Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
A RESURSELOR ENERGETICE
Energia exprimă capacitatea unui sistem fizic de a efectua lucru mecanic atunci când
suferă o transformare dintr-o stare în alta. În natură, energia se află acumulată în surse de
energie. Unele forme de energie se găsesc în natură în cantităţi insuficiente (exemplu energie
magnetică, cinetică, energia termică etc.), sau inaccesibile (energia electrică din fulgere).
Energiile se pot obţine în cantităţile dorite prin transformări energetice, pornind de obicei de
la sursele naturale de energie.
Sursele de energie de care dispune omenirea sunt:
1. Surse primare (naturale) de energie: epuizabile şi inepuizabile;
2. Surse secundare (transformate) de energie;
3. Alternative energetice.
Tabelul 7.1
Cărbune C, % W, % Pc, kcal/kg Utilizări
Antracit 89,5-96,5 2 7800-8350 chimie, metalurgie
Huile 76-90 2-7 7000-9000 semicocs, cocs
Cărbune brun 67-79 5600-7500 energetică
Lignit 65-75 30-50 2600-4100 energetică
Turbă 40-60 60-70 2000-5000 energetică
Şist bituminos 600-700 energetică
Şistul bituminos poate avea şi 70% cenuşă, ceea ce explică puterea calorică foarte
redusă. Cărbunii inferiori sunt utilizaţi în SUA şi Africa de Sud şi pentru obţinerea benzinelor
sintetice.
Gazele naturale pot avea diferite conţinuturi, dar importante sunt cele de gaz metan. În
România, zăcămintele de gaz metan sunt de mare puritate, conţinând 99% CH4, 1% gaze
inerte, fiind deci lipsite de sulf.
Valorificarea gazului metan are loc în:
• energetică, deoarece are puterea calorică mare 8560 kcal/m3, randament mare de
ardere, fără cenuşă ;
• industria chimică, pentru obţinerea unei game foarte diverse de produse.
Sursele primare neepuizabile sunt constituite din apă, energia solară, eoliană,
geotermală, a mareelor şi biomasă. Sunt considerate inepuizabile, deoarece se găsesc în
cantităţi foarte mari, sau se regenerează continuu.
Apa se utilizează în enegetică ca agent termic, sub de formă de abur în centralele
termo- şi nuclearoelectrice şi ca atare, în centralele hidroelectrice.
Energia solară ajunsă pe Terra ca flux luminos, reprezintă doar 0,04% din radiaţia
solară îndreptată spre pământ. Se utilizează pentru evaporarea apei, uscarea unor produse,
încălzire, fotosinteză. Pentru obţinerea de apă caldă, se folosesc panouri cu suprafaţa
înnegrită, peste care trece o serpentină străbătută de apă, sau oglinzi parabolice, prin focarul
cărora trece conducta de apă.
Cu ajutorul semiconductorilor, energia solară poate fi convertită la energie electrică,
folosind efectele fotovoltaic sau termoionic. De exemplu, cu semiconductori de tip Si/Si
impur, GaAs/ AlGaAs, sau Cd/S, prin iradierea joncţiunii create se obţine tensiune electrică.
Aplicaţiile se regăsesc în telecomunicaţii, module solare, semnalizări rutiere, etc. Proiecte de
extindere a utilizării energiei solare vizează continentul african, în care energia solară are o
intensitate deosebită, pe suprafeţe mari.
Energia eoliană poate fi convertită la energie mecanică, sau electrică, prin utilizarea
unor motoare eoliene. O centrală construită în Spania are două rotoare cu diametrul de 40 m
fiecare, fixate pe un catarg de 45 m înălţime, generând curent electric cu puterea de 3 MW.
Instalaţiile de puteri mai mici sunt utilizate în zone izolate, cu viteza relativ constantă a
vântului.
Energia geotermală este constituită din energia acumulată în roci, sau din apele
termale. Apele termale se utilizează eficient pentru obţinerea de curent electric doar dacă au
temperatura de peste 60°C. Utilizarea căldurii acumulate în roci, prin introducerea de ţevi
străbătute de apă, pentru transformarea acesteia în abur, în zonele cu magmatism de mică
adâncime trebuie să evite producerea de modificări ecologice majore (erupţii vulcanice,
cutremure).
Biomasa este reprezentată atât de masa vegetală, cât şi de deşeurile fermentabile,
rezultate din consumul casnic, agricultură, industria alimentară. De exemplu, din trestie de
zahăr se extrage zahărul, care apoi prin fermentaţie alcoolică produce alcoolul etilic, ce poate
fi utilizat drept carburant în motoare adaptate. Dejecţiile din zootehnie pot fi fermentate
anaerob, la temperatură de 38°C, pentru obţinerea de biogaz (un amestec de gaze conţinând
50-70% CH4, H2, NH3, vapori de apă). Biogazul se poate utiliza la ardere şi totodată se reduce
volumul dejecţiilor. Cu excepţia apei, celelalte surse inepuizabile de energie se utilizează în
proporţie de aproximativ 5% pe glob, datorită unor particularităţi zonale (intensitate energie
solară, vânt, existenţa de ape termale, etc.), costurilor mari de invenstiţii şi costului mare al
kW-ului produs. Ele se mai numesc şi surse neconvenţionale de energie. Se preconizează să
crească ponderea lor la 15% pe glob, până în anul 2010, pentru a diminua efectele poluante
ale utilizării combustibililor chimici şi nucleari.
Energia utilă care se foloseşte în procesele industriale sub diferitele ei forme: termică,
mecanică, electrică, chimică rezultă în urma unor transformări energetice succesive, prin
lanţuri de transformări, începând de la energia primară (denumită sursă de energie) (fig.7.1.).
Energie mecanică
În procesele tehnologice, cea mai utilizată formă de energie este energia electrică, ce
poate fi convertită în funcţie de necesitate în: energie termică, mecanică, magnetică,
luminoasă etc. Energia electrică se realizează la scară industrială în instalaţii denumite
centrale electrice, cu ajutorul turbogeneratoarelor (agregate în care turbina acţionează rotorul
generatorului electric, inducând în statorul acestuia curent electric).
După natura energiei utilizate pentru acţionarea rotoarelor generatoarelor electrice
deosebim următoarele tipuri de centrale: termocentrale, atomocentrale sau centrale electrice
nucleare, hidrocentrale, centrale eoliene, helioelectrice etc.
Alternative energetice
Combustibilii fosili (solizi, lichizi sau gazoşi) sunt materiale de natură organică sau
derivate ale acestora, care prin combustie degajă o anumită cantitate de căldură
Pentru o combustie completă trebuie să se folosească un exces de aer, calculat pentru
fiecare tip de combustibil: excesul mare de aer duce la răcirea flăcării şi la pierderi mari de
căldură în gazele arse. Printr-un aport de oxigen suplimentar, temperatura rezultată prin
combustie creşte substanţial. Prin preîncălzirea aerului necesar combustiei se pot obţin
temperaturi ridicate şi implicit o economie de combustibil, sporind eficienţa procesului.
