să îl constituie faptul
că părinţii şi-au îndeplinit în mod ireproşabil îndatoririle
enciclopedică, Bucureşti, 1986, pag. 152
156
Gabriel Boroi, op. cit., pag.132
 135

ce le reveneau, că nu se poate reţine un raport de

cauzalitate între fapta lor – ca părinţi ce nu şi-au făcut
datoria faţă de copilul minor – şi fapta ilicită cauzatoare
de prejudicii săvârşită de minor.157

7.1.6. Efectele răspunderii părinţilor

Dacă sunt îndeplinite condiţiile generale şi speciale ale

acestei forme de răspundere, părinţii vor fi ţinuţi să
răspundă integral faţă de victima prejudiciului cauzat de
minor.
În situaţia în care minorul nu are discernământ, vor
răspunde numai părinţii.
Dacă la momentul săvârşirii faptei minorul a acţionat
cu discernământ, victima are următoarele posibilităţi:
• să-l cheme în judecată pe minor;
• să-i cheme în judecată pe părinţi;
• să cheme în judecată minorul şi ambii părinţi;
• să cheme în judecată minorul şi unul dintre
părinţi.
Dacă minorul este chemat în judecată el va răspunde
în temeiul art. 998 – 999 Cod civil, pentru fapta proprie.
În măsura în care părinţii au plătit victimei
despăgubirile datorate pentru fapta săvârşită de minorul
cu discernământ, vor avea la îndemână o acţiune în regres
împotriva minorului, recuperând ce au plătit pentru minor.
Dacă un părinte a plătit integral despăgubirea, acesta
are o acţiune în regres împotriva celuilalt părinte, acţiunea
157
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 241
 136

divizibilă pentru jumătate din suma plătită, deoarece

obligaţia de plată a părinţilor este o obligaţie solidară.

7.2. Răspunderea comitenţilor pentru faptele

prepuşilor
7.2.1 Reglementare

Potrivit art. 1000 alin. 3 Cod civil, comitenţii răspund

de prejudiciul cauzat de prepuşii lor în funcţiile
încredinţate.
Spre deosebire de părinţi, institutori şi artizani,
comitenţii nu sunt exoneraţi de răspundere dacă dovedesc
că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil, deoarece nu
sunt menţionaţi în alin. 5 al art. 1000 Cod civil în
categoria persoanelor care pot fi exonerate de răspundere.

7.2.2. Domeniul de aplicare al art. 1000 alin.3 Cod

civil

Analiza domeniului de aplicare a răspunderii

comitentului pentru fapta prepusului porneşte de la ideea
că nu există o definiţie a termenilor de comitent şi prepus.
Pentru ca o persoană să aibă calitatea de comitent în
raport cu altă persoană, între cele două persoane trebuie să
existe un raport de subordonare, în care prepusul se află în
subordinea comitentului. Raportul de subordonare
reprezintă temeiul raportului de prepuşenie.
Condiţia raportului de subordonare este îndeplinită în
toate cazurile în care, pe baza acordului de voinţă dintre
ele, o persoană fizică sau juridică a încredinţat unei
 137

persoane fizice o anumită însărcinare din care s-a născut

dreptul comitentului de a da instrucţiuni, a îndruma şi
controla activitatea prepusului.
Izvoarele raportului de prepuşenie sunt variate:
158
• contractul individual de muncă ;
• calitatea de membru al unei organizaţii
cooperatiste,
• contractul de mandat, dacă din conţinutul său
rezultă o subordonare foarte strictă a
mandatarului faţă de mandant;
• contractul de antrepriză, dacă din conţinutul său
rezultă o subordonare foarte strictă a
antreprenorului faţă de beneficiarul lucrării;
• situaţia militarului în termen.

7.2.3. Fundamentarea răspunderii comitentului

pentru fapta prepusului

Pentru fundamentarea răspunderii comitentului în

doctrină şi jurisprudenţă s-au propus mai multe teorii 159:
• teoria prezumţiei legale de culpă, conform căreia
răspunderea comitentului se întemeiază pe o culpă
în alegerea prepusului – culpa in eligendo – ori pe
culpa în supravegherea prepusului – culpa in

158
Ion Traian Ştefănescu, Dreptul muncii, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 169
159
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 216; Aurelian Ionaşcu, Examen teoretic al practicii judiciare privind
repararea prejudiciului cauzat de prepuşi sau de lucruri, în „Revista Română de Drept” nr. 2/1978, pag.29; Liviu
Pop, op. cit., pag.274-279; Maria Gaiţă, op. cit., pag.220-224; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit.,
pag.265-267; Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Drept civil. Curs selectiv pentru examenul de licenţă, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2002, pag.252-253; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.283-291; Florin Ciutacu, Cristian Jora, op.
cit., pag.280-284
 138

vigilendo; teorie ce nu poate fi aplicată în ipoteza

în care alegerea prepusului se face prin concurs;
• teoria riscului, potrivit căreia cel ce profită de
activitatea prepusului trebuie să-şi asume şi
riscurile care decurg din această activitate; teorie
criticată pentru că nu explică dreptul comitentului
de a formula acţiunea în regres împotriva
prepusului pentru a obţine restituirea
despăgubirilor plătite victimei;
• teoria potrivit căreia culpa prepusului este culpa
comitentului, având drept argument faptul că
prepusul acţionează ca un mandatar al
comitentului. Principalele critici aduse acestei
teorii se referă la faptul că răspunderea
comitentului este o răspundere pentru fapta altei
persoane şi nu pentru propria faptă, precum şi că
reprezentarea este valabilă numai în materia
actelor juridice nu şi a faptelor juridice;
• teoria garanţei comitentului faţă de victima
faptului prejudiciabil, bazată pe o prezumţie
absolută de culpă, garanţie care rezultă din faptul
că, în temeiul raportului de prepuşenie, comitentul
exercită supravegherea, îndrumarea şi controlul
activităţii prepusului.
Teoria garanţiei este acceptată şi constituie opinia
dominantă în doctrină şi jurisprudenţă160.

160
Tribunalul Suprem, Secţia civilă, deciziile nr. 392/14.03.1981 şi 402/17.03.1981,în Culegere de decizii ale T.S.
pe anul 1981, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag.112-116
 139

7.2.4. Condiţiile răspunderii comitentului pentru

fapta prepusului

7.2.4.1. Condiţii generale

Condiţiile generale ale răspunderii comitentului sunt

condiţiile răspunderii pentru fapta proprie şi trebuie să fie
îndeplinite de prepus:
- existenţa prejudiciului;
- existenţa faptei ilicite săvârşite de prepus;
- raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi
prejudiciu;
- vinovăţia prepusului.

7.2.4.2. Condiţii speciale

Alături de condiţiile generale, pentru angajarea

răspunderii comitentului se cer întrunite două condiţii
speciale161:
- existenţa raportului de prepuşenie la dat
săvârşirii faptei ilicite;
- săvârşirea faptei ilicite de către prepus în
funcţiile ce i-au fost încredinţate de
comitent.
Referitor la cea de a doua condiţie specială se impun
următoarele precizări162:
- comitentul nu va răspunde în cazurile în care
prepusul a săvârşit o faptă ilicită care nu are
161
Victor Scherer, Raul Petrescu, Natura şi condiţiile răspunderii comitentului, în „Revista Română de Drept” nr.
10/1983, pag.14-17
162
Ovidiu Ungureanu, Alexandru Bacaci, Corneliu Turianu, Călina Jugastru, op. cit., pag. 226-227
 140

legătură cu exerciţiul funcţiei încredinţate163

( de exemplu, fapta prejudiciabilă a fost
săvârşită în timpul concediului de odihnă) ;
- comitentul nu răspunde dacă victima a
cunoscut faptul că prepusul acţionează în
interesul său propriu sau cu depăşirea
atribuţiilor ce decurg din funcţia încredinţată
şi nici atunci când activitatea prepusului a
ieşit de sub controlul exercitat de comitent.
În practica instanţelor judecătoreşti s-a reţinut că una
dintre condiţiile prevăzute de art. 1000 alin. 3 Cod civil
pentru angajarea răspunderii comitentului constă în aceea
ca fapta prepusului să fi fost săvârşită în îndeplinirea
funcţiilor care i-au fost încredinţate acestuia din urmă.
Fapta săvârşită de un salariat cu ocazia unui transport în
interesul unităţii la care este angajat îndeplineşte această
cerinţă, chiar dacă acesta nu a respectat traseul stabilit în
foaia de parcurs. În consecinţă, este antrenată răspunderea
unităţii pentru prejudiciul creat de prepusul său în aceste
condiţii.164

7.2.5. Efectele răspunderii comitentului pentru

fapta prepusului

7.2.5.1. Efectele răspunderii comitentului în

raporturile dintre comitent şi victima prejudiciului

163
Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 272/4.02.1982, în Culegere de decizii ale T.S. pe anul 1982, pag.
312
164
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă, decizia nr. 1673/2000, în Culegere de practică judiciară în materie
civilă pe anul 2000, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, pag.173
 141

Victima prejudiciului are următoarele posibilităţi:

• să-l cheme în judecată pe comitent pentru a se
despăgubi, în temeiul art. 1000 alin. 3 Cod civil;
• să-l cheme în judecată pe prepus, în temeiul art.
998 – 999 Cod civil;
• să cheme în judecată comitentul şi prepusul,
pentru a fi obligaţi în solidar la plata
despăgubirilor.
Pentru a se exonera de răspundere, comitentul poate
invoca numai acele împrejurări care erau de natură să
înlăture răspunderea pentru fapta proprie a prepusului.

7.2.5.2. Efectele răspunderii comitentului în

raporturile dintre comitent şi prepus

Dacă comitentul a acoperit prejudiciul, va avea la

îndemână o acţiune în regres împotriva prepusului, care
este autorul faptei ilicite, deoarece:
- răspunderea comitentului este o răspundere
pentru fapta altuia şi nu o răspundere pentru
fapta proprie;
- răspunderea comitentului reprezintă o
garanţie pentru victimă;
- prejudiciul trebuie să fie acoperit de cel care
l-a produs, adică de prepus.
În practica judiciară165 s-a reţinut faptul că unitatea
comitentă nu are în raporturile cu prepusul, persoana
încadrată în muncă, poziţia unui codebitor solidar.
165
Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 392/14.03.1981 şi decizia civilă nr. 1779/17.11.1981, în Culegere de
decizii ale T.S. pe anul 1981, pag. 113-117
 142

Dispoziţiile art. 1052 şi 1053 Cod civil, potrivit cărora

obligaţia solidară se împarte de drept între debitori,
codebitorul solidar care a plătit debitul neputând pretinde
de la fiecare codebitor decât partea acestuia, nu sunt
aplicabile în raporturile dintre comitent şi prepus. Aşa
fiind, calitatea comitentului de garant, îi dă dreptul după
despăgubirea victimei să se întoarcă împotriva prepusului
său pentru întreaga sumă plătită.

7.3. Răspunderea institutorilor pentru faptele

elevilor şi a artizanilor pentru faptele ucenicilor

7.3.1. Noţiune şi reglementare

Potrivit dispoziţiilor art. 1000, alin. 4 Cod civil

institutorii şi artizanii (sunt responsabili) de prejudiciul
cauzat de elevii şi ucenicii lor, în tot timpul ce se găsesc
sub a lor priveghere.
Ca şi părinţii, ei se pot exonera de răspundere, "dacă
probează că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil"
(conform art. 1000, alin. 5).

7.3.2. Domeniul de aplicare

Pentru aplicarea prevederilor art. 1000 alin. 4 din

Codul civil, doctrina a considerat necesar să se dea o
definiţie clară şi cuprinzătoare tuturor termenilor întâlniţi
în acest articol.
 143

Institutorii sunt cei care dau instrucţiuni şi asigură

supravegherea. În această categorie sunt incluşi
educatorii din învăţământul preşcolar, învăţătorii din
învăţământul primar, profesorii din cel gimnazial, liceal,
profesional ori tehnic. Aceste prevederi nu se pot aplica
cadrelor didactice din învăţământul superior sau
persoanelor ce administrează activitatea căminelor
studenţeşti.
Literatura juridică actuală foloseşte ca înlocuitor al
cuvântului "institutor" termenul generic de "profesor". În
cadrul acestuia s-au inclus, ca urmare a constatărilor
practice judiciare, pedagogii din internatele de elevi şi
supraveghetorii din taberele şi coloniile de vacanţă, din
instituţiile de reeducare sau ocrotire pentru copiii lipsiţi de
îngrijire părintească.
În literatură şi practică au existat controverse în
legătură cu posibilitatea ca unitatea de învăţământ să fie
obligată la reparaţie împreună sau în locul profesorului,
pentru prejudiciul cauzat de elevii din interiorul ei.
Majoritatea autorilor, însă, au statuat faptul că numai
o persoană fizică poate fi trasă la răspundere, în speţă
profesorul, iar nu persoana juridică, reprezentată de o
instituţie şcolară, inspectorat judeţean de învăţământ sau
chiar Ministerul Educaţiei şi Cercetării166.
Artizanii, care în doctrină mai sunt numiţi şi
meşteşugari, sunt persoane care primesc spre pregătire
ucenicii pentru a se forma profesional. Aceştia sunt ţinuţi,
în vigoarea obligaţiilor de serviciu, la supravegherea
ucenicilor.
166
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 252
 144

Artizanii, în sensul articolului 1000 alin. 4, pot fi atât

meşteşugarii individuali, particulari, cât şi unităţile de
pregătire practică ce ţin de regiile autonome sau de
societăţile comerciale. Ca şi în cazul institutorilor,
răspunderea pentru fapta prejudiciabilă săvârşită de
ucenic revine persoanei fizice, meşteşugarului, care vine
în contact direct cu ucenicul şi, deci, are obligaţia de a-l
instrui şi supraveghea.
Elevii sunt persoanele care fac parte dintr-o unitate
şcolară aflată în subordinea Ministerului Educaţiei şi
Cercetării sau a altui organism central abilitat.
Ucenicii sunt persoane care, spre deosebire de elevi,
prin activitatea depusă contribuie atât la însuşirea unei
meserii, cât şi la sporirea profitului meseriaşului, care
foloseşte lucrările practice executate de ei în scopuri
exclusiv personale.
De asemenea, ei nu se pot identifica cu funcţionarii
şi muncitorii obişnuiţi, din cauza faptului că sunt
beneficiarii unor îndatoriri de instruire şi supraveghere. Ei
dobândesc aptitudinile necesare unei meserii sub
îndrumarea unei persoane fizice sau juridice, calificată
drept artizan.
O controversă ivită în literatura şi practica judiciară
este cea referitoare la vârsta pe care trebuie să o aibă
ucenicul sau elevul pentru a atrage răspunderea
artizanului sau institutorului.
O primă opinie are în vedere faptul că în art. 1000
alin. 2 Cod civil, făcându-se trimitere la răspunderea
părinţilor, se prevede expres condiţia minorităţii copiilor.
 145

S-a considerat astfel, că articolul 1000 alin. 4 Cod

civil, menţionează generic termenii de elev şi ucenic, şi ca
urmare, "articolul 1000 alin. 4 Cod civil trebuie să fie
aplicat, indiferent de vârsta autorului, deşi este greu de
admis o răspundere mai largă pentru persoane străine
decât pentru părinţi"167.
Cealaltă teză, în care sunt cuprinse opiniile celor mai
mulţi dintre autori, consideră că institutorii sau artizanii
sunt pasibili de răspundere numai în cazul în care fapta
păgubitoare a fost săvârşită de elevi sau ucenici minori168.
În susţinerea acestei teze s-au folosit mai multe
argumente, astfel: calitatea de elev ori ucenic este
identificată cu minoritatea, prezumţia relativă de
răspundere a artizanilor şi institutorilor îşi are temeiul în
îndatorirea de supraveghere, astfel că "numai minorii au a
fi supravegheaţi" şi faptul că ar fi nedrept ca institutorii şi
artizanii să fie "împovăraţi cu o prezumţie de răspundere
mai întinsă decât cea a părinţilor"169.
Un alt argument formulat rezultă din însăşi analiza
alin. 4 al art. 1000. Astfel, la momentul adoptării Codului
civil, termenul de "institutori" se referea la învăţătorii
încadraţi în ciclul primar al învăţământului, unde se
întâlnesc numai elevi minori. Prin aplicarea acestui alineat
şi altor cadre didactice din cicluri superioare primului
(gimnazial, liceal), practica judiciară nu a dorit extinderea
limitei de vârstă a elevilor peste cea a minorităţii. Cât
priveşte ucenicii, la acea dată ei nu puteau fi decât minori,
167
Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, op. cit., pag. 161
168
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 252-254; Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 210;
Mihail Eliescu, op. cit., pag. 279
169
Mihail Eliescu, op. cit., pag. 279-280
 146

conform legii, majoratul începând cu vârsta de 21 de

ani"170.
Practica judiciară a statuat faptul că alin. 4 al art.
1000 se referă exclusiv la pagubele provocate de elev ori
ucenic altei persoane, nefiind vorba deci de prejudiciile
cauzate elevului sau ucenicului pe perioada cât se află sub
supravegherea institutorului sau artizanului. În acest din
urmă caz se poate invoca obligaţia de reparare a
prejudiciului, conform articolelor 998-999 Cod civil,
numai atunci când se va dovedi legătura de cauzalitate
dintre fapta ilicită a institutorului sau artizanului şi
paguba pricinuită elevului sau ucenicului.

7.3.3. Fundamentarea răspunderii institutorilor şi

artizanilor

Fundamentarea acestei forme de răspundere rezultă

din însăşi formularea art. 1000 alin. 4 Cod civil, care
priveşte elevii şi ucenicii care se află sub "supravegherea"
institutorilor şi artizanilor.
Astfel, fundamentarea răspunderii îşi are temeiul în
neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a
obligaţiei de supraveghere.
În încercarea lor de a extrage din textul art. 1000
alin. 4 anumite prezumţii, în doctrină s-au formulat mai
multe opinii.
Într-o primă opinie se consideră că răspunderea
institutorilor şi artizanilor se fundamentează pe trei
prezumţii:
170
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 255
 147

prezumţia că îndatorirea de supraveghere nu a

a)
fost îndeplinită în mod corespunzător;
b) prezumţia de cauzalitate, dintre neîndeplinirea
acestei obligaţii şi săvârşirea de către elev sau ucenic a
faptei ilicite care a produs pagube altei persoane;
c) prezumţia de vinovăţie (culpă) a institutorului
sau artizanului în îndeplinirea necorespunzătoare a
îndatoririi ce îi cădea în sarcină171.
A doua opinie, nu cu mult diferită de prima, se
întemeiază tot pe trei prezumţii, respectiv
a) prezumţia de culpă;
b) prezumţia de cauzalitate, care o completează pe
prima;
c) prezumţia de garanţie, care se află în continuarea
celei de culpă.
În legătură cu aceasta s-a spus că pârâtul, pentru a
înlătura obligaţia de a repara prejudiciul, trebuie să
probeze faptul că s-a aflat într-o imposibilitate obiectivă
de a-şi îndeplini îndatorirea de supraveghere, o simplă
dificultate nefiind de ajuns172.

7.3.4.Condiţiile răspunderii institutorilor şi

artizanilor
Condiţii generale

Pentru angajarea răspunderii institutorilor şi

artizanilor, conform articolului 1000 alin. 4 Cod civil,

171
C.onstantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 255
172
Mihail Eliescu, op. cit., pag. 281
 148

reclamantul trebuie să probeze condiţiile răspunderii

pentru fapta proprie:
a) existenţa prejudiciului;
b) existenţa faptei ilicite a elevului sau ucenicului;
c) existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta
ilicită şi
prejudiciu;
d) existenţa vinovăţiei elevului sau ucenicului.
În opinia celor mai mulţi dintre autori, existenţa acestei
din urmă condiţii nu este necesară. Răspunderea va fi
angajată şi în cazul în care nu se face dovada capacităţii
delictuale a elevului, când acesta era lipsit de
discernământ ori avea un discernământ diminuat, în
această situaţie supravegherea trebuind să fie mai strictă.
În momentul în care reclamantul a probat aceste
condiţii generale, el nu va fi nevoit să facă dovada şi a
condiţiilor pe care se fundamentează răspunderea pentru
că, după cum am văzut, acestea sunt prezumate de lege.
Iar cum aceste prezumţii sunt relative, conform art. 1000
alin. 5 Cod civil, cel chemat să răspundă va putea face
dovada că, deşi a acţionat cu maximum de diligenţă, fapta
prejudiciabilă nu a putut fi prevenită.
Ca urmare a înlăturării acestei prezumţii va putea fi
angajată răspunderea părinţilor pentru copilul minor173.

7.3.4.2.Condiţiile speciale ale răspunderii

institutorilor şi artizanilor

173
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 255
 149

Pentru ca institutorii şi artizanii să poată răspundă în

baza art. 1000 alin. 4, se mai cer îndeplinite încă două
condiţii:
a) cel ce a cauzat prejudiciul să aibă calitatea de
elev ori ucenic şi să fie minor;
b) fapta ilicită cauzatoare de prejudicii să fi fost
săvârşită în timp ce elevul sau ucenicul se afla sau trebuia
să se afle sub supravegherea insitutorului ori artizanului.
În practica judiciară au apărut însă cazuri în care
deşi elevul sau ucenicul trebuia să fie sub supravegherea
institutorului sau artizanului, în fapt el nu se găsea sub
această supraveghere.
Instanţa a hotărât în acest caz că deşi elevul ori
ucenicul nu se afla, în fapt, sub supravegherea sa,
artizanul sau institutorul va putea fi tras la răspundere
atunci când, prin fapteoemisive sau comisive contrare
îndatoririlor legale ce îi incumbau, a favorizat
sustragerea de sub supraveghere174 (exemplu clasic este
acela al profesorului care lipseşte sau întârzie de la
cursuri, permiţând prin aceasta să se săvârşească o faptă
ilicită producătoare de prejudicii).
Institutorul sau artizanul se va putea însă exonera de
răspundere dacă va dovedi că elevul sau ucenicul s-a
sustras supravegherii, acesta neavând posibilitatea de a
împiedica săvârşirea faptei prejudiciabile.
În final, hotărârea judecătorească va trebui să
constate faptul că institutorului sau artizanului nu i se
poate imputa vreo vină în supraveghere.

174
Tribunalul Suprem, Decizia nr. 4/17 ian. 1977; în Culegere de decizii ale T.S. pe anul 1977, pag. 310-313
 150

7.3.5. Efectele răspunderii institutorilor şi

artizanilor

În măsura în care toate condiţiile general şi speciale

sunt îndeplinite, institutorul sau artizanul va fi obligat să
presteze o reparaţie integrală a prejudiciului. Reclamantul
are însă posibilitatea să cheme în justiţie:
- pe elev ori ucenic;
- pe elev ori ucenic şi institutor şi artizan
împreună.
Aceştia sunt răspunzători in solidum faţă de victimă.
În cazul în care institutorul sau artizanul va dovedi faptul
că deşi şi-a îndeplinit îndatorirea de supraveghere nu a
putut preveni săvârşirea faptei prejudiciabile, se va putea
atrage, în subsidiar, răspunderea părinţilor, invocând ca
motiv neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a
obligaţiei de a asigura educaţia copilului minor175.
Pentru toate situaţiile în care institutorul sau
artizanul a plătit integral despăgubirea victimei, acesta are
o acţiune în regres contra elevului sau ucenicului pentru a
cărui faptă personală a răspuns. În aceste cazuri art. 1000
alin. 4 Cod civil funcţionează ca o garanţie pentru
victimă, iar acţiunea în regres se exercită conform ar.
998-999 Cod civil şi îşi are temeiul în efectele subrogaţiei
legale prin plata creditorului.
Acţiunea în regres are ca principiu repararea
integrală a prejudiciului, astfel că autorul direct al faptei
păgubitoare va fi obligat să înmâneze institutorului sau

175
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 257
 151

artizanului întreaga despăgubire pe care acesta a fost

nevoit să o plătească victimei176.

176
Ibidem, op. cit., pag. 257; Liviu Pop, op. cit., pag. 254
 152

CAPITOLUL 8
RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE
CAUZATE DE ANIMALE, DE RUINA
EDIFICIULUI ŞI DE LUCRURI ÎN GENERAL

8.1. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de

animale
8.1.1. Noţiune şi reglementare

Potrivit art. 1001 Cod civil, proprietarul unui animal

sau acela care se serveşte de dânsul, în cursul serviciului,
este responsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau că
animalul se află sub paza sa, sau că a scăpat.
 153

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 55/2002177, în

art. 3 prevede că proprietarii sau deţinătorii temporari ai
câinilor suportă răspunderea stabilită de lege.

8.1.2. Domeniul de aplicare

Domeniul de aplicare al acestei forme de răspundere

implică determinarea persoanelor care sunt chemate să
răspundă, precum şi a animalelor pentru care a fost
instituită această răspundere.178
Referitor la persoanele care sunt chemate să
răspundă, conform art. 1001 Cod civil, răspunderea
revine persoanei care exercită paza juridică a animalului
la momentul producerii prejudiciului.
Prin pază juridică se înţelege dreptul pe care îl are o
persoană de a se folosi în interes propriu de animalul
respectiv, ceea ce presupune prerogativa de comandă şi
supraveghere a animalului.
Paza juridică se prezumă că aparţine proprietarului,
până la proba contrară, precum şi persoana cărei
proprietarul i-a transmis paza juridică, cum ar fi
uzufructuarul, chiriaşul, comodatarul.
În practica instanţelor judecătoreşti179 s-a reţinut că,
în raport cu dispoziţiile art. 1001 Cod civil, persoanele
care sunt ţinute a răspunde pentru prejudiciul produs de
animale, sunt acelea care aveau paza juridică în momentul
177
O.U.G nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi sau agresivi, publicată în M.Of. nr.
311/10.05.2002
178
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.253-255; Liviu Pop, op. cit., pag. 306-309; Maria Gaiţă, op. cit.,
pag.248-250; Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, op. cit., pag. 163-164; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op.
cit., pag.288-292; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag. 313; Dumitru Văduva , Andreea Tabacu, op. cit., pag.
136; Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag. 309-312
179
Curtea de Apel Craiova, Secţia civilă, decizia nr. 193/1998, în „Revista juridică a Olteniei” nr. 1-2/1999, pag.35
 154

producerii pagubei. Dacă animalul aparţine în

coproprietate, mai multor titularii, aceştia au paza
juridică, care atrage răspunderea solidară pentru
prejudiciul cauzat de animal.
Într-o altă cauză, având ca obiect acţiunea în
despăgubiri formulată de proprietarul unui autoturism
avariat de câinele pârâtului, instanţa a admis acţiunea cu
motivarea că „în situaţia în care câinele pârâtului, scăpat
de sub supraveghere, a produs un prejudiciu
reclamantului, răspunderea civilă delictuală a pârâtului
este antrenată în condiţiile art. 1001 cod civil, potrivit
cărora proprietarul unui animal răspunde pentru
prejudiciul cauzat de acesta, fie că animalul se află în
paza sa , fie că a scăpat.”180
Paza juridică nu se confundă cu paza materială,
deoarece aceasta din urmă presupune doar un contact
material cu animalul. Au paza materială a animalului:
ciobanul, văcarul, zootehnicianul.
Cu privire la animalele pentru care se aplică
dispoziţiile art. 1001 Cod civil, răspunderea se va angaja
pentru prejudiciile cauzate de:
181
- animalele domestice;
- animalele sălbatice aflate în captivitate
(grădini zoologice, circuri);
- animalele sălbatice din rezervaţii şi parcuri
de vânătoare.
Pentru animalele sălbatice care se găsesc în stare de
libertate nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1001 Cod civil.
180
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a Civilă, decizia nr. 2449/2000, în Culegere…., pag.175-176
181
Curtea de Apel Suceava, Secţia civilă, decizia nr. 721/24.03.2001, în Buletinul Jurisprudenţei, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2002, pag.54
 155

Pentru acestea există Legea nr. 103/1996182, care în art. 15

alin. 2 prevede că răspunderea civilă pentru cauzele
provocate de vânat revine gestionarului fondului de
vânătoare, iar pentru cele cauzate de vânatul din speciile
strict protejate, autorităţii publice centrale care răspunde
de silvicultură, în măsura în care nu şi-au îndeplinit
obligaţiile privind prevenirea şi limitarea acestora. În
acest caz este vorba de o răspundere pentru fapta proprie,
în temeiul art. 998 – 999 Cod civil şi nu o răspundere
pentru prejudiciul cauzat de animal, în temeiul art.1001
Cod civil.183

8.1.3. Fundamentarea răspunderii pentru

prejudiciile cauzate de animale

Pentru fundamentarea acestei forme de răspundere în

doctrină s-au formulat trei opinii:
1.fundamentarea răspunderii pe ideea de risc, în
sensul că cel care beneficiază de foloasele de pe urma
unui animal trebuie să suporte şi consecinţele negative
produse de acesta;
2.fundamentarea răspunderii pe ideea unei
prezumţii de culpă în supravegherea animalului,
3. fundamentarea răspunderii de ideea de
garanţie pe care paznicul juridic trebuie să o asigure
terţilor.

182
Legea nr. 103/1996 a fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului, modificată prin Legea nr. 654/2001, publicată în
M.Of. nr. 749/23.11.2001
183
Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, op. cit., pag.265-266; Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag.311-312
 156

8.1.4. Condiţiile răspunderii pentru fapta

animalului

Pentru angajarea răspunderii, victima prejudiciului

trebuie să facă dovada că prejudiciul a fost cauzat de către
animal, precum şi a faptului că la momentul producerii
prejudiciului animalul se afla în paza juridică a persoanei
de la care se pretind despăgubiri.
Paznicul juridic se poate exonera de răspundere dacă
va dovedi că prejudiciul s-a produs datorită faptei victimei
înseşi; faptei unei terţe persoane pentru care nu este ţinut
să răspundă sau unui caz de forţă majoră.
Răspunderea pentru fapta animalelor este
condiţionată de împrejurarea că la producerea rezultatului
păgubitor, animalul a participat activ, iar participarea
acestuia să îmbrace caracterul unei fapte distincte cu forţă
cauzală proprie.
Răspunderea paznicului juridic are un caracter
obiectiv şi se justifică nu prin conduita sa culpabilă, ci
prin existenţa raportului de cauzalitate între fapta
animalului aflat sub paza sa şi prejudiciul cauzat
persoanei vătămate.

8.1.5. Efectele răspunderii pentru prejudiciile

cauzate de animale

Victima prejudiciului produs de animal are dreptul să

solicite despăgubiri:
- de la cel care are paza juridică a animalului,
în temeiul art. 1001 Cod civil;
 157

de la cel care are paza materială a

-
animalului, în temeiul art. 998-999 Cod
civil.184
Paznicul juridic al animalului, dacă a plătit
despăgubirile, poate formula acţiune în regres împotriva
paznicului material, în temeiul art. 998 – 999 Cod civil.185

8.2. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin

ruina edificiului
8.2.1. Noţiune şi reglementare

Conform art. 1002 Cod civil, proprietarul unui edificiu

este responsabil de prejudiciul cauzat prin ruina
edificiului, când ruina este urmarea lipsei de întreţinere
sau a unui viciu de construcţie.

