Metodă nouă de scriere și cetire

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Metodă noŭă de scriere și cetire pentru uzul clasei I

primară, cunoscută și ca Abecedarul lui Creangă, a fost
Metodă noŭă
o lucrare didactică redactată de Ion Creangă, în de scriere și cetire
colaborare cu colegii săi institutori C. Grigorescu, Gh. pentru uzul clasei I primară
Ienăchescu, N. Climescu, V. Răceanu și A. Simionescu.
A apărut la Iași, în 1868, și a avut 23 de ediții succesive
până în 1893.[1] În epocă și ulterior după aceea până în
perioada interbelică, sistemul a permis existența unor
manuale paralele,[2] drept care abecedarul respectiv a
circulat concomitent cu alte manuale de acest tip.[3]

Cuprins
Contextul apariției
Redactare și publicare
Structura lucrării
Aprecieri critice, polemici
Note Ediția a XIX-a, din anul 1886
Informații generale
Referințe
Autor Ion Creangă; colaboratori: C.
Bibliografie Grigorescu, Gh. Ienăchescu, N.
Climescu, V. Răceanu și A.
Vezi și Simionescu
Legături externe Subiect Abecedar
Gen Didactic
Ediția originală
Titlu Metódă noua de scriere și cetire
Contextul apariției original pentru usulu clasei I primariă
Limba Română
După Unirea din 1859, una din problemele dificile cu Editură Tipografia H. Goldner, Iași
care se confruntau autoritățile școlare din Principate a fost Țara
uniformizarea manualelor, modernizarea conținutului lor primei România
apariții
și generalizarea alfabetului latin în redactarea acestora.[2]
Data
În vederea soluționării ei, legea instrucțiunii prevedea ca primei 1868
noul minister unificat să organizeze concursuri pentru apariții
elaborarea cărților școlare. Un astfel de concurs a fost Format Hârtie
organizat în 1865, având ca scop și realizarea unui original
Număr
„Abecedariu”, alături de alte manuale destinate de 72
învățământului elementar.[2] Erau formulate și condițiile pagini
pe care acesta trebuia să le întrunească: „fiind cărți Modifică date / text (https://ro.wikipedia.org/w/index.ph
p?title=Metod%C4%83_nou%C4%83_de_scriere_%
destinate pentru clasele primarie, caută să fie scrise în C8%99i_cetire&action=edit&section=0)
limbă câtu se poate de populară; să fie lucrate după cele
mai noi metode de învățământu [...]; să nu fie
reproducțiunea sau imitațiunea cu neînsemnate modificațiuni a cărților esistente și adoptate în școle, și în
totu modu să fie superioare cărților esistente”.[4] Un an mai târziu, Consiliul permanent al instrucțiunii a
constatat că nu s-a putut obține rezultatul dorit și a propus reluarea concursului.[2]

În 1864, tânărul Ion Creangă, pe atunci diacon înscris la Școala preparandală de la Trei Ierarhi din Iași,
unde îl avea ca profesor și director pe Titu Maiorescu, a fost numit prin decret domnesc institutor provizoriu
la clasa I-a, secțiunea a II-a, a școlii primare (vasiliene) Trei Ierarhi.[5] Începe astfel o lungă carieră în care
scriitorul a slujit cu pasiune în învățământ (chiar și pe timpul destituirii sale vremelnice, între 1872 și
1874),[6] până la agravarea bolii sale, spre sfârșitul vieții.

La intrarea lui Creangă în învățământ, în epocă era în uz abecedarului lui Iarca, într-un context în care
activitatea de predare se desfășura după două metode – una mai veche numită lancasteriană și cu care
viitorul autor de manuale intrase în contact încă de la Humulești în școala bădiței Vasile[7] și, una modernă
– numită și scriptolegă, promovată de foștii elvi ai lui Titu Maiorescu.[8] Dacă în ceea ce privește prima
metodă, copii învățau mai întâi să citească prin memorarea mai întâi individuală a literelor și după aceea
învățării silabisirii (metoda silabării), urmând ca deabea ulterior să ajungă să știe a scrie,[7] prin a doua
metodă scrierea era învățată în același timp cu cititul.[8] Totuși a doua metodă nu avea un suport de curs,
astfel că a apărut în 1864 pentru prima dată în acest scop abecedarul scriptologic al evreului Schwartz,
compilat după manuale străine și adaptat pentru copii din școlile confesionale iudaice. Acesta avea însă din
păcate ca principal defect probleme de limbă, deoarece Schwartz nu știa bine limba română.[8]