Combustibilii fluizi se transportă uşor prin conducte, prezintă uşurinţă în reglarea şi în
controlul procesului de combustie, de obicei automatizat, nu lasă reziduu (cenuşă) în
instalaţiile de ardere, au putere calorică mare. Întrucât majoritatea combustibililor fluizi sunt
formaţi din hidrocarburi, materii prime importante pentru industria chimică, epuizabile într-un
număr mai mic de ani decât cărbunii, există tendinţa valorificării superioare a acestora şi
substituirea lor la ardere cu alte surse energetice.
Combustibilii solizi (cărbunii, în special) prezintă dezavantajul că au un conţinut
relativ mare de balast (apă, materii volatile şi cenuşă), ceea ce măreşte mult costul cantităţii de
căldură produsă. Arderea lor este dificil de controlat şi de automatizat; evacuarea cenuşii din
focare şi depozitarea acesteia ridică probleme dificile din punct de vedere tehnic şi economic.
Totuşi, cărbunii inferiori îşi menţin o pondere ridicată în balanţa energetică, datorită
rezervelor mari de zăcăminte, înlocuind combustibilii lichizi şi gazoşi.
Energia termică obţinută prin utilizarea combustibililor fosili, sau nucleari serveşte la
realizarea unor procese tehnologice sau la producerea aburului în generatoarele de abur.
Generatoare de abur
Generatorul de abur este un utilaj care transformă apa în abur de presiunea şi
temperatura necesară, cu ajutorul căldurii produse prin arderea combustibililor clasici, sau din
reacţii nucleare. Clasificarea generatoarelor de abur se poate face din mai multe puncte de
vedere, ca de exemplu:
• după scop: încălzire, obţinere de abur tehnologic, energetic sau combinat;
• după sursa de căldură: cu combustibil fosil, nuclear, electrice, solare etc.;
• după presiune: de joasă presiune (0,7-6 atm), de medie presiune (6-50 atm), de înaltă
presiune (60-220 atm) şi de presiune supracritică;
• după circulaţia apei: cu circulaţie naturală sau forţată;
• după volumul de apă: cu volum mare sau mic.
Elementele constructive ale unui generator de abur sunt: focarul (în cazul utilizării
combustiblilor fosili), fierbătorul (vaporizatorul sau cazanul), supraîncălzitorul de abur,
economizorul (preîncălzitorul de apă) şi preîncălzitorul de aer.
Focarul. Sub aspect constructiv diferă în funcţie de proprietăţile fizice şi energetice
ale combustibilului utilizat, cât şi de specificul instalaţiilor complexe în care este integrat.
Focarul este dotat cu grătare pentru combustibilii solizi, cu injectoare pentru combustibilii
lichizi şi cu arzătoare pentru combustibilii gazoşi.
Instalaţiile de ardere a combustibililor sunt prevăzute cu dispozitive de introducere a
aerului (normal sau îmbogăţit în oxigen), la temperatura ambiantă, sau preîncălzit. Suflantele
de aer trebuie astfel dimensionate încât să asigure un exces de oxigen faţă de cel
stoechiometric şi să asigure totodată presiunea necesară pentru tiraj în instalaţie.
Când se utilizează lignit pulverizat, sau şist bituminos se prevăd suplimentar,
injectoare de păcură pentru pornirea şi menţinerea stabilităţii arderii. Acestea sunt plasate în
focar la mai multe nivele. Prin pornirea sau scoaterea din funcţiune a acestor injectoare se
reglează şi temperatura de supraîncălzire a aburului.
Vaporizatorul (fierbătorul sau cazanul) este agregatul în care se produce vaporizarea
apei, datorită schimbului de căldură dintre gazele fierbinţi şi apa supusă încălzirii. Schimbul
de căldură se realizează în condiţii optime, cu cât conductivitatea termică a pereţilor este mai
ridicată, ceea ce se realizează utilizând apă dedurizată, sau demineralizată.
Sub aspect constructiv, generatoarele de abur se diferenţiază în:
• generatoare cu cazane ignitubulare, la care prin ţevi circulă gazele de ardere, ţevile
având o dispoziţie longitudinală şi sunt imersate în apa care se vaporizează (cazanul de tip
Cornwall). Aceste cazane au un domeniu limitat de utilizare, deoarece funcţionează cu
cantităţi mari de apă în raport cu suprafaţa încălzită, se încălzesc greu (au inerţie mare) şi
lucrează la o presiune relativ joasă, de maxim 8 atm;
• generatoare cu cazane acvatubulare, alcătuite dintr-un sistem fascicular de ţevi
fierbătoare, aşezate vertical, prin care circulă apa care preia căldura de la gazele de ardere,
care circulă în exterior. Gazele fierbinţi rezultate în focar în urma arderii combustibilului
cedează cea mai mare parte din căldura lor în zona ţevilor fierbătoare şi a supraîncălzitorului.
Pe măsură ce se formează, vaporii de apă se acumulează în colectoare cilindrice (domuri), de
unde sunt trimişi în supraîncălzitor.
Generatoarele acvatubulare au cea mai largă răspândire, atât în industria energetică,
cât şi în alte industrii unde se utilizează aburi, deoarece lucrează cu randament superior celor
ignitubulare. Prezintă suprafaţă mai mare de încălzire şi deci capacitate mai mare de a
produce vapori. Lucrează la presiuni mai mari, de 25-40 atm, ajungând şi la 100 atm, presiune
care se atinge în timp relativ scurt. Prezintă siguranţă în exploatare şi livrează vapori
supraîncălziţi. Dezavantajul constă în înlocuirea periodică a unor părţi din ţevile fierbătoare,
datorită depunerilor de săruri pe pereţii interiori.
Supraîncălzitorul este constituit dintr-un sistem de serpentine legate în paralel la unul
sau mai mulţi colectori de intrare şi ieşire a aburului. Se plasează în partea superioară a
focarului, în zona de temperatură de 800-900°C. Prin supraîncălzirea aburului se obţine
creşterea presiunii acestuia, necesară pentru acţionarea turbinelor. De exemplu: la 1000C
presiunea este de 1 atm, la 5000C - 140 atm, 6000C – 240 atm, 6500C – 340 atm.
Pentru realizarea unei economii de căldură, reducerea consumului specific de
combustibil şi exploatarea cât mai raţională şi economică a instalaţiei, generatoarele sunt
izolate la exterior cu materiale termoizolante. În acelaşi scop, sunt prevăzute cu dispozitive
schimbătoare de căldură, care recuperează căldura gazelor înainte de a fi evacuate prin coş,
denumite preîncălzitoare pentru apă (economizoare) şi pentru aer.