8.2.2. Domeniul de aplicare

Determinarea domeniului de aplicare al răspunderii

instituite prin art. 1002 Cod civil, impune prezentarea
următoarelor noţiuni186:
- edificiu;
- noţiunea de ruină a edificiului;
- lipsa de întreţinere a edificiului;
- viciu de construcţie;
- persoana răspunzătoare.
184
Curtea de Apel Craiova, Secţia civilă, decizia nr. 2532/1998, Victoria Daha, Constantin Furtună, Probleme de
drept din deciziile civile ale Curţii de Apel Craiova pronunţate în anul 1997, Fundaţia Eugeniu Carada, Craiova,
1998, pg.112
185
Valeriu Stoica, Flavius Baias, Acţiunea în regres a paznicului juridic împotriva paznicului material, în „Studii şi
cercetări juridice” nr. 17!987, pag.48-53
186
Maria Gaiţă, op. cit., pag.252 –253; Dumitru Văduva, Andreea Tabacu, op. cit., pag.137
 158

Prin edificiu se înţelege orice construcţie realizată de

om prin asamblarea trainică a unor materiale care, prin
încorporarea lor în sol sau la altă construcţie, devine, în
mod durabil, un imobil prin natura sa.187
Ruina edificiului reprezintă dărâmarea completă sau
parţială a edificiului, dezagregarea materialului, căderea
unei părţi, desprinderea unor elemente de construcţie.188
Ruina edificiului trebuie să fie urmarea lipsei de
întreţinere sau a unui viciu de construcţie.
Răspunderea pentru ruina edificiului aparţine
proprietarului din momentul cauzării prejudiciului, chiar
dacă imobilul format obiectul unui contract de locaţiunea
sau comodat ori era supus unui uzufruct.
Dacă imobilul este în proprietate comună,
coproprietarii răspund solidar, iar dacă există un drept de
superficie, răspunde superficiarul, care are calitatea de
proprietar al construcţiei.

8.2.3. Fundamentarea răspunderii pentru ruina

edificiului

În legătură cu fundamentarea răspunderii pentru ruina

edificiului, în doctrină şi jurisprudenţă au fost formulate
două teorii:
189
- teoria răspunderii subiective, potrivit
căreia la baza răspunderii se află o
prezumţie de culpă datorată lipsei de
întreţinere sau unui viciu de construcţie;
187
Liviu Pop, op. cit., pag.311
188
Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag.318
189
Tudor R.Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.251-252
 159

- teoria răspunderii obiective190, conform

căreia răspunderea se întemeiază pe ideea
unei obligaţii legale de garanţie191, pe care
proprietarul edificiului o datorează terţilor,
independentă de orice culpă din partea
proprietarului.

8.2.4. Condiţiile răspunderii

Pentru a fi angajată răspunderea proprietarului sau a

superficiarului, în baza art. 1002 Cod civil, victima
trebuie să dovedească:
- existenţa prejudiciului;
- existenţa faptei ilicite, care constă în ruina
edificiului;
- existenţa raportului de cauzalitate între
prejudiciu şi ruina edificiului;
- împrejurarea că ruina edificiului este
determinată de lipsa de întreţinere sau de un
viciu de construcţie.
Proprietarul sau superficiarul nu vor putea înlătura
aplicarea răspunderii dovedind faptul că au luat toate
măsurile de întreţinere a edificiului sau de prevenire a
viciilor construcţiei, dar se pot exonera de răspundere
dacă vor dovedi existenţa uneia dintre următoarele cauze:
- fapta victimei;
- fapta unui terţ pentru care proprietarul sau
superficiarul nu sunt ţinuţi să răspundă;
190
Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, op. cit., pag.243;
191
Mihail Eliescu, op. cit., pag.417
 160

- forţa majoră.
 161

8.2.5. Efectele răspunderii

Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1002

Cod civil, proprietarul sau superficiarul vor fi obligaţi să
plătească victimei despăgubiri.
În cazul în care ruina edificiului se datorează altei
persoane, proprietarul sau superficiarul vor recupera
despăgubirile plătite victimei, printr-o acţiune în regres.
Acţiunea în regres se va intenta, după caz, împotriva:
- uzufructuarului sau locatarului care nu au
efectuat reparaţiile ce cădeau în sarcina lor;
- constructorului sau proiectantului, dacă
ruina edificiului a fost determinată de un
viciu de construcţie;
- vânzătorului de la care a fost cumpărat
imobilul, deoarece vânzătorul are obligaţia
să-l garanteze pe cumpărător pentru viciile
ascunse ale lucrului.192
Acţiunea în regres se va întemeia pe contractul
încheiat între proprietar şi persoana culpabilă, iar în lipsa
unui contract pe răspunderea pentru fapta proprie,
conform art. 998 – 999 Cod civil.

8.3. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de

lucruri în general

192
Coordonator Ion Dogaru, Drept civil. Contractele speciale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pag.125-131
 162

8.3.1.Apariţia principiului răspunderii pentru

prejudiciile cauzate de lucrurile pe care le avem sub
pază

Principiul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de

lucruri în general este consacrat în Codul civil în art.1000
alin.1, care prevede că „suntem asemenea responsabili de
prejudiciul cauzat de fapta persoanelor pentru care
suntem obligaţi a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub
paza noastră.”
Art.1000 alin.1 din Codul nostru civil reproduce
prevederile cuprinse în art.1384 din Codul civil francez.
Iniţial, în doctrina şi jurisprudenţa franceză, precum
şi a altor state care au recepţionat Codul civil francez de
la 1804, până aproape de sfârşitul secolului al XIX-lea s-a
recunoscut în unanimitate că acest alineat din cod nu
constituie decât o enunţare a cazurilor de răspundere
pentru prejudiciile cauzate de animale şi ruina edificiului,
reglementate în textele subsecvente. Ulterior,
jurisprudenţa franceză a admis principiul general al
responsabilităţii pentru prejudiciile cauzate de lucrurile
neînsufleţite aflate în paza cuiva, având în vedere lucrările
adepţilor teoriei riscului, a unei responsabilităţi obiective.
Doctrina franceză193 modernă a recunoscut aplicarea
textului în discuţie nu numai lucrurilor mobile ci şi
imobilelor, nu numai lucrurilor ” periculoase”, dar şi a
celor care nu sunt periculoase, lucrurilor acţionate de
mâna omului şi lucrurilor dotate cu un dinamism propriu
ori atunci când paguba este produsă de viciul lucrului,
193
Corinne Renault- Brahinsky, op. cit., pag.145-146; Muriel Burgeois, op. cit., pag.213;
 163

lucrurilor aflate în mişcare şi lucrurilor aflate în

staţionare.
În ţara noastră, răspunderea în baza art.1000 alin.1
Cod civil a fost pentru prima dată aplicată în decizia din
13 februarie 1907 a Curţii de Apel din Bucureşti194, prin
care s-a abandonat sistemul clasic al culpei aquiliene,
acesta fiind înlocuit cu o prezumţie de culpă rezultând din
lipsa de pază a lucrului, precum şi în decizia din 1
decembrie 1907 a Tribunalului Iaşi195care, depăşind chiar
soluţiile admise la acea dată în jurisprudenţa franceză,
constată în art.1000 alin.1 Cod civil o prezumţie absolută
de culpă, care nu poate fi răsturnată, deoarece alin.5 din
acelaşi articol nu prevedea această posibilitate, fiind
exoneratoare numai culpa victimei şi forţa majoră.
Punctul culminant al dezvoltării practicii judiciare în
această materie îl reprezintă decizia nr.333 din 17 ianuarie
1939 a fostei Curţi de Casaţie196, în care se arată: ”Este de
principiu că răspunderea pentru daunele cauzate prin
faptul lucrurilor neînsufleţite este o răspundere obiectivă
bazată pe ideea de risc existenţa ei fiind subordonată
unei singure condiţii: stabilirea raportului cauzal între
daună şi faptul generator al acesteia, deci independent de
orice culpă a proprietarului care are paza juridică a
lucrului.”

8.3.2. Fundamentarea răspunderii pentru

prejudiciile cauzate de lucruri

194
„Dreptul” nr.21/1907, pag.167-170;
195
„Dreptul” nr.34/1908, pag.273-276;
196
„Pandectele Române” nr. 1/1939, pag.152;
 164

Toate discuţiile şi teoriile elaborate referitor la

fundamentarea întregii răspunderi civile, în special a
răspunderii civile delictuale, în dreptul civil modern îşi au
originea, direct sau indirect, în încercările de a găsi o
explicaţie sau un fundament corespunzător, răspunderii
pentru prejudiciile cauzate de lucruri. Opiniile şi soluţiile
propuse în doctrină şi jurisprudenţă se încadrează în cele
două mari concepţii: concepţia răspunderii subiective şi
concepţia răspunderii obiective.

8.3.2.1. Concepţia răspunderii subiective

Potrivit acestei concepţii, răspunderea prevăzută de

art.1000 alin.1 Cod civil se fundamentează pe ideea de
culpă a paznicului juridic al lucrului.
În planul concepţiei subiective, legate de tradiţia
Codului civil, s-au înscris următoarele teorii:
• prezumţia relativă de culpă a paznicului
juridic;
• prezumţia absolută de culpă a paznicului
juridic; cu consecinţa că numai forţa majoră ar
putea răsturna o asemenea prezumţie;
• existenţa unei culpe în paza juridică, prin care
s-a încercat să se elimine inconvenientele
teoriilor precedente, apreciindu-se că apariţia
prejudiciului este cea mai bună dovadă că nu
s-a executat obligaţia de pază juridică.
Într-o primă explicaţie, s-a afirmat că, prin acest text
al Codului civil, legiuitorul a instituit o prezumţie legală
 165

de culpă a paznicului juridic pentru neîndeplinirea

obligaţiei de supraveghere a lucrului, ceea ce a făcut
posibilă cauzarea prejudiciului suferit de victimă. Aşa
fiind, paznicul juridic poate înlătura această prezumţie
prin dovada lipsei de culpă.197
Curând s-a putut constata că dovada lipsei de culpă
era uşor de făcut, astfel încât victimele ajungeau în
situaţia de a nu putea obţine repararea prejudiciului.
Dincolo de formulările şi de concluziile aparent
diferite la care ajung cele trei teorii, ele sunt marcate de
încercarea de a fundamenta obligarea paznicului juridic la
plata de despăgubiri pe temeiuri legate de vinovăţie şi
imputabilitate.

8.3.2.2. Concepţia răspunderii obiective

Conform acestei concepţii, alcătuită din mai multe

teorii, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri
este independentă de ideea de culpă, dovedită sau
prezumată, a paznicului juridic.
Unii autori198 au susţinut că răspunderea pentru
lucruri se explică prin teoria riscului – profit, în sensul că
cel ce profită de foloasele lucrului trebuie să suporte şi
riscul reparării prejudiciilor cauzate altor persoane de acel
lucru.
O altă teorie este aceea a prezumţiei de răspundere,
care a fost criticată deoarece răspunderea ca atare, care se
197
Traian Ionaşcu, Eugen Barasch, Răspunderea civilă delictuală – culpa element necesar al răspunderii, în „Studii şi
cercetări juridice” nr.1/1970, pag.27-30; J.Carbonnier, Droit civil. Les biens et les obligations, Tome II, Paris, 1957,
pag.571;
198
Ioan Albu, op. cit., pag.184; A.Weill, Fr.Terre, Droit civil. Les obligations, Paris, 1975, pag.667;
 166

materializează în obligaţia de despăgubire, nu poate fi

prezumată.
Concluzionând asupra fundamentării răspunderii
pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general, observăm
că această formă de răspundere a traversat o traiectorie de
la concepţiile subiective care au culminat cu teoria culpei
absolute prezumate, până la concepţiile obiective ce
prezintă neîndoielnic un avantaj pentru victimă de a
obţine angajarea răspunderii paznicului juridic
independent de dovedirea vinovăţiei acestuia din urmă.

8.3.3. Condiţiile răspunderii

Pentru angajarea răspunderii pentru lucruri se cer

întrunite următoarele condiţii:
- existenţa prejudiciului;
- raportul de cauzalitate dintre prejudiciu şi
lucru; raportul de cauzalitate se referă la
fapta lucrului şi nu la fapta proprie a
paznicului lucrului;
- faptul că lucrul se află în paza juridică a unei
persoane; calitatea de paznic juridic nu
trebuie dovedită, deoarece până la proba
contrară, această calitate se prezumă că
aparţine proprietarului, titularului unui alt
drept real sau posesorului.
Paznicul juridic poate înlătura răspunderea sa prin
dovedirea existenţei unor cauze exoneratoare de
răspundere:
 167

1.fapta victimei va exonera de răspundere paznicul

juridic dacă întruneşte caracteristicile unei adevărate forţe
majore, deoarece, în caz contrar, fapta victimei doar
diminuează răspunderea paznicului juridic;
2.fapta unui terţ nu înlătură total răspunderea
paznicului juridic, deoarece terţul şi paznicul juridic vor
răspunde în solidar, răspunderea repartizându-se
proporţional cu gradul de participare şi de vinovăţie al
fiecăruia;
3.forţa majoră.

8.3.4. Efectele răspunderii

Victima prejudiciului poate să obţină despăgubiri de

la paznicul juridic al lucrului, în temeiul art. 1000 alin. 1
Cod civil, sau de la cel care are paza materială a lucrului,
în temeiul art. 998-999 Cod civil.
Dacă paznicul juridic a plătit despăgubirile el va
putea să formuleze o acţiune în regres împotriva
paznicului material, întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999
Cod civil.
În situaţia în care la producerea prejudiciului de către
lucru a concurat şi fapta unui terţ, iar paznicul juridic a
plătit despăgubiri care depăşesc întinderea
corespunzătoare a participaţiei sale, pentru tot ce a plătit
în plus, va avea la îndemână o acţiune în regres împotriva
terţului.

8.3.5.Reglementări cu caracter special în materia

răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri
 168

- Răspunderea civilă pentru daunele nucleare -

Folosirea pe scară tot mai largă şi în tot mai multe

state a energiei nucleare în scopuri paşnice a pus
probleme deosebite şi în ce priveşte securitatea
desfăşurării acestor activităţi, precum şi răspunderea
civilă, ceea ce a determinat instituirea unui regim special
în materie.
Alături de stabilirea unor norme severe de securitate
impuse de industria nucleară, gravitatea potenţialelor
pagube şi dificultatea soluţionării cererilor de reparare a
lor au generat adoptarea unor reglementări adecvate, în
plan naţional şi internaţional.
Pe plan internaţional aceste reglementări sunt
cuprinse în Convenţia de la Paris asupra răspunderii civile
în domeniul energiei nucleare din 29.06.1960199,
Convenţia de la Viena asupra răspunderii civile în materie
de pagube nucleare din 21.05.1963200 şi Protocolul comun
referitor la aplicarea Convenţiei de la Paris, încheiat la
Viena, la 21.09.1988.
Prin Legea nr.106/1992, România a aderat la
Convenţia de la Viena şi la Protocolul comun referitor la
aplicarea Convenţiei de la Paris şi a Convenţiei de la
Viena.
Convenţia de la Viena precizează în art.1 lit.k ,că prin
daună nucleară se înţelege „decesul sau vătămarea
corporală a unei persoane, precum şi orice deteriorare a
bunurilor, care provin s-au rezultă din proprietăţile
199
Convenţia de la Paris a intrat în vigoare la data de 1.04.1963;
200
Convenţia de la Viena a intrat în vigoare la 12.09.1977;
 169

radioactive ori dintr-o combinare a acestor proprietăţi şi

a proprietăţilor toxice, explozive sau a altor proprietăţi
periculoase ale unui combustibil nuclear, ale produselor
sau deşeurilor radioactive care se află într-o instalaţie
nucleară ori ale materialelor nucleare care provin dintr-
o instalaţie nucleară, sunt produse în această instalaţie
ori sunt transmise la aceasta, orice altă pierdere sau
daună astfel provocate în cazul şi în măsura în care
prevede legea tribunalului competent, dacă legea statului
pe teritoriul căruia se află instalaţia prevede orice
dăunare a persoanei, orice pierdere sau dăunare a
bunurilor, care provin ori rezultă din orice radiaţie
ionizantă emisă de orice altă sursă de radiaţii, aflată
într-o instalaţie nucleară.”
În sensul Convenţiei, prin accident nuclear se
înţelege ”orice fapt sau succesiune de fapte care având
aceeaşi origine, cauzează o daună nucleară.”
Consecinţele accidentului de la Cernobîl din
26.04.1986 a determinat Consiliul guvernatorilor al
Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică ca în
sesiunea extraordinară din 21 mai 1986 să convoace
experţii guvernamentali din 62 de state membre ale
agenţiei în scopul elaborării unor măsuri pentru
consolidarea cooperării internaţionale în domeniul
siguranţei nucleare şi protecţiei radiologice. Aceştia s-au
reunit la Viena, între 21 iulie – 5 august 1986, împreună
cu reprezentanţi a 10 organizaţii internaţionale, şi au
redactat două proiecte de convenţie care au fost aprobate
de Conferinţa din 24 – 26 septembrie 1986 a Agenţiei
Internaţionale pentru Energie Atomică, respectiv:
 170

Convenţia asupra notificării rapide a unui accident

nuclear şi Convenţia privind asistenţa în caz de accident
nuclear ori de situaţie de urgenţă radiologică.201
Ulterior au mai fost elaborate şi alte documente în
această materie, dintre care menţionăm: Convenţia
privind protecţia fizică a materialelor nucleare202,
Convenţia privind securitatea nucleară203, Convenţia
comună asupra gospodăririi în siguranţă a deşeurilor
radioactive204 şi Convenţia privind compensaţiile
suplimentare pentru daune nucleare.205
În ţara noastră, răspunderea pentru daunele nucleare a
fost reglementată pentru prima dată de Legea nr.61/1974
cu privire la desfăşurarea activităţilor în domeniul
nuclear206, care a prevăzut măsuri, atribuţii şi obligaţii
pentru prevenirea accidentelor nucleare, iar în cazul
producerii acestora, pentru limitarea consecinţelor lor.
Ulterior, ca urmare a aderării la documentele
internaţionale în materie, reglementarea activităţilor de
folosire a energiei nucleare în condiţii de securitate
nucleară, de protecţie a personalului ocupat profesional, a
populaţiei, a mediului înconjurător şi a proprietăţii
împotriva radiaţiilor este dată de Legea nr.111/1996
privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare207
201
România a aderat la aceste convenţii prin Decretul nr.223/ 11.05.1990, publicat în M.Of. nr.67/14.05.1990;
202
Convenţia a fost semnată la Viena la 3 martie 1980 şi ratificată de România prin Legea nr.78/9.11.1993, publicată
în M.Of. nr.265/15.11.1993;
203
Convenţia a fost adoptată la Viena la 17 iunie 1994 şi a fost ratificată de România prin Legea nr.43/24.05.1995,
publicată în M.Of. nr.104/29.05.1995;
204
Convenţia a fost adoptată la Viena la 5 septembrie 1997 şi a fost ratificată de România prin Legea nr.105/
16.06.1999, publicată în M.Of. nr.283/21.06.1999;
205
Convenţia a fost adoptată la Viena la 12 septembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr.5/8.01.1999,
publicată în M.Of. nr.9/18.01.1999;
206
Legea nr.61/1974 a fost publicată în B.Of. nr.136/2.11.1974; abrogată expres prin Legea nr.111/1996;
207
Publicată în M.Of. nr.267/29.10.1996, modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.204/2000, publicată
în M.Of. nr.589/21.11.2000, aprobată cu modificări prin Legea nr.384/2001, publicată în M.Of. nr.400/20.07.2001;
 171

şi de Ordonanţa Guvernului nr.7/2003 privind utilizarea

în scopuri paşnice a energiei nucleare.208
Potrivit reglementărilor în vigoare, în România
activităţile nucleare sunt de interes naţional şi se
desfăşoară în condiţii de siguranţă şi securitate nucleară,
de protecţie a personalului expus profesional, a populaţiei,
a mediului şi a proprietăţii, cu riscuri minime, în regim de
autorizare, sub îndrumarea şi controlul statului şi cu
respectarea obligaţiilor ce decurg din acordurile şi
convenţiile internaţionale la care România este parte.209
Legea nr.111/1996 cuprinde dispoziţii cu privire la
activităţile şi sursele cărora li se aplică, autorităţile
competente în domeniul nuclear, obligaţiile titularului de
autorizaţie şi ale altor persoane fizice şi juridice, alte
autorizaţii, avize şi responsabilităţi, regimul de control al
acestor activităţi şi răspunderea administrativă, penală şi
civilă pentru încălcarea prevederilor legale.
Activităţile din domeniul nuclear se desfăşoară
conform Planului Nuclear Naţional, care are la bază
Strategia de dezvoltare a domeniului nuclear şi Planurile
Nucleare Anuale, elaborate de Agenţia Naţională pentru
Energie Atomică.
Strategia naţională de dezvoltare a domeniului nuclear
a fost aprobată prin Hotărârea Guvernului
210
nr.1259/7.11.2002 şi se bazează pe recomandările
Uniunii Europene, prevederile tratatelor şi acordurilor

208
Publicată în M.Of. nr.59/1.02.2003;
209
Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, pag.396;
210
H.G. nr.1259/7.11.2002 privind aprobarea strategiei naţionale de dezvoltare a domeniului nuclear în România şi a
Planului de acţiune pentru implementarea acestei strategii, publicată în M.Of. nr.851/26.11.2002;
 172

internaţionale la care România este parte, precum şi a

actelor normative interne.
În conformitate cu prevederile Convenţiei de la Paris
asupra răspunderii în domeniul energiei nucleare, a
Convenţiei privind răspunderea civilă pentru daune
nucleare de la Viena şi a Protocolului comun referitor la
aplicarea acestor convenţii de la Paris, a fost adoptată
Legea nr.703/2001 privind răspunderea civilă pentru
daune nucleare211.
În art.1 se prevede că obiectul acestei legi îl constituie
reglementarea răspunderii civile pentru repararea
daunelor rezultate din activităţile de utilizare a energiei
nucleare în scopuri paşnice.
Răspunderea civilă pentru daune nucleare
reglementată prin legea nr.703/2001 are un regim juridic
propriu, cu importante particularităţi, în doctrină
afirmându-se că ne găsim în prezenţa unei ipoteze
speciale de răspundere civilă delictuală.212
Caracterul special al acestei răspunderi se
concretizează în următoarele elemente:
1.Această răspundere se angajează numai pentru
daunele nucleare
Potrivit art.3 lit. d din legea nr.703/2001, prin daună
nucleară se înţelege:
1. orice deces sau orice rănire;
2. orice pierdere sau orice deteriorare a bunurilor;
3. orice pierdere economică care rezultă dintr-o
daună la care s-a făcut referire la pct.1 şi 2, neinclusă în
211
Publicată în M.Of. nr.818/19.12.2001 şi intrată în vigoare la 19.12.2002;
212
Liviu Pop, Răspunderea civilă pentru daunele nucleare, în „Dreptul” nr.7/2002, pag.56;
 173

aceste prevederi, dar este suferită de o persoană

îndreptăţită să ceară despăgubiri în cea ce priveşte o astfel
de pierdere;
4. costul măsurilor de refacere a mediului
înconjurător deteriorat în urma producerii unui accident
nuclear, dacă o astfel de deteriorare este semnificativă,
dacă astfel de măsuri sunt luate sau urmează să fie luate şi
dacă nu sunt incluse în pct.2;
5. orice pierdere a veniturilor care derivă dintr-un
deces economic faţă de orice utilizare a mediului
înconjurător, datorită deteriorării semnificative a mediului
şi dacă nu este inclusă în pct.2;
6. costul măsurilor preventive şi orice pierderi sau
daune cauzate de astfel de măsuri;
7. orice altă daună economică, alta decât cea
cauzată de degradarea mediului înconjurător, dacă este
admisă de legislaţia privind răspunderea civilă a instanţei
competente.
Pierderile sau daunele prevăzute de lege sunt
calificate daune nucleare în măsura în care pierderea
sau dauna :
1. ia naştere ca rezultat al radiaţiei ionizante
emise de orice sursă de radiaţie care se află într-o
instalaţie nucleară sau emise de combustibilul nuclear, de
produşii radioactivi sau de deşeurile radioactive dintr-o
instalaţie nucleară ori de materialul nuclear provenit din,
venind de la sau trimis spre o instalaţie nucleară;
2. este rezultatul proprietăţilor radioactive ale
unui astfel de material sau al unei combinaţii de
 174

proprietăţi radioactive cu proprietăţi toxice, explozive ori

cu alte proprietăţi periculoase ale unui astfel de material.
Tot daune nucleare sunt considerate şi costul
măsurilor preventive şi orice pierderi sau daune
cauzate de luarea şi desfăşurarea unor astfel de
măsuri.

2.Daunele nucleare trebuie să se dovedească că au

fost cauzate de un accident nuclear
Accidentul nuclear este definit – art.3 lit. a din Legea
nr.703/2001 - ca fiind orice fapt sau succesiune de fapte
având aceeaşi origine, care cauzează o daună nucleară sau
o ameninţare gravă şi iminentă de producere a unei astfel
de daune.

3.Operatorul unei instalaţii nucleare este ţinut să

răspundă exclusiv pentru orice daună nucleară, dacă s-
a dovedit a fi provocată de un accident nuclear survenit
la instalaţia sa, ori implicând un material nuclear care
provine din această instalaţie sau este trimis către ea.
Operator înseamnă titularul autorizaţiei emise potrivit
dispoziţiilor Legii nr.111/1996, republicată.
În cazul unui accident survenit în timpul transportului
de materiale nucleare, prin excepţie, răspunderea pentru
daunele nucleare revine transportatorului, care este
considerat operator, în sensul legii.

4.Răspunderea pentru daunele nucleare este o

răspundere obiectivă
 175

Potrivit art.4 alin.1 din lege, răspunderea pentru

daunele nucleare este de natură obiectivă, adică fără
culpă, de plin drept.
Fundamentul acestei răspunderi este obligaţia de
garanţie pe care o are operatorul, care este titularul
autorizaţiei pentru desfăşurarea activităţii nucleare.
Operatorul este exonerat de răspundere dacă face
dovada că dauna nucleară este rezultatul direct al unor
acte de conflict armat, război civil, insurecţie sau
ostilitate. Instanţa de judecată competentă îl poate exonera
pe operator de răspundere dacă acesta dovedeşte că dauna
nucleară a fost cauzată, în tot sau în parte, de o culpă
gravă ori de acţiunea sau inacţiunea săvârşită cu intenţie
de către victima accidentului nuclear.

5.Răspunderea faţă de victimă a mai multor

operatori este divizibilă în măsura în care este posibilă
stabilirea cu certitudine a părţii din daună care revine
fiecăruia, iar dacă această determinare nu este posibilă,
răspunderea lor este solidară.

6.În cazul în care două daune, una nucleară, iar

alta nenucleară sunt cauzate de un accident nuclear sau
de un accident nuclear împreună cu unul sau mai multe
evenimente diferite, dauna nenucleară este considerată,
în măsura în care nu poate fi separată cu certitudine de
cea nucleară, ca fiind nucleară, cauzată exclusiv de
accidentul nuclear.

7.Sistemul de despăgubire
 176

Legea nr.703/2001 limitează răspunderea

operatorului pentru fiecare accident nuclear la cel mult
echivalentul în lei a 300 milioane D.S.T.213
De la această regulă instituită prin art.8 alin.1 din
lege, există următoarele excepţii:
1. Comisia Naţională pentru Controlul
Activităţilor Nucleare poate aproba ca răspunderea
operatorului să fie limitată pentru fiecare accident nuclear
la mai puţin de echivalentul în lei a 300 milioane D.S.T.,
dar nu mai puţin de echivalentul în lei a 150 milioane
D.S.T., cu condiţia ca diferenţa să fie acordată de stat din
fondurile publice în vederea acoperirii daunelor nucleare
produse;
2. Pentru o perioadă de 10 ani de la data intrării
în vigoare a legii – 19.12.2002 - , cu aprobarea autorităţii
naţionale competente, răspunderea operatorului poate fi
limitată pentru fiecare accident nuclear produs în această
perioadă şi sub echivalentul în lei a 150 milioane D.S.T.,
dar nu mai puţin de echivalentul în lei a 75 milioane
D.S.T., cu condiţia ca diferenţa să fie alocată de stat din
fondurile publice;
3. În cazul în care daunele nucleare se produc
datorită reactoarelor de cercetare, depozitelor de deşeuri
radioactive şi de combustibil nuclear ars, răspunderea
operatorului va fi de minimum echivalentul în lei a 30
milioane D.S.T. şi poate fi redusă, în aceleaşi condiţii,
până la echivalentul în lei a 10 milioane D.S.T.;

213
D.S.T. înseamnă „ drepturi speciale de tragere”, care constituie unitatea de contabilitate definită şi utilizată de
Fondul Monetar Internaţional;
 177

4. Dacă accidentul nuclear se produce în timpul

transportului de materiale nucleare, răspunderea
operatorului sau transportatorului, după caz, este limitată
la echivalentul în lei a 5 milioane D.S.T. Dacă obiectul
transportului este combustibilul nuclear care a fost utilizat
într-un reactor nuclear, răspunderea operatorului este
limitată la echivalentul în lei a 25 milioane D.S.T.
În limita sumei plătite cu titlu de despăgubiri,
operatorul are un drept de regres numai în următoarele
situaţii:
1.dacă dreptul a fost prevăzut în mod expres într-un
contract;
2.dacă accidentul nuclear rezultă dintr-o acţiune sau
omisiune săvârşită cu intenţia de a cauza o daună
nucleară, acţiunea în regres se va intenta împotriva
persoanei fizice care a săvârşit fapta.
Pentru garantarea plafonului răspunderii, operatorul
şi transportatorul de materiale nucleare au obligaţia legală
de a încheia contract de asigurare sau să-şi asigure o
garanţie financiară care să acopere răspunderea civilă
pentru daune nucleare, existenţa acestora fiind dovedită
autorităţii naţionale competente în vederea obţinerii
autorizaţiei pentru desfăşurarea unei activităţi nucleare.

8.Acţiunea în despăgubiri este prescriptibilă

În conformitate cu prevederile art.12 din Legea
nr.703/2001, dreptul la despăgubire împotriva
operatorului se prescrie dacă acţiunea nu este intentată în
termen de 30 de ani de la data producerii accidentului
nuclear, dacă dauna nucleară a constat în deces sau rănire,
 178

respectiv în termen de 10 ani, de la data producerii

accidentului nuclear, în cazul celorlalte daune nucleare
expres prevăzute de lege.