Redactare și publicare
Încă din primii ani de institutorat, Creangă a început să strângă material
pentru redactarea unui manual destinat învățării scrierii și citirii.[8] A făcut-o,
probabil, la îndemnul lui Maiorescu și mai ales datorită nevoii grabnice de
cărți școlare din acea perioadă.[7]

În relatarea lui George Călinescu, Ion Creangă se uni cu alți cinci institutori
„spre a compune un abecedar ca lumea. Până atunci copiii învățaseră cum
da Dumnezeu și după cum era și dascălul, cărți fiind puține și proaste”.[7]
Gheorghe Ienăchescu (poreclit „Ghiță Chițibuș”)[9] era un vechi prieten al
diaconului de pe vremea Seminarului teologic de la Socola. C. Grigorescu
era un dascăl mai vechi de la Școala primară din Trei Ierarhi unde preda și
Creangă. Institutorii V. Răceanu, A. Simionescu și A. Climescu erau și ei
colegi de generație de la aceeași școală.[10] Colaboratorii (care conform
Tânărul Creangă în celor spuse de Creangă s-au reunit încă din perioada 1863-1864)[3] și-au
veșmânt de diacon împărțit sarcinile, Creangă păstrându-și „partea literară și dreptul de a trece
prin ciur totul din punctul de vedere al corectei vorbiri”.[9] Pentru discuții și
redactare, colegii se reuneau fie seara în localul școlii ori acasă la Răceanu,
fie probabil mai ales în locuința lui Creangă, „pentru că diaconul lucra în sudori și voia să se simtă la
largul său. Țăranul, când prășește, stă cu piciorul gol și cu pieptul desfăcut și scuipă-ntâi în palme.”[9]

Lucrarea a fost finalizată în 1867 și propusă inițial spre publicare societății Junimea, care a acceptat-o.
Totuși, tipografia acesteia nu dispunea încă de un corp de literă caligrafică, necesar învățării scrisului de
mână, iar apariția cărții risca să întârzie.[3][11] Autorii s-au adresat atunci nou înființatei „Societăți pentru
învățătura poporului român” de la Iași. Aceasta a numit o comisie alcătuită din trei membri (institutorul I.A.
Darzeu și profesorii M. Buznea și I. Stavrat) care a analizat manualul și a recomandat tipărirea lui.[3][11]

Prima ediție a fost publicată pe cheltuiala „Societății pentru învățătura poporului român” în 1868[6] la Iași la
tipografia H. Goldner,[12] într-un număr de 4000 de exemplare. Autorii au renunțat la remunerația ce ar fi
urmat să o primească pentru prima ediție a acestei lucrări, cu condiția ca beneficiul obținut să finanțeze
apariția unei a doua ediții – care a văzut lumina tiparului într-un tiraj de 8000 de exemplare în noiembrie
același an. În 1876 aceeași societate a stipendiat publicarea unui nou tiraj de 12000 exemplare.[6]

Imediat după prima ei apariție, lucrarea a fost aprobată și adoptată ca manual („carte didactică”) pentru clasa
I-a din școlile primare prin decizia Ministerului Instrucțiunei Publice și al Cultelor nr. 10.099 din 11
septembrie 1868 (publicată în Monitorul Oficial nr. 208 din același an). În 1876, ea a fost aprobată și prin
decretul domnesc al domnitorului Carol publicat în Monitorul Oficial al României nr. 14 din 20 ianuarie (1
februarie) 1876.[13]

Dacă deja la cea de-a doua ediție manualul a cuprins 72 de pagini, îmbunătățiri și adăugiri succesive de
texte și imagini au dus în 1893 la un volum de 88 de pagini.[1] Manualul a avut un deosebit succes, fiind
difuzat în întregul Regat și, a servit inclusiv ca suport de curs pentru instruirea adulților, în armată.[14] La
ediția a cincea, din 1871, cartea a ajuns la tirajul, rar pentru acea vreme, de 36.000 de exemplare.[11]