În fig.7.2 se prezintă schema unui generator de abur cu circulaţie naturală,
prevăzut cu cazan acvatubular. Apa epurată din rezervorul 6 se introduce în preîncălzitorul 7,
şi de aici în sistemul fierbător (căldarea de abur), format din ţevile fierbătoare 4 şi tamburii
colectori 9. Se obţine abur la presiune scăzută, care trece apoi prin supraîncălzitorul 5, pentru
creşterea presiunii odată cu creşterea temperaturii şi este trimis la consumator, care în cazul
centralei electrice este turbina.
În afară de acest circuit apă-abur, în generator există şi al doilea circuit,
aer-combustibil-gaze arse. Astfel aerul preîncălzit în schimbătorul de căldură 1 asigură
arderea combustibilului în focarul 2, iar gazele arse produse, care au o temperatură ridicată,
străbat sistemul de ţevi fierbătoare prin exterior, apoi cele două preîncălzitoare (7 şi l) şi sunt
evacuate la coş (8). Generatorul de abur se găseşte într-o incintă izolată termic.
Generatorul este în formă de turn, cu coşul de gaze amplasat deasupra. Este executat
din pereţi membrană, izolaţi termic de învelişul metalic exterior. Combustibilul utilizat este
praful de lignit sau un amestec de lignit cu şist bituminos. Aceste generatoare se impun din ce
în ce mai mult în special la debite unitare mari şi parametrii ridicaţi ai aburului. (de exemplu,
20-1745 t abur/h, presiune abur de 40-340 atm, temperatura de supraîncălzire de până la
650°C).
Randamentul termic este mai mare la generatoarele cu circulaţie forţată, unde poate
atinge valoarea de 95%. La alegerea variantei de generator de abur se are în vedere şi
consumul de combustibil, care depinde de producţia de abur, randamentul termic şi modul de
exploatare.
Prin utilizarea sistemelor de preîncălzire se obţin următoarele avantaje:
• reducerea consumului specific de combustibil;
• intrarea mai rapidă în regimul de lucru;
• evitarea contracţiilor şi a dilatării ţevilor fierbătoare, deci mărirea duratei de
funcţionare, prin preîncălzirea apei;
• creşterea randamentului termic.
Schimbătoare de căldură
Pentru realizarea transferului de căldură de la un fluid cu nivel termic ridicat (aer cald,
gaze de combustie, abur, apă caldă, uleiuri minerale calde etc.) la un fluid cu nivel termic
scăzut (apă rece, aer rece, amestecuri refrigerente etc.) se utilizează utilaje numite
schimbătoare de căldură. În funcţie de operaţia pe care o efectuează, schimbătoarele de
căldură se numesc: răcitoare, condensatoare, preîncălzitoare, evaporatoare, boilere, fierbătoare
etc. În cazul în care servesc la recuperarea căldurii reziduale, sau la menţinerea temperaturii
optime într-un utilaj se numesc recuperatoare respectiv regeneratoare de căldură.
Eficacitatea transferului termic depinde de suprafaţa de transfer (mărime, natura
materialului), natura fluidelor, diferenţa de temperatură ∆t şi direcţia de deplasare a celor două
fluide (în echicurent, în contracurent, în curent încrucişat, sau mixt).
Pentru schimbul termic realizat sub 500°C se utilizează schimbătoare de căldură din
oţel carbon, până la 900°C, din oţeluri aliate, iar în cazul purtătorilor de căldură cu
temperaturi suprinse între 900°C şi 1400°C se construiesc recuperatoare de căldură din
materiale refractare (şamotă etc.).
Turbina cu abur
În aceste termocentrale (fig.7.9) o parte din abur este utilizat pentru obţinerea energiei
electrice şi iese din turbină ca abur mort (1-1,2 atm), iar altă parte din abur iese din turbină la
presiunea de 6 atm, parţial destins şi este utilizat la termoficare. Punctele din care se preia
aburul tehnologic se numesc “puncte de priză”, iar dispozitivele prin intermediul cărora se ia
aburul se numesc prize de abur.
Bilanţul energetic:
Q = L2 + Q2 + (Q’o + q)
Randamentul energetic:
L + Q2 Q +q
η = 2 ⋅ 100 = 1− o ⋅ 100 , Q'o < Qo
Q Q
Consideraţii tehnico-economice
Turbinele cu gaze reprezintă un tip de motor termic mai recent introdus în sectorul
energetic, dar şi în alte domenii industriale în care este necesară producerea de energie
mecanică şi electrică din energia dezvoltată prin combustie, sau în diferite procese
tehnologice ca energie reziduală.
Comparativ cu instalaţiile cu turbine cu abur, instalaţiile cu turbine cu gaze prezintă
următoarele avantaje:
• lipsa generatorului de abur şi a instalaţiilor anexe care măresc investiţiile şi costul
suprafeţelor ocupate;
• lipsa instalaţiilor de condensare şi a instalaţiilor anexe;
• debit de apă foarte redus şi posibilitatea utilizării apei de răcire cu temperatură
ridicată;
• dimensiuni de gabarit reduse la puteri unitare egale;
• posibilitate de pornire rapidă, chiar la puteri unitare mari (15 minute faţă de 7-8 ore la
termocentralele cu abur);
• posibilitatea realizării unor instalaţii mobile cât şi a unor grupuri compacte cu puteri
mici şi foarte mici în scopuri speciale;
• domeniu de utilizare deosebit de extins.
În prezent, tipurile de turbine cu gaze au ajuns să aibă caracteristici comparabile cu a
celor mai moderne instalaţii cu turbine cu abur, care se găsesc după o îndelungată perioadă de
funcţionare.
Alegerea unui anumit tip de turbină se face în urma unei analize termodinamice, care
urmăreşte să stabilească, prin calcule preliminarii pentru fiecare variantă în parte, valorile
optime ale randamentului, debitului specific de gaze şi consumul de combustibil. Compararea
variantelor din punct de vedere tehnico-economic: cost, greutate, condiţii generale de
exploatare, factor de amortizare, serveşte în primă aproximaţie, la stabilirea investiţiilor şi a
cheltuielilor de exploatare. După alegerea tipului de turbină şi stabilirea parametrilor
termodinamici determinanţi (tipul şi parametrii ciclului de funcţionare, temperatura maximă
în zona paletelor primei trepte, raportul de compresie, factorul de recuperare, pierderi
hidraulice etc.), se dispune de elementele necesare pentru proiectarea diferitelor părţi
constructive ale instalaţiei (turbină, compresor, cameră de ardere, schimbătoare de căldură),
precum şi pentru optimizări.