În concluzie, răspunderea civilă pentru daunele

nucleare este guvernată de regulile specifice prevăzute în
Legea nr.703/2001 care se completează cu principiile de
drept comun în materia răspunderii civile delictuale,
reglementată de Codul civil, respectiv răspunderea pentru
prejudiciile cauzate de lucruri în general.
 179

CAPITOLUL 9
EFECTELE OBLIGAŢIILOR
EXECUTAREA DIRECTĂ A OBLIGAŢIILOR
- EXECUTAREA ÎN NATURĂ -

Raportul juridic obligaţional conferă creditorului

dreptul de a pretinde debitorului să dea, să facă sau să nu
facă ceva. Debitorul este ţinut de această prestaţie,
pozitivă sau negativă, sub sancţiunea constrîngerii sale de
către organele de executare ale statului214.
Efectul oricărei obligaţii este dreptul pe care aceasta îl
conferă creditorului de a pretinde şi de a obţine de la
debitor îndeplinirea exactă a prestaţiei la care acesta s-a
obligat.
Potrivit art. 1073 Cod civil, creditorul are dreptul de a
obţine îndeplinirea exactă a obligaţiei.
În cazul executării necorespunzătoare sau a
neexecutării, totale sau parţiale, creditorul are dreptul la
despăgubiri.
Aceasta înseamnă că executarea obligaţiilor poate fi.

214
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.325; Brînduşa Ştefănescu, Raluca Dimitriu, op. cit., pag. 321
 180

- executare directă, numită şi executare în

natură;
- executare indirectă, numită şi executare
prin echivalent.
Executarea obligaţiilor este guvernată de principiul
executării directe sau în natură.

9.1. Plata
9.1.1. Noţiune

Plata reprezintă efectul specific al raportului juridic

obligaţional.
Termenul de plată are două accepţiuni:
• mijloc de executare voluntară a unei obligaţii;
• act juridic.
În concluzie, plata poate fi definită ca fiind executarea
voluntară a unei obligaţii de către debitor, indiferent de
obiectul ei sau o convenţie între cel care face plata şi cel
care primeşte plata.

9.1.2. Reglementare

Plata este reglementată în art. 1092 –1121 Cod civil.

 181

9.1.3.Condiţiile plăţii
9.1.3.1. Persoana care poate face plata

Conform art. 1093 Cod civil, plata poate fi făcută de

debitor şi de orice persoană interesată sau neinteresată.
Aceasta înseamnă că plata poate fi făcută de
următoarele persoane215:
• debitor, personal sau prin reprezentant;
• codebitorul solidar sau indivizibil, adică o
persoană obligată împreună cu debitorul;
• fidejusorul, comitentul pentru prepus, părinţii
pentru copii lor minori, respectiv persoane obligate pentru
debitor;
• un terţ interesat să stingă obligaţia, cum ar fi, de
exemplu, cumpărătorul unui bun ipotecat care plăteşte
datoria vânzătorului pentru a salva bunul de la urmărire;
• un terţ neinteresat, care poate să facă plata în
temeiul gestiunii de afaceri sau a unui contract de mandat.
De la principiul conform căruia plata poate fi făcută de
orice persoană, există următoarele excepţii216:
• în cazul obligaţiilor de a face intuitu personae,
plata nu poate fi făcută decât de debitorul acelei obligaţii;
• când părţile au convenit ca plata să nu fie făcută
decât de debitor;
• potrivit art. 1095 Cod civil, în cazul obligaţiilor
de a da, având ca obiect constituirea sau transmiterea unui
drept real asupra unui bun, plata poate fi făcută numai de
215
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.327 – 328; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.416 -
417
216
Liviu Pop, op. cit., pag.477
 182

proprietarul bunului, care trebuie să fie o persoană cu

capacitate de exerciţiu deplină, sub sancţiunea nulităţii
plăţii.

9.1.3.2. Persoana căreia i se poate face plata

Referitor la persoana căreia i se poate face plata, art.

1096 Cod civil dispune că plata trebuie să se facă
creditorului sau împuternicitului său, sau persoanei
autorizată de lege ori de instanţa de judecată să o
primească.
Persoana care primeşte plata trebuie să fie o persoană
cu capacitate de exerciţiu deplină, iar sancţiunea care
intervine în cazul plăţii făcute unui incapabil este nulitatea
relativă.
În consecinţă, plata poate fi primită de :
• creditor;
• succesorii creditorului;
• cesionarul creanţei;
• tutore;
• mandatar;
• terţ desemnat de justiţie pentru a primi plata (de
exemplu, creditor popritor)
Plata făcută altor persoane este valabilă în următoarele
cazuri:
1. când plata s-a făcut cu bună-credinţă
posesorului creanţei (de exemplu, unui moştenitor
aparent);
 183

2. când plata făcută unei alte persoane a profitat

creditorului ( de exemplu, s-a plătit unui creditor al
creditorului);
3. când creditorul a ratificat plata făcută unui
accipiens fără drept de a o primi.

9.1.3.3. Obiectul plăţii

Potrivit art. 1100 Cod civil, creditorul nu poate fi silit

a primi alt lucru decât acela ce i se datorează, chiar dacă
valoarea lucrului oferit ar fi egală sau mai mare.
Din interpretarea art.1100 Cod civil rezultă că
debitorul este obligat să plătească exact lucrul sau
prestaţia pe care o datorează.
Obiectul plăţii este diferit în raport de felul obligaţiei,
de a da un bun cert sau sau bunuri generice, respectiv de a
face.
Astfel, dacă obiectul obligaţiei este prestaţia de a da
un bun cert, debitorul trebuie să remită acel bun în starea
în care se află la momentul plăţii şi nu va răspunde în
cazul în care bunul a pierit dintr-un caz fortuit sau de forţă
majoră, decât dacă a fost pus în întârziere.
În ipoteza în care obiectul obligaţiei este prestaţia de a
da bunuri generice, debitorul trebuie să remită creditorului
,întotdeauna, bunuri de o calitate mijlocie, dacă părţile nu
au convenit altfel, iar pierirea bunurilor nu-l va libera pe
debitor de datorie, conform principiului genera non
pereunt.
În cazul obligaţiilor de a face, debitorul trebuie să
execute întocmai faptul la care s-a obligat.
 184

9.1.3.4. Principiul indivizibilităţii plăţii

Principiul indivizibilităţii plăţii este consacrat

legislativ în art. 1101 alin.1 Cod civil, care prevede că
debitorul nu-l poate sili pe creditor să primească o parte
din datorie, chiar dacă datoria este divizibilă.
Aceasta înseamnă că plata trebuie făcută în întregime,
adică este indivizibilă.
De la acest principiu există următoarele excepţii:
• creditorul consimte ca plata să se facă fracţionat,
pentru o parte din datorie;
• în caz de deces al debitorului datoria se împarte
între moştenitorii acestuia;
• când datorii reciproce ale părţilor se sting prin
compensaţie până la concurenţa celei mai mici sume şi se
plăteşte doar diferenţa rămasă din daorie;
• instanţa de judecată acordă debitorului un termen
de graţie şi eşalonarea plăţii;
• când plata este făcută de fidejusori, în locul
debitorului, aceştia invocând beneficiul de diviziune vor
plăti fiecare parte ce li se cuvine.

9.1.3.5. Data plăţii

Plata trebuie să fie făcută în momentul în care creanţa

a devenit exigibilă, adică a ajuns la scadenţă.
În cazul obligaţiilor pure şi simple, plata trebuie făcută
imediat după naşterea raportului obligaţional.
 185

Dacă obligaţia este afectată de un termen suspensiv,

debitorul trebuie să facă plata la expirarea termenului.
În cazul executării cu întârziere a obligaţiei, creditorul
are dreptul la despăgubiri pentru repararea prejudiciului
ce i-a fost cauzat.

9.1.3.6.Locul plăţii

Codul civil dispune în art. 1104 că plata trebuie să se

facă la locul stabilit prin acordul de voinţă al părţilor.
Atunci când părţile nu au stabilit locul plăţii, plata
trebuie făcută, în principiu, la domiciliul debitorului.
Aceasta înseamnă că plata este cherabilă şi nu portabilă.

9.1.3.7. Cheltuielile pentru efectuarea plăţii

Potrivit art. 1105 Cod civil, cheltuielile pentru

efectuarea plăţii sunt în sarcina debitorului, dar părţile pot
conveni ca aceste cheltuieli să fie suportate şi de creditor,
sau de ambele părţi în mod egal.

9.1.3.8. Imputaţia plăţii

Problema imputaţiei plăţii apare în situaţia în care un

debitor are mai multe datorii faţă de acelaşi creditor, iar
debitorul face o plată care nu acoperă toate datoriile şi nu
se cunoaşte care dintre acestea s-a stins.
Soluţionarea acestei probleme prezintă interes atunci
când creanţele sunt purtătoare de dobânzi sau sunt însoţite
de garanţii, deoarece debitorul, spre deosebire de creditor,
 186

are interes să considere că prin plata făcută sa-u stins

datoriile care produc dobândă sau cele însoţite de garanţii.
În funcţie de izvorul său, imputaţia plăţii este de două
feluri: imputaţie convenţională şi imputaţie legală.
Imputaţia convenţională este cea făcută prin acordul
părţilor sau numai prin voinţa uneia dintre ele.
Primul care decide asupra cărei obligaţii se impută
plata este debitorul, cu respectarea următoarelor reguli:
• plata trebuie să fie suficientă pentru a stinge
întreaga datorie; în caz contrar se încalcă principiul
indivizibilităţii plăţii;
• dacă unele datorii sunt scadente, iar altele nu au
ajuns la scadenţă, iar termenul a fost stipulat în favoarea
creditorului, imputaţia se face asupra obligaţiei scadente;
• dacă creanţa este producătoare de dobânzi,
imputaţia se face asupra dobânzii.
Dacă debitorul nu face imputaţia plăţii, aceasta va fi
făcută de creditor, care va preciza, în chitanţa liberatorie
de obligaţie, ce datorie s-a stins prin prestaţia debitorului.
Imputaţia legală este acea formă a imputaţiei plăţii
care se face de drept, în puterea legii, conform regulilor
prevăzute în art. 1113 Cod civil, respectiv:
• în primul rând se consideră plătită datoria ajunsă
la scadenţă;
• dacă toate datoriile sunt scadente, imputaţia se
face asupra aceleia care este mai oneroasă pentru debitor;
• dacă toate datoriile sunt scadente şi la fel de
oneroase, se va considera plătită datoria cea mai veche;
 187

• dacă toate datoriile scadente sunt la fel de

oneroase şi au aceeaşi vechime, plata se impută
proporţional asupra fiecăreia.

9.1.3.9. Dovada plăţii

În principiu, dovada plăţii se face de debitor, deoarece

el pretinde stingerea obligaţiei prin plată.
Dovada plăţii se face după regulile de drept comun
referitoare la proba actelor juridice.
Pentru a simplifica sarcina probei plăţii, Codul civil a
instituit două prezumţii de plată:
1. art. 1138alin 1 Cod civil prevede că atunci când
creditorul a remis debitorului titlul constatator al creanţei
sale, care este un înscris sub semnătură privată, se
prezumă că debitorul a fost liberat prin plată sau remitere
de datorie.; această prezumţie este absolută;
2. art. 1138 alin. 2 Cod civil dispune că atunci când
creditorul remite debitorului titlul original al creanţei, care
este un înscris autentic sau o hotărâre judecătorească
investită cu formulă executorie, se prezumă liberarea
debitorului prin plată sau remitere de datorie; prezumţia
este relativă.

9.1.4. Oferta reală urmată de consemnaţiune217

Oferta reală de plată este o procedură instituită în

scopul de a da posibilitatea liberării debitorului de bună-
217
Gabriel Boroi, Dumitru Rădescu, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. All, Bucureşti, 1994, pag.
831 – 833;Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997,
pag.506-509
 188

credinţă de obligaţia sa faţă de creditor, în situaţia în care

creditorul refuză să primească prestaţia.
Reglementarea ofertei reale urmată de consemnaţiune
este cuprinsă în art. 586-590 din Codul de procedură
civilă, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de
Urgenţă a Guvernului nr. 59/2001 şi în art. 1114-1121
Cod civil, cu excepţia alin. 8 din art. 1115 şi alin. 3 şi 4
din art. 1116.
Potrivit art. 1114 alin. 1 Cod civil, când creditorul
unei sume de bani refuză să primească plata, debitorul
poate să-i facă ofertă reală, iar dacă creditorul refuză
primirea, să consemneze suma.

9.2 Executarea silită în natură a obligaţiilor

În situaţia în care debitorul nu-şi execută de bunăvoie

obligaţia asumată, creditorul poate cere executarea silită,
pentru valorificarea dreptului său.
Executarea silită este tot o executare în natură şi
constă în obligarea debitorului să execute obiectul
obligaţiei.

9.2.1. Executarea obligaţiei de a da

În funcţie de obiectul său, executarea silită a obligaţiei de a

da se face diferit:
a)dacă obligaţia are ca obiect o sumă de bani,
executarea în natură este întotdeauna posibilă;
b)dacă obligaţia are ca obiect un bun individual
determinat, debitorul are două obligaţii:
 189

- să constituie sau să transfere dreptul de

proprietate sau alt drept real asupra bunului, obligaţie care
se execută întotdeauna în natură, în temeiul legii;
- obligaţia de a preda bunul, se poate executa
silit numai în măsura în care bunul se află la debitor, dacă
nu se mai află la acesta, executarea se va face prin
echivalent.
c)dacă obiectul obligaţiei este un bun de gen,
creditorul are mai multe posibilităţi:
- să ceară executarea silită în natură;
- să achiziţioneze cantitatea de bunuri de gen,
pe socoteala debitorului, iar pe calea executării silite să
recupereze preţul acestora;
- să accepte executarea prin echivalent.

9.2.2. Executarea obligaţiei de a face şi de a nu face

În legătură cu obligaţiile de a face, art. 1077 Cod civil

dispune că, în caz de neexecutare, creditorul poate fi
autorizat de instanţa judecătorească să le aducă la
îndeplinire, în contul debitorului.
În cazul obligaţiilor de a nu face, art. 1076 Cod civil
prevede posibilitatea creditorului de acere instanţei de
judecată obligarea debitorului să distrugă ceea ce a făcut
cu încălcarea acestei obligaţii sau îl poate autoriza pe
creditor dă distrugă el însuşi, pe cheltuiala debitorului.

9.2.3. Daunele cominatorii

 190

În temeiul art. 1075 Cod civil, orice obligaţie de a face sau de

a nu face se schimbă în dezdăunări în caz de neexecutare din
partea debitorului.
Daunele cominatorii constau într-o sumă de bani pe
care debitorul trebuie să o plătească pentru fiecare zi de
întârziere – sau pentru altă unitate de timp: săptămână,
lună – până la executarea obligaţiei.218
Cuantumul sumei şi unitatea de timp pentru care se
acordă se stabilesc prin hotărâre judecătorească.
În jurisprudenţă, s-a reţinut faptul că „natura juridică a
daunelor cominatorii este aceea de mijloc de constrângere
a debitorului obligaţiei de a face pentru a-şi executa în
natură obligaţia. Acordarea lor nu este condiţionată de
existenţa vreunui prejudiciu, iar încasarea daunelor
cominatorii de către creditor, este doar provizorie,
deoarece pentru a nu realiza o îmbogăţire fără justă cauză,
creditorul va trebui să restituie debitorului sumele
încasate cu titlu de daune cominatorii, putând păstra doar
suma corespunzătoare valorii prejudiciului pe care l-a
suferit din cauza întârzierii executării, daune – interese
moratorii, în cazul în care debitorul şi-a executat totuşi
obligaţia, sau suma corespunzătoare valorii prejudiciului
cauzat prin neexecutare, daune – interese compensatorii,
în ipoteza în care debitorul nu şi-a executat în natură
obligaţia, iar aceasta nu se mai poate face.”219

218
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, op. cit., pag.339
219
Curtea de apel ploieşti, Secţia civilă, decizia nr. 285/3.02.1997, în Buletinul Jurisprudenţei….., pag.380-381
 191

CAPITOLUL 10
EXECUTAREA INDIRECTĂ A OBLIGAŢIILOR
- EXECUTAREA PRIN ECHIVALENT –

10.1. Noţiune

Prin executarea indirectă a obligaţiilor, numită şi

executarea prin echivalent, se înţelege dreptul creditorului
dea pretinde şi a obţine de la debitor echivalentul
prejudiciului pe care l-a suferit, ca urmare a neexecutării,
executării cu întârziere sau executării necorespunzătoare a
obligaţiei asumate.220
Aceasta înseamnă că atunci când nu mai este posibilă
executarea în natură a obligaţiei creditorul are dreptul la
despăgubiri sau daune – interese care reprezintă
echivalentul prejudiciului pe care l-a suferit.

10.2. Categorii de despăgubiri

Despăgubirile sau daunele – interese sunt de două

feluri:
• despăgubiri compensatorii, care reprezintă
echivalentul prejudiciului suferit de creditor pentru
neexecutarea totală sau parţială a obligaţiei;

220
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, op. cit., pag. 342; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.433
 192

• despăgubiri moratorii, care reprezintă

echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a
executării cu întârziere a obligaţiei. Aceste despăgubiri se
pot cumula cu executarea în natură a obligaţiei, spre
deosebire de despăgubirile compensatorii care au rolul de
a înlocui executarea în natură.221

10.3. Natura juridică a executării indirecte a

obligaţiilor

Pornind de la definiţia executării indirecte a

obligaţiilor rezultă că aceasta are natura juridică a unei
răspunderi civile care poate fi , în raport de izvorul
obligaţiei, contractuală sau delictuală.
În Codul civil este reglementată distinct răspunderea
civilă delictuală, iar răspunderea contractuală este tratată
la efectele obligaţiilor, împreună cu despăgubirile, astfel
că în doctrină se afirmă că despăgubirile reprezintă unul
dintre aspectele posibile ale executării obligaţiei
contractuale prin echivalent atunci când nu este posibilă
executarea în natură.

221
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag.319; Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F.Popa, op. cit., pag. 303;
Eugeniu Safta – Romano, Drept civil. Obligaţii, Ed. Neuron , Focşani, 1994, pag.266
 193

10.4. Condiţiile răspunderii contractuale

Răspunderea contractuală este definită ca fiind

obligaţia debitorului de a repara pecuniar prejudiciul
cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea
necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiilor născute
dintr-un contract valabil încheiat.222
Din analiza textelor Codului civil, rezultă că pentru
existenţa răspunderii contractuale trebuie să fie întrunite
următoarele condiţii:
• fapta ilicită care constă în neexecutarea
obligaţiilor contractuale asumate de debitor;
• existenţa unui prejudiciu în patrimoniul
creditorului;
• existenţa unui raport de cauzalitate între fapta
ilicită a debitorului şi prejudiciul creditorului;
• vinovăţia debitorului.

10.5. Condiţiile acordării de despăgubiri

10.5.1. Prejudiciul

Prejudiciul constă în consecinţele dăunătoare de natură

patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării de
către debitor a dreptului de creanţă aparţinând creditorului

222
Mihail Eliescu, op. cit., pag.7;Ioan Albu, Drept civil. Contractul şi răspunderea civilă, Ed. Dacia, Cluj – Napoca,
1994, pag. 235; Liviu Pop, op. cit., pag.336
 194

său contractual, prin neexecutarea prestaţiei sau

prestaţiilor la care s-a îndatorat.223
Condiţia existenţei prejudiciului rezultă din
dispoziţiile art. 1082 Cod civil potrivit căruia debitorul
datorează daune – interese „ de se cuvine”.
În măsura în care nu există prejudiciu, acţiunea
creditorului având ca obiect plata despăgubirilor urmează
să fie respinsă ca fiind lipsită de interes.
Prejudiciul este urmarea faptei ilicite a debitorului,
faptă care constă în neexecutarea sau executarea
necorespunzătoare a obligaţiei asumate.
Sarcina probei prejudiciului revine creditorului, cu
excepţia situaţiilor în care întinderea prejudiciului este
stabilită de lege( de exemplu, în cazul obligaţiilor care au
ca obiect sume de bani, când legea fixează drept
despăgubire dobânda legală).

10.5.2. Vinovăţia debitorului

Vinovăţia debitorului reprezintă latura subiectivă a

faptei debitorului, în sensul că neexecutarea sau
executarea necorespunzătoare, executarea cu întârziere a
obligaţiei îi este imputabilă.
În principiu, până la proba contrară, neexecutarea
obligaţiei este imputabilă debitorului.
Referitor la proba acestei condiţii, distingem
următoarele situaţii:

223
Liviu Pop, op. cit., pag.339
 195

• în cazul obligaţiilor de a nu face, creditorul va

trebui să dovedească faptul săvârşit de debitor prin care s-
a încălcat obligaţia;
• în cazul obligaţiilor de a da şi a face, creditorul
trebuie să dovedească existenţa creanţei, iar dacă face
această dovadă neexecutarea se prezumă, cât timp
debitorul nu dovedeşte executarea.
Debitorul va fi exonerat de răspundere numai dacă va
dovedi că neexecutarea obligaţiei se datorează cazului
fortuit, forţei majore sau vinovăţiei creditorului.

10.5.3. Punerea debitorului în întârziere

Punerea în întârziere constă într-o manifestare de

voinţă din partea creditorului, prin care ele pretinde
executarea obligaţiei de către debitor.224
Potrivit art. 1079 alin 1 Cod civil, dacă obligaţia
constă în a da sau a face, debitorul se va pune în întârziere
printr-o notificare care i se va face prin tribunalul
domiciliului său. În cazul art. 1079 Cod civil, pentru a-şi
produce efectele, punerea în întârziere trebuie să îmbrace
una din următoarele forme:
• notificare prin intermediul executorilor
judecătoreşti;
• cererea de chemare în judecată a debitorului.
Debitorul este pus de drept în întârziere în următoarele
cazuri225:

224
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.349
225
Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag.385-386
 196

în cazurile determinate de lege (punerea în întârziere

legală – art. 1079 pct. 1 Cod civil), de câte ori legea face
să curgă de drept dobânda, care ţine loc de daune- interese
la obligaţiile ce au ca obiect sume de bani;
când părţile au convenit expres că debitorul este în
întârziere la împlinirea termenului (art. 1079 pct.2 Cod
civil – punerea în întârziere convenţională);
când obligaţia, prin natura sa, nu putea fi îndeplinită decât
într-un termen determinat, pe care debitorul l-a lăsat să
expire fără să-şi execute obligaţia(art. 1079 pct. 3 şi art.
1081 Cod civil);
în cazul obligaţiilor continue, cum sunt obligaţiile de
furnizare a energiei electrice sau a apei;
în cazul încălcării obligaţiilor de a nu face (art. 1072 Cod
civil).
Punerea în întârziere a debitorului produce următoarele
efecte juridice:
de la data punerii în întârziere debitorul datorează daune –
interese moratorii;
din acest moment creditorul este îndreptăţit să pretindă
daune-interese compensatorii;
când obligaţia constă în a da un bun individual
determinat, ca efect al punerii în întârziere, riscul se
strămută asupra debitorului.

10.6. Evaluarea despăgubirilor

10.6.1. Evaluarea judiciară

Modalitatea evaluării despăgubirilor de către instanţa de

judecată este reglementată de art. 1084-1086 Cod civil:
 197

la stabilirea despăgubirilor, instanţa de judecată va avea în

vedere atât pierderea efectiv suferită cât şi câştigul pe care
creditorul nu l-a putut realiza;
în principiu, debitorul va fi obligat să repare numai
prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului;
debitorul este obligat să repare numai prejudiciul direct,
care se află în legătură cauzală cu faptul care a determinat
neexecutarea contractului.

10.6.2. Evaluarea legală

Evaluarea legală există în cazul prejudiciului suferit de

creditor pentru neexecutarea unei obligaţii având ca
obiect o sumă de bani.
Astfel, conform art. 1088 Cod civil, „la obligaţiile care
de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru
neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară
de regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune,
de societate. Aceste daune – interese se cuvin fără ca
creditorul să fie ţinut a justifica vreo pagubă; nu sunt
debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile
în care , după lege, dobânda curge de drept.”
Dobânzile legale226 pentru obligaţii băneşti sunt
stabilite prin Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000, aprobată
cu modificări şi completări prin Legea nr. 356/2002.

10.6.3. Evaluarea convenţională

226
Gheorghe Chivu, Discuţii în legătură cu dobânda legală, în lumina noilor reglementări, în „Dreptul” nr. 5/1999,
pag.44-49; Alin Iuliana Ţuca, Regimul juridic al dobânzilor în contractul de împrumut din perspectiva noilor
reglementări cuprinse în O.G. nr. 9/2000, în „Juridica” nr. 6/2000, pag.28-31; Corneliu – Liviu Popescu, Stabilirea
nivelului dobânzii legale în lumina reglementărilor Ordonanţei Guvernului nr. 9/2000, aprobată cu modificări prin
Legea nr. 365/2002, precum şi a Legii nr. 422/2002, în „Dreptul” nr. 10/2002, pag.3-16;
 198

Un alt mod de evaluare a daunelor – interese este

evaluarea făcută prin convenţia părţilor. Acest lucru se
realizează prin inserarea în contract a unei clauze numită
clauză penală.
Clauza penală este definită ca fiind acea convenţie
accesorie prin care părţile determină anticipat
echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a
neexecutării, executării cu întârziere sau
necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său.227
Clauza penală prezintă următoarele caractere juridice:
• este o convenţie accesorie;
• are valoare practică deoarece fixează anticipat
valoarea prejudiciului;
• este obligatorie între părţi, ca orice contract;
• este datorată numai atunci când sunt întrunite
toate condiţiile acordării de despăgubiri.
Având o natură convenţională, clauza penală este
menită să stabilească anticipat cuantumul prejudiciului ce-
l va suferi creditorul, astfel încât instanţa nu este chemată
să-l determine ea printr-o apreciere proprie, ci urmează
doar să constate dacă executarea s-a făcut sau nu în
condiţiile stipulate prin contract. Aceasta înseamnă că
instanţa nu poate pretinde creditorului obligaţiei, care se
prevalează de clauza penală, să facă dovada prejudiciului
suferit.228
227
Liviu Pop, op. cit., pag.348; Toma Mircea, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Argument, Bucureşti,
2000, pag.347;, Ion P.Filipescu, Andrei I.Filipescu, op. cit., pag. 206, Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit.,
apg.357; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.455; Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag.388
228
Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 625/14.03.1984, în Ioan Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară…,
pag.82
 199

În practică, instanţele au reţinută că „ penalităţile

stipulate de părţi în contractul de împrumut au caracterul
unei clauze penale, stabilită pentru întârzierea executării
obligaţiei de restituire a sumei împrumutate.
Această clauză este interzisă în contractele de
împrumut , deoarece daunele – interese pentru executarea
cu întârziere sunt egale cu dobânda, care este echivalentul
pentru lipsa folosinţei banilor, aşa cum rezultă din
dispoziţiile art. 1088 Cod civil.”229

CAPITOLUL 11
DREPTURILE CREDITORULUI ASUPRA
PATRIMONIULUI DEBITORULUI
229
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia civilă nr. 3154/1999, în Culegere….., pag.43
 200

11.1. Consideraţii generale

Debitorul răspunde pentru obligaţiile asumate cu

întregul său patrimoniu. Potrivit art. 1718 Cod civil, care
instituie dreptul de gaj general al creditorilor chirografari,
„oricine este obligat personal este ţinut a îndeplini
îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile şi imobile,
prezente şi viitoare.”
Creditorii chirografari au următoarele drepturi asupra
patrimoniului debitorului:
• să ceară executarea silită asupra bunurilor
debitorului;
• să ceară luarea unor măsuri conservatorii;
• să intenteze acţiunea oblică – indirectă sau
subrogatorie -;
• să intenteze acţiunea revocatorie – pauliană -.

11.2. Măsurile conservatorii

În temeiul dreptului de gaj general creditorii

chirografari, pentru a evita insolvabilitatea debitorului, au
la îndemână mijloace juridice destinate să asigure
conservarea patrimoniului debitorului, care se numesc
măsuri conservatorii sau acte conservatorii:
1) cererea de a pune sechestru pe anumite
bunuri ale debitorului, pentru a evita deteriorarea sau
ascunderea de către debitor;
 201

2) cererea de efectuare a inscripţiei sau

transcripţiei imobiliare;
3) dreptul de interveni în procesele debitorului,
cu privire la bunuri din patrimoniu sau de partaj, pentru ca
acestea să nu fie făcute cu viclenie pentru vătămarea
drepturilor creditorului;
4) dreptul de a formula acţiunea în declararea
simulaţiei.

11.3. Acţiunea oblică – indirectă sau subrogatorie –

11.3.1. Definiţie

Potrivit art. 974 Cod civil, creditorii pot exercita toate

drepturile şi toate acţiunile debitorului lor, afară de acelea
care ăi sunt exclusiv personale.
Acţiunea oblică este acţiunea în justiţie pe care
creditorul o exercită pentru valorificarea unui drept care
aparţine debitorului său.230
Într-o altă formulare, acţiunea oblică a fost definită ca
fiind acel mijloc juridic prin care creditorul exercită
drepturile şi acţiunile debitorului său atunci când acesta
refuză sau neglijează să şi le exercite.231
Acţiunea oblică se mai numeşte şi indirectă sau
subrogatorie deoarece este exercitată de creditor în
numele debitorului, dar va duce la acelaşi rezultat ca şi
cum ar fi fost exercitată de debitor.232

230
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 363
231
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 344
232
Eugeniu Safta – Romano, Examen teoretic şi practic refertor la acţiunea oblică şi acţiunea pauliană, în „Revista
Română de Drept” nr. 9-12/1989, pag.97
 202

11.3.2. Domeniul de aplicare

În principiu, creditorul poate exercita pe calea

acţiunii oblice toate drepturile şi acţiunile ce fac parte din
patrimoniul debitorului, cu următoarele excepţii:233
•creditorul nu se poate substitui debitorului pentru a
încheia acte de administrare şi nici nu au dreptul să
încheie acte de dispoziţie;
•creditorul nu poate exercita acţiunile şi drepturile
patrimoniale care au un caracter exclusiv şi strict
personal, care implică o apreciere din partea titularului
lor, cum ar fi, de exemplu, acţiunea în revocarea unei
donaţii pentru ingratitudine;
•creditorul nu poate exercita drepturile patrimoniale
incesibile, cum ar fi, de exemplu, dreptul la pensia de
întreţinere, dreptul de uz, dreptul de abitaţie.
În practică, instanţele au reţinut că acţiunea de partaj
poate fi intentată pe calea acţiunii oblice, cu motivarea că
„acţiunea de ieşire din indiviziune nu este exclusiv
personală a debitorului, deoarece prin drepturi cu caracter
exclusiv personal se înţeleg acele drepturi a căror
exercitare implică o apreciere subiectivă din partea
titularului lor, ceea ce nu este cazul cu privire la acţiunea
de partaj care aparţine deopotrivă tuturor coindivizarilor,
fără ca nici unul dintre ei să nu se poată opune unei
asemenea acţiuni”234.

233
Liviu Pop, op. cit., pag.412-413; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 364-365; Ion Dogaru, Pompil
Drăghici, op. cit., pag.475
234
Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 1405/30.06.1983, în Culegere de decizii ale T.S. pe anul 1983, pag.
39
 203

11.3.3. Condiţiile intentării

Pentru intentarea acţiunii oblice se cer întrunite

următoarele condiţii:
• debitorul să fie inactiv;
• creditorul să aibă un interes serios şi legitim
pentru a intenta acţiunea (de exemplu, debitorul este
insolvabil);
• creanţa creditorului trebuie să fie certă lichidă
şi exigibilă.
 204

11.3.4. Efectele acţiunii oblice

Creditorul exercită acţiunea oblică în locul şi în

numele debitorului, ceea ce produce următoarele efecte:
•pârâtul pe care creditorul îl acţionează în judecată, va
putea să opună acestuia toate apărările şi excepţiile pe
care le-ar fi putut opune şi debitorului;
•în cazul admiterii acţiunii, bunul asupra căruia exista
dreptul care era ameninţat cu pierderea este readus în
patrimoniul debitorului.