Metodă noŭă de scriere și cetire a fost prima lucrare publicată sub semnătura lui Creangă.[14] Ea i-a adus
autorului un „câștig proporțional bunișor”, care i-a permis să-și cumpere casă și să trăiască „fără a se umili
tagmei preoțești”.[11] Totodată, încurajat de succesul ei, Creangă a redactat în continuare și alte lucrări
didactice, tot în colaborare:[11] Învățătorul Copiilor, Carte de cetire în clasele primare de ambele secse
(1871), Povățuitoriu la cetire prin scriere după sistema fonetică (1876) și Geografia Județului Iași
(1879).[14]

Structura lucrării
Manualul cuprindea trei părți și se încheia cu o secțiune de rugăciuni și
tabele aritmetice.[A]

Prima parte a purtat inițial titlul „Litere mici de scrisu și de tipariu -

Cuvinte une-silabe și propuseciuni” (termenul „propuseciuni” era preluat
din lucrarea Regulele limbei române a lui Titu Maiorescu[15] și a fost
înlocuit ulterior cu acela de „propoziții”, iar „une-silabe” a fost înlocuit cu
descrierea „de câte-o silabă”). Această parte era divizată în 23 de
„lecțiuni”, dintre care primele 10 erau destinate învățării literelor mici ale
alfabetului latin al limbii române.
Fragment din lecția 2 -
Ordinea introducerii literelor individuale era: i - n - u - c - m - o - t - ț - a - introducerea literei m
d - ḑ - p - b - h - e - l - f - j - g - s - ș - r - v - z - ă - ĕ - â - ê - î. Ea s-a
păstrat neschimbată de-a lungul diferitelor ediții, cu mici excepții: litera ḑ
a fost eliminată ulterior, iar literele b - h și â - ê - î au fost permutate între ele, în cadrul acelorași secțiuni.
Fiecare lecție începea cu recapitularea tuturor literelor învățate anterior.

La sfârșitul lecției 10, cele 29 de litere sunt rearanjate în ordine alfabetică, iar apoi împărțite în vocale și
consoane. Sunt recapitulate cele 10 cifre arabe.
Următoarele lecții ale primei părți (11-23) se refereau la grupuri de litere cu rol special în formarea silabelor
și pronunțare: consoane „nedespărțibile”, i și u semivocalice în diftongi și triftongi, grupurile ce – ci – ge –
gi.

Partea a doua era intitulată „Cuvinte de mai multe silabe și propuseciuni” și cuprindea inițial 18 lecții
(numărul acestora a crescut în edițiile de mai târziu). În cadrul lor erau învățate alte grupuri de litere cu
probleme ortografice și ortoepice speciale, primele noțiuni de gramatică (numărul „singurit” = singular.
„înmulțit” = plural), literele majuscule și semnele de punctuație. Ultimele lecții ale acestei părți cuprindeau
și primele texte mai elaborate, în versuri și proză.

Partea a treia conținea istorioare morale, fabule, poezii și proverbe.[16] Bucățile de citire care predominau
erau fie cu rol moralizator ori care descriau fenomene naturale, subiecte din literatura populară sau aflate în
legătură cu probleme din viata de zi cu zi. Se găseau și unele texte (precum „Mărirea strămoșilor”, „Ștefan
cel Mare și șoimul”, „Unirea face puterea”, „Patriea mea”) care tratau probleme ținând de statul român și
istoria sa în contextul național și geografico-istoric.[17]

Lucrarea se încheie cu o comparație între „alfabetulu cirilicu” și „celu Românu”, inclusiv câteva texte
redactate în alfabetul chirilic românesc, un „Manualu de Rugăciuni”, „Tabela Adunărei și a Scăderei”,
„Tabela înmulțirei”, „Tabela împărțirei” și „Tabela de înmulțire a lui Pitagora”, [Cifre romane].[18]

Aprecieri critice, polemici

Alături de operele similare ale altor autori, abecedarul respectiv a făcut parte dintr-o serie de lucrări cruciale
pentru dezvoltarea limbii și literaturii române.[17] Bine conceput și suport al aplicării în România a unei noi
metode de învățare, manualul a fost apreciat de către corpul profesoral,[14] fiind utilizat pe scară largă[19] în
România timp de mai multe decenii.[17] Chiar și după moartea lui Creangă, noi ediții au continuat să
apară.[14]

După destituirea sa din învățământ, în vara anului 1872, pentru a nu fi

stânjenită difuzarea, din anunțurile referitoare la „Metodă noŭă de scriere și
cetire” publicate în ziare în preajma deschiderii noului an școlar, numele lui
Creangă a fost îndepărtat dintre autori (faptul că acesta fusese înlăturat de la
catedră prin aplicarea celei mai severe pedepse disciplinare, nu putea contribui
la răspândirea cărții).[20]