În fig. 7.10 se prezintă o instalaţie de producere a energiei electrice cu turbină cu gaze
(aer, heliu). Agentul termic, după trecerea prin compresor (C) şi recuperatorul de căldură (1),
se încălzeşte mai întâi în schimbătorul de căldură (2) şi cu temperatura de 660-700°C şi 27 at
intră în turbină (T). După destindere, căldura reziduală este utilizată în schimbătorul de
căldură recuperator (1), agentul termic se răceşte apoi la 140°C şi se recirculă în sistem.
Compresorul şi generatorul sunt alimentate de către turbină, când aceasta intră în regim.
Puterea unitară a instalaţiei este de 200 MW.
U + o1n →
235
92
236
92 U → A + B + x o1n ( x = 2 ÷ 5)
care poate decurge, spre exemplu, astfel:
92 U + o n → 36 Kr + 56 Ba + 3 o n
235 1 92 114 1
sau:
U + n →
235
92
1
o
91
38Sr + 140
54 Xe + 3 n 1
o
Elementele formate sunt izotopi instabili, datorită numărului mare de neutroni pe care
îl conţin în nucleu şi de aceea sunt puternic radioactive. Ele se transformă prin dezintegrări
radioactive (emisie de radiaţii: α, β, γ) în izotopi stabili. Radiaţiile α sunt nuclee de heliu, β
sunt electroni în mişcare, iar γ sunt radiaţii ondulatorii, de natură electromagnetică. Printre
produşii de fisiune au fost identificate circa 34 de elemente (molibden, staniu, cesiu, stronţiu,
iod, tecteţiu, xenon, kripton etc.).
Neutronii rezultaţi în reacţia de fisiune nucleară pot fi captaţi de nuclee de 235 92 U ,
provocând fisiunea lor. Reacţia se continuă astfel de la sine, se multiplică, conducând la o
reacţie în lanţ, ce se desfăşoară cu viteze foarte mari.
Probabilitatea ca neutronii rezultaţi dintr-o reacţie de fisiune să întâlnească alte nuclee
creşte odată cu creşterea numărului de nuclee de combustibil nuclear din jurul punctului unde
a avut loc reacţia.
Pentru a micşora pierderile de neutroni prin ieşirea neutronilor rapizi din reactor,
aceştia sunt frânaţi prin ciocniri elastice cu nucleele atomilor de elemente uşoare (moderatori)
când cedează o parte din energia lor cinetică. Frânarea (termalizarea) are loc prin reducerea
vitezei neutronilor rapizi prin ciocniri elastice, până la nivelul energiei termice (≅ 0,025 eV).
În calitate de moderator se utilizează hidrogenul sau deuteriul, sub formă de apă
obişnuită sau apă grea, carbonul sub formă de grafit, beriliul (Be) ca metal sau oxid şi chiar
unele substanţe organice bogate în hidrogen. Acestea pot fi intercalate printre materialele
fisionabile în mod omogen sau în mod eterogen. Prin procesul de moderare neutronii rapizi
sunt transformaţi în neutroni termici sau lenţi.
Dacă reacţia în lanţ se autoamplifică, aceasta corespunde unui regim supercritic;
scăzând numărul de reacţii de fisiune, reacţia în lanţ încetează, regimul devenind subcritic.
Dacă reacţia în lanţ este în regim staţionar atunci regimul este denumit critic. Pentru a
menţine reacţia de fisiune a 23592 U în lanţ neîntrerupt prin neutroni termici, urmează ca din cei
2-5 neutroni rezultaţi la o fisiune pierderile de neutroni să nu depăşească 1-5 neutroni.
Cantitatea minimă de material fisionabil: 235 233 239 241
92 U , 92 U , 94 Pu , 94 Pu , necesar ca să
Masa critică (masa de combustibil nuclear suficientă pentru a menţine regimul critic
într-un reactor) este o valoare caracteristică pentru fiecare material fisionabil. De exemplu,
masa critică pentru 235 239
92 U în stare metalică este de 22,8 kg, iar pentru 94 Pu metalic, de numai
5,6 kg.
Pentru a menţine un reactor în funcţiune, acesta trebuie înzestrat cu o cantitate mai
mare de combustibil nuclear decât masa critică, deoarece concentraţia materialului fisionabil
scade prin procesul de fisiune, respectiv prin ardere.
La pornirea reactorului, de asemenea, este necesar un mic exces de reactivitate.
Reactorul, are astfel mai mult combustibil nuclear şi de aceea se impune crearea unor
posibilităţi de reglare. În acest scop se utilizează materiale cu putere mare de absorbţie a
neutronilor termici (de exemplu: oţel cu bor, cadmiu sau hafmiu) sub formă de bare de control
şi supercontrol - bare de reglare. Acestea, după necesitate sunt imersate, mai mult sau mai
puţin, în interiorul masei active a reactorului.
Reactoarele în care fisiunea 23592 U este produsă cu neutroni lenţi (termici) se numesc
reactoare cu neutroni termici, sau de generaţia I.
În principiu, un reactor nuclear cu neutroni termici (fig. 7.11) este alcătuit din:
• zona activă, în care se petrece reacţia nucleară de fisiune, constituită din combustibilul
nuclear (sub formă de bare, plăci, ţevi sau suspensie);
• barele de reglare, care au rolul de a controla desfăşurarea reacţiei de fisiune (respectiv
pornirea, intensificarea, încetinirea, oprirea) prin utilizarea unor substanţe puternic absorbante
de neutroni liberi: aliaje ce conţin bor, hafmiu sau cadmiu. La scoaterea barelor de reglare din
zona activă, reacţia de fisiune porneşte fiind cu atât mai intensă, cu cât adâncimea de
pătrundere a barelor în miezul reactorului este mai mică;
• moderatorul are rolul de a reduce viteza neutronilor “rapizi”, astfel încât aceştia să
poată avea o suficientă energie, încât să ciocnească o cantitate corespunzătoare de nuclee
grele. În calitate de moderatori, se utilizează apa, apa grea, grafitul, berilul, oxidul de beriliu
ş.a. În sistem eterogen - combustibilul nuclear se află sub formă de bare înconjurate de
moderator (reactorii eterogeni sunt cel mai frecvent utilizaţi), iar în sistem omogen,
combustibilul nuclear şi moderatorul formează un amestec: soluţie sau suspensie de
combustibil în moderator;
• sistemul de răcire. Căldura produsă în zona activă a reactorului nuclear este preluată şi
transferată prin intermediul unui agent de transfer termic (apa, apa grea, gaze: CO2, heliu,
metale topite: Na, sau substanţe organice termostabile ca difenilul), care circulă în zona activă
prin ţevi;
• protecţia biologică alcătuită din pereţi groşi de beton şi alte materiale de protecţie în
vederea diminuării sau stopării complete a procesului de difuzie a radiaţiilor radioactive către
mediul exterior zonei active.