11.4. Acţiunea revocatorie – pauliană –

11.4.1. Definiţie şi natură juridică

Acţiunea revocatorie sau pauliană este acţiunea civilă

prin care creditorul poate cere anularea actelor juridice
făcute în frauda drepturilor sale de către debitor.235
Acţiunea revocatorie se mai numeşte şi acţiune
pauliană, deoarece originea sa se află în dreptul roman,
creatorul său fiind pretorul Paulus.
Sub aspectul naturii juridice, acţiunea pauliană este o
acţiune în inopozabilitatea actului încheiat de debitor în
frauda creditorului său.

11.4.2. Domeniul de aplicare

În principiu, domeniul de aplicare al acţiunii pauliene

este acelaşi cu al acţiunii oblice.
235
Mircea N. Costin, Mircea C. Costin, Dicţionar de drept civil, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pag.60
 205

11.4.3. Condiţiile intentării

Exercitarea de către creditor a acţiunii pauliene se

poate face dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
• existenţa unui act fraudulos al debitorului
prin care s-a cauzat o prejudiciere a drepturilor
creditorului, constând în micşorarea gajului general, de
natură să determine sau să mărească insolvabilitatea
debitorului;
• creanţa creditorului să fie anterioară actului
atacat, deoarece dacă este ulterioară, acel act nu poate fi
prejudiciabil şi nici fraudulos pentru creditor;
• creanţa trebuie să fie certă, lichidă şi
exigibilă, iar în cazul actelor cu titlu oneros, terţul să fi
participat în complicitate cu debitorul la fraudarea
creditorului.
În practica judiciară s-a reţinut că „ pentru admiterea
acţiunii pauliene, creditorul trebuie să facă dovada unei
creanţe certe, lichide şi exigibile, anterioare actului pe
care îl atacă, precum şi a prejudiciului şi conivenţei
frauduloase dintre debitor şi terţul achizitor, care constă în
faptul că acesta din urmă a cunoscut existenţa creanţei şi
că a achiziţionat bunul urmăribil tocmai pentru a zădărnici
încasarea ei. Prin urmare, creditorul nu va putea să ceară
anularea unui act de vânzare – cumpărare încheiat anterior
creanţei sale, prin care debitorul a înstrăinat bunul unui
terţ.”236
236
Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia nr. 891/14.04.1984, în Ioan Mihuţă, Repertoriu de practică, pag. 82
 206

Prejudicierea creditorului se apreciază avându-se în

vedere faptul dacă prin actul respectiv s-a micşorat
patrimoniul debitorului, determinându-se insolvabilitatea
lui sau agravarea acesteia.237

11.4.4. Efectele acţiunii revocatorii

În cazul admiterii acţiunii pauliene, actul atacat,

dovedit fraudulos, va fi inopozabil creditorului, care,
astfel, va putea urmări bunul.
Terţul dobânditor al bunului poate să păstreze bunul
oferind o sumă de bani creditorului pentru satisfacerea
creanţei sale.
Acţiunea pauliană îşi produce efectele numai faţă de
creditorul care a intentat o astfel de acţiune, nu şi faţă de
ceilalţi creditori ai debitorului.

237
Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 257/5.02.1983, în Culegere de decizii ale T.S pe anul 1983, pag. 42
 207

CAPITOLUL 12
MODURILE DE TRANSMITERE A
OBLIGAŢIILOR

12.1. Cesiunea de creanţă

12.1.1.Definiţie şi reglementare

Cesiunea de creanţă este contractul prin care un

creditor transmite o creanţă a sa unei alte persoane.238
Cu alte cuvinte, cesiunea de creanţă este o convenţie
încheiată între cedent (cel care transmite creanţa) şi
cesionar (cel care dobândeşte creanţa) prin care primul
substituie în locul său pe al doilea, acesta devenind noul
creditor al debitorului (numit debitor cedat).
Cesiunea de creanţă este reglementată de art. 1391 –
1398 şi art. 1402 – 1404 Cod civil, în materia vânzării,
dar creanţele pot fi cesionate şi prin contract de schimb
sau contract de donaţie.

12.1.2. Condiţiile cesiunii de creanţă

Cesiunea de creanţă trebuie să îndeplinească

următoarele condiţii:
238
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.377
 208

• toate condiţiile de validitate ale unui contract

referitoare la consimţământ, obiect, capacitate şi cauză;
• contractul de cesiune este un contract consensual,
cu excepţia cazului când reprezintă o donaţie şi trebuie să
se încheie în formă autentică;
• pentru încheierea sa valabilă nu se cere
consimţământul debitorului;
• în principiu, orice creanţă poate forma obiectul
unei cesiuni, cu excepţia creanţelor incesibile (de
exemplu, pensia de întreţinere);
• pentru opozabilitatea faţă de terţi, cesiunea
trebuie să fie notificată debitorului sau să fie acceptată de
debitor printr-un act în formă autentică.

12.1.3. Efectele cesiunii de creanţă

12.1.3.1. Efectele cesiunii de creanţă între
părţi

Ca efect al cesiunii de creanţă, între părţi, creanţa trece

în patrimoniul cesionarului, care ,prin transfer, devine
creditor în locul cedentului.
Dacă cesiunea s-a făcut printr-un contract cu titlu
oneros, indiferent de preţul pe care l-a plătit, cesionarul
devine creditor pentru valoarea nominală a creanţei.
Aceeaşi va fi soluţia şi în cazul în care cesiunea de
creanţă s-a produs printr-un contract cu titlu gratuit.

12.1.3.2. Efectele cesiunii de creanţă faţă de terţi

 209

În materia cesiunii de creanţă sunt terţi:

- debitorul cedat;
- cesionarii ulteriori şi succesivi ai aceleiaşi
creanţe;
- creditorii cedentului.
Faţă de terţi, cesiunea de creanţă îşi produce efectele
numai de la data notificării sau a acceptării cesiunii de
către debitor.
În consecinţă, până la momentul notificării sau
acceptării, debitorul cedat poate plăti în mod valabil
cedentului.
În situaţia în care există mai mulţi cesionari, acela care
îl notifică primul pe debitorul cedat, sau obţine din partea
acestuia acceptarea cesiunii printr-un înscris autentic, va
deveni terţ faţă de ceilalţi cesionari.
Prin cesiunea de creanţă, creditorii cedentului pierd un
element al gajului general pe care îl au asupra
patrimoniului acestuia, mai ales atunci când cesiunea este
cu titlu gratuit.

12.2. Subrogaţia în drepturile creditorului prin

plata creanţei

12.2.1. Definiţie

Subrogaţia este acel mod de transmitere a obligaţiilor

care constă în înlocuirea creditorului dintr-un raport
juridic obligaţional cu o altă persoană care, plătind datoria
 210

debitorului, devine creditor ale acestuia din urmă,

dobândind toate drepturile creditorului plătit.239

12.2.2. Reglementare

Codul civil a prevăzut în art. 1106 – 1109 posibilitatea

ca o plată să se facă şi prin subrogare (înlocuire), caz în
care toate drepturile creditorului vor trece asupra celui
care plăteşte (solvens), care era terţ faţă de raportul iniţial
dintre creditor şi debitor.240

12.2.3. Felurile subrogaţiei

În funcţie de izvorul său, subrogaţia poate fi:

• subrogaţie legală;
• subrogaţie convenţională, care poate fi de două
feluri:
- subrogaţie convenţională consimţită de
creditor;
- subrogaţie convenţională consimţită de
debitor.

12.2.3.1. Subrogaţia legală

Subrogaţia legală operează prin efectul legii, fără a fi

necesar acordul de voinţă al părţilor, în acele situaţii
prevăzute de Codul civil şi în materie de asigurare.
239
Liviu Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pag. 462
240
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.381
 211

Potrivit art. 1108 Cod civil, subrogaţia legală există în

următoarele cazuri:241
a) în folosul celui care , fiind el însuşi creditor al
aceluiaşi debitor, plăteşte altui creditor ce are preferinţă.
De exemplu, un creditor chirografar plăteşte unui creditor
ipotecar şi se subrogă în drepturile acestuia;
b) în folosul celui care, dobândind un imobil
ipotecat, plăteşte creditorul ipotecar, cu intenţia de a evita
urmărirea silită a bunului;
c) în folosul celui care, fiind obligat cu alţii sau
pentru alţii la plata datoriei, are interes să o plătească.
Sunt obligaţi împreună cu altul: codebitorii solidari,
codebitorii obligaţiilor indivizibile şi fidejusorii între ei.
d) în folosul moştenitorului care a acceptat
succesiunea sub beneficiu de inventar şi plăteşte din
patrimoniul său un creditor al moştenirii.
Conform art. 22 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 privind
asigurările şi reasigurările în România, la asigurările de
bunuri şi de răspundere civilă, asigurătorul este subrogat
în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului
asigurării contra celor răspunzători de producerea
pagubei, în limitele indemnizaţiei plătite.242

12.2.3.2. Subrogaţia convenţională

a) Subrogaţia consimţită de creditor

241
Liviu Pop, op. cit., pag. 464
242
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.382
 212

Subrogaţia consimţită de creditor se realizează prin

acordul de voinţă realizat, în mod expres, între creditor şi
terţul care plăteşte datoria debitorului.
Această formă de subrogaţie este reglementată de art.
1107 pct. 1 Cod civil şi prezintă următoarele trăsături
caracteristice:
• pentru a opera nu se cere consimţământul
debitorului ci doar al creditorului iniţial;
• trebuie să se producă concomitent cu plata;
• trebuie să fie expresă;
• chitanţa să aibă dată certă.

b) Subrogaţia consimţită de debitor

Subrogaţia consimţită de debitor se realizează prin

acordul de voinţă intervenit între debitor şi un terţ, de la
care debitorul de împrumută pentru a plăti creditorului,
subrogând terţul împrumutător în drepturile creditorului
iniţial.
Această formă de subrogaţie este reglementată de art.
1107 pct. 2 Cod civil şi prezintă următoarele trăsături
caracteristice:
• este un act juridic solemn, ceea ce înseamnă că
atât contractul de împrumut cât şi chitanţa de plată a
datoriei trebuie să se încheie în formă autentică;
• în actul de împrumut trebuie să se menţioneze
expres suma care se împrumută pentru plata datoriei;
• în chitanţa de plată a datoriei să se precizeze că
aceasta s-a plătit cu suma împrumutată;
 213

• această subrogaţie nu presupune consimţământul

creditorului;
• dacă creditorul refuză plata, debitorul are la
îndemână oferta reală urmată de consemnaţiune.

12.2.4. Efectele subrogaţiei

Indiferent de izvorul său, efectul principal al

subrogaţiei este acela că subrogatul dobândeşte toate
drepturile creditorului plătit, precum şi garanţiile creanţei
şi poate să exercite toate drepturile şi acţiunile împotriva
debitorului.
Împotriva debitorului terţul poate să intenteze şi
acţiuni proprii în temeiul contractului de mandat, gestiunii
de afaceri sau îmbogăţirii fără justă cauză.
Subrogaţia operează numai în măsura plăţii efectuate,
iar în caz de plată parţială va opera proporţional cu suma
plăătită.
 214

CAPITOLUL 13
MODURILE DE TRANSFORMARE A
OBLIGAŢIILOR

13.1. Novaţia
13.1.1. Definiţie

Novaţia este o convenţie prin care părţile unui raport

juridic obligaţional sting o obligaţie veche şi o înlocuiesc
cu o obligaţie nouă.

13.1.2. Felurile novaţiei

13.1.2.1. Novaţia obiectivă

Novaţia obiectivă este acea formă a novaţiei care se

produce între creditorul şi debitorul iniţial, prin
schimbarea în raportul juridic obligaţional a obiectului
sau cauzei obligaţiei vechi.
Schimbarea obiectului obligaţiei se realizează atunci
când părţile convin ca obiectul obligaţiei să-l reprezinte
nu o sumă de bani ci o altă prestaţie.
Schimbarea cauzei obligaţiei intervine atunci când
dobânditorul unui bun, debitor al preţului, convine cu
înstrăinătorul să păstreze preţul cu titlu de împrumut.

13.1.2.2. Novaţia subiectivă

 215

Novaţia subiectivă este acea formă a novaţiei care se

realizează prin schimbarea creditorului sau debitorului
obligaţiei iniţiale.
Novaţia prin schimbare de creditor are loc prin
substituirea creditorului iniţial cu un nou creditor, ceea ce
prepune că debitorul va fi liberat faţă de vechiul creditor
şi obligat faţă de noul creditor.
Novaţia prin schimbare de debitor are loc atunci când
un terţ se obligă faţă de creditor să plătească datoria, fără
a se cere acordul debitorului iniţial.

13.1.3. Condiţiile novaţiei

Novaţia presupune întrunirea tuturor condiţiilor de

validitate ale contractelor, precum şi următoarele condiţii
speciale:
1. intenţia părţilor de a nova, animus novandi;
2. să existe o obligaţie veche valabilă, care să se
stingă prin novaţie;
3. prin acordul părţilor să se nască o obligaţie nouă,
valabilă, care să înlocuiască obligaţia veche;
4. obligaţia nouă să conţină un element nou faţă de
vechea obligaţie, cum ar fi părţile, obiectul sau cauza.
Referitor la condiţiile novaţiei, în practica judiciară s-a
reţinut faptul că „potrivit art. 1130 Cod civil, novaţia nu
se prezumă, voinţa de a o face trebuie să rezulte evident
din act, iar novaţiei îi sunt necesare îndeplinirea unor
 216

condiţii prevăzute de lege pentru încheierea

contractelor.”243

13.1.4. Efectele novaţiei

Indiferent de felul ei, novaţia produce următoarele

efecte:
• stinge obligaţia veche, împreună cu toate
garanţiile sale;
• dă naştere unei noi obligaţii, care are caracter
contractual fiind rezultatul voinţei părţilor.

13.2. Delegaţia
13.2.1. Definiţie

Delegaţia este actul juridic prin care un debitor, numit

delegant, aduce creditorului său, numit delegatar,
consimţământul unei alte persoane, numită delegat, care
se obligă alături sau în locul delegantului.244
Delegaţia a mai fost definită şi ca fiind o convenţie
prin care un debitor aduce creditorului său angajamentul
unui al doilea debitor, alături de el sau în locul lui.245

13.2.2. Felurile delegaţiei

Delegaţia este de două feluri:

243
Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 177/11.02.1981, în Ioan Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară…,
pag. 81; Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, decizia nr. 1136/11.06.1999, în Buletinul Jurisprudenţei, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2000, pag. 127 - 129
244
Liviu Pop, op. cit., pag. 470
245
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.387
 217

1. delegaţie perfectă – atunci când delegatarul îl

acceptă pe delegat ca debitor şi-l liberează pe delegant;
această formă de delegaţie se confundă cu novaţia prin
schimbare de debitor;
2. delegaţie imperfectă – atunci când delegatarul nu
consimte la liberarea delegantului, având doi debitori,
delegantul şi delegatul.

13.2.3. Efectele delegaţiei

Efectele delegaţiei sunt diferite, după cum ne vom afla

în prezenţa delegaţiei perfecte sau imperfecte, astfel:
- în cazul delegaţiei perfecte, stinge obligaţia
veche şi o înlocuieşte cu o obligaţie nouă, ceea ce
înseamnă că delegantul va fi liberat faţă de creditor, faţă
de care rămâne obligat delegatul;
- în cazul delegaţiei imperfecte, se adaugă un
nou raport obligaţional celui preexistent, astfel că
delegantul nu este liberat faţă de delegatar, iar acesta va
mai avea un debitor, pe delegat.

CAPITOLUL 14
MODURILE DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR

Potrivit art. 1091 Cod civil, obligaţiile se sting prin

plată, novaţie, remitere voluntară, compensaţie,
 218

confuziune, pierirea lucrului, prin anulare sau resciziune,

prin efectul realizării condiţiei rezolutorii şi prin
prescripţie.
Analizând textul menţionat, în doctrină246 au fost
formulate următoarele critici:
• novaţia este un mod de transformare a
obligaţiilor;
• prescripţia extinctivă duce la stingerea dreptului
la acţiune în sens material;
• nulitatea şi rezoluţiunea desfiinţează chiar
raportul juridic obligaţional.
Modurile de stingere a obligaţiilor se clasifică în
funcţie de mai multe criterii:
1.După rolul voinţei părţilor în încetarea
raportului obligaţional:
a)moduri voluntare de stingere a obligaţiilor care
presupun manifestarea de voinţă a părţilor: remiterea de
datorie şi compensaţia convenţională;
b)moduri de stingere a obligaţiilor care nu implică
manifestarea de voinţă a părţilor: imposibilitatea fortuită
de executare şi confuziunea.
2.După cum stingerea obligaţiei a dus sau nu la
realizarea creanţei creditorului:
a) moduri de stingere a obligaţiilor care duc la realizarea
creanţei creditorului: compensaţia, confuziunea, darea în
plată;

246
Liviu Pop, op. cit., pag. 473 -474; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.393
 219

b) moduri de stingere a obligaţiilor care nu duc la

realizarea creanţei creditorului: remiterea de datorie,
imposibilitatea fortuită de executare.

14.1. Compensaţia
14.1.1. Definiţie şi reglementare

Compensaţia este acel mod de stingere specific

obligaţiilor reciproce, în cadrul cărora aceleaşi persoane
sunt, în acelaşi timp, creditor şi debitor una faţă de
cealaltă, prin care obligaţiile se sting până la concurenţa
celei mai mici.247
Reglementarea generală a compensaţiei este dată de
dispoziţiile art. 1143 – 1153 Cod civil.

14.1.2. Domeniul de aplicare

Potrivit dispoziţiilor art. 1147 Cod civil, compensaţia

este un mod de stingere a oricăror obligaţii contractuale
sau extracontractuale, cu următoarele excepţii:
- când se pretinde restituirea unui bun ce a fost luat pe
nedrept de la proprietar, celui care i-a fost luat bunul,
chiar dacă este debitorul persoanei care şi-a însuşit bunul,
nu i se poate opune compensaţia, întrucât nimeni nu poate
să-şi facă singur dreptate;
- când se pretinde restituirea unui depozit neregulat,
adică a unor bunuri fungibile care au fost date în depozit
247
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 405-406; Liviu Pop, op. cit., pag.488; Constantin Stătescu, Corneliu
Bârsan, op. cit., pag.395
 220

şi au fost consumate de depozitar, depozitarul trebuie să

restituie bunul primit în depozit;
- când creanţa este insesizabilă; cum este, de exemplu
cazul pensiei de întreţinere.

14.1.3. Felurile compensaţiei

În funcţie de izvorul său, compensaţia poate fi de trei

feluri: legală, convenţională şi judecătorească.

14.1.3.1. Compensaţia legală

Compensaţia legală este acea formă de compensaţie

care operează în temeiul legii, fără a fi nevoie de acordul
părţilor sau de o hotărâre judecătorească.
Codul civil, în art. 1144 prevede că această formă de
compensaţie operează „chiar şi când debitorii n-ar şti
nimic despre aceasta.”
Pentru existenţa compensaţiei legale se cer îndeplinite
următoarele condiţii248
• obligaţiile să fie reciproce, adică să existe între
aceleaşi persoane, fiecare având atât calitatea de debitor
cât şi calitatea de creditor;
• creanţele să aibă ca obiect prestaţia de a da o
sumă de bani sau bunuri fungibile, conform art. 1145 Cod
civil, întrucât compensaţia legală nu este posibilă atunci
când obiectul obligaţiei reciproce constă în bunuri certe
sau bunuri de gen de specie diferită;

248
Liviu Pop, op. cit., pag. 489 – 490; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.388 - 389
 221

• creanţele să fie certe, lichide şi exigibile, adică să

neîndoielnice, determinate în întinderea lor şi să fi ajuns
la scadenţă.

14.1.3.2. Compensaţia convenţională

Compensaţia convenţională este acea formă de

compensaţie care operează prin convenţia părţilor, atunci
când nu sunt întrunite condiţiile compensaţiei legale.

14.1.3.3. Compensaţia judecătorească

Compensaţia judecătorească este acea formă a

compensaţiei care operează în temeiul unei hotărâri
judecătoreşti, pronunţată de instanţa de judecată la cererea
unuia dintre creditorii reciproci, hotărâre prin care se
dispune stingerea datoriilor până la concurenţa celei mai
mici.

14.1.4. Efectele compensaţiei

Compensaţia stinge creanţele reciproce, precum şi

garanţiile şi accesoriile acestora.
Dacă între părţile compensaţiei există două sau mai
multe datorii reciproce şi compensabile, în cauză sunt
incidente regulile aplicabile în materie de imputaţie a
plăţii.
 222

În cazul compensaţiei judecătoreşti efectele se vor

produce de la data rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti prin care s-a dispus compensarea.

14.2. Confuziunea
14.2.1. Definiţie

Confuziunea este acel mod de stingere a obligaţiilor

care constă în întrunirea în aceeaşi persoană a calităţii de
creditor şi de debitor al aceleiaşi obligaţii.249

14.2.2. Domeniul de aplicare

Confuziunea se aplică tuturor obligaţiilor de natură

contractuală sau extracontractuală, existând între persoane
fizice sau persoane juridice.
În raporturile dintre persoanele fizice, confuziunea
apare în materia succesiunii, atunci când succesiunea este
acceptată pur şi simplu.
În raporturile dintre persoanele juridice, confuziunea
operează în cazul în care două persoane juridice între
care există un raport obligaţional se reorganizează prin
comasare sau divizare.

14.2.3. Efectele confuziunii

Confuziunea stinge obligaţia cu toate garanţiile şi

accesoriile sale.

249
Liviu Pop, op. cit., pag.492
 223

În cazul obligaţiei solidare, dacă confuziunea se

produce între creditor şi unul dintre codebitorii solidari,
creanţa nu se stinge decât pentru partea codebitorului
solidar, fără a putea să profite şi celorlalţi codebitori.

14.3. Darea în plată

14.3.1. Definiţie

Darea în plată este definită ca fiind acel mod de

stingere a obligaţiilor care constă în acceptarea de către
creditor, la propunerea debitorului, de a primi o altă
prestaţie în locul celei la care s-a obligat la încheierea
raportului juridic obligaţional.
Potrivit art.1100 Cod civil, pentru a opera acest mod
de stingere a obligaţiilor este necesar consimţământul
creditorului.
Darea în plată se aseamănă cu novaţia prin schimbare
de obiect, dar se şi deosebeşte de aceasta deoarece darea
în plată are loc odată cu plata şi îl liberează pe debitor de
executarea obligaţiei.

14.3.2. Efectele dării în plată

Principalul efect al dării în plată constă în stingerea

obligaţiei ca şi plata. Condiţia care se cere este ca cel ce
dă în plată să fie proprietarul lucrului prestat în locul celui
ce trebuia prestat, pentru că altfel nu se va mai produce
efectul dării în plată.250

250
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.509
 224

14.4. Remiterea de datorie

14.4.1. Definiţie şi reglementare

Remiterea de datorie este renunţarea cu titlu gratuit a

creditorului de a-şi valorifica creanţa pe care o are
împotriva debitorului său.251
Într-o altă formulare, remiterea de datorie este un mod
voluntar de stingere a obligaţiei care constă în renunţarea
creditorului, cu consimţământul debitorului, la dreptul său
de creanţă.252
Remiterea de datorie este reglementată în art. 1138 –
1142 Cod civil.

14.4.2. Condiţiile remiterii de datorie

Remiterea de datorie este o convenţie care, pentru a fi

valabilă, presupune manifestarea de voinţă a ambelor
părţi, care poate avea loc şi printr-un testament, caz în
care constituie un legat de liberaţiune.
Dacă remiterea de datorie s-a făcut printr-un act între
vii, ea constituie o donaţie indirectă şi este supusă tuturor
regulilor acesteia, cu excepţia formei autentice, în sensul
că nu trebuie să îmbrace forma autentică.

14.4.3. Proba remiterii de datorie

251
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsa, op. cit., pag. 4001; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., apg. 509; Florin
Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., pag. 435
252
Liviu Pop, op. cit., pag. 492
 225

În legătură cu proba remiterii de datorie, în cauză

sunt aplicabile regulile de drept comun în materie de
probă a actelor juridice, iar prin art. 1138 Cod civil au fost
instituite prezumţii de liberare a debitorului:
• în cazul în care creditorul înmânează debitorului
originalul titlului constatator al creanţei, care este un
înscris sub semnătură privată, operează o prezumţie
absolută de liberare a debitorului;
• în situaţia în care creditorul remite debitorului
originalul titlului constatator al creanţei sale, care este un
înscris autentic sau copia legalizată a unei hotărâri
judecătoreşti, investită cu formulă executorie, prezumţia
de liberare a debitorului este relativă.

14.4.4. Efectele remiterii de datorie

În cazul remiterii de datorie, obligaţia se stinge,

împreună cu toate accesoriile sale, ca şi cum ar fi fost
executată.

14.5. Imposibilitatea fortuită de executare

14.5.1. Definiţie şi reglementare

Imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiei de

către debitor este un mod de stingere a obligaţiei care
operează datorită faptului că debitorul este în
imposibilitate absolută de executare a prestaţiei pe care o
datorează, din cauză de forţă majoră-
 226

Acest mod de stingere a obligaţiei este reglementat în

art. 1156 Cod civil.

15.5.2. Domeniul de aplicare

Imposibilitatea fortuită de executare este un mod de

stingere a obligaţiilor propriu obligaţiilor care au ca obiect
prestaţia de predare a unui bun individual determinat,
precum şi obligaţiilor de a face care implică un fapt
personal ala debitorului.
Prin acest mod nu se sting obligaţiile de a da sau de a
preda bunuri generice, conform regulii genera non
pereunt.

De la această regulă există următoarele excepţii253:

• obligaţia nu se stinge dacă în momentul pierii
lucrului, din cauză de forţă majoră, debitorul era pus în
întârziere, cu excepţia cazului în care debitorul va dovedi
că lucrul ar fi pierit şi la creditor, în cazul în care i l-ar fi
transmis sau predat;
• obligaţia de a restitui un bun sustras ori luat pr
nedrept, nu se stinge dacă bunul a pierit din cauză de forţă
majoră, debitorul urmând să execute obligaţia prin
echivalent.

14.5.3. Efectele imposibilităţii fortuite de

executare

253
Liviu Pop, op. cit., pag.494
 227

Imposibilitatea fortuită de executare stinge obligaţia

împreună cu garanţiile şi accesoriile sale, cu excepţia
acelor cazuri în care debitorul şi-a asumat expres
răspunderea şi pentru unele cazuri de forţă majoră.
 228

CAPITOLUL 15
OBLIGAŢIILE COMPLEXE

Caracterul complex al obligaţiei poate să rezulte din:

1. afectarea de modalităţi:
2. pluralitatea de obiecte;
3. pluralitatea de subiecte.

În raport de aceste considerente există :

1. obligaţii afectate de termen sau
condiţie;
2. obligaţii alternative şi facultative;
3. obligaţii divizibile, solidare şi
indivizibile.

15.1. Obligaţiile afectate de modalităţi

15.1.1. Termenul

15.1.1.1.Definiţie

Termenul este acel eveniment viitor şi sigur ca

realizare până la care este amânată începerea sau, după
caz, stingerea exerciţiului drepturilor subiective civile şi a
executării obligaţiilor corelative.254

254
Gabriel Boroi, op. cit., pag.189;Gh. Beleiu, Drept civil român, Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului
civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003, pag.182
 229

15.1.1.2.Clasificare

În funcţie de efectul său:

1.termen suspensiv, adică acel termen care amână
exerciţiul dreptului subiectiv şi obligaţiei corelative până
la împlinirea lui. De exemplu, termenul la care trebuie
restituită suma împrumutată.
2.termen extinctiv, adică acel termen care amână
stingerea exerciţiului dreptului subiectiv şi executării
obligaţiei corelative, până la împlinirea lui. De exemplu,
data morţii credirentierului într-un contract de rentă
viageră.
În funcţie de beneficiarul termenului:
1. termen în favoarea debitorului, care
reprezintă regula;
2. termen în favoarea creditorului; de exemplu,
în materia contractului de depozit, termenul este stipulat
în favoarea deponentului;
3. termen în favoarea ambelor părţi; cum sunt,
de exemplu termenele stabilite într-un contract
sinalagmatic.
În funcţie de izvorul său:
1.termen legal; cum sunt de exemplu termenele
stabilite prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.
8/2004, privind prelungirea duratei unor contracte de
închiriere;
2.termen judiciar, adică termenul acordat de instanţa
de judecată debitorului, conform art. 1583 Cod civil;
numit şi termen de graţie;
 230

3.termen convenţional, respectiv termenul stabilit prin

convenţia părţilor.
În funcţie de criteriul cunoaşterii sau nu a datei
împlinirii sale:
1.termen cert; termen a cărui împlinire este cunoscută
din momentul naşterii raportului juridic obligaţional;
2.teremen incert; a cărui împlinire este sigură dar nu
se cunoaşte momentul când se va produce acest lucru.

15.1.1.3. Efectele termenului

În legătură cu efectele termenului prezintă interes

distincţia dintre termenul suspensiv şi termenul extinctiv.
Termenul suspensiv nu afectează existenţa obligaţiei ci
numai exigibilitatea acesteia, cu următoarele consecinţe:
• dacă debitorul execută obligaţia sa înainte de
termen, el face o plată valabilă, echivalentă cu renunţarea
la beneficiul termenului;
• înainte de împlinirea termenului, creditorul poate
lua măsuri conservatorii cu privire la patrimoniul
debitorului său;
• până la scadenţă (împlinirea termenului) nu curge
termenul de prescripţie;
• până la împlinirea termenului, creditorul nu poate
opune debitorului compensaţia;
• înainte de împlinirea termenului, creditorul nu
poate intenta acţiunea oblică sau acţiunea pauliană;
• de la data împlinirii termenului suspensiv începe
să curgă prescripţia dreptului la acţiune.
 231

Termenul extinctiv marchează stingerea dreptului

subiectiv civil şi a obligaţiei corelative. Astfel la
împlinirea termenului încetează efectele raportului juridic
obligaţional.

15.1.1.4. Termenul de graţie

Potrivit art. 1582 Cod civil „ nefiind de fapt teremenul

restituţiunii, judecătorul poate să dea împrumutatului un
termen potrivit împrejurărilor”, iar art. 1583 Cod civil,
prevede că „ dacă însă s-a stipulat numai ca împrumutatul
să plătească când va putea sau când va avea mezii
( mijloace), judecătorul va prescrie un termen de plată
după împrejurări.”
Un asemenea termen se numeşte termen de graţie şi
este acordat de instanţa de judecată atunci când obligaţia
scadentă nu a fost executată de debitor.
Caracteristica acestui termen o constituie faptul că se
acordă de instanţa de judecată numai în favoarea
debitorului, fără a se cere şi consimţământul creditorului,
cu excepţia cazului în care părţile au stipulat un pact
comisoriu de gradul IV.
Termenul de graţie împiedică executarea silită, dar nu
împiedică compensaţia.