Existența unor manuale paralele, a dat naștere unei lupte între diverși autori
pentru impunerea manualelor proprii în cât mai multe școli, prin excluderea
cărților rivale.[2] În 1876 Aron Densușianu a dat startul – prin acuzația de
Ion Creangă în ultimii ani plagiat după abecedarul din 1864 al lui Schwartz, unei serii de critici adresate
ai vieții lui Creangă – în ceea ce privește manualul, critici căreia i s-au asociat în 1877
în ziarele „Liberalul” din Iași și „Lupta”[3] cele exprimate de către I . Pop.
Florentin – profesor secundar și suplinitor al lui Titu Maiorescu la
Universitate. [21] Creangă i-a răspuns în 1888 lui Florentin apărându-și lucrarea, prin „Răspuns la criticele
nedrepte și calomniile înverșunate îndreptate contra cărților noastre de școală de către domnul Ioan Pop
Florantin”.[3]

Deși cu unele defecte și stângăcii, abecedarul a avut meritul de a încerca să întrebuințeze treptele formale și
a se bizui mai mult pe percepție. La modul real însă – cu excepția folosirii unei limbi cu adevărat românești,
prea mult progres față de abecedarul lui Schwartz nu a avut loc. În edițiile inițiale au lipsit ilustrațiile
(introduse în 1889 odată cu cea de a XXI ediție[1], ulterior criticilor exprimate de I . Pop. Florentin[3]), iar
printre defecte, Vasile Alecsandri menționa în 1874 „împestrițarea cu prea multele iune și presărarea
ortografiei cu prea mulți de u”.[15] În partea a doua a manualului se făcea prea de timpuriu analiza
gramaticală, iar în partea a treia textele nu aveau „culoarea” descriptivă care să „izbească” închipuirea
copilului (cu excepția unora în care se poate bănui contribuția lui Creangă).[22]

Note
A Descrierea se bazează pe ediția a II-a a lucrării, din 1868.