Caracteristicile principalelor tipuri de reactori cu neutroni termici sunt prezentate în
tabelul 7.2; denumirea prescurtată provine din limba engleză: G.C.R. (Gaz Cooled Reactors),
PWR (Pressurised Watter Reactors), sau BWR (Boiling Watter Reactors) şi PHWR
(Pressurised Heavy Watter Reactors).
Asigurarea combustibilului nuclear solicită eforturi de cercetare-dezvoltare, în vederea
punerii la punct a unor procese industriale de mare fineţe şi complexitate, pentru toate fazele
ciclului: extragerea din mină, concentrarea minereului, respectiv obţinerea pastei galbene
U3O8; conversia oxidului de uraniu U3O8 în hexafluorură de uraniu UF6; îmbogăţirea în
izotopul 235
92 U , reconversia hexafluorurii de uraniu în bioxid de uraniu UO2; fabricarea
elementelor combustibile.
Tabelul 7.2
Tip de reactor Combustibil Agent de transfer termic
Moderator
nuclear nuclear tip pres. (atm) temp. (°C)
CO2 30 400
GCR uraniu grafit
He 90 500
uraniu 3,5% apă sub apă sub
PWR 145 320
îmbogăţit presiune presiune
uraniu 2,5%
BWR apă apă şi abur 70 285
îmbogăţit
apă grea sub apă grea sub
PHWR uraniu 100 300
presiune presiune
Pentru 1 kg de uraniu îmbogăţit la 3% 235 92 U sunt necesare 5,5 kg de uraniu natural sub
formă de hexafluorură de uraniu UF6 şi aproximativ 4,3 kg de unităţi de lucru de separare
(SEU) - unitate convenţională de măsurare a cantităţii de muncă vie necesară prelucrării
uraniului, exprimată în kg.
Pentru reducerea consumului energetic de îmbogăţire a uraniului se utilizează laser,
consumându-se de 1000 ori mai puţină energie în comparaţie cu metoda difuziei gazoase.
După un anumit timp de funcţionare, reactorul este oprit, barele de uraniu se scot şi se
supun unei prelucrări chimice prin care izotopii radioactivi sunt separaţi de uraniul nefisionat,
care se reutilizează. Separarea şi purificarea izotopilor formaţi în reactor prezintă dificultăţi
considerabile, din cauza puternicei lor radioactivităţi.
Reactoarele cu neutroni termici asigură un grad mic de utilizare a uraniului natural.
mare decât cantitatea de 239 94 Pu consumată pentru producerea neutronilor rapizi. Timpul de
dublare a cantităţii de Pu este de 10-15 ani. Atunci când se va realiza un timp de dublare a
cantităţii de combustibil nuclear egal cu timpul de dublare al producţiei de energie electrică în
CNE - teoretic, nu va mai fi necesar să se extragă nici un kg de minereu de uraniu, toată
cantitatea de combustibil necesar funcţionării CNE fiind livrată de reactorul reproducător.
Reactorul cu neutroni rapizi LMFBR (Liquid Metal Fast Breeder Reactor) utilizează
drept agent de transfer termic sodiu lichid, care nu absoarbe şi nici nu reduce viteza
neutronilor rapizi. Căldura preluată de Na în procesul de fisiune este transferată într-un
schimbător de căldură, apei care se transformă în abur.
Aburul energetic rezultat în reactoarele cu neutroni lenţi sau în reactoarele cu neutroni
rapizi este utilizat în scopul producerii energiei electrice în centrale atomoelectrice.
2
1 H + 21 H → 23 He + 01 n
pot avea loc doar în condiţiile în care nucleele sunt apropiate foarte mult, astfel încât forţa de
respingere electrostatică să poată fi învinsă şi să intervină forţele nucleare.
Metoda cea mai eficientă pentru obţinerea unor reacţii de fuziune este “încălzirea”
nucleelor prin realizarea unor temperaturi cât mai înalte, respectiv 108-109 K. La asemenea
temperaturi, gazul cu deuteriu sau deuteriu-tritiu devine plasmă - stare a materiei neutră
formată din electroni liberi, nuclee şi din atomi neutri. Pentru a obţine o densitate cât mai
mare de nuclee este necesară îngrădirea într-un volum cât mai mic a acestora (confinarea)
pentru un timp îndelungat.
Valoarea caracteristică care interesează pentru producerea procesului de fuziune
nucleară este produsul dintre numărul de nuclee (n) şi timpul de confinare (µ). La o
temperatură de 8x108 K valoarea (n·µ) va trebui să fie pentru sistemul deuteriu-tritiu mai mare
de 1016 cm-3·s.
Realizarea acestor două condiţii se face prin două metode:
• confinarea magnetică la care încălzirea plasmei se realizează cu ajutorul curenţilor ce
circulă în interiorul acesteia, iar confinarea este asigurată de câmpul magnetic în care se află;
• confinarea inerţială, în care căldura se realizează prin focalizarea pe o minusculă sferă
de deuteriu solid a unui fascicul laser sau de electroni relativişti, astfel încât încălzirea
nucleelor să aibă loc într-un timp foarte scurt în care inerţia împiedică expansiunea plasmei.
La noi în ţară, cercetările se desfăşoară pe instalaţii de plasme focalizate, care datorită
densităţilor şi temperaturilor deosebit de mari prezintă interes deosebit pentru studiul unor
parametri esenţiali ai plasmelor termonucleare: densitate, temperatură, timp de confinare.
Fuziunea nucleară ar prezenta avantajul, faţă de producerea energiei termice prin
fisiune, unei mai uşoare accesibilităţi la materia primă - hidrogenul, practic inepuizabilă, cât şi
din punctul de vedere al lipsei de nocivitate a deşeurilor. Investiţiile foarte mari pentru
realizarea instalaţiilor şi utilizarea lor pentru un timp foarte redus, de ordinul secundelor, nu
au permis aplicarea industrială a principiului fuziunii nucleare în producerea energiei termice
şi electrice.
Centralele nucleare sunt instalaţii complexe care utilizează energia termică produsă în
reactoare nucleare pentru producerea energiei electrice, conform următorului lanţ de
transformări energetice:
1-calandria; 2-tub de zircalloy; 3-ţevi din oţel refractar; 4-maşină de încărcare; 5-cazan de
abur; 6-turbină cu abur; 7-generator electric; 8-condensator; 9-pompă apă de răcire;
10-pompă de recirculare.
a Fig. 7.16
a. Schema unei hidrocentrale cu
baraj.
1-lac de acumulare; 2-cursul râului
(fluviului); 3-baraj; 4-conductă forţată;
5-conductă de fugă.
b. Hidrocentrala de la Porţile de
b Fier.
În cazul marilor fluvii, căderea este în general mică, iar centrala se amplasează în
acelaşi front cu barajul, în interiorul lui (a), la una din extremităţile barajului (b), sau divizată
în două (în cazul CHE construită de două ţări riverane ale aceluiaşi fluviu, ca de exemplu, la
Porţile de Fier), fig. 7.16b.