15.1.1.5. Renunţarea la termen

Partea în folosul căreia a fost prevăzut poate renunţa la

beneficiul termenului, iar când termenul a fost prevăzut în
 232

favoarea ambelor părţi, ele pot renunţa, prin acordul lor,

la beneficiul acestuia.
Dacă se renunţă la beneficiul termenului, obligaţia nu
va mai fi o obligaţie afectată de modalităţi ci va deveni o
obligaţie pură şi simplă.

15.1.1.6. Decăderea din beneficiul termenului

Potrivit art. 1025 Cod civil, decăderea din beneficiul

termenului apare în următoarele cazuri:
• debitorul ajunge în starea de insolvabilitate,
indiferent dacă are sau nu o vină în producerea ei;
• debitorul micşorează garanţiile pe care le-a adus
creditorului, iar această micşorare îi este imputabilă.
Decăderea din beneficiul termenului are natura
juridică a unei sancţiuni care produce aceleaşi efecte ca şi
renunţarea la termen.

15.1.2. Condiţia

15.1.2.1. Definiţie

Ca modalitate a actului juridic, condiţia este un

eveniment viitor şi sigur ca realizare, de care depinde
existenţa (naşterea sau desfiinţarea) actului juridic civil.255

15.1.2.2. Clasificare

În funcţie de efectele pe care le produce:

255
Gh. Beleiu, op. cit., pag. 185; Gabriel Boroi, op. cit., pag. 192
 233

condiţie suspensivă – de a cărei îndeplinire depinde

1.
naşterea raportului juridic obligaţional; de exemplu: „ îţi
donez casa mea, dacă voi fi transferat la Timişoara”;
2. condiţie rezolutorie – a cărei îndeplinire
desfiinţează retroactiv raportul juridic obligaţional; de
exemplu: „îţi vând autoturismul, cu condiţia că, dacă voi
fi transferat la Timişoara, vânzarea se va desfiinţa”;
După cauza de care depinde realizarea sau nerealizarea
evenimentului:
256
1. condiţie cazuală – când realizarea evenimentului
depinde de hazard; potrivit art. 1005 Cod civil, când nu
este nici în puterea creditorului, nici într-aceea a
debitorului. De exemplu, art. 825 alin. 1 Cod civil,
dispune că donatorul poate stipula întoarcerea bunurilor
dăruite atât în cazul când donatarul ar muri înaintea lui,
cât şi în cazul când donatarul şi descendenţii săi ar muri
înaintea sa.
2. condiţie mixtă – când realizarea evenimentului
depinde de voinţa uneia din părţi, cât şi de voinţa unei alte
persoane determinate (art. 1007 Cod civil); de exemplu:
„îţi vând autoturismul meu, dacă părinţii îmi vor dărui un
alt autoturism de ziua mea”;
3. condiţie potestativă – când realizarea evenimentului
depinde de voinţa unei din părţi.
Condiţia potestativă este de mai multe feluri:
1. condiţie pur potestativă – a cărei realizare
depinde exclusiv de voinţa unei dintre părţi; obligaţia
asumată sub condiţie pur potestativă din partea celui care
se obligă este nulă (art. 1010 Cod civil) deoarece o
256
De la casus - întâmplare
 234

asemenea condiţie echivalează cu lipsa intenţiei de a se

obliga; de exemplu: „ îţi vând casa proprietatea mea, dacă
vreau”;
2. condiţie potestativă simplă – acea condiţie a
cărei realizare depinde atât de voinţa uneia din părţi, cât şi
de un fapt exterior sau voinţa unei persoane
nedeterminate; de exemplu: „ îţi vând autoturismul dacă
mă voi muta la Timişoara”;
După cum condiţia constă în îndeplinirea sau
neîndeplinirea evenimentului:
1. condiţie pozitivă – acea condiţie care afectează
raprotul juridic obligaţional printr-un eveniment ce
urmează se se îndeplinească; de exemplu: „îţi vând
autoturismul dacă voi fi transferat la Timişoara”;
2. condiţie negativă – acea condiţie care afectează
existenţa raportului juridic obligaţional printr-un
eveniment ce urmează să nu se îndeplinească; de
exemplu: „îţi vând autoturismul dacă nu voi fi transferat
la Timişoara”.

15.1.2.3. Efectele condiţiei

Potrivit sistemului Codului civil, efectele condiţiei se

produc, în principiu, în mod retroactiv, în sensul că
momentul de la care sau până la care se produc nu este
momentul îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiei, ci data
la care a luat naştere raportul juridic obligaţional.
Efectele condiţiei suspensive257
257
Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, op. cit., pag. 255 – 256; Liviu Pop, op. cit., pag. 387 – 388; Constantin
Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 412 – 413; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag. 390 - 391
 235

Pendente conditione (intervalul de timp dintre

momentul naşterii raportului juridic obligaţional şi
momentul realizării condiţiei), se consideră că obligaţia
nu există, cu următoarele consecinţe juridice:
• creditorul nu poate pretinde executarea obligaţiei
de către debitor;
• dacă debitorul execută prestaţia, poate să ceară
restituirea ei în temeiul plăţii nedatorate;
• în acest interval de timp nu curge termenul de
prescripţie extinctivă;
• nici una dintre părţile raportului juridic
obligaţional nu poate invoca compensaţia.
Eveniente conditione ( atunci când s-a realizat
condiţia) se consideră că obligaţia îşi produce efectele
retroactiv, cu următoarele consecinţe juridice:
• plata efectuată până la îndeplinirea condiţiei, nu
mai este considerată o plată nedatorată şi nu va mai putea
fi restituită;
• drepturile sub condiţie transmise înainte de
îndeplinirea acesteia sunt valabile
De la caracterul retroactiv al efectelor condiţiei
îndeplinite există şi excepţii, respectiv:
• termenul de prescripţie extinctivă începe să curgă
numai la data realizării condiţiei;
• riscurile produse înainte de realizarea condiţiei
sunt în sarcina înstrăinătorului;
• dobânditorul va culege fructele numai din
momentul îndeplinirii condiţiei;
 236

• actele de administrare făcute de înstrăinător

înainte de realizarea condiţiei rămân valabile.

Efectele condiţiei rezolutorii258

Pendente conditione
Până la îndeplinirea condiţiei raportul juridic
obligaţional este considerat pur şi simplu, cu următoarele
consecinţe juridice:
• debitorul trebuie să-şi execute obligaţia, iar
creditorul poate să ceară executarea obligaţiei;
• dobânditorul sun condiţie rezolutorie a unui bun
individual determinat, suportă riscul pierii bunului în
calitate de proprietar – res perit domino;
• dreptul dobândit sub condiţie rezolutorie poate fi
transmis prin acte între vii sau pentru cauză de moarte, tot
sub condiţie rezolutorie.

Eveniente conditione
Întrucât condiţia se realizează, obligaţia se desfiinţează
retroactiv, cu următoarele consecinţe juridice:
• părţile trebuie să restituie prestaţiile efectuate;
• drepturile constituite cu privire la un bun
individual determinat se desfiinţează retroactiv.
De la regula retroactivităţii efectelor condiţiei
rezolutorii există următoarele excepţii:
• riscurile produse înainte de îndeplinirea condiţiei
sunt suportate de dobânditorul sub condiţie rezolutorie;

258
Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, op. cit., pag. 256 – 257; Liviu Pop, op. cit., pag. 388; Constantin Stătescu,
Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 413 – 414; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag. 391
 237

• actele de administrare făcute de dobânditorul sub

condiţie rezolutorie rămân valabile;
• fructele culese de dobânditorul bunului rămân în
proprietatea acestuia.

15.1.2.4. Condiţia şi sarcina

Sarcina este o obligaţie de a da, a face sau a nu face

ceva, impusă de dispunător gratificatului în contractele cu
titlu gratuit.
Sarcina nu afectează existenţa raportului juridic
obligaţional, ci stabileşte o obligaţie pentru una dintre
părţi, iar de caz de neexecutare creditorul va putea să
ceară executarea obligaţiei.

15.2. Obligaţiile plurale

15.2.1.Pluralitatea de obiecte
Obligaţia cu o pluralitate de obiecte se caracterizează
prin faptul că debitorul datorează mau multe prestaţii.
În raport de intenţia părţilor, dacă debitorul datorează
cumulativ toate prestaţiile la care s-a obligat, obligaţia
produce efecte ca şi cum ar fi pură şi simplă, cu un singur
obiect şi se va stinge prin executarea tuturor prestaţiilor.

15.2.1.1. Obligaţia alternativă

Obligaţia alternativă este acea obligaţie al cărei obiect

constă în două sau mau multe prestaţii, dintre care, la
alegerea uneia din părţi, executarea unei singure prestaţii
 238

duce la stingerea obligaţiei.259 De exemplu, se datorează

100.000.000 lei sau un autoturism.
Alegerea prestaţiei ce urmează să fie executată
aparţine debitorului, dar poate să aparţină şi creditorului,
însă numai dacă există stipulaţie expresă în acest sens
(art. 1027 Cod civil).
Obligaţia se transformă într-o obligaţie pură şi simplă
atunci când unul din obiectele obligaţiei alternative
devine imposibil de executat, indiferent din ce cauză. În
cazul obligaţiei de a da , dreptul de proprietate asupra
unui lucru individual determinat se transmite în momentul
alegerii, deoarece până atunci nu se cunoaşte care dintre
obiecte va intra în patrimoniul creditorului.

15.2.1.2. Obligaţia facultativă

Obligaţia este facultativă când debitorul se obligă la o

singură prestaţie, cu posibilitatea de a se libera prin
executarea altei prestaţii determinate.
De exemplu, debitorul are obligaţia de a da un
autoturism, dar prin convenţia părţilor i se dă dreptul să se
libereze şi prin darea unei sume de bani.
În cazul obligaţiei facultative există o singură prestaţie
ca obiect al obligaţiei, dar există o pluralitate de prestaţii
în privinţa posibilităţii de a plăti.
Creditorul poate să ceară numai executarea prestaţiei
principale, iar dacă obiectul obligaţiei piere din caz fortuit

259
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 371; Renee Sanilevici, op. cit., pag.264; Constantin Stătescu,
Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.415
 239

sau de forţă majoră, debitorul va fi liberat, iar obligaţia se

stinge.

15.2.2. Pluralitatea de subiecte

15.2.2.1 Obligaţiile conjuncte (divizibile)

Obligaţia conjunctă sau divizibilă este acel raport

obligaţional cu pluralitate de subiecte între care creanţa şi
datoria se divid de plin drept.260
Obligaţia poate fi conjunctă din momentul naşterii sale
sau ca efect al morţii creditorului sau debitorului, care
lasă mai mulţi moştenitori între care obligaţia se împarte.
Existând o pluralitate de subiecte, dreptul de creanţă şi
datoria se divid în atâtea părţi câţi creditori sau debitori
sunt în raportul obligaţional.
Fiecare creditor poate pretinde numai partea sa de
creanţă, iar fiecare debitor este obligat să execute numai
partea sa de datorie.
Fiind mai multe raporturi obligaţionale, numărul
acestora depinde de numărul creditorilor sau debitorilor,
ceea ce produce următoarele efecte juridice261:
• dacă sunt mai mulţi debitori, fiecare este ţinut şi
poate fi urmărit numai pentru plata părţii sale din datorie;
• dacă sunt mai mulţi creditori, fiecare poate urmări
pe debitor numai pentru partea lui de creanţă;
• insolvabilitatea unuia dintre debitori se va suporta
de creditor, deoarece ceilalaţi codebitori nu răspund
pentru partea celui devenit insolvabil;
260
Liviu Pop, op. cit., pag. 395
261
Brînduşa Ştefănescu, Raluca Dimitriu, op. cit., pag. 369
 240

• întreruperea prescripţiei faţă de un debitor, prin

punerea sa în întârziere, efectuată de unul dintre creditori
nu profită şi celorlalţi creditori;
• punerea în întârziere a debitorului şi întreruperea
prescripţiei faţă de unul din debitori nu produce efecte în
raport cu ceilalţi debitori;
• plata de către un debitor a părţii sale din datorie
nu are efect liberator pentru ceilalţi debitori;
• remiterea de datorie, darea în plată, cesiunea de
creanţă şi novaţia făcute de către unul din creditori cu
privire la dreptul de creanţă sunt inopozabile celorlalţi
creditori (art. 1064 alin. 2 şi 3 Cod civil).262

15.2.2.2. Obligaţiile solidare

Obligaţia plurală solidară (solidaritatea) este acea

obligaţie cu subiecte multiple în cadrul căreia fiecare
creditor solidar poate cere debitorului întreaga datorie sau
fiecare dintre debitorii solidari poate fi obligat la
executarea integrală a prestaţiei datorate de toţi
creditorului.263
Obligaţiile solidare sunt reglementate de art. 1034 –
1056 Cod civil şi fac parte din categorii obligaţiilor
indivizibile.
Solidaritatea poate fi de două feluri:
1. solidaritate activă, atunci când există doi sau mai
mulţi creditori;

262
Liviu Pop, op. cit., pag. 397
263
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag.418
 241

2. solidaritate pasivă, atunci când există doi sau mai

mulţi debitori.

Solidaritatea activă
Potrivit art. 1034 Cod civil „ obligaţia este solidară
între mai mulţi creditori, când titlul creanţei dă anume
drept fiecăruia din ei a cere plata în tot a creanţei şi când
plata făcută unuia din creditori liberează pe debitor.”
Din definiţia prezentată rezultă că în cazul solidarităţii
active, existând mai mulţi creditori, fiecare dintre ei este
îndreptăţit să ceară debitorului comun plata întregii
datorii, iar prin plata efectuată numai unuia dintre
creditori, debitorul comun este liberat de datorie faţă de
toţi creditorii săi solidari.
În sistemul Codului civil nu este reglementată
solidaritatea activă, ceea ce înseamnă că solidaritatea
activă îşi are izvorul în convenţia părţilor sau în
testament.
În raporturile dintre creditorii solidari şi debitorul
comun, obligaţia solidară produce următoarele efecte264:
1. fiecare creditor adre dreptul să pretindă şi să
primească plata integrală a creanţei, iar plata făcută unuia
din creditori liberează pe debitor (art. 1034 Cod civil);
2. cât timp debitorul nu a fost chemat în judecată de
un creditor solidar, debitorul poate plăti oricăruia din
creditorii solidari (art. 1035 alin. 1 Cod civil);
3. dacă debitorul a fost chemat în judecată de un
creditor solidar, debitorul nu poate face plata decât
acestuia;
264
Ion P.Filipescu, Andrei I. Filipescu, op. cit., pag. 262
 242

4. remiterea de datorie făcută de unul din creditorii

solidari liberează pe debitor numai pentru partea acestui
creditor (art. 1035 Cod civil).
În raporturile dintre creditorii solidari, efectele
obligaţiei solidare sunt guvernate de principiul înscris în
art. 1038 Cod civil, potrivit căruia „ creditorul solidar
reprezintă pe ceilalţi cocreditori, în toate actele care pot
avea de efect conservarea creanţei.”
Aceasta înseamnă că fiecare creditor solidar nu este
titularul creanţei în integralitatea ei, ci numai pentru
partea care-i aparţine, iar încasarea creanţei în totalitate
este posibilă în virtutea reprezentării celorlalţi creditori.
Din aplicarea acestui principiu rezultă următoarele
efecte:265
1. oricare dintre creditorii solidari ai aceleiaşi
creanţe poate să ceară plata integrală a datoriei şi să dea
chitanţă liberatorie debitorului (art. 1034 Cod civil);
2. dacă debitorul a fost pus în întârziere de către
oricare dintre creditori, efectele punerii în întârziere
profită tuturor creditorilor solidari;
3. întreruperea prescripţiei făcută de unul dintre
creditori profită tuturor (art. 1036 Cod civil);
4. daunele moratorii cerute de un creditor profită şi
celorlalţi creditori;
5. un singur creditor nu poate face acte de dispoziţie
– novaţie, remitere de datorie, dare în plată – cu privire la
întreaga creanţă fără consimţământul celorlalţi creditori;

265
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., pag. 376-377;
 243

6. hotărârea judecătorească obţinută de un creditor

profită şi celorlalţi creditori, în măsura în care este
favorabilă creditorului urmăritor.

Solidaritatea pasivă
Potrivit art.1039 Cod civil, „ obligaţia este solidară din
partea debitorilor când toţi s-au obligat la acelaşi lucru,
astfel că fiecare poate fi constrâns pentru totalitate şi că
plata făcută de unul dintre debitori liberează şi pe ceilalţi
către creditor.”
Din definiţia legală a solidarităţii pasive (între
debitori) rezultă că obligaţia solidară pasivă este acea
obligaţie cu mai mulţi debitori care dă dreptul creditorului
să ceară oricărui codebitor executarea integrală a
prestaţiei care formează obiectul obligaţiei.
Această formă de obligaţie plurală este reglementată în
art. 1039 – 1056 Cod civil, iar izvorul său este voinţa
părţilor şi legea.
Reprezentând o excepţie de la regula divizibilităţii
creanţei, obligaţia solidară, în materie civilă, nu se
prezumă, ci trebuie să fie stipulată expres, conform art.
1041 Cod civil.
Codul civil reglementează următoarele cazuri de
solidaritate pasivă:
1. cei care au cauzat, în comun, prin fapta lor ilicită,
un prejudiciu, răspund solidar faţă de victimă266;

266
Art. 1003 Cod civil prevede: ”când delictul sau cvasidelictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane
sunt ţinute solidar pentru despăgubire”
 244

2.mandanţii, care au acelaşi mandatar, sunt ţinuţi să

răspundă solidar pentru toate efectele mandatului267;
3. executorii testamentari ai aceleiaşi succesiuni sunt
solidar responsabili pentru bunurile mobile încredinţate268;
4. antreprenorul şi arhitectul răspund solidar pentru
dărâmarea construcţiei din cauza unui viciu al acesteia sau
al terenului pe care construcţia este situată,269; cu aplicarea
în mod corespunzător a dispoziţiilor art. 3 şi 11 din
Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.
Solidaritatea pasivă produce două categorii de efecte:
- raporturile dintre creditor şi debitorii
solidari;
- raporturile dintre codebitori.
În raporturile dintre creditor şi debitorii solidari,
efectul principal al solidarităţii pasive este obligaţia
fiecărui codebitor de a plăti datoria în întregime, ceea ce
implică dreptul creditorului a de a urmări fiecare debitor
pentru prestaţia care formează obiectul obligaţiei.
Plata făcută de debitorul solidar liberează pe toţi
debitorii faţă de creditorul comun (art. 1039 Cod civil).
În cadrul acestor raporturi, solidaritatea pasivă
produce şi următoarele efecte secundare:
• punerea în întârziere a unui codebitor produce
efecte faţă de toţi codebitorii solidari (art. 1044 Cod
civil);
267
Art. 1551 Cod civil dispune: „ când mai multe persoane, pentru o afacere comună, au numit un mandatar, fiecare
din ele este răspunzătoare solidar pentru toate efectele mandatului”
268
Art. 918 alin. 2 Cod civil prevede:” ei vor fi responsabili solidar de a da socoteală de mişcătoarele ce li s-au
încredinţat, afară numai dacă testatorul a despărţit funcţiile lor şi dacă fiecare dintre ei s-a mărginit în ceea ce i s-a
încredinţat”
269
Art. 1483 Cod civil prevede: „ dacă în curs de 10 ani, număraţi din ziua în care s-a isprăvit clădirea unui edificiu
sau facerea unui alt lucru asemănător, unul ori altul se dărâmă în tot sau în parte, sau ameninţă învederat dărâmarea,
din cauza unui viciu de construcţie sau a pământului, întreprinzătorul şi arhitectul rămân răspunzători de daune”
 245

• pierirea lucrului care formează obiectul prestaţiei,

din culpa unuia dintre debitori angajează răspunderea
tuturor codebitorilor (art. 1044 alin. 3 Cod civil);
• întreruperea prescripţiei extinctive faţă de unul
dintre codebitori are efect faţă de toţi codebitorii solidari (
art. 1045 Cod civil);
• curgerea de dobânzi făcută de creditor împotriva
unuia dintre debitori are ca efect curgerea dobânzilor faţă
de toţi codebitorii solidari ( art. 1046 Cod civil).
Potrivit art. 1047 alin. 1 Cod civil, codebitorul solidar
împotriva căruia creditorul a intentat acţiune poate să
opună acestuia excepţii comune, care profită tuturor
debitorilor solidari, precum şi excepţii personale, care îi
profită numai lui.
Excepţiile comune sunt următoarele:
1. cauzele de nulitate relativă şi nulitate absolută;
2. modalităţile comune tuturor acordurilor de voinţă
( de exemplu, toţi debitorii s-au obligat sub condiţie
suspensivă şi invocă neîndeplinirea acesteia);
3. cauzele de stingere a obligaţiei.
Excepţiile personale, care pot fi invocate numai de un
codebitor solidar şi îi profită numai celui care le-a
invocat, sunt următoarele:
1. modalităţile (termen sau condiţie) consimţite
numai în raport cu un debitor solidar;
2. existenţa unei cauze de nulitate relativă numai în
raport cu un debitor solidar.
În raporturile dintre codebitorii solidari, solidaritatea
pasivă produce următoarele efecte:
 246

• efectul principal constă în faptul că ori de câte ori

numai unul dintre debitori plăteşte întreaga datorie,
prestaţia executată de împarte de plin drept şi trebuie
suportată de fiecare debitor270;
• debitorul care a plătit se va întoarce împotriva
celorlalţi solicitând restituirea părţii lor de datorie;
• de regulă, plata se împarte în mod egal între
debitori.
Solidaritatea pasivă încetează prin următoarele
moduri271:
1. decesul unuia dintre codebitorii solidari, caz în
care datoria se divide între moştenitori proporţional cu
partea de moştenire primită;
2. renunţarea la solidaritate.

15.2.3. Obligaţiile indivizibile

Obligaţia este indivizibilă dacă, datorită naturii

obiectului sau convenţiei părţilor, nu poate fi împărţită
între subiectele ei active sau pasive.272
Potrivit art. 1057 Cod civil „ obligaţia este nedivizibilă
atunci când obiectul ei, fără a fi denaturat, nu se poate
face părţi, nici materiale, nici intelectuale”, iar conform
art. 1058 Cod civil „ obligaţia este nedivizibilă când
obiectul este divizibil, dar părţile contractante l-au privit
sub un raport de nedivizibilitate”.

270
Art. 1052 Cod civil prevede că „ obligaţia solidară în privinţa creditorului de împarte de drept între debitori:
fiecare din ei nu este dator unul către altul decât numai pentru partea sa”
271
Ion Dogaru, Pompli Drăghici, op. cit., pag. 406-407
272
Renee Sanilevici, op. cit., pag.272
 247

Obligaţiile indivizibile sunt reglementate în art. 1057 –

1059 şi art. 1062 – 1065 Cod civil.
Indivizibilitatea activă se produce ca urmare a morţii
creditorului unei creanţe cu un obiect indivizibil şi are ca
principal efect faptul că fiecare dintre creditori poate cere
debitorului executarea integrală a prestaţiei.
Plata făcută oricăruia dintre creditori este liberatorie
pentru debitor.
Indivizibilitatea pasivă are ca efect principal faptul că
fiecare dintre codebitori poate fi obligat să execute în
întregime prestaţia datorată.
Dacă debitorul solidar, sau moştenitorul acestuia, a
plătit în întregime prestaţia datorată, va avea la îndemână
o acţiune în regres împotriva debitorilor solidari pentru
partea fiecăruia dintre ei.
 248

CAPITOLUL 16
GARANTAREA OBLIGAŢIILOR

16.1. Consideraţii generale privind garanţiile

obligaţiilor
 249

Se cunoaşte că scopul final al asumării oricărei

obligaţii îl constituie executarea acesteia întocmai cum a
fost angajată, or, în această ordine de idei, creditorul
diligent poate şi ar trebui să ia măsurile corespunzătoare
prin care să preîntâmpine riscul insolvabilităţii
debitorului. Asigurarea executării unei obligaţii se
înfăptuieşte şi pe calea garantării ei, privită ca măsură
constituită în acest scop273.
În sistemele de drept, obligaţia este garantată prin
diverse instrumente juridice accesorii, numite “garanţii”.
Garantarea executării obligaţiilor se poate realiza prin
două categorii de mijloace juridice: generale şi
speciale274.
Mijloacele juridice generale sunt recunoscute tuturor
creditorilor în temeiul dreptului de gaj general pe care-l
au asupra patrimoniului debitorului, conform art.1718
Cod civil: “oricine este obligat personal este ţinut de a
îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile şi
imobile, prezente şi viitoare”. Creditorii care beneficiază
doar de mijloacele generale de garantare a realizării
drepturilor lor de creanţă sunt numiţi în literatura de
specialitate275 creditori chirografari. O altă opinie276 a fost
exprimată în sensul că creditorii chirografari au acea
garanţie constând în dreptul de gaj general care priveşte,
în principiu, totalitatea bunurilor debitorului, aşa cum şi
câte sunt la data executării silite, indiferent de
273
Victor Zlătescu, “Garanţiile creditorului”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970, pag. 49
274
Victor Zlătescu, op.cit., pag.24-25
275
Nelu Anghel, Elena Loredana Anghel, “Garantarea obligaţiilor civile şi comerciale”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2001,pag. 72
276
Corneliu Bîrsan, Maria Gaiţă, Mona Maria Pivniceru, “Drept civil. Drepturile reale”, Institutul European, Iaşi,
1997, pag.13
 250

modificările petrecute în patrimoniul debitorului de la

data naşterii creanţei (bunurile prezente) şi până la
momentul executării creanţei (bunurile viitoare). Cu alte
cuvinte, obiectul dreptului de gaj al creditorilor
chirografari îl constituie însuşi patrimoniul debitorului, iar
nu bunurile concrete care îl compun, deoarece acesta
poate fi supus, în virtutea dinamismului său, modificării
de-a lungul existenţei sale (debitorul poate dispune liber
de bunurile sale, fără a fi îngrădit în acţiunile sale, atâta
timp cât creditorii nu au procedat la realizarea creanţei lor
şi cu condiţia ca debitorul să fie de bună credinţă, şi nu
să-şi mărească în mod fraudulos insolvabilitatea în dauna
creditorilor săi). Actele de dispoziţie făcute de debitor cu
privire la bunurile ce alcătuiesc patrimoniul său sunt
opozabile de la naşterea creanţei până la urmărirea
bunurilor, sub rezerva dreptului pe care aceştia îl au de a
cere, pe cale judecătorească, revocarea actelor făcute de
debitor în frauda drepturilor lor, pe calea acţiunii
pauliene, conform art.975 Cod civil.
Insolvabilitatea debitorului se traduce prin depăşirea
activului de către pasiv, ceea ce impietează asupra
capacităţii debitorului de a-şi executa la timp şi în mod
corespunzător datoriile ce-i incumbă. În această ordine de
idei, dreptul de gaj general al creditorilor chirografari
reprezintă cea mai generală garanţie pentru executarea
obligaţiilor şi în acelaşi timp şi cea mai puţin eficace,
întrucât nu înlătură riscul insolvabilităţii debitorului, nu
conferă posibilitatea îndestulării creditorului cu preferinţă
faţă de alţi creditori ai aceluiaşi debitor şi nici nu conferă
 251

posibilitatea urmăririi bunurilor din activul debitorului

oriunde s-ar afla ele.
În legătură cu ineficienţa gajului general ar mai trebui
amintit că el conferă poziţie de egalitate tuturor
creditorilor din categoria celor chirografari, fapt ce
generează următoarea situaţie: în cazul în care sumele
obţinute în urma procedurii executării silite nu sunt
suficient de acoperitoare pentru satisfacerea în întregime a
tuturor creanţelor, acestea se vor imputa (deduce)
proporţional asupra valorii creanţelor, conform art.1719
Cod civil-“bunurile unui debitor servesc spre asigurarea
comună a creditorilor săi, şi preţul lor se împarte între ei
prin analogie, afară de cazul când există între creditori
cauze legitime de preferinţă”.< Prin analogie> se înţelege
<proporţional cu valoarea creanţelor respective>.
De asemenea, dreptul de gaj general conferă
creditorilor o serie de prerogative, precum:
a) dreptul de lua măsuri de conservare în legătură cu
un bun sau mai multe bunuri; de exemplu, ei pot
cere înfiinţarea unui sechestru asigurător; acesta
constă în indisponibilizarea bunurilor mobile sau
imobile urmăribile ale debitorului-pârât,
asigurându-se astfel posibilitatea de realizare
efectivă a executării silite (prin echivalent sau,
după caz, în natură) în situaţia obţinerii unui titlu
executoriu277;
b)posibilitatea recunoscută de lege (art.974 Cod
civil) creditorului de a introduce acţiunea oblică
277
Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi,”Drept procesual civil. Curs selectiv”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003,
pag.204
 252

sau subrogatorie pentru a înlătura neglijenţa

debitorului în exercitarea propriilor sale drepturi;
c) posibilitatea de a cere, pe cale judecătorească,
revocarea actelor făcute de debitor în frauda
drepturilor lor, pe calea acţiunii pauliene, conform
art.975 Cod civil, după cum am amintit şi mai sus;
d)posibilitatea de a trece la executarea silită asupra
bunurilor debitorului.
Mijloacele juridice speciale s-au născut din nevoia
imperioasă de a evita sau de a reduce o dată în plus riscul
insolvabilităţii debitorilor, întărindu-le astfel poziţia în
cadrul circuitului juridic la care participă. Pe cale de
consecinţă, prin garanţii, altele decât gajul general, se
poate ajunge la una din următoarele situaţii:
1.înlăturarea egalităţii dintre creditori, unul sau unii
dintre aceştia fiind puşi, prin chiar garanţia respectivă,
într-o situaţie privilegiată, fie
2.adăugarea la gajul general existent a unui alt gaj
general, purtând asupra patrimoniului unei alte persoane
decât debitorul, care se obligă, în subsidiar, să execute
obligaţia debitorului în cazul în care el nu o face de
bunăvoie278.
Tot doctrinei de specialitate i-a revenit şi de această
dată sarcina de a formula o definiţie noţiunii de
“garanţie”, în lipsa uneia legale.
Astfel, într-o opinie279 se consideră că, garanţiile pot
fi definite ca fiind “acele mijloace juridice care, dincolo
de limitele dreptului de gaj general şi în plus faţă de acest
278
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag.518
279
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op.cit., pag.398
 253

drept, conferă creditorului garantat anumite prerogative

suplimentare, constând, de regulă, fie într-o prioritate faţă
de ceilalţi creditori, fie în posibilitatea ca, în caz de
neexecutare din partea debitorului, să urmărească pe o
altă persoană, care s-a angajat să execute ea obligaţia ce
revenea debitorului”.
Tot astfel s-a încercat conturarea unei accepţiuni în
sens larg a aceleiaşi noţiuni, conform căreia “garanţie, în
sens larg (lato sensu), înglobează pe lângă garanţiile
propriu-zise şi alte instituţii juridice precum: arvuna,
clauza penală, solidaritatea, indivizibilitatea etc.”280, cu
precizarea că arvuna şi clauza penală nu sunt considerate
garanţii propriu-zise pentru următoarele considerente:
- în cazul convenirii unei arvune, dacă executarea
obligaţiei nu a avut loc din vina celui ce a plătit-o,
acesta nu mai poate pretinde restituirea ei, în timp ce,
dacă executarea devine imposibilă pentru primitorul
arvunei, acesta o va restitui îndoit (art.1298 Cod
civil),
- iar în cazul stipulării unei clauze penale, cel ce nu-şi
execută obligaţia este ţinut la plata sumei prestabilite,
reprezentând echivalentul considerat că va fi încercat
de creditor prin neexecutarea obligaţiei de către
debitor, fără a mai fi nevoie de vreo dovadă în acest
sens din partea creditorului,
ori, nici una din cele două instituţii juridice nu adaugă
ceva la dreptul de gaj general al creditorului chirografar
asupra patrimoniului debitorului său.