Referințe
1. ^ a b c Descriere bibliografică (http://digitoo 12. ^ Cf. coperta 1
l.dc.bmms.ro:1801/webclient/DeliveryMana 13. ^ Metodă noŭă de scriere și cetire…, ediția
ger?application=DIGITOOL-3&owner=reso
urcediscovery&custom_att_2=simple_view
er&pid=814979), Gabriel Ștrempel (coord.),
Bibliografia românească modernă (1831-
1918), vol. 1 (A-C), București, Editura
științifică și enciclopedică, 1984, pp.868-
869 (intrările 15456-15470)
2. ^ a b c d e Între „bunul creștin” și „bravul
Român” - Rolul școlii primare în construirea
identității naționale românești (1831-1878),
Mirela Luminița Murgescu, Editura A' 92,
Iași, 1999, „I.5 Manuale școlare” (http://ebo
oks.unibuc.ro/istorie/murgescu/cap5.pdf),
pp. 101-102, 104
3. ^ a b c d e f g Răspuns la criticele nedrepte
și calomniile înverșunate îndreptate contra 16. ^ Viața și opera lui Ion Creangă,
cărților noastre de școală de către domnul
Ioan Pop Florantin, Creangă, 1888
4. ^ Buletinul Instrucțiunii Publice, august,
1865, p. 14; citat în Murgescu, 1999, p. 102
5. ^ Din viața lui Ion Creangă, Angelescu,
1969, p. 208-209
6. ^ a b c Din viața lui Ion Creangă,
Angelescu, 1969, p. 211
7. ^ a b c d Viața și opera lui Ion Creangă,
Călinescu, 1998, p. 116
8. ^ a b c d Viața și opera lui Ion Creangă,
Călinescu, 1998, p. 117
9. ^ a b c Viața și opera lui Ion Creangă,
Călinescu, 1998, p. 118
10. ^ „Diaconul Ion Creangă, în dublul rol de
elev și de învățător” (http://curierul-iasi.ro/di
aconul-ion-creanga-in-dublul-rol-de-elev-si
-de-invatator-9249), Curierul de Iași,
26.08.2013, accesat la 7 aprilie 2015
11. ^ a b c d e Viața și opera lui Ion Creangă,
Călinescu, 1998, p. 124
a XXII-a (http://digitool.dc.bmms.ro:1801/we
bclient/DeliveryManager?application=DIGI
TOOL-3&owner=resourcediscovery&custo
m_att_2=simple_viewer&pid=876626),
1891
14. ^ a b c d e fr Jean Boutière, La vie et
l'oeuvre de Ion Creanga 1837-1889 (http://d
igitool.dc.bmms.ro:1801/webclient/Delivery
Manager?application=DIGITOOL-3&owner
=resourcediscovery&custom_att_2=simple
_viewer&pid=863903), Librairie
Universitaire L. Gamber, Paris, 1930, p. 49-
51
15. ^ a b Viața și opera lui Ion Creangă,
Călinescu, 1998, p. 122
Călinescu, 1998, p. 122
17. ^ a b c en Rosita Rindler Schjerve,
„Diglossia and Power” Language Policies
and Practice in the 19th Century Habsburg
Empire, De Gruyter Mouton, Berlin & New
York, 2003, ISBN 978-3110176544,
Chapter 7 (p. 233-270) – Petrea
Lindenbauer, Discursive practice in
Bukovina textbooks: aspects of hegemony
and subordination (http://homepage.univie.
ac.at/petrea.lindenbauer/Artikel.Discursive.
practice.pdf), p. 16-17 (248-249), 28-29
(260-261), 33 (265)
18. ^ Metódă noŭă de scriere și cetire pentru
usulu clasei I primară de Institutorii: I.
Créngă, C. Grigorescu, G. Ienăchescu, N.
Climescu, V. Recénu și A. Simionescu, pp.
65-62. In: Abecedar editat în România cu
prilejul Centenarului Ion Creangă, Ediția a
II-a, Athenaeum, 22 mai 1990.
19. ^ en Andrei Brezianu, Vlad Spânu, The A 21. ^ Istoria literaturii române, Volumul 3 :
to Z of Moldova, Screaacrow Press Inc,
Plymouth UK, 2007, ISBN 978-0-8108-
72110, Creangă, Ion (1839-1889) (https://b
ooks.google.ro/books?id=SsF94kyuHs4C&
pg=PA105&dq=%22Metod%C4%83+nou%
C4%83+de+scriere+%C8%99i+cetire%22
&hl=ro&sa=X&ei=QhdKVbLCDcHcUaXjgN
gK&ved=0CD4Q6AEwBg#v=onepage&q
=%22Metod%C4%83%20nou%C4%83%2
0de%20scriere%20%C8%99i%20cetire%2
2&f=false), p. 105
20. ^ Din viața lui Ion Creangă, Angelescu,
1969, p. 210
Epoca marilor clasici, București, Editura
Academiei RSR, 1973 (http://digitool.dc.bm
ms.ro:1801/webclient/DeliveryManager?ap
plication=DIGITOOL-3&owner=resourcedis
covery&custom_att_2=simple_viewer&pid=
854069), pp. 58-59, accesat la 06 aprilie
2015
22. ^ Viața și opera lui Ion Creangă,
Călinescu, 1998, p. 123