Hidrocentralele fluviale se utilizează ca centrale de bază (vezi acoperirea curbei de
sarcină), iar centralele cu baraj şi lac de acumulare funcţionează ca centrale de vârf.
Hidrocentrale instalate în derivaţie cu cursul natural al râului
La acest gen de amenajare, apele râului sunt deviate pe un traseu care are o pantă mai
mică decât panta naturală a râului.
Practic acest tip de centrale se realizează prin ridicarea nivelului în aval.
CHE cu coborârea nivelului în aval. În acest caz, apa din lacul de acumulare este
dirijată printr-o conductă forţată direct spre turbinele hidraulice amplasate în subteran. În
continuare, un tunel de fugă cu pantă redusă readuce apa la suprafaţă. (fig.7.18).
Fig.7.18. Hidrocentrală
cu coborârea nivelului în
aval.
1-lac de acumulare; 2-albia
veche; 3-baraj; 4-conductă
forţată; 5-canal de fugă; 8-puţ
Înălţimea de cădere (H) este realizată din înălţimea acumulării plus adâncimea
coborârii apei.
Sistemul de amenajare hidroenergetică se desfăşoară în principal subteran şi necesită
un volum mare de excavaţii. Sistemul este condiţionat de existenţa unor formaţii geologice
stabile şi tari, care să permită excavaţia, eventual fără a betona stânca. Stânca aparentă din
tuneluri este, în acest caz, polizată pentru ca rugozităţile suprafeţei şi pierderile de presiune la
scurgere să fie cât mai reduse.
Captatoarele fără concentrarea radiaţiei solare utilizează atât radiaţia solară directă,
cât şi radiaţia difuză, aria suprafeţei de absorbţie este identică cu aria suprafeţei ce
interceptează radiaţiile solare, nu necesită orientarea precisă spre soare, au o construcţie
simplă şi se întreţin relativ uşor. În funcţie de forma suprafeţei absorbante, pot fi plane
(fig.7.19), cilindrice (fig.7.20), semicilindrice. Domeniul de utilizare al acestor captatoare
solare este cel al temperaturilor joase, de circa 100°C (peste temperatura ambiantă) şi se
utilizează la instalaţiile de climatizare şi încălzire a clădirilor, încălzirea apei menajere,
instalaţii de uscare, de distilare a apei etc.
Într-un sistem turn solar ca receptor central, razele solare sunt focalizate printr-un
număr mare de heliostate (seturi de oglinzi), formând o suprafaţă mare reflectantă. Energia
solară reflectată de heliostate este focalizată pe turnul solar de recepţie, care se află la o
înălţime de 260 m, în mijlocul câmpului de oglinzi. O instalaţie cu turn solar cu un câmp
heliostat de 1,3 km2 furnizează 10 MW, la 500-1000 dolari/kW şi se poate utiliza ca sursă
energetică de vârf (SUA, în deşertul californian-Barstow).
Turnul solar ca receptor central este considerat optim pentru instalaţii energetice
centrale (fig. 7.21). Oglinzile parabolice cu un receptor central, cu mecanism de urmărire a
soarelui cu dublă axă, au o eficienţă de conversie de circa 80%, faţă de 50% la focalizarea
liniară şi de 30% la colectoarele plane.
Instalaţii cu turnuri solare se utilizează la obţinerea amoniacului, a hidrogenului prin
electroliza apei, la obţinerea gazului de sinteză etc. Gazul de sinteză obţinut în astfel de
instalaţii de exemplu se poate transporta la distanţă, pe conducte, într-o instalaţie de sinteză la
metan. Reacţia este exotermă şi se consideră că astfel poate fi cedată căldura solară “stocată”.
Căldura emanată se poate stoca şi într-o soluţie eutectică de clorură de sodiu, de
potasiu sau de magneziu.
Celulele solare realizate din plăcuţe de material semiconductor în care s-a creat
joncţiunea p-n generează circa 0,5 V şi se leagă în serii paralele, prin contacte metalice, după
voltajul cerut formând panourile solare. Pentru a fi protejate şi a evita oxidarea contactelor,
panourile solare se acoperă cu un strat transparent de sticlă borosilicatică, sau polimer
epoxidic. Un panou solar este garantat pentru 10 ani de funcţionare, la o eficienţă de cca.
14-25%.
În celula solară de siliciu monocristalin, numai 14% din energia spectrului solar se
converteşte în electricitate. De aceea, în ultimul timp s-au construit celule solare şi din alte
materiale semiconductoare, ca de exemplu sulfură de cadmiu/sulfură de cupru, arseniură de
galiu, semiconductori organici, semiconductori amorfi, joncţiuni semiconductoare cu lichid
etc. Celulele solare pe bază de arseniură de galiu (GaAs) funcţionează la temperaturi mai
ridicate decât cele considerate clasice (pe bază de siliciu monocristalin) şi cu randamente de
cca. 23%. Astfel, este posibil să se concentreze radiaţia solară de 1.000 ori mai mult, fără a se
consuma o cantitate prea mare de GaAs.
Conversia energiei solare în energie electrică este încă scumpă: preţul mediu al unui
kW instalat astfel trebuie să fie redus de 50 ori pentru a deveni competitiv. Reducerea acestor
costuri implică măsuri tehnologice şi economice, ca: reducerea costului materialului
semiconductor; creşterea randamentului conversiei fotovoltaice a energiei solare; realizarea de
sisteme mixte fotovoltaice şi termodinamice pentru recuperarea sub formă de căldură a
energiei solare neconvertite în energie electrică etc.
În prezent şi în România funcţionează instalaţii de preparare a apei calde cu panouri
solare şi o centrală solaro-electrică pilot-experimentală, realizată cu panouri solare de putere
unitară de 30 kW (mică), cu ciclu termodinamic de joasă temperatură.
După semnalarea crizei energetice în anul 1973, atenţia s-a îndreptat asupra
hidrogenului, care poate înlocui gazul metan şi benzina, fiind un combustibil şi un carburant
de viitor. Cercetările sunt axate pe obţinerea hidrogenului prin descompunerea apei în
elemente, fără un consum de hidrocarburi sau de cărbune.
În prezent, hidrogenul se obţine: prin reformarea catalitică (cu aburi) a gazului metan;
prin arderea parţială sau oxidarea parţială a hidrocarburilor; prin gazeificarea cărbunilor; prin
electroliza apei. Hidrogenul rezultă şi ca produs secundar, economic recuperabil în rafinării, la
reformarea catalitică a benzinelor, în producţia de acetilenă din metan şi la electroliza clorurii
de sodiu.