280
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op.cit., pag.519
 254

Garanţiile obligaţiilor sunt mijloace juridice accesorii

unui raport juridic obligaţional principal, prin care
creditorul îşi asigură posibilitatea executării în natură a
creanţei sale. Garanţiile constituie, în consecinţă,
modalităţi de asigurare a executării în natură a obligaţiei,
conservă anumite bunuri mobile sau imobile ale
debitorului în vederea executării silite a creanţei. În timp
ce unele garanţii sunt legale, acţionând în virtutea legii
(cauzele legale de preferinţă; unele ipoteci; dreptul de
retenţie etc.), altele se stabilesc prin acordul părţilor
contractante (gajul, fidejusiunea, unele ipoteci etc.).

16.2. Funcţiile garanţiilor

În doctrină,281au fost reţinute două funcţii importante

ale garanţiilor.
O primă funcţie este aceea de asigurare a creditului,
ce se realizează prin faptul mobilizării tuturor bunurilor
debitorului sau numai a unora dintre acestea pentru
garantarea creditorului. Garanţiile reale fixează limita
maximă a creditului pe care îl poate obţine o persoană,
egal cu valoarea bunurilor mobile de care dispune şi care
pot fi gajate sau a celor imobile care pot fi ipotecate.
“Depozitul asigurător” reprezintă a doua funcţie pe
care o îndeplineşte numai gajul, dintre garanţii. Astfel,
gajul cu deposedare evită pericolul înstrăinării de către
debitor a bunului gajat, făcând posibilă exercitarea
privilegiului creditorului, contribuind astfel la realizarea
funcţiei de asigurare a creditorului şi implicit a creditului.
281
Nelu Anghel, Elena Loredana Anghel, op.cit., pag.78
 255

16.3.Evoluţia garanţiilor

În decursul anilor, sistemul garanţiilor a rămas în linii

mari acelaşi, deşi frecvenţa lor a fost în continuă
schimbare.
Literatura de specialitate282 menţionează ipoteca
printre primele garanţii cunoscute în Egiptul antic, având
o întrebuinţare frecventă.
Prima garanţie reală cunoscută la Roma a fost
“fiducia”, care presupunea transmiterea dreptului de
proprietate asupra unui bun, creditorul obligându-se să-l
retransmită proprietarului după ce acesta îşi va fi achitat
integral şi în mod corespunzător obligaţia. Ulterior, ca o
specializare a fiduciei a apărut “pignus” sau “gajul”, care
viza atât bunurile mobile, cât şi pe cele imobile; bunul nu
mai trecea în proprietatea creditorului, care era de data
aceasta un simplu detentor al bunului până la executarea
obligaţiei.
La romani, cea mai des uzitată garanţie însă era
fidejusiunea, garanţie personală ce se putea constitui atât
în cadrul, cât şi în afara unui proces. Sub perioada
dominaţiei împăratului Justinian, fidejusorul a dobândit
beneficiul de discuţiune, ceea ce îi conferea o situaţie
deosebită de cea a debitorului solidar şi preferabilă
acestuia.
În epoca feudală, garanţiile imobiliare au dobândit o
însemnătate deosebită faţă de cele mobiliare.

282
Nelu Anghel, Elena Loredana Anghel, op.cit., pag.79
 256

Procesul de transformare a garanţiilor reale a

continuat în timpul Revoluţiei franceze când s-a
reglementat publicitatea ipotecilor prin transcripţiunea
imobiliară, prin care s-a urmărit asigurarea evidenţei,
siguranţei şi opozabilităţii faţă de terţi a actelor juridice
prin care se constituie, se transmite şi se stinge dreptul
real de ipotecă (sistem preluat în dreptul român prin
numeroase articole ale vechiului cod de procedură civilă
şi prin codul civil).
În economia capitalistă dezvoltată, bunurile mobile
au devenit considerabil mai valoroase ca până în acel
moment, fapt ce a dus la apariţia titlurilor de credit, ce
încorporau anumite drepturi de creanţă, care la rândul lor
trebuiau garantate (prin aval, de exemplu, garanţie
specială de plată a unei cambii dată de un terţ). Astfel,
preferinţele s-au îndreptat spre garanţiile mobiliare
perfecţionate ( cauţiunea bancară, garanţia bancară
autonomă). Ele se folosesc cu precădere, deoarece
creditul imobiliar, extrem de oneros şi de formalist, a
devenit o piedică în calea desfăşurării raporturilor
juridice.
În acest context, încă mai apar noi forme de garanţii,
care fie se adaugă celor existente, fie le modifică
conţinutul, cum ar fi, de exemplu, garanţii specifice
anumitor ramuri de drept (dreptul comerţului
internaţional, dreptul transporturilor), forme specifice de
garantare a creditelor, în special cauţiuni bancare, ori
chiar aplicaţii noi ale garanţiilor cunoscute, cu unele
modificări de regim faţă de Codul civil (garanţiile reale
mobiliare, astfel cum sunt reglementate de Legea nr. 99/
 257

26 mai 1999 privind unele măsuri pentru accelerarea

reformei economice283).

16.4.Reglementarea legală a garanţiilor

Codul civil constituie izvorul de bază al garanţiilor

civile, conţinând o serie de prevederi în această materie:
Titlul XIV intitulat “Despre fidejusiune (cauţiune)”, Titlul
XV “Despre amanet (gajul)”, Titlul XVIII “Despre
privilegii şi ipoteci”.
Prevederile Codului civil, dreptul comun în materie,
se aplică în coroborare cu dispoziţiile privind garanţiile şi
cauzele de preferinţe prevăzute în diferite legi speciale:
Legea nr. 99/ 26 mai 1999 privind unele măsuri pentru
accelerarea reformei economice, care instituie un regim
unitar pentru garanţiile reale mobiliare; O.G. nr.11/1996
privind executarea creanţelor bugetare; prevederile
Codului de procedură civilă privind ordinea de preferinţă
a unor creanţe (art.409 C.proc.civ.); Legea nr.22/1969
privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi
răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor, astfel
cum a fost modificată prin Legea nr.54/1994 (cu
menţiunea că ultimele două legi menţionate au ca
domeniu de aplicare gestionarii angajaţi de agenţii
economici şi autorităţile sau instituţiile publice) etc.

16.5.Clasificarea garanţiilor
283
Legea nr. 99 din 26 mai 1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice a fost publicată în M.
Of. nr. 236 din 27 mai 1999
 258

Codul civil reglementează două feluri de garanţii:

garanţii reale şi garanţii personale.
Garanţiile personale sunt acele mijloace juridice prin
care una sau mai multe persoane convin cu creditorul,
printr-un contract accesoriu, să achite acestuia datoria
debitorului atunci când acesta nu o va plăti din proprie
iniţiativă. Legea reglementează o singură garanţie
personală: fidejusiunea (cauţiunea).
Garanţiile reale sunt acele mijloace juridice care
constau în afectarea unui bun al debitorului în vederea
asigurării executării obligaţiei asumată de debitor.
Garanţiile reale instituie în favoarea creditorului un drept
de urmărire şi un drept de preferinţă. Sunt garanţii reale:
gajul, ipoteca, privilegiul şi dreptul de retenţie (debitum
cum re iunctum) care constituie o garanţie reală
imperfectă.
După cum am mai amintit, o funcţie asemănătoare
fidejusiunii o au indivizibilitatea şi solidaritatea pasivă.
Faptul că atât indivizibilitatea, cât şi solidaritatea pasivă,
includ în raportul obligaţional un alt debitor principal,
evită unele incoveniente ale fidejusiunii, însă nu pot fi
considerate drept garanţii propriu-zise.

16.6. Garanţii personale. Fidejusiunea

(cauţiunea)
16.6.1. Noţiunea şi felurile fidejusiunii.
 259

Fidejusiunea sau cauţiunea este singura garanţie

personală reglementată de Codul civil român. În sistemul
nostru de drept, încă de la începuturile sale, fidejusiunea a
fost cunoscută sub denumirea de “chezăşie”284.
Din dispoziţiile art.1652 Cod civil, în conformitate cu
care “cel ce garantează o obligaţie se leagă către creditor
de a îndeplini însuşi obligaţia pe care debitorul nu o
îndeplineşte”, deducem că fidejusiunea este un contract
accesoriu, consensual şi unilataral, cu titlu gratuit, prin
care o persoană, numită fidejusor, se obligă faţă de un
creditor să execute obligaţia debitorului, atunci când
acesta nu şi-ar executa-o, la scadenţă.
Fidejusorul se poate angaja din punct de vedere
juridic să garanteze obligaţia debitorului dintr-un contract
principal, chiar dacă nu are consimţământul acestuia şi
chiar fără ca acesta din urmă să ştie, conform art.1655
alin.1 Cod civil (“oricine poate să se facă fidejusore, fără
ordinea şi chiar fără ştiinţa acelui pentru care se obligă”).
Mai mult, se poate garanta nu numai debitorul principal,
ci şi fidejusorul însuşi al acestuia, în conformitate cu
dispoziţiile alin.2 ale aceluiaşi articol (“asemenea se poate
face nu numai pentru debitorul principal, dar şi pentru
fidejusorul acestuia”).
Instituţia juridică pe care o analizăm prezintă
următoarele trăsături:
• are natură contractuală, fidejusiunea fiind un
contract unilateral (prin acest contract iau naştere
obligaţii numai în sarcina fidejusorului) şi
284
V.Neagu, P.Demetrescu, “Curs de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor şi contracte speciale”, Iaşi, 1958,
p.279
 260

accesoriu (contractul de fidejusiune are caracter

accesoriu faţă de un alt contract principal,
aplicându-i-se, în consecinţă regula de drept
conform căreia “accesoriul urmează soarta
principalului” sau accesorium sequitur principale);
• fidejusiunea reprezintă acordul de voinţă intervenit
între creditorul unei persoane şi o terţă persoană de
contractul principal, numită fidejusor;
• fidejusorul garantează fie pe debitorul principal, fie
chiar un fidejusor al acestuia;
• contractul de fidejusiune se încheie cu sau fără
acordul ori cunoştinţa debitorului garantat sau a
garantului personal al acestuia.
În funcţie de izvorul ei, fidejusiunea a fost
considerată ca fiind legală, judecătorească şi
convenţională285. Menţionăm cu privire la această
clasificare că primele două feluri de fidejusiune, legală şi
judecătorească, nu contravin nicicum naturii juridice
contractuale a fidejusiunii; aceasta deoarece în cele două
cazuri menţionate legea sau instanţa judecătorească sunt
cele care impun aducerea, în anumite situaţii date, a unui
fidejusor, fără însă să-l indice sau să-l oblige într-un fel pe
acesta. În cele din urmă, nici legea, nici vreo încheiere
judecătorească, nu pot substitui acceptul fidejusorului cu
privire la perfectarea contractului de fidejusiune.
Fidejusiunea se aseamănă, neidentificându-se însă, cu
solidaritatea286. În timp ce, la solidaritate, creditorul poate
285
Constantin Stătescu, Corneliu Birsan, "Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor", Ed.Academiei,
Bucureşti, 1981, pag. 401.
286
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op.cit., pag.523
 261

considera pe oricare dintre debitorii solidari drept debitor

principal, oricare dintre ei putând fi ţinut să execute
întreaga datorie, cu drept de regres împotriva celorlalţi, în
cazul fidejusiunii, fidejusorul este numai un debitor
accesoriu, obligat numai în subsidiar.
Conţinutul şi întinderea obligaţiei fidejusorului nu pot
fi mai mari decât ale debitorului, “însuşi obligaţia pe care
debitorul nu o îndeplineşte” este expresia codului civil,
pentru că ar contraveni caracterului accesoriu al
convenţiei de fidejusiune, dar există posibilitatea pentru
fidejusor să garanteze numai pentru o parte a obligaţiei
principale. În susţinerea acestei opinii, amintim
dispoziţiile art.1654 Cod civil. “Fidejusiunea nu poate
întrece datoria debitorului, nici poate fi făcută sub condiţii
mai oneroase. Poate fi însă numai pentru o parte a datoriei
şi sub condiţii mai puţin grele. Cauţiunea ce întrece
datoria sau care este contractată sub condiţii mai oneroase
e validă numai până în măsura obligaţiei principale”.
Accesorium sequitur principale impune ca obligaţia
principală, care este garantată, să existe, să fie
determinată sau determinabilă şi să fie valabil contractată,
pentru ca însăşi fidejusiunea să existe şi să fie valabilă.
Garantarea unei obligaţii viitoare impune fidejusiunii o
modalitate, respectiv condiţia suspensivă ca obligaţia
principală să se nască. Garantarea unei obligaţii nule
absolut (de exemplu, o obligaţie contractată sub o condiţie
potestativă din partea celui care se obligă - art.1010 Cod
civil) este ea însăşi nulă absolut. După cum sancţiunea
nulităţii relative a obligaţiei principale atrage după sine
anularea obligaţiei fidejusorului, numai că, în acest caz,
 262

obligaţia fidejusorului subzistă până la pronunţarea

hotărârii de anulare ori se consolidează prin confirmarea
obligaţiei principale de partea în drept care fusese lezată
în contractul iniţial.
Dispoziţiile art.1653 alin.2 Cod civil prevăd: “Cu
toate acestea, se poate face cineva fidejusorele unei
obligaţii ce poate fi anulată în virtutea unei excepţii
personale debitorului, cum de pildă în cazul de
minoritate”; ceea ce înseamnă că, dacă obligaţia
principală se anulează pentru lipsa de capacitate a
debitorului principal, obligaţia fidejusorului rămâne
valabilă, cu excepţia cazului în care fidejusorul va înlătura
prezumţia legală relativă, dovedind că el nu a cunoscut
starea de incapacitate a debitorului principal.
S-a exprimat şi opinia potrivit căreia prin fidejusiune
poate fi garantată chiar şi o obligaţie naturală, cu condiţia
ca cel ce garantează să cunoască natura obligaţiei287.
Facem precizarea că obligaţia naturală este lipsită de
sancţiune, neputând fi supusă executării silite, ceea ce
înseamnă că fidejusorul nu s-ar putea regresa împotriva
debitorului principal.
Fidejusiunea este legală, de exemplu, în cazul
prevăzut de art. 10 din Legea nr. 22/1969 privind
angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi
răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor, cu
modificările ulterioare, prin care gestionarul debitor este
obligat să aducă un garant, care să se oblige faţă de
unitatea bugetară că va acoperi eventualele prejudicii pe
care le-ar cauza gestionarul în cursul gestiunii.
287
M.B.Cantacuzino, “Elementele dreptului civil”, Ed.Cartea Românească, Bucureşti, 1921, pag.535
 263

Un caz de fidejusiune judecătorească este cel

reglementat de art. 279 Cod procedură civilă, care
reglementează procedura încuviinţării unei execuţii
vremelnice; când hotărârea se va referi la bunuri, instanţa
poate cere reclamantului să aducă un fidejusor care să
garanteze acoperirea pagubelor care s-ar
produce-“instanţa poate încuviinţa execuţia vremelnică a
hotărârilor privitoare la bunuri ori de câte ori va găsi de
cuviinţă că măsura este de trebuinţă faţă cu temeinicia
vădită a dreptului, cu starea de insolvabilitate a
debitorului sau că există primejdie vădita în întârziere; în
acest caz, instanţa va putea obliga la darea unei cauţiuni”.
Fie legală, fie judecătorească, fidejusiunea are un
caracter convenţional, deoarece "nimeni nu poate deveni
garant-fidejusor în afara voinţei sale"288. Caracterul
contractual al fidejusiunii va fi păstrat în ambele situaţii.

16.6.2. Caracterele juridice ale fidejusiunii

Caracterele juridice ale fidejusiunii sunt următoarele:

a) Caracterul accesoriu al fidejusiunii faţă de
obligaţia principală în vederea garantării căreia se încheie.
Consecinţele caracterului accesoriu al fidejusiunii
sunt multiple.
Astfel, fidejusiunea va urma întotdeauna soarta
obligaţiei principale. Ea nu poate exista în absenţa unei
asemenea obligaţii. Totodată, mai este necesar ca
obligaţia principală să fie validă. O prevede expres art.
1655 Cod civil: "fidejusiunea nu poate exista decât pentru
288
Renee Sanilevici, op. cit., pag. 302.
 264

o obligaţie validă". Aceasta regulă are însă o excepţie, în

sensul că fidejusiunea va putea exista şi atunci când
obligaţia principală este anulabilă în virtutea unei excepţii
personale a debitorului cum ar fi, de exemplu, pentru
cauză de minoritate (art. 1653 Cod civil).
Fidejusiunea nu poate fi mai mare decât datoria
debitorului şi nici nu poate fi făcută în condiţii mai
oneroase (art. 1654 alin. 1 Cod civil), putând însă, per a
contrario, să poarte asupra numai a unei părţi din
obligaţia principală ori în condiţii mai puţin oneroase
decât aceasta.
Potrivit art. 1657 Cod civil, fidejusiunea
nedeterminată a unei obligaţii principale se întinde la
toate accesoriile unei datorii, precum şi la cheltuielile
ocazionate cu urmărirea silită.
Caracterul accesoriu al fidejusiunii a fost reţinut şi în
practica instanţelor judecătoreşti. Astfel, s-a stabilit că
"Fidejusiunea este un contract accesoriu şi subsidiar în
temeiul căruia garantul se obligă faţă de creditor la
executarea obligaţiei de care este ţinut debitorul"289.
De asemenea, contractul de fidejusiune este un
contract accesoriu care durează atât timp cât durează şi
contractul principal. Conexiunea dintre cele două
contracte explică atât efectele fidejusiunii în raport cu
obligaţia principală, în lipsa căreia obligaţia fidejusorului
nu poate exista, cât şi întinderea obligaţiei fidejusorului,
ce nu poate întrece datoria debitorului.
b) Caracterul gratuit al contractului de fidejusiune.

289
"Culegere de decizii pe anul 1999", decizia. nr. 276/ 24.02. 1999, Secţia civilă, Curtea de Apel Iaşi, pag. 21
 265

Acesta rezultă din faptul că fidejusorul nu urmăreşte

nici un avantaj patrimonial prin perfectarea contractului
de fidejusiune. Nimic nu împiedică însă ca părţile să
convină o anumită contraprestaţie în favoarea
fidejusorului, fapt ce ar da contractului un caracter oneros,
gratuitatea fiind de natura, şi nu de esenţa fidejusiunii.
Deşi gratuită, fidejusiunea nu este o liberalitate,
întrucât legea a statuat în favoarea fidejusorului dreptul de
a se regresa împotriva debitorului pe care-l garantează;
art.1680 Cod civil prevede că “confuziunea urmată între
datornicul principal şi fidejusorul său, prin erezirea
(moştenirea) unuia de către altul, nu stinge acţiunea
creditorului contra acelui ce a garantat pentru fidejusor”.
c) Caracterul consensual al fidejusiunii.
Contractul de fidejusiune se încheie prin simplul
acord de voinţă al părţilor. Nu este necesară îndeplinirea
unor formalităţi pentru a lua naştere în mod valabil. Ca şi
în cazul oricărui act juridic civil, forma scrisă se cere
numai pentru a se putea face dovada contractului în caz de
litigiu, conform art.1191 Cod civil “dovada actelor
juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de
250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face
decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnătură
privată”.
Art. 1656 Cod civil prevede doar ca fidejusiunea să
fie expresă, să rezulte cu claritate din contract. De
asemenea, fidejusiunea nu poate depăşi limitele în care s-
a contractat. După cum, în situaţia în care mai multe
persoane au garantat pentru unul şi acelaşi debitor, faţă de
acelaşi creditor, fiecare din ele poate fi ţinută pentru
 266

întreaga datorie- în conformitate cu prevederile art.1666

Cod civil “când mai multe persoane au garantat unul şi
acelaşi creditor pentru una şi aceeaşi datorie, fiecare din
ele rămâne obligată pentru datoria întreagă”-, cu drept de
regres ulterior faţă de ceilalţi fidejusori şi faţă de debitorul
însuşi.
Fidejusiunea nu trebuie confundată însă cu delegaţia,
care este o convenţie şi în acelaşi timp un mod de
transformare a obligaţiilor, prin care debitorul dintr-un
raport juridic preexistent aduce creditorului său
angajamentul unui al doilea debitor, prin care acesta din
urmă se obligă fie alături de primul debitor, fie în locul
său290. Deosebirea constă în aceea că cel ce se obligă-
delegatul- nu este un debitor accesoriu, ca la fidejusiune,
ci este un debitor principal.
d) Caracterul unilateral al fidejusiunii constă în
faptul că fidejusiunea dă naştere la obligaţii doar în
sarcina fidejusorului faţă de creditor. Creditorul nu-şi
asumă nici o obligaţie, cu excepţia cazului când părţile
convin în mod expres aceasta (transformând contractul
dintr-unul unilateral şi gratuit într-unul bilateral sau
sinalagmatic şi oneros).

16.6.3.Condiţiile de validitate ale fidejusiunii.

Contractul de fidejusiune trebuie să îndeplinească

toate condiţiile de validitate de fond (capacitate de a
contracta, consimţământ valabil exprimat de către părţi,
obiect determinat şi cauză licită- art.948 Cod civil) şi de
290
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op.cit., pag.497
 267

formă ale oricărui contract. Unele condiţii speciale se

cer însă fidejusorului. Menţionăm că acestea sunt
următoarele:
• fidejusorul să fie solvabil- Această condiţie rezultă
din coroborarea dispoziţiilor art.1659 Cod
civil“debitorul obligat a da siguranţă trebuie să
prezinte o persoană capabilă de a contracta, care să
posede avere îndestulă spre a garanta o obligaţie” cu
cele ale art. 1661, alin.1 Cod civil “Dacă fidejusorul,
căpătat de creditor de bună-voie sau judecătoreşte, a
devenit apoi nesolvabil, trebuie să se dea un altul”,
respectiv un alt debitor solvabil.
Această regulă are şi o excepţie, consacrată în
alineatul 2 al aceluiaşi articol: “nu se aplică în singurul
caz în care fidejusorul s-a dat numai în puterea unei
convenţii, prin care creditorul a cerut de fidejusor o
anume persoană”, adică în situaţia în care fidejusiunea s-a
contractat în considerarea calităţilor unei anumite
persoane, intuitu personae.
Solvabilitatea unui garant se apreciază, în condiţiile
art.1660 Cod civil, numai după imobilele ce pot fi
ipotecate, afară de cazul când datoria este mică sau
afacerea este comercială, respectiv obligaţie decurgând
dintr-un act sau fapt comercial. “Spre acest finit” (în acest
scop) nu se pot lua în consideraţie imobilele în litigiu, nici
acelea situate la o aşa depărtare, situare în spaţiu, încât să
devină foarte dificile “lucrările executive asupră-le”,
adică toate măsurile ce se impun în cadrul procedurii
silite.
 268

O altă opinie, a fost exprimată în sensul că o persoană

poate fi considerată solvabilă chiar şi în lipsa deţinerii de
bunuri imobile291.
• fidejusorul trebuie să aibă domiciliul în raza
teritorială a tribunalului judeţean în care urmează
să se execute obligaţia, “în teritoriul jurisdicţional al
tribunalului judeţean, la care trebuie să se dea”, teza
a doua a art.1659 Cod civil.
Din punct de vedere al condiţiilor de formă,
contractul de fidejusiune trebuie să fie încheiat în formă
scrisă, aceasta fiind cerută de lege doar ad probationem.
Actul scris este necesar numai în ceea ce îl priveşte pe
fidejusor, nu şi pe creditor.

16.6.4. Efectele fidejusiunii.

Pentru analiza efectelor fidejusiunii, vom distinge

între categoriile de raporturi juridice implicate de
cauţiune: raporturi dintre creditor (creditor atât în raportul
juridic obligaţional principal, cât şi în raportul juridic
accesoriu) şi fidejusor; raporturi dintre fidejusor şi
debitorul principal, precum şi raporturile dintre fidejusori
între ei, dacă obligaţia principală a fost garantată de mai
mulţi fidejusori.

16.6.4.1. Raporturile dintre creditor şi fidejusor.

Raporturile dintre creditor şi fidejusor iau naştere în

urma perfectării contractului de fidejusiune între cele
291
C.Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., vol.II, pag.1046
 269

două părţi; în baza acestuia, în cazul în care debitorul nu-

şi execută obligaţia, creditorul se poate îndrepta împotriva
fidejusorului, îl poate urmări direct, fără a mai fi nevoie
de urmărirea în prealabil a debitorului principal. În acest
sens, sunt reglementate prevederile art.1663 Cod civil:
“creditorul nu este îndatorat să discute averea debitorului
principal, dacă garantul nu o cere de la cele dintâi lucrări
îndreptate contra sa”.
În raporturile sale cu creditorul, fidejusorul apare ca
un obligat personal. Dacă urmărirea împotriva debitorului
principal s-a scontat cu îndestularea creditorului, atunci
fidejusorul nu mai este obligat; în caz contrar, urmărirea
împotriva acestuia va fi reluată. Putem aprecia în această
ordine de idei că beneficiul de discuţie suspendă, amână
urmărirea fidejusorului de către creditor, până la
soluţionarea excepţiei de către instanţă; reduce obligaţia
fidejusorului proporţional cu valoarea creanţei satisfăcută
de însuşi debitorul principal ori poate chiar stinge
obligaţia acestuia.
Faptul că obligaţia fidejusorului este una accesorie şi
subsidiară, îi conferă acestuia posibilitatea de a invoca
beneficiul de discuţiune, beneficiul de diviziune, precum
şi excepţiile personale ce decurg din contractul de
fidejusiune.

Beneficiul de discuţiune constă în facultatea

fidejusorului de a pretinde creditorului să pornească mai
întâi executarea împotriva debitorului şi apoi împotriva
sa, dacă nu va fi îndestulat; potrivit art. 1662 Cod civil
“Fidejusorul nu este ţinut a plăti creditorului, decât când
 270

nu se poate îndestula de la debitorul principal asupra

averii căruia trebuie mai întâi să se facă discuţie-
urmărire-, afară numai când însuşi a renunţat la acest
beneficiu, sau s-a obligat solidar cu datornicul. În cazul
din urmă, efectul obligaţiei sale se regulează după
principiile statornicite în privinţa datoriilor solidare”.
Constituind un beneficiu instituit de lege în favoarea
fidejusorului, acesta poate renunţa la el.
Excepţia beneficiului de discuţiune va putea fi
invocată numai cu respectarea următoarelor condiţii:
1. invocarea beneficiului să se facă până să se fi
intrat în judecarea în fond a litigiului, in
limine litis. În caz contrar, există prezumţia
că fidejusorul a renunţat la acest beneficiu,
singură instanţa putând să înlăture această
prezumţie pentru motive ce ar justifica
întârzierea; de exemplu, în fond se contestă
validitatea obligaţiei, iar în urma primelor
apărări în fond debitorul principal a dobândit
bunuri ce pot fi supuse urmăririi silite292 ;
2. să indice creditorului care bunuri ale
debitorului pot fi urmărite şi să avanseze
cheltuielile reclamate de urmărirea acestor
bunuri, în baza art.1664 alin.1 Cod civil;
3. bunurile să se afle în raza teritorială a
tribunalului judeţean unde urmează a se face
plata (conform prevederilor art. 1664 alin. 2
Cod civil nu se iau în considerare bunurile
deja ipotecate pentru “siguranţa” –garantarea-
292
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op.cit., pag.530
 271

datoriei sau care nu se mai găsesc în posesia

debitorului).
Beneficiul de discuţie poate fi invocat numai de
fidejusorul urmărit, cu respectarea condiţiilor impuse de
articolele 1662-1665 Cod civil. Invocarea acestui
beneficiu pe cale de excepţie se poate face înainte de
intrarea în dezbaterea fondului, garantul neputând opune
beneficiul de discuţie pentru prima dată la instanţa de apel
sau în recurs. Excepţia nu poate fi invocată de instanţă din
oficiu. De aceea, neinvocând beneficiul de discuţie,
acţiunea creditorului nu a putut fi respinsă pe motiv că
acesta ar fi trebuit să-l urmărească mai întâi pe debitor.
În următoarele situaţii, nu se va putea invoca
beneficiul de discuţie:
1. fidejusorul a renunţat la beneficiu.
2. fidejusorul s-a obligat solidar cu debitorul principal,
caz în care se aplică regulile solidarităţii.
3. în cazul fidejusiunii judecătoreşti, conform art.1677
Cod civil “Garantul judecătoresc nu poate cere discuţia -
urmărirea- averii debitorului principal” şi art.1678 Cod
civil “cel ce s-a făcut garant numai pentru fidejusorul
judecătoresc nu poate să ceară discuţia averii debitorului
principal şi a fidejusorului”.

Beneficiul de diviziune

În cazul existenţei mai multor fidejusori, care

garantează pe acelaşi creditor şi aceeaşi datorie,
fidejusorul are facultatea de a invoca beneficiul de
diviziune. Regula prevăzută de art. 1666 Cod civil este că
 272

fiecare fidejusor răspunde pentru întreaga datorie.

Fidejusorul urmărit poate invoca beneficiul de diviziune,
adică urmărirea să se împartă, dividă, şi pe ceilalţi
cofidejusori (art. 1667 Cod civil stipulează că “cu toate
acestea, fiecare din persoanele arătate în articolul
precedent-cofidejusori-, întrucât n-a renuntat la beneficiul
diviziunii, poate cere ca creditorul să dividă mai întâi
acţiunea sa şi să o reducă la proporţia fiecăruia. Dacă unii
din garanţi erau nesolvabili în timpul în care unul din ei
obţinuse diviziunea, acesta rămâne obligat în proporţia
unei asemenea nesolvabilităţi; dacă însă nesolvabilitatea a
supravenit după diviziune, atunci nu mai poate fi
răspunzător pentru aceasta”). Insolvabilitatea unui
fidejusor nu va fi suportată de creditori, ci de către ceilalti
cofidejusori. Diviziunea urmăririi nu are loc de drept, ci
numai atunci când este cerută.
Beneficiul de diviziune nu se poate invoca în
raporturile dintre cofidejusori, ci numai în raporturile
dintre creditor si fidejusori. Nici o dispoziţie legală nu
interzice ca în cazul fidejusiunii legale sau judiciare
fidejusorul să se poată invoca beneficiul de diviziune.
De asemenea, beneficiul de diviziune nu poate fi
invocat dacă fidejusorul a renunţat la el (art.1667 alin.1
Cod civil) ori dacă prin convenţie s-a prevăzut clauza
solidarităţii pasive între fidejusori, ceea ce echivalează tot
cu o renunţare la diviziune.
Potrivit dispoziţiilor art.1668 Cod civil, “dacă
creditorul însuşi şi de bună voie a împărţit acţiunea sa, nu
mai poate să se lepede de această diviziune, deşi, mai
 273

înainte de timpul în care a primit-o, unii din cauţionatori

au fost nesolvabili”.
Efectul invocării beneficiului de diviziune constă în
aceea că datoria se fracţionează în tot atâtea părţi câţi
fidejusori au garantat împreună pentru întreaga datorie.
Din punct de vedere al dreptului procesual civil, acest
beneficiu nu mai este o excepţie dilatorie, ci este o
excepţie de fond.