Bibliografie
I. Créngă, C. Grigorescu, G. Ienăchescu, N. Climescu, V. Recénu și A. Simionescu, Metódă
noŭă de scriere și cetire pentru usulu clasei I primariă de Institutorii: [...] Aprobată și adoptată
de Ministeriulu Instrucțiuneĭ Publice și alu Cultelor. Edițiunea a doua. Tipărită cu spesele
Societățeĭ învĕțătureĭ Poporuluĭ Românu din districtulu și comuna Iassy. Prețul 43 parale
séu 33 banĭ, Iassy Tipografia H. Goldner. 1868, in: Abecedar editat în România cu prilejul
Centenarului Ion Creangă, Athenaeum, 22 mai 1990.
Constantin Angelescu, Din viața lui Ion Creangă (http://www.alil.ro/wp-content/uploads/201
2/05/Din-via%C5%A3a-lui-Ion-Creang%C4%83.pdf), Anuar de lingvistică și istorie literară,
Tom XX, 1969, pp. 205–214
George Călinescu, Viața și opera lui Ion Creangă (https://archive.org/stream/George_Caline
scu-Viata_si_opera_lui_Ion_Creanga.pdf), Editura Litera, Chișinău, 1998, „VI. Pedagogia lui
Creangă”, pp. 116–136
Ion Creangă, Răspuns la criticele nedrepte și calomniile înverșunate îndreptate contra
cărților noastre de școală de către domnul Ioan Pop Florantin (1888): [1] (http://www.ioncrea
nga.eu/opere/articole/raspuns_domnului_ioan_pop_florantin/partea_01.html#.VRWxdcIfqF
k) [2] (http://www.ioncreanga.eu/opere/articole/raspuns_domnului_ioan_pop_florantin/partea
_02.html#.VRWx1cIfqFk) [3] (http://www.ioncreanga.eu/opere/articole/raspuns_domnului_io
an_pop_florantin/partea_03.html#.VRWyjMIfqFk) [4] (http://www.ioncreanga.eu/opere/articol
e/raspuns_domnului_ioan_pop_florantin/partea_04.html#.VRWv6cIfqFk) [5] (http://www.ionc
reanga.eu/opere/articole/raspuns_domnului_ioan_pop_florantin/partea_05.html#.VRWzG8If
qFk) [6] (http://www.ioncreanga.eu/opere/articole/raspuns_domnului_ioan_pop_florantin/part
ea_06.html#.VRW2f8IfqFk) [7] (http://www.ioncreanga.eu/opere/articole/raspuns_domnului_i
oan_pop_florantin/partea_07.html#.VRW2tcIfqFk) [8] (http://www.ioncreanga.eu/opere/artico
le/raspuns_domnului_ioan_pop_florantin/partea_08.html#.VRW22cIfqFk) - extras (http://digit
ool.dc.bmms.ro:1801/webclient/DeliveryManager?application=DIGITOOL-3&owner=resourc
ediscovery&custom_att_2=simple_viewer&pid=533993) din Ion Creangă, Opere, Volumul 2
(ediție îngrijită, note și variante, glosar și bibliografie de Iorgu Iordan și Elisabeta Brâncuș;
studiu introductiv de Iorgu Iordan), București, Editura Minerva, 1970, pp. 109–148.
Lectură suplimentară

Adrian Săvoiu, Ion Creangă – coautor de manuale școlare (https://books.google.ro/books?id

=4ybVAAAAMAAJ&q=%22Metod%C4%83+nou%C4%83+de+scriere+%C8%99i+cetire%22
&dq=%22Metod%C4%83+nou%C4%83+de+scriere+%C8%99i+cetire%22&hl=ro&sa=X&ei
=QhdKVbLCDcHcUaXjgNgK&ved=0CEsQ6AEwCA), Limbă și literatură nr. 1/1990, p. 108-
113
Savin Bratu, Ion Creangă (https://books.google.ro/books?id=MpcrAAAAMAAJ&q=%22Meto
d%C4%83+nou%C4%83+de+scriere+%C8%99i+cetire%22&dq=%22Metod%C4%83+no
u%C4%83+de+scriere+%C8%99i+cetire%22&hl=ro&sa=X&ei=xhlKVffYNsOnsgHK4ICoCw
&ved=0CD0Q6AEwBjgK), Editura Tineretului, 1968, p. 154, 190
Bianca Bratu, Învățătorul Ion Creangă, Editura de Stat didactică și pedagogică, București,
1958 (reeditare în „Biblioteca Ion Creangă”, vol. XII, Editura Princeps, Iași, 2011).
I.D. Marin, Pedagogia lui Creangă, Cugetarea - Georgescu Delafras, București, 1941
(reeditare în „Biblioteca Ion Creangă”, vol. XIII, Editura Princeps, Iași, 2011).

Vezi și
Abecedar

Legături externe
Originalul celei de-a doua ediții: Metódă noŭă de scriere și cetire pentru usulu clasei I
primariă (http://digitool.dc.bmms.ro:1801/webclient/DeliveryManager?application=DIGITOO
L-3&owner=resourcediscovery&custom_att_2=simple_viewer&pid=905452), de Institutorii: I.
Créngă, C. Grigorescu, G. Ienăchescu, N. Climescu, V. Recénu și A. Simionescu. Aprobată
și adoptată de Ministeriulu Instrucțiuneĭ Publice și alu Culteloru. Edițiunea a doua. Tipărită
cu spesele Societățeĭ învěțăturei Poporuluĭ Românu din districtulu și comuna Iassy. Prețul
43 parale séu 33 banĭ. IASSY, Tipografia H. Goldner, 1868.

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Metodă_nouă_de_scriere_și_cetire&oldid=13641310

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 30 septembrie 2020, ora 14:25.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și
clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.