Pe plan mondial hidrogenul se obţine: cca. 77% din hidrocarburi, 18% pe bază de
cărbune, 4% prin electroliza apei, 1% din alte resurse. În prezent, consumul mondial de
hidrogen tinde să depăşească 400·109 m3/an. O cantitate de peste 55% din producţia de H2 se
consumă la sinteza amoniacului, peste 30% la prelucrarea ţiţeiului. La prelucrarea 1 m3 de
ţiţei se consumă 100 m3 H2, iar la şisturile bituminoase peste 200 m3/m3 ulei de şist.
Hidrogenul este un foarte bun purtător de energie, cu o putere calorică de
34.000 kcal/kg, iar din punct de vedere ecologic este foarte curat, întrucât prin ardere rezultă
apă.
Condiţionat de realizarea unor procedee economice pentru generarea şi manipularea
hidrogenului, se prevede ca până în anul 2020 circa 10% din consumul energetic mondial să
fie acoperit prin hidrogen, atingând progresiv până în anul 2050 un consum mondial de 30%.
În prima perioadă se prevede ca hidrogenul să se obţină mai ales prin reformarea catalitică a
metanului şi în mod progresiv, prin utilizarea căldurii reactoarelor nucleare de temperatură
înaltă (HTR, HTGCR). Un reactor nuclear de temperatură înaltă de 3.000 MW energie
termică, prin procedee termochimice ciclice poate genera cca. 500.000 t/an H2. În SUA se
contează pe posibilitatea de a utiliza în vederea producerii de hidrogen, reactoarele nucleare
regeneratoare (FBR) cu răcire cu sodiu (la 900 K).
Descompunerea termică directă a apei într-o singură etapă este nepractică, întrucât
necesită temperaturi de peste 3.000 K. Temperaturile extrem de ridicate sunt necesare pentru
atingerea echilibrului de disociere a apei în H2 şi O2, iar gradul de disociere creşte la scăderea
presiunii de echilibru. În cazul descompunerii apei în procese termochimice ciclice pe etape
(3-5), temperatura maximă se situează între 900 şi 1.760 K, în funcţie de numărul etapelor.
Procedeele (ciclurile) termochimice sunt procese catalitice realizate în prezenţa unor
substanţe, care în etapele procesului îşi modifică alternativ valenţa (clorură de vanadiu,
clorură de fier, clorură de cupru, oxid de fier, oxid de cesiu, iodură de arsen, cadmiu, oxid de
crom etc.).
Ciclurile termochimice pentru generarea hidrogenului prezintă perspectivă prin
utilizarea energiei termice furnizată de reactoarele nucleare, de turnurile sau cuptoarele solare,
dar prezintă şi dezavantaje importante. Astfel, în aceste procese trebuie menţinute fără
pierderi cantităţi foarte mari de elemente chimice, aproape de 200 ori greutatea hidrogenului
generat, unele dintre acestea poluează mediul înconjurător (Cs, I, Br, Cl, Hg). Unele cicluri
termochimice se realizează în medii extrem de corosive şi se impune utilizarea unor reactoare
din materiale speciale, scumpe ca: tantal, Hastelloy-C, inconel sau ceramică antiacidă.
Pe plan mondial (SUA, Franţa, Germania etc.) s-au identificat peste 2.500 procese
ciclice din care s-au selectat 365 de alternative cu eficienţă termică globală de 44-71,8%.
Energia solară şi apa sunt două surse inepuizabile de energie, care combinate ar putea
genera H2, prin disocierea apei, în cantităţi nelimitate. Dar pe cât de simplă este această
variantă energetică, pe atât de greu se poate realiza practic.
Descompunerea apei prin utilizarea energiei razelor solare incidente la sol (fotoliză)
este imposibilă, întrucât spectrul solar cuprinde lungimi de undă de peste 250 nm, iar pentru
descompunerea apei sunt utile radiaţii cu lungimi de undă sub 190 nm. De aceea, lumina
naturală a soarelui poate descompune apa numai indirect, cu ajutorul fotocatalizatorilor care
absorb fotonii din razele solare.
Fotocatalizatorii utilizaţi pot fi semiconductorii anorganici, biocoloranţii, combinaţii
complexe ale metalelor tranziţionale (Cr, Cu, Nb, Ru, Mo, Rh, Ag, Pt, Au etc.).
Energia termică necesară pentru descompunerea apei se poate realiza în cuptoare
solare.
În sistemul turn solar - ca receptor central, razele solare sunt focalizate printr-un
număr mare de heliostate - seturi de oglinzi parabolice care formează o suprafaţă mare
reflectantă. Energia solară reflectată de heliostate este focalizată pe turnul solar de recepţie
care se află în mijlocul câmpului de oglinzi (la o înălţime de 260 m). Energia termică preluată
de agentul de transfer termic din turnul solar este transmisă (sub formă de abur supraîncălzit)
la un sistem turbogenerator şi la electrolizor. Astfel se poate obţine şi energie electrică,
energie termică şi se generează hidrogen.
Pentru ca hidrogenul să devină un purtător de energie competitiv, trebuie soluţionate
economic problemele legate de obţinerea, stocarea şi utilizarea acestuia în calitate de
combustibil şi carburant.
Stocarea economică a hidrogenului se poate realiza în stare lichidă (criogenică
la - 253°C): în stare gazoasă la 100 atm, în zăcăminte de metan epuizate sau în caverne
impermeabile din zăcămintele de sare, precum şi sub formă solidă de hidruri metalice.
Hidrurile pentru stocarea hidrogenului sunt compuşi intermetalici care au un
component (A) care formează hidrura şi un component (B) de stabilizare a acesteia.
Hidrogenul poate fi eliberat din hidrură prin încălzire şi reducerea presiunii. Aliajele sunt de
tipul AB, AB2, AB5 cu temperatură de hidrurare de 120°C şi A2B cu temperatură de hidrurare
de cca. 300°C. Componentul A la tipul AB şi AB2 este titanul (30-46%), la tipul AB5 sunt
pământurile rare (lantan, scandiu, ytriu), iar pentru A2B - magneziul. În calitate de component
(B) se utilizează: fier, nichel, mangan etc. Astfel, de exemplu, un adaos de 50% fier la titan
modifică temperatura de formare a hidrurii de la 500°C la 0°C.
Hidrogenul stocat sub formă solidă (de hidrură) prezintă o mai mare siguranţă în
utilizarea lui drept carburant la motoarele cu ardere internă.
În general, energia solară se valorifică prin bioconversie. Pe această cale, din plante se
pot obţine în afară de alimente, celuloză şi alcool. Prin fermentarea anaerobă se pot obţine
0,5 m3 de gaze/kg substanţă organică, cu un conţinut de 50-70% CH4, la valoare calorică de
cca. 5300 kcal/m3, sau cca. 2.600 kcal/kg de plantă. Producţia de plante diferă după condiţiile
ecologice şi după specia de plantă, de la 1,25 kg/m2 an până la 6 kg/m2 an (de ex. la trestia de
zahăr).