Excepţiile personale ce decurg din contractul de

fidejusiune

Fidejusorul va putea opune creditorului atât excepţiile

inerente obligaţiei principale, care se răsfrâng şi asupra
obligaţiei accesorii de garanţie a fidejusorului (ex.:
excepţia prescripţiei extinctive, nulitatea absolută a
obligaţiei principale, invocarea compensaţiei), dar şi
excepţiile personale care decurg din contractul de
fidejusiune (excepţii privind validitatea contractului, cele
privind întinderea obligaţiei, cele referitoare la condiţie,
termene etc.).
Nu poate însă invoca excepţiile pur personale ale
debitorului principal, cum ar fi: nulitatea relativă a
obligaţiei principale pentru vicii de consimţământ sau
pentru lipsa capacităţii de exerciţiu (art.1681Cod civil
potrivit cu care “garantul se poate servi în contra
creditorului de toate excepţiile datornicului principal
inerente datoriei; însă nu-i poate opune acele ce sunt curat
personale datornicului”).
 274

16.6.4.2.Raporturile dintre fidejusor si debitorul

principal

Fidejusorul poate recupera, de regulă, de la debitorul

principal suma pe care a plătit-o creditorului şi cheltuielile
efectuate după ce a notificat debitorului urmărirea
începută de creditor. Art. 1669 Cod civil prevede că
atunci când fidejusorul a achitat datoria, el are un drept de
regres împotriva debitorului principal, inclusiv când
garantarea s-ar fi făcut fără ştiinţa debitorului, şi că
“regresul se întinde atât asupra capitalului, cât şi asupra
dobânzilor şi a spezelor-cheltuielilor; cu toate acestea,
garantul nu are regres decât pentru spezele făcute de
dânsul după ce a notificat debitorului principal reclamaţia
pornită asupra-i. Fidejusorul are regres şi pentru dobânda
sumei ce a plătit, chiar când datoria nu produce dobândă,
şi încă şi pentru daune-interese, dacă se cuvine. Cu toate
acestea, dobânzile ce ar fi fost datorite creditorului nu vor
merge în favoarea garantului decât din ziua în care s-a
notificat plata”.
Prin efectul plăţii făcută creditorului, fidejusorul se
subrogă în drepturile creditorului plătit ( conform art.
1108 pct. 3 Cod civil “Subrogaţia se face de drept… în
folosul aceluia care, fiind obligat cu alţii sau pentru alţii la
plata datoriei, are interes de a o desface”, şi art. 1670 Cod
civil , respectiv “Cauţionatorul ce a plătit datoria intră în
dreptul ce avea creditorul contra datornicului”). Prin
efectul subrogării, fidejusorul beneficiază şi de gajul,
ipoteca, privilegiul etc., de care se bucură creditorul. În
locul acţiunii subrogatorii, fidejusorul ar putea opta însă şi
 275

pentru o acţiune personală care îşi are izvorul în gestiunea

de afaceri, în situaţia când fidejusorul acţionează din
proprie iniţiativă, fără ştirea debitorului garantat, sau din
mandat293, atunci când fidejusorul s-a angajat în urma
solicitării debitorului principal.
Faţă de avantajul conferit de acţiunea subrogatorie, în
virtutea căruia fidejusorul beneficiază în cadrul ei de toate
garanţiile pe care le avea şi creditorul plătit de el, acţiunea
personală prezintă avantajul că termenul de prescripţie
curge din momentul în care fidejusorul a făcut plata către
creditor.
În regresul exercitat împotriva debitorului principal,
fidejusorul va putea cere acestuia restituirea sumei efectiv
plătite, dobânda la această sumă, cheltuielile efectuate de
creditor cu urmărirea, inclusiv daunele care s-ar fi putut
produce cu ocazia urmăririi.
Potrivit art. 1671 Cod civil, "când sunt mai mulţi
debitori principali solidari pentru una şi aceeaşi datorie,
fidejusorul ce a garantat pentru ei toţi are regres în contra
fiecărui din ei pentru repetiţiunea sumei totale ce a
plătit.". Va funcţiona astfel solidaritatea între cofidejusori
faţă de fidejusorul care a plătit datoria. Acesta din urmă
va putea cere doar partea fiecăruia. Acţiunea în regres este
deci divizibilă împotriva cofidejusorilor.
Art. 1672 Cod civil stipulează că “fidejusorul ce a
plătit prima dată nu are regres contra debitorului principal
ce a plătit de-a doua oară, are însă acţiunea de repetiţiune
contra creditorului. Când fidejusorul a plătit, fără să fi fost
urmărit şi fără să fi înştiinţat pe datornicul principal, nu va
293
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, op.cit., pag.404.
 276

avea nici un regres contra acestuia în cazul când în timpul

plăţii, datornicul ar fi avut meziu (mijlocul) de a declara
stinsă datoria sa; îi rămâne însă dreptul de a cere înapoi de
la creditor banii daţi”.
Primul caz prevăzut în cuprinsul articolului menţionat
se face referire la două plăţi consecutive: o primă plată o
efectuează fidejusorul, fără a-l încunoştiinţa pe debitorul
principal care, la rândul lui, efectuează a doua plată. În cel
de-al doilea caz, mijloace aflate la îndemâna debitorului
pentru a paraliza executarea silită ar putea fi invocarea
compensaţiei, a prescripţiei extinctive etc. În ambele
cazuri, fidejusorul are dreptul să pretindă creditorului ceea
ce el a plătit, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză sau
fără just temei, pierzând însă dreptul de regres împotriva
debitorului principal.
Există împrejurări în care fidejusorul, deşi nu a
achitat datoria garantată, este în pericol de a nu fi acoperit
pentru plata la care va fi eventual obligat, astfel că
art.1673 Cod civil îi dă acestuia dreptul să se poată adresa
anticipat debitorului principal:
“Fidejusorul, şi fără a fi plătit, poate să reclame
dezdăunare de la debitor:
1. când este urmărit în judecată pentru a plăti;
2. când debitorul se află falit sau în stare de
nesolvabilitate;
3. când debitorul s-a îndatorat de a-l libera de garanţie
într-un termen determinat şi acesta a expirat;
4. când datoria a devenit exigibilă prin sosirea
scadenţei stipulate;
 277

5. după trecerea de 10 ani, când obligaţia principală nu

are un termen determinat de scadenţă, întrucât însă
obligaţia principală nu ar fi fost de aşa fel încât să nu
poată a se stinge înaintea unui termen determinat, cum de
exemplu tutela, ori întrucât nu s-a stipulat contrariul”.

16.6.4.3.Raporturile dintre fidejusori

În situaţia în care mai mulţi fidejusori garantează

pentru unul şi acelaşi debitor şi numai unul dintre ei a
plătit în întregime, el are o acţiune în regres divizibilă în
contra celorlalţi fidejusori, conform art.1674 Cod civil
(“Când mai multe persoane au garantat pentru unul şi
acelaşi debitor şi pentru una şi aceeaşi datorie, garantul ce
a plătit datoria are regres contra celorlalţi garanţi pentru
porţiunea ce priveşte pe fiecare. Cu toate acestea, nu are
loc regresul decât când garantul a plătit în unul din
cazurile arătate în articolul precedent”) numai în cazurile
prevăzute la art.1673 Cod civil, enunţate anterior.
În toate celelalte cazuri în care nu sunt incidente
dispoziţiile art.1673 Cod civil, fidejusorul care a plătit
datoria are drept de regres numai împotriva debitorului
principal.

16.6.5. Stingerea fidejusiunii

16.6.5.1.Stingerea fidejusiunii pe cale
indirectă

Potrivit principiului accesorium sequitur principale,

odată cu stingerea obligaţiei principale se va stinge şi
 278

fidejusiunea, datorită caracterului său accesoriu. Stingerea

pe această cale indirectă este unul din modurile de
stingere a obligaţiei accesorii.
Dacă debitorul principal a făcut o plată parţială,
fidejusiunea rămâne să garanteze restul creanţei
neachitate.
Pe lângă plată, obligaţia principală se mai poate
stinge prin novaţiune (art. 1137 alin. 2 Cod civil),
remitere de datorie (art. 1142 Cod civil), compensaţie (art.
1148 Cod civil), confuziune (art. 1155 Cod civil), dare în
plată (art. 1683 Cod civil).
Dacă obligaţia principală se stinge prin darea în plată,
caz în care creditorul primeşte o altă prestaţie decât cea
care îi era datorată, fidejusiunea se stinge chiar dacă după
aceea creditorul este evins, conform dispoziţiilor art.1683
Cod civil.
În situaţia în care plata a fost făcută de către un terţ,
iar nu de către debitor, fidejusiunea nu se stinge întrucât
terţul se poate subroga în drepturile creditorului plătit, cu
excepţia cazului în care prin plată a urmărit efectuarea
unei liberalităţi, faţă de debitorul principal ori chiar faţă
de fidejusor.
De asemenea, tot legea este cea care prevede că un
termen de graţie acordat de creditor debitorului său
principal nu liberează pe fidejusor de garanţia sa, putând
fi urmărit în consecinţă pentru plată (art.1684 Cod civil).

16.6.5.2. Stingerea fidejusiunii pe cale directă

 279

Potrivit art. 1679 Cod civil “obligaţia ce naşte din

fidejusiune se stinge prin acele cauze prin care se sting şi
celelalte obligaţii”, ceea ce înseamnă că fidejusiunea se
poate stinge şi independent de obligaţia principală, pe cale
directă, prin unul din modurile generale de stingere a
obligaţiilor.
Astfel, fidejusiunea se poate stinge prin:
• remitere de datorie, în sensul remiterii de fidejusiune,
caz în care creditorul îl liberează de bunăvoie pe
fidejusor de obligaţia sa;
• confuziune între patrimoniul fidejusorului şi cel al
creditorului. Cu privire la confuziune, dispoziţiile
codului civil sunt în sensul următor: art. 1680 Cod
civil stipulează “Confuziunea urmată între datornicul
principal şi fidejusorul său, prin erezirea
(moştenirea) unuia de către altul, nu stinge acţiunea
creditorului contra acelui ce a garantat pentru
fidejusor”;
• compensaţia opusă de fidejusor creditorului.
La aceste cazuri se adaugă cel prevăzut de dispoziţiile
art.1683 Cod civil, când, datorită culpei creditorului,
fidejusorul nu mai poate dobândi, ca efect al plăţii
principale, privilegiile şi ipotecile de care beneficia
creditorul în conformitate cu art.1676 Cod civil “cel ce e
dator să dea garanţie e liber să dea un amanet sau altă
asigurare, care să se găsească suficientă pentru asigurarea
creanţei”. De exemplu, din neglijenţa creditorului nu au
fost conservate garanţiile care asigurau creanţa principală,
ceea ce presupune că garanţiile reale specifice ce se pierd
 280

au fost constituite ca accesorii ale creanţei principale în

momentul când fidejusorul s-a angajat.

16.7. Gajul
16.7.1.Definiţie şi reglementare

Potrivit dispoziţiilor art.1685 Cod civil, gajul sau

amanetul este un contract accesoriu, prin care debitorul
remite creditorului său un lucru mobil pentru garantarea
datoriei ce constă în îndeplinirea unei obligaţii civile sau
comerciale născute din orice contract încheiat între
persoane fizice sau juridice. Contractul de gaj sau amanet
- le contrat de nantissement - fiind un contract accesoriu,
nu este, prin natura sa, nici civil, nici comercial, ci îşi
împrumută caracterul său civil sau comercial de la natura
obligaţiei principale pe care o garantează, fără a se avea în
vedere natura lucrului amanetat.
O altă definiţie dată în doctrină294 este formulată în
sensul că “gajul este un contract accesoriu prin care
debitorul sau un terţ remite creditorului spre siguranţa
creanţei sale un obiect mobiliar corporal sau incorporal, în
scop de a conferi dreptul de a reţine lucrul până la
îndestularea sa şi de a fi plătit din urmărirea bunului
amanetat cu preferinţă înaintea altor creditori”. Tot astfel
s-a mai apreciat: "Gajul este un contract prin care
debitorul sau un terţ se deposedează de un lucru mobil pe
care îl afectează plăţii unei datorii, remiţându-l fie
creditorului, fie unui terţ care îl conservă pentru

294
Matei B.Cantacuzino, op.cit, 1921, pag.550-551
 281

creditor"295. Bunul afectat garanţiei poate fi un bun mobil

corporal sau incorporal, care se află în circuitul civil şi,
deci, este alienabil, cum ar fi de exemplu: bani, mărfuri,
titluri de credit etc.
Cuvântul “amanet” provine de la cuvântul turcesc
"emanet" şi în acest sens a fost folosit şi de Codul civil.
Prin termenul de “gaj”, se înţelege atât contractul de gaj,
cât şi garanţia care rezultă din acest contract, precum şi
obiectul garanţiei.
Sediul materiei garanţiilor reale mobiliare se
regăseşte în următoarele acte normative:
- Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru
accelerarea reformei economice296;
- Ordonanţa Guvernului nr. 89/29.08.2000 privind
unele măsuri pentru autorizarea operatorilor şi
efectuarea înscrierilor în Arhiva Electronică de
garanţii Reale Mobiliare, modificată şi completată297;
- Ordinul Ministrului Justiţiei şi Ministrului Finanţelor
nr. 2506 /C/ 1324/2000 pentru aprobarea
Instrucţiunilor privind modul de încasare şi plată a
taxelor prevăzute de O.G. nr.89/2000298;
- Instrucţiunile Ministerului Justiţiei nr.
1235/C/14.06.2001299 privind criteriile de autorizare a
operatorilor de arhivă, prin care s-au abrogat
Instrucţiunile nr. 2325/4.10.2000;
295
H.L. et J. Mazeaud, "Droit civil", Ed. Montchresttien, Paris, 1968, vol. III, pag. 64
296
Legea nr. 99/ 26.05.1999 publicată în M.Of. nr. 236/27.05.1999, cu modificările ulterioare
297
O.G. nr. 89/2000, publicată în M.Of. nr. 423/1.09.2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 298/15.05.2002,
publicată în M.Of. nr. 356/28.05.2002; O.G. nr. 89/2000 a fost modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului
nr. 12/30.01.2003, publicată în M.Of. nr. 59/1.02.2003
298
Publicat în M.Of. nr. 502/12.10.2000
299
Publicate în M.Of. nr. 332/21.06.2001
 282

16.7.2. Caracterele juridice ale contractului de gaj

1.Contractul de gaj are un caracter accesoriu în

raport cu obligaţia principală pe care o garantează,
făcându-se aplicarea principiului de drept “accesorium
sequitur principale”. Gajul nu este posibil în absenţa unui
raport principal de obligaţie. Deşi este un contract numit,
cu o reglementare proprie, el va fi afectat de cauzele de
anulare, rezoluţiune/reziliere şi de stingere, precum şi
toate modalităţile la care este supus raportul juridic
obligaţional principal (condiţie, termen).
2.Contractul de gaj are, de regulă, un caracter real,
în sensul că, pentru a fi valabil, trebuie să aibă loc
remiterea bunului gajat. Excepţia, de a avea caracter
consensual, este consacrată de Legea nr.99/1999 şi alte
legi speciale; în această situaţie, contractul se naşte în
mod valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor, fără
să mai fie nevoie de îndeplinirea unei alte condiţii.
3. Contractul de gaj are un caracter unilateral,
deoarece generează obligaţii în sarcina doar a unei părţi
contractuale, respectiv în sarcina creditorului: obligaţia de
a păstra bunul, de a-l conserva şi, pentru cazul executării
obligaţiei, de a-l restitui debitorului.
4. Contractul de gaj este, în principiu, un contract
gratuit, nici una dintre părţi nu urmăreşte realizarea unui
avantaj patrimonial.
 283

5. Contractul de gaj are caracter comutativ,

deoarece partea obligată cunoaşte, din momentul
încheierii contractului, întinderea obligaţiilor ce-i revin.
6. Contractul de gaj are un caracter constitutiv de
drepturi, dat de naşterea dreptului real de gaj, şi, în
acelaşi timp, caracterul unui act juridic de dispoziţie.
7. Mai este considerat în doctrina juridică300 un
contract cauzal, deoarece valabilitatea lui implică
valabilitatea cauzei ce l-a generat, respectiv a contractului
principal.
8. Conform prevederilor Legii nr.99/1999, art.17,
contractul de garanţie reală este titlu executoriu. Titlul
executoriu reprezintă acel înscris care, întocmit în
conformitate cu dispoziţiile legii, permite punerea în
executare silită a creanţei pe care o constată. Executarea
nu este posibilă decât în raport cu obiectul pe care titlul
executoriu l-a determinat. Lipsa titlului executoriu,
implicit a contractului de gaj, nu permite pornirea
executării silite, iar, dacă totuşi s-au făcut acte de
executare, se poate obţine anularea lor pe calea
contestaţiei în anulare.

16.7.3. Constituirea gajului. Efecte

Constituirea valabilă a contractului de gaj impune

îndeplinirea următoarelor condiţii de validitate:
• în persoana debitorului:
- cel ce oferă bunul în gaj să fie proprietarul lui şi

300
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op.cit., pag.549
 284

- să aibă capacitatea deplină de exerciţiu a drepturilor

civile, întrucât îşi grevează un bun cu sarcini reale,
existând riscul pierderii bunului.
În cazul în care debitorul este minor, gajarea
bunurilor sale pentru garantarea propriei datorii este
posibilă numai cu încuviinţarea prealabilă a Autorităţii
tutelare (art.129 alin.2 Codul familiei). Este în mod
imperativ prevăzută de lege- art.129 alin.1 Codul familiei
interdicţia ocrotitorului legal, părinte ori tutore, de a
garanta, în numele minorului, obligaţia altuia;
• referitor la obiectul gajului, pot fi gajate toate
bunurile mobile corporale şi incorporale care se află
în circuitul civil, bunuri certe şi de gen, cele fungibile
şi nefungibile etc., inclusiv creanţele (ex.: bani,
mărfuri, titluri la purtător, brevete de invenţii, dreptul
de autor, drepturile succesorale etc.).
Legea nr.99/1999 stipulează că garanţia reală poate să
aibă ca obiect un bun mobil individualizat sau determinat
generic ori o universalitate de bunuri mobile. În cazul în
care bunul afectat garanţiei constă într-o universalitate de
bunuri mobile, inclusiv un fond de comerţ, conţinutul şi
caracteristicile acestuia vor fi determinate de părţi până la
data constituirii garanţiei reale. În acest caz, nu este
necesar ca părţile care compun bunurile afectate garanţiei
să se afle într-o stare de interdependenţă funcţională.
Încheierea valabilă a contractului presupune inclusiv
menţionarea creanţei ce se garantează, a felului şi naturii
bunului gajat sau descrierea calităţii, greutăţii şi măsurii
lui.
 285

• sub aspectul formalităţilor necesare constituirii

gajului este necesar să fie respectate câteva reguli.
Astfel, pentru ca gajul să fie opozabil terţilor, adică
să-i confere creditorului un drept de preferinţă asupra
bunului dat în gaj, şi pentru a se evita fraudele, Codul
civil cere ca gajul să fie constatat printr-un înscris
înregistrat (art.1686). Înregistrarea consta în păstrarea
unui exemplar al înscrisului constatator al gajului
într-o mapă specială, la judecătorie (conform
dispoziţiilor art.719 şi art.720 C.proc.civ, abrogate
însă prin Legea nr.7/1996 privind cadastrul general şi
publicitatea imobiliară şi Legea nr.99/1999). Forma
scrisă (act autentic sau act sub semnatură privată, dar
cu dată certă) este cerută de lege ad probationem.
În noua reglementare, Legea nr.99/1999, cu
modificările ulterioare, pune bazele unui nou sistem de
publicitate a garanţiilor reale, prin reglementarea
înfiinţării şi funcţionării Arhivei Electronice de Garanţii
Reale, “bază de date la nivel naţional, care asigură
înscrierea şi accesul la informaţiile înscrise cu privire la
avizele de garanţie”.
Arhiva îndeplineşte în principal două funcţii deosebit
de importante: funcţie de avertizare şi funcţia de asigurare
a priorităţii, pentru respectarea principiului de drept
conform căruia “qui prior tempore potior jure”, “primul
înscris, primul în drept” (creditorul care îşi înscrie
garanţia înaintea altui creditor, în aceeaşi arhivă, va avea
prioritate faţă de acesta din urmă, în cazul în care se va
pune problema valorificării garanţiei); arhiva pune la
dispoziţia oricărei persoane interesate un sistem de
 286

căutare, care să ofere informaţii exacte şi actualizate cu

privire la înregistrările garanţiilor reale mobiliare, pe de o
parte, iar pe de altă parte, cu ajutorul ei se poate
determina prioritatea înscrierii, în cazul existenţei mai
multor creditori interesaţi să urmărească acelaşi bun. De
asemenea, tot legea prevede că, în situaţia concursului
între un creditor care are o garanţie înregistrată în arhivă
şi unul care nu a făcut această înregistrare, va avea câştig
de cauză cel care are înregistrarea făcută, fiind plătit cu
preferinţă. Înscrierea la această arhivă nu conferă
validitate unei garanţii reale lovite de nulitate.
Deoarece nu dobândeşte un drept de proprietate
asupra bunului gajat, ci doar calitatea de detentor precar,
creditorul are obligaţia de a conserva bunul, răspunzând
după regulile dreptului comun pentru pierderea sau
deteriorarea bunului gajat, dacă îi poate fi imputată vreo
culpă.
Art.21 din Legea nr.99/1999 prevede faptul că pe
durata contractului de gaj, debitorul poate administra sau
dispune în orice mod de bunul afectat garanţiei şi de
produsele acestuia, inclusiv prin închiriere, constituirea
altei garanţii sau vânzare.
Odată obligaţia principală executată integral,
creditorul trebuie să restituie bunul gajat. Eventualele
cheltuieli efectuate pentru conservarea bunului, necesare
sau utile, vor fi restituite de debitor (art.1691 alin.2
C.civ.). Dacă aceste cheltuieli nu vor fi restituite,
creditorul păstrează dreptul de retenţie asupra bunului
gajat până la plata lor.
 287

Creditorul va percepe fructele sau dobânzile bunului

afectat garanţiei în contul debitorului. În lipsa unei
stipulaţii contrare, fructele şi dobânzile percepute se
impută mai întâi asupra cheltuielilor normale de
conservare a bunului, apoi asupra dobânzilor şi, în final,
asupra cuantumului obligaţiei garantate, pentru a reduce
nivelul acesteia.
În situaţia în care debitorul nu îşi îndeplineşte
obligaţia, Legea nr. 99/1999 prevede în art.11 că garanţia
reală îi dă creditorului garantat dreptul de a intra în
posesie sau de a reţine bunul afectat garanţiei şi dreptul de
a-l vinde pentru a-şi obţine plata obligaţiei garantate. De
asemenea, garanţia reală acordă creditorului garantat şi
următoarele drepturi:
a) dreptul de a verifica bunul afectat garanţiei în timpul
programului de lucru al debitorului, astfel încât să nu
afecteze activitatea acestuia;
b) dreptul de a considera că obligaţia garantată a
devenit exigibilă şi de a trece la urmărirea silită, în cazul
în care constată lipsa unei întreţineri corespunzătoare a
bunului afectat garanţiei sau alte fapte de natură să
îngreuneze sau să facă imposibilă urmărirea silită, astfel
cum sunt determinate prin contractul de garanţie.
Creditorul îşi poate exercita acest drept numai dacă are
temeiuri comercial rezonabile de a crede ca bunul afectat
garanţiei a fost sau este pe cale de a fi pus în pericol sau
exista posibilitatea ca plata, executarea obligaţiei
principale, să fie pe cale de a fi împiedicată.
În urma valorificării bunului afectat garanţiei,
produsele obţinute constau în orice bun primit de debitor
 288

în urma vânzării, schimbului, fructele şi productele,

precum şi sumele încasate din asigurare sau alta formă de
administrare ori dispunere de acestea, inclusiv sumele
obţinute din orice alte operaţiuni ulterioare. Valoarea
indemnizaţiei de asigurare asupra bunului afectat garanţiei
reprezintă rezultatul valorificării bunului afectat garanţiei
atâta timp cât suma ce trebuie plătită este datorată oricărei
părţi din contractul de garanţie sau împuternicitului
acesteia.
Pentru ipoteza în care bunul afectat garanţiei se
găseşte în posesia creditorului sau a unui terţ care îl
reprezintă, aceştia au drepturile şi obligaţiile prevăzute de
Codul civil privind depozitul voluntar, precizează art.39
din Legea nr.99/1999. Astfel, creditorul va percepe
fructele sau dobânzile bunului afectat garanţiei în contul
debitorului. În lipsa unei stipulaţii contrare, fructele şi
dobânzile percepute se impută mai întâi asupra
cheltuielilor normale de conservare a bunului, apoi asupra
dobânzilor şi, în final, asupra cuantumului obligaţiei
garantate, pentru a reduce nivelul acesteia.
Dacă debitorul are posesia bunului afectat garanţiei,
înstrăinarea acestuia, distrugerea sau degradarea datorate
neglijenţei ori deprecierea bunului datorată lipsei de
diligenţă, dacă s-au cauzat daune creditorului, vor atrage
răspunderea debitorului, urmând a plăti despăgubiri în
cuantum reprezentând cel puţin echivalentul în lei al
sumei de 500 EURO.
În afara drepturilor şi obligaţiilor stabilite prin
contractul de gaj, posesorul bunului afectat garanţiei are
următoarele obligaţii:
 289

1. de a întreţine bunul afectat garanţiei şi de a-l folosi

ca un bun proprietar;
2. de a ţine, dacă este cazul, o evidenţă contabilă clară a
bunului afectat garanţiei şi, după caz, a produselor
acestuia, în conformitate cu legislaţia în vigoare.
Orice garanţie reală înscrisă anterior la arhivă va fi
opozabilă cumpărătorului, dacă preţul de achiziţie al
bunului depăşeşte echivalentul în lei al sumei de 1.000
EURO. Debitorul este obligat să transmită cumpărătorului
un înscris eliberat de arhivă prin care se atestă existenţa
tuturor garanţiilor reale ori a sarcinilor asupra bunului sau
un alt înscris de la fiecare deţinător de garanţii reale sau
sarcini care să declare că bunurile sunt libere de orice
sarcină. Neîndeplinirea de către debitor a acestei obligaţii
atrage răspunderea acestuia pentru orice daună cauzată
creditorului garantat, în cuantum reprezentând cel puţin
echivalentul în lei al sumei de 500 EURO.

16.7.4. Stingerea gajului

Stingerea obligaţiei principale are ca efect şi
stingerea gajului. De exemplu, dacă intervine un mod de
stingere a obligaţiei principale, cum ar fi plata,
compensaţia, remiterea datoriei, prescripţia extinctivă
etc., el va avea influenţă şi asupra gajului; dacă obligaţia
principală este nulă absolut sau este anulată, atunci gajul
va fi desfiinţat. Aceste consecinţe decurg din caracterul
accesoriu şi subsidiar al contractului de gaj.
În ceea ce priveşte prescripţia, se consideră că lăsarea
gajului în mâna creditorului constituie o recunoaştere
permanentă a datoriei, care are drept efect întreruperea
 290

prescripţiei dreptului la acţiune privind obligaţia

principală301.
Uneori gajul poate să se stingă şi independent de
obligaţia principală. Chiar asupra contractului de gaj
poate interveni unul din modurile generale de stingere a
obligaţiilor (ex.: pieirea totală a bunului gajat prin forţă
majoră, face excepţie cazul când bunul gajat a fost
asigurat, situaţie în care dreptul de preferinţă al
creditorului se va păstra asupra indemnizaţiei de
asigurare; renunţarea creditorului la garanţie; desesizarea
creditorului de bun gajat302.
Garanţia reală încetează o dată cu îndeplinirea
obligaţiei garantate, în afară de cazul în care părţile au
convenit, prin contract, că garanţia reală acoperă şi
obligaţii viitoare, precum şi în alte cazuri prevăzute de
legea aplicabilă în materie (Legea nr.99/1999)
Astfel, conform art.27, garanţia reală poate înceta:
1. printr-un act liberator din partea creditorului, care să
specifice încetarea în tot sau în parte a obligaţiei
garantate;
2. prin hotărâre judecătorească.
În termen de 40 de zile de la stingerea garanţiei reale,
creditorul trebuie să înscrie o notificare la arhivă privind
stingerea garanţiei reale. Arhiva va introduce în rubrica
corespunzătoare o menţiune privind stingerea obligaţiei
garantate.
După îndeplinirea obligaţiei garantate, creditorul
garantat va trebui, la cererea debitorului, să restituie
301
Renee Sanilevici, op.cit., pag.312
302
Ibidem
 291

imediat posesia bunului afectat garanţiei în cazul în care

anterior intrase în posesia acestuia. În caz contrar, se
poate atrage obligarea creditorului la plata către debitor a
unor despăgubiri în cuantum reprezentând cel puţin
echivalentul în lei al sumei de 200 EURO.

16.8. Ipoteca
16.8.1. Definiţie şi reglementare

Ipoteca este un drept real accesoriu care are ca obiect

un bun imobil al debitorului sau al altei persoane, fără
deposedare, care conferă creditorului ipotecar dreptul de a
urmări imobilul în stăpânirea oricui s-ar afla şi de a fi
plătit cu prioritate faţă de ceilalţi creditori din preţul
acelui bun.303
Ipoteca este reglementată în art. 1746 – 1814 Cod
civil.

16.8.2. Caracterele generale ale ipotecii

Indiferent de felul ei, ipoteca prezintă următoarele

caractere generale:
1. ipoteca este un drept real asupra unui bun imobil
care conferă titularului său două atribute: dreptul
de urmărire şi dreptul de preferinţă;
2. ipoteca este un drept accesoriu, deoarece însoţeşte
şi garantează un drept principal;

303
Liviu Pop, op. cit., pag. 435
 292

3. ipoteca este o garanţie imobiliară, deoarece are ca

obiect numai bunuri imobile aflate în circuitul
civil;
4. ipoteca este o garanţie specializată, ceea ce
înseamnă că poate fi constituită numai asupra unui
imobil sau a unor imobile individual determinate şi
pentru garantarea unei datorii cu o valoare
determinată;
5. ipoteca este indivizibilă, în sensul că imobilul
ipotecat este afectat în întregime pentru garantarea
creanţei.