Luând ca bază o incidenţă de energie solară de 1.500 kWh/m2, eficienţa globală a
bioconversiei este de cca. 0,25%. La trestia de zahăr eficienţa globală este de 3,4%.
Datorită eficienţei reduse de conversie (1-3%), bioconversia luată în considerare ca o
sursă de energie primară impune în acest scop cultivarea plantelor pe suprafeţe mari de
terenuri fertile, în detrimentul culturilor cerealiere. Rămâne însă ca o sursă reală de energie
utilizarea reziduurilor vegetale în acest scop, cât şi a reziduurilor urbane; aceasta presupunând
însă şi colectarea lor organizată (pe sorturi).
Există două elemente care fac ca problema transportului energiei electrice să fie de
maximă importanţă: pe de o parte, uşurinţa de transformare a energiei electrice în alte tipuri
de energie a făcut ca ea să fie solicitată pentru cele mai diverse utilizări (acţionarea
motoarelor electrice, iluminat public, transport pe cablu etc.); pe de altă parte, imposibilitatea
de a stoca în cantităţi mari energia electrică impune ca în fiecare moment să se producă atât
cât este nevoie. Dar pentru că nu este economic să se întrerupă funcţionarea termocentralelor
care reprezintă principalii furnizori de energie electrică şi pentru că în diverse zone din ţară
condiţiile de amplasare a diferitelor tipuri de centrale este diferită, iar cererea de curent
variază în mod diferit de la o zonă la alta, soluţia constă în interconectarea tuturor
consumatorilor şi producătorilor de energie electrică în cadrul unui sistem energetic naţional
unic. Prin intermediul său, se pot acoperi în modul cel mai avantajos toate cererile de energie
electrică, ceea ce presupune însă transportul curentului electric pe distanţe lungi de-a lungul
întregii suprafeţe a ţării.
Transportul energiei electrice se face sub formă de curent alternativ trifazat de la
centrală la beneficiar prin reţele de medie şi înaltă tensiune. La beneficiar are loc reducerea
tensiunii de transport, în staţii de transformare ,în funcţie de specificul beneficiarilor
industriali sau casnici. Conductorii electrici folosiţi pentru transport, din aluminiu sau cupru,
formează linii de transport aeriene (pentru tensiuni mari ,110-400 kV) sau subterane (pentru
tensiuni mici ,sub 35 kV).
Astfel, la centrală tensiunea produsă este de 6kV, în timpul transportului tensiunea are
valori cuprinse între 35-400 kV iar la beneficiar tensiunea este de 220-300 V.
Este evident că în cursul transportului, datorită rezistenţei electrice a conductorilor ce
servesc la transport se pierde o parte din energie.
Aplicarea legii lui Ohm permite calculul randamentului de transport ca raport între
puterea produsă de centrală şi puterea primită de beneficiar.
Transportul curentului electric prin linii de înaltă şi joasă tensiune se efectuează cu
pierderi de putere la extremitatea liniei, calculate cu relaţia:
P=IU - I(U-u) = Iu = RI2 , W
în care: I - intensitatea curentului electric, A
U,u - tensiunile la extremităţile liniei, V
U-u=∆u - căderea de tensiune, V
R- rezistenţa conductorului, Ω
Având în vedere că
R =ρ l/s
în care: ρ = rezistivitatea electrică (Ω . m)
l = lungimea conductorului (m)
S - aria secţiunii transversale a acestuia (m2)
Rezultă: P= (ρ l/S) . I2
Se observă că pierderea de putere scade direct proporţional cu pătratul intensităţii.
Randamentul electric al liniei de transport este dat de expresia:
η = (IU - Iu)/IU = 1- u/U = 1- IR/U
Din analiza relaţiilor de mai sus rezultă că putem mări randamentul de transport, la
putere constantă, pe două căi: fie mărind tensiunea, fie reducând rezistenţa liniei de transport.
Rezistenţa liniei nu poate fi redusă sub anumite limite, deoarece trebui mărit diametrul
conductorilor ceea ce implică dezavantaje tehnice şi economice. Mărirea tensiunii oferă
posibilităţi mult mai avantajoase de sporire a randamentului transportului. Ridicarea tensiunii
şi reducerea concomitentă a intensităţii, la putere constantă, afectează în mod favorabil atât
numărătorul cât şi numitorul fracţiei IR/U. Creşterea tensiuni implică cheltuieli suplimentare
pentru staţii de transformare şi linii de transport corespunzătoare. Ca urmare se caută un optim
între tensiunea de transport, puterea transportată şi randament, acesta din urmă situându-se
între 92 şi 96 %. În condiţiile ţării noastre, tensiunile de transport variază de la 110 kV pentru
liniile puţin importante până la 500-600 kV pentru liniile magistrale.
0 6 12 18 24 h
În cazul în care apare un consum mare de energie mai intră în funcţiune centralele
hidroelectrice reversibile (cu pompaj), ce funcţionează cu randamente de 66%, sau în unele
ţări centralele magnetohidrodinamice MHD.
Tabelul 7.4
Ţara Nucleară Hidro Geotermală Surse regenerabile Termică
Elveţia 39,81 57,81 - - 2,37
Franţa 72,77 15,59 - 0,13 11,51
Germania 29,54 3,93 - 0,01 66,52
Islanda - 95,15 4,74 - 0,11
Japonia 24,46 10,14 0,20 - 65,20
Norvegia - 99,64 - - 0,36
Europa 31,70 19,59 0,15 0,07 48,49
America de
19,70 15,07 0,44 0,09 64,69
Nord
Tabelul 7.5
Cărbuni Păcură Gaze naturale Hidro Nuclear
36 10 22 24 8
Tabelul 7.6
Centrală electrică Putere, MW Pondere,%
Hidrocentrale 2669 53,3
Centrale pe cărbune 942 18,8
Centrale pe hidrocarburi 701 14,1
Unitatea 1 Cernavodă 693 13,8
Total 5005 100
Tabelul 7.7
Consum de energie 2000 2010 2020
electrică TWh, % TWh, % TWh, %
Industrie 26,5-58,8 35,5-57,2 44,3-56
Construcţii 0,7-1,6 1,6-2,6 2,6-3,3
Transporturi şi
2,2-4,9 3,2-5,2 4,3-5,4
telecomunicaţii
Agricultură şi
1,8-4 2,8-4,5 3,8-4,8
silvicultură
Servicii 7-15,6 9,5-15,3 11,6-14,7
Consum casnic 6,8-15,1 9,4-5,2 12,4-15,7
Tabelul 7.8
6
Consum energetic, 10 kJ/1 t produs Aluminiu Oţel Ciment Hârtie
Consum teoretic 25 6 0,7 0,2
Consum actual 200 27 9 40
Consum posibil prin tehnologii
170 17 3,8 25
moderne
Rezumat
Cuvinte cheie
Întrebări