16.8.3. Felurile ipotecii

În funcţie de izvorul său, ipoteca poate fi de două

feluri:
- ipotecă legală – care ia naştere în temeiul unei
dispoziţii speciale a legii (art. 1749 alin. 1 Cod civil);
- ipotecă convenţională - care ia naştere printr-un
contract încheiat între creditorul ipotecar şi
proprietarul bunului imobil, care poate să fie
debitorul sau un terţ.
16.8.3.1. Ipoteca legală

Ipoteca legală este acea formă de ipotecă care ia

naştere în virtutea unei dispoziţii legale.
Dispoziţiile prevăzute în Codul civil cu privire la
cazurile de ipotecă legală au fost abrogate.
În prezent se poate reţine că sunt cazuri de ipotecă
legală:
 293

1. ipoteca prevăzută de art. 10 din Legea nr.

22/1969, potrivit căruia garanţiile suplimentare a
căror obligativitate este stabilită de lege pot să
constea nu numai în fidejusiune ori în gaj, dar şi
într-o ipotecă;
2. ipoteca legatarilor cu titlu particular al unor sume
de bani sau bunuri fungibile asupra bunurilor
imobile succesorale, prevăzută de art. 902 alin. 2
Cod civil;
3. ipoteca prevăzută de art. 12 din Decretul – Lege
nr. 61/1990304 conform căruia creditele acordate
de Casa de Economii şi Consemnaţiuni pentru
cumpărarea de locuinţe din fondurile statului vor
fi garantate prin constituirea unei ipoteci asupra
locuinţei dobândite şi art. 15 din Legea nr.
85/1992305modificată prin Legea nr. 76/1994,
conform căruia, în cazul în care vânzarea se face
cu plata preţului în rate, unitatea vânzătoare îşi
garantează încasarea preţului prin înscrierea
ipotecii asupra locuinţei;
4. ipoteca prevăzută de art. 166 Cod procedură
penală, care reglementează o ipotecă legală cu
caracter asigurător având ca obiect bunurile
imobile sechestrate.

16.8.3.2. Ipoteca convenţională

304
Decretul – Lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuinţe construite din fondurile statului către populaţie, publicat
în M.Of. nr. 22/8.02.1990
305
Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din
fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, publicată în M.Of. nr. 180/29.06.1992, republicată în M.Of. nr.
264/15.07.1998
 294

Potrivit art. 1749 alin. 2 Cod civil, ipoteca

convenţională este aceea care ia naştere din convenţia
părţilor, cu formele prescrise de lege.
Pentru valabilitatea ipotecii se cer întrunite condiţii de
fond şi condiţii de formă.
Condiţiile de fond privesc persoana care constituie
ipoteca, care trebuie să aibă capacitate de exerciţiu
deplină şi calitatea de proprietar actual al bunului.
În ceea ce priveşte condiţiile de formă, conform art.
1772 Cod civil, ipoteca convenţională este valabilă numai
dacă este constituită prin act autentic. Sancţiunea
nerespectării formei autentice, care este cerută ad
validitatem, este nulitatea absolută.

16.8.4.Publicitatea ipotecii

Publicitatea ipotecii constă în înscrierea ipotecii în

registrul special sau, după caz, în cartea funciară aflată la
judecătoria în a cărei rază teritorială este situat bunul
imobil, în baza art. 108 alin. 1 din Legea nr. 36/1995.306
Publicitatea se efectuează în baza contractului
autentic de constituire a ipotecii şi este ordonată printr-o
încheiere de către judecător.

306
Legea nr. 36/1995 a
no29
429429429429429429429429429429429429429429429429429429429429429429429429429429429429429429429
429429429429429429429429429429429429429429429429429429429429429429429429429429429429429429429
429429429429429429429429429429429429429429429429429429429429429429429429429429429429429429429
4294294294294294294294294294294294294294294294294294294294294294294294294294294294294
 295

Înscrierea ipotecii convenţionale conservă dreptul d

eipotecă timp de 15 ani de la data înregistrării, după care
se perimă.
În cazul ipotecilor legale, înscrierea lor se face la
cererea creditorului, în virtutea titlului din care rezultă
ipoteca.
Înscrierea ipotecii legale este imprescriptibilă, în
sensul că oricât timp ar trece de la data efectuării ei ea nu
se perimă.
Data înscrierii conferă şi rangul ipotecii, conform art.
1779 Cod civil. Importanţa rangului ipotecii, constă în
faptul că între doi creditori de rang diferit, cel cu rang
prioritar, adică cel care a înscris primul ipoteca, va avea
dreptul să se despăgubească integral din preţul imobilului
ipotecat, iar ceilalţi creditori se vor despăgubi din ceea ce
rămâne.
Dacă debitorul plăteşte datoria, ipoteca rămâne fără
obiect, iar înscrierea se radiază.

16.8.5. Efectele ipotecii

16.8.5.1. Efectele faţă de debitor307

Debitorul sau cel căruia îi aparţine imobilul ipotecat,

păstrează, în principiu, toate atributele dreptului de
proprietate: posesia , folosinţa şi dispoziţia.
Debitorul poate înstrăina bunul ipotecat sau îl poate
greva cu sarcini reale.

16.8.5.2. Efectele faţă de creditor

307295
295295295295295295295295295295295295295295295295295295295295295295295295295295295295295
 296

Creditorul are recunoscut un drept real accesoriu, fără

deposedarea proprietarului bunului imobil, drept care îi
conferă două atribute:
- dreptul de urmărire, care constă în posibilitatea de a
urmări bunul în stăpânirea oricui s-ar afla, chiar dacă
debitorul l-a înstrăinat;
- dreptul de preferinţă, care constă în aptitudinea de a-
şi realiza creanţa cu prioritate din preţul obţinut din
vânzarea imobilului ipotecat, iar în situaţia în care
sunt mai mulţi creditori ipotecari, dreptul de
preferinţă se exercită în ordinea dată de rangul
ipotecii fiecăruia.
16.8.5.3. Efectele faţă de terţii dobânditori ai
imobilului ipotecat

Codul civil reglementează în art. 1791 – 1797

posibilităţile pe care le are terţul dobânditor al imobilului
ipotecat în cazul în care debitorul nu plăteşte datoria, iar
creditorul cere realizarea ipotecii:
1. terţul dobânditor poate să opună excepţii:
inexistenţa sau stingerea datoriei, nulitatea
obligaţiei garantate, nulitatea contractului de
ipotecă, nulitatea inscripţiei ipotecare;
2. terţul dobânditor poate să plătească datoria
debitorului şi se va subroga în drepturile
creditorului;
3. terţul dobânditor poate să recurgă la purgă.
Procedura acesteia este reglementată în art. 1801 –
1814 Cod civil şi constă în oferta făcută
 297

creditorului de a plăti creanţa garantată prin

ipotecă, până la concurenţa preţului de cumpărare a
imobilului sau până la concurenţa valorii
imobilului, stabilită prin expertiză, dacă a dobândit
imobilul printr-un contract cu titlu gratuit;
4. terţul dobânditor poate abandona imobilul ipotecat
pentru a fi scos la vânzare, fără participarea sa.

16.8.6. Stingerea ipotecii

Ipoteca se poate stinge:

1. pe cale principală, prin următoarele modalităţi:
- renunţarea creditorului la ipotecă;
- oferta de purgă;
- rezoluţiunea sau nulitatea titlului prin care cel care a
constituit ipoteca a dobândit dreptul de proprietate
asupra imobilului ipotecat;
- prescripţia extinctivă;
2. pe cale accesorie, atunci când se stinge obligaţia pe
care o garantează, respectiv prin:
- plată;
- compensaţie;
- novaţie;
- confuziune;
- remitere de datorie;
- dare în plată.
 298

16.9. Privilegiile
16.9.1. Definiţie şi reglementare

Potrivit art. 1722 Cod civil, privilegiul este un drept ce

dă unui creditor calitatea creanţei sale de a fi preferat
celorlalţi creditori, fie chiar ipotecari.
În doctrină, privilegiul a fost definit ca fiind dreptul
unui creditor de a fi plătit cu prioritate faţă de alţi
creditori, datorită calităţii creanţei sale.308
Prin calitatea creanţei se înţelege cauza sau faptul
juridic din care s-a născut creanţa.
Sediul materiei privilegiilor îl constituie art. 1722 –
1745, art. 1780 – 1815 Cod civil şi art. 409 Cod de
procedură civilă.

16.9.2. Clasificarea privilegiilor

În raport de dispoziţiile Codului civil, incidente în

materie, privilegiile se clasifică astfel:
1. privilegii generale, care pot fi:
- privilegii generale asupra tuturor bunurilor mobile şi
imobile ale debitorului (art. 1727 Cod civil);
- privilegii generale asupra tuturor bunurilor mobile ale
debitorului (art. 1729 Cod civil).
2. privilegii speciale asupra anumitor bunuri mobile
(art. 1730 Cod civil);
308298
298298298298298298298298298298298298298298298298298298298298298298298298298298298298298298
 299

3. privilegii speciale asupra anumitor bunuri imobile

(art. 1737 Cod civil).

16.9.2.1. Privilegiile generale

Privilegiile generale asupra tuturor bunurilor mobile

şi imobile ale debitorului sunt:
- privilegiul tezaurului public, reglementat de art. 1725
Cod civil. În prezent în această materie sunt incidente
dispoziţiile Codului fiscal309 şi ale Codului de
procedură fiscală310 care reglementează privilegiul
statului pentru obligaţiile persoanelor fizice şi
juridice de plată a impozitelor;
- privilegiul cheltuielilor de judecată, reglementat de
art. 1727 Cod civil, conform căruia creditorul care a
făcut cheltuieli în proces sau cu ocazia executării
silite, care au profitat şi celorlalţi creditori, are
dreptul să le recupereze din sumele ce formează
obiectul urmăririi.
Privilegiile generale asupra tuturor bunurilor mobile
sunt enumerate în art. 1729 Cod civil, respectiv:
- cheltuieli de judecată făcute în interesul comun al
creditorilor;
- cheltuieli de înmormântare a debitorului;
- cheltuieli pentru îngrijirea medicală făcute în cazul
ultimei boli în decurs de un an înaintea decesului;
309299
29
929929929929929929929929929929929929929929929929929929929929929929929929929929929929929929929
929929929929929929929929929929929929929929929929929929929929929929929929929929929929929929929
9299299299299299299Of. nr.927/23.12.2003
310
Codul de procedură fiscală a fost aprobat prin Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 şi a fost publicat în M.Of. nr.
941/29.12.2003
 300

- creanţe din salarii;

- preţul obiectelor de subzistenţă date debitorului şi
familiei sale în decurs de şase luni.

16.9.2.2. Privilegiile speciale asupra anumitor

bunuri mobile

Privilegiile speciale mobiliare au ca obiect un bun

mobil determinat al debitorului şi sunt enumerate în art.
1730 Cod civil:
- privilegiul creditorului gajist asupra lucrului dat în
gaj;
- privilegiul locatorului de imobile, care conferă un
adevărat drept d egaj asupra bunurilor mobile ale
chiriaşului sau arendaşului, pentru plata chiriilor sau
arenzilor, a reparaţiilor locative şi pentru tot ceea ce
priveşte executarea contractului;
- privilegiul hotelierului, care conferă hotelierului un
drept prioritar de a-şi recupera valoarea prestaţiilor
asigurate clienţilor din preţul bagajelor aduse în
camera de hotel;
- privilegiul transportatorului, recunoscut pentru preţul
transportului şi pentru toate cheltuielile de transport,
care poate fi exercitat numai atât timp cât cărăuşul
are bunul în detenţia sa;
- privilegiul vânzătorului unui bun mobil al cărui preţ
nu a fost plătit de cumpărător;
- privilegiul cheltuielilor făcute cu conservarea bunului
mobil al debitorului;
 301

- privilegiul arendaşului pentru plata sumelor datorate

pentru seminţe, cheltuiala recoltei anului curent şi
pentru instrumentele de exploatare agricolă.

16.9.2.3. Privilegiile speciale asupra anumitor

bunuri imobile

Codul civil enumeră în art. 1737 privilegiile speciale

imobiliare:
- privilegiul vânzătorului unui imobil, pentru preţul
neîncasat al imobilului;
- privilegiul celui care a împrumutat bani
cumpărătorului pentru plata imobilului către
vânzător;
- privilegiul copărtaşului;
- privilegiul arhitectului, constructorilor şi al
lucrătorilor asupra imobilului construit, pentru plata
lucrării;
- privilegiul celui care a împrumutat bani pentru plata
constructorilor;
- privilegiul care rezultă din separaţia de patrimonii.

16.10. Dreptul de retenţie

16.10.1. Definiţie

Dreptul de retenţie este acel drept real care conferă

creditorului, în acelaşi timp debitor al obligaţiei de
 302

restituire sau de predare a bunului altuia, posibilitatea de a

reţine acel bun în stăpânirea sa şi de a refuza restituirea
lui până când debitorul său, creditor al lucrului, va plăti
datoria ce s-a născut în sarcina lui în legătură cu lucrul
respectiv.311
În general, prin drept de retenţie se înţelege acel drept
în virtutea căruia detentorul unui lucru este îndrituit să-l
reţină până la plata unei creanţe pe care o are împotriva
proprietarului lucrului.
Condiţia esenţială pentru existenţa dreptului de
retenţie este aceea ca datoria pe care deţinătorul lucrului o
pretinde de la creditorul restituirii să aibă legătură cu
lucrul, să fie un debitum cum re iunctum.
Dreptul de retenţie este un drept real de garanţie
imperfect care conferă retentorului numai o detenţie
precară
Codul civil nu cunoaşte o reglementare de principiu a
dreptului de retenţie, el fiind creaţia doctrinei şi a
jurisprudenţei.

16.10.2. Aplicaţii

Aplicaţiile practice ale dreptului de retenţie312 :

- vânzătorul nu este obligat să predea lucrul, dacă
cumpărătorul nu a plătit preţul şi nu are dat de
vânzător un termen de plată (art. 1322 Cod civil);
- locatarul şi arendaşul nu pot fi lipsiţi de stăpânirea
bunului, în cazul vânzării imobilului, înainte de a fi
311
Liviu Pop, op. cit., pag.451; Iosif Urs, Smaranda Angheni, op. cit., pag. 353; Constantin Stătescu, Corneliu
Bîrsan, op. cit., pag. 448
312
Liviu Pop, op. cit, pag. 452
 303

despăgubiţi de către locator sau de cumpărător (art.

1444 Cod civil);
- depozitarul poate reţine lucrul depozitat până la plata
integrală a sumelor care i se datorează de către
deponent în legătură cu depozitul (art. 1619 Cod
civil);
- în cadrul unei acţiuni în revendicare, pârâtul posesor
are dreptul să reţină lucrul revendicat până la
despăgubirea sa de către proprietarul care a câştigat
procesul;
- dreptul de retenţie al unuia dintre foştii soţi asupra
bunurilor comune partajate, până în momentul în care
celălalt soţ, căruia i-au fost atribuite bunurile de către
instanţă, îi va plăti sulta.

CUPRINS

CAPITOLUL 1 – OBLIGAŢIA CIVILĂ

1.1. Noţiunea de obligaţie

1.2. Elementele raportului juridic obligaţional
1.2.1. Subiectele raportului juridic obligaţional
1.2.2. Conţinutul raportului juridic obligaţional
1.2.3. Obiectul raportului juridic obligaţional
1.3. Clasificarea obligaţiei civile
1.3.1. Clasificarea obligaţiilor după izvoare
1.3.2. Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor
1.3.3. Clasificarea obligaţiilor după
opozabilitatea lor
 304

1.3.4. Clasificarea obligaţiilor după sancţiunea

lor
1.3.5. Clasificarea obligaţiilor după raportul cu
modalităţile
1.4. Izvoarele obligaţiilor

CAPITOLUL 2 – CONTRACTUL

Definiţia contractului
Voinţa juridică şi limitele acesteia în cadrul
contractului civil
Clasificarea contractelor civile
Importanţa clasificării contractelor civile
Criterii de clasificare a contractelor civile
Clasificarea contractelor după modul de formare
Clasificarea contractelor după conţinutul lor
Clasificarea contractelor după scopul urmărit de
părţi
Clasificarea contractelor după efectele produse
Clasificarea contractelor după modul de executare
Clasificarea contractelor după nominalizarea în
legislaţie
Clasificarea contractelor după corelaţia dintre ele
Clasificarea contractelor după modul în care se
exprimă voinţa părţilor
Încheierea contractului
Capacitatea de a contracta
Consimţământul părţii care se obligă
Obiectul contractului
Cauza contractului
 305

Oferta de a contracta
Noţiune
Forma ofertei
Felurile ofertei de a contracta
Condiţiile ofertei
Forţa obligatorie a ofertei
Promisiunea de vânzare
Acceptarea ofertei
Definiţie
Felurile acceptării ofertei
Condiţiile acceptării ofertei
Momentul încheierii contractului
Încheierea contractului între prezenţi
Încheierea contractului prin corespondenţă
Importanţa momentului încheierii contractului
Locul încheierii contractului
Importanţa locului încheierii contractului

CAPITOLUL 3 – EFECTELE CONTRACTULUI

Noţiune şi reglementare
Interpretarea contractului
3.2.1.Reguli generale de interpretare a contractului
3.2.2.Reguli speciale de interpretare a contractului
Principiile efectelor contractului
Principiul obligativităţii contractului
3.3.1.1. Excepţiile de la principiul obligativităţii
contractului
Principiul relativităţii efectelor contractului
 306

Excepţiile de la principiul relativităţii efectelor

contractului
Principiul opozabilităţii efectelor contractului
Excepţia de la principiul opozabilităţii faţă de terţi
a contractului
Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice
Excepţia de neexecutare a contractului
Rezoluţiunea şi rezilierea contractului
Riscul contractului

CAPITOLUL 4 – ACTUL JURIDIC

UNILATERAL CA IZVOR DE OBLIGAŢII

Definiţie
Reglementare
Exemple de acte juridice unilaterale, izvoare de
obligaţii

CAPITOLUL 5 – FAPTUL JURIDIC LICIT

Noţiune şi reglementare
Gestiunea intereselor altei persoane
Definiţie
Condiţiile gestiunii de afaceri
Efectele gestiunii de afaceri
Obligaţiile gerantului
Obligaţiile geratului
Plata lucrului nedatorat
 307

Definiţie
Reglementare legală
Condiţiile plăţii nedatorate
Efectele plăţii nedatorate
Obligaţiile accipiensului de bună – credinţă
Obligaţiile accipiensului de rea – credinţă
Obligaţiile solvensului
Cine poate să ceară restituirea
Acţiunea în restituire
Cazurile în care nu există obligaţia de restituire a
plăţii nedatorate
Îmbogăţirea fără justă cauză
Definiţie
Reglementare
Condiţiile pentru intentarea acţiunii în restituire
5.4.3.1. Condiţiile materiale ale acţiunii în
restituire
5.4.3.2. Condiţiile juridice ale acţiunii în restituire
Efectele îmbogăţirii fără justă cauză
Prescripţia acţiunii

CAPITOLUL 6 – FAPTA ILICITĂ

CAUZATOARE DE PREJUDICII, IZVOR DE
OBLIGAŢII – RĂSPUNDEREA CIVILĂ
DELICTUALĂ –

Noţiunea de răspundere civilă

Reglementare legală
Natura juridică a răspunderii civile delictuale
Felurile răspunderii civile delictuale
 308

Răspunderea pentru fapta proprie

Reglementare
Condiţiile generale ale răspunderii
Prejudiciul
Definiţie
Clasificarea prejudiciului
Condiţiile reparării prejudiciului
6.6.3.1.Caracterul cert al prejudiciului
6.6.3.2.Prejudiciul să nu fi fost reparat încă
Principiile reparării prejudiciului
Principiul reparării integrale a prejudiciului
Principiul reparării în natură a prejudiciului
Repararea prin echivalent a prejudiciului
Stabilirea despăgubirilor în cazul reparării prin
echivalent a prejudiciului
Fapta ilicită
Definiţie
Trăsăturile caracteristice ale faptei ilicite
Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei
Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi
prejudiciu
Vinovăţia
Noţiune
Structura vinovăţiei
Formele vinovăţiei
Cauzele care înlătură vinovăţia
Capacitatea delictuală
Proba condiţiilor răspunderii civile delictuale
Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie
a persoanei juridice
 309

CAPITOLUL 7 – RĂSPUNDEREA PENTRU

FAPTA ALTEI PERSOANE

7.1. Răspunderea părinţilor pentru prejudiciile

cauzate de copii lor minori
7.1.1. Reglementare
7.1.2. Fundamentarea răspunderii părinţilor
7.1.3. Domeniul de aplicare a dispoziţiilor art. 1000
alin. 2 Cod civil
7.1.4. condiţiile răspunderii părinţilor
7.1.4.1. Condiţii generale
7.1.4.2 Condiţii speciale
7.1.5. Înlăturarea prezumţiilor stabilite privind
răspunderea părinţilor
7.1.6. Efectele răspunderii părinţilor
7.2. Răspunderea comitenţilor pentru faptele
prepuşilor
7.2.1. Reglementare
7.2.2. Domeniul de aplicare al art. 1000 alin. 3 Cod
civil
7.2.3. Fundamentarea răspunderii comitentului
pentru fapta prepusului
7.2.4. Condiţiile răspunderii comitentului pentru
fapta prepusului
7.2.4.1. Condiţii generale
7.2.4.2. Condiţii speciale
7.2.5. Efectele răspunderii comitentului pentru
fapta prepusului
 310

7.2.5.1. Efectele răspunderii comitentului în

raporturile dintre comitent şi victima prejudiciului
7.2.5.2. Efectele răspunderii comitentului în
raporturile dintre comitent şi prepus
7.3. Răspunderea institutorilor pentru faptele
elevilor şi a artizanilor pentru faptele ucenicilor
7.3.1. Noţiune şi reglementare
7.3.2. Domeniul de aplicare
7.3.3. Fundamentarea răspunderii institutorilor şi
artizanilor
7.3.4. Condiţiile răspunderii institutorilor şi
artizanilor
7.3.4.1. Condiţii generale
7.3.4.2. Condiţiile speciale
7.3.5. Efectele răspunderii institutorilor şi
artizanilor
CAPITOLUL 8 – RĂSPUNDEREA PENTRU
PREJUDICIILE CAUZATE DE ANIMALE, DE
RUINA EDIFICIULUI ŞI DE LUCRURI ÎN
GENERAL
8.1. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de
animale
8.1.1. Noţiune şi reglementare
8.1.2. Domeniul de aplicare
8.1.3. Fundamentarea răspunderii pentru
prejudiciile cauzate de animale
8.1.4. Condiţiile răspunderii pentru fapta
animalului
8.1.5. Efectele răspunderii pentru prejudiciile
cauzate de animale
 311

8.2. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin

ruina edificiului
8.2.1. Noţiune şi reglementare
8.2.2. Domeniul de aplicare
8.2.3. Fundamentarea răspunderii pentru ruina
edificiului
8.2.4. Condiţiile răspunderii
8.2.5. Efectele răspunderii
8.3. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de
lucruri în general
8.3.1. Apariţia principiului răspunderii pentru
prejudiciile cauzate de
lucrurile pe care le avem sub pază
8.3.2. Fundamentarea răspunderii pentru
prejudiciile cauzate de lucruri
8.3.2.1. Concepţia răspunderii subiective
8.3.2.2. Concepţia răspunderii obiective
8.3.3. Condiţiile răspunderii
8.3.4. Efectele răspunderii
8.3.5. Răspunderea civilă pentru daunele nucleare
CAPITOLUL 9 – EFECTELE OBLIGAŢIILOR.
EXECUTAREA DIRECTĂ A OBLIGAŢIILOR
(EXECUTAREA ÎN NATURĂ)
9.1. Plata
9.1.1. Noţiune
9.1.2. Reglementare
9.1.3. Condiţiile plăţii
9.1.3.1. Persoana care poate face plata
9.1.3.2. Persoana căreia i se poate face plata
9.1.3.3. Obiectul plăţii
 312

9.1.3.4. Principiul indivizibilităţii plăţii

9.1.3.5. Data plăţii
9.1.3.6. Locul plăţii
9.1.3.7. Cheltuielile pentru efectuarea plăţii
9.1.3.8. Imputaţia plăţii
9.1.3.9. Dovada plăţii
9.1.4. Oferta reală urmată de consemnaţiune
9.2. Executarea silită în natură a obligaţiilor
9.2.1. Executarea obligaţiei de a da
9.2.2. Executarea obligaţiei de a face şi de a nu
face
9.2.3. Daunele cominatorii

CAPITOLUL 10 – EXECUTAREA INDIRECTĂ

A OBLIGAŢIILOR (EXECUTAREA PRIN
ECHIVALENT)
10.1. Noţiune
10.2. Categorii de despăgubiri
10.3. Natura juridică a executării indirecte a
obligaţiilor
10.4. Condiţiile răspunderii contractuale
10.5. Condiţiile acordării de despăgubiri
10.5.1. Prejudiciul
10.5.2. Vinovăţia debitorului
10.5.3. Punerea debitorului în întârziere
10.6. Evaluarea despăgubirilor
10.6.1. Evaluarea judiciară
10.6.2. Evaluarea legală
 313

10.6.3. Evaluarea convenţională

CAPITOLUL 11 – DREPTURILE
CREDITORULUI ASUPRA PATRIMONIULUI
DEBITORULUI
11.1. Consideraţii generale
11.2. Măsurile conservatorii
11.3. Acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie)
11.3.1. Definiţie
11.3.2. Domeniul de aplicare
11.3.3. Condiţiile intentării
11.3.4. Efectele acţiunii oblice
11.4. Acţiunea revocatorie (pauliană)
11.4.1. Definiţie şi natură juridică
11.4.2. Domeniul de aplicare
11.4.3. Condiţiile intentării
11.4.4. Efectele acţiunii revocatorii
CAPITOLUL 12 – MODURILE DE
TRANSMITEREE A OBLIGAŢIILOR
12.1. Cesiunea de creanţă
12.1.1. Definiţie şi reglementare
12.1.2. Condiţiile cesiunii de creanţă
12.1.3. Efectele cesiunii de creanţă
12.1.3.1. Efectele cesiunii de creanţă între părţi
12.1.3.2. Efectele cesiunii de creanţă faţă de terţi
12.2. Subrogaţia în drepturile creditorului prin
plata creanţei
12.2.1. Definiţie
12.2.2. Reglementare
12.2.3. Felurile subrogaţiei
12.2.3.1. Subrogaţia legală
 314

12.2.3.2. Subrogaţia convenţională

12.2.4. Efectele subrogaţiei
CAPITOLUL 13 – MODURILE DE
TRANSFORMARE A OBLIGAŢIILOR
13.1. Novaţia
13.1.1. Definiţie
13.1.2. Felurile novaţiei
13.1.2.1. Novaţia obiectivă
13.1.2.2. Novaţia subiectivă
13.1.3. Condiţiile novaţiei
13.1.4. Efectele novaţiei
13.2. Delegaţia
13.2.1. Definiţie
13.2.2. Felurile delegaţiei
13.2.3. Efectele delegaţiei
CAPITOLUL 14 – MODURILE DE STINGERE A
OBLIGAŢIILOR
14.1. Compensaţia
14.1.1. Definiţie şi reglementare
14.1.2. Domeniul de aplicare
14.1.3. Felurile compensaţiei
14.1.3.1. Compensaţia legală
14.1.3.2. Compensaţia convenţională
14.1.3.3. Compensaţia judecătorească
14.1.4. Efectele compensaţiei
14.2. Confuziunea
14.2.1. Definiţie
14.2.2. Domeniul de aplicare
14.2.3. Efectele confuziunii
14.3. Darea în plată
 315

14.3.1. Definiţie
14.3.2. Efectele dării în plată
14.4. Remiterea de datorie
14.4.1. Definiţie şi reglementare
14.4.2. Condiţiile remiterii de datorie
14.4.3. Proba remiterii de datorie
14.4.4. Efectele remiterii de datorie
14.5. Imposibilitatea fortuită de executare
14.5.1. Definiţie şi reglementare
14.5.2. Domeniul de aplicare
14.5.3. Efectele imposibilităţii fortuite de
executare

CAPITOLUL 15 – OBLIGAŢIILE COMPLEXE

15.1. Obligaţiile afectate de modalităţi
15.1.1. Termenul
15.1.1.1. Definiţie
15.1.1.2. Clasificare
15.1.1.3. Efectele termenului
15.1.1.4. Termenul de graţie
15.1.1.5. Renunţarea la termen
15.1.1.6. Decăderea din beneficiul termenului
15.1.2. Condiţia
15.1.2.1. Definiţie
15.1.2.2. Clasificare
15.1.2.3. Efectele condiţiei
15.1.2.4. Condiţia şi sarcina
15.2. Obligaţiile plurale
 316

15.2.1. Pluralitatea de obiecte

15.2.1.1. Obligaţia alternativă
15.2.1.2. Obligaţia facultativă
15.2.2. Pluralitatea de subiecte
15.2.2.1 Obligaţiile conjuncte (divizibile)
15.2.2.2. Obligaţiile solidare
15.2.3. Obligaţiile indivizibile
CAPITOLUL 16 – GARANTAREA
OBLIGAŢIILOR
16.1. Consideraţii generale privind garanţiile
obligaţiilor
16.2. Funcţiile garanţiilor
16.3. Evoluţia garanţiilor
16.4. Reglementarea legală a garanţiilor
16.5. Clasificarea garanţiilor
16.6. Garanţiile personale. Fidejusiunea
(cauţiunea)
16.6.1. Noţiunea şi felurile fidejusiunii
16.6.2. Caracterele juridice ale fidejusiunii
16.6.3. Condiţiile de validitate ale fidejusiunii
16.6.4. Efectele fidejusiunii
16.6.4.1. Raporturile dintre creditor şi fidejusor
16.6.4.2. Raporturile dintre fidejusor şi debitorul
principal
16.6.4.3. Raporturile dintre fidejusori
16.6.5. Stingerea fidejusiunii
16.6.5.1. Stingerea fidejusiunii pe cale indirectă
16.6.5.2. Stingerea fidejusiunii pe cale directă
16.7. Gajul
16.7.1. Definiţie şi reglementare
 317

16.7.2. Caracterele juridice ale contractului de gaj

16.7.3. Constituirea gajului. Efecte
16.7.4. Stingerea gajului
16.8. Ipoteca
16.8.1.Definiţie şi reglementare
16.8.2. Caracterele generale ale ipotecii
16.8.3. Felurile ipotecii
16.8.3.1. Ipoteca legală
16.8.3.2. Ipoteca convenţională
16.8.4. Publicitatea ipotecii
16.8.5. Efectele ipotecii
16.8.5.1. Efectele faţă de debitor
16.8.5.2. Efectele faţă de creditor
16.8.5.3. Efectele faţă de terţii dobânditori ai
imobilului ipotecat
16. 8.6. Stingerea ipotecii
16.9. Privilegiile
16.9.1. Definiţie şi reglementare
16.9.2. Clasificarea privilegiilor
16.9.2.1. Privilegii generale
16.9.2.2. Privilegii speciale asupra anumitor
bunuri mobile
16.9.2.3. Privilegii speciale asupra anumitor
bunuri imobile
16.10. Dreptul de retenţie
16.10.1. Definiţie
16.10.2. Aplicaţii